BUGET ŞI

TREZORERIE PUBLICĂ

- suport curs -

3

CAPITOLUL 1BUGETUL PUBLIC

1.1 Conţinutul bugetului public

Prin bugetul public se proiectează şi se desfăşoară activitatea privind finanţele publice.Bugetul public poate fi privit ca: Bugetul public – document; Bugetul public – lege; Bugetul public – sistem de fluxuri financiare; Bugetul public – instrument de politică economică.

Bugetul public – documentBugetul public este documentul prin care sunt prevăzute şi aprobate, în fiecare an, veniturile şi cheltuielile publice.Conform clasificaţiei bugetare, înscrierea veniturilor se realizează pe capitole şi subcapitole, după conţinutul lor fiscal sau

nefiscal şi după sursa de provenienţă, iar cheltuielile sunt înscrise pe părţi, capitole, subcapitole, articole şi alineate după conţinut şi după destinaţia pe care o capătă.

Prin bugetul public se poate stabili, pe termen scurt, un echilibru între nevoile colective şi mijloacele cu care se acoperă, respectiv:

Se stabileşte un raport între resursele financiare publice provenite, în principal, din impozite şi taxe, şi nevoile sociale;

Pe baza puterii de contribuţie a subiecţilor impozabili, se stabileşte capacitatea de satisfacere a nevoilor generale; Se poate avea o imagine de ansamblu asupra raportului dintre valoarea bunurilor materiale şi nemateriale create în

economia financiară publică şi valoarea eforturilor făcute pentru realizarea lor; Bugetul public este instrumentul de programare, de executare şi de control asupra rezultatelor execuţiei resurselor

băneşti ale societăţii şi a modului de repartizare şi utilizare a acestora prin cheltuieli publice.Bugetul public reprezintă ansamblul documentelor în sectorul public, care împreună formează sistemul unitar de bugete.

Acesta reflectă resursele financiare publice, prin următoarele componente:- bugetul de stat;- bugetul asigurărilor sociale de stat;- bugetele locale;- bugetele fondurilor speciale;- bugetele instituţiilor publice cu caracter autonom;- bugetul trezoreriei generale a statului;- bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi

bugetele fondurilor speciale, după caz;- bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;- bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi a căror rambursare, dobânzi şi alte

costuri se asigură din fonduri publice;- bugetul fondurilor externe nerambursabile.În cadrul sistemului unitar de bugete, se pot determina bugetul public naţional şi bugetul general consolidat, formate

astfel: Bugetul public naţional:- bugetul de stat;- bugetul asigurărilor sociale de stat;- bugetele locale. Bugetul general consolidat:- bugetul public naţional;- bugetele fondurilor speciale;- bugetul trezoreriei generale a statului;- bugetele instituţiilor publice cu caracter autonom;- bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi

bugetele fondurilor speciale, după caz;- bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;- bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi a căror rambursare, dobânzi şi alte

costuri se asigură din fonduri publice;- bugetul fondurilor externe nerambursabile.Volumul total al resurselor financiare publice este determinat de nivelul cheltuielilor totale, nivel influenţat, conform Legii

finanţelor publice, de politica financiară a statului, de reţeaua de instituţii publice în funcţiune şi cele care urmează a se înfiinţa, de

4

numărul de salariaţi, de obiectivele din domeniul social propuse a se realiza în noul an, de programele de cercetare, de obiectivele stabilite pentru domeniul economic, de finanţarea administraţiei centrale şi locale, de dobânzile aferente datoriei publice, etc.

Cheltuielile publice totale consolidate obţinute prin eliminarea transferurilor consolidabile prevăzute în bugetul de stat (transferuri de resurse din bugetul de stat către bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat) reflectă dimensiunile efortului financiar public.

Consolidarea bugetului este operaţiunea de eliminare a transferurilor de sume dintre bugetele componente ale bugetului general consolidat, în vederea evitării dublei evidenţieri a acestora.

Bugetul public – legeBugetul public este un act juridic în care se prevăd şi se aprobă, prin lege, veniturile şi cheltuielile anuale ale statului sau ale

instituţiilor publice. În ţara noastră, instituţiile publice sunt: Parlamentul, Preşedenţia, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale şi locale, autoritatea judecătorească, alte autorităţi publice, instituţiile de stat de subordonare centrală sau locală, indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora.

Trăsăturile bugetului public – lege sunt următoarele:- act de previziuni, indicând resursele băneşti ale statului şi destinaţiile acestora sub forma cheltuielilor;- act de autorizare, prin care puterea executivă este împuternicită de puterea legislativă să cheltuiască şi să perceapă

venituri, potrivit prevederilor legale;- act anual, respectiv anul bugetar pentru care sunt aprobate veniturile şi cheltuielile bugetare, precum şi perioada în care

se realizează execuţia indicatorilor bugetari.

Bugetul public – sistem de fluxuri financiareBugetul public reflectă un sistem de fluxuri financiare legate de formarea resurselor financiare publice (impozite, taxe,

contribuţii, venituri nefiscale), pe de o parte, şi de repartizare a acestora, pe de altă parte.În cea mai mare parte, aceste fluxuri sunt reprezentate de prelevările şi transferurile prin care statul şi colectivităţile locale îşi

constituie resurse băneşti necesare desfăşurării activităţii specifice, prin cheltuieli.

Bugetul public – instrument de politică economicăBugetul public este un instrument de politică a statului în domeniul fiscalităţii şi cheltuielilor publice, întrucât prin acest

document sunt stabilite veniturile bugetare ce reflectă politica fiscală şi cheltuielile bugetare, subvenţiile şi transferurile care au un rol important în plan economic şi social.

