PROCESELE SENZORIALE

• Pragurile senzoriale, măsurarea pragurilor• Măsurarea senzaţiilor• Metode şi tehnici de măsurare a senzaţiilor

1. a. PRAGURILE SENZORIALE

G.T.Fechner a avut meritul de a stabili experimental şistatistico-matematic procedee de cuantificare a senzaţiei. El apornit de la observaţia că nu dispunem de o unitate de măsură asenzaţiei prin sine dar o putem raporta la parametrii fizici aistimulilor şi exprima prin mărimile acestora.

Raportul de proporţionalitate între excitaţie şi senzaţie găsitde Weber

Creşterea excitaţiei / intensitatea iniţială a senzaţiilor=raportconstant

A fost cuprins de Fechner într-o formulă mai generalăstabilind “legea cantităţii “ sau “legea intensităţii”; pe baza acesteilegi intensitatea senzaţiei este egală cu logaritmul excitaţiei.Cercetările ulterioare au dovedit că legea lui Fechner se aplicănumai pentru registru mijlociu al intensităţii excitanţilor, la valorileextreme intensitatea senzaţiei creşte cu raţii mai mici decâtlogaritmul excitaţiei, pentru ca la un moment dat să nu mai creascădeloc. Psihofizica lui Fechner are meritul de a fi introdus înpsihologie aprecierea obiectivă.

S.S.Stevens a adoptat metodologia psihofizicii subiective,stabilind scări de apreciere subiectivă, unităţi convenţionale deevaluare a raportului senzaţie excitaţie.

În practica experimentală operăm cu trei tipuri de pragurisenzoriale, acestea fiind şi principalele mărimi ce trebuiedeterminate cu ajutorul unor criterii specifice; valorile pragurilor seexprimă prin coeficienţi energetici ai excitaţiilor.

Pragul absolut al senzaţiei reprezintă valoarea sau mărimeaminimă a unui stimul care poate determina un răspuns. Aceastăvaloare reprezintă în general intensitatea unui stimul dar poate fi şio calitate a acestuia (ex. înălţimea unui sunet sau frecvenţa).Această valoare minimă a stimulilor diferă de la o modalitatesenzorială la alta, dar se înregistrează diferenţa chiar şi în limiteleaceluiaşi stimul. Valoarea pragului absolut este o valoare statisticăşi exprimă mărimea cea mai probabilă.

Pragul diferenţial reprezintă cea mai mică diferenţă întredouă valori ale aceleiaşi stimulări, care pot determina o experienţăsenzorială diferită, manifestată printr-un răspuns discriminativ.Valoarea pragului diferenţial este o valoare statistică şi exprimămărimea cea mai probabilă.

“Măsurând pragul absolut sau diferenţial noi nu măsurămsenzaţii ci mărimi fizice” (P.Fraisse). Deoarece pragul este ovaloare variabilă este necesar să se repete măsurătorile pentru aajunge pe cale statistică la o valoare reprezentativă, fiecarevaloare a stimulului trebuie prezentată de cel puţin 50 de orisubiectului.

Pe parcursul repetării măsurătorilor există factori care potface ca pragul să varieze, în anumite limite, aceşti factori fiind:fluctuaţiile în atenţia subiectului, variaţiile în starea funcţională aanalizatorului cercetat, oboseala, condiţiile spaţiale sau temporaleale prezentării stimulului etc.

Pragul terminal sau pragul superior, reprezintă mărimea ceamai ridicată a unui stimul pe care subiectul poate să o perceapă.Acest prag este mai rar menţionat deoarece, atunci când estevorba de intensitatea unui stimul depăşirea unei anumite intensităţiîl face să devină dureros şi deci să pericliteze integritateafuncţională a organelor de simţ.

1. b. MĂSURAREA PRAGURILOR

Măsurarea pragurilor se poate realiza prin diferite metodeexperimentale. (Al.Roşca, 1971).

Măsurarea pragului absolutMetoda limitelor (este o procedură relativ simplă pentru

măsurarea pragurilor absolute şi diferenţiale); constă în a prezentasubiectului un stimul clar perceptibil, apoi stimuli mai slabi, până laprima valoare pe care subiectul nu o mai percepe (seriedescendentă). Se prezintă apoi un stimul infraliminar, apoi stimulimai intenşi până la primul stimul perceput (serie ascendentă); serepetă da mai multe ori fiecare din cele două serii.

Metoda stimulilor constanţi. Această metodă este mai precisădecât metoda limitelor, dar este mai laborioasă şi mai pretenţioasăca instrumentar.

Experimentatorul îşi fixează valorile stimulilor între care se vadesfăşura investigarea. La una din extreme se va afla stimulul cuvaloare redusă pentru a putea fi dificil de perceput, iar la cealaltăextremă stimulul cu valoare ridicată pentru a permite rapida luidetectare; între aceste extreme, unde se află de fapt pragul

absolut, experimentatorul va utiliza stimuli de valori diferitemergând gradat de la o valoare la alta. Prezentarea stimulilor seva face aleatoriu, fiecare din ei fiind prezentat de un număr egal deori. Subiectul va semnala de fiecare dată prezenţa sau absenţastimulului, iar dacă pe parcursul încercărilor se observă că stimululeste totdeauna perceput sau că nu este niciodată perceput esteposibilă suprimarea lui din încercările următoare. Stimulii pot fisunete sau lumini de intensităţi diferite, ace ale unui esteziometruavând greutăţi diferite etc.

Metoda reproduceriiEste una dintre cele mai simple procedee de determinare a

capacităţii subiectului de a aprecia o anumită calitate a unuiexcitant. I se prezintă subiectului un stimul oarecare şi I se cere săîl reproducă ( se prezintă subiectului o linie de o anumită lungime,trasată pe o bucată de hârtie, şi I se cere să o reproducă pe o altăbucată de hârtie).

Prin toate metodele prezentate răspunsul subiectului sepoate semnala printr-un gest sau prin cuvânt, iar când avem casubiecţi copii mici sau animale răspunsul este o reacţiecondiţionată.

Măsurarea pragului diferenţialMetoda limitelor se utilizează şi pentru măsurarea pragului

diferenţial. Subiectului i se prezintă doi stimuli dintre care unul fixnumit etalon sau standard iar celălalt variabil; stimulul variabil estevariat atât peste cât şi sub valoarea stimulului etalon, măsurându-se în acest scop pragul diferenţial inferior şi superior. Seriileutilizate sunt ascendente şi descendente şi se pleacă înexperimentare de la o valoare net inferioară stimulului etalon careeste crescută treptat, trecându-se prin egalitate la o intensitate netsuperioară stimulului etalon (în cazul seriei descendenteprocedura este inversă). Subiectului i se va spune că unul dinstimuli va fi crescut treptat, iar el să spună când stimulul variat estemai slab ca stimulul etalon sau mai puternic.

Metoda stimulilor constanţiEste indicat să facem nişte observaţii generale, fără a intra

însă în rezultatele obţinute folosind aceste metode (M.Reuchelin,1999) ;

Astfel, se observă variaţii ale răspunsului subiectului atuncicând repetăm de mai multe ori procedura experimentală aferentăunei metode date. În acest scop este indicat a se utiliza oconvenţie statistică pentru a vedea ce valoare trebuie atribuităpragului. De exemplu, în cazul metodei scară pragul se va

determina calculând media valorilor cuprinse între valorilestimulilor învecinaţi, unul perceput şi celălalt neperceput.

