Buletinul Clubului Român din

ChattanoogaNumărul 41 (patruzeci şi unu) Martie 2015

www.romanianclub.wordpress.com

Poetul lunii: Ovidiu Genaru

La o noua lectură:de Alex. Ştefănescu

Ovidiu Genaru (în acte: Ovidiu Bibire) s-a născut la 10 noiembrie 1934 la Bacău, ca fiu al lui Constantin Bibire (ospătar) şi al Mariei Bibire (înainte de căsătorie, Vasile). După terminarea liceului în oraşul natal, s-a înscris la Institutul de Cultură Fizică din Bucureşti (deşi visa să devină medic). S-a remarcat, în scurtă vreme ca gimnast ("Ca gimnast eram o mare speranţă; mi se dădeau portocale şi frişcă, ca să devin Cineva: Cineva care să execute cel mai bine din Europa roata ţiganului şi salturile mortale."), iar timp de un sezon a lucrat chiar, pentru a câştiga bani de buzunar, ca acrobat la circ. Tot în anii studenţiei a descoperit însă literatura, citind cărţile din colecţia unui colonel (cel la care stătea în gazdă) şi împrietenindu-se cu colegul său de facultate, George

1

Bălăiţă. După absolvirea Institutului de Cultură Fizică din Bucureşti, în 1957, lucrează ca profesor de gimnastică la Şcoala Sportivă din Bacău. Debutează cu poezie în revista Luceafărul, în 1964. Prima carte, volumul de versuri Un şir de zile, îi apare în 1966 în colecţia "Luceafărul" a Editurii pentru Literatură. Va publica în continuare relativ numeroase alte volume de versuri şi proză, fără să devină vreodată previzibil şi plictisitor, fără să apară - nici măcar temporar - neinspirat sau lipsit de farmec în faţa cititorilor. Ele îi vor aduce aprecieri din partea criticilor, premii ale Uniunii Scriitorilor etc., dar nu şi un loc pe măsura meritelor sale în literatura contemporană. Are - ca şi Emil Brumaru sau Eugen Negrici - soarta scriitorului înzestrat din provincie, care primeşte mesaje de simpatie de peste tot, dar nu şi un loc în ierarhia literară.

Adio şi rouă

Viaţa înlocuită cu altceva.Morminte calde pe cer.Îngerul meu păzitormă pedepseşte cu fier.

O mâna întinsă de tinestârneşte adieri de cantalup.Dragostea noastra sub cheiede jder şi de lup.

Nu te plimb în caleaşca şi nute iau în balansoirlumea nu ne cunoaştenu ne spune bonsoir

Căci fiind în pustiu locul acelae nedefinit în corpca şi sufletul.Oarba şi orb.

De zile cu femeie la mijlocnu mă mai satur nu.Ultimul Ovidiu al fantasmelor

2

ultima tu.

Seara cade ca ghilotinataie plângeri şi ziduri în două.Pe scaunul absenţei taleAdio şi roua.

Anchetarea unei lacrimi

I s-a cerut să se legitimeze: nu avea acteA fost întrebată cu ce a greşit şi ea a ridicat din umeri"Recunoaşte că trăieşti în concubinaj cu diverşi indivizi" a zbierat acuzarea"Provii din râs sau din plâns?""Nu-mi cunosc părinţii" a răspuns lacrimaşi grefierul a notat în procesul verbal: origine dubioasă"Innoptezi în cartierele oraşului nostru şi nueşti înregistrată în cartea de imobil" a spus procurorul"Prezenţa dumitale tulbură viziunea realăşi produce igrasie umana" a adăugat judecatorul"Lacrima Lacrima şi mai cum?""Nu sunt casatorită" a răspuns modest lacrima "Sunt disponibilă…""E o târfă şi o stricată" s-a auzit murmurul sălii"să recunoască deschis ce caută printre noi""Păstraţi linişte" a ordonat clopoţelul"Numeşte-ţi unul, doi, trei martori" o îndemnă avocatul"Nu vreau să ma apăr sunt nevinovată" a răspuns lacrima"Dacă tot te afli aici te acuz din principiu" a spus procurorul.

3

Oslo

Ea cânta boreal la pian aplecatăşi muzica o împrejmuia în cercurica şi cum în apă când aruncio auroră într-o zi de miercuri.Pianul nu se afla în odaie şi nuera nimeni doar câteva pustii de scaunepe care aţipiseră părelnice umbrefriguroase din nordice saune.

Florenţa

O cât mă rugară să le dau sufletul meubizantinrăscopt de slavă melancolie în genunchisă-l cunoască!Plătim oricât ce preţ ai vrea?Să mi se dea lumina ambrei florentinecu umbra-i crenelată doar pentru o zi devarăŞi sunt al vostruŞi mai vreau un pâlc de chiparoşi dinzareacolinelor ce îndulcesc Toscana.

Toledo

Însufleţite marmori de ev medievalsurprinse-ngesturi donquijoteşti chiar îngâmfatesub o lumină fără umbre

4

tăioase săbii de Toledo. Aşa părea.„Tu cine eşti străine? Ai un stăpân?”Ce rictus trufaş!Marmori lucrate în durităţi de-o clipătrainiceînfipte totuşi pe un soclu de răzvrătirişi murmure care le conferea şi dăinuirea.Amorf trecutul meu nu-i nicăieri.

Paris

Totul s-a spus ieri la colţul străziiLuxembourgEra sâmbătă ea avea o pereche de sânistereoEl îşi clătina burta plină cu bereEa avea unghiile roşiiEl era mecanic la vreo locomotivăşi zornăia nişte chei de la rochia eirelativăApoi ea a mormăit ceva în sensul„Dacă-mi promiţi că eşti cuminte”Şi s-au urcat într-un taxi de vântşi nu îmi mai aduc aminte.

Stockholm

Zăpadă lacuri Volvo Strimbergvulpi argintii cristaluri Kent saune IbsenNord Gotic şi somon autostrăzibijuterii sinucigaşi piscine ceaţăKierkegaard

5

Şi soarele răsare orbşi soarele apune în el însuşiŢara asta suferă de fericirea melancolieilumina se primeşte-n raţii miciMă-ntorc la Sudul meu păgân AdioStockholm.

6

Cuvinte şi expresii româneşti greşit sau rău

folosite expresii roneşti

Greşeli gramaticale frecvente în limba română. Topul greşelilor gramaticale făcute de români – de Ioana Nicolescu

Ziarul Adevărul 30 ianuarie 2015, 12:30

Românii fac multe greşeli gramaticale fiindcă româna este o limbă cu multe forme flexionare ale cuvintelor, spun lingviştii. Pe scurt, la fel ca în latină, conjugarea verbelor, acordurile, diferitele forme de pronume sunt atât de multe şi de diverse, încât de multe ori apar confuzii. Astfel, în topul greşelilor gramaticale frecvente în limba română sunt dezacordurile, spun specialiştii.

Greşeli gramaticale frecvente în limba română: „aşază”, nu „aşează”. „Spre exemplu, mulţi români nu ştiu că verbul «a aşeza» se scrie, la persoana a treia, «aşază», nu «aşează»”, spune profesoara de limba română Ecaterina Stanca, de la Colegiul Naţional «Tudor Vianu» din Capitală. 

 „De multe ori aud persoane care spun «i-ar place» în loc de «i-ar plăcea», fiind vorba de condiţionalul optativ care se formează de la infinitivul verbului. O altă problemă este pentru mulţi imperativul negativ care se formează tot de la infinitiv. «Taci!» - «Nu tăcea!» este corect, în loc de «Nu tace!». Un alt exemplu ar fi «Nu te complăcea într-o situaţie umilitoare!» în loc de «Nu te complace într-o situaţie umilitoare!». De asemenea, românii au o problemă cu ştiinţă/conştiinţă, pe care le mai scriu cu un singur «i»", a explicat Stanca. 

 Greşeli gramaticale frecvente în limba română: „i”-urile care ridică probleme. Profesoara a mai atras atenţia că unele persoane mai scriu „tu ştii" cu un singur „i", ceea ce nu este corect, verbul „a şti" are doi „i" la persoana a II-a singular, indicativ prezent şi conjunctiv prezent, forma afirmativă şi forma negativă.

 „O altă problemă pe care am întâlnit-o este la genitivul dativ singular, care se formează de la nominativ plural. Spre exemplu, corect este «regulamentul ordinii», nu «regulamentul ordinei». De asemenea, unii români nu ştiu că atunci când un adjectiv este trecut în faţa substantivului, acesta preia articolul, adică «ochii albaştri» devine «albaştrii ochi». Şi la pronume au probleme, spre exemplu, nu prea se ştie că «eu însumi», la feminin este «eu însămi», iar «noi înşine» este «noi însene»", a mai spus profesoara.

7

 Mulţi români folosesc greşit şi prepoziţia „pe”. „În limba română, pronumele relativ «care» cu funcţie sintactică de complement direct trebuie să fie însoţit de prepoziţia «pe», explică specialiştii.

 Alte greşeli gramaticale frecvente în limba română. „Aş adăuga aici şi exemplul mult-folositului «am luat la cunoştinţă». Formularea corectă este «am luat cunoştinţă (de ceva)», dar «mi s-a adus la cunoştinţă (ceva)». De asemenea, «servici» este greşit! Cuvântul acceptat de norma literară este «serviciu», la fel şi «chitară» (nu «ghitară»), «chiuvetă» (nu «ghiuvetă»), «ţigară» (nu «ţigare»).Românii spun «suntem la restaurant, servim ceva», deşi nu servesc nimic, doar mănâncă. Ospătarul este singurul care «serveşte».

 La fel, auzim (chiar şi la TV), despre «ultimile zile» – v-aş întreba, spunem «aceste ultimi zile de vară» sau «aceste ultime zile de vară»? Dacă aţi ales a doua variantă, atunci trebuie să spuneţi şi «ultimele zile de vară».

 Nu mai discutăm despre celebrul «â» din mijlocul cuvintelor. Puţini au înţeles că se scrie «reîncarnare», nu «reâncarnare», «reînnodare», nu «reânnodare», «reînviere», nu «reânviere». Şi asta pentru simplul motiv că acel «re» este doar un prefix ataşat unui cuvânt care începe cu «î», şi aşa trebuie să rămână. 