1.2 Componentele bugetului public

Bugetul public cuprinde toate veniturile şi cheltuielile de natură publică ale unui stat.Componentele bugetului public sunt autonome. Ele au venituri şi cheltuieli proprii, se elaborează şi se aprobă distinct, iar din

punct de vedere administrativ, titularii acestora au independenţă deplină. Aceste caracteristici sunt consfinţite de Constituţie.1. Bugetul de stat este documentul elaborat şi administrat de Guvern şi aprobat de Parlament, prin lege, cuprinzând

veniturile şi cheltuielile aprobate prin legea bugetară anuală.În Legea bugetului de stat pe 2002, nr. 784/11.11.2001, se defineşte: “Bugetul de stat cuprinde resursele financiare

mobilizate la dispoziţia statului şi repartizarea acestora în vederea realizării obiectivelor de dezvoltare economică şi socială a ţării, precum şi pentru funcţionarea autorităţii publice”.

2. Bugetul asigurărilor sociale de stat este documentul ce se întocmeşte distinct de bugetul de stat şi se aprobă de Parlament prin lege separată, fiind administrat şi gestionat de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale.

Veniturile ce sunt cuprinse în acest buget nu pot fi utilizate pentru alte cheltuieli bugetare decât cele pentru care sunt repartizate prin prevederile bugetului respectiv. Totodată, revine o obligaţie mai fermă pentru autorităţile asigurărilor sociale de stat de a urmări modul de stabilire şi de încasare a veniturilor sale, pentru a se putea asigura plata pensiilor, ajutoarelor şi a celorlalte cheltuieli prevăzute în bugetul asigurărilor sociale de stat.

3. Bugetele locale sunt bugetele unităţilor administrativ-teritoriale cu personalitate juridică, elaborate autonom, fapt ce stimulează iniţiativa locală în realizarea veniturilor şi satisfacerea cerinţelor sociale locale.

Unităţile administrativ – teritoriale îşi dimensionează cheltuielile în raport cu nevoile proprii, în corelare cu resursele pe care le pot mobiliza din impozite, taxe şi celelalte venituri stabilite prin legea bugetară, efectuând controlul asupra modului de utilizare a fondurilor alocate.

În cazul în care bugetele locale nu-şi pot acoperi cheltuielile din venituri proprii stabilite în conformitate cu legea, acestea pot beneficia de transferuri de fonduri băneşti de la bugetul de stat.

4. Bugetele fondurilor speciale se întocmesc în vederea finanţării anumitor obiective şi acţiuni necesare în perioada considerată, pentru care se instituie prelevări obligatorii pe baza unor legi speciale.

5. Bugetul trezoreriei generale a statului este documentul în care sunt înscrise veniturile şi cheltuielile trezoreriei privind activitatea desfăşurată de aceasta în scopul îndeplinirii funcţiilor sale.

6. Bugetele instituţiilor publice autonome include veniturile şi cheltuielile instituţiilor publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei alte instituţii de drept public.

7. Bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale include veniturile şi cheltuielile instituţiilor publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei alte

5

instituţii de drept public şi care primesc subvenţii de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale în completarea fondurilor proprii.

8. Bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii sunt documentele în care sunt prevăzute şi aprobate anual veniturile şi cheltuielile instituţiilor publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei alte instituţii de drept public. Veniturile proprii provin din chirii, organizarea de manifestări culturale şi sportive, concursuri artistice, publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse din activităţi proprii sau anexe, prestări de servicii şi altele asemenea.

9. Bugetele fondurilor provenite din credite externe este documentul în care sunt prevăzute şi aprobate veniturile provenind din credite externe sau garantate de stat şi a căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice.

10.Bugetele fondurilor externe nerambursabile este documentul în care sunt prevăzute şi aprobate veniturile provenind din credite externe sau garantate de stat care nu trebuie rambursate.

1.3 Principiile bugetare

Principiile bugetare sunt prevăzute explicit şi rezultă implicit din conţinutul Legii finanţelor publice.În practica bugetară se folosesc următoarele principii bugetare: principiul universalităţii; principiul unităţii; principiul

neafectării veniturilor; principiul anualităţii bugetului public; principiul specializării bugetare; principiul unităţii monetare; principiul echilibrului bugetar; principiul publicităţii.

Principiul universalităţiiAcest principiu prevede următoarele:- Veniturile şi cheltuielile publice să fie înscrise în bugetul de stat cu sumele lor globale;- Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor care

au stabilite destinaţii distincte;- Veniturile şi cheltuielile publice să se realizeze numai în cadrul bugetului public, prin componentele acestuia.Principalele avantaje ale respectării acestui principiu sunt : cunoaşterea cât mai exactă şi reală a volumului total al

veniturilor şi cheltuielilor publice; cunoaşterea corelaţiei care există între anumite venituri şi cheltuieli care se află în conexiune strânsă; asigurarea posibilităţilor de control al Parlamentului asupra cuantumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice.

Aplicare strictă a principiului universalităţii conferă bugetului public caracterul de buget brut.Bugetul brut evidenţiază suma dimensiunilor globale reprezentând încasările de venituri publice sau acoperirea cheltuielilor

publice.Legătura dintre bugetul public şi bugetul instituţiei este dată de diferenţa dintre cheltuielile (mai mari) şi veniturile proprii

(mai mici), adică soldul cheltuielilor. În aceste condiţii, aplicarea principiului universalităţii bazat pe legăturile per sold conferă bugetului caracteristica de buget net.

Bugetul public net evidenţiază suma soldurilor reprezentând vărsăminte din venituri sau acoperirea cheltuielilor.

Principiul unităţiiAcest principiu presupune ca veniturile şi cheltuielile publice să fie înscrise într-un singur document, pentru a asigura

utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice. Astfel, bugetul public, prin unicitatea documentului, asigură a prezentare de ansamblu şi deci o cunoaştere clară a situaţiei finanţelor publice, adică a surselor de venituri şi a destinaţiei cheltuielilor, precum şi a formei echilibrate sau deficitare a bugetului.