O altă observaţie interesantă se face vis-à-vis decomportamentul subiecţilor faţă de capcanele pe care i le întindeexperimentatorul. De exemplu, pentru metoda constantă capcanaconstă în a nu-i prezenta subiectului nici un stimul dar i se va ceresă răspundă.

Metodele de care am discutat anterior şi noţiunea de pragsunt mai mult sau mai puţin solitare cu o teorie numită clasică.Această teorie presupune că fluctuaţiile capacităţii noastreperceptive sunt provocate de un număr mare de factoriindependenţi, fiecare în parte având numai un efect slab. Acesteefecte au aceeaşi şansă pentru a fi favorabile sau defavorabile, seîntâmplă rar ca toţi factorii să fie la un moment dat favorabili saunefavorabili; în această situaţie se va întâmpla rar ca o stimulareslabă să fie percepută şi o stimulare puternică să nu fie percepută.

Teoria clasică oferă prin formularea sa un model matematical funcţiei psihometrice (M.Reuchelin, 1999). Aceasta descriecorect fluctuaţiile observate în cursul determinărilor succesive, dardescrie mult mai puţin bine răspunsurile primite în absenţa oricăruistimul (“false alarme”).

O teorie mult mai recentă, teoria detecţiei semnalului (TDS)acordă o importanţă capitală criteriilor de decizie pe care şi le dăsubiectul şi care rezultă din procesele cognitive, integrândelemente ca probabilitatea de apariţie a evenimentului de detectat,sau raportul cost/beneficiu între erori şi răspunsuri eronate (acestcriteriu de decizie nu presupune în nici un fel ca subiectul sărecurgă la o evaluare conştientă a situaţiei). Derivată din teoriastatistică a deciziei, TDS a fost inspirată lui W.P.Tanner şiJ.A.Swets de o situaţie concretă: rolul operatorilor radar însărcinaţisă detecteze pe un ecran sclipirile care desemnau prezenţa unoravioane în zbor.

3. METODE, INSTRUMENTE ŞI TEHNICI DEINVESTIGARE A SENZAŢIILOR

Studiul experimental al senzaţiilor este foarte vast şi a fostabordat de un număr mare de psihologi, fiziologi, fizicieni. Dinacest motiv aparatele şi dispozitivele existente pentru investigarealor sunt foarte vaste şi în număr foarte mare iar o prezentareexhaustivă a lor în acest curs este imposibilă. Voi încerca însăprezentarea doar a câtorva experimente şi dispozitive utilizate înstudiul senzaţiilor neavând pretenţia că sunt cel mai semnificative,

deoarece toate cercetările întreprinse până în prezent aureprezentat un pas înainte în studiul dezvoltării lor.

3.a.Senzaţiile interne

Domeniul senzaţiilor interne a fost mai puţin explorat încomparaţie cu celelalte senzaţii, în primul rând deoarece receptoriiinterni sunt greu accesibili unei stimulări directe.

Perspective importante pentru cercetarea obiectivă asenzaţiilor interne a deschis I.P.Pavlov cu metoda reflexelorcondiţionate. Cercetările efectuate de şcoala pavloviană audemonstrat că analizatorii interni răspund la excitaţii mecanice,chimice, termice, algice şi că scoarţa cerebrală analizează şidiferenţiază cu destulă precizie semnale care vin din mediul intern.

Alte experimente au arătat posibilitatea conectării excitaţiilorcare vin de la organele interne la scoarţa cerebrală, cu excitaţiilecare ajung la scoarţă de la exteroceptori, putându-se realizamodificarea reflex-condiţionată a schimburilor respiratorii la om. Înacest scop subiecţii erau puşi să efectueze o anumită activitatemusculară, iar ritmul activităţii era determinat prin ritmurile unuimetronom (80 de bătăi pe minut). Schimbul gazos era determinatînainte de producerea activităţii şi după încetarea ei. Cu 5 minînainte de lucru s-a dat comanda ”Pregătiţă-vă de experienţă”,metronomul era pus în mişcare cu 2 min înainte de începerealucrului, iar lucrul a început după ce s-a dat comanda “începeţilucrul”. S-a constatat o creştere a schimburilor respiratorii chiar înprimele zile ale experienţei.

Reflexele condiţionate la stimuli interni se elaborează maiîncet decât la stimuli externi, stimularea interoceptorilor conducândla senzaţii difuze, imprecis localizate.

3.b.Senzaţiile kinestezice şi de echilibru

Senzaţiile kinestezice apar ca efect al stimulăriiproprioceptorilor din muşchi, tendoane şi articulaţii, stimulul fiindun efect mecanic al contractării muşchilor sau al mişcăriimembrelor. Dacă unui subiect care stă cu ochii închişi îi aşezămmâna şi degetele într-o anumită poziţie, el va putea cu uşurinţăsă–şi pună şi cealaltă mână în aceeaşi poziţie pe baza efectuluikinestezic. Avem o senzaţie kinestezică ori de câte ori ridicăm ogreutate, apăsăm asupra unui resort, tragem un obiect care opunerezistenţă.

Proba de greutate Klemm este alcătuită din 10 piesecilindrice cu bază circulară, fiecare piesă fiind cu 1/30 mai greasau mai uşoară decât cele două imediat învecinate. Pentru casubiectul să nu se poată orienta după cifrele înscrise pe fiecarepiesă, s-au utilizat câte trei cifre, cea din mijloc reprezentândrangul real al lor atunci când acestea sunt aşezate după greutate.Subiectului i se cere să aşeze piesele după rang, de la cea maigrea la cea mai uşoară (sau invers) şi se stabileşte diferenţa derang a fiecărei piese (diferenţa dintre rangul real şi cel găsit desubiect), făcându-se suma acestor diferenţe sau erori, sumă carereprezintă cota. Pentru ca rezultatul examinării să reprezinte câtmai exact acuitatea kinestezică este necesar să se facă cel puţin10 încercări, cota finală fiind reprezentată de media cotelor lafiecare probă.

Există şi alte probe de greutăţi utilizate. De exemplu,greutăţile Gilbert &Whiple; se dă subiectului o greutate etalon şi ise cere să compare fiecare greutate cu greutatea etalon şi săspună dacă este egală, mai uşoară sau mai grea, cota finală fiinddată de totalul răspunsurilor corecte. Se mai poate proceda şialtfel: subiectul este pus să compare fiecare greutate a seriei cugreutatea etalon şi se stabileşte care este diferenţa de greutate dela care în sus sau în jos subiectul nu mai greşeşte – în acest fel sestabileşte pragul diferenţial al senzaţiei kinestezice.

Probele de greutăţi se utilizează şi pentru studiereafenomenului de ancoraj (nivel de adaptare sau cadru de referinţă).În acest scop se dau subiectului cinci greutăţi, fiecare de câte cinciori şi i se va spune să o încerce pe fiecare ridicând-o cu mânadreaptă şi să spună ce valoare îi atribuie raportând-o la o scală decinci sau şapte unităţi - categoria mijlocie din scală va corespundemediei geometrice a greutăţilor fizice. În altă variantă aexperimentului raportarea greutăţilor se poate face la o greutateancoră, când valoarea mijlocie a aprecierilor se va deplasa sprevalorile mai mari ale greutăţilor fizice.