 Că tot veni vorba, când scriem cu doi «n» şi când cu unul singur? Simplu: dacă vreţi să scrieţi «în» în faţa unui cuvânt, trebuie doar să verificaţi dacă acesta începe cu «n» – atunci litera «n» se dublează. Adică: nod, înnoda, nor, înnora. Dacă nu este vorba despre un «în» adăugat, ci cuvântul în sine începe cu acest grup de litere, nu-l dublăm pe «n»: înot («ot» nu este un cuvânt), învestitură («vestitură» nu este un cuvânt), începător («cepător» nu este un cuvânt)”, a explicat Mihaela Apetrei, senior trainer pentru Public Speaking şi Comunicare. 

 De ce facem greşeli gramaticale şi cine dictează normele lingvistice. Contactat de „Adevărul", lingvistul Alexandru Nicolae de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române a explicat că incidenţa greşelilor gramaticale este mai mare în română fiindcă este o limbă cu „acord bogat", adică există mai multe forme flexionare ale cuvintelor.

8

Umor: Francezii salvează pacea: după Ucraina, i-au oferit lui Putin și Alsacia și Lorena!

de Spartakus , 08 februarie 2015. www.academia catavencu.ro

Întors azi-noapte din Rusia, Francois Hollande, președintele Franței (am făcut această precizare pentru cititorii care au deschis mai târziu aparatele de radio și cred că omul e președinte de asociație de locatari), s-a declarat optimist în privința rezolvării crizei din Ucraina. După

negocieri intense purtate de Vladimir Putin și Angela Merkel, negocieri la care și Hollande a avut o contribuție deosebită, el turnând în pahare și întrebând, când și când, din obișnuință, desigur, dacă să aducă nota de plată, părțile au ajuns la un consens.

Pentru a oferi ”pace în vremurile noastre”, cum spunea un alt păcălici celebru, Neville Chamberlain, Hollande și Merkel au acceptat toate propunerile lui Putin: astfel, Ucraina va reveni la patria-mamă-vitregă Rusia, nemții și francezii vor primi de două ori mai multe gaze de la dictatorul rus, cam balonat în ultima vreme, iar ucrainenii care se opun unirii cu Rusia vor primi și ei o doză dublă de poloniu în ceai.

Însă propunerea care i-a închis definitiv gura lui Putin a venit din partea lui Hollande. Acesta, văzând că dictatorul rus tot e nemulțumit, în ciuda concesiilor făcute, și amenință să-și bată gimnasta de supărare, a venit cu o ofertă-șoc: va oferi rușilor și Alsacia și Lorena, doar să nu declanșeze războiul mondial.

”Oricum Alsacia și Lorena erau, de fapt, ale nemților, deci ei ar trebui să se simtă păgubiți, nu noi. Și oricum, ce mi-e că le iau rușii acum, ce mi-e că le iau arabii peste zece ani?, a precizat Hollande, care a cerut însă francezilor dezamăgiți de defetismul lui să stea liniștiți, fiindcă până la urmă o să vină americanii și o să le dea, ca de obicei, provinciile înapoi.

9

Mari muzicieni români: Toni IordacheToni Iordache (n. 17 decembrie 1942, Bâldana - d. februarie 1987 București) a fost un virtuoz instrumentist, interpret român de muzică populară și lăutărească. I s-a spus regele țambalului și zeul țambalului.

S-a născut în 1942 în satul Bâldana (jud. Ilfov). Toni Iordache a urmat tradiția muzicală a familiei sale (tatăl său cânta la țambal și ambii unchi cântau la vioara), începand să cânte la țambal din 1946. În 1954 câștigă un concurs pentru ocuparea unui post de țambalist și este angajat la orchestra Radio.

În 1958 câștigă medalia de aur la "Welt Jugend Feier" în Viena, iar în 1960 este solicitat și ulterior angajat de orchestra "Ciocârlia". Între 1960 și 1969, împreuna cu orchestra "Ciocârlia" are concerte în toată țara, dar și un turneu în Londra și unul la Moscova. În 1968 câștigă medalia de aur la "Festivalul Tinerilor Muzicieni" la Sofia.

În 1969, mergând la un turneu la Paris împreună cu Gheorghe Zamfir și taraful său, renunță la contractul său cu orchestra "Ciocârlia" și, începând cu 1970, colaborează numai cu taraful mic condus de naistul Gheorghe Zamfir, cu care ajunge în Berlin și în Budapesta, până la sfârșitul vieții. Colaborează în 1973 cu orchestra de muzica simfonica NHK Orchestra, din Tokyo, și interpretează în Japonia, ca invitat, suita "Hary Janos" pentru țambal a lui Zoltan Kodaly. Din 1975 se alătură ansamblului Ion Onoriu unde, cântă cu instrumentiști precum Costel Vasilescu sau Mieluță Bibescu.

După 1970 cântă împreună cu fiul său Leonard Iordache (țambalist ca și tatăl său). În 1985 se îmbolnăvește de diabet zaharat, îi este amputat un picior și moare în cele din urmă în 1988 la București.

Caracteristic pentru tehnica de interpretare a lui Toni Iordache este maniera sa liberă și ușoară de a folosi toate notele instrumentului, folosirea cu maiestrie a pedalei (ce îi permitea să obțină timbre foarte rafinate) și loviturile sale alternative, rapide și exacte (ce amintesc de sunetul clavecinului), la o viteză incredibilă. În 1975 la un concert la Paris, acesta înregistrează o viteză incredibilă (25 de lovituri pe secundă) intrând astfel în cartea recordurilor (record nedoborât până în prezent).

10

Acesta lovea seturi întregi de game, arpegii, folosind și efecte de "polifonie ascunsă", toate acestea precedând sau acompaniind "umplerea" melodiei de bază, al cărei sunet este completat de appogiaturi, mordanți și rotiri.

Astfel, destul de frecvent, melodia principală - ce pare la început adevaratul "subiect" - devine gradual un fel de "pretext" pentru a-și demonstra virtuozitatea prin variațiuni îmbogățite prin ornamente ce le urmează, al caror scop este de a umple spatiul sonor rămas gol al melodiei.

Acest procedeu este folosit deseori de Iordache, în special în melodiile lente, al caror ritm este relativ "liber". Totuși, când interpretează o melodie lentă, el folosește, prin contrast, efecte "vocale", scoând sunete mai lungi prin "susținerea" tremolourilor ce devin din ce în ce mai rapide. După cum spunea Iordache însuși:

„tehnica țambalului nu implică numai viteza, ci și o bună atingere, o bună interpretare, multă inventivitate și foarte multă inspirație.” (wikipedia)

La vârsta de patru ani, Toni Iordache a învăţ să cânte la ţambal. Prietenul sau, trompetistul Costel Vasilescu, îş aduce aminte de prima lor întâlnire: `L-am cunoscut pe Toni în 1954 într-un sat din apropierea Bucureştiului. Toni cânta acolo şi toţi ceilalţi stăteau împietriţi în jurul lui, pentru că melodia lui era înnenbunitor de bună`.

Iordache era un muzician aşa de talentat,încât curând a fost trimis în turnee prin mai multe ţă europene, prin USA şi Asia ca reprezentant al Romaniei. Adesea, la întoarcerea acasă, mergea de pe aeroport direct la câte o nunta unde trebuia să

11

cânte împreună cu trupa sa. La inceputul anilor 1970 a fost arestat pentru deţinere ilegală a unor monede străine. S-a spus că dorea să-i cumpere soţiei o haină de blană cu banii pe care-i pusese de-o parte.Toni Iordache a devenit faimos în special pentru solo-urile sale complexe. Pentru el tehnica interpretării la ţambal nu era doar una a vitezei; sensibilitatea melodiilor sale, îndemânarea, imaginaţia şi carisma sa l-au făcut pe Iordache un adevarat maestru între lăutari.Bolnav de diabet, ţambalistul a murit in februarie 1988. Dan Armeanca despre Toni Iordache: `Toni a fost un geniu al ţambalului, unul ca el nu se naşte de doua ori. El a respectat traditţa, dar a ştiut să introducă în sound-ul său şi elemente de jazz. Ne-a dat curaj noua, tinerilor muzicieni, prin îndrăzneala muzicii lui`.

Dacă vreţi să ascultaţi muzica lui Toni Iordache faceţi control + click pe link-urile de mai jos, sau mergeţi la www.youtube.com

https://www.youtube.com/watch?v=Ho6XqwZGTAg Variaţiuni pe tema Foaie verde şi-o crăiţă

https://www.youtube.com/watch?v=3gZZj_OYB-o Ca la Breaza

Rubrica gastronomică: Porc barbecue à la vagonul marfă (Boxcar pork barbecue)În argoul american, hobo (plural hobos) înseamnă un lucrător zilier nomad. Ei călătoresc dealungul şi dealatul ţării, deobicei cu trenurile de marfă, dar şi folosind autostopul. Termenul, apărut la sfârşitul secolului XIX, are o origine incertă. Fiindcă a devenit mai frecvent după războiul civil, se crede că s-ar fi referit la început la militarii demobilizaţi, care foloseau toate mijloacele, inclusiv marfarele, ca să ajungă acasă: homebound boy. Fiindcă nu au un domiciliu fix, lucrătorii migratori au primit poate porecla de hobos de la homeless boys.

Hobos nu sunt hoţi, sau delicvenţi. Ei încearcă să facă rost de slujbe pe durată cât mai lungă, dar pentru că mulţi muncesc în agricultura, inevitabil rămân fără lucru în sezonul rece.

12

Printre cei mai cunoscuţi hobos au fost scriitorii Jack London şi Jack Kerouak şi cântăreţul Woody Guthrie.

Fiind călători clandestini, hobos sunt vânaţi de agenţii companiilor de cale ferată, pe care ei îi numesc bulls (tauri) şi de care se feresc cât pot, fiindcă riscă să primească de la ei o cafteală serioasă.

