Buletinul Clubului Român din

ChattanoogaNumărul 55 (cincizeci şi cinci) Mai 2016

www.romclub.wordpress.com

1 Mai 20161

Cristos a Înviat!

Învierea lui Iisus (Bramantino 1490)

2

Articolul lunii: Istoria ca viitor – de Ana Blandiana Revista 22 din 2016-03-26Aș vrea ca să încep rugându-vă să nu priviți ca pe o întâmplare stranie faptul că un scriitor ca mine vine să vă vorbească despre istorie. Numai din perspectiva finală a ultimului secol, care a apropiat poezia mai mult de joc decât de religie, acest lucru poate să apară nefiresc. În Grecia preclasică, dimpotrivă, aezii erau purtătorii din generație în generație ai memoriei colective, devenită în egală măsură poem și istorie, iar în mitologie Memoria – Mnemosine – era mama tuturor muzelor.

Titlul alocuțiunii pe care am pregătit-o pentru acest prilej solemn – pe care n-aș fi îndrăznit să-l visez niciodată în lungii ani în care singura mea speranță fără măsură era să devin studentă a acestei prestigioase universități – este Istoria, ca viitor, ceea ce nu înseamnă că voi îndrăzni să mă erijez în istoric și să prezint sub acest titlu un studiu ci, mai degrabă, sau chiar dimpotrivă, îi voi permite scriitorului care sunt să privească istoria ca pe o sursă de subiective proiecte de trecut, cu atât mai tulburătoare cu  cât reușesc să-și întindă umbrele până la noi și mai departe.

 Faptul că Facultatea de Studii Europene este cea care a avut inițiativa onoarei care mi se face azi  -  initiativă careia i s-au alăturat atât Facultatea de Litere,cât și cea de Istorie și Filozofie - m-a determinat să aleg ca arie a meditației nu țara, ci continentul căreia îi aparținem și care de altfel  este mai în cumpănă și mai amenințat azi decât alteori. 

Nu există nici o îndoială că omenirea de azi este în criză. Dar există, oare, un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul criză vine din verbul krinein care înseamnă a judeca, a analiza. Acest sens și consecințele sale fiind de altfel și partea de câștig a încercării. Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile - care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să convingă și pe ceilalți să le respecte -  ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului („un elan vers le pire”, spunea Cioran), să tragă aer în piept și să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare – în care șoferul vede pe cine a depășit și cine intenționează să-l depășească -  pentru a putea înainta corect. De altfel, Winston Churchill spunea: „Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat”.

3

 Iar în nesfârșitul trecut crizele se înșiră ca mărgelele pe ață, una după alta, dar nu una lângă alta, despărțite între ele de nodurile aței, de scurte perioade de pace, de liniște, care se văd, privind în urmă, fericite, aproape miraculoase. Atlantida, epoca lui Pericle, imperiul lui Augustus, „la belle epoque”, anii '60 ai secolului 20. Mărgelele nu sunt de aceeași mărime și  unele au forța să se înșire din nou, să revină, iar altele nu. Iar timpul nu mai are răbdare și dă tot mai mult  senzația unui mixer care se învârte din ce în ce mai repede și amenință să se oprească prin explozie. Iată, n-au trecut decât 25 de ani de când aveam sentimentul că s-a încheiat un capitol din istoria omenirii  și ceea ce trăim pare să spună că tot noi vom fi martorii încheierii capitolului următor. Etape care în trecutul imemorial duraseră milenii și în istoria civilizației noastre secole, abia dacă se-ntind acum peste câteva zeci de ani.

 Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci și fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operațiuni  copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi dat o istorie second hand.

 Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul imperiului roman. Același aer de sfârșit de sezon, de putere, de lume. Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei și nici nu mai știau bine care sunt aceia, pierduți în mulțimea de zei împrumutați de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se mai regăseau cu greu în mulțimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l. Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populație de un milion de locuitori , ceilalți erau veniți din alte regimuri ale globului. Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii. Astăzi 50% din populația Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriți reușesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele, tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi.

4

 Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21. De-a lungul istoriei, de la hitiți, perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe măsura forțelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma. Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze. Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informații, ci și populații, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puțin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăznește să se joace de-a Dumnezeu. Un joc început odată cu turnul Babel, sfârșit mereu prost și reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migrațiunea popoarelor.

 Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogație asupra definiției ei. Este evident că în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.

 Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulți ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și astfel propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului.„Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, și unde nu este ordine nu este libertate”. Ordinea europeană odată sfărâmată sub pașii milioanelor de

5

emigranți, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent.

 Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile muncitorul care a fost a luptat pentru libertate, a descoperit, devenit președinte, că de libertate răul profită mai mult decât binele. Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele.

 Dar dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie și dincoace de suspiciune, – privind nesfârșitele șiruri de oameni obosiți, cu copiii adormiți în brațe mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin – nu poți să nu fii sfâșiat de compasiune, iar obligația de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci și a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci și legea infinit mai veche și mai adâncă a iubirii aproapelui și chiar a întoarcerii celuilalt obraz. Indiferent cine, și indiferent în cât de vinovat scop, a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferență nici față de această suferință omenească, nici față de explicațiile producerii ei. Pentru că aceste sute și sute de mii de oameni rătăciți pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame și de frig, ci și de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face și mai victime, de două ori victime. Și chiar dacă știm că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forțe niciodată nevinovate, știm și că nu avem dreptul să nu ne pese și că trebuie să găsim soluții atât pentru salvarea lor, cât și pentru salvarea noastră. Iar faptul că ne stârnesc compasiunea nu ne poate împiedica să ne stârnească neliniștea și aprehensiunea. În condiții mai mult sau mai puțin similare, Imperiul Bizantin și Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reușind să le oprească la limes și amânând astfel mersul implacabil al istoriei cu câteva sute de ani. Dar tot cenzurându-ne istoria am ajuns să nu o mai cunoaștem.

 Dacă acceptăm, că actuala perioadă istorică seamănă în multe privințe cu perioada prăbușirii imperiului roman, atunci – ducând comparația mai departe pe un teren de o consistență oarecum diferită – putem accepta că fenomenul pe care l- a reprezentat creștinismul în căderea unuia, reprezintă lupta pentru drepturile omului azi. Diferențele dintre Noul Testament și Declarația Universală a Drepturilor

6

Omului sunt prea mari pentru ca paralela să nu apară riscantă și, totuși, există două asemănări care o mențin în planul logic. Acestea sunt altruismul și capacitatea lor de a se lăsa manipulate. N-o să insist asupra comparației și n-o să vorbesc despre transformările pe care le-a suferit creștinismul primitiv devenind religie de stat, dar nu pot să nu subliniez că nu există moment mai greu în viața unei idei decât acela în care ea pare că învinge și nu există idee mai disponibilă manipulării decât o idee victorioasă. Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare. În actualele condiții, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o asemenea aserțiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar și drepturile omului.

 Un exemplu major al istoriei ca viitor pornește de la întrebările legate de political correctness, un termen care se folosește în general în engleză pentru că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conțin. Corectitudinea politică pare o locuțiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecințele. Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să funcționeze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 și că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme și priorități, dar eram prea terorizați de cenzura, devenită cenzură interioară, și prea fascinați de strălucirea libertății occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele ei.

 O dată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersați de decenii să-și ascută privirea în întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intențiile. La urma urmei și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu. Și ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistențele dresării după niște reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăți – interdicția de a judeca singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel

7

să se umple de bălăriile trecutului. Mi-a plăcut întotdeauna să cred că istoria nu face marche arrière, dar descopeream acum că – mai derutant încă – nu era vorba despre o întoarcere ilicită în trecut, ci de prezența congenitală a germenilor trecutului în viitor.

 O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională. Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura  mondială a proletariatului,ieri, sau satul planetar,azi.. Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie. Pentru că, deși pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăți apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbește David Cooper în „Moartea familiei”. Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiției pe care aceasta îl conținea. Îmi amintesc cum învățam la școală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI-a care își denunțase bunicul chiabur, vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, niște grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiți sau forțați să devină denuntatori ai propriilor profesori sau ai  propriilor familii și obligați să-și mintă părinții păstrând secretul. Coeziunea familiară era privită ca un potențial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii ,pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistență, pasivă, dar de neînfrânt. Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleșirea, obosirea unei societăți prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puțin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale și-a tradițiilor, ci și prin scăderea natalității, consecință directă a diminuării coeziunii familiale. Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacționează la această situație oarecum obiectivă şi,evident,periculoasă : în loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea  căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacțiile europene care face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când și din motive necunoscute, înoată spre câte un țărm și ies din lumea lor, sinucigându-se.

8

 În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s-ar putea spune, noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii, distrugerea turnurilor gemene, chintesenţă a nascocirilor tehnice science fiction, a intensităţii fanatismului de tip medieval şi a perversiunilor sado-masochiste de serie neagră. Dar caracterul spectacular conferit de transmisiunile în direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri filiaţia între crimele secolului trecut (care era, din nefericire, al nostru) şi crimele noului secol.

 Ura, ca un combustibil al istoriei, nu este o descoperire de dată recentă: ura comunistă de clasă şi ura nazistă de rasă sunt conectate prin legături periculoase la ura sinucigaşă de tip mărturisit religios a teroriştilor. Amintiţi-vă că deschiderea, chiar parţială, a arhivelor sovietice a arătat că teroriştii anilor ’70, ’80 se antrenau în poligoanele ţărilor din Est şi că în atentatele din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din Orientul Mijlociu se găseau mereu arme de producţie cehă sau sovietică. Amintiţi-vă mai ales în ce măsură, la o privire atentă, prin tragedia iugoslavă, care a încheiat secolul XX, se relevă epilogul în acelaşi timp al comunismului şi al nazismului şi prologul apocalipsei din 11 septembrie. Pentru că, precum în cazul tinerilor educaţi să se sinucidă, popoarele balcanice – care aveau aerul de a se devora reciproc într-un război religios de tip medieval – nu erau prada unei brusce nebunii naturale, ci a unei piese politice ai cărei actori nu ştiau că erau numai actori, nici chiar atunci când erau omorâţi pe scenă.

 “Islamismul ține de ideologia politică nu de credința religioasă – scrie Thierry Wolton, autorul unei recente și monumentale Istorii mondiale a comunismului –, de aceea el a putut înlocui comunismul falimentar și deveni un nou spațiu pentru utopie”. O observație subtilă și ciudat de adevărată, căreia nu aș avea să-i adaug decât observația că falimentarul comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în paragină, ci și genialele metode de manipulare care continuă să funcționeze chiar aplicate la ideologii de sens contrar. Iar dintre manipulări cea mai periculoasă și cea mai longevivă a fost și este încercarea de a estompa sau chiar de a șterge memoria. Societățile din secolele trecute, indiferent de forma lor politică și cu precădere cele de dinaintea apariției comunismului ca idee, erau niște societăți bazate pe memorie. Societățile tradiționale aveau memoria în centrul devenirii lor. O generație călca în urmele pașilor generațiilor precedente Erau niște societăți tradiționale în care fiii făceau ceea ce făcuseră părinții și părinții ceea ce făcuseră bunicii. Deci, într-un anumit sens, era ușor să păstreze continuitatea,  era ușor să descopere ce este esențial. De altfel, ceea ce era esențial era stabilizat, era tabuizat,

9

era transformat în mit și trecea din generație în generație. Într-o perioadă în care atât de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de comunicații, chiar clima) este infinit mai greu să stabilești ce trebuie continuat. Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema răspunsului la întrebarea: ce, din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră, trebuie noi să continuăm. Și, evident, nu putem încerca măcar să răspundem decât știind ce au trăit ei. De aici importanța manualelor și orelor de istorie din programa școlară, de aici revolta că cineva ar putea urmări nemaiajungerea la generațiile tinere a memoriei trecutului. Memoria este scheletul societății omenești, și în măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după dorința oricât de criminală a celui mai puternic. În măsura în care nu știm ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi și nici să recunoaștem în ce măsură trecutul se oglindește în viitor. „Cunoașterea este recunoaștere” spunea Aristotel.

 Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniție a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor și-a credinței fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime și sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puțin așa li se pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morți nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente și insidioase a milioanelor de emigranți ferm hotărâți să nu se integreze și care vor dizolva din interior cultura și mentalitățile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferența dintre un proces fizic și unul chimic. Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană.

 „Înăuntrul nostru suntem la fel. Cultura este cea care face diferența” observa cu mii de ani în urmă Confucius. Europa se simte amenințată nu pentru că vin spre ea sute de mii de ființe umane care au nevoie de adăpost și a căror primire reprezintă o scădere a propriului ei nivel de viață, ci pentru că aceste ființe umane au o mentalitate și cultură

10

(religia fiind o importantă parte a acesteia) extrem de deosebite, fără a avea intenția și poate nici capacitatea de a se adapta la regulile de viața și formula culturală a celor dispuși să îi găzduiască. Însăşi toleranța europeană este privită nu ca o calitate, ci ca o formă de slăbiciune, și chiar este, în măsura în care în toleranța față de ceilalți nu se cuprinde și respectul față de propria noastră definiție și curajul de-a ne-o apăra. În celebrul său discurs intitulat „Lumea sfărâmată”, ținut în 1978 la Universitatea Harvard, Alexandr Soljenițîn – cel care reușise să declanșeze nu numai sfârșitul comunismului ca sistem, ci și sfârșitul comunismului ca iluzie – vorbea despre declinul curajului în Occident „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare și predominant în lumea intelectuală”. Chiar dacă o întâmplare aberantă ca cea petrecută în urmă cu câteva săptămâni în Italia, când statuile romane au fost ascunse de paravane pentru ca nudurile antice să nu jignească ochiul președintelui iranian, ar părea să îi dea dreptate, eu nu împărtășesc pesimismul marelui scriitor și cred dimpotrivă că tot răul este spre bine și criza de conștiință pe care o traversează azi Europa va funcționa ca un factor regenerator. Pentru că eu sunt convinsă că intuiţia lui Malraux se referea la  nevoia de a ieşi din exclusivitatea interesului material pentru a ne redescoperi valorile spirituale şi culturale,religia fiind una dintre ele.Ne-am redescoperi astfel definiţia legată întotdeauna de necesitatea patetică de a crede cu adevărat în ceva,o credinţă în care să se cuprindă inclusiv încrederea unuia în altul, manifestată nu prin like-uri  date cu uşurinţă şi indiferenţă din vârful tastelor,ci printr-o întoarcere la relaţiile umane directe,nemijlocite,în care atât de demodata,ridiculizata noţiune de suflet să-şi recapete conţinutul şi stima.

 Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne: pericol și oportunitate. În cazul nostru pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiție culturală şi la propria noastră conștiință istorică.

 Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă.Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi. Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european.

11

 Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate ,când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei. Căci să nu uităm, poeţii nu sunt creatorii lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel.

Discurs rostit la acordarea titlului de Doctor Honoris Causa la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. În anul 2016, Ana Blandiana a primit titlul de Poetul European al anului.

Gramatica limbii române: Punctul – de Dan Caragea (fragmente)

1 aprilie 2016, Ziarul Adevărul

În limba scrisă, punctuaţia contribuie la precizarea înţelesului enunţurilor. Considerată o ramură a lingvisticii, unii spun a gramaticii, punctuaţia este, deopotrivă, o disciplină normativă, dar şi o artă. Deprinderea punctuaţiei este o cerinţă anevoioasă şi doar un număr redus de persoane poate afirma că domină, în chip indubitabil, punctuaţia unei limbi.

Citesc cu tristeţe şi, uneori, cu lehamite texte administrative sau jurnalistice cotidiene şi constat că acestea sunt tot mai şubrede (şi) din acest punct de vedere. Ar trebui ca mulţi ani de acum încolo, poate decade, niciun text să nu mai fie publicat în România fără avizul unui expert în ortografie şi punctuaţie dacă dorim să încheiem tranziţia spre diletantism, să restaurăm limba cultă şi să dăm un rost major şcolii.