Aparatele utilizate pentru determinarea capacităţilorsubiectului de discriminare a greutăţilor sunt artrometrul Kern şiartrometre de tip Moede.

Aparatele şi dispozitivele de examinare a aprecierii de cătresubiect a poziţiei spaţiale a unui braţ, picior sau a întregului corpsunt kinesteziometre de tip Zimmerman sau Lafayette. Construcţiadispozitivelor necesare pentru aprecierea poziţiei braţului urmeazăun model simplu: pe o masă este pus un carton care reprezintă ¼dintr-un cerc, iar mâna subiectului va fi poziţionată astfel - cotul peunghiul drept marcat şi cu degetul arătător în dreptul gradaţiei

zero. Subiectul va fi legat la ochi şi va primi următoarea instrucţie:”Am să-ţi menţionez la întâmplare diferite puncte de pe arc iar tuva trebui să deplasezi mâna în aşa fel încât degetul arătător să fieîn dreptul poziţiei indicate, după care vei reveni la poziţia iniţialăpână ţi se va spune următoarea cifră”. Experimentatorul va nota defiecare dată diferenţa dintre poziţia cerută şi cea realizată,făcându-se apoi media erorilor fără a se ţine seama de direcţie.

Pentru cercetarea senzaţiilor de echilibru sau statice seutilizează diferite tipuri de aparate pe care sunt aşezaţi subiecţii şicare permit controlarea mişcărilor rotatorii sau lineare, accelerareasau decelarea (scaun de tip Barany). Mişcările pe verticală şiaccelerarea corpului se studiază cu aparate de tipul liftului

Din cercetările realizate rezultă că mişcarea uniformă cu ochiiînchişi, pe un suport care se deplasează rectiliniu şi fără trepidaţiesau pe un scaun rotativ nu este sesizată. Persoanele la carefuncţia labirintică este tulburată nu pot să detemine începutul şisfârşitul unei mişcări decât dacă aceasta se efectuează brusc,violent. Deficienţele analizatorului vestibular pot fi compensate înmare măsură în special prin cel vizual.

3.c.Senzaţiile olfactive

Acestea sunt produse de acţiunea asupra unor receptoriolfactivi a unor substanţe chimice care se găsesc în stare gazoasăsau sub formă de vapori.

Cercetarea senzaţiilor olfactive (Al. Roşca, 1976) este foartedificilă în primul rând pentru că este greu să se elimine efectelestimulării de către substanţele odorifice a receptorilor cutanaţi dinmucoasa nazală precum şi eliminarea receptorilor gustativi care segăsesc pe suprafaţa linguală şi pe anumite regiuni de pe gât.Situarea receptorilor olfactivi în cavitatea nazală face dificilăstimularea lor izolată sau pe regiuni limitate din care motiv estedificil a se aprecia dacă răspund sau nu diferenţiat, dacă anumitemirosuri sunt sau nu rezultatul stimulării anumitor receptori.Existând zeci de mii de mirosuri este greu să presupunem căexistă tot atâţia receptori olfactivi (se presupune existenţa unuinumăr limitat de recptori olfactivi aşezaţi oarecum în mozaic).Cercetările au demonstrat că oboseala olfactivă este deseoriselectivă, aplicarea unor substanţe reducând sensibilitatea pentrualtele, în timp ce sensibilitatea pentru altele rămâne neinfluenţată,întărind astfel presupunerea că sunt tipuri diferite de receptoriolfactivi.

Există numeroase încercări de clasificare a mirosurilor. Unuldintre cele mai cunoscute este cel propus de Henning care le-acerut subiecţilor să numească mirosurile, să descrie senzaţiile şisă noteze asemănările şi deosebirile dintre ele. Sistemul propusde el are formă de prismă, cu baza triunghiulară, iar în colţuri suntpoziţionate mirosurile considerate de el ca fiind fundamentale;floral, putrid, eteric, aromatic, empireumatic, răşinos.

Tehnicile şi instrumentaţia ce se utilizează în investigareasenzaţiilor olfactive sunt foarte variate. Astfel, Toulouse şi Pieronpropun măsurarea acuităţii olfactive într-o atmosferă inodoră şicalmă, la 15 C, cu ajutorul unor sticluţe ermetic închise conţinândsoluţii apoase de substanţe odorifice, care vor fi prezentatesubiectului timp de 3 secunde, sarcina subiectului fiind de a inhalaaceste substanţe şi să spună ce a simţit, examinarea începe cuconcentraţii slabe apoi din ce în ce mai mari până când subiectulsimte mirosul.

Pentru pregătirea stimulilor olfactivi în scopul de a efectuadeterminări cantitative se pune o anumită cantitate dintr-osubstanţă odorifică într-o sticlă şi este lăsată să se evaporezeacolo complet. În acest caz stimulul este exprimat în miligrame saumiimi dintr-un miligram de substanţă la litru de aer, aerul fiindinhalat direct din sticlă. Pragul absolut variază foarte mult de la osubstanţă la alta, unele substanţe fiind percepute în concentraţiiextrem de reduse altele necesitând concentraţii mai mari.

Un aparat foarte răspândit pentru determinarea sensibilităţiiolfactive este olfactometrul Zwaardemaker, forma simplă pentru onară sau forma dublă pentru ambele nări. Stimularea se numeştedirhinică, în cazul în care acelaşi stimul se aplică la ambele nări,monorhinică dacă se aplică la o singură nară; în cazul în care seaplică doi stimuli diferiţi la cele două nări stimularea se numeştedichorchinică (după, Al.Roşca, 1971).

Deoarece stimularea olfactivă poate fi influenţată de gazulsau vapori odorifici care ies din aparate, contaminând astfelambianţa se recomandă desfăşurarea experimentului într-o cabinăsau cameră numită olfactoriu, care are pereţi de sticlă etanşaţi şiunde aerul este purificat automat.

Un olfactometru mai perfecţionat este cel prin injecţie; uneisticle cu un volum cunoscut I se ataşează un dop etanş, în sticţăpătrund prin dop două tuburi (unul de intrare şi altul de ieşire). Cuambele tuburi închise aerul se saturează cu vaporii de la osubstanţă mirositoare, care se află pe fundul sticlei. O cantitate deaer este injectată în sticlă pentru a creşte presiunea, după care sedeschide o supapă care permite ca un jet de aer încărcat cu

particule mirositoare să scape spre narine. Pragul exprimat estede minimum identificabile odor.

O altă metodă uşor de aplicat este metoda parfumerilor,utilizând un pătrăţel de hârtie de filtru de 3 cm care este încărcatcu substanţa mirositoare la concentraţie cunoscută; marcând astfelde probe cu concentraţii diferite, de la cel mai slab la cel maiputernic, se pot stabili pragurile absolute şi diferenţiale.

Examinatorul trebuie să aibă în vedere pe tot parcursulexperimentului fenomenul adaptării şi al oboselii olfactive; un mirosslab aplicat continuu încetează a mai fi perceput în câteva minute,iar creşterea gradului de concentraţie a unui miros poate da unmiros diferit.