În folclorul hobo există multe expresii codificate, ca şi reţete gastronomice. Ca să-şi pregătească o cină, hobos au trebuit să inventeze diverse metode, improvizând gătitul la focurile de popas, sau chiar în vagoanele cu care călătoresc. Astfel ei învelesc în foaie de staniol bucaţi de carne şi legume, le stropesc cu ulei şi condimente, apoi aşează pachetul bine închis direct pe jar, ca să pregătească tocana lor (hobo’ s stew)

O altă reţetă este porcul barbecue à la vagonul de marfă, pentru care sunt necesare mai multe ingrediente şi un timp lung de preparare. Dar cine se grăbeşte în zilele călătoriei cu marfarul pe distanţe de sute de mile?

13

Barbecue este un cuvânt preluat din limba vorbită în Caraibe (original barabicu), care definea o reţeta de preparare a cărnii (deobicei ied sau capră) foarte asemănătoare mielului haiducesc de la noi (capra sau iedul, curăţate şi spălate, erau aşezate deasupra unui vas, pus într-o groapă cu mult jăratec pe fund. Totul era acoperit cu frunze mari şi groase şi carnea se făcea în 5-6 ore de copt. În vas se aduna un sos concentrat de carne. Mai târziu, americanii au preluat cuvântul pentru a defini grătarul (barbecue grill), pe care se pot face tot felul de cărnuri, cârnaţi, legume şi se poate şi găti.

Carnea de porc (bucăţi de carne, cârnaţi de porc, costiţe, purcel de lapte) se poate face pe grătar, dar când e vorba de reţeta pork barbecue înseamnă cu totul altceva: porc în cratiţă cu sos de roşii, ceapa şi condimente.

Varianta hobo a acestei mâncări se face cu o bucată de umăr de porc, cam de 3 kg, peste care se toarnă un amestec de roşii, sos de roşii, patru cepe taiate, o linguriţă de sare, 100 g de zahăr, 100 g de oţet, 150 g de sos de soia şi 150 g de sos Worcestershire (hobos se respectă). Oala se pune pe o vatră improvizată din pietre sau cărămizi şi se ţine la foc 4-5 ore. Când este gata friptura, se scoate carnea de pe os şi se desface în şuviţe subţiri (porc smuls). Se poate mânca în farfurie, sau într-o chiflă despicată (chiflă de hamburger).

14

Dacă vreţi să ascultaţi Cântec de leagăn pentru un hobo, cântat de Woody Guthrie faceţi control+click pe link-ul https://www.youtube.com/watch?v=NN_xvE79iXE

Pamfletul lunii: Mafioţi şi papagali – de Vlad Mixich

    HotNews.ro Luni, 9 februarie 2015

Mafioţii vorbesc puţin, dar ridică des din sprâncene. Conturile nu şi le ţin în România, nici copiii la şcoală în Bucureşti şi nici vilele pe strada Maxim Gorki. Când ies în public mafioţii sunt siguri pe ei, emană

aroganţă şi un oareşce aer de lojă.

Papagalii vorbesc mult şi, de cele mai multe ori, la ore de maximă audienţă. Poartă costume fine, poşete mari şi ceasuri umflate. Deşi prostălăi, papagalii pot fi uneori simpatici. Mafioţii niciodată.

De când doamna Udrea a început să se îmbrace ca Iulia Timoshenko în vremurile ei de persecuţie, am senzaţia că suntem spectatorii unui film cu mafioţi şi papagali.

15

Directorul în exerciţiu al celui mai mare serviciu secret din România, generalul Florian Coldea, a fost ieri în comisia parlamentară care ar trebui să controleze SRI-ul. Concluzia parlamentarilor controlori, după vreo 6 ore de prezentări, a fost că toate acuzaţiile aduse generalului controlat sunt nefondate.

Dovada? Documentele oferite chiar de serviciul secret condus de generalul controlat. Parlamentarii din comisia SRI au admis inocent înaintea întâlnirii cu generalii că nu au alte informaţii decât cele existente în media. Fenomenul controlului bazat exclusiv pe ce-ţi spune cel controlat depăşeşte chiar şi cele mai optimiste fantezii ale lui Caragiale.

De la parlamentarii din comisia de control SRI am mai aflat că întâlnirile dintre Elena Udrea şi conducerea SRI s-au desfăşurat conform procedurilor pe 10 noiembrie şi 15 decembrie 2014, adică după ce doamna Udrea nu mai era candidat la prezidenţiale, ci doar un simplu parlamentar. Ca orice simplu parlamentar, doamna Udrea s-a înscris în audienţă şi, conform procedurilor, aceasta i-a fost acordată. De altfel, totul în comisia de control SRI s-a bazat pe documentele SRI şi procedurile SRI. Cine sunt parlamentarii membri în această comisie a scris aici Cristian Pantazi. Toţi cu vocaţie de Robespierri.

Tot ieri preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, a ţinut un discurs obişnuit în Parlamentul României. Pe un ton obişnuit, domnul Iohannis a spus parlamentarilor că „trebuie să ieşim din populism”. Le-a cerut să-şi schimbe „conduita, mentalitatea, atitudinea” şi mecanismele de selecţie din partide. I-a îndemnat, cu o voce obişnuită, să schimbe legea partidelor şi să exercite un control real, nu formal, asupra instituţiilor statului - printre care se numără, am gândit eu, şi SRI-ul.

Domnul Iohannis le-a cerut coţofenelor să nu mai fie coţofene, lupilor să nu mai fie lupi şi şerpilor să nu mai şerpuiască. Sfântul Francisc a murit de aproape 800 de ani, iar noi sperăm că îndemnurile domnului Iohannis vor fi ascultate de parlamentari.

Şi doamna Elena Udrea a vorbit ieri în faţa Parlamentului. A vorbit despre ghilotină, despre adevăr, a zis-o şi p-aia a pastorului Niemoller, de s-a înrozit tot

16

Poptamaşul de invidie. A luptat doamna Udrea „un deceniu pentru justiţie independentă” dar acum, când i-a venit rândul, independenţa a devenit peste noapte „abuz”. Le-a cerut parlamentarilor să aprobe urmărirea ei penală şi, în acelaşi timp, să nu fie părtaşi la arestarea ei. Greu de înţeles, atât de greu că pe domnul Orban l-a apucat şi căscatul. Doar când doamna Udrea şi-a atins nasul s-a mai înveselit adunarea.

Aşa a arătat o zi importantă din Parlamentul României, zi în care acolo a fost prezent şi premierul Victor Ponta, ofiţer acoperit descoperit şi doctor cu doctoratul retras. De ani de zile pe parlamentari nu i-a mai prins ora 10 seara la birou. A fost nevoie de o Elenă, nu de un popor, pentru ca o astfel de minune să se întâmple.

În toate filmele cu mafioţi vine momentul în care il capo înlătură plictisit, dintr-un semn, pe unul dintre papagalii prea înfoiaţi în pene. Dintre cei care au fost, sunt sau se pregătesc să intre la răcoare, rămâne istoria să decidă cine sunt papagalii şi cine sunt mafioţii: Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Viorel Hrebenciuc, Sorin Ovidiu Vântu, Cătălin Voicu, George Copos, Relu Fenechiu, Elena Udrea, Gigi Becali, Ovidiu Silaghi, Monica Iacob Ridzi, Nicuşor Constantinescu.

Doar două lucruri sunt sigure în filmele cu mafioţi. Nimeni nu cere reformarea legilor de funcţionare a serviciilor secrete. Şi, la sfârşit, toţi mor sau ajung la puşcărie.

Notă: ca multe lucruri din România politică a ultimului an, deşi este un pamflet, acest pamflet nu este ceea ce pare.

Câştigătorul Premiului Primul Cetăţean European al anului 2014: Andrei Pleşu

Andrei Pleşu, fondatorul Colegiului Noua Europă, a fost desemnat câştigător al Premiului Cetăţeanului European, ediţia 2014, distincţie acordată anual de

17

Parlamentul European pentru realizări excepţionale în dezvoltarea colaborării culturale transnaţionale în Uniunea Europeană.

Andrei Pleşu va primi prestigioasa distincţie pentru activitatea sa ca fondator şi rector al Colegiului Noua Europă (NEC, New Europe College - Institut de Studii Avansate) şi Fundaţiei Noua Europă, conform unui comunicat citat de Mediafax.

Cancelaria Premiului “Cetăţeanul European” a acordat distincţia la propunerea europarlamentarului Cristian Preda, care a motivat oportunitatea recomandării prin înalta calitate şi impactul european ale activităţii de cercetare şi ale programelor de burse implementate de NEC de-a lungul existenţei sale.

„Anul acesta s-au împlinit 20 de ani de la înfiinţarea Colegiului Noua Europă. Prin programul său de burse, NEC a contribuit, din 1994 şi până în prezent, la dezvoltarea cercetării în ştiinţe umane în România. NEC a jucat astfel un rol major în europenizarea elitelor universitare, politice şi administrative din România, cu sprijinul financiar al partenerilor europeni din Germania, Austria, Franţa”, se arată în propunerea europarlamentarul Cristian Dan Preda. „În acelaşi timp, NEC a contribuit prin seminariile şi publicaţiile sale la stimularea dezbaterii publice pe teme europene în România. Reţeaua cercetătorilor ce au beneficiat de susţinerea NEC s-a extins gradual pentru a include cercetători din ţările vecine şi din întreaga lume. NEC a devenit astfel un nucleu puternic pentru cooperarea transnaţională în sfera ştiinţelor umane. Recomand cu căldură acordarea Premiului Cetăţeanului European 2014 rectorului Colegiului Noua Europă, dl. Andrei Pleşu, fondatorul unei instituţii ce a contribuit în mod substanţial de-a lungul existenţei sale la consolidarea spiritului european în România şi la difuzarea valorilor europene în vecinătate şi în lume”, a mai explicat Cristian Dan Preda.

Premiul va fi conferit la o ceremonie naţională publică, care va avea loc pe 20 februarie, la sediul Biroului de Informare al Parlamentului European în România. Evenimentul central de premiere, la care vor participa toţi câştigătorii ediţiei 2014 a Premiului Cetăţeanului European, din toate statele Uniunii Europene, va fi organizat la Bruxelles, la finalul lunii februarie.

18

.