În literatura de specialitate şi în practica bugetară abaterile acceptate de la cerinţa unităţii bugetare sunt denumite “derogări”. Derogările de la principiul unităţii bugetare, ce facilitează debugetizarea unor cheltuieli sunt:

- Conturile speciale ale tezaurului public – reprezintă operaţiuni financiare care constau în înregistrarea cheltuielilor sau încasărilor ce nu sunt definitive, întrucât angajamentul la care ele au dat naştere urmează să fie executat;

- Bugetele extraordinare – sunt bugete prin care se asigură finanţarea cheltuielilor excepţionale (militare, de război) în afara regulilor tradiţionale ale contabilităţii publice;

- Bugetele anexe – constituie o excepţie formală de la regula unităţii bugetare, în sensul că ele cuprind operaţiile financiare ale unor servicii ale statului cu caracter industrial sau comercial necuprinse în bugetul general decât prin vărsământul soldului lor creditor sau debitor;

- Bugetele autonome – constituie o excepţie reală de la regula unităţii bugetare, deoarece ele sunt adoptate de Consiliile de administraţie ale întreprinderilor naţionale sau ale instituţiilor publice care beneficiază de autonomie financiară fără a fi supuse controlului Parlamentului;

- Rectificarea Legii bugetare anuale - apare datorită necunoaşterii cu exactitate a nivelului cheltuielilor şi respectiv al veniturilor în momentul aprobării legii bugetare, ceea ce face necesară revenirea asupra nivelului indicatorilor bugetari în cursul exerciţiului bugetar;

- Bugetele referitoare la unele cheltuieli accidentale sau în caz de urgenţă.

Principiul neafectării veniturilorAcest principiu presupune depersonalizarea veniturilor bugetare care serveşte la acoperirea cheltuielilor publice privite în

ansamblul său. Potrivit acestui principiu nu este permisă perceperea unui venit public pentru finanţarea unei anumite cheltuieli publice, ce se stabilesc pe baza nevoilor sociale identificate, în funcţie de utilitatea lor, de oportunitatea şi eficienţa acestora.

Existenţa resurselor financiare este o condiţie generală a acoperirii cheltuielilor publice pe ansamblu. Majorările de cheltuieli în cursul anului bugetar se pot efectua cu condiţia ca iniţiatorii să prevadă şi resursele necesare acoperirii acestora.

6

Repartizarea resurselor financiare pe destinaţiile cheltuielilor nu implică în nici un fel egalitatea dintre un anumit venit şi o anumită cheltuială.

Principiul anualităţii bugetului publicAcest principiu se referă la durata de timp pentru care Parlamentul autorizează Guvernul să încaseze veniturile publice şi să

efectueze cheltuielile publice, fiind limitată, de obicei, la un an. A doua semnificaţie a anualităţii bugetare este perioada de timp în care se execută bugetul public. Această perioadă poate fi

egală sau nu cu cea pentru care s-a aprobat bugetul.În funcţie de acestea, execuţia bugetului public, respectiv încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor autorizate pentru

fiecare an bugetar, poate fi organizată în două modalităţi alternative:- sistemul de exerciţiu bugetar – presupune ca execuţia veniturilor şi cheltuielilor să fie înregistrată în conturile deschise

pentru fiecare an bugetar, execuţie ce funcţionează pe parcursul a 3-6 luni sau 2-3 ani bugetari, deci are loc o prelungire a perioadei de execuţie bugetară, timp în care se continuă încasarea veniturilor bugetare şi efectuarea cheltuielilor bugetare.

- sistemul de gestiune bugetară – ce vizează ca în cursul anului să se înregistreze numai operaţiile care se execută, în sensul că în conturile funcţionale din anul n se înregistrează veniturile şi cheltuielile exigibile în acest an, unele putând să aparţină bugetelor din n-1 sau n+1, conform prevederilor legilor bugetare anuale.

Principiul specializării bugetareAcest principiu prevede ca veniturile bugetare să fie înscrise în buget şi aprobate de Parlament pe surse de provenienţă, iar

cheltuielile publice ce urmează să se efectueze trebuie înscrise în buget pe categorii definite de destinaţie şi în funcţie de conţinutul lor economic.

Clasificaţia bugetară trebuie să fie simplă şi clară şi să ofere o imagine privind:- sursele de provenienţă ale veniturilor; care sunt impozitele directe; care sunt impozitele indirecte; ce loc ocupă fiecare

impozit în ansamblul veniturilor fiscale; care sunt veniturile extraordinare;- destinaţiile cheltuielilor, în cadrul grupării economice (curente şi de capital), în cadrul grupării funcţionale (pe ramuri şi

domenii de activitate, către care sunt orientate resursele) şi ale grupării administrative, pe instituţii ai căror conducători sunt ordonatori de credite bugetare.

Principiul unităţii monetareAcest principiu prevede ca toate operaţiunile bugetare să se exprime în moneda naţională.

Principiul echilibrului bugetarAcest principiu prevede ca veniturile publice să acopere cheltuielile publice, ceea ce înseamnă că bugetul trebuie să fie

echilibrat, respectiv balansat.Echilibrul bugetului pe parcursul execuţiei se realizează atunci când lichidităţile băneşti provenite din încasarea veniturilor

publice trebuie să acopere nevoile de plăţi scadente.

Total încasări la momentul T = Total plăţi exigibile la momentul T (L) (P)

Dacă:L = P -- echilibru de trezorerie;L < P -- gol în trezorerie (deficit);L > P -- excedent în trezorerie (surplus).

Echilibrul bugetului anual presupune egalitatea dintre nivelul încasării veniturilor obligatorii ale statului (R) şi nivelul cheltuielilor totale (C). În funcţie de relaţia dintre R şi C putem avea una din următoarele situaţii:

R = C -- echilibru bugetar anual;R < C -- deficit bugetar anual;R > C -- excedent bugetar anual.