3.d.Senzaţiile gustative

Investigarea acestor senzaţii întâmpină numeroase greutăţi,în primul rând pentru că odată cu stimularea receptorilor gustativisubstanţa respectivă poate stimula şi alţi receptori - termici, depresiune, tactili, algici, odorifici -, modificând senzaţia de gust; în aldoilea rând fumatul este o componentă care poate modificatemporal senzaţiile gustative; în al treilea rând sunt necesaretehnici speciale de aplicare, cuantificare şi control a stimulilorgustativi.

Metodele de aplicare ale stimulului pot fi degustarea (însensul stric al cuvântului) şi metoda picăturii sau a stimulăriipunctate (cu ajutorul unei pipete, seringi sau aplicatoare gustativese picură o cantitate determinată de soluţie pe un loc determinatde pe suprafaţa linguală). Determinarea pragurilor gustative sepoate face prin metoda limitelor sau a stimulilor constanţi.

Cercetările au demonstrat că între indivizi există diferenţemari în ceea ce priveşte sensibilitatea gustativă, înregistrându-sediferenţe chiar şi la aceeaşi persoană de la o zi la alta, variaţii carereflectă probabil modificări în starea fiziologică a organismului.Experimental s-a stabilit şi topografia linguală a senzaţiilor de gust:vârful limbii este mai sensibil pentru dulce, marginile limbii pentruacru, partea dinspre baza limbii pentru amar şi partea anterioară alimbii pentru sărat.

Prin metoda reflexelor condiţionate a fost studiatădependenţa receptorilor gustativi de starea funcţională a scoarţeicerebrale. Utilizând experimental metoda reflexelor condiţionatevasculare s-a demonstrat că la prima aplicare a oricărei substanţegustative vasele acţionează prin contracţie şi după mai multeaplicări vasele încep să reacţioneze diferenţiat; astfel, substanţele

dulci produc vasodilataţie, cele amare produc o uşoară contracţiecu revenire ulterioară la starea iniţială, substanţele sărate producpentru scurtă vreme contracţia vaselor după care urmează odilatare însemnată, substanţele acre au un efect vasoconstrictorcare se menţine atâta timp cât substanţa persistă în cavitateabucală.

Investigarea sensibilităţii gustative se face şi prin stimulareelectrică, cu electrozi metalici ce pot fi aplicaţi pe o regiune precisăcu mai multă siguranţă decât o picătură de substanţă care sepoate întinde depăşind zona punctului de aplicaţie. În acest cazstimularea poate fi monopolară, dacă electrodul fixat pe limbă estepozitiv (celălalt electrod fiind fixat în altă parte a corpului) subiectulare o senzaţie de acru şi dacă este negativ gustul este alcalin, şi,stimularea poate fi bipolară când avem ambii electrozi pe limbă şisenzaţia este mai complexă.

3.e.Senzaţiile cutanate

Suprafaţa cutanată a corpului cuprinde un număr imens dereceptori care constituie segmentul periferic al analizatoruluicutanat. S-au identificat patru categorii de senzaţii care au la bazăreceptori aşezaţi în învelişul cutanat. Aceste senzaţii sunt: tactile(de atingere sau presiune), de cald, de rece (acestea două dinurmă reprezintă împreună senzaţiile termice), de durere (saualgice), la acestea se pot adăuga şi senzaţiile vibratile, care sunt ovarietate de senzaţii tactile.

Senzaţiile de presiune sunt produse prin stimulare mecanică;cele termice de stimuli calorici; senzaţiile de durere, de formediferite de energie; mecanică, radiantă şi electrică; senzaţiilevibratile apar ca rezultat al unei stimulări mecanice şi electrice.

Dacă se produce o anestezie cutanată locală se constată cădiferitele senzaţii nu dispar şi nu reapar deodată, ceea cedovedeşte posibilitatea disocierii lor şi deci existenţa unor sistemesenzoriale diferite pentru tipurile de senzaţii menţionate. Deşi, nus-a stabilit o ordine precisă de dispariţie şi apariţie a senzaţiilorcutanate, se admite cu destulă certitudine că sensibilitatea termicăeste prima care dispare şi ultima care reapare, după anestezie. Încazurile de siringomielie (boală a măduvei spinale) dispare întâisensibilitatea algică şi numai după aceea, pe măsură ce boalaprogresează, este afectată şi sensibilitatea termică, apoi ceatactilă.

Sensibilitatea cutanată este o sensibilitate punctată,distribuţia receptorilor în suprafaţa cutanată este punctiformă,

spaţial discretă, unele puncte răspunzând la anumiţi stimuli, cu oanumită experienţă senzorială, alţii la alţi stimuli cu alte senzaţii,iar între diferitele puncte senzitive s-au putut identifica puncte sauarii non-senzitive.

Senzaţiile de presiunePentru exploatarea senzaţiei de presiune se utilizează

esteziometre cu fir de păr (de cămilă sau din coamă de cal), acetactile, esteziometre electromagnetice etc. De exemplu,esteziometrul Bujas, care constă dintr-un tub de sticlă gradat, îninteriorul căruia se găseşte un fir de păr uzual din coamă de cal.

Cercetările au mai stabilit că senzaţiile de presiune suntprovocate de deformarea locală a pielii, cauzată de presiune (dincauza elasticităţii mari a ţesutului cutanat, presiunea se transmiteşi la regiunile învecinate; dacă presiunea este mai mare sestimulează mai mulţi receptori şi astfel senzaţia devine maiintensă). Deformarea se poate obţine însă nu numai prin apăsareacu un ac sau fir stimulator, ci şi pe cale inversă, trăgând uşor de unfir de păr sau de un fir stimulator lipit de piele; senzaţia esteaceeaşi ca şi în cazul presiunii. Dacă stimulatorul lipit de piele esteun fir rigid, de exemplu din material plastic, majoritatea subiecţilornu diferenţiază senzaţia tactilă cauzată de apăsarea stimulului, deaceea cauzată de tragerea lui.

Ca efect al unei stimulări continue şi constante apareadaptarea la presiune şi, deci, dispariţia senzaţiei. Când se ridică ogreutate aşezată pe suprafaţa cutanată, faţă de care a avut locadaptarea, apare o senzaţie (sau “imagine”) consecutivă cauzatăde mişcarea de revenire a pielei la poziţia ei normală.

Sensibilitatea tactilă se măsoară cu: tactilometre, menite sămăsoare sensibilitatea tactilă propriu-zisă (de exemplu,tactilometrul Schulze sau Moede). Tactilometrul Schulze este undispozitiv de angrenaje mecanice acţionate printr-un buton metalic,face ca două suprafeţe metalice lucioase să se deniveleze, astfelîncât între ele să apară un strat mai mare sau mai mic în funcţie degradul denivelării. Subiectul îşi plimbă degetul peste şanţulrespectiv, iar când consideră că degetul nu mai sesizează senzaţiade asperitate dintre plăcuţe , anunţă că aparatul este egalizat lazero.

Pragul de discriminare tactilă a două atingeri se determină cuesteziometre tip compas, cu două vârfuri, ca şi construcţie sebazează toate pe principiul compasului fiind foarte multe modele –Spearman, Jastrow, Griesbach, Michotte, Manouvriez – ele suntfoarte asemănătoare, tehnica de utilizare fiind aproape aceeaşi.