Din istoria serviciilor secrete: O mare spioană Româncă – Vera Atkins . DE STELIAN TĂNASE

15 SEP, 2012

Cea mai importantă femeie-spion din al doilea război mondial a fost Vera Atkins. Jan Fleming, şi el spion, autorul celebrului “James Bond” a cunoscut-o bine. Au lucrat împreună pentru SOE. A spus despre ea: “In the real world of spies Vera Atkins was the boss.” S-a inspirat de altfel din personalitatea ei pentru pentru a contura figura lui Moneypenny, şefa superagentului majestatii sale, teribilul 007. În anii ’40, Vera Atkins a fost personajul cheie al Serviciului Operaţii Speciale britanic, SOE (“Special Operations Executive”). Rolul ei a fost să organizeze rezistenţa pe teritoriul francez ocupat de nemţi, să pună la cale acte de terorism şi

sabotaj împotriva maşinăriei de război germane. Oamenii ei ea au aruncat în aer poduri şi trenuri, au cules informaţii. Atkins a paraşutat oameni, muniţie şi armament, staţii de emisie recepţie, a pregătit ziua H. a debarcării în Normandia. De ea sunt legate multe operaţii de anvergură în acei ani: de la maşina de descrifrat codurile germane “Enigma”, la constituirea reţelei Maquis, condusă de Jean Moulin, în Franţa, la extragerea a mii de evrei din Europa lui Hitler.

Vera Atkins era evreică, născută în România, la galaţi, în 1908. Numele ei adevărat era Maria Vera Rosenberg; “Atkins” fiind numele de fată al mamei. Tatal ei, Max Rosenberg, era om de afaceri, bancher, născut în Germania. A încercat o afacere în Africa de sud, a dat faliment, după care a venit în România unde norocul i-a surîs, făcînd o mare avere. În anii ‘30 îl consilia pe regele Carol al doilea în chestiuni financiare. Mama ei, era din Rusia, refugiată la Bucureşti din cauza pogromurilor. Vera a primit o excelentă educaţie, călărie, diverse sporturi, limbi străine, muzică şi a frecventează lumea bună bucureşteană. Aşa îl cunoaşte, în 1931, pe

19

ambasadorul german, contele von Schulenburg, adversar al lui Hitler, cu care are o lungă poveste de dragoste, continuată şi după ce acesta a fost numit ambasador la Moscova. S-au întîlnit prin Europa, au rămas în corespondenţă. De la el ea avea informaţii de primă mîna despre atmosfera şi intrigile din cercurile înalte de la Berlin şi Moscova. În 1934 se mută la Londra –işi ia numele “Atkins”, şi începe cu adevărat cariera de superspion. A revenit la Bucureşti de cîteva ori în legătură cu misiunile ei. Unul dintre colaboratorii la SOE a fost şi Gardyne de Chastelain. Ne amintim “Operaţiunea Autonomous” organizată de SOE. De Chastelain a fost paraşutat cu alţi doi agenţi britanici în Romania, în decembrie 1943. A fost capturat de oamenii lui Eugen Cristescu, şeful SSI – subiectul unui episod “Bucureşti strict secret”. Pierderile făceau parte din logica inexorabilă a acestui joc extrem de periculos.

Vera Atkins s-a retras după mai bine de zece ani “din serviciul activ”, în 1947, undeva într-un sat din Anglia, la W., pentru tot restul vieţii. Numele ei a rămas necunoscut pînă în 2000, la moartea ei. O discreţie absolută i-a înconjurnt trecutul şi adevarata faţă. Puţini au ştiut cine este cu adevărat. Nu i-a placut prim planul. A refuzat să dea interviuri, să fie personaj în cărţi de istorie sau în filme. Totuşi, în 1998, Francois Mitterand i-a acordat legiunea de onoare, fără să intre în detalii asupra meritelor ei reale. A fost o recunoaştere tîrzie a aportului ei important, din anii 40, la eliberarea Frantei. Abia dupa moartea ei, cartea “Spymistress. The life of Vera Atkins, the greatest female secret agent of World war 2”, de William Stevenson, dezvăluie cine a fost cu adevărat. Un editor ar trebui s-o traducă pentru

Istorie bucureşteană:Misterele îngropate în Cimitirul Bellu: Dragostea interzisă a fraților din Caracal

De Cristina Lica sâmbătă, 07 iunie 2014; ziarul Adevărul. (Material trimis de prietena clubului nostru Uta Ionescu din Baden-Baden, Germania)

20

În Panteonul Național, cum e denumit cel mai cunoscut cimitir din țară, alături de Eminescu ori Bacovia, își duc somnul de veci povești pline de intrigi. Punctul de atracție pentru căutătorii de mistere este monumentul a doi tineri îndrăgostiți, copiii unui bogătaș din Caracal, care s-ar fi sinucis, aflând că sunt frați.

O plimbare în cel mai mare mare cimitir din București e departe de a fi o experiență funebră, este o lecție de istorie în aer liber. Oriunde te-ai uita pe aleile dichisite și acoperite de verdeață, e imposibil să nu dai cu ochii de cavoul vreunei personalități. Alături de Eminescu, Toma Caragiu sau Henri Coandă, monumente funerare impresionante ascund povești fabuloase ale secolului trecut.

Figura 18B linia 25, din apropierea aleii principale, este loc de pelerinaj pentru îndrăgostiți, curioși și vânători de mistere, deopotrivă. Aici se înalță o sculptură neagră, ridicată de Raffaelo Romanelli, care reprezintă o tânără moartă, întinsă pe spate, într-un pat, deasupra căreia plânge un bărbat cu barbă. Povestea lor specială e cunoscută de candelărese, gardieni și de cronicarul cimitirului, un fost fotoreporter, care a răscolit arhivele locului.

Tată și fiu, destin la indigo

21

Totul se petrece la sfârșitul secolului al 19-lea, când Constantin Poroineanu, fiul unui mare boier din Oltenia, pleacă la studii la Paris, după moda timpului. Tânărul trăiește o aventură de o noapte cu o pariziancă, pe care o lasă însărcinată și apoi se întoarce în țară pentru a-și vedea de afaceri. Poroineanu avea proprietăți întinse pe trei județe – Dâmbovița, Ilfov și Romanați– și era renumit pentru actele de caritate.

„Dar acest om distins avea să primească de la viață o cumplită lovitură. Anii trec, moșierul caracalean își întemeiează o familie și, având posibilități, își trimite fiul la studii la Paris, la aceeași universitate unde învățase și el. Printr-o coincidență, fiul său întâlnește și el o studentă din Paris, cu care se căsătorește în secret. Se întoarce acasă, la Caracal, pentru a-i prezenta soția tatălui său, însă ceva nemaiașteptat se întâmplă: doica pune cap la cap informațiile și își dă seama că cei doi sunt frați, fata fiind rodul dragostei dintre Constantin Poroineanu și mama fetei”, povestește Dumitru Botar, profesor de istorie din Caracal, pasionat de viața familiei Poroineanu.

Nesuportând ideea că au săvârșit un păcat, cei doi tineri se sinucid. Imediat după tragedie, pe 15 septembrie 1908, se sinucide și Poroineanu senior, al cărui bust tronează și astăzi la intrararea unui liceu din Caracal.

Un incest și două sinucideri

Există mai multe variante de final ale poveștii. Se mai spune și că în drum spre țară, cei doi tineri își dau seama singuri că sunt frați, după ce își povestesc amănunte ale copilăriei. Băiatul o împușcă întâi pe iubita lui, apoi își trage un glonț în tâmplă. O a treia variantă, de care vorbește și cronicarul de la Bellu, Paul Filip, spune că Poroineanu senior însuși, punând cap la cap mai multe informații, își dă seama cu groază că soția fiului său e, de fapt, fiica lui. Cei doi însurăței își pun capăt zilelor, urmați la scurt timp de Constantin Poroineanu.

Înainte de a-și curma viața, Poroineanu lasă toată averea sa Primăriei orașului Caracal. Se pare, la acea vreme, astfel de povești erau destul de frecvente. „Câte cazuri n-au mai fost atunci, doar că nu se știe despre ele”, spune cronicarul Filip. Indiferent de variantele de final ale poveștii, despre care ține să spună că „nu e legendă”, monumentul din Bellu o întruchipează atât de expresiv, încât personajele par vii. Singura inscripție gravată pe soclu e „Eufrosina Porroineanu XV Februar MCMII”. Potrivit Arhivelor Cimitirului Bellu, locul ei de veci a fost cumpărat în 1904 de un anume Constantin Porroineanu, iar de atunci nimeni nu s-a mai interesat de mormânt.

22

De la cimitir de uliță la muzeu

Cimitirul Bellu, cunoscut și sub denumirea de Șerban Vodă (numele uliței pe care a fost construit), este cel mai mare din București și cel mai cunoscut din țară. Istoria lui începe în jurul lui 1850, atunci când conducerea Capitalei a hotărât construirea unor cimitire în afara orașului. Până atunci, morții erau îngropați în jurul bisericilor. Unul dintre primele astfel apărute e Bellu, construit pe un teren donat de baronul Barbu Bellu. Aici odihnesc mari personalități: Mihai Eminescu, George Bacovia, pictorul Theodor Aman, savanta Ana Aslan, inventatorii Traian Vuia și Henri Coandă, actorii Toma Caragiu, Gheorghe

De meserie fotoreporter, cronicarul Paul Filip a scris patru cărțidespre misterele de la Bellu. Este pensionar și face voluntariat aici

Doamna cu umbrela, guvernanta ucisă de un doctor

O altă dramă care își doarme somnul de veci la Cimitirul Bellu este cea a „Femeii cu umbrelă”, pe numele ei adevărat Katalina Boschott. Statuia, în mărime naturală, o reproduce pe frumoasa femeie până în cele mai mici detalii, de la cutele rochiei, până la arcuirea sprâncenelor și la forma nasului.

Povestea ei controversată este cunoscută în rândul candelărăselor care mai aprind câte o  lumânare la căpătâiul  morților din Bellu. „I-au schimbat statuia, au adus alta”, devine paranoică una dintre obișnuitele locului.

Ultimele cuvinte, pe piatra funerară

23

Legenda spune că „doamna în alb” sau „doamna cu umbrela” a fost amanta unui bărbat foarte bogat din București. Este vehiculat inclusiv numele lui George Assan, din familia proprietarului primei mori cu aburi din București, sau chiar cel al lui Carol al II-lea. Enigmaticul bărbat ar fi trăit la Băile Herculane o intensă poveste de dragoste cu guvernanta Katalina Boschott. Se pare că, acolo, aceasta ar fi început să se simtă rău și a suferit o operație de peritonită nereușită.