Revenind, punctuaţia stabileşte relaţiile dintre sintaxă şi idei (semantică), fie că avem în vedere propoziţia, fie că ne preocupă fraza sau paragraful. Pe de altă parte, prin semnele folosite, punctuaţia face posibil citirea corectă (chiar şi în gând), marcând intonaţia , ritmul şi pauzele.

Istoric vorbind, punctuaţia limbii române datorează enorm celei franceze, dar şi şcolii lingvistice româneşti. Pentru cei interesaţi, cea mai la îndemână sursă academică o găsim azi pe pagina DEXonline, fiind o preluare, din păcate incompletă, din DOOM, 2002 (https://dexonline.ro/articole). Şi tot sub aspectul influenţelor, sistemul anglo-saxon, copiat adesea fără discernământ, a debilitat neînchipuit de mult nu doar lexicul, ci şi ortografia şi punctuaţia limbii noastre. Dacă mai adăugăm şi deficitara formare şcolară, debilitatea culturală şi chiar principială, precum şi absenţa modelelor, putem conchide că daunele sunt multe şi aproape imposibil de îndreptat fără o schimbare radicală de poziţii.

12

Grupajul de articole pe care îl dedic de acum înainte punctuaţiei va abandona, pe cât posibil, limbajul sintacticii pentru simplul motiv că publicul larg nu îl stăpâneşte. Vom încerca, aşadar, să spunem esenţialul în cel mai simplu limbaj cu putinţă.

PUNCTUL

Ca semn diacritic (care însoţeşte litera), punctul se întrebuinţează la scrierea literelor mici „i” şi „j”. De aici şi expresia „a pune punctul pe i” care înseamnă „a atrage atenţia asupra ceea ce este esenţial într-o discuţie, a spune ceea ce trebuia spus, a trage o concluzie”.

Ca semn ortografic, punctul este folosit în abrevieri, aşa cum am arătat în articolul de săptămâna trecută. Punctul de abreviere poate fi folosit şi în scrierea numerelor naturale începând cu 1 000 (de exemplu, 1.234.567). De asemenea, poate fi folosit la scrierea datei (15.01.1850), a numerelor de telefon etc.

Punctul este, tradiţional, un semn de punctuaţie, de vreme ce de la el îşi trage numele această ramură a lingvisticii (fr. ponctuation < ponctuer + -ation; cf. forma înv. punctuation, 1522, şi lat. punctum).

Vechii greci foloseau la începuturi scrierea continuă. Când, în secolele al III-lea şi al II-lea î.H. a apărut primul sistem de punctuaţie, acesta era format din trei puncte puse deasupra, la mijloc şi în partea de jos a rândului, în funcţie de lungimea pauzei. Cel de sus era punctul forte. Din aceste trei puncte au derivat, mai târziu, punctul, punctul şi virgula şi virgula actuale, toate fiind semne de pauză.

*

Punctul indică sfârşitul unei propoziţii sau fraze enunţiative. Este semnul care impune o tăcere mai lungă în comparaţia cu pauza cerută de celelalte semne de pauză. Folosirea punctului nu este însă dictată de lungimea propoziţiei sau a frazei, nici de utilizarea în acelaşi enunţ a altor semne de punctuaţie. Este suficient că propoziţia sau frază să nu aibă o legătură gramaticală cu cea care urmează pentru a se putea folosi punctul. În scris şi în tipografie, punctul este urmat de un spaţiu alb, iar propoziţia sau fraza următoare începe cu iniţială majusculă la primul cuvânt, oricare ar fi natura morfosintactică a acestuia.

Scriitorii moderni evită, de obicei, frazele lungi, baroce, datorită schimbărilor petrecute mai ales în sistemul lecturii (centrarea pe naraţiune şi dialog; nevoie de citire dintr-o privire a frazei pe diverse suporturi; mimarea oralităţii, a realismului; dorinţa de a putea controla receptarea, răbdarea cititorului, gradul acestuia de rezistenţă la fraze mai elaborate etc.)

*

Putem afirma că punctul marchează trei tipuri de pauză: pauza dintre propoziţii sau fraze care formează totuşi un bloc discursiv. Să ne imaginăm cadrul unui film şi insistenţa camerei asupra unui peisaj, personaj etc. A doilea tip este pauza de paragraf sau alineat, când se schimbă cadrul sau relatarea îşi schimbă direcţia. Este acel: „punct şi de la capăt”. În sfârşit, punctul care marchează finalul textului (dacă ultimul enunţ nu cere un alt semn) prin care scriitorul îşi încheie opera.

13

Constat însă cu îngrijorarea, mai ales în publicistică, că autorii contemporani confundă fraza cu paragraful, altfel spus, toate frazele aduc, cred ei, idei noi. Oare aşa să fie sau, mai degrabă, nu mai ştim să construim un paragraf?

*

Tot de punct se leagă şi linia punctată care este folosită ca semn pentru a marca o lacună în text sau o suprimare voită. În exemplul de mai jos, am tăiat intenţionat un paragraf pentru a ilustra acest semn:

Nu se pune punct după titlul unei lucrări (literare, muzicale, ştiinţifice), al unui capitol etc.

NOTĂ: Dacă titlul are şi subtitlu, atunci se pune punct după titlu în referinţe bibliografice: Costache NEGRUZZI, Negru pe alb. Scrisori la un prieten…

Memorii: Amintiri despre Nichita Stănescu – de Ştefan Agopian

Luni, 31 martie, (n.n.: anul 2008) Nichita ar fi implinit 75 de ani.

Chiar daca in tinerete trasese mata de coada, atunci cand l-am cunoscut, la 44 de ani, adica in 1977, Nichita era un om cu bani. Castiga peste 10.000 de lei pe luna. Ca sa va dati seama ce insemnau pe vremea aia 10.000 de lei, va pot spune ca eu aveam o leafa de 1.436 de lei, iar Cristina, sotia mea, de vreo 2.000 de lei. Impreuna castigam o treime din venitul lui Nichita. E drept, el era considerat cel mai mare poet roman in viata, in timp ce eu nu publicasem decat o povestire in revista Luceafarul. Avea mai multe surse de venit. Un salariu la Romania literara, unde fusese redactor-sef adjunct si apoi publicist comentator.

Desi nu trecea pe-acolo cu anii (nu era singurul in situatia asta, stati linistiti), lua vreo 5.000 de lei. Colaborarile ii aduceau alte cateva mii de lei. Eram intr-o zi la el cand la usa a sunat un domn bine imbracat, care a fost poftit foarte ceremonios inauntru. Mi l-a prezentat si mie: „Uite, bre Ago, dansu’ e Olimpian Ungherea!”. Si catre musafir: „Colonel?”. Acesta a aprobat. Si iar catre mine: „Locotenent-colonel, redactorul-sef al revistei Pentru Patrie”. Stiam ce-i aia Pentru Patrie, era revista Ministerului de Interne, de fapt a Securitatii. Nichita i-a turnat o vodca, apoi, brusc inveselit, a zis: „Auzi, domnule, am vazut multe la viata mea, da’ pana acum n-am crezut ca pe cineva poate sa-l cheme un-Gherea. Cum adica? Un Gherea, doi Gherea si Olimpian pe deasupra. Pai, olimpian era numai Maiorescu, Gherea era carciumar, ploiestean de-al meu prin adoptie, cu carciuma in gara”.

14

Omu’ s-a jurat ca asa il cheama, da’ Nichita nu l-a crezut. „Bine, bre, da’ ce treaba ai cu mine? Nu cred c-ai venit sa ma arestezi, ca esti si dumneata scriitor (tipul publicase cateva romane politiste) si scriitorii nu aresteaza scriitori. Scriitorii aresteaza cuvinte…”. Pana la urma, s-au lamurit. „Omul nostru din Havana” dorea poezii de-ale lui Nichita, cam pentru doua pagini de revista. Nichita l-a privit atent, si-a luat un aer serios, cu toate ca se distra copios, si a zis: „Va dau, bre, ca Securitatea ne apara de dusmani, da’ vreau cinci mii pe ele”.

Olimpianul nostru (pe care l-am vazut recent la TV, in calitate de specialist in francmasonerie) s-a uitat catre telefon. Nichita si-l pusese de curand si era foarte mandru de asta. „Vorbeste, bre, vorbeste, ca noi nu ascultam”, a zis Nichita. Si Olimpian a vorbit. Pe urma am baut, am trancanit, in timp ce Nichita a ales vreo douazeci de poezii proaspete, din cele dictate cu o seara inainte, si i le-a dat. Dupa vreo jumatate de ora, a sunat cineva la usa si Olimpian s-a ridicat. S-a dus la usa si s-a intors cu un plic pe care i l-a dat lui Nichita. Dupa ce-am mai baut o vreme, a plecat. Nichita l-a condus si cand s-a intors a zis: „Vezi, bre, ca-i buna si Securitatea la ceva? Hai sa le sunam pe fete (pe Fuzi, sotia mea, si pe Delia, iubita lui de atunci) si sa ne bucuram ca exista Securitatea!”. Din pacate, nu reusea intotdeauna sa-si vanda atat de bine „marfa”.

Scriam saptamana trecuta despre veniturile lui Nichita, care nu erau mici (aproximativ 10.000 de lei pe luna), dar erau scriitori care castigau de trei-patru ori cat Nichita. Un exemplu este Eugen Barbu, care ajunsese sa fie invidiat chiar de Zaharia Stancu, presedintele Uniunii Scriitorilor. Pe de alta parte, marele poet traia modest intr-un apartament de doua camere in Piata Amzei, nu avea resedinta la munte, precum multi colegi scriitori, nu avea masina, televizor si-a cumparat cu vreo doi ani inainte sa moara si cam tot atunci si-a pus telefon. Avea un singur costum de haine, pe care si-l cumparase in 1975, cu ocazia Premiului Herder.

Si totusi cum isi cheltuia Nichita banii? Cheltuia mult pe bautura, ii placea sa faca cinste si casa ii era mai tot timpul plina de musafiri. Aduceau si ei de baut, nimic de zis, dar grosul il suporta Nichita. Apoi, cheltuia enorm pe monede, noua lui pasiune. Numismatii negustori profitau de faptul ca Nichita nu se uita la bani atunci cand ii placea vreo moneda – asta era, de altfel, unicul criteriu dupa care cumpara – si-l pacaleau. Ii vindeau falsuri, imitatii, cateodata destul de reusite, dupa monede antice celebre si, cand il certam ca arunca cu banii aiurea, zambea si zicea: „Lasa, bre, ce daca sint falsuri, nu vezi ce frumoase sint?”. Pana la urma, dupa ce se plictisea de ele, i le daruia poetului Gheorghe Tomozei, caruia ii zicea „Printul Tom”, ca sa mai atenueze faptul ca prietenul lui era copil din flori. Asa se face ca „Printul” nostru, un barbat frumos care rupea inimile doamnelor mai slabe

15

de inger, a ajuns sa aiba cea mai mare colectie de monede false din Romania. Adevarul e ca Nichita avea o adevarata slabiciune pentru Tomozei, iar acesta, e drept ca nu foarte des, profita de prietenia cu Nichita. Intr-o seara, Nichita m-a sunat si m-a rugat sa trec pe la el ca sa-mi arate o achizitie absolut uluitoare. Uluitoarea achizitie era o statueta de bronz patinat de vreo 20 de centimetri care reprezenta o balerina facand o pirueta si pe care, numai cu multa ingaduinta, o puteai considera apartinand curentului Art Nouveau. Avea si soacra-mea una la fel. „Ce zici, bre?”, m-a intrebat Nichita, cu o figura fericita. N-am apucat sa-i raspund, ca a continuat: „A fost dezgropata la Histria si cu chiu, cu vai am reusit s-o cumpar!”. Daduse 15.000 de lei pe ea si i-o vanduse Tomozei impreuna cu povestea cu Histria si cu arta romana tarzie. I-am explicat ce si cum si l-am rugat sa ceara banii inapoi, ca-i dau eu una la fel, pe gratis. „Lasa, bre, a zis el, ca Tom avea nevoie de bani ca sa plateasca un chiuretaj, nu pot sa-i cer banii inapoi, c-am patit-o si eu de cateva ori si stiu cum este.”

Cum spuneam, Nichita era un risipitor, dar în acelaşi timp era foarte atent la banii lui. M-a invitat într-o zi la restaurantul Uniunii Scriitorilor, în care eu n-aveam dreptul să intru, nefiind încă scriitor, şi acolo un tînăr poet s-a luminat la faţă cînd m-a văzut. M-a luat deoparte şi m-a rugat să-i împrumut o sută de lei, că n-are bani să plătească. I-am zis că n-am bani la mine, că sînt invitatul lui Nichita, dar că am să-l rog pe acesta să-l împrumute. M-am întors la masă şi i-am spus lui Nichita ce şi cum.

Nu era o situaţie neobişnuită ca un scriitor să se apuce de băut fără să aibă un ban în buzunar. Întotdeauna se găsea cîte un coleg care avea în ziua aia bani şi care fusese şi el, nu de puţine ori, în situaţia respectivă. Nichita m-a ascultat, după care a zis: „Mai dă-l, bre, în moaşe-sa, că i-am dat pînă acum trei sute de lei şi n-am văzut nimic înapoi!”. Era ceva neobişnuit la Nichita, dar n-am insistat, mai ales că pe poetul tînăr şi promiţător nu-l ştiam foarte bine şi Nichita avea diverse antipatii pe care şi le reprima destul de conştiincios, dar din cînd în cînd ele răbufneau. Nu-l putea suferi, de exemplu, pe Marin Preda. Motivul, cel puţin aşa susţinea Nichita, era că, la o beţie la Mogoşoaia, Preda se luase de originea lui rusă, sfătuindu-l s-o lase mai moale cu românismul. Habar n-am dacă-i adevărat, cert e că Nichita aproape îl ura pe Preda.

Am pus, aşadar, întîmplarea pe seama unei antipatii care, sigur, juca şi ea un rol. Peste vreo lună-două aveam să aflu că lucrurile sînt mai complicate. După ce i-a plecat iubita, Rodica, în Franţa, Nichita îşi făcuse obiceiul ca din cînd în cînd să doarmă la noi. Eram vecini, venea la o trăncăneală care se lungea şi pînă la urmă se culca la noi. După o astfel de întîmplare şi-a uitat la noi un carneţel cu coperte de

16

vinilin. Mai curioasă, ca orice femeie, Cristina, nevastă-mea, s-a uitat în el. Era împărţit în două: în prima parte erau notate sumele de bani pe care poetul le datora unor diverse persoane, în special negustori de monede; în partea a doua erau zeci de nume, majoritatea ale unor scriitori, cărora Nichita le dăduse bani. Cînd i-am dat carneţelul înapoi, Cristina a rîs de el, dar el şi-a luat o mină serioasă şi a spus: „Lasă, bre, Fuzi, că nu strică nimănui să ştie cît de porci sînt oamenii!”.

Nu ştiu cum era înainte, dar atunci cînd l-am cunoscut eu, în primăvara lui ’77, în casa lui Nichita era un du-te-vino mai rău ca în Gara de Nord. Veneau tineri poeţi de prin toate colţurile ţării, încărcaţi cu damigene şi cu de-ale gurii. Veneau vechi prieteni, iar unii, precum poetul Grigore Hagiu, nu mai plecau cu zilele sau chiar cu săptămînile. Nichita, care toată tinereţea stătuse pe unde apucase, nu crîcnea, ba chiar aş putea spune că se lăsa înveselit de situaţie.