Proba discriminării contactelor simultane se utilizeazăobişnuit pentru determinarea pragului absolut al acesteidiscriminări, fiind vorba de perceperea sau non-percepereadualităţii. Pentru determinarea pragului diferenţial este necesar unstimul etalon şi mai mulţi stimuli variabili. B. J. Underwood arată căar fi posibilă şi determinarea pragului diferenţial, cu această probă.În acest scop se utilizează ca stimul etalon, stimularea cu distanţadintre vârfurile stimulatoare deasupra pragului discriminării.Stimulii vibratili vor fi reprezentaţi de dubla stimulare (două vârfuri)cu distanţa dintre vârfuri când mai mare când mai mică decâtdistanţa din cadrul stimulului standard. De fiecare dată subiectul vafi întrebat dacă la a doua probă (aplicarea unui stimul variabil)distanţa dintre vârfurile stimulatoare a fost mai mare sau mai micădecât la prima probă (aplicarea stimulului etalon).

Sensibilitatea tactilă este condiţionată de tonusul deexcitabilitate al scoarţei cerebrale; cu cât acest tonus este mairidicat cu atât sensibilitatea tactilă este mai mare şi invers.

Senzaţiile termiceAceste senzaţii au la bază două categorii de receptori: pentru

cald şi pentru rece.Esteziometrul cu care se face exploatarea receptorilor

senzaţiei de rece trebuie să aibă o temperatură sub temperaturapielii, temperatura camerei de examinare îndeplineşte aceastăcondiţie, aşa că esteziometrul nu trebuie răcit în mod special. Esterecomandabil ca experimentatorul să aibă la îndemână douăaparate pentru a le schimba din când în când.

Pentru exploatarea receptorilor care ne dau senzaţia de caldtehnica este ceva mai complicată. Temperatura acestui stimulatortrebuie să fie mai ridicată decât temperatura pielii, aproximativ 40-500C. Toulouse şi Pieron au constituit un aparat –termoesteziometru. Se utilizează termoesteziometrul Kiesow, VonFrey, Dallenbach, aparate care au un vârf metalic stimulator, careeste în legătură, prin două tuburi de cauciuc, cu două surse deapă, una caldă şi una rece, ceea ce face posibilă utilizareaaceluiaşi aparat pentru exploatarea ambelor categorii de senzaţiitermice (cald şi rece).

În afară de stimularea punctată investigarea senzaţiilor seface şi prin stimulare areală a unei suprafeţe cutanate mai mari). Înacest scop se utilizează diferite tipuri de grile, mai frecventconstruite din tuburi prin care circulă apa caldă sau rece, sau alteaparate şi dispozitive.

Stimularea concomitentă a receptorilor pentru cald şi pentrurece produce o senzaţie de fierbinte sau de căldură sintetică. Seutilizează grile termice din tuburi paralele, din metal sau sticlă, cu odistanţă de câţiva milimetri între ele. Prin unele curge apă caldă(nu fierbinte), prin altele – rece, tuburile calde şi reci alternândregulat. Se consideră că, în acest caz, senzaţia de fierbinte s-ardatora faptului că receptorii pentru rece ar avea două praguri,răspunzând la temperatură joasă şi ridicată, nu şi la mijlocie. Deci“căldura sintetică” ar fi efectul stimulării concomitente a receptorilorpentru cald şi a celor pentru rece (ambele praguri).

În cazul aplicării unui stimul fierbinte, mecanismul senzaţieide fierbinte este, însă, diferit. Un obiect fierbinte obişnuitstimulează receptorii termici – de cald şi rece – şi algici.

Stimularea termică se poate face nu numai prin aplicareastimulului pe suprafaţa cutanată, ci şi prin căldură radiantă, princondensarea cu lentile a luminii de la o sursă dată şi utilizarea unuiecran cu deschidere reglabilă, prin care trece fasciculul stimulator.

Desigur, explicarea senzaţiilor termice, ca şi a celorlalte, dealtfel, nu se poate reduce la procesele care au loc în receptor, însegmentul periferic al analizatorului, ci trebuie să se aibă în vedererelaţia permanentă dintre centru şi periferie.

Senzaţiile algiceAceste senzaţii sunt produse de orice stimul (mecanic,

electric, termic, chimic) mai intens care duce la vătămareaţesutului, a terminaţiilor nervoase libere din piele, care suntreceptorii algici. În anumite cazuri durerea poate să apară şi fărăefectul destructiv al stimulului (de exemplu, în cazul unor stimulărielectrice uşoare), după cum şi deteriorarea unui ţesut poate avealoc, în anumite cazuri, fără senzaţia de durere (de exemplu, încazul acţiunii razelor X).

O presiune puternică determină o senzaţie de durere.Receptorii algici nu se identifică însă, cu cei de presiune. Înţepândcu un ac foarte subţire un punct algic şi altul sensibil la presiune,cel dintâi va răspunde printr-o durere vie, iar acesta din urmănumai printr-o senzaţie de presiune, chiar dacă acul este introdusadânc în piele. Deşi din cauza răspândirii mari a receptorilor algici,care sunt mai numeroşi decât ceilalţi receptori cutanaţi, cu greuputem găsi puncte care să răspundă numai la presiune şi nu şi ladurere, în cazul unei înţepări, ca cea menţionată, disocierea celordouă senzaţii se poate face. În punctele care răspund prin ambelesenzaţii sunt prezenţi ambii receptori. Menţionăm că şi receptoriipentru cald şi rece sunt insensibili la durere.

Determinarea sensibilităţii algice se face cu aparate numitealgometre sau algesimetre. Acest aparat constă dintr-un stimulatorde formă circulară, cu suprafaţa zgrunţuroasă, un arc şi scarăgradată. Când se apasă cu algometrul pe suprafaţa cutanată arculopune o rezistenţă, care se poate citi în game pe scara gradată aaparatului. Algometrul Mc Donald este indicat pentru suprafeţecutanate ce se găsesc imediat deasupra unui plan osos.

Pentru a avea şi un control obiectiv al momentului cândsubiectul începe să simtă durerea, Toulouse şi Pieron recomandăsă se observe momentul dilatării pupilei. Când dilatarea pupilarăse produce este rar ca mişcări, gesturi sau expresii verbale, alesubiectului să nu trădeze senzaţia de durere, chiar dacă subiectulnu a fost avertizat de scopul experienţei.

În afară de algometrul Mc Donald se utilizează algometrulCattell, algesimetrul Cheron, algostezimetrul Toulouse-Pieron.

Unii cercetători utilizează, pentru investigarea sensibilităţiialgice, stimulare electrică, produsă cu ajutorul unui aparatinductor, al cărui curent poate fi întărit până la limita ce poate fisuportată de către subiect.

Cercetarea sensibilităţii se efectuează şi prin metodaenergiei radiante. Razele unei surse luminoase vii sunt focalizate,prin lentile, într-un anumit punct al suprafeţei cutanate, intensitateastimulului fiind indicată de un termocuplu.

Senzaţia de durere viscerală – provine de la unul dinorganele interne, pragurile de sensibilitate dureroasă diferă de laun ţesut la altul. În raport cu distribuirea receptorilor algici putemdeosebi:1. Durerea superficială;2. Durerea somatică profundă (periost, muşchi, ţesut conjunctiv);3. Durerea viscerală.