Pe patul de moarte, aceasta ar fi rostit: „Cet animal de medecin m`a tuée!” (Acest animal de medic m-a ucis!), cuvinte care au fost încrustate cu litere de aur în piatra funerară. Astăzi se mai văd doar urmele scrisului, literele de aur fiind furate între timp, povestește cronicarul Paul Filip.  

Otrăvită din gelozie

O altă legendă spune că un bucureștean foarte bogat, un medic pe nume Andrei Popovici, însurat, s-a îndrăgostit nebunește de o fată frumoasă, pe care a luat-o ca guvernantă pentru copiii lui. Geloasă, soția acestuia ar fi vrut să scape de ea și i-a pus otravă în mâncare.

Îndurerat, bărbatul ar fi înmormântat-o undeva pe aleile din față ale cimitirului Bellu, aproape de cavoul familiei, și i-a dat ordin maestrului Romanelli s-o sculpteze în mărime naturală. Soția sa poruncește însă să fie scoasă de acolo și mutată tocmai în fundul cimitirului, ca să n-o vadă nimeni.

Statuia doamnei cu umbrela, opera lui Romanelli, o reproduce pe frumoasa guvernantă Katalina în mărime naturală 

24

20% dintre monumentele istorice ale Capitalei se află înBellu. Pe 28 de hectare se întind opere ale marilorsculptori români: Ion Mincu, Dimitrie Paciurea etc.  

Mormântul fraților Gheorghieff, creație a arhitectului Ion Mincu, a intratîn vizorul hoților pentru cele opt sfetnice de patru metri înălțimeFoto: Libertatea

Ținta hoților de cupru. Cele mai mari jafuri din istoria cimitirului

După anii ,90, cel mai frumos cimitir din București a devenit ținta preferată a hoților de cupru, care au furat de la mânere de cripte și blazoane, până la statui metalice de mare tonaj. Criptele erau vandalizate și morții erau scoși pentru a li se fura bijuteriile sau chiar dinții de aur, își amintește cronicarul de la Bellu.

Statui furate cu macaraua

Printre monumentele prădate de hoți se numără și cei patru sfincși ridicați în cinstea soldatului Victor Ioachimovici, care a murit în Primul Război Mondial, după ce a refuzat să se predea. Fiecare statuie cântărea jumătate de tonă, iar martorii de atunci spun că ar fi fost ridicate  ziua, în amiaza mare, cu o macara, sub ochii paznicilor. Din seria jafurilor nu a scăpat nici mormântul fraților Gheorghieff, bancheri născuți la sud de Dunăre, în Bulgaria, dar refugiați în 1870 în România. La moartea lor, arhitectul Ion Mincu le-a  construit un mausoleu prevăzut cu opt sfetnice de patru metri înălțime, care au dispărut din cimitir în anii `90. Jaful a fost cât pe ce să declanșeze un scandal diplomatic între Bulgaria și România.

25

(din Wikipedia)

Până la jumătatea sec. XIX, bucureştenii îşi îngropau morţii în jurul bisericilor, existând însă şi 7-8 cimitire în afara oraşului, pentru populaţie şi pentru săraci.

Cum Bucureştiul a ţinut întotdeauna pasul cu noul, legiuitorii de atunci hotărăsc desfiinţarea vechilor cimitire de pe lângă bisericile centrale şi hotărăsc "Legiuirea pentru înmormântări afară din oraş" care apare în 1831. Abia în 1850 o comisie a Sfatului Orăşenesc discută concret crearea altor cimitire în afara oraşului, unul dintre ele fiind de pe uliţa Şerban-Vodă, unde era o mare grădină a baronului Barbu Bellu (1825-1900), ministru al Cultelor şi Justiţiei, învecinată cu o moşie a Mănăstirii Văcăreşti, ce avea acolo trei mori de vânt. Acest teren este donat de baronul Bellu, Sfatului Orăşenesc, călugării de la Văcăreşti urmându-i exemplul.

La 26 noiembrie 1852, Sfatul Orăşenesc hotărăşte începerea lucrărilor pentru amenajarea cimitirului, iar în ianuarie 1853, arhitectul Alexandru Orescu întocmeşte planurile pentru construcţia unei capele pe locul vechii biserici a lui Bellu cel Bătrân (1799-1853), cel care fusese căsătorit cu Irina, fata marelui Ban Văcărescu şi strănepoata lui Ienache Văcărescu, cel omorât de turci împreună cu domnul Constantin Brâncoveanu.

Pictorul Lecca zugrăveşte interiorul capelei, care a fost înzestrată cu obiecte de cult şi cele de trebuinţă. În toamna lui 1855 au început lucrările de amenajare a terenului, lucrări terminate în septembrie 1858, când cimitirul începe să funcţioneze legal. În 1859 guvernul trece hotărât la aplicarea legii, prin mutarea cimitirelor din oraş şi din jurul bisericilor afară din oraş, comunicând parohiilor "porunca" de interzicere a înmormântărilor în Capitală.

C.A. Rosetti (1816-1885), iniţiatorul organizării Cimitirului Bellu şi cel ce pusese mult suflet în această lucrare importantă pentru Capitală, este şi primul concesionar consemnat în Arhiva Cimitirelor, care în noiembrie 1859 cumpără un loc pentru înmormântarea fiicei sale, Elena. Urmează scriitorul Cezar Bolliac, care în 1860 îşi înmormântează soţia, Aristiţa, născută Izvoranu. În aprilie 1861, C.A. Rosetti îşi înmormântează şi un băiat, Anton (menţionăm doar două nume mai cunoscute în acei ani). Realitatea este că din 1855 au fost multe înhumări de oameni obişnuiţi, ale căror nume s-au pierdut în vreme.

Din 1862, Cimitirul Bellu trece sub autoritatea Municipalităţii Capitalei. În Monitorul Ţării Româneşti, din aprilie 1860, se anunţă amenajarea şi altor cimitire în afara barierelor, pentru comunităţile israelite, catolice,

26

evanghelice, protestante, calvine, armene, musulmane, un cimitir pentru deţinuţi, şi unul al săracilor. Se mai deschid cimitire particulare. Din raportul doctorului Iacob Felix, medicul şef al Primăriei Capitalei, de la sfârşitul anului 1877, rezultă că oraşul avea atunci 17 cimitire.

În 1890 capela Cimitirului ruinându-se, Emil Pake Protopopescu, primarul de atunci al Bucureştiului, pune piatra de temelie la noua capelă, care s-a clădit în stilul catedralei din Carlsbad, zugrăvirea fiind opera pictorului Mihail Popp. Mai târziu, capela este repictată de Dimitrie Belisarie şi Artur Verona, iar catapeteasma sculptată în lemn de Anghel Dima.

În urma poruncii guvernului de desfiinţare a cimitirelor de pe lângă bisericile bucureştene, familiile înstărite şi-au mutat osemintele strămoşeşti în cimitirul Bellu. Sunt menţionate familiile Cantacuzino-Râfoveanu (1863), Scarlat Rosetti (1865), Văcărescu ― oseminte din sec. XVI, Florescu, Ghica, Ralet, Filitti, Zefcari, Câmpineanu, Mihăilescu, Barbu Slătineanu, aduse de la biserica Sf. Ioan cel Mare (ce a existat în locul Casei de Depuneri actuale), de la mănăstirea Sărindar (acum Cercul Militar), şi de la alte biserici buucreştene. Cimitirul Bellu de la 17 ha câte avea în 1859, la 20 ha în 1960, are în prezent cca 28 ha.

Paul Filipîn "Panteonul Naţional", Ed. Afir, Bucureşti, 2001

În anul 1898, Baronul Barbu Bellu a cumpărat un Peugeot (model 1892) şi a adus în Bucureşti primul automobil din ţară.

27

Pictorul lunii: Nicolae Maniu

Nicolae Maniu, artistul pe care Ziarul Financiar l-a definit drept “cel mai vandut pictor roman”, s-a nascut în urmă cu 70 de ani in Turda si a absolvit în 1969 Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” Cluj, sectia sculptura. A inceput sa practice insa pictura, ajungand in scurta vreme la o conceptie

artistica proprie a spatiului pictural pe care o va pastra pe intreg parcursul carierei sale.

De-a lungul anilor, Maniu a fost invitat de onoare, ca reprezentant al României, la Saloanele de Artă Plastică Internaţională organizate în Franţa şi a primit numeroase premii şi distincţii. Printre acestea se numără Premiul I şi Medalia de Aur decernate de Federaţia Naţională a Culturii Franceze (1987), Marele Premiu decernat la Bienala Europeană «Artă şi Comerţ» de sub Înaltul Patronaj al Ministerului Culturii din Franţa (1996), Medalia de Aur decernată de Comisia superioară de Recompensă «Merit şi Devotament Francez» (2000), Ordinul «Meritul Cultural» cu grad de ofiţer, decernat de Preşedinţia României (2004) şi Distincţia «Senior al Cetăţii» acordată de Primăria Municipiului Cluj-Napoca (2009).Tablourile semnate Nicolae Maniu se află în numeroase colecţii particulare de prestigiu din diferite ţări ale lumii şi în muzee şi colecţii publice precum Muzeul Naţional de Artă Cluj-Napoca, Muzeul de Artă Contemporană Galaţi, Muzeul „Albrecht Dürer” din Nürenberg (Germania), Muzeul Internaţional de Artă Fantastică din Château Gruyeres (Elveţia), Societatea Volkswagen din Wolfsburg (Germania), Societatea de asigurări Manheimer (Germania), Banca Transilvania, Consorţiul Internaţional de Arhitectură din Alabama (SUA), Societatea Missoni din Milano (Italia), Societatea Frank Müller (Elveţia). Remus Florescu, ziarul Adevărul, Aprilie 2014.