Principiul publicităţiiAcest principiu presupune ca bugetul public să fie adus la cunoştinţa opiniei publice prin mijloacele de publicitate. Bugetul

statului este cunoscut prin mass-media încă din faza de proiect şi în timpul dezbaterilor parlamentare.

CAPITOLUL 2PROCEDURA BUGETARĂ

2.1 Noţiunea de procedură bugetară

Procedura bugetară reprezintă ansamblul actelor şi operaţiunilor privind întocmirea proiectului de buget, aprobarea lui, executarea bugetului, încheierea şi aprobarea contului general de execuţie bugetară, precum şi controlul execuţiei bugetare.

7

În conformitate cu dispoziţiile normative cuprinse în Legea finanţelor publice, activitatea bugetară presupune parcurgerea mai multor etape sau faze, respectiv: elaborarea proiectului bugetului de stat; aprobarea lui; executarea bugetului şi încheierea exerciţiului bugetar; controlul execuţiei bugetare.

1. Elaborarea proiectului bugetului de stat cuprinde activitatea de determinare a veniturilor şi cheltuielilor bugetului public naţional şi începe în anul premergător celui pentru care se întocmeşte şi se realizează, în sistem piramidal.

2. Aprobarea bugetului presupune dezbaterea proiectului în Parlament şi votarea legii bugetare anuale. Această etapă se parcurge, de obicei, tot în anul premergător celui pentru care s-a întocmit proiectul de buget, dar din anumite motive, se poate întâmpla ca dezbaterea şi aprobarea bugetului să se facă în prima parte a anului pentru care el s-a elaborat.

3. Executarea bugetului (sau execuţia bugetară) constă în realizarea veniturilor la termenele şi în cuantumurile prevăzute, precum şi în efectuarea cheltuielilor potrivit destinaţiilor stabilite. Dacă realizarea veniturilor bugetare reprezintă obligaţii minime, efectuarea cheltuielilor reprezintă obligaţii maxime, care nu pot fi, în principiu, depăşite.

4. Încheierea exerciţiului bugetar presupune realizarea, pe baza datelor furnizate de evidenţa execuţiei bugetare, a unei dări de seamă cu privire la modul de realizare a veniturilor şi de efectuarea cheltuielilor pentru anul bugetar expirat.

Având în vedere cele relatate mai sus, procedura bugetară poate fi definită ca fiind ansamblul actelor şi operaţiunilor cu caracter tehnic şi normativ, înfăptuite de organele specializate ale statului în scopul elaborării, adoptării, executării şi încheierii bugetului public naţional.

2.2 Procedura elaborării proiectului bugetului de stat

Prima etapă din procedura bugetară a statului este elaborarea proiectului bugetului public naţional, proces care cade în sarcina Guvernului. Potrivit reglementărilor actuale, Guvernul elaborează proiectul bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale de stat, a fondurilor speciale, precum şi al contului general anual de execuţie al bugetului.

Elaborarea proiectului bugetului anual al statului comportă:a) îndrumări metodologice de specialitate financiară;b) operaţiuni de estimare şi calcul a veniturilor şi cheltuielilor bugetare de către toate instituţiile şi organele de stat care au relaţii cu

bugetul de stat;c) stabilirea şi înfăptuirea categoriilor principale de venituri şi cheltuieli bugetare anuale de stat sau cu caracter general.

Îndrumarea metodologică a operaţiunilor de elaborare a proiectului bugetului statului revine Ministerului Finanţelor, care este abilitat să elaboreze norme metodologice care sunt obligatorii pentru toţi agenţii economici, instituţii publice şi organe de stat care întocmesc bugete proprii.

Din punct de vedere metodologic, pentru estimarea sau evaluarea cheltuielilor şi veniturilor bugetare, în statele moderne se utilizează modalităţi diferite.

În ţara noastră, evaluarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare se face conform unei metode combinate, mixte, adică ea presupune – din punct de vedere metodologic – o evaluare directă care se aplică prin compararea cifrelor de venituri şi cheltuieli ce se propun –cu cele din anul precedent. Astfel, cifrele de venituri şi cheltuieli rezultate din evaluarea directă se prevăd în proiectele de bugete alăturat şi comparativ cu cele din anul şi exerciţiul bugetar precedent.

Pentru înscrierea în proiectul anual al bugetului de stat a veniturilor şi cheltuielilor bugetare Legea finanţelor publice stabileşte că acestea se vor grupa în “venituri ordinare şi extraordinare”, cheltuielile se vor împărţi în “cheltuieli curente şi de capital”, toate acestea desfăşurate pe baza clasificaţiei bugetare tip elaborată de Ministerul Finanţelor.

În desfăşurarea procedurii de elaborare a proiectului bugetului anual de stat, locul cel mai important îl ocupă elaborarea proiectelor de bugete ale ministerelor şi celorlalte organe centrale de stat.

Proiectele de bugete anuale ale ministerelor şi celorlalte organe centrale de stat elaborate conform dispoziţiilor legale se depun la Ministerul Finanţelor,, însoţite de documentaţia necesară pentru investiţii şi de expuneri de motive, atât pentru venituri, cât şi pentru cheltuieli, până la 1 august a fiecărui an.

Pe baza proiectelor de bugete definitivate ale ministerelor şi celorlalte organe de stat, Ministerul Finanţelor întocmeşte proiectul bugetului statului şi proiectul legii bugetare privind acest buget, până la 25 septembrie, pe care le supune Guvernului spre „însuşire”.

„Însuşirea” proiectului bugetului anual al statului de către Guvern comportă o ultimă verificare a cifrelor bugetare de venituri şi cheltuieli şi aprobarea acestora cu au fără modificări, cu acordul unanim al membrilor săi.

2.3 Aprobarea bugetului şi adoptarea Legii bugetare anuale

În conformitate cu dispoziţiile Legii finanţelor publice aprobarea bugetului de stat anual este de competenţa exclusivă a Parlamentului.