Factorii care pot provoca durerea sunt:- moxe mecanice- noxe chimice- noxe prin ischemie- noxe inflamatoare

Durerea este însoţită de următoarele fenomene:- creşterea sensibilităţii în teritoriul cutanat corespunzător

(hiperestezie, hiperalgezie);- reflexe vegetative modificate: sudoraţie, reflex pilomotor,

modificări vasomotorii;- reflexe somatice: creşterea tonusului muscular.

Pentru definirea durerii se utilizează o terminologie extrem dediversă, care de regulă se referă la caracterul şi intensitatea

durerii, cum este descrisă de fiecare bolnav, aşa cum “reacţia dedurere” reprezintă o caracteristică comportamentală foartepersonală (în domeniul patologiei cardiace s-a putut demonstra căemotivitatea crescută poate constitui un factor în declanşarea unuiangor intens sau chiar a unui accident coronarian major prinmobilizarea intempestivă a celorlalte elemente patogene,metabolice şi biochimice).

Senzaţiile vibratilePragul de la care vibraţiile periodice aplicate pe suprafaţa

cutanată încep să fie percepute ca vibraţii (nu ca pulsaţii) îlconstituie frecvenţa ce trece de 8 -10 pe secundă. La persoanelefără deficienţe auditivă sensibilitatea vibratilă cea mai ridicată estepentru frecvenţele joase de cca 200-300 cps.

Tehnicile mai vechi utilizează pentru determinarea senzaţiilorvibratile diapazonul, care este pus în vibraţie totdeauna în modidentic şi aşezat vertical cu tija pe o suprafaţă cutanată dată,deasupra unui plan osos (cu excepţia capului, căci vibraţia setransmite la urechea internă şi produce o senzaţie auditivă),subiectul având sarcina să spună când începe să nu mai simtăvibraţia.

Mai frecvent se utilizează oscilatoare pentru producereavibraţiei. Pentru măsurarea amplitudinii mişcărilor vibratorii alepielii (produse de un vibrator) se utilizează o lumină de neonîntreruptă cu aceeaşi frecvenţă ca a stimulatorului vibrator. Înaceste condiţii pielea ne pare fie ca fiind nemişcată fie ca făcândmişcări lente în sus şi în jos. Dacă diferenţa este bine aleasă,suprafaţa va apare ca fiind în mişcare lentă în sus şi în jos. Cuajutorul unui microscop binocular amplitudinea mişcării poate fimăsurată, prin o adecvată punere la punct a imaginii. După o altătehnică, similară (a lui F.A. Gelvard), vibratorul este la 100 cps, iarlumina la 101 cps. Se măsoară mişcarea pielii aşa cum apare căvibrează în sus şi în jos o dată pe secundă.

Vibrometre care produc un număr dat de vibraţii, de ointensitate reglabilă, care, la maximum este ca aceea a unui bundiapazon, imediat după punerea lui energetică în funcţiune.

La persoanele lipsite de auz şi mai ales la persoanele lipsiteatât de auz cât şi de vedere, sensibilitatea vibratilă se poatedezvolta foarte mult, mergând până la percepţia, tactil-vibratilă asunetelor vorbirii. Există astăzi dispozitive, numite uneori “urecheartificială”, care înlocuiesc auzul prin stimulare vibro-tactilă.

3.f.Senzaţiile auditive

Cercetarea psihologică a fenomenelor auditive necesităaparate de producere şi control al sunetelor, de măsurare,înregistrare şi reproducere a lor, anumite condiţii de ambianţă delaborator pentru efectuarea experimentelor etc.

Metodele mai vechi de determinare a sensibilităţii auditive,de stabilire a pragului absolut şi diferenţial le mai întâlnim înlaboratoare, fiind utilizate mai ales pentru demonstraţii, dar locullor a fost luat de aparatura electronică, care permite producereasunetelor, controlul şi măsurarea lor etc., la un nivel superior.

În funcţie de instrumentarul folosit pentru determinareasensibilităţii auditive putem avea:- acumetria fonică – fiind reprezentată de folosirea unei tehnici

improvizate de măsurare a sensibilităţii auditive, procedeuluzitat în acest sens este examenul cu vocea şoptită, cândexaminatorul pronunţă de la o anumită distanţă de subiect cu ovoce şoptită o serie de consoane, literes, cuvinte, iar subiectuleste invitat apoi să le reproducă;

- acumetria instrumentală - realizându-se cu mijloaceimprovizate, examenul cu ceasornicul (subiectul trebuie săridice mâna când aude tic-tacul ceasului); examenul cu monedesau beţişoare ce sunt lovite în spatele subiectului spre urecheastângă sau dreaptă de la distanţe variabile.

Astăzi pentru determinarea acuităţii auditive se utilizeazăaudiometrul, care se utilizează atât în scopul unor experienţe delaborator, cât şi în scop clinic, pentru determinarea deficienţelorauditive. Sunetul produs de audiometru poate fi ascultat de cătresubiect de la o oarecare distanţă, prin transmitere aeriană, fără niciun dispozitiv intermediar între audiometru şi urechea subiectului,sau este transmis la un receptor electroacustic (ascultător) aşezatasupra urechii (sau urechilor) subiectului. Printr-un dispozitivvibrator oscilaţiile sonore pot fi transmise, prin conducţie osoasă(cutia craniană) la urechea internă. În acest caz se controleazădacă sistemul cochlear funcţionează normal.

Caracteristica principală a unui audiometru este posibilitateaproducerii unui sunet (ton) de o anumită frecvenţă şi reglareaintensităţii lui.

Oscilatorul aparatului poate să producă o frecvenţă variabilăsau mai multe frecvenţe fixe, cu un nivel reglabil de intensitate.Frecvenţele fixe au, obişnuit, valori de octave variind între 128 cpsşi 8192 cps (octavele fiind: 128, 256, 512, 1024, 2048, 4096 şi

8192). Unele audiometre depăşesc aceste limite, iar intervaleledintre frecvenţe pot să fie mai mici de o octavă.

Audiometrele din comerţ sunt construite, obişnuit, în scopclinic. Cu aceste audiometre se poate determina, pentru fiecarefrecvenţă, pierderea în decibeli a sensibilităţii, raportată la un nivelnormal (mediu). Pragul măsurat – ascendent sau descendent,pentru diferitele frecvenţe, începe cu un ton de frecvenţă medie –exprimă în decibeli abaterea pragului subiectului examinat de lapragul mediu al intensităţii pentru frecvenţa dată. Reprezentareagrafică a unei atari determinări este audiograma.

Examinarea se face cu cască, pe care subiectul şi-opotriveşte singur deasupra urechii. Dacă auzul este bun la una dinurechi, se recomandă ca examinarea să înceapă cu aceastăureche. Dacă diferenţa de acuitate auditivă este mare între celedouă urechi, este posibil ca atunci când se examinează urecheacu auzul mai slab să se reflecte în rezultat şi influenţa urechii maibune, fie deoarece casca nu este bine etanşată, fie datorităconductibilităţii osoase, care a permis transmiterea la urechea maibună a sunetului aplicat la urechea mai slabă. Din acest motiv sepractică mascarea urechii mai bune cu un sunet având o gamămai largă de frecvenţă şi fiind cu 40 dB deasupra acestei urechi.Dacă audiometrul cu care se examinează nu permite emitereaunui astfel de sunet, se recurge la o altă sursă de sonoră de tipulsonerie. Acest sunet este emis direct sau, de preferinţă, în cască.După unele tehnici se examinează, întâi, ambele urechi fărămascare, apoi se examinează urechea mai slabă, odată cumascarea urechii mai bune.