Dintre numismaţi, se distingea doctorul Ion Donoiu, specialist în acupunctură şi în monedele antice, despre care făcea tot felul de comunicări la Societatea de Numismatică. Mai era inginerul Matache, zis Bobiţă, soţul prozatoarei Maria-Luiza Cristescu, un numismat de duminică. Era director general la Uzina de Mecanică Fină, uzină care producea tot felul de chestii, de la ceasuri la arme. Tot la numismaţi ar trebui trecut şi un anume Bedivan, poreclit Motanul, un negustor fără mamă şi fără tată, dar care se îndrăgostise de Nichita, care îl îmbăta la Lido şi apoi rîdea de el că nu ştie să bea (ceea ce era adevărat).

Veneau artişti plastici, cum ar fi pictorul Mihai Bandac, despre care toată lumea zicea că ar fi securist, dar lui Nichita nu-i păsa şi se distra foarte bine cu glumele lui cam din topor. Mai venea şi Constantin Chiriţă, tăticu’ Cireşarilor, despre care chiar Nichita zicea că ar fi general de Securitate, ceea ce mi se pare o exagerare. Ceva-ceva era el, fiindcă Nichita nu-i ieşea din cuvînt şi, la sfatul lui, a scris volumele Un pămînt numit România şi Roşu vertical, volume care, în afară de titlu, n-au nimic compromiţător în ele. Tot Chiriţă (aşa susţinea Nichita) l-a sfătuit s-o lase mai moale cu Suedia şi să nu se ducă în vizită la Stockholm deoarece, dacă ia Premiul Nobel, lu’ tovarăşu’ (Ceauşescu) nu i-ar cădea tocmai bine. Dar cred că şi asta era una din frumoasele invenţii pe care Nichita le debita din cînd în cînd.

Cum scriam săptămîna trecută, în vara lui ’77, femeile roiau în jurul lui Nichita, el le cucerea la repezeală şi cam la asta se reducea totul. Într-o zi, a apărut însă o fetică gata îndrăgostită, a declarat cu nonşalanţă chestia asta şi l-a privit pe poet aşteptînd senină reacţia acestuia.

17

Nichita s-a gîndit ce s-a gîndit şi a spus: „Stai, bre, cuminte, că pînă la urmă o să-ţi treacă”. Fetişcana, care nu era deloc o fetişcană (avea vreo douăzeci de ani şi era studentă la matematică), era nu numai îndrăgostită, ci şi perseverentă. Apărea de două-trei ori pe săptămînă, îşi declara dragostea neţărmurită pentru marele poet şi aştepta spăsită ca bărbatul vieţii ei să ajungă la sentimente mai bune. Nu era o frumuseţe, precum Loreta, ţiganca-evreică, secretara lui Nichita, dar era tînără şi, cum spuneam, foarte perseverentă. Nichita ne explicase că e fata unor buni prieteni, că o ştie de cînd era în scutece şi că nu-i trezeşte decît sentimente părinteşti.

Cu astfel de sentimente în suflet, într-o bună zi, Nichita s-a uitat în ochii ei şi a spus foarte serios: „Mă, fato, trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Eşti minunată, dar mie nu-mi plac decît femeile păroase”. „Cum adică păroase?”, a întrebat fetica. „Păi, îmi plac alea care au păr pe braţe”, a zis Nichita la fel de serios. „Aha!”, a zis ea şi şi-a privit braţele acoperite cu un puf fin. N-a mai apărut vreo două luni, dar atunci cînd a apărut strălucea toată, s-a uitat la Nichita şi şi-a dezvelit braţul stîng. „Poftim, a zis, acum sînt păroasă!” Şi într-adevăr, era destul de păroasă. „Cum ai reuşit?”, a întrebat Nichita. „Păi, m-am ras în fiecare zi şi… poftim, sînt păroasă!” Nichita a zîmbit şi a spus: „Am glumit, mă, fato. Adevărul e că urăsc femeile păroase”. Fetişcana a început să plîngă şi, printre suspine, a spus: „Să ştii că nu te mai iubesc deloc”. Nichita a mîngîiat-o pe cap şi i-a spus: „Vezi, ştiam eu că pînă la urmă o să-ţi treacă”.

Crăciunul din ’77 l-am făcut la socrii mei, care aveau o casă mare pe Calea Plevnei. Pe Nichita îl mai chema şi Hristea (avea, pe linia tatălui, ceva sînge de aromân în el), pe socru-meu, care era machedon curat, îl chema chiar Hristea şi mai era Cristina, nevastă-mea, poreclită de Nichita Fuzi. Un bun prilej de petrecere de ziua naşterii Domnului.

Cu ocazia aia am aflat că pe Nichita îl mai chema şi Hristea, mi-a arătat buletinul ca să mă convingă, deoarece aveam o figură destul de neîncrezătoare. După ce i-am văzut buletinul, mi-a zis: „Prima oară am semnat Hristea N. Stănescu. Mi se publicase rezolvarea unei probleme în Gazeta matematică şi eram mai mîndru decît atunci, nu mai ştiu la ce vîrstă, cînd trecusem de la pantaloni scurţi la lungi. Îmi tot repetam «Hristea N. Stănescu, Hristea N. Stănescu» şi nu-mi mai încăpeam în piele de orgoliu.

M-a calmat profesorul meu de matematică. A citit rezolvarea, m-a felicitat, după care s-a încruntat văzînd semnătura. «Mă, Nichita, a spus, ce dracu’ de semnătură e asta?» «Aşa mă cheamă!», am spus eu. «Pe dracu’, a spus el,

18

semnătura asta seamănă cu un nume de soldat mort în primul război mondial.» A fost ca un duş rece, n-aveam nimic împotrivă să fiu soldat, dar în nici un caz nu-mi doream să fiu un soldat mort în primul război mondial. De atunci mă feresc să spun că mă cheamă şi Hristea”. Aveam deci doi Hristea şi o Cristină, se anunţa un Crăciun grozav. Casa era mare, băutură şi mîncare din belşug, musafiri pe cinste: Sorin Dumitrescu cu Ţăndica, Tomozei cu o actriţă de mîna a doua, dar în vogă pe vremea aia, poetul Valeriu Pantazi, proaspăt divorţat, care n-avea pe nimeni, şi Nichita care visa la o viitoare doamnă.

Cristina, ca să încurce lucrurile, s-a gîndit că n-ar fi rău să o invite şi pe Liliana R., colegă de facultate la Psihologie şi de serviciu, o blondă micuţă, cu ochii de un albastru-gri metalic, o tipă dată dracului şi plină de hormoni futăcioşi. Avea în ea sînge de ardeleancă, de unguroaică şi de armeancă. Lui Nichita nu-i plăceau blondele, dar cum a văzut-o, i-a căzut cu tronc şi au plecat împreună după petrecere. După aia spunea: „Bre, vine o vreme cînd orice bărbat are nevoie de un psiholog la purtător”. Au stat aproape doi ani împreună.

Liliana R., pe care Nichita o poreclise Delia, era o femeie hotărîtă să facă ordine în viaţa poetului. Întîi şi întîi, fiind iarnă şi Nichita cam dezbrăcat, i-a croşetat un pulover din lînă groasă, gri. La cererea poetului, l-a făcut mai larg şi Nichita îl purta foarte mîndru. Motivul mîndriei era faptul că nu i se mai vedea burta cînd îl purta.

Într-o seară, cînd m-am dus în vizită la ei, mîndreţea de pulover era tăiat în patru. Se certaseră şi, la nervi, Liliana tăiase puloverul. Nichita se lamenta: „Uite, bre, Ago, ce-a făcut nebuna cu puloverul meu!”. Liliana nu s-a lăsat: „Era pe dracu’ al tău, Nichita. Eu am cumpărat lîna, eu l-am împletit, iar tu eşti un porc!”. Pînă la urmă s-au împăcat şi puloverul a fost reconstituit. Oricît de aprigă o fi fost Liliana, tot n-a reuşit să-l facă să bea mai puţin, dar a început să-i gătească şi, pentru Nichita, care mînca pe apucate, asta era foarte important. În iarna şi primăvara lui ’78, Nichita a definitivat viitoarea carte, pe care o numea deja Epica magna.

(Preluat din Ştefan Agopian, Amintiri din scriitorie. Academia Caţavencu 6 sugust – 24 decembrie 2008).

19

Istorie prezidenţială americană: Casa Albă şi alcoolulÎn relaţia cu băuturile alcoolice, câţiva preşedinţi americani au fost duşmani

înverşunaţi ai plăcerilor bachice, mulţi au încercat plăcerea oferită de alcool şi alţii

au fost, aşa cum zicea străbunica mea, oameni cărora Dumnezeu le-a dat darul

beţiei.

Brian Adams a publicat în anul 2015 cartea Petrece ca un preşedinte: poveşti

despre beţii, desfrânare şi buclucuri. (Workman Publishing Co), în care povesteşte

tot felul de păţanii prezidenţiale legate de chefuire şi băutură. După el, George

Washington bea patru pahare de vin de Madera în fiecare după amiază, iar John

Adams golea o carafă de cidru tare la fiecare mic dejun. Despre Franklin Pierce,

cei din jur spuneau că he fought many bottles (joc de cuvinte, cu înlocuirea

cuvântului battles –bătălii, cu bottles- sticle).

Adams spune că Harry Truman obişnuia să tragă o duşcă de whiskey Old Grand

Dad (de 50 de grade) în fiecare dimineaţă, spunând că asta te ajută să porneşti

motorul.

Cei mai tari băutori dintre preşedinţi au fost în număr de 11, ne spune Sam

Greenspan (News Poltics) şi lista lor este: John Adams, Martin van Buren,

Franklin Pierce, James Buchanan (creditat că dădea gata două sticle de coniac sau

alt alcool în fiecare seară), Ulysses Grant , Cheste Arthur, Grover Cleveland,

William Howard Taft, Franklin Delano Roosevelt (în timpul preşidenţiei sale a fost

anulată prohibiţia alcoolului în USA), John F. Kennedy (ca orice irlandez) şi

George W Bush (a băut puternic înainte de a deveni preşedinte şi chiar a fost

20

arestat odată pentru conducere auto sub influenţa alcoolului. Este meritul nevestei

sale, Laura, de a-l transforma într-un abstinent exemplar).

O poveste interesantă este aceea despre Lyndon Johnson, care ştia să se bucure de

o băutură, dar care trişa la dineurile oficiale şi la meetingurile politice, când primea

de la personalul instruit dinainte pahar după pahar de whiskey diluat, în timp ce

îndemna pe ceilalţi să bea cât mai mult. (MSM)

O istorie a scrisului (4) – Materiale / partea a doua – de Theophyle27/05/2013

Tablita de ceara

Tablita de ceara a fost probabil una dintre cele mai vechi si cele mai folosite ustensile de scris din istoria omenirii. Extrem de putine societati nu s-au folosit de aceast ustensila  extrem de utila. Timp de 40 de secole tablita de ceara a folosit ca un material auxiliar pentru a inscriptiona date provizorii, care dupa folosirea lor erau inscriptionate pe un material mai scump, insa mai durabil (pergament, papirus sau hartie). Primele tablite de ceara au fost descoperite in Orientul Mijlociu datand din timpul lui Saragon din Akkad (sec XXIV i. Hr), bineinteles fara posibilitatea de a descifra inscriptionarea lor si ultimele folosite dateaza din secolul al XIX-lea in Franta (1860- piata de peste din Rouen).

Ceara folosita era produsa din ceara naturala (de albine), uneori amestecata cu seu sau clei animal si cu pigment colorant (majoritatea tablitelor au fost lasate in culoarea originala a amestecului amintit) de obicei de culoare inchisa.

Din cunostintele noastre arheologice stim ca aceste tablite rezistau si la temperaturi de 65 grade Ceslius. Inscriptionarea se facea cu ajutorul unei daltiţe numite Stylus. Numele tablitei de ceara era in Latina,  tabula. De aici expresia  “tabula rasa“, adica tablita stearsa – un nou inceput.

21

22

In evul mediu, majoritatea inscriptionarilor administrative, calcule sau educatia scolastica s-au facut cu ajutorul acestor tablite. Tablitele erau de fapt de la 2, 4 , sau 6  suprafete de lemn cu ceara in formate si marimi diferite legate intre ele, cu sau fara coperti. S-au gasit coperti extrem de elegante din fildes, argint sau chiar aur.

Hârtia

În jurul anului 200 î.Hr. hârtia are folosită deja în China, pe atunci confecţionată din cârpe de mătase. Demnitarul chinez Tsai Lun (48-118) a inventat hârtia în varianta ei mai modernă, materialele de bază fiind cânepa, ţesătura şi bumbacul amestecate cu apă, transformată în pastă şi întinsă pe o foaie, mai tarziu au fost schimbate desurile textile cu miezul arborelui de dud, din care se obtinea aceasi pasta printr-un procedeu simplificat.  Un document indică precis că hârtia, a fost descoperită în anul 98, însă procedeul de fabricare a fost ţinut secret până secolul al VIII-lea, când Samarkandul care era un centru însemnat de producere a hârtiei a cazut in mainile musulmanilor.

23

Hârtia a ajuns în Bagdad în 793, în Siria şi Egipt în cca. 900 şi în Africa de Nord puţin după aceea.  În Europa hârtia a ajuns târziu, abia prin anii 1100 iar prima fabrică de hârtie din Europa este deschisă în 1150 la Xàtiva in Valencia, Spania Islamica.  Mai târziu au apărut fabrici şi în Franţa, Germania, Anglia. Din nefericire, bigotismul catolic din Europa medievala a intarziat folosirea masiva a hartiei in Europa. In 1221 d.Hr. Imparatul Frederick  al II-lea cel mai puternic om din Europa acelor vremuri, declara ca tote documentele scrise pe hartie sunt nerecunoscute si nu pot fi validate. Paralel cu aceste mizerii ale Europei occidentale, in China era folosita hartia igienica produsa din paie de orez incepand cu secolul al VI-lea (Needham, Volume 4, p. 123) si banii de hartie numite Jiaozi  (bacnote) au inceput sa fie folositi in mod curent din secolul al X-lea.

Desi au fost construit fabrici de productie a hârtiei pe tot cuprinsul Europei, marea majoritate a cantitatii de hartiei ajungea inEuropa din Imperiul Otoman pana la sfarsitul secolului al XVII-lea. Pe teritoriul Tarilor Romanesti, primul act oficial scris pe hârtie este dat de Mircea cel Bătrân Mănăstirii

Tismana în anul 1406, iar în România primele fabrici s-au construit în 1539 la Sibiu şi în 1546 la Braşov.

Rubrica gastronomică: Drob de Paşti în America

24

Cei care trăiesc în Statele Unite, au talent la gătit şi sunt adesea dornici să prepare mâncăruri româno-balcanice, încearcă unele dificultăţi legate de procurarea ingredientelor. Este imposibil să găseşti în comerţul american usturoi verde, leuştean proaspăt sau vişine. Pentru primele două nu avem altă soluţie decât să le cultivăm în grădiniţele noastre, iar vişinele eu le culeg acum în fiecare an din cei doi vişini plantaţi de mine acum şaisprezece ani şi care au intrat pe rod abia în al optulea.

Când vine Paştele, din cele trei feluri obligatorii, pasca, ouăle roşii şi drobul, ne descurcăm uşor cu primele două, dar suntem siliţi să facem varianta americană a drobului, fiindcă avem două probleme: una de înveliş, alta de conţinut.

Chiar dacă găsim carne de miel tânăr, deobicei la prăvăliile cu specific de Middle-East, este imposibil să găseşti organe de miel şi prapore. Cum spune un prieten al meu: mai uşor faci rost de droguri decât de ficat şi plămân de miel, ca să nu mai vorbim de prapore.