La Nicolae Maniu talentul excepţional se întâlneşte cu o viziune umanistă asupra lumii. Marea lui cultură împreună cu măiestria de desenator care a asimilat perfect ştiinţa marilor Maeştri ai Renaşterii şi tehnica trompe-l’oeil-ului se traduce printr-o pictură în ulei în culori de o luminoasă transparenţă, cu personaje care par vii.Rezultatul este uimitor şi limpezimea de acuarelă a culorilor sale preferate, gri, ocru şi albastru, dă picturii faţetele schimbătoare ale vieţii şi meditaţiei. Nicolae Maniu este, de fapt, un magician al picturii care creează neîncetat în tablourile sale simbioza reuşită a realului pe care îl trăim cu fantasticul spre care aspirăm toţi.

28

Primirea pe care i-a rezervat-o publicul şi critica încă de la prima sa expoziţie personală din 1978 nu putea decât să se amplifice. Astăzi, Nicolae Maniu expune în întreaga lume şi numeroase muzee internaţionale îşi dispută cu colecţiile particulare capodoperele acestui artist care se relevă unul dintre cei mai mari ai timpului său.

Philippe Clerc şi Michel Palisse în «Cognac International Magazine»nr.3, pg.66-67 – 1990

 

29

Răzbunarea pictorului

30

Muzeul ideal

31

Omagiu lui Durer (1983)

32

Dimineaţa modelor

Căutătorul

33

Geopolitică: Decade Forecast: 2015-2025 - Stratfor

This is the fifth Decade Forecast published by Stratfor. Every five years since 1996 (1996, 2000, 2005, 2010 and now, 2015) Stratfor has produced a rolling forecast. Overall, we are proud of our efforts. We predicted the inability of Europe to survive economic crises, China's decline and the course of the U.S.-jihadist war. We also made some errors. We did not anticipate 9/11, and more important, we did not anticipate the scope of the American response. But in 2005 we did forecast the difficulty the United States would face and the need for the United States to withdraw from its military engagements in the Islamic world. We predicted China's weakness too early, but we saw that weakness when others were seeing the emergence of an economy larger than that of the United States. Above all, we have consistently forecast the enduring power of the United States. This is not a forecast rooted in patriotism or jingoism. It derives from our model that continues to view the United States as the pre-eminent power.

We do not forecast everything. We focus on the major trends and tendencies in the world. Thus, we see below some predictions from our 2010 Decade Forecast:

We see the U.S.-jihadist war subsiding. This does not mean that Islamist militancy will be eliminated. Attempts at attacks will continue, and some will succeed. However, the two major wars in the region will have dramatically subsided if not concluded by 2020. We also see the Iranian situation having been brought under control. Whether this will be by military action and isolation of Iran or by a political arrangement with the current or a successor regime is unclear but irrelevant to the broader geopolitical issue. Iran will be contained, as it simply does not have the underlying power to be a major player in the region beyond its immediate horizons.

The diversity of systems and demographics that is Europe will put the European Union's institutions under severe strain. We suspect the institutions will survive. We doubt that they will work very effectively. The main political tendency will be away from multinational solutions to a greater nationalism driven by divergent and diverging economic, social and cultural forces. The elites that have crafted the European Union will find themselves under increasing pressure from the broader population. The tension between economic interests and cultural stability will

34

define Europe. Consequently, inter-European relations will be increasingly unpredictable and unstable.

Russia will spend the 2010s seeking to secure itself before the demographic decline really hits. It will do this by trying to move from raw commodity exports to process commodity exports, moving up the value chain to fortify its economy while its demographics still allow it. Russia will also seek to reintegrate the former Soviet republics into some coherent entity in order to delay its demographic problems, expand its market and above all reabsorb some territorial buffers. Russia sees itself as under the gun, and therefore is in a hurry. This will cause it to appear more aggressive and dangerous than it is in the long run. However, in the 2010s, Russia's actions will cause substantial anxiety in its neighbors, both in terms of national security and its rapidly shifting economic policies.

The states most concerned — and affected — will be the former satellite states of Central Europe. Russia's primary concern remains the North European Plain, the traditional invasion route into Russia. This focus will magnify as Europe becomes more unpredictable politically. Russian pressure on Central Europe will not be overwhelming military pressure, but Central European psyches are finely tuned to threats. We believe this constant and growing pressure will stimulate Central European economic, social and military development.

China's economy, like the economies of Japan and other East Asian states before it, will reduce its rate of growth dramatically in order to calibrate growth with the rate of return on capital and to bring its financial system into balance. To do this, it will have to deal with the resulting social and political tensions.

From the American point of view, the 2010s will continue the long-term increase in economic and military power that began more than a century ago. The United States remains the overwhelming — but not omnipotent — military power in the world, and produces 25 percent of the world's wealth each year. 

The Decade Ahead

The world has been restructuring itself since 2008, when Russia invaded Georgia and the subprime financial crisis struck. Three patterns have emerged. First, the European Union entered a crisis that it could not solve and that has increased in

35

intensity. We predict that the European Union will never return to its previous unity, and if it survives it will operate in a more limited and fragmented way in the next decade. We do not expect the free trade zone to continue to operate without increasing protectionism. We expect Germany to suffer severe economic reversals in the next decade and Poland to increase its regional power as a result.

The current confrontation with Russia over Ukraine will remain a centerpiece of the international system over the next few years, but we do not think the Russian Federation can exist in its current form for the entire decade. Its overwhelming dependence on energy exports and the unreliability of expectations on pricing make it impossible for Moscow to sustain its institutional relations across the wide swathe of the Russian Federation. We expect Moscow's authority to weaken substantially, leading to the formal and informal fragmentation of Russia. The security of Russia's nuclear arsenal will become a prime concern as this process accelerates later in the decade.

We have entered a period in which the decline of the nation-states created by Europe in North Africa and the Middle East is accelerating. Power is no longer held by the state in many countries, having devolved to armed factions that can neither defeat others nor be defeated. This has initiated a period of intense internal fighting. The United States is prepared to mitigate the situation with air power and limited forces on the ground but will not be able or willing to impose a settlement. Turkey, whose southern border is made vulnerable by this fighting, will be slowly drawn into the fighting. By the end of this decade, Turkey will emerge as the major regional power, and Turkish-Iranian competition will increase as a result.

China has completed its cycle as a high-growth, low-wage country and has entered a new phase that is the new normal. This phase includes much slower growth and an increasingly powerful dictatorship to contain the divergent forces created by slow growth. China will continue to be a major economic force but will not be the dynamic engine of global growth it once was. That role will be taken by a new group of highly dispersed countries we call the Post-China 16, which includes much of Southeast Asia, East Africa and parts of Latin America. China will not be an aggressive military force either. Japan remains the most likely contender for the dominant position in East Asia, both because of its geography and because of its needs as a massive importer.

36

The United States will continue to be the major economic, political and military power in the world but will be less engaged than in the past. Its low rate of exports, its increasing energy self-reliance and its experiences over the last decade will cause it to be increasingly cautious about economic and military involvement in the world. It has learned what happens to heavy exporters when customers cannot or will not buy their products. It has learned the limits of power in trying to pacify hostile countries. It has learned that North America is an arena in which it can prosper with selective engagements elsewhere. It will face major strategic threats with proportional power, but it will not serve the role of first responder as it has in recent years.

It will be a disorderly world, with a changing of the guard in many regions. The one constant will be the continued and maturing power of the United States — a power that will be much less visible and that will be utilized far less in the next decade.

Europe

The European Union will be unable to solve its fundamental problem, which is not the eurozone, but the free trade zone. Germany is the center of gravity of the European Union; it exports more than 50 percent of its GDP, and half of that goes to other EU countries. Germany has created a productive capability that vastly outstrips its ability to consume, even if the domestic economy were stimulated. It depends on these exports to maintain economic growth, full employment and social stability. The European Union's structures — including the pricing of the euro and many European regulations — are designed to facilitate this export dependency.

This has already fragmented Europe into at least two parts. Mediterranean Europe and countries such as Germany and Austria have completely different behavioral patterns and needs. No single policy can suit all of Europe. This has been the core problem from the beginning, but it has now reached an extreme point. What benefits one part of Europe harms another.

Nationalism has already risen significantly. Compounding this is the Ukrainian crisis and Eastern European countries' focus on the perceived threat from Russia. Eastern Europe's concern about Russia creates yet another Europe — four, total, if

37

we separate the United Kingdom and Scandinavia from the rest of Europe. Considered with the rise of Euroskeptic parties on the right and left, the growing delegitimation of mainstream parties and the surging popularity of separatist parties within European countries, the fragmentation and nationalism that we forecast in 2005, and before, is clearly evident.

These trends will continue. The European Union might survive in some sense, but European economic, political and military relations will be governed primarily by bilateral or limited multilateral relationships that will be small in scope and not binding. Some states might maintain a residual membership in a highly modified European Union, but this will not define Europe.

What will define Europe in the next decade is the re-emergence of the nation-state as the primary political vehicle of the continent. Indeed the number of nation-states will likely increase as various movements favoring secession, or the dissolution of states into constituent parts, increase their power. This will be particularly noticeable during the next few years, as economic and political pressures intensify amid Europe's crisis.

Germany has emerged from this mass of nation-states as the most economically and politically influential. Yet Germany is also extremely vulnerable. It is the world's fourth-largest economic power, but it has achieved that status by depending on exports. Export powers have a built-in vulnerability: They depend on their customers' desire and ability to buy their products. In other words, Germany's economy is hostage to the economic well-being and competitive environment in which it operates.

There are multiple forces working against Germany in this regard. First, Europe's increasing nationalism will lead to protectionist capital and labor markets. Weaker countries are likely to adopt various sorts of capital controls, while stronger countries will limit the movement of foreigners — including the citizens of other EU countries — across their borders. We forecast that existing protectionist policies inside the European Union, particularly on agriculture, will be supplemented in coming years by trade barriers created by the weaker Southern European economies that need to rebuild their economic base after the current depression. On a global basis, we can expect European exports to face increased competition and highly variable demand in the uncertain environment. Therefore,

38

our forecast is that Germany will begin an extended economic decline that will lead to a domestic social and political crisis and that will reduce Germany's influence in Europe during the next 10 years.

At the center of economic growth and increasing political influence will be Poland. Poland has maintained one of the most impressive growth profiles outside of Germany and Austria. In addition, though its population is likely to contract, the contraction will most probably be far less than in other European countries. As Germany undergoes wrenching shifts in economy and population, Poland will diversify its own trade relationships to emerge as the dominant power on the strategic Northern European Plain. Moreover, we expect Poland to be the leader of an anti-Russia coalition that would, significantly, include Romania during the first half of this decade. In the second half of the decade, this alliance will play a major role in reshaping the Russian borderlands and retrieving lost territories through informal and formal means. Eventually as Moscow weakens, this alliance will become the dominant influence not only in Belarus and Ukraine, but also farther east. This will further enhance Poland's and its allies' economic and political position.