Mascarea nu este, numai un mijloc de investigare în scopclinic (diagnostic) a acuităţii auditive, ci un fenomen care esteobiect al investigaţiei experimentale. În acest caz tonul mascat şicel mascat se aplică aceleiaşi urechi. În ambele cazuri tonul esteacelaşi ca frecvenţă; diferenţa este în ceea ce priveşteintensitatea, tonul mascat fiind mai slab. În mod obişnuit sedetermină pragurile unui ton dat în prezenţa unui alt ton mascat, acărui frecvenţă şi intensitate sunt sistematic variate. Pragul tonuluimascat este mai ridicat în prezenţa tonului mascat, îndeosebi cânddeosebirea de frecvenţă dintre cele două tonuri este mică.

Pentru cercetarea fenomenelor auditive uneori este necesarăo încăpere izolată de sunete ce-ar putea veni din afară şi fără ecou(cameră insonizată, anechoică).

3.g.Senzaţiile vizuale

Pentru a obţine o senzaţie vizuală este necesar ca razaluminoasă ce pătrunde la retină să posede suficientă energie şiacţioneze timp suficient pentru a putea să excite receptorii. Deci,pragul absolut al senzaţiei vizuale este dat de cantitatea minimăde energie luminoasă care acţionând un timp asupra receptoriloreste capabilă să producă senzaţia vizuală.

Acuitatea vizuală – particularitate a sensibilităţii luminoase;reprezintă puterea rezolutivă a ochiului, capacitatea sa de adiferenţia doi excitanţi, prin stabilirea mini-mum separabile dintre ei(distanţa minimă de separaţie a doi stimuli). Dacăm acuitateavizuală este scăzută detaliile fine ale obiectelor realităţii apardifuze, estompate. Testele de determinare a acuităţii vizualevizează tocmai vederea de detaliu şi se exprimă în minimumvizibile.

Cea mai veche şi mai răspândită metodă pentrudeterminarea acuităţii vizuale este metoda optotipilor a lui Snellen(1876). Principiul de bază al optotipurilor sau al tablouriloroptometrice, este acelaşi. Un tablou optometric constă din rânduride litere, cifre, semne sau imagini diferite ca mărime, de exemplude la aproximativ 90 mm la 5 mm (înălţime). Distanţa de la carepoate fi citit fiecare rând de către un ochi normal este specificată întablou (de obicei la marginea fiecărui rând). Subiectul este pus săcitească fiecare literă pe care I-o arată examinatorul cu degetulsau cu un baston. Acuitatea vizuală se exprimă printr-o fracţie, încare numărătorul este distanţa dintre tablou şi subiect, iarnumitorul – distanţa de la care rând respectiv poate fi citit de cătreun ochi normal. Un ochi care la distanţa fixă de 5 metri vede numailiterele care în mod normal sunt văzute de la 20 metri, areacuitatea vizuală:

25.041

20s

DdV ====

În timpul examinării tabloul optometric este suspendat pe unperete într-o cameră întunecoasă. Tabloul însă trebuie să fie bineluminat, dar ochiul subiectului să nu fie direct stimulat de cătresursa luminoasă. Se examinează un singur ochi odată. Acuitateavizuală depinde de factori dioptrici, de structura anatomică a retineişi creşte:- când luminanţa obiectelor din câmpul vizual creşte, valoare

maximă, 500 abs(apostilbi);- când se măreşte diferenţa de luminanţă între simboluri şi fondul

pe care sunt plasate;

- când există un contrast cromatic mare între simboluri şi fondulpe care sunt plasate;

Discriminarea luminozităţii. Unul dintre cele mai simpleaparate pentru determinarea capacităţii subiectului de a distingenuanţele de luminozitate este fotoesteziometrul Hering.

Aparatul constă dintr-o cutie în interiorul căreia se află douăplăci fixate pe o axă. Plăcile pot fi înclinate în mod independentspre sursa de lumină (o lampă electrică de 50 de lumini, cureflector, sau, eventual, o fereastră, dacă scopul este numaidemonstraţie, nu măsurare). Peste plăci se aşează: hârtie albăsau cenuşie, iar peste hârtie se aşează sticlă, pentru a ţine hârtiaîntinsă. Cu cât o placă este înclinată mai mult spre sursa delumină cu atât va reflecta mai multă lumină şi invers. Examinarease face într-o cameră întunecoasă.

Subiectul se uită la o distanţă de 20-30 cm, prin cele douădeschizături din partea superioară a aparatului, în direcţia arătatăde săgeţi (fiecare ochi vede o singură placă). Plăcile sunt aşezatela început cu înclinări diferite, astfel ca subiectul să perceapă binediferenţa de luminozitate. După aceasta, o placă este potrivită decătre subiect prin manipularea şurubului adecvat (uitându-se tottimpul prin deschizături), până ce ambele plăci i se vor părea la felde luminoase. Diferenţa reală de înclinare dintre cele plăci seciteşte pe cele două scări de la capetele axei pe care sunt fixateplăcile. Aparatul măsoară, prin urmare, pragul diferenţial deluminozitate.

Se poate măsura senzaţia de luminozitate sau discriminarealuminozităţii şi cu ajutorul discurilor rotative. În acest scop seutilizează discuri conţinând o anumită proporţie de alb şi negru.Prin învârtirea – cu ajutorul unui aparat de amestecat culorile sauvariator de culori, un astfel de disc capătă o nuanţă omogenă decenuşiu. Această nuanţă poate fi făcută mai închisă sau maideschisă, după cum se poate adăuga mai mult negru sau mai multalb. Această modificare se poate face în timp ce discul seînvârteşte. Subiectul face un semn convenit cu mâna cândobservă o modificare şi spune şi în ce direcţie a avut loc aceastămodificare. Dacă un disc, de felul celui descris mai sus, esteprevăzut cu o margine de o nuanţă dată nemodificabilă (un anumitgrad de cenuşiu), subiectul va spune când observă că parteacentrală a discului a devenit mai închisă sau mai deschisă decâtmarginea.

Adaptarea la întuneric se cercetează cu aparate numiteobişnuit adaptometre.

Sensibilitatea cromatică.Culoarea, ca atributul general al lucrurilor dobândeşte în

planul reflectării psihice o semnificaţie deosebită. Toate culorile pecare le poate percepe ochiul omenesc se împart în două mariclase:- seria acromatică (alb, negru şi toate nuanţele de gri cuprinse

între alb şi negru);- seria cromatică ce cuprinde toate celelalte culori; caracteristicile

culorilor cromatice fiind – tonul cromatic, luminozitatea,saturaţia;

Înaintea oricărei experienţe privind senzaţiile cromaticetrebuie să stabilim dacă subiectul distinge sau nu culorile.Cecitatea cromatică este un defect destul de frecvent la bărbaţi (3-4%), dar mult mai rar la femei (cca 0,5%). Persoanele careprezintă acest defect numesc de obicei corect culorile, pe care înrealitate nu le disting, le-au învăţat, de la persoanele din anturajullor.