Pentru conţinut luăm ficat de viţel şi de pui, le fierbem şi apoi le tăiem mărunt, ca şi şase ouă fierte, ceapă verde, usturoi verde (dacă ne-a crescut), salată, ţelină verde şi le amestecăm cu patru ouă crude, sare şi piper. Dacă nu putem face aluatul noi înşine, găsim aluat franţuzesc îngheţat, sau foi de plăcintă Filo. Învelim conţinutul în aluat ca în fotografiile de mai sus, ungem faţa de sus cu unt topit şi coacem drobul la cuptor, cu foc potrivit, până se colorează galben-brun deschis pe suprafaţă. (MSM)

Puncte de vedere: România „ne-resetabilă“ şi moştenirea „neamului prost“ – de Doru Pop

19 Feb 2016 10:09:29 Ziarul Adevărul

25

„Am înlocuit neamul bun cu neamul prost“

„Resetarea“ societăţii în care trăim nu este posibilă pentru că pur şi simplu nu există resursele umane pentru a o realiza. Marea problemă a României contemporane este golirea demografică. Catastrofa noastră este una biologică, ceea ce produce cumplite efecte politice. Aşteptând această resetare, demonstrăm că suntem o comunitate care aşteaptă minuni din nimic.

Pare o constatare cinică, dar e o tristă realitate: România nu are oameni, nu are fondul genetic pentru a fi altceva decât ceea ce este acum. De trei ori România a fost secătuită de cele mai bune resurse umane ale sale. Oameni de calitate, bărbaţi curajoşi şi femei inteligente, cetăţeni bine educaţi şi intelectuali formaţi de-a lungul câtorva generaţii au fost ucişi sau au fugit din acestă ţară. Am asistat nepăsători la decimarea biologică a celor mai buni dintre noi.

Naţiunile şi popoarele nu sunt un sac fără fund, bazinul lor genetic nu regenerează la nesfârşit. În teoria politică există o ştiinţă numită demografie politică, specializată în studierea efectelor transformărilor care au loc la nivelul structurii populaţiei asupra societăţii în ansamblul ei. Funcţionarea unor sisteme politice sau disfuncţionalitatea socială nu pot fi înţelese fără studierea dinamicii populaţionale. În întreaga lume asistăm la nişte transformări demografice fără precedent, iar dezechilibrele demografice au fost mereu o sursă pentru marile conflicte globale sau regionale. Am scris pe blogul Adevărul despre impactul dezechilibrelor demografice între bărbaţi şi femei, precum şi despre consecinţele asupra democraţiilor contemporane.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL 

Aş vrea să atrag atenţia asupra efectelor negative ale acestei schimbări demografice pentru istoria recentă a naţiunii noastre şi asupra modului cum arată instituţiile publice şi private de la noi. Pretutindeni vedem surogate de profesionişti publici, fantoşe de politicieni, profesori contrafăcuţi, medici incompetenţi. Peste tot întâlnim o lipsă cumplită de profesionalism şi ne ciocnim de zidul competenţelor false. De unde provin aceste defecte congenitale, extinse la nivel naţional? Din epuizarea demografică!

Prima golire demografică s-a produs la începtul secolui trecut şi a fost o consecinţă nefastă a celor două războaie mondiale. În urma conflagraţiilor mondiale, România a pierdut, cumulat, aproape 10% din populaţie, mai ales de sex masculin. Conform estimărilor, în urma primului conflict global am pierdut peste 600.000 de oameni (civili şi militari), iar în cel de-Al Doilea Război Mondial au murit peste 500.000 de oameni (civili şi militari). La pierderile cumulate trebuie să adăugăm şi victimele Holocaustului şi pe cele ale pogromurilor rasiale, ceea ce înseamnă cel puţin încă 1,2 milioane de oameni.

Catastrofa demografică a continat şi în România stalinistă. Urmând modelul sovietic, statul român a demarat un proces de epurare demografică pe criterii de clasă, orientându-se mai ales împotriva elitelor sociale şi intelectuale. Astfel, conform evaluărilor din Raportul Tismăneanu, se pare că ar fi vorba de 350 de mii de victime – deşi alţi cercetători susţin că între 1948 şi 1989 au fost ucise 1,2 milioane de persoane (direct sau indirect). Oricum încă 10% din cetăţenii statului român au fost eliminaţi, şi nu vorbim doar despre elita politică. A fost distrusă o întreagă pătură medie, inteligentă şi valoroasă: săteni bogaţi, preoţimea educată, precum şi o mare parte a intelectualităţii urbane (medici, avocaţi, jurnalişti).

26

EVREII ŞI ETNICII GERMANI 

La aceste victime politice se adaugă cumplita dispariţie a unor etnii întregi, care are consecinţe grave pe ansamblu. Pierderea irecuperabilă a cel puţin două etnii foarte importante pentru structura socială a statului român modern, evreii şi etnicii germani, este incomensurabilă. În aceeaşi perioadă au plecat din România aproape jumătate de milion de evrei (conform statisticilor din 1947 erau peste 400 de mii de evrei în statul român), dar distrugerea este şi mai mare, dacă ţinem cont că în 1930 România Mare număra peste 750 de mii de etnici evrei, în timp ce astăzi mai există doar 6.000 de persoane care se declară de această etnie.

Evreimea românească a avut un rol de urbanizare, de racordare la valorile cosmopolite şi de stimulare a vieţii artistice, culturale şi economice.

Să nu uităm nici că Nicolae Ceauşescu a primit jumătate de miliard de mărci pentru alţi aproape 200 de mii de etnici germani, pe care i-a vândut ca pe nişte bunuri de export. Numai că, tot conform recensământului din 1930, ştim faptul că România avea peste 745 de mii de etnici germani. Astăzi mai sunt puţin peste 60.000. România a mai pierdut aproximativ 10% dintre cetăţeni, dintre care mulţi reprezentau o elită socială, modele publice de comportament. Faptul că, la două decenii după exodul acestei minorităţi, un etnic german a fost ales preşedintele României ne arată ce contribuţie puteau să aibă un milion de germani în dezvoltarea naţiunii române.

EXODUL DUPĂ 1989 

A treia şi cea mai mare golire demografică a avut loc după 1989. Deşi statisticile nu sunt concludente, pentru că mulţi români şi-au luat lumea în cap, pur şi simplu au plecat fără să se mai uite în urmă şi fără să oficializeze această plecare, se estimează că undeva între 2,5 şi 3 milioane de concetăţeni au emigrat în ultimii 25 de ani. Numai în 2007 au plecat voluntar aproape o jumătate de milion de români.

Şi nu au plecat infractorii, leneşii sau ignarii. Au plecat tinerii de până în 35 de ani, oameni educaţi şi bine pregătiţi profesional, bărbaţi şi femei curajoşi şi cu iniţiativă, care aveau un profil psihologic de învingători, indivizi gata să muncească, dispuşi să facă eforturi remarcabile de adaptare la o nouă societate. Iarăşi, ce aveam mai bun din punct de vedere demografic. Cine a luat locul acestor oameni, pentru că, de fiecare dată, după fiecare golire demografică, locurile goale au fost umplute de cineva.

Din păcate în locul unor oameni cinstiţi şi educaţi, instituţiile româneşti au fost populate cu hoţi şi şarlatani. În locul unor intelectuali de calitate am fost obligaţi să punem analfabeţi şnapani, în locul unor oameni capabili să dialogheze civilizat, am adus făpturi care urlă şi creaturi care înjură şi scuipă, în locul eleganţei am aşezat potlogăria şi mojicia. În politică e şi mai rău – aşa cum a reieşit din dialogurile publicate în media dintre diverşii „reprezentanţi ai poporului”, are au un limbaj elevant în care f... şi p... sunt expresii cotidiene.

Am înlocuit neamul bun cu neamul prost.

Ghiolbanii şi primitivii i-au înlocuit pe oamenii inteligenţi şi serioşi, urmând vechea filosofie mioritică: nimeni nu este de neînlocuit. Nu e de mirare că am ajuns o societate întoarsă cu fundul în sus. Fotbaliştii au ajuns cercetători ştiinţifici, miliţienii au ajuns profesori de democraţie, turnătorii au devenit instructori de etică şi morală, iar nulităţile s-au transformat în modele de comportament. Incompetenţa a devenit la noi o formă de calificare. Cu cât te pricepi mai puţin la un lucru, cu atât ai

27

şanse mai mari să fii pus într-o funcţie care să-ţi permită să administrezi acel domeniu. Impostura academică pe care o vedem expusă zilnic, cu diverşi „academicieni” apăruţi pe genunchii unor generali, făcuţi pe genunchii unor pseudo-universitari, la rândul lor făcuţi la apelul de seară al Securităţii este doar vârful de aisberg. Cu cât coborâm mai jos în infrastructura demografică a ţării în care trăim vedem pretutindeni dezastrul.

Din păcate, el se produce de mai bine de o sută de ani, de un secol şi mai bine asistăm cum se instalează domnia neamului prost – mai ales din punct de vedere moral, nu doar organizaţional sau administrativ. Golirea etnică a dus şi la atingerea limitelor morale şi etice. Pentru că mârlănia şi primitivismului comportamentelor nu se schimbă peste noapte. Mahalagioacele gureşe şi piţipoancele cu genţi de firmă nu pot lua locul doamnelor. Sculeri-matriţeri vulgari nu pot înlocui şefi de stat la nivel secund. Sindicalişti nerozi şi neciopliţi nu pot lua locul unor socialişti cu simţul umanismului. Lipsa de decenţă şi eleganţă în comportamentele publice nu pot fi predate sau învăţate din manuale de „bune maniere”. Obrăznicia şi tupeul „maxim”, care au substituit buna-cuviinţă şi gestul de politeţe, se învaţă de acasă, nu mai poţi dobândi deprinderi civilizate la doctorat.

Când aruncarea cu rahat în stânga şi în dreapta este noul sport naţional, în timp ce schimbul civilizat de idei şi opinii sunt tratate cu dispreţ, când ridicarea poalelor în cap în public a luat locul amiciţiei private, când vulgaritatea şi nesimţirea sunt acum înlocuitoarele bunei-creşteri, nu mai e nimic de făcut.

Pseudointelectualitatea compusă dintr-o clică nepotistă s-a instaurat definitiv şi confortabil în fotoliile lăsate libere de oamenii de calitate, diverşi mitocani iau drept libertate de exprimare sudalmele, şi orice semianalfabet care crede că vorbirea este egală cu inteligenţa îşi dă cu părerea despre cum ar trebui să arate lumea. Farsorii dansează goi pe scena publică, mimând societatea civilă, iar mass-media este plină de ipochimeni care nu cunosc regulile de gramatică elementara, şi nimic nu-i împiedică să debiteze aberaţii incredibile.

Iar neamul prost continuă să se perpetueze. Acolo, în rădăcina ADN-ului nostru, reformele şi resetarea sistemului nu mai înseamnă nimic.

Poetul lunii: Dimitrie Stelaru

28

Dimitrie Stelaruportret de Ion Vlad (1953)

29

Date personale

Nume la naștere Dumitru Petrescu

Născut 8 martie 1917Segarcea Vale, România

Decedat 28 noiembrie 1971, (54 de ani)Buftea, Republica Socialistă România

Părinți Dumitru Petrescu (natural),Florea Stoicea (vitreg) șiPasca Preotu

Frați și surori o soră

Căsătorit cu de trei ori[1]

Copii doi

Naționalitate România

Cetățenie România

Ocupație poet, prozator, memorialist

Pseudonim D. Orfanul, Dimitrie Stelaru

Limbi limba română [2]

Activitatea literară

Activ ca scriitor 1935 - 1971

Specie literară poezie, roman, biografie, poveste, poem, basm

Operă de debut 1935 - placheta „Melancolie”[3]

Opere semnificative

„Noaptea geniului”, „Ora fantastică”, „Cetăṭile albe”, „Mare incognitum”, „Zeii prind șoareci”

Note

Premii Premiul Uniunii Scriitorilor, 1967

UNIVERSUL POETIC

Afirmarea sa ca poet vine în anii ’40 cu volumele Noaptea geniului (1942), Ora fantastică (1944), Cetăṭile albe (1946), ce dezvoltă imaginea unui damnat, profet al poeziei „În deznădejdea secolului douăzeci” (Profetul, vol. C.a.). Impresionantă e ṣi zugrăvirea cuplului ca victimă a mizeriei (Maria-Maria, vol. O.f.; Poem cerṣetor, vol. N.g.), cu atât mai mult cu cât ṣtim că are origini biografice. Stelaru, la fel ca majoritatea colegilor de generaṭie, manifestă interes în crearea unei mitologii proprii. El recurge în acest sens la o onomastică stranie, în alte locuri feerică, de basm: „Eumene”, „Elra”, „Iwa”, „Regele Fără-Timp”, „Zeul vântului”. Se adaugă aici personificarea obsesiilor ṣi – în ceea ce priveṣte configurarea spaṭială – opṭiunea pentru o geografie ce ṭine de categoriile fantasticului: „Țara Chinului”, „Insula sunetelor”, „tărâmul geniilor”.

APRECIERI CRITICE

Originalitatea sa nu a trecut neobservată. Pompiliu Constantinescu a remarcat autenticitatea, prospeṭimea confesiunii ṣi, mai ales, rolul de întemeietor în literatura română al unei poezii a vagabondajului. Eugen Lovinescu, în schimb, a apreciat vizionarismul poetului, capacitatea de expresie lapidară, muzicalitatea stranie a versurilor. Ion Negoițescu îl aṣază în fruntea generaṭiei sale: „incontestabil, Dimitrie Stelaru domneṣte peste poezia scrisă de Ion Caraion, Ben Corlaciu, Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschivescu, Constant Tonegaru”. De aceeaṣi părere e ṣi Petru Poantă: „Într-o generaṭie <pierdută>, <ironică>, <sarcastică>, a <anti-iluziei>, dominată de prezenṭa furioasă a lui Geo Dumitrescu, de imagismul frondei morale a lui Ion Caraion, de melancolia decepṭionatului Constant Tonegaru, Stelaru a fost un ṣef de promoṭie”. Aceṣti poeṭi instaurează în literatura română – după cum demonstrează Marius Nenciulescu – o nouă paradigmă poetică. Prin ea se produce „despărṭirea de radicalismul modernist (înṭeles în sens larg, adică incluzând atât purismul, ermetismul, cât ṣi poeticile avangardei) ṣi revenirea la expresivitate, una ce însă a filtrat ṣi asimilat lucrurile „viabile” din acesta”.

Inger vagabond

Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea, Noi n-am avut alt soare decît Umilinţa;Dar pîna cînd, înger vagabond, pîna cîndTrupul acesta gol si flămînd?

Ne-am rasturnat oasele pe lespezile bisericilor, Prin păduri la marginea oraşelor-Nimeni nu ne-a primit niciodată, Nimeni, nimeni...

30

Cu fiecare îndărătnicie murimSi rana mîinilor cauta pîinea aruncată.

Marii judecatori ne-au închisStăruind în ceata legilor lor;Pe frunţile noastre galbene au scris:"Vagabonzi, hoţi, nebuni. Lepădaţii noroadelor.Casa lor e temniţa. Puneţi lacăte bune fiarelor."

Odată-poate cu înfriguratele zori vom sîngeraSi spînzurătorile ne vor ridica la cer.Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!Într-o zi vom avea şi noi sărbătoare-Vom avea pîine, pîineSi-un kilogram de izmă pe masă.

Bună dimineaţa Verlaine Bună dimineaţa VerlaineCiudatul meu zeu şi prieten –Bună dimineaţa. Vor mai trecePână ni s-or usca versurile, milenii treisprezece. Ceasornicul pământului îl laudCum zbuciumă oasele trupului tău crud;Îl aud şi nu-l aud. Dar ochii mereuSticlesc deasupra paharului meu. Eumene La marginea munţilor, undeOchii vânturilor cad în mister,Înaltul, continentul cerului,Larg fâlfâitor pătrunde. Tu eşti din toate lumile venităCu fruntea despicată de lumini;Lângă fluvii şi stepe lunareCuvintele cresc heruvimi. 