Poland will benefit from having a strategic partnership with the United States. Whenever a leading global power enters into a relationship with a strategic partner, it is in the global power's interest to make the partner as economically vigorous as possible, both to stabilize its society and to make it capable of building a military force. Poland will be in that position with the United States, as will Romania. Washington has made its interest in the region obvious.

Russia

It is unlikely that the Russian Federation will survive in its current form. Russia's failure to transform its energy revenue into a self-sustaining economy makes it vulnerable to price fluctuations. It has no defense against these market forces. Given the organization of the federation, with revenue flowing to Moscow before being distributed directly or via regional governments, the flow of resources will also vary dramatically. This will lead to a repeat of the Soviet Union's experience in the 1980s and Russia's in the 1990s, in which Moscow's ability to support the national infrastructure declined. In this case, it will cause regions to fend for

39

themselves by forming informal and formal autonomous entities. The economic ties binding the Russian periphery to Moscow will fray.

Historically, the Russians solved such problems via the secret police — the KGB and its successor, the Federal Security Services (FSB). But just as in the 1980s, the secret police will not be able to contain the centrifugal forces pulling regions away from Moscow this decade. In this case, the FSB's power is weakened by its leadership's involvement in the national economy. As the economy falters, so does the FSB's strength. Without the FSB inspiring genuine terror, the fragmentation of the Russian Federation will not be preventable.

To Russia's west, Poland, Hungary and Romania will seek to recover regions lost to the Russians at various points. They will work to bring Belarus and Ukraine into this fold. In the south, the Russians' ability to continue controlling the North Caucasus will evaporate, and Central Asia will destabilize. In the northwest, the Karelian region will seek to rejoin Finland. In the Far East, the maritime regions more closely linked to China, Japan and the United States than to Moscow will move independently. Other areas outside of Moscow will not necessarily seek autonomy but will have it thrust upon them. This is the point: There will not be an uprising against Moscow, but Moscow's withering ability to support and control the Russian Federation will leave a vacuum. What will exist in this vacuum will be the individual fragments of the Russian Federation.

This will create the greatest crisis of the next decade. Russia is the site of a massive nuclear strike force distributed throughout the hinterlands. The decline of Moscow's power will open the question of who controls those missiles and how their non-use can be guaranteed. This will be a major test for the United States. Washington is the only power able to address the issue, but it will not be able to seize control of the vast numbers of sites militarily and guarantee that no missile is fired in the process. The United States will either have to invent a military solution that is difficult to conceive of now, accept the threat of rogue launches, or try to create a stable and economically viable government in the regions involved to neutralize the missiles over time. It is difficult to imagine how this problem will play out. However, given our forecast on the fragmentation of Russia, it follows that this issue will have to be addressed, likely in the next decade.

40

The issue in the first half of the decade will be how far the alliance stretching between the Baltic and Black seas will extend. Logically, it should reach Azerbaijan and the Caspian Sea. Whether it does depends on what we have forecast for the Middle East and Turkey.

The Middle East and North Africa

The Middle East — particularly the area between the Levant and Iran, along with North Africa — is experiencing national breakdowns. By this we mean that the nation-states established by European powers in the 19th and 20th centuries are collapsing into their constituent factions defined by kinship, religion or shifting economic interests. In countries like Libya, Syria and Iraq, we have seen the devolution of the nation-state into factions that war on each other and that cross the increasingly obsolete borders of countries.

This process follows the model of Lebanon in the 1970s and 1980s, when the central government ceased to function and power devolved to warring factions. The key factions could not defeat the others, nor could they themselves be defeated. They were manipulated and supported from the outside, as well as self-supporting. The struggle among these factions erupted into a civil war — one that has quieted but not ended. As power vacuums persist throughout the region, jihadist groups will find space to operate but will be contained in the end by their internal divisions.

This situation cannot be suppressed by outside forces. The amount of force required and the length of deployment would outstrip the capacity of the United States, even if dramatically expanded. Given the situation in other parts of the world, particularly in Russia, the United States can no longer focus exclusively on this region.

At the same time, this evolution, particularly in the Arab states south of Turkey, represents a threat to regional stability. The United States will act to mitigate the threat of particular factions, which will change over time, through the use of limited force. But the United States will not deploy multidivisional forces to the region. At this point, most countries in the area still expect the United States to act as the decisive force even though they witnessed the United States fail in this role in the past decade. Nevertheless, expectations shift more slowly than reality.

41

As the reality sinks in, it will emerge that, because of its location, only one country has an overriding interest in stabilizing Syria and Iraq, is able to act broadly — again because of its location — and has the means to at least achieve limited success in the region. That country is Turkey. At this point, Turkey is surrounded by conflicts in the Arab world, in the Caucasus and in the Black Sea Basin. But Turkey has avoided taking risks so far.

Turkey will continue to need U.S. involvement for political and military reasons. The United States will oblige, but there will be a price: participation in the containment of Russia. The United States does not expect Turkey to assume a war-fighting role and does not intend one for itself. It does, however, want a degree of cooperation in managing the Black Sea. Turkey will not be ready for a completely independent policy in the Middle East and will pay the price for a U.S. relationship. That price will open the path to extending the containment line to Georgia and Azerbaijan.

We expect the instability in the Arab world to continue through the decade. We also expect Turkey to be drawn in to the south, inasmuch as its fears of fighting so close to its border — and the political outcomes of that fighting — will compel it to get involved. It will intervene as little as possible and as slowly as possible, but it will intervene, and its intervention will eventually increase in size and breadth. Whatever its reluctance, Turkey cannot withstand years of chaos across its border, and there will be no other country to carry the burden. Iran is not in a position geographically or militarily to perform this function, nor is Saudi Arabia. Turkey is likely to try to build shifting coalitions ultimately reaching into North Africa to stabilize the situation. Turkish-Iranian competition will grow with time, but Turkey will keep its options open to work with both Iran and Saudi Arabia as needed. Whatever the dynamic, Turkey will be at the center of it.

This will not be the only region drawing Turkey's attention. As Russia weakens, European influence will begin inching eastward into areas where Turkey has historical interests, such as the northern shore of the Black Sea. We can foresee Turkey projecting its power northward certainly commercially and politically but also potentially in some measured military way. Moreover, as the European Union fragments and individual economies weaken or some nations become oriented toward the East, Turkey will increase its presence in the Balkans as the only remaining power able to do so.

42

Before this can happen, Turkey must find a domestic political balance. It is both a secular and Muslim country. The current government has attempted to bridge the gap, but in many ways it has tilted away from the secularists, of whom there are many. A new government will certainly emerge over the coming years. This is a permanent fault line in contemporary Turkey. Like many countries, its power will expand in the midst of political uncertainty. Alongside this internal political conflict, the military, intelligence and diplomatic service will need to evolve in size and function during the coming decade. That said, we expect to see an acceleration of Turkey's emergence as a major regional power in the next 10 years.

East Asia

China has ceased to be a high-growth, low-wage economy. As China's economy slows, the process of creating and organizing an economic infrastructure to employ low-wage workers will be incremental. What can be done quickly in a port city takes much longer in the interior. Therefore, China has normalized its economy, as Japan did before it, and as Taiwan and South Korea did in 1997. All massive expansions climax, and the operations of the economies shift.

The problem for China in the next decade are the political and social consequences of that shift. The coastal region has been built on high growth rates and close ties with European and American consumers. As these decline, political and social challenges emerge. At the same time, the expectation that the interior — beyond parts of the more urbanized Yangtze River Delta — will grow as rapidly as the coast is being dashed. The problem for the next decade will be containing these difficulties.

Beijing's growing dictatorial tendencies and an anti-corruption campaign, which is actually Beijing's assertion of its power over all of China, provide an outline of what China would like to see in the next decade. China is following a hybrid path that will centralize political and economic powers, assert Party primacy over the military, and consolidate previously fragmented industries like coal and steel amid the gradual and tepid implementation of market-oriented reforms in state-owned enterprises and in the banking sector. It is highly likely that a dictatorial state coupled with more modest economic expectations will result. However, there is a less likely but still conceivable outcome in which political interests along the coast rebel against Beijing's policy of transferring wealth to the interior to contain

43

political unrest. This is not an unknown pattern in China, and, though we do not see this as the most likely course, it should be kept in mind. Our forecast is the imposition of a communist dictatorship, a high degree of economic and political centralization and increased nationalism.

China cannot easily turn nationalism into active aggression. China's geography makes such actions on land difficult, if not impossible. The only exception might be an attempt to take control of Russia's maritime interests if we are correct and Russia fragments. Here, Japan likely would challenge China. China is building a large number of ships but has little experience in naval warfare and lacks the experienced fleet commanders needed to challenge more experienced navies, including the U.S. Navy.

Japan has the resources to build a significantly larger navy and a more substantial naval tradition. In addition, Japan is heavily dependent on imports of raw materials from Southeast Asia and the Persian Gulf. Right now it depends on the United States to guarantee access. But given that we are forecasting more cautious U.S. involvement in foreign ventures and that the United States is not dependent on imports, the reliability of the United States is in question. Therefore, the Japanese will increase their naval power in the coming years.

Fighting over the minor islands producing low-cost and unprofitable energy will not be the primary issue in the region. Rather, an old three-player game will emerge. Russia, the declining power, will increasingly lose the ability to protect its maritime interests. The Chinese and the Japanese will both be interested in acquiring these and in preventing each other from having them. We forecast this as the central, unsettled issue in the region as Russia declines and Sino-Japanese competition increases.

Post-China Manufacturing Hubs

International capitalism requires a low-wage, high-growth region for high rewards on risk capital. In the 1880s it was the United States, for example. China was the most recent region, replacing Japan. No one country can replace China, but we have noted 16 countries with a total population of about 1.15 billion people where entry-level manufacturing has gone after leaving China.