Cecitatea cromatică totală sau acromatopsia este un defectfoarte rar şi este însoţit foarte frecvent de diferite defecte optice,este rară cecitatea pentru albastru-galben.

S-au realizat diferite clasificări pentru sensibilităţii cromatice,schematic acestea fiind:- protanopia sau daltonismul este tulburarea sensibilităţii pentru

roşu şi verde;- deuteranopia, este generată de cecitatea pentru roşu şi verde,

dar cu o scădere foarte accentuată în recepţia spectrului pentruverde; cei care suferă de această anomalie au sensibilitateacromatică deplasată spre regiunea portocalie a spectrului;

- tritanopia, cecitatea pentru albastru şi violet.Pentru diagnoza cecităţii cromatice menţionăm testul sau

“Proba de lânuri colorate Holmgren”.Pentru identificarea cecităţii cromatice se mai utilizează aşa

numitele teste de confuzie, în care litere sau numere suntimprimate în culori pe care subiectul nu le poate distinge deculorile fondului. Astfel de teste sunt planşele pseudoizocromaticeStilling, planşele Ishihara, atlasul Polack .

Planşele elaborate în scopul investigării trebuie astfelconfecţionate încât punctele colorate să difere în luminozitate, căcialtfel poate avea loc discriminarea după luminozitate, nu dupănuanţe de culoare.

Pentru determinarea câmpului vizual se utilizează un aparatdenumit “perimetru vizual”; în acest scop subiectul îşi fixeazăbărbia într-un lăcaş anume şi priveşte cu ochiul supus probei

punctul alb sau lumina care marchează centrul perimetrului. Pesemicercul perimetrului care se află în poziţie orizontală sauverticală (după cum dorim să-l măsurăm) experimentatorul plimbălumina de la periferie la centru, sarcina subiectului fiind de adeclara momentul în care lumina intră în câmpul vizual şi cândiese. Câmpul vizual se determină pe patru meridiane, pentrufiecare ochi în parte sau pentru ambii ochi.

Zonele retinale ale vederii cromatice. Dacă privim un punctfix şi menţinem privirea imobilă vom constata că stimulii vizualicare pot acţiona asupra ochiului sunt cuprinşi într-o zonă limitată,care constituie câmpul vizual.

Investigarea zonelor retinale ale vederii cromatice permite săse localizeze şi pata oarbă, o mică suprafaţă, în zona căreiastimulul nu mai este perceput, dispare complet.

Investigarea se poate face pe o cale simplă. Pe o foaie albăde hârtie se desenează figurile de mai jos, având grijă ca distanţadintre cruciuliţă şi brad să fie 5,5, cm, iar dintre brad şi cercul încare este înscris pătratul negru, de cca 4 cm; se ia în mânăaceastă foaie de hârtie, se închide ochiul strâng şi se priveşte cudreptul fix la cruciuliţă, de la o distanţă de cca 20 cm. În această

poziţie bradul nu se mai vede, ceea ce denotă că imaginea lui aajuns în retină pe pata oarbă. În acest timp cercul şi pătratulînscris în cerc vor putea fi văzute, cu toate că sunt situate mai laperiferie. În cazul că prezenţa petei oarbe nu se manifestă dintr-odată, se apropie şi se depărtează desenul de ochi, până ce segăseşte distanţa potrivită la care bradul nu mai este vizibil.

Imagini consecutiveUn fenomen interesant îl constituie efectul postacţional al

luminii şi culorilor asupra receptorului vizual; cu alte cuvinte dupăîncetarea acţiunii excitantului, ca efect al său pe retină rămâne ourmă care dă o imagine consecutivă. Imaginea consecutivă poatefi pozitivă când senzaţia perseverentă este identică cu acaracteristicilor excitantului sau negativă când are caracteristiciopuse excitantului.

Imaginea consecutivă pozitivă poate fi demonstrată prinproiectarea unui fascicol luminos pe un ecran, apoi are locstingerea lui, imaginea luminoasă persisitând un timp. Imagineaconsecutivă negativă – de exemplu dacă se priveşte fix, timp de30 de secunde o anumită culoare sub formă de cerc sau pătrat, şi

se mută apoi privirea pe un fond alb, după câteva clipe imaginea iaforma culorii complementare a stimulentului.

Dacă două culori complementare sunt aşezate una lângă altaele se întâlnesc reciproc. Roşul lângă verde pare mai roşu, iarverdele lângă roşu pare mai verde. Acelaşi lucru se întâmplă şi cugalbenul şi albastrul. Contrastul apare, în acest caz, la nivelulzonei de contact dintre suprafeţele colorate din care motiv senumeşte contrast marginal. Contrastul se întinde la toatăsuprafaţa, dacă o culoare având o suprafaţă mai restrânsă esteaşezată pe un fond de o culoare contrastantă; de exemplu roşulaşezat pe un fond de verde devine mai roşu. În general calitateaunei culori variază în funcţie de culoarea fondului sau aanturajului. Numai un fond cenuşiu nu alterează calitatea originalăa unei culori.

Un mijloc mai simplu de determinare a contrastului vizualsimultan este utilizând 6 pătrăţele de hârtie, colorate, roşu,albastru, negru, verde, galben, alb, se aşează 6 inele de hârtiecenuşie. Peste toate se aşează o hârtie albă subţire (preferabilhârtie de mătase) sau o sticlă albă mată. Rezultatul: inelul de perculoarea roşie va primi o nuanţă verzuie, cel de pe albastru onuanţă gălbuie etc. deci va ieşi în evidenţă culoarea contrastantă.

Cu prilejul experienţelor privind contrastul culorilorexperimentatorul va avea grijă ca între culorile respective să nu fieo diferenţă de luminozitate, căci contrastul de luminozitate poateanula contrastul de culoare.

Contrastul poate fi simultan sau succesiv. Cel menţionat maisus este un contrast simultan; el reprezintă efectul mutual – caluminozitate sau culoare – al unor suprafeţe percepute simultan.

BIBLIOGRAFIE

Anastasi A., “Psiychological testing”, New york, Macmilan,1955

Bruce E.G., “Sensation and perception”, WadsworthPublishing Company, Belmont, California, 1980

Feldman R.S., “Understanding psychology”, McGraw HillPublishing Company, new york, 1990

Fraisse P, ”Traite de psychologie experimentale”, P.U.F.,Paris, 1975

McGuigan F., “Experimental psychology”, Prentice-Hall, NewJersey, 1968

Miclea M, “Psihologie cognitivă”, Casa de editură Gloria SRL,Cluj-Napoca, 1994

Parot Fr., Richelle M.,“Introducere în psihologie”, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1995

Radu I, (coord.), “Metodologie psihologică şi analizadatelor”, Ed.Sincron, Cluj-Napoca, 1993

Radu I (coord.), “Introducere în psihologia contemporană”,Ed.Sincron, Cluj-Napoca, 1991

Roşca Al., “Metodologie şi tehnici experimentale înpsihologie”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971

Roşca Al., “Tratat de psihologie experimentală”, Ed.Academiei, Bucureşti, 1963

Şchiopu U., ”Dicţionar de psihologie”, Ed.Babel, Bucureşti,1997

Zoorgo B.(coord.), ”Probleme fundamentale ale psihologiei”,Ed.Academiei, Bucureşti, 1980