31

Iubire, limpede singurătate,Orice cântec e un deşert. Înaltă Umbră De ce nu mă cufund în somn albastruşi nu mă aşez în Gura leuluiîn flori calme de lângă grâuîn candelele amurguluipeste cuţitul de aur al stâncilor ? De ce nu dorm Înaltă Umbră ?

De pe Internet: “ALL EUROPEAN LIFE DIED IN AUSCHWITZ” - by Sebastian Vilar Rodrigez

I walked down the street in Barcelona, and suddenly discovered aterrible truth – Europe died in Auschwitz.

We killed six million Jews and replaced them with 20 million Muslims. In Auschwitz we burned a culture, thought, creativity, talent. We destroyed the chosen people, truly chosen, because they produced great and wonderful people who changed the world. The contribution of this people is felt in all areas of life: science, art, international trade, and above all, as the conscience of the world.

These are the people we burned. And under the pretense of tolerance, and because we wanted to prove to ourselves that we were cured of the disease of racism, we opened our gates to 20 million Muslims, who brought us stupidity and ignorance, religious extremism and lack of tolerance, crime and poverty due to an unwillingness to work and support their families with pride.

They have turned our beautiful Spanish cities into the third world,drowning in filth and crime. Shut up in the apartments they receivefree from the government, they plan the murder and destruction oftheir naive hosts. And thus, in our misery, we have exchanged culture for fanatical hatred, creative skill for destructive skill, intelligence for backwardness and superstition.

32

We have exchanged the pursuit of peace of the Jews of Europe and their talent for hoping for a better future for their children, their determined clinging to life because life is holy, for those who pursue death, for people consumed by the desire for death for themselves and others, for our children and theirs.

What a terrible mistake was made by miserable Europe.

Articolul original cu acest titlu şi cu acest conţinut a apărut la 21 noiembrie 2004 pe site-ul www.gentiuno.com, o publicaţie a intelectualilor spanioli Genti del siglo XXI, dar apoi a fost şters. Rezumatul articolului, tradus în limba engleză, circulă on line sub forma de mai sus. Numele de Sebastian Vilar Rodriguez este un pseudonim, destinat să protejeze pe autor. Magazinul Gentiuno este o publicaţie de orientare conservatoare, anticoministă şi pro-Israel.

Material trimis de prietenul clubului nostru Alex Şrefan din Bucureşti.

Din lumea banilor

1. Derivativele (3) : Contractele de tip SWAP - de Ionuţ Plesnicuţe

Contractele „swap” fac parte din familia derivativelor,fiind considerate o prelungire a contractelor „forward”. Dacă un contract „forward” reprezintă o înţelegere între două părţi de a vinde/cumpăra un anumit bun la o dată viitoare, contractul „swap” are aceeaşi menire, dar schimbul se efectuează de mai multe ori. Mai explicit, două părţi se angajează într-un contract de tip "swap" să cumpere/vândă un bun la perioade de timp pre-stabilite. Contractele „swap” pot acoperi o gamă variată de instrumente financiare, dar sunt folosite în principal de către companii în câteva mari direcţii: împotriva creşterii dobânzilor, la transformarea unui împrumut cu rată variabilă în rată fixă sau invers şi împotriva devalorizării monetare. Contractele „swap” sunt contracte personalizate, în funcţie de nevoile specifice ale companiilor şi sunt vândute/cumpărate pe pieţele financiare secundare. La sfârşitul lunii martie 2016, US Commodity Futures Trading

33

Commission a estimat o valoare noţională a contractelor de tip „swap” de peste 270 trilioane dolari (numărul e corect)Principalele elemente ale unui contract „swap” sunt:

1.Perioada pentru care e încheiat contractual – de obicei contractele „swap” sunt încheiate pe perioade relativ lungi de timp – încep cu şase luni şi pot ajunge la 30 de ani.

2.Intervalul de timp când se face plata – periodic cele două entităţi fac schimb de bunuri şi/sau bani - cel mai des la fiecare 6 luni.

3.Valoarea noţională a contractului – valoarea contractului pentru care părţile decid să facă schimbul de plată.Cele mai des întâlnite contracte „swap” sunt pentru dobânzi. De exemplu, Compania A are un împrumut la banca X în valoare de 1 miliard de dolari pe 5 ani, pentru care plăteşte o dobândă variabilă stabilită în funcţie de dobânda de referinţă a pieţei financiare (cea mai des folosită e dobânda LIBOR – London Interbank Offered Rate). Să presupunuem că la acest moment dobânda de referinţă a pieţei financiare, care este şi dobânda plătită de compania A, este de 5% pe an. Managementul companiei A, considerând această dobândă de 5% ca fiind una acceptabilă pe termen lung, decide să intre într-un contract „swap” cu banca B. Contractul „swap” este încheiat pentru un noţional de 1 miliard de dolari pe 5 ani cu plata la fiecare şase luni. Compania A plăteşte către banca B o dobândă fixă de 5% pe an. În acelaşi timp, banca B plăteşte către compania A o rată variabilă stabilită în funcţie de dobânda de referinţă a pieţei financiare. După şase luni de la închiderea contractului cele două entităţi trebuie să facă primul set de plăţi. Să presupunem că la acest moment dobânda de referinţă este de 6% pe an. Luând în considerare aceste elemente, compania A trebuie să plătească băncii B suma de 25 milioane dolari (1,000,000,000x5%x0.5) în timp ce banca B trebuie să plătească companiei A suma de 30 milioane dolari (1,000,000,000x6%x0.5). Pentru o simplificare a întregului process în acest moment apare termenul de “netting”. Termenul de „netting” se referă la procesul prin care din suma mai mare datorată se extrage suma mai mică. În acest fel, doar o entitate trebuie să facă plata. În cazul de mai sus, după netting, banca B va face un transfer de 5 milioane dolari în contul companiei A. În acelaşi timp, compania A are de plătit către banca X (unde a efectuat împrumutul) o

34

dobândă de 30 milioane dolari (dobânda de referinţă 6%x 1,000,000,000x0.5). În acest caz, compania A va plăti din resurse proprii 25 milioane dolari (reprezentând o dobândă anuală de 5%) şi 5 milioane dolari din transferul efectuat de banca B ca urmare a contractului „swap”. Să presupunem că peste alte şase luni dobânda de referinţă scade la 4%. În acest caz,banca B datorează companiei A 20 de milioane de dolari, în timp ce compania A datorează băncii B 25 milioane dolari. Ca urmare a procesului de „netting”, compania A transferă în contul băncii B 5 milioane dolari. În acelaşi timp, compania A plăteşte băncii X o dobândă de 20 milioane dolari (dobânda de referinţă 4%x1,000,000,000x0.5). În total compania A cheltuieşte din nou 25 milioane dolari ceeea ce reprezintă o dobândă anualizată de 5%.Acest exemplu e un simplu exerciţiu pentru a înţelege mecanismele de bază a unui contract „swap”. Dificultatea contractelor de tip „swap” stă în primul rând în înţelegerea termenilor. Cel mai important termen de înţeles este acela de noţional. În exemplul de mai sus, cele două entităţi au semnat un contract „swap” pentru un noţional de un milliard de dolari. Acest noţional nu va fi niciodată schimbat între cele două firme. Nici una dintre entităţi nu trebuie să prezinte sau să plătească această sumă celeilalte firme. Aceasta este o sumă de referinţă, de aceea piaţă totală a contractelor „swap” e de ordinul sutelor de trilioane de dolari. În realitate, tranzacţiile financiare între companii sunt mult mai mici – după cum poate fi observat şi în exemplul de mai sus. Al doilea termen, care reduce şi mai mult impactul financiar, este netting-ul. Entitatea din tranzacţie care are de plătit mai mult decât cealaltă plăteşte doar diferenţa. Prin aplicarea nettingului, riscul de neplată este şi mai mult redus.De asemenea, o bună parte a contractelor „swap” e reprezentată de contractele „swap” pe schimbul de valută. Aceste contracte sunt în special folosite de companii cu activităţi care generează venituri mari în alte monede şi care doresc o stabilitate a nivelului veniturilor în moneda proprie. În acest sens, companiile se angajează în contracte „swap” să schimbe o sumă de bani dintr-o anumită monedă într-o altă monedă periodic la o rată de schimb dinainte stabilită. Astfel, compania va putea prognoza cu o mai mare uşurinţă nivelul veniturilor fără a lua în considerare variabile adiţionale cum ar fi rata de schimb valutar în viitor.

35

La prima vedere, piaţa contractelor de tip „swap” pare incomensurabilă dacă o măsurăm din punct de vedere al valoriii noţionale. Dacă e să punem în perspectivă, GDP-ul Statelor Unite în 2015 a fost de 18.1 trilioane dolari, în timp ce piaţa contractelor „swap” este de peste 270 trilioane dolari. Totuşi, impactul financiar e mult mai mic dacă luăm în considerare sumele de bani schimbate între părţile implicate. În majoritatea cazurilor câştigul unei părţi este infim comparat cu valoarea noţională a contractului (în general e vorba de câteva puncte procentuale: ex. 0.02% - ceea ce înseamnă că la un noţional de un milliard de dolari partea câştigătoare primeşte $ 200,000). Însă contractele de tip „swap” sunt foarte populare deoarece ajută (ca şi alte tipuri de derivative) companii din diverse domenii de activitate să-şi regularizeze nivelul de cheltuieli şi/sau venituri fără să fie expuse la o gamă largă de riscuri.

2. Dolarul american - de Martin S. Martin

Moneda americană, care este utilizată şi în cea mai mare parte a lumii, se trage din strămoşul Taler (sau Thaler), o monedă de argint care a circulat în Europa peste 400 de ani.

La rândul lui, numele de thaler vine de la adjectivul Sankt-Joachimthaler, care a fost denumirea dată monedei emisă, pentru prima dată, de oraşul german Sankt-Joachimsthal (Valea Sfântului

Ioachim). Astăzi localitatea se numeşte Jachymov şi este în Republica Cehă.

Talerii au circulat în Ţările Române şi talerul olandez, care avea pe una din feţe un dragon, a primit numele de leu.

În Statele Unite, moneda spaniolă peso a circulat multă vreme şi a fost numită dolar (peso) spaniol.

36

Unul dintre Părinţii Fondatori, Oliver Pollock este creditat că a dat naştere

simbolului $, prin suprapunerea literelor P şi S (peso spaniol).

Poreclele date dolarului american, în monede sau bancnote, sunt numeroase: buck, greenback, green, dead presidents, grand ($ 1.000), 10 K or large ($ 10.000), dough, benji, ben or franklin ($ 100), grant ($ 50), jackson ($ 20), bone ($ 1), etc.

(MSM)

Articolul lunii: Whatsautismul – de Traian Ungureanu

În dimineața zilei de 2 decembrie 2015, un bărbat și o femeie au intrat într-o clădire administrativă din San Bernardino, California, și au ucis cu arme automate 14 persoane. După patru ore, cei doi teroriști musulmani au fost uciși. În urma lor au rămas două telefoane mobile. Două iPhone cu sistem de criptare. Anchetatorii au cerut companiei Apple să le permită accesul la conținutul telefonului, cu ajutorul așa numitului backdoor, calea care ocolește sistemul de criptare. Apple a refuzat, invocând dreptul la protecția comunicațiilor private. În februarie 2016, FBI a apelat la justiție. Apple a pledat solemn avertizând asupra precedentului care ar putea lăsa fără apărare zeci de milioane de utilizatori. După două luni, FBI a anunțat că renunță la acțiunea în justiție. O companie privată găsise o modalitate de intrare pe backdoor-ul apărat de Apple. Conflictul era rezolvat, problema abia începea. 

37

 După doar câteva zile, pe 31 martie, un anunț neremarcat făcea cunoscut că WhatsApp introduce așa numita criptare integrală (end to end encryption). Dacă vă închipuiți că  sistemul va putea fi păcălit, ca în cazul Apple, vă înșelați: sistemul nu are backdoor. E impenetrabil. Pentru cei câțiva pustnici care n-o știu: WhatsApp are un miliard de utilizatori și oferă gratuit telefonie plus schimburi de date. Sosul e cosmic și perfect secret. Consecințele criptării integrale nu pot fi anticipate tocmai pentru că sunt elementare și nelimitate.

 WhatsApp criptat integral înseamnă că oricine poate vorbi, trimite mesaje sau în-registrări video oricui, fără ca altcineva să poată descifra informațiile. Niciun serviciu de informații nu poate afla ce își spun două persoane care folosesc WhatsApp. Nicio hotărâre judecătorească finală care dispune deschiderea siste-mului nu poate fi pusă în aplicare. Justiția și forțele de ordine internă sunt scoase din joc. Statul însuși e spectator legat fedeleș. Fericirea n-a fost niciodată mai aproape: secret total și intimitate garantată! O mulțime globală va răsufla ușurată. Pe secțiuni. Unii vor fi încântați să pună sub pază date comerciale. Alții își vor trimite reciproc fotografii oricât de și în orice poziție. Alții se vor pune pe treabă, conversând fără grijă despre ținte, veste cu Semtex și bombe miniaturale. Să nu fim meschini! WhatsApp aduce bucurii tuturor. Și celor nevinovați, și celor ce vor să îi omoare pe nevinovați. Cu o singură decizie, WhatsApp a devenit furnizor oficial de comunicații al organizațiilor teroriste. Speranța în apariția unor genii de garaj în stare să spargă până și acest sistem există, dar asta se poate întâmpla sau nu.

 

Jan Koum, fondatorul WhatsApp

 Șah-mat-ul care a ferecat, cu același lacăt, libertatea și dreptul de a o anihila a avut un aperitiv. Pe 13 noiembrie 2015, autorii atacurilor teroriste de la Paris au co-municat folosind criptarea WhatsApp, pe atunci parțială și opțională. Între timp, jucăria a devenit, cu sau fără voia dumneavoastră, obligatorie.

 Autorii capodoperei sunt cunoscuți, în liberate și plini de opinii. Jan Koum, fon-datorul WhatsApp, e un ucrainean emigrat în anii ’90, acum hipster milionar, cu glugă, t-shirt și filozofie înaltă. Koum apără sistemul declarând că, după atâția ani trăiți sub supraveghere în URSS, vrea să dea lumii un sistem care ține departe orice

38

guvern. Așa e. Sistemul ține departe serviciile secrete, dar numai în măsura în care aduce mai aproape rețelele teroriste. Dar asta nu îl poate privi pe Jan Koum care nu folosește, desigur, metroul, trăiește într-una din rezidențele protejate ale noului pa-triciat digital și, în plus, suferă de boli grave de percepție. Marele apostol al li-bertății nu poate face diferența între guvernul sovietic și guvernul Statelor Unite, țara de care, probabil, Koum a fost atras tocmai pentru virtuți liberale ca neames-tecul guvernului în viața privată. Poate că Jan Koum se gândește la acea felie masivă din miliardul de utilizatori WhatsApp care trăiește în state autoritare. Dacă e așa, atunci Jan Koum nu citește ziarele. Putea afla de acolo că, la nevoie, anumite state rezolvă problema dintr-un foc: suspendând operațiile WhatsApp pe teritoriul național.

Tehnologia WhatsApp ridică probleme etice la care Jan Koum și colegii lui de ideal nu par să aibă acces. Cea mai simplă descriere a noii problematici e datoare medi-cinei psihiatrice. Doctrina „libertatea mea e absolută și vă oblig la ea“ e un autism însorit și nemilos. El lovește centrul de orientare etică umană și distruge, sub pre-textul eliberării, noțiunile de bine și rău. Whatsautismul e indiferent la mersul și alcătuirea lumii.