44

To identify these countries, we looked at three industries. The first was garment manufacturing, particularly low-end and of garment parts like coat linings. Second was the manufacturing of footwear. Third, we looked at cellphone assembly. These industries require low capital investment, and manufacturers move their facilities around rapidly to take advantage of low wages. Industries of this sort, such as inexpensive toys in Japan, served as a foundation for manufacturing sectors to evolve into broader low-wage products in high demand. The workforce, frequently women at first, expanded dramatically as new low-wage industries moved in. The wages were low on a global scale but very attractive on the local scale.

Like China during its takeoff in the late 1970s, these countries tend to be politically unstable, with uncertain rule of law, poor infrastructure and all of the risks advanced industrial businesses try to avoid. But companies from other countries excel in these environments and have built business models around this.

The map of these countries shows that they are concentrated in the Indian Ocean Basin. Another way to look at it is that these are the less developed countries (or regions) in Asia, East Africa and Latin America. Our forecast is that in this next decade, many of these countries — and perhaps some not identified — will collectively take on the role that China had in the 1980s. This would mean that by the end of the decade, they would be entering an intensifying period of growth in a much wider array of products. Mexico, whose economy exhibits potential in both low-end manufacturing and higher-end industry in a cost-competitive environment, stands to benefit substantially from its northern neighbor's investment and healthy level of consumption.

The United States

The United States continues to make up more than 22 percent of the world's economy. It continues to dominate the world's oceans and has the only significant intercontinental military force. Since 1880, it has been on an uninterrupted expansion of economy and power. Even the Great Depression, in retrospect, is a minor blip. This expansion of power is at the center of the international system, and our forecast is that it will continue unabated.

The greatest advantage the United States has is its insularity. It exports only 9 percent of its GDP, and about 40 percent of that goes to Canada and Mexico. Only

45

about 5 percent of its GDP is exposed to the vagaries of global consumption. Thus, as the uncertainties of Europe, Russia and China mount, even if the United States lost half its exports — an extraordinary amount — it would not be an unmanageable problem.

The United States is also insulated from import constraints. Unlike in 1973, when the Arab oil embargo massively disrupted the U.S. economy, the United States has emerged as a significant energy producer. Although it must import some minerals from outside NAFTA, and it prefers to import some industrial products, it can readily manage without these. This is particularly true as industrial production is increasing in the United States and in Mexico in response to the increasing costs in China and elsewhere.

The Americans also have benefited from global crises. The United States is a haven for global capital, and as capital flight has taken hold of China, Europe and Russia, that money has flowed into the United States, reducing interest rates and buoying equity markets. Therefore, though there is exposure to the banking crisis in Europe, it is nowhere near as substantial as it might have been a decade ago, and capital inflows counterbalance that exposure. As for the perennial fear that China will withdraw its money from American markets, that will happen slowly anyway as China's growth slows and internal investment increases. But a sudden withdrawal is impossible. There is nowhere else to invest money. Certainly the next decade will see fluctuations in U.S. economic growth and markets, but the United Stares remains the stable heart of the international system.

At the same time, the Americans have become less dependent on that system and have encountered many difficulties in managing — and particularly, in pacifying — that system. The United States will become more selective in assuming responsibilities politically in the next decade, and even more selective in military interventions.

For a century, the United States has been concerned about the emergence of a hegemon in Europe, and in particular of either an accommodation between Germany and Russia or a conquest of one by the other. That combination, more than any other, might be able to muster a force — between German capital and technology and Russian resources and manpower — capable of threatening

46

American interests. Therefore, in World War I, World War II and the Cold War, the United States was instrumental in preventing this from occurring.

In the world wars, the United States came in late, and though it absorbed fewer casualties than other countries, it nevertheless suffered more than was comfortable for it. In the Cold War, the United States intervened early and, at least in Europe, had no casualties. Based on this, the United States has a core policy imperative that is almost automatic: When a potential European hegemon arises, the United States will act early, as in the Cold War, in building alliances and deploying sufficient force in primarily defensive positions.

This is happening now against Russia. Though we forecast the decline of Russia, Russia poses danger in the short term, particularly with its back against the wall economically. Moreover, whatever we forecast, the United States cannot be certain that Russia will decline and indeed, if it launches a successful expansionary policy (politically, economically or militarily), it may not decline. Therefore, the United States will take measures according to its imperative. It will try to build an alliance system outside of NATO, from the Baltics to Bulgaria, encompassing as many nations as possible. It will try to involve Turkey in the alliance and have it reach to Azerbaijan. It will deploy forces, proportional to the threat, in those countries.

This will be the primary focus in the early part of the decade. In the second part, Washington will focus on trying to assure that Russia's decline does not result in nuclear disaster. The United States will not become involved in trying to solve Europe's problems, it will not have a war with China, and its involvement in the Middle East will be minimal. It will conduct global counterterrorism operations but will do so with the full knowledge that those operations will be only partially effective at best.

The Americans will have an emerging problem. The United States has 50-year cycles that end with significant economic or social problems. One cycle began in 1932 with the election of Franklin Roosevelt and ended with the presidency of Jimmy Carter. It began with a need to rebuild demand for products from idle factories and ended in vast overconsumption, underinvestment and with double-digit inflation and unemployment. Ronald Reagan's presidency laid the groundwork for restructuring American industry through a change in the tax code

47

and by shifting the focus from the urban industrial worker to the suburban professional and entrepreneur.

We are now about 15 years from the end of this cycle, and the next crisis will make itself felt in the second half of the next decade. It is already visible. It is the crisis of the middle class. The problem is not inequality; the problem is the ability of the middle class to live a middle class life. Currently, the median household income in the United States is about $50,000. Depending on the state you live in, this is actually about $40,000. That allows the literal middle to buy a modest home and live frugally outside major metropolitan areas. For the lower middle class, the 25th percentile, this is almost impossible.

There are two causes. One is the rise of the single-parent household. Having two households is twice as expensive. The other problem is that the same incentives that led to the badly needed re-engineering of the American corporation and vastly improved productivity also limited job security and income for the middle class. This is not a political crisis yet. It will become one toward the end of the next decade, but it will not be addressed until the elections of 2028 and 2032. It is a normal, cyclical crisis, but painful nonetheless.

In Context

There is no decade without pain, and even in the most perfect of times, there is suffering. The crises that we expect in the next decade are far from the worst seen in the past century, and they are no worse than those we will see in the next. There is always the expectation that what we know now as reality will define the future. There is also the belief that our pain now is the most extraordinary anguish that has ever been. This is simply narcissism. What we have now will always change — usually sooner than we believe possible. The pains we are having now are merely the normal pains of being human. This is not a comfort, but a reality, and it is in this context that this decade forecast should be read.

48

Istorie prezidenţială americană: Dwight Eisenhower şi dragostea de război.Dwight “Ike” Eisenhower (cel de al 33-lea preşedinte american, intre anii 1951-60) s-a născut în anul 1890, a absolvit academia militară de la West Point şi a fost o figură cheie în cel de al doilea Război Mondial, în care a ajuns comandatul forţelor aliate din Europa. Numele lui se leagă de marea victorie a invaziei din Normandia şi a campaniei militare care a urmat în Europa şi care a dus la capitularea Germaniei naziste.

Eisenhower a petrecut mai mulţi ani în Anglia şi în Europa şi a primit ca şofer şi liason o doamnă din forţele britanice auxiliare, Kay Soomersby (1908-1975).

Intre cei doi s-a înfiripat o legătură de afecţiune, care – după spusele dnei Somersby, în cartea autobiografică Past forgetting - nu a progresat niciodată dincolo de limitele unui flirt.

Dar preşedintele Harry Truman a spus unui autor (Merle Miller) că ştie că în anul 1945 Eisenhower a cerut de mai multe ori şefului lui ierarhic, Gen. George Marshall, permisiunea de a divorţa, dar aceasta nu i-a fost niciodată acordată.

Şi

49

Trivia: Principalele monede ale lumii

La origine, cuvântul latin trivia (singular trivium) înseamnă locul unde se întâlnesc trei drumuri şi deasemenea ceva comun, obişnuit, chiar vulgar. Din acest cuvânt se trag substantivul trivialitate/trivialităţi şi adjectivul trivial.

În învăţâmântul universitar medieval, trivia a fost folosit pentru a desemna cele trei ramuri “inferioare” ale ştiinţei (gramatica, logica şi retorica), în timp ce termenul quadrivia definea cele patru arte “superioare” (aritmetica, geometria, muzica şi astronomia).

Fiindcă studenţii învăţau punându-şi întrebări unul altuia, acest procedeu a fost numit trivia şi a devenit, mai târziu, o întrecere în care se testează cunoştinţele cuiva din diverse domenii. Foarte folosite şi astăzi, concursurile au fost mult răspândite de emisunile de radio (ex: Drumeţii Veseli) şi televiziune (ex: Cum să devii milionar, Jeopardy, etc).

Lira sterlină (Pound sterling) Moneda britanică este cea mai veche monedă din lume. Simbolul derivă din litera L din alfabetul

latin, care se referă la cuvântul libra (balanţă). La origine, moneda echivala cu o livră (220 g) de argint şi avea subdiviziunile de 240

pennies sau 12 şilingi. După introducerea sistemului decimal în Marea Britanie (1971), lira a fost divizată în 100 de pennies şi

şilingii au dispărut.

50

Originea dolarului american este disputată între mai multe teorii.

După unii, simbolul dolarului american şi-ar avea originea în prescurtarea cuvântului pesos, de către comercianţii spanioli, care au suprapus literele p şi s.

Alţii cred că monedele de argint imprimate de spanioli din argintul exploatat la Potosi (azi Bolivia, unde ei au descoperit un munte de argint) aveau pe ele – pentru recunoaştere – un semn format din suprapunerea literelor PTSI, care dădea un simbol foarte apropiat de cel al dolarului viitor.

Moneda de la Potosi 1768

In fine, altă explicaţie vine de la literele U şi S din semnul USA, imprimat pe sacii cu monezi ai trezoreriei americane, care s-au suprapus accidental şi din care s-au păstrat barele verticale ale literei U.

51

Euro, moneda comună a ţărilor din Uniunea Europeană, are ca simbol litera E din alfabetul grec (epsilon), în cinstea celei mai vechi civilizaţii a continentului. Este subdivizată în 100 de cenţi.

52