Luând în examinare în vederea aprobării bugetului public naţional, în funcţie de conjunctura social-economică, Parlamentul este dator a avea în vedere următoarele:

programul cu privire la evoluţia previzibilă a economiei naţionale; asigurare drepturilor cetăţeneşti cu privire la învăţământ, sănătate, cultură, artă, ocrotire socială, ordine publică, protecţia

mediului înconjurător, etc.; stimularea prin mijloace fiscale a activităţii agenţilor economici care manifestă spirit întreprinzător, concomitent cu

retragerea subvenţiilor acordate pentru unele activităţi economice ineficiente; cerinţa ca bugetul statului să reprezinte un factor stabilizator în economia naţională, capabil să asigure corelarea necesităţilor

interne cu resursele disponibile.

8

Bugetul statului se aprobă de Parlament – până cel mai târziu cu 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar – pe ansamblu, pe capitole, articole şi pe ministere şi celelalte organe centrale de stat.

În ceea ce priveşte conţinutul legii de aprobare a bugetului de stat anual, potrivit dispoziţiilor Legii finanţelor publice, aceasta trebuie să specifice şi să prevadă:

o aprobarea şi precizarea cuantumului bănesc total al veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat pe exerciţiul următor;o specificarea cuantumurilor băneşti ale bugetelor Adunării Deputaţilor, Senatului, Preşedenţiei statului, Guvernului,

ministerelor şi altor organe centrale de stat;o lista impozitelor şi veniturilor statului care urmează a se realiza;o creditele bugetare care se aprobă pe categorii de cheltuieli;o eventualele dispoziţii de autorizare a emisiunii bonurilor de tezaur şi a împrumuturilor de la Banca Naţională destinate

acoperirii cheltuielilor bugetare anuale;o aprobarea contului general de execuţie a bugetului statului pe exerciţiul financiar anterior.

2.4 Execuţia bugetară (executarea bugetului)

Execuţia bugetară constă în realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare, cuprinzând ansamblul actelor şi operaţiunilor destinate a conduce la realizarea veniturilor şi efectuare cheltuielilor prevăzute în legea bugetară anuală.

Procedura execuţiei bugetare comportă următoarele faze: repartizare pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare; executarea de casă a bugetului (sau operaţiunile de trezorerie); realizarea veniturilor bugetare; efectuarea cheltuielilor bugetare.În realizarea veniturilor bugetare sunt aplicabile următoarele principii (norme):- nici un impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi încasate dacă nu au fost stabilite de lege;- lista tuturor impozitelor şi taxelor, precum şi a cotelor acestora trebuie să fie aprobate prin legea bugetară anuală;- inadmisibilitatea perceperii sub orice titlu sau sub orice denumire de contribuţii directe sau indirecte, în afara celor

stabilite de puterea legislativă.Efectuarea cheltuielilor aprobate prin legea bugetară anuală, în vederea îndeplinirii acţiunilor şi obiectivelor social-

economice, presupune un ansamblu de acte şi operaţiuni care cuprinde: solicitarea şi punerea la dispoziţia ordonatorilor de credite a fondurilor bugetare; repartizarea fondurilor bugetare regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital de stat şi instituţiilor publice; transferuri pentru unităţile administrativ-teritoriale, în cazurile în care acestea nu îşi pot acoperi cheltuielile din

veniturile proprii, stabilite în condiţiile legii; utilizarea efectivă a fondurilor băneşti de către beneficiari.

Creditele bugetare sau alocaţiile bugetare reprezintă sume de bani puse la dispoziţiaunor beneficiari şi în limita cărora se poate decide efectuarea de cheltuieli pe seama resurselor provenite de la bugetul statului.

Finanţarea de la bugetul statului prezintă următoarele trăsături caracteristice:- beneficiarii de credite sau alocaţii bugetare pot fi numai unităţile economice şi instituţiile publice;- scopul pentru care sunt alocate fonduri bugetare trebuie să fie precizat prin lege;- fondurile bugetare se acordă beneficiarilor cu titlu gratuit (fără echivalent);- creditele acordate de la bugetul de stat nu se rambursează (beneficiarii nu sunt obligaţi să le restituie).Creditele bugetare se primesc de către beneficiari în cadrul unei proceduri speciale care implică deschiderea, repartizarea şi

utilizarea, pe baza actelor săvârşite de către ordonatorii de credite bugetare.Ordonatorii de credite bugetare sunt acele persoane fizice investite cu dreptul de a dispune asupra creditelor bugetare în

virtutea funcţiei pe care o deţine în conducerea unei instituţii publice sau a unui organ de stat.Procedura creditelor bugetare presupune mai întâi deschiderea acestor credite. Deschiderea creditelor bugetare oferă

posibilitatea ordonatorilor de credite de a utiliza sumele de bani alocate prin aceste credite, cu alte cuvinte, se poate trece la efectuarea cheltuielilor pentru care s-au primit creditele bugetare.

În procedura utilizării creditelor bugetare sunt remarcabile categorii de acte şi operaţiuni privind: angajarea creditelor, constatarea lichidităţii lor, ordonanţarea şi plata creditelor bugetare.

Angajarea oricăror cheltuieli din bugetul statului se poate face numai în limita creditelor bugetare aprobate.Constatarea lichidităţii creditelor bugetare este operaţiunea constând în verificarea cuantumurilor băneşti ale fiecărei

cheltuieli bugetare, spre a se stabili cu certitudine dacă acestea sunt reale, certe şi exigibile.Ordonanţarea cheltuielilor bugetare reprezintă actul administrativ-financiar prin care se dispune plata sumelor de bani către

beneficiarul fiecărei cheltuieli.Plata constă în remiterea sumelor de bani în folosul beneficiarului legal al creditului bugetar şi reprezintă modalitatea de

stingere a obligaţiei statului în raport cu subiectul de drept titular al creditului bugetar.