 Comparații? Nu ducem lipsă. Abolind controlul informației care intră în sistem, Schengen, sistemul de circulație liberă prin Europa, a devenit rapid patinoarul pre-ferat al terorismului islamic. Dacă tot nu e clar, avem la dispoziție ziua de 24 mar-tie 2015. Un avion german a plecat din Spania spre Düsseldorf. Unul din piloți își programase sinuciderea - un act funerar proiectat pentru executant plus cei 149 aflați la bord. Rămas câteva clipe singur, pilotul a anulat codul de intrare în cabină. În câteva secunde, cabina a devenit un spațiu impenetrabil. Fără cod de intrare, fără backdoor, fără acces fizic, echipajul rămas afară a încercat tot ce era mai uman: țipete, rugăminți, blesteme, furii, disperare. Inutil. Și omul, și cabina erau perfect criptate. //

Pamfletul lunii:Fumatul, permis din nou în locurile publice, ca să combată mirosul de transpirație – de Radu C. Crahmaliuc

39

Vești excelente pentru fumători. În urma unei răsturnări spectaculoase de situație, Parlamentul a votat abrogarea legii care interzice fumatul în spații publice după ce, în lipsa mirosului sănătos de țigară, absolut toate localurile au fost invadate de un miros insuportabil de transpirație și de șosete murdare, mirosul natural al clienților atunci cînd nu au hainele îmbibate cu fum.

“Am hotărît în unanimitate să se poată fuma din nou înăuntru. Ne cerem scuze pentru decizia anterioară. Pur și simplu nu am luat în calcul faptul că românii au cel mai mic consum de săpun, deodorant și pastă de dinți din Uniunea Europeană. Nu știu ce-a fost în capul nostru”, a declarat Romichete Briceag, șeful Comisiei juridice din Senat, ca urmare a nenumăratelor plîngeri potrivit cărora în Centrul Vechi miroase a fund nespălat de trei zile, a condimente indiene și a morsă în putrefacție.

În urma modificării legii, fumătorii nu numai că vor putea fuma din nou înăuntru, dar mai nou pot fuma preventiv și în alte spații cu mai mult de doi pereți și un tavan: de exemplu, în sălile de naștere, pe platforme petroliere sau în fabricile de artificii. Totuși, ei nu mai au voie deloc să fumeze în aer liber, pentru că e păcat să irosești atîta fum de țigară afară, cînd ai putea să-l folosești combătînd mirosurile din interior. (www.catavencii.ro)

România de azi: Perspective demografice pesmiste

Declinul demografic al Romaniei a continuat in februarie. Acesta va lovi grav educatia, piata muncii si pensiile. Gasim insa si o veste buna: scade numarul avorturilor - de Dan Popa     HotNews.ro 11 aprilie 2016

Declinul demografic al Romaniei a continuat si in februarie 2016, sporul natural fiind negativ, diferenta dintre numarul deceselor si cel al nasterilor depasind 8308 persoane, similar cu cel din februarie 2015, se arata intr-un comunicat transmis luni de Institutul National de Statistica.  Cifrele furnizate de INS trag un semnal de alarma cu privire la politicile familiale care au nevoie de o reforma urgenta.

40

Declinul demografic va avea un serios impact asupra economiei, cu accent pe educatie, piata muncii si sistemul de pensii. Mai toate sunt pe scadere: de la populatia scolara, la cea de varsta fertila si cei in varsta de munca samd.

Daca vom continua in acest ritm, in cativa ani numarul elevilor de varsta scolara va presupune desfiintarea mai multor posturi de profesori/invatatori, populatia in varsta de munmca se va rari si ea, ceea ce ar putea pune o mare presiune asupra fiscalitatii muncii. Din tot mai putine contributii incasate, Statul va trebui sa asigure tot mai multe pensii.

(cifre la mia de locuitori) 1960 2016

__________________________________________

Căsătorii 10,7 5,3 Nou născuţi vii 19,1 9,2 Decese 8,7 12,7 Divorţuri 2,01 1,22

Unde suntem pe plan mondial: La 1 ianurie 2014, populatia lumii a atins 7,2 miliarde de locuitori,

conform Diviziei de Populatie a Organizatiei Natiunilor Unite (ONU). Noile prognoze realizate de ONU estimeaza ca populatia globului va creste la 10 miliarde pana in anul 2060, cea mai mare parte a cresterii urmand sa aiba loc in tarile in curs de dezvoltare, mai ales in Asia. La fiecare secunda se inregistreaza 4,3 nasteri si 1,8 decese. Tarile cu cea mai rapida crestere sunt India, China, Nigeria si Pakistan. Copiii de pana in 14 ani reprezinta peste un sfert din populatia globului, iar cei de peste 65% reprezinta 8%.

In UE, populatia e de circa 507,4 milioane locuitori. Aproape trei sferturi dintre europeni sunt localizati in doar 7 state- Franta, Germania, Italia, Polonia, Regatul Unit, Romania si Spania.

In UE, copiii de pana la 14 ani reprezinta 15,6%, in timp ce populatia de peste 65 ani, 18,2%. Irlanda si Franta sunt tarile cu ponderea cea mai mare a populatiei tinere, iar la polul opus, cele mai imbatranite tari sunt Germania si Bulgaria.

Atat in UE cat si in Romania, avem o problema cu rata fertilitatii. Rata totala a fertilitatii din UE se afla sub nivelul necesar inlocuirii

41

simple a populatiei (aproximativ 2,1 copii la o femeie), fiind de 1,58 copii la o femeie. Tinerele cupluri au mai putini copii si ii concep la o varsta mai inaintata. tarile membre, in special Franta, Irlanda, Regatul Unit si tarile nordice, care au incurajat politicile "prietenoase" de sustinere a familiei si copilului, au inregistrat ratele cele mai mari de fertilitate.

Piramida varstelor reflecta cel mai fidel cronica generatiilor, evidentiind disproportiile in structura populatiei, pe varste si sexe. Reducerea numarului populatiei tinere a ingustat si mai mult baza piramidei varstelor. Efectele demografice si economice ale acestei evolutii se vor resimti in timp si vor atrage schimbari la nivelul diferitelor subpopulatii (populatia scolara, populatia de varsta fertila, populatia in varsta de munca).

Cateva date despre populatia Romaniei:

Populatia rezidenta a Romaniei inregistrata la 1 ianuarie 2014 a fost de 19,94 milioane de romani, din care 48,8% barbati si 51,2% femei. Valorile negative ale sporului natural, impreuna cu soldul negativ al migratiei externe, au facut ca populatia tarii sa continue sa scada cu 153.400 romani in ultimii doi ani.

Lent, fara sa atraga atentia, dar inevitabil, populatia tarilor europene sufera in prezent o a doua evolutie majora: aparitia unei noi grupe "varsta a patra" ("cei mai batrani dintre batrani", cei de peste 80 de ani) cu pondere mare, in continua crestere.

Ultimii 22 de ani s-au caracterizat prin continuarea scaderii numerice a populatiei cu aproape doua milioane de romani. Schimbarea comportamentului demografic al cuplurilor fata de propria reproducere, cresterea mortalitatii precum si migratia externa, au facut ca populatia Romaniei sa se reduca constant.

Indicele de imbatranire, care reprezinta numarul de varstnici la 100 de copii, a fost in 2014 de 107, fata de 102 in 2012.

Structura populatiei feminine, pe grupe de varsta, a evoluat diferit. Generatiile nascute dupa decretul de interzicere a avorturilor din 1966 au determinat cresterea ponderii femeilor din grupa de varsta 45-49 ani.

42

In schimb, populatia feminina din segmentul 35-44 ani a inregistrat o scadere semnificativa.

Ponderea copiilor nascuti-vii in afara casatoriei a crescut usor (de la 31,0% in anul 2012 la 31,5% in 2015).Din numarul total al copiilor nascuti in afara casatoriei, cei mai multi copii s-au nascut in mediul rural (54,4%). Cea mai mare parte a copiilor nascuti in afara casatoriei provin de la tinerele pana in 25 ani (56,6%).

In luna februarie 2016 s-au nascut 13.619 copii, cu 2.092 mai putini copii decat in ianuarie 2016. Tot in februarie 2016 s-au inregistrat 5684 casatorii (cu 952 mai multe decat in ianuarie) si s-au pronuntat 2691 divorturi (cu 1693 mai multe decat in luna ianuarie).

Geopolitică: Vizitând România – de George FriedmanAfter Slovakia, the next stop on my European trip is Bucharest, the capital of Romania. It is a place I have visited many times in recent years, in large part because I saw Romania as being a significant strategic part of coming events. I had expected Russia to at least attempt to return to great power status and to do that, it had to try to develop a degree of control over the borderlands it had dominated for most of the last three centuries. In facing west toward the European Peninsula, Russia was invariably facing more developed and sophisticated military forces. Its national strategy was to force them to attack through vast space, arriving in Russia proper exhausted by distance and by weather. Except for the distance armies faced, Russia would have been defeated and occupied not only by those who attacked, but also those who would have attacked but didn’t because they were deterred by the distance. There are two bands of buffer countries that were indispensable to Russia in defeating Napoleon and Hitler. The first band was Ukraine, Belarus and the Baltic countries. The second band was Poland, Czechoslovakia, Hungary, Bulgaria and Romania. Russian troops went as far west as central Germany. Whatever minor thoughts NATO had of attacking Russia were annihilated by the sheer space that had to be traversed. The fall of the Soviet Union pushed Russia back to its own borders, which were pretty much its borders in the 18th century. During the 1990s, there was a fantasy that Russia could

43

simply accept these borders. However, the chaos of the 1990s taught the Russians that while they had been poor in the Soviet Union, they were also powerful and respected. After the fall of the Soviet Union, they were poorer and treated with contempt. They had little incentive to continue as they were and it seemed to me inevitable that they would attempt to recover at least part of their buffers, regardless of the buffer states’ status as independent nations. The Baltics were lost to Russia, as they were part of NATO and the risks were too high. Belarus was another case, ruled as it is by the last Brezhnevite. But it was Ukraine that was the key to the Russian position, partly because of its size, and partly because it was here that the Russians crushed the Germans. Inevitably, the Russians would try to make certain that they regained a degree of control over Ukraine. This was where the United States would involve itself. It had fought World War I, World War II and the Cold War to keep any potential hegemon from dominating all of Europe and using its resources to challenge the United States. The United States previously responded to rising powers by forming alliances, containment and only as a last resort by open warfare. As Russia increased its westward pressure, the United States made tentative moves to block it. Two countries were key to this strategy – Poland and Romania. Poland was in many ways more well-defined strategically than Romania. Romania had been governed by an increasingly erratic dictator, Nicolae Ceaușescu. To get a sense of him, bear in mind that he called himself “the genius of the Carpathians.” This requires no further discussion of him. But unlike Poland, disposing of him was bloody and disposing of his security apparatus was even bloodier. Also unlike Poland, Romania emerged from communism damaged and unsure of itself. However, if Ukraine was to become a contested region, then Romania was an essential country because of its geography. It has a substantial border with Ukraine, and neighboring Moldova, with deep ties to Romania, juts far into Ukraine. Poland blocks Russia in the north, Romania in the south. The problem was that the U.S. didn’t recognize a significant shift in Russian strategy and was focused on ballistic missile defense rather than defense against the not yet existent power of Russia. Romania was focused on the European Union and balancing between Europe and Russia, and didn’t see an overwhelming need for the United States. It was a marriage that seemed to have no point. The ties have matured as the perceived Russian threat has increased following the events in Ukraine. What had been a minor courtship has evolved into a strategic alignment. The most important part of that alignment, apart from borders with Ukraine, is the Black Sea. The Black Sea has become critical in the competition between the West and Russia, and Romania provides a port, Costanza, which could be used as an important base. If you look at a map, you realize that the other link in this new containment is Turkey. On the surface, Turkey ought to be deeply involved in this process, ever since it shot down a Russian plane in November. Indeed, the Turks have held recent talks with Poland and Romania, clearly discussing the Russians. But the United States is an issue for Turkey. The Americans are deeply involved in Poland and Romania, and Turkey would have coinciding interests with the United States to the north. However, Ankara and Washington are deeply divided over Syria, particularly over U.S. support for the Kurds. Romania needs to collaborate with Turkey over Black Sea issues, and with the United States

44

as well, but the U.S.-Turkish relationship creates complexity for Romania. Still, the degree to which U.S.-Romanian relations have evolved in the past few years is remarkable. As with most American strategic partnerships, this one will evolve to include varieties of investment and economic relationships. In many ways, Romania stills suffers from its communist past. The government dominates economic life, and with that, almost inevitably, comes corruption. Governments whose officials have little control over wealth have little corruption. Why bribe the powerless? When the reverse is true, corruption can rise. The Romanians are now involved in a massive anti-corruption campaign, but in my view, that can’t work until there is a realignment of the economy and the state. The Romanians will do things their way. The U.S. relationship is not built on mutual admiration of the other, but on geography. If the U.S. is going to deal with Russia, it needs to deal with any country that borders on both Ukraine and the Black Sea, and that happens to be Romania. The Romanians still remain focused on the EU as their economic guide, and the U.S. still expects allies to behave as it does – or pretends it does. There is inevitable friction, but in coming here I realized two things: the centrality of Romania to American interests and the fact that most Americans are not even clear where Romania is, much less that it has become a critical ally. Reality creates policies. Policies don’t create reality. So in the end, it doesn’t matter that the Romanians are focused on the EU and that Americans are not at all focused on Romania. The reality of Russia defines this relationship. (16 aprilie 2016; www.geopoliticalfutures.com )

Drinkology: Alcoolul şi istoria americană (2) – Erau revoluţionarii din Boston beţi?Americanii numesc evenimentul care a fost scânteia revoluţiei pentru independenţa coloniilor Masacrul de la Boston, pe când istoricii englezi îi dau denumirea de Incidentul de pe strada King.

Conflictul principal dintre coloniile americane şi monarhia regală britanică, din acea perioadă, a fost legat de taxele pe care americanii le considerau excesive. În anii 1768-1770, acest conflict atinsese punctul de fierbere. Cele două regimente de militari englezi din oraşul Boston aveau de făcut faţă frecvent la provocări, încăierări şi mici atacuri.

45

În ziua de 22 februarie 1770, o bandă de tineri americani a asaltat casa agentului vamal englez şi, aruncând cu bolovani prin ferestre, au rănit-o pe soţia acestuia. Vameşul a tras un foc de armă prin fereastră, care l-a rănit pe Christopher Seider, în vârstă de 11 ani, fiul unor imigranţi germani, care a murit în aceeaşi seară. Samuel Adams, revoluţionar patriot şi berar, a organizat un mare meeting funerar. Atmosfera din oraş s-a încins şi mai tare.

Peste câteva săptămâni, soldatul englez Hugh White a sărit în ajutorul unui ofiţer britanic, pe care Edward Garrick, calfa unui peruchier, îl acuza că nu a plătit o perucă. În câteva minute s-a strâns o gloată agresivă, care a aruncat cu pietre în englezi. Câţiva soldaţi britanici au sărit în ajutor şi unul din ei a scăpat arma, când a fost lovit de un bulgăre de gheaţă. Arma s-a descărcat şi ceilalţi soldaţi, crezând că s-a dat ordin de deschidere a focului, au tras şi ei. Trei americani au murit pe loc, alţi doi au fost răniţi şi au murit în aceeaşi seară.

Ziarul Boston Gazette a publicat un articol incendiar, însoţit de un desen şi termenul folosit de jurnalist, de Masacrul din Boston a prins.

Peste trei ani, în ziua de 16 decembrie 1773, câteva duzini de americani, deghizaţi în indieni Mohawk, au urcat la bordul a trei corăbii engleze, ancorate în portul Boston şi au aruncat în mare baloturile de ceai de import, pentru care fuseseră ridicate taxele. Acest eveniment a devenit Petrecerea Ceaiului (Tea Party). În lunile următoare, alte petreceri ale ceaiului au avut loc la Boston si în alte oraşe din colonii.

46

Cârciumile din oraşul Boston şi în special Taverna dragonului verde au devenit locul de întâlnire al patrioţilor şi locul de discuţii care înfierbântau pe cei care pregăteau revolta. John Adams vizita grupurile de patrioţi şi discuta cu ei argumentele antiloialiste. Aici s-au format mai multe societăţi secrete conspirative, între care cea mai cunoscută a

fost Fiii Libertăţii (Sons of Liberty), din care făceau parte John Hancock, Benjamin Rush, John şi Samuel Adams.

Până să plece în expediţia are a dus la atacarea corăbiilor şi aruncarea în mare a baloturilor de ceai, participanţii băuseră câteva ore, dar nu ceai, ci bere şi rom. Unii istorici cred că dacă aceeaşi patrioţi ar fi fost treji în noaptea cu pricina, revoluţia americană ar fi avut un debut întârziat.

Ca urmare a actelor intolerabile comise de colonişti, regele George III al Angliei a suprimat guvernarea locală în statul Massachusstts şi în celelalte colonii. Dar, măsurile coercitive nu au făcut altceva decât să mărească numărul provocărilor şi în 1776 coloniile au intrat in război cu Marea Britanie. În parte şi din cauza berii de Boston, din care bem şi astăzi faimoasa bere care poartă numele unuia din revoluţionari. (MSM)

TRIVIA: Cine a inventat computerul?Invenţia care a schimbat lumea modernă nu a venit pe lume la o anumită dată şi nu a fost creaţia unei singure minţi de geniu, ci a rezultat dintr-un proces cu mai multe etape.

Primii strămoşi ai computerului au fost uneltele care să ajute la calcularea rapidă, aşa cum au fost abacul şi rigla de calcul, ultima inventată de William Oughtred în 1622.

47

Apoi au venit pre-computerele, care au avut capacitatea de a prelucra cifre, cum au fost proiectul Maşina Analitică imaginată (dar neconstruită) de Charles Babbage în 1840, aparat care este bazat pe principii mecanice, apoi cele electromecanice din anii 1930-1940 şi cele electronice: Colossus (construit de englezi în anul 1943, pentru a descifra cifrurile germane), calculatorul electro-mecanic al lui Konrad Zuse (german), ENIAC (Electronic Numerical Integrator And Computer) construit de John Mauchly şi J. Presper Eckert la Universitatea Statului Pennsylvania în anii ’40. Acestea au fost maşini aproape de computer, fără să atingă stadiul de maşini care pot fi învăţate un program, pe care îl stochează şi prin care pot efectua diverse operaţii digitale.

Adevăratul computer s-a născut din fuziunea a două realizări, datorate celor doi adevăraţi părinţi ai computerelor:

Conceptul englezului Alan Turing (1912-1954), care a avut viziunea unei maşini electronice cu un program modificabil, care este încorporat şi care permite efectuarea mai multor operaţii;

Aparatul EDVAC, conceput de John von Neumann ( 1903-1957, emigrant american de origine maghiară, strălucit matematician, fizician, inventator şi pionier al ştiinţei computerelor, a lucrat la Berlin

48

şi Hamburg, apoi la Universitatea Princeton din New Jersey. A participat la Proiectul Manhattan lucrând cu Richard Oppneheimer). A modificat aparatul ENIAC prin adăugarea componentului de program intern. (MSM)

John von Neumann şi calculatorul EDVAC

Profeţìi : Următorii 25 de ani – de George Friedman

0: Summary o Our ForecastDec. 2, 2015 We look into the future and forecast what the world will look like in a quarter of a century. We predict several disruptions in the global structure by 2040 and conclude that much of the instability over the next 25 years will be focused in the European and Asian continents.

Here is a summary of some of our key predictions for the next 25 years.

Summary

In this glimpse into the next quarter century, we forecast several significant changes and disruptions in the global structure, which will be summarized here. However, one fact that will not change is the United States’ position as the sole global power. Over the next 25 years, it will adopt a new strategy to maintain power at the lowest possible cost. This strategy will resemble isolationism, in that the U.S. will not be drawn into regional military conflicts in any significant

49

capacity. The U.S. will support its allies with supplies, training and some air power, however, it will contain regional problems in Europe, the Middle East and Asia, rather than directly and forcibly engaging. This will prove to be a prudent strategy and help the U.S. sustain its global dominance.

In Europe, the European Union as an institution will collapse or redefine itself as a more modest trade zone encompassing a smaller part of the continent. The current free trade structure is unsustainable because its members, particularly Germany, have grown overly dependent on exports. This dependency makes these economies extremely vulnerable to fluctuations in demand outside of their own borders. Germany is the most vulnerable country and will experience economic decline due to inevitable fluctuations in the export market. Consequently, by 2040, Germany will be a second-tier power in Europe. Other countries in Western Europe will be affected by its decline, leading Central Europe, and Poland in particular, to emerge as a major, active power.

Russia will continue to suffer from the effects of declining oil prices. The revenue from this commodity had been used to sustain internal cohesion. With this revenue now severely drained, Russia will devolve into a confederation or even fragment into secessionist parts by 2040. The future of Russian nuclear weapons will become a crucial strategic issue as this devolution takes place.

In Asia, as the decline of China’s competitiveness in the export market continues, high unemployment will become a significant challenge to the Chinese president. The regime will attempt to survive the economy’s downward spiral by tightening its grip on power and sliding back into dictatorship. However, the regional divergences in China are too widespread and not easily suppressed by dictatorship. Therefore, by 2040, China will see a return to regionalism, accompanied by turmoil. As China weakens, a power vacuum will emerge in East Asia, which will be filled by Japan. By 2040, Japan, with its enormous economy and substantial military capabilities, will become the leading East Asian power.

In the Middle East, we do not foresee Islamic State being sufficiently contained in the coming decades. On the contrary, it is likely to expand its territory. Turkey and Iran are the only regional actors with the capability to challenge IS, and Iran is unlikely to do so in any substantial way. Given Islamic State’s territorial aspirations, Turkey will have to engage militarily to defend its borders. As Turkey asserts its military and economic strength, these developments will effectively bring a return of the Ottoman Empire, thrusting Turkey back into the position as the dominant regional power by 2040.

50

To summarize, the dominant theme we see playing out over the course of the next 25 years is increasing disarray in Europe and Asia, contrasted by prolonged stability in North American and Latin America. Despite the growing unsteadiness in Eurasia, we also expect to see three regional powers emerge: Japan, Turkey and Poland. These countries will be outliers in an otherwise fragmented Eastern Hemisphere.

Main Forecasts:

• The main trend over the next quarter of a century will be the continued and intensifying instability in the Eastern Hemisphere and increasing stability in the Western Hemisphere.

• Over the next 25 years, the United States will remain the world’s sole global power.

• The U.S. will adopt a new strategy of maintaining power at the lowest possible cost, eschewing direct military intervention for containing regional problems and supporting allies.

• The European Union cannot maintain its free trade dimension and, since that dimension is at the heart of the EU, the union itself, including the euro, will at the very least contract geographically and will more likely disappear.

• The EU will redefine itself as a more modest trade zone encompassing a smaller part of the continent.

• Germany is the most vulnerable country to the coming EU collapse. The country will experience economic decline due to inevitable fluctuations in the export market, on which it is heavily dependent. By 2040, Germany will be a second-tier power in Europe.

• The rest of northwestern Europe, excluding Britain, will also experience a decline, linked to Germany’s slump. Power and economic dynamism will, therefore, shift away from Western Europe and to Central Europe.

• Poland will emerge as a major, active power in Europe.

• Well before 2040, Russia will at best operate as if it is a confederation, with regions linked but not under Moscow’s control. Alternatively, this may be combined with genuine secession of various regions, particularly in the High Caucasus, the Pacific Maritime region and Karelia. Whatever the details, the likelihood of Russia remaining intact is low.

51

• China’s economy has been showing signs of slowing growth and, by 2040, the country will see a return to regionalism, accompanied by turmoil.

• As China weakens, a power vacuum will emerge in East Asia, which will be filled by Japan. By 2040, Japan, with its enormous economy and substantial military capabilities, will become the leading East Asian power.

• Islamic State will not be sufficiently contained in the coming decades.

• Islamic State’s strength will be a challenge when its reach goes beyond the frontiers of the major powers. All of its opponents will react at that time, but only two are capable of extended offensive activity: Iran and Turkey.

• By 2040, we expect Turkey to be forced into the position of challenging the Islamic State. This situation will be, in effect, the return of the Ottoman Empire in Arab territory.

• In an operation against IS, we expect Turkey to be successful, but its success would draw Turkey into an occupation that it could not easily withdraw from.

Other Forecasts:

• The U.S. strategy with Russia from now until 2040 is to confront Moscow with a line of resistance (which includes the Baltic states, Poland, Slovakia, Hungary, Romania and Bulgaria) without itself becoming overly exposed.

• By the mid-2020s, both Germany and Russia will grow weaker and, while Poland may not surge by itself, its relative weight will increase dramatically.

• Russian military might will increase in the early phases of its terminal crisis causing tensions with Poland, but will fade as its core economic and political problems become less manageable.

• The future of Russian nuclear weapons will become a crucial strategic issue as the country’s devolution takes place.

• The contraction in oil revenue will have long-term consequences in Russia. There will neither be sufficient resources for Moscow to sustain the region, nor an effective security apparatus to compel unity.

• The emergence of new economic powers, which will certainly happen in the next 25 years, is likely to be matched with new sources of energy, including hydrocarbons and others.

52

• As mentioned previously, Turkey will be forced to assert its military and economic strength against IS and other challengers, thrusting Turkey into the position of being the dominant regional power by 2040. This power will not be limited to the south, but will extend to the northwest into the Balkans and north into the Black Sea Basin.

• Some areas that are currently not seen as globally significant will emerge as economic powers, if not yet strategic challenges to the United States. They will be the high-growth, low-wage countries and, in many cases, simultaneously advanced industrial countries.

• As the Western Hemisphere grows increasingly stable compared to the Eastern Hemisphere, Latin America will be in a strikingly important position. However, it is still in an early stage of development that will likely last until 2040 for most countries.

• As Eurasia’s fragmentation continues, the logical outcome is the rotation of powers. At or near the periphery of a severely weakened Eurasia, we expect to see three regional powers emerge, as described already above: Japan will return to being the major East Asian power; Turkey will be the dominant power in the Middle East; and Poland, leading a coalition from the Baltics to the Black Sea, will become a major player in Europe.

• From Europe to China, there are extraordinarily capable and creative populations that will continue to create wealth for themselves and others. But all of these countries – with the exception of India, which is already divided in many ways – are undergoing a process of fragmentation that will reduce their weight in the international system.

De necrezut : Funar: „Einstein, un ESCROC, a furat teoria relativităţii de la Eminescu. Germania este ţara dacilor”Interviu halucinant realizat de Adevarul cu fostul primar al Clujului, Gheorghe Funar. El susţine ca oculta iudeo-ungurească încearca de milenii să

53

cotropească pământul sfânt al Daciei şi că tot ce ne inconjoară e o escrocherie evreiască, de la lupoaica capitolină până la incendiul din Colectiv.

Funar sustine ca Eminescu a fost omorat de evrei, dupa care  Einstein i-a furat teoria relativitatii.

„Dintre cei care au trait in ultimii 2.000 de ani pe planeta Pamant, dupa fiul Domnului se situeaza Mihai Eminescu ca genialitate. Stiti ca Mihai Eminescu este cel mai mare

fizician al lumii? In fizica, Eminescu s-a ocupat de Teoria relativitatii si a scris primul pe planeta Pamant formula de calcul al vitezei luminii: V = M x C la patrat. A aparut plagiatorul ala, escrocul de Einstein, care zice ca E = M x C la patrat. Mi-a spus toate astea un profesor de fizica din Azuga, care a aflat si el de undeva de preocuparile lui Eminescu din domeniul fizicii.

Evreii au avut destule motive ca sa-l lichideze pe Eminescu, pentru ca s-a aflat in fruntea societatii Carpati, care avea ca obiectiv refacerea Daciei mari. El n-a fost nebun, n-a avut sifilis, astea sunt escrocherii evreiesti. L-au omorat evreii, l-au asasinat cu injectii si i-au prescris frectii cu mercur, sa-i intre si in piele o cantitate mai mare. Tot n-a murit Eminescu. Si atunci i-au dat cu o caramida in cap.

Nemtii au primit, pe filiera evreiasca, manuscrisele lui Eminescu. Le-au vazut marii lor fizicieni si au zis: ‘Noi nu riscam sa iesim in public cu aceste descoperiri ale lui Eminescu, ca, poate, cineva le afla si nu vrem sa ne facem de minune. Il stim pe unu’ Einstein, ii dam treburile astea sa le sustina el. Daca cineva descopera escrocheria care s-a facut, dam vina pe asta ca nu-i intreg la cap’.

Einstein a fost handicapat, pana pe la vreo trei-patru ani n-a vorbit, l-au dus la scoala, de-abia a trecut clasa. N-a luat Bacalaureatul, n-a intrat la facultate, n-a lucrat la niciun laborator de fizica, nicaieri, ca era handicapat si cand a fost mai mare. Cand a spus teoria in prima conferinta de presa, ziaristii l-au intrebat: ‘Domnu’ Einstein, dumneata ai fost un handicapat, te-ai chinuit prin scoala, n-ai Bacul, domnule! n-ai scris un rand in domeniul fizicii ca nu esti in stare. Domne, de unde ai asta?’. Si stii ce raspuns a dat? Zice: ‘Am visat’. Pai poti sa visezi daca esti handicapat?”, a declarat Funar pentru Adevarul.

Despre Germania, tara natala a lui Einstein, spune ca numele ei este de fapt „tara dacilor”. ”Germania e Deutschland, care, in traducere, ce inseamna? Tara Dacilor. Daca il intrebati pe evreul asta cu nume nemtesc, Klaus Iohannis, stiti ce va

54

raspunde: ‘Ich bin deutsch’. ‘Eu sunt dac’. Asa raspunde orice neamt. Ei recunosc in istoria tarii ca stramosii lor sunt geto-dacii, dar si acolo au lucrat putin evreii si in loc de geti le zic goti”, a explicat Funar.

De altfel tot geto-dacii sunt responsabili si de descoperirea Americii. „In jurul anului 4.000 i.Hr., bunul Dumnezeu le-a dat porunca stramosilor nostri geto-daci sa populeze planeta Pamant. Toate popoarele lumii au ca stramosi geto-dacii. Mai intai s-au raspandit in toata Europa. Apoi s-au dus in nordul Africii, Orientul Apropiat, India, China, Japonia. Asta a fost prima roire a lor. Da, de ce va mirati? Inclusiv japonezii au ca stramosi geto-dacii. Scrierea chineza si japoneza o gasiti pe placile de aur de la Sinaia, turnata cu cateva mii de ani inainte de Hristos.

(…) In a doua roire a stramosilor nostri geto-daci, in jurul anului 2.000 i. Hr., au plecat in toata Africa, s-au dus in Australia si au populat cele doua Americi. Au facut harti de deplasare, inclusiv in Americi, iar copia unei harti facute de geto-daci a intrat in posesia unui escroc de care ati auzit, unul Cristofor Columb. Asta a avut harta geto-dacilor in buzunar si s-a dus si i-a pacalit pe regii Spaniei, Portugaliei si s-a dus sa descopere Americile, dar avea harta in buzunar”.

(Material trimis de prietenul clubului nostru Dr. Nicolae Cernăianu din Germania)

NE: Gheorghe Funar este un politician român naţionalist şovin, declarat antisemit şi antimaghiar, care a fost primarul oraşului Cluj pentru 12 ani (1992-2004) şi care a candidat pentru postul de preşedinte al ţării în anii 1992 şi 1996, ca reprezentant al PUNR – Partidul Unităţii Naţiunii Române. În anul 1997 a fost exclus din PUNR şi s-a înscris în PRM – Partidul România Mare, înfiinţat de Corneliu Vadim Tudor.