2.5 Încheierea exerciţiului bugetar

Încheierea exerciţiului bugetar anual constă în elaborarea şi aprobarea contului general anual de execuţie bugetară.

9

Contul general anual de execuţie a bugetului de stat este elaborat de către Ministerul Finanţelor, pe baza dărilor de seamă contabile prezentate de ordonatorii principali de credite bugetare, a conturilor privind execuţia de casă a bugetului statului, precum şi în urma verificărilor şi analizelor pe care acest minister este dator a le efectua.

CAPITOLUL 3BUGETUL DE VENITURI ŞI CHELTUIELI – INSTRUMENT DE ASIGURARE A ECHILIBRULUI FINANCIAR

Bugetul de venituri şi cheltuieli cuprinde în mod sintetic dar şi detaliat, toate resursele de care dispune o unitate pentru acoperirea necesităţilor de producţie, prestării de servicii sau executării de lucrări, pentru dezvoltare, pentru acţiunile social-culturale, pentru achitarea obligaţiilor financiare faţă de bugetul de stat.

Bugetul de venituri şi cheltuieli este un instrument financiar prin care se previzionează veniturile şi cheltuielile, rezultatul financiar şi echilibrul financiar, pe o anumită perioadă de timp.

Se cunosc mai multe tipuri de bugete:1. Bugetul continuu-glisantAcest buget se întocmeşte pe o jumătate de an, fiind actualizat de la o lună la alta, în funcţie de minusurile sau plusurile

prevederilor din luna precedentă şi a previziunilor de activitate financiară pentru lunile ce urmează.2. Bugetul periodicAcest buget este de obicei, bugetul anual care este defalcat în bugete semestriale, trimestriale şi chiar lunare, completat în

anumite ramuri ale economiei naţionale cu bugete de trezorerie.3. Bugetul investiţiilorÎn acest buget se înscriu resursele necesare în vederea finanţării şi creditării investiţilor de dezvoltarea sau modernizare.4. Bugetul director (general)Acest buget cuprinde bugete parţiale sau specifice pe un anumit domeniu al relaţiilor băneşti şi financiare, ca de exemplu:

bugetul vânzărilor, bugetul investiţiilor, bugetul activelor circulante, bugetul resurselor pentru cercetare-dezvoltare, bugetul acţiunilor social-culturale, bugetul cheltuielilor administrativ-gospodăreşti, bugetul de trezorerie.

5. Bugete fizice (statice) şi bugete variabile (flexibile)Aceste bugete au în vedere împărţirea cheltuielilor de producţie în cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile. De asemenea, aceste

bugete ţin seama de influenţa unor factori care conduc la creşterea sau diminuarea volumului activităţii economice, a operaţiunilor economice şi financiare efectuate. În final, sunt inserate resursele de finanţare utilizate şi rezultatele financiare obţinute.

6. Sistemul bugetelor multipleDin acest sistem de bugete fac parte 2 tipuri:- Bugete principale – care se întocmesc pe feluri de activităţi (bugetul comercializării produselor, bugetul de producţie,

bugetul aprovizionării cu materii prime şi materiale, bugetul investiţiilor, bugetul financiar).- Bugete anexe – care se referă la cheltuielile propriu-zise efectuate de agentul economic, cum sunt: cheltuieli de

producţie, cheltuieli de comercializare, cheltuieli generale ale întreprinderii.7. Bugetul de trezorerieAcest buget este instrumentul deciziei financiare pe termen scurt. Bugetul regrupează previziunile de resurse şi plăţi de

trezorerie, adică fluxurile băneşti de intrare şi ieşire din întreprindere, ţinând seama şi de durata creditelor necesare.În general, sarcinile trezoreriei constau în :- prevederea şi asigurarea fondurilor băneşti de intrare şi ieşire din trezorerie;- asigurarea lichidităţii financiare a întreprinderii;- evaluarea diferitelor tipuri de plasamente şi plasarea excedentului de trezorerie;- aprecierea şi evaluarea diferitelor surse de finanţare pe termen scurt;- stabilirea bugetului trezoreriei;- previziunea trezoreriei.Trezoreria joacă un rol fundamental pentru realizarea echilibrului financiar pe termen scurt, între fondul de rulment relativ

constant şi necesităţile de fond de rulment, fluctuante în timp.

CAPITOLUL 4 CONSIDERAŢII PRIVIND BUGETUL LOCAL

4.1 Autonomia finanţelor publice locale

Comunităţile locale reprezintă colectivităţi umane delimitate teritorial din punct de vedere politic şi administrativ, care au autorităţi publice diferite de cele ale statului. Autonomia financiară a acestora este absolut necesară, deoarece autonomia administrativă nu ar fi posibilă fără autonomia financiară, care-i asigură suportul material al funcţionării. Există şi un alt argument puternic, şi anume acela, conform căruia comunităţile locale îşi cunosc posibilităţile proprii privind resursele băneşti de provenienţă publică şi, mai ales, nevoile privind cheltuielile ce trebuie acoperite pentru producerea de servicii publice pe plan local.

În statele democratice, administraţia locală se bazează pe principiile descentralizării şi autonomiei locale. Aceasta necesită un cadru legislativ şi mecanisme necesare adecvate privind finanţele administraţiilor locale. Prin asemenea reglementări se urmăreşte: delimitarea patrimoniului public aflat în proprietatea primăriilor, de cel aflat in proprietatea statului; crearea instrumentelor administrative necesare autorităţilor locale pentru asumarea responsabilităţii privind dezvoltarea locală.

10

Problema consolidării autonomiei locale este o preocupare universală, statele democratice contemporane fiind interesate de aplicarea principiului descentralizării serviciilor publice, prin transmiterea, prin lege, a mai multor competenţe organelor puterii şi administraţiei locale. De altfel, trebuie subliniat că această preocupare, pentru statele europene, se manifestă în condiţiile în care ele nu au cunoscut efectele "centralismului democratic", dar, pe de altă parte, statele respective au avut grijă întotdeauna să coordoneze lucrurile în aşa fel încât, descentralizarea să nu conducă şi la divizarea naţiunii. In acest context justiţia şi apărarea sunt servicii publice care nu pot fi descentralizate.

Problematica generală a autonomiei locale pentru statele europene face obiectul Cartei Europene a Autonomiei Locale.Întocmită de către Consiliul Europei pe baza unui proiect propus de Conferinţa Permanentă a Autorităţilor Locale şi Regionale din

Europa, Carta Europeană a Autonomiei Locale a fost deschisă semnăturilor conform convenţiei încheiate între statele membre, din octombrie 1985.

Protejarea şi întărirea autonomiei locale în Europa prin intermediul unui document, care să explice principiile adoptate de toate statele democratice din Europa, constituie un obiectiv al organelor locale de guvernare, recunoscându-se de la început că un asemenea text ar trebui să ţintească la asigurarea adeziunii celor care sunt implicaţi în apărarea autonomiei locale.

Carta obligă semnatarii să aplice regulile de bază ce garantează independenţa politică, administrativă şi financiară a autorităţilor locale. Conform Cartei, gradul de autonomie de care se bucură autorităţile locale poate fi privit ca o piatră de încercare pentru o democraţie reală.

Intre procesul de descentralizare şi cel de consolidare a democraţiei există o relaţie directă. Autonomia locală şi descentralizarea serviciilor publice reprezintă garanţia stabilităţii unei democraţii funcţionale.

Principiile generale enumerate de Carta Europeană a Autonomiei locale sunt:1. Colectivităţile locale au dreptul, în cadrul politicii economice naţionale, la resursele proprii adecvate, de care să poată dispune liber,

în vederea exercitării atribuţiilor lor;2. Resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să fie proporţionale cu responsabilităţile stabilite pentru ele prin Constituţie sau

lege;3. Cel puţin o parte din resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să provină din impozite şi taxe locale, în proporţiile

stabilite la nivelul autorităţilor locale, în limitele legii;4. Sistemul financiar din care fac parte resursele de care dispun comunităţile locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată şi

dinamică, încât să le permită să le urmărească, pe cât posibil, evoluţia reală a costurilor exercitării competenţelor proprii;5. Protecţia colectivităţilor locale mai slabe din punct de vedere financiar impune instituirea unor proceduri de ajustare

sau a altor măsuri echivalente care să corijeze efectele repartiţiei inegale a potenţialelor surse de finanţare, cât şi sarcina financiară care le revine acestora. Asemenea proceduri sau măsuri nu trebuie să reducă libertatea de opinie a colectivităţilor locale în cadrul propriului lor domeniu de responsabilitate;

6. Colectivităţile locale trebuie să fie consultate, într-o manieră adecvată, asupra modalităţilor în care le vor fi alocate resursele redistribuite;

7. Subvenţiile acordate colectivităţilor locale nu trebuie să fie destinate,în măsura în care este posibil, finanţării unor proiecte expres specificate. Acordarea subvenţiilor nu trebuie să aducă atingere libertăţii fundamentale a autorităţilor locale de a-şi stabili politici proprii în domeniul lor de competenţă;

8. În scopul finanţării propriilor obiective de investiţii, colectivităţile locale trebuie să aibă acces, conform legii, Ia piaţa mondială de capital.

Având in vedere deosebirile teritoriale şi demografice ale fiecărei ţări, în prezent se constată a mare diversitate de sisteme determinate de mai mulţi factori: statutul colectivităţilor locale; numărul nivelurilor de administraţie publică locală; repartizarea competenţelor; regimul finanţelor locale.

4.2 Nivelul şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetelor locale

Prin buget local înţelegem actul în care se înscriu veniturile şi cheltuielile colectivităţilor locale, pe o perioadă de un an.Bugetele locale sunt bugetele unităţilor administrativ teritoriale care au personalitate juridică. În România, fiecare comună, oraş,

municipiu şi sector al municipiului Bucureşti întocmeşte buget propriu, în condiţiile de autonomie.Bugetele locale reprezintă instrumentele de planificare şi de conducere a activităţii financiare a unităţilor administrativ

teritoriale. Structura acestora reflectă gradul de autonomie al administraţiei locale faţă de puterea centrală şi legăturile existente între diferitele administraţii teritoriale.

De asemenea, bugetele locale reflectă fluxurile formării veniturilor şi efectuării cheltuielilor administraţilor locale, modalitatea de finanţare a cheltuielilor pe destinaţii şi de acoperire a deficienţelor.

Bugetul local este o componentă a sistemului de bugete definit, conform reglementărilor legale, ca o verigă a acestuia, în contextul autonomei în raport de celelalte componente (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului).

Bugetele locale au o anumită structură, în cadrul administraţiilor publice locale, delimitate teritorial. Fiecare dintre acestea este autonom unul fată de celălalt.

Astfel, în România cele două verigi ale bugetelor locale sunt:1. Bugetele proprii ale judeţelor şi al municipiului Bucureşti, administrate de Consiliile judeţene;2. Bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti, administrate de către primării.Conform clasificaţiilor economice şi funcţionale ONU folosite în raportările statistice internaţionale, structura veniturilor şi a

cheltuielilor bugetelor locale este comună cu cea a bugetului central (de stat) şi a altor bugete în cadrul sistemului de bugete. Este vorba, desigur, principalele categorii, conform grupărilor folosite în clasificaţiile bugetare.