Pictorul lunii: Mihai PotcoavăCeea ce frapează în creaţia lui Mihai Potcoavă este lipsa de inhibiţie în abordarea lumii exterioare. Neinteresat de noutate, fără dorinţa de a-şi demonstra neapărat originalitatea şi raportarea la direcţiile timpului, pictorul ne aminteşte că, de fapt, arta este menită să comunice sentimentele autorului ei în relaţia cu lumea înconjurătoare, că fiecare relaţionare cu universul este strict personală, că trăirile (chiar şi cele calme) pot constitui substanţa picturii. Pentru Mihai Potcoavă

55

seninătatea există şi, în pofida agitaţiei contemporane, contemplarea cerului, copacilor, florilor este posibilă.

Lumea lui Mihai Potcoavă este calmă, caldă, sentimentul comunicat de artist este unul de împăcată meditaţie asupra existenţei, fie că este vorba despre o natură statică, cu obiectele bine individualizate, trăind o viaţă proprie, fie de o ramură de măceş înflorită sau un peisaj din Valea Cricovului. (Victoria Anghelescu)

"Cred în frumos, chiar atunci când abia se lasă descoperit. Mă simt împlinit şi fericit când dăruiesc şi comunic cu oamenii. Am o mare sete de cunoaştere şi îmi ridic singur ştachete de depăşit. Privesc cu bucurie şi curiozitate viaţa şi natura care mă uimesc continuu". (Mihai Potcoavă)

Nascut in 6 martie 1948, la Bucuresti, Mihai Potcoava a urmat cursurile Liceului de arta „Nicolae Tonitza” din Bucuresti (1962–1967). Intre 1988–1989, Mihai Potcoava a locuit in Austria si a pictat icoane la Biserica Catolica din orasul Randegg. Stabilit in SUA in 1989, a urmat Scoala pictorului american Marc Chatov, fost elev al lui Nelson Shanks, obtinand diploma de pictor portretist (1993–1995). I-au influentat cariera si i-au fost prieteni apropiati Afane (Ştefan) Teodoreanu,

Spiru Vergulescu si Florin Niculiu. In 1996 a revenit in Romania. Mihai Potcoava este membru al Uniunii Artistilor Plastici din Romania din 1996.

56

57

58

59

60

Grădină cu liliac

Floarea soarelui

61

Interview-ul lunii: Prof. univ. dr. Litarczek: Toată imunitatea organismului ţine de credinţă - de Ioana Ene Dogioiu

Marti, 26 Aprilie 2016, ora 07:27; ziare.com

Societatea de astazi este un haos dominat de incompenta pentru ca oamenii judeca in parametri comunisti in care au fost formati. Comunistii au construit cu oamenii educati in sistemul de invatamant dinainte de razboi. Acum noi vrem sa refacem societatea dinainte cu oameni educati in timpul comunismului, spune prof. univ. dr. George Litaczek.

Prof. univ. George Litarczek, in varsta de 91 de ani, s-a nascut in 1925 in SUA, la Boston, dar a studiat si lucrat in Romania, unde a intemeiat specialitatea anestezie terapie-intensiva. Prin mana lui au trecut nu numai puternicii Romaniei, de la Elena Ceauseascu si Gheorghe Gheorghiu Dej, ci si straini, precum fratele lui Kim Ir-sen.

"Nu il salvezi numai cu medicina, ci si cu psihicul, trebuie sa-l faci sa lupte. Iar psihicul are nevoie de credinta. Cand traiesti extracorporalizarea, nu te mai poti indoi ca esti carcasa care tine de materialitate si esti om prin starea de constienta umana care nu poate fi definita in termenii actuali ai stiintei. (...) Dumnezeu nu lucreaza cu minuni precum Hristos. Dumnezeu iti creeaza oportunitati."

Traim vremuri in care medicii pleaca pe capete din Romania, unde vad cu ochii. Dvs, desi nascut in SUA si cetatean american, ati ramas in Romania in cea mai crunta perioada din istoria noastra recenta, adica dupa 1945. De ce?

Da, am dubla cetatenie. Pe deasupra sunt si de origine germana. Si, totusi, chiar fara a fi membru de partid, la Elias le-am dat anestezie lui Gheorghiu Dej si altor "capete incoronate". Am intrat in partid abia in 1973, cand mi s-a spus ca altfel nu pot fi profesor universitar. Eram deja conferentiar.

Toata lumea ma intreaba de ce nu am plecat din Romania. Pentru ca in anii '50 am facut, ca gaina, un ou, pe care conjunctura mi-a permis sa-l dezvolt - specialitatea anestezie, care in 1972 a devenit anestezie terapie intensiva.

Cum era inainte de aparitia acestei specialitati?

Anestezia o dadeau diversi chirurgi, in general cei mai tineri, uneori si surorile. Inainte de anii '50, cand bolnavul ajungea in stare grava, murea. Era abandonat de medici. Pana cand medicina a invatat ca bolnavii pot fi scapati din situatiile primar grave.

Din anii '50 la Coltea am inceput cu chirurgia cardiaca. Ea cerea terapie intensiva. Deci la Coltea s-a nascut terapia intensiva cardiaca, iar la Floreasca, Zorel Filipescu a creat terapia intensiva de urgenta, datorita ministrului adjunct al Sanatatii, care era la Floreasca, si ministrului Voinea Marinescu, care era la noi, la Coltea.

Specialitatea de anestezie a fost recunoscuta in 1957, cand Voinea a facut marea curatenie in reteaua sanitara. Dupa razboi, ramasese un haos, erau in posturi de medici oameni fara diploma, unii fara liceu, impostori de mana intai. Erau si profesori universitari fara diploma de medic. Specialitatea ATI a fost creata de ministrul Teodor Burghele in 1972, cand s-a facut o reorganizare sanitara.

Voinea Marinescu a fost cel mai bun ministru al Sanatatii pe care l-a avut Romania postbelica pana astazi inclusiv.

62

Care e boala Sanatatii de astazi?

Sanatatea de astazi sufera de boala generala a sistemului - coruptia. Acolo unde ai un manager cat de cat cinstit, care cumpara ce-i trebuie spitalului, treaba merge de bine de rau. Eu am fost sef de clinica la Fundeni si stiu cum este.

Dar e mai mult decat atat: oamenii nu stiu sa gandeasca, nu sunt profesionisti.

Comunistii au avut o viziune organizatorica gandita de Lenin si Stalin, bazata pe industrializare, ceea ce nu era neaparat gresit, pentru ca numai tarile industriale isi pot creste standardul de viata. Si au facut asta cu generatia mea, ingineri, medici educati in sistemul de invatamant dinainte de razboi.

Acum noi vrem sa refacem societatea dinainte cu oameni educati in timpul comunismului. Ceea ce ai invatat in scoala, ceea ce ai vazut in tinerete iti creeaza coordonatele dupa care faci toate judecatile.

Ma uit la cei de acum, nu gasesc solutii decat in stil centralizat. Va dau un exemplu. Nu are ce cauta Ministerul Sanatatii sa impuna pretul medicamentelor, iar asta deranjeaza tot echilibrul. Apoi, de ce se dau citostasticele numai in spitale, ar trebui sa se gaseasca la orice farmacie sau macar la cateva in fiecare oras si un medic oncolog sa poate pune perfuziile si la el la cabinet.

Solutia lor e ca Guvernul sa dirijeze tot. In lumea capitalista, Guvernul nu dirijeaza, ci creeaza mediul, legislatia, restul e concurenta libera.

Cum a fost interventia de la Colectiv?

A fost prost interpretata. Eu zic ca medicina romaneasca s-a descurcat foarte bine. La o ora dupa incendiu in spitale erau 70 de bolnavi protezati respirator. Se leaga unii ca au fost resuscitati pe trotuar. Asa se face. Intai il resuscitezi unde e si apoi il misti. Printesa Diana a fost resuscitata in masina, intubata in masina si abia apoi descarcerata si a ajuns vie in sala de operatie.

Si nu a fost doar arsura. Fumul contine cianuri. Era deci si intoxicatie foarte grava, letala. Arsura de piele, arsura de cai respiratorii si plaman plus intoxicatie cu cianuri. Nu se poate mai grav.

Povestea cu infectiile e veche si eu am trait-o de la inceputurile ei. Odata cu aparitia interventiilor chirugicale si administrarea antibioticelor de rutina. Penicilina strepto primea toata lumea in post-operator si imediat s-au creat specii rezistente.

Stafilococul auriu da un sepsis cu un soc de o gravitate extraordinara, ucide in mai putin de o ora uneori. Primul caz major a fost la noi la Coltea in '54. Si de atunci a inceput colaborarea cu Matei Bals, cel dupa care a fost botezat Spitalul.

Continuu am avut morti si am facut dezinfectii. Cand ii aud la televizor ca intreaba cine e de vina pentru infectia intraspitaliceasca, imi vine sa ii strang de gat. E de vina o atitudine generala a medicinei, care a produs germenii rezistenti la antibiotice prin utilizarea aiurea a acestora.

Se vorbeste mult despre cei care au murit in spital, dar foarte putin despre faptul ca 4 dintre cei trimisi in strainatate au murit pe durata transportului. Bolnavii acestia nu se transporta. Ii tratezi in situ pentru ca atunci cand incepi sa tragi de ei.... Dupa accidentul de la schi, Michael Schumacher a fost internat in cel mai apropiat spital care nu e cel mai formidabil din Franta si a stat acolo saptamani intregi, nu l-au mutat.

Ati fost si pacient in sistemul sanitar din Romania?

Da. Acum 10 ani si mai recent. Fiul meu a suferit o operatie mare, e adevarat dupa chimioterapie facuta la Viena. Dar

63

chirurgia aici a fost facuta.

Care era statutul medicului pe vremea cand dvs erati in sistem?

Sa va spun o poveste. Am fost si profesor asistent la Universitatea din Dusseldorf sa tin cursuri de anestezie de conducere. Si, ca sa ma angajeze la universitate, a trebuit sa scot cazierul judiciar. M-am dus, era coada. M-am asezat la rand, am ajuns la ghiseu. Am ajuns dupa jumatate de ora la ghiseu, cand am dat actele functionarului, m-am trezit ca inchide ghiseul si ma intreaba ce caut eu la coada aceea, cand trebuia sa ma duc direct la el. Acum totul e o prapaganda contra medicilor.

Nu au si ei o vina?

Unii sunt complet nerusinati si conditioneaza. Dar problema remunerarii medicului trebuie reglata. Daca nu ii poti da leafa mare, atunci da-i voie pacientului sa-i dea ceva in plus. Daca la spital vrei alt medic decat cel salon, ar trebui sa platesti, dar oficial, la casierie, cu un tarif facut pe categorii si gradatii ale medicilor. Se produce asa si o filtrare a doctorilor.

In '65 am fost in Olanda, la Amsterdam, cu bursa OMS si am picat de Paste de garda ca medic primar. In trei zile, am dat numeroase anestezii, unele unor pacienti privati, cei care refuza medicul de salon si doresc unul cu grad mai mare, cum eram eu. Eu nu stiam care sunt pacienti privati si care nu, am luat anesteziile la gramada. La sfarsitul lunii am fost chemat la casierie sa primesc 3.000 de guldeni de la pacientii privati din acele zile.

Deci cand ai modele care functioneaza perfect, de ce nu te iei dupa ele?

Cum de reuseati sa iesiti din tara inainte de '89?

Lucram la Elias, aveam relatiile necesare, dar eram cuminte, plecam la congrese o data la doi ani. Elena Ceausescu nu ne lasa decat in vacantele oficiale la UMF. La Elias eram cu securistul langa mine. Nu mi-a cerut insa niciodata sa torn pe nimeni. M-au respectat pentru ca era pielea lor in joc. Ei nu se puteau duce in strainatate. Jumatate in CPEx, ei sau nevestele lor, au trecut pe la mine.

Eu i-am dat anestezie si fratelui lui Kim Ir-sen, cand l-a operat mai intai Arseni pe creier, tumora benigna, iar apoi Setlacec.

V-a chemat vreodata cineva dupa 1989 sa va ceara parerea?

Pana la Revolutie am colaborat cu toti ministrii Sanatatii. Dupa Revolutie, nu m-a mai intrebat nimeni nimic. In 1993 am iesit la pensie de la Facultatea de Medicina, in 1995 de la Fundeni, dupa care am mai facut invatamant in retele particulare. 10 ani am fost profesor la Politehnica, am predat un curs de aparatura medicala la catedra de electronica. Pofesorul Tulbure, succesorul meu la Fundeni, baiat destoinic, le-a acoperit necesitatile, eu m-am facut inginer.

V-a parut rau ca n-ati plecat din tara?

Nu, desi am avut oferte.

Cum vedeti societatea de azi?

Un haos dominat de incompenta pentru ca oamenii judeca in parametri comunisti in care au fost formati. Copiii de azi trebuie sa se formeze in strainatate. Degeaba ajungi comandantul unei grupe care nu asculta de comenzi si face numai ce vrea ea.

De asta guvernantii nici nu pot sa schimbe ceva. Si trebuie plecat de la educatie, tocmai aceea care nu se schimba.

Gandeste vreunul din patura conducatoare ca un american? In SUA, legea e forul suprem. Constitutia americana

64

defineste perfect care e dreptul tau si pana unde se intinde el: pana la drepturile celuilalt. Iar cea care-ti ingradeste drepturile e legea.

Deci suprematia legii, educatie....

...si disciplina. Ea e secretul societatii germane. E nevoie de solidaritate si ea vine din respect reciproc. Cand ma uit la televiziuni, ma apuca groaza: e o lipsa de respect fata de orice. Iar televiziunile sunt oribile, nu fac decat sa creeze isterie. Cum ajunge unul ceva, da in el, gaseste-i ca are 7 case, trei papuci etc! Acum vad ca au o problema si cu Catedrala Mantuirii.

Nu neaparat cu ea, ci cu faptul ca e facuta si din banii publici cu care ar putea fi construite spitale.

Religia e si ea o doctorie. Se ocupa de suflete. Cand credinciosii se roaga, in lobii lor frontali a fost identificata o activitate intensa, care nu exista la necredinciosi.

Bolnavul care spune ca moare chiar moare. Pentru ca el crede ca moare. Nu il salvezi numai cu medicina, ci si cu psihicul, trebuie sa-l faci sa lupte. Iar psihicul are nevoie de credinta. Eu sunt credincios si in toata viata mea am fost ajutat pentru ceea ce m-am rugat.

Depinde de rugaciunea medicului sau a pacientului?

Depinde de Dumnezeul bolnavului, de cat crede el. Toata imunitatea organismului tine de credinta. Universul functioneaza fara Dumnezeu. El exista numai in creierul omului.

Eu am avut traire de despartire in doua. La doua saptamani dupa operatia de acum 10 ani, am facut o hemoragie secundara cu trei litri de sange pierdut, si in sala de operatie ma vedeam pe mine si intreaga interventie din tavan. Le-am descris apoi exact ce faceau fiecare. Carcasa mea era pe masa.

Si cand traiesti extracorporalizarea, nu te mai poti indoi ca esti carcasa, care tine de materialitate si esti om prin starea de constienta umana, care nu poate fi definita in termenii actuali ai stiintei. Adica sufletul si memoria din el. Creierul e doar in interfata.

Si amnezia?

Nu sufletul uita, ci mecanismul material, interfata nu mai functioneaza.

Ati experimentat miracole in cariera?

Dumnezeu nu lucreaza cu minuni precum Hristos. Dumnezeu iti creeaza oportunitati. Iti vine ajutorul de langa tine. Trece o ocazie si trebuie doar sa intinzi mana.

65

66