11

Totuşi, fiind vorba de o componentă distinctă, a cărei autonomie, în general, nu este încă deplină, existând raporturi de dependenţă faţă de bugetul central, structura specifică, mai ales a veniturilor, se prezintă astfel:

Veniturile:1. Veniturile proprii ale bugetelor locale, reglementate prin Legea privind finanţele publice şi prin Legea privind finanţele

publice locale. Acestea cuprind impozite şi taxe şi vărsăminte de venituri curente la plătitori (agenţi economici şi instituţii publice) de importanţă locală şi din impozite şi taxe locale (de la populaţie sau de la persoanele juridice). În mod normal, aceste venituri ar trebui să reprezinte majoritatea in totalul veniturilor bugetelor locale.

2. Venituri atribuite, în care intră sumele defalcate din anumite venituri curente, potrivit legii, bugetului de stat. În mod frecvent sunt folosite sumele defalcate din impozitul pe salariu sau chiar atribuirea cel puţin temporară, a altor impozite pe veniturile persoanelor fizice.

3. Transferuri acordate de la bugetul de stat pentru finanţarea unor obiective de interes naţional dar care pot fi mai eficient organizate şi controlate de către organele locale: acţiuni de protecţie socială, unele investiţii.

4. Împrumuturile acordate pe piaţa financiară internă sau externă, fie direct, în numele organelor administraţiei publice locale, fie garantate de Guvern.

Conform clasificaţiei economice, Legea privind finanţele publice locale prezintă următoarele categorii de venituri proprii:Venituri curente (impozite, vărsăminte, diverse venituri); Venituri de capital (încasări din valorificarea unor bunuri); Venituri cu destinaţie specială (taxe speciale, venituri din vânzări de bunuri; din fondul pentru intervenţie donaţii

sponsorizări). Cheltuielile:Acestea se prevăd în bugetele locale, în conformitate cu clasificarea bugetară, şi concretizează căile de finanţare a acţiunilor

specifice realizeze pe plan local. Desigur, unele cheltuieli nu figurează la acest nivel, ele fiind numai de importanţă locală.Datorită faptului că, în prezent, această structură a cheltuielilor publice din bugetele locale ale României este aliniată la cea

internaţională putem prezenta lista cheltuielilor respective, încadrându-le în categoriile specifice clasificaţiei funcţionale:1. Autorităţile executive (serviciile publice generale);2. Învăţământ, sănătate, cultură şi religie, ajutoare şi indemnizaţii 3. Servicii, dezvoltare publică şi locuinţe4. Transporturi, agricultură, alte acţiuni economice; 5. Alte acţiuni;6.Fondul pentru garantarea împrumuturilor externe, plata dobânzilor şi comisioanelor aferente;7. Rambursări de împrumuturi 8. Fonduri de rezervă;9. Cheltuieli cu destinaţie specială.

Structura pe subdiviziuni a cheltuielilor nu este identică la cele două verigi ale bugetelor locale.În România, sursele de formare a veniturilor bugetelor locale sunt următoarele:1) Impozite, taxe şi alte venituri, precum şi cotele adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi bugetelor locale. 2) Autorităţile administrative sau direct instituţiile publice pot obţine sume din vânzarea sau din valorificarea materialelor obţinute

ca urmare a casării mijloacelor fixe sau din vânzarea unor bunuri materiale. Aceste sume constituie venituri ale bugetelor locale sau ale instituţiilor şi servesc la finanţarea investiţiilor.

3) Sumele încasate din vânzarea bunurilor aparţinând domeniului privat al unităţilor administrativ teritoriale sunt venituri cu destinaţie specială şi servesc la finanţarea investiţiilor.

4) Sumele încasate din valorificarea bunurilor confiscate.5) Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat, aprobate anul prin legea bugetului de stat pe ansamblul fiecărui judeţ

şi al municipiului Bucureşti.6) Împrumuturile contractate pe piaţa financiară internă sau externă.Împrumuturile interne sau externe, pe termen mediu şi lung servesc la: finanţarea de investiţii publice de interes local;

refinanţarea datoriei publice locale.Datoria publică locală se rambursează din resursele aflate la dispoziţia unităţilor administrativ teritoriale, cu excepţia

transferurilor de Ia bugetul de stat, cu destinaţie specială.Sumele maxime ce pot fi contractate ca împrumuturi se stabilesc până la nivelul de 20% din totalul veniturilor constituite ale

bugetelor locale, inclusiv cotele defalcate din impozitul pe salarii. Calculul acestei limite comportă luarea în considerare a valorii datoriei la rata dobânzii valabilă la data efectuării calculului, iar împrumuturile în valută se iau în calcul la valoarea cursului de schimb comunicat de Banca Naţională a României la data efectuării calculului.

4.3 Procesul bugetar Ia nivelul colectivităţilor locale din România

Elaborarea proiectelor bugetelor locale se bazează pe proiectele de bugete proprii ale administraţiei ale instituţiilor şi serviciilor publice din subordine.

Procedurile implicate in vederea examinării şi adoptării bugetelor locale şi calendarul acestora sunt, în ordinea lor cronologică, sintetizate astfel:

1. Prezentarea proiectelor de bugete echilibrate de către ordonatorii principali de credite la Direcţiile generale ale finanţelor publice până la 15 mai a fiecărui an; acestea la rândul lor, depun proiectele de bugete elaborate, până cel mai târziu la întâi iunie a fiecărui an, la Ministerul Finanţelor Publice.

12

2. Până la 1 iulie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor comunică Direcţiilor generale judeţene limitele aprobate ale sumelor defalcate din impozitul pe salarii şi transferurile cu destinaţie specială şi criteriile de repartizare a acestora pe unităţile administrativ teritoriale, în vederea definirii proiectelor bugetare de către ordonatorii principali de credite bugetare.

3. Până la 20 iulie a fiecărui an, se depun la Direcţiile generale judeţene noile propuneri pentru proiectul de buget.4. Până la 1 august a fiecărui an, Direcţiile generale depun proiectele bugetelor locale pe ansamblul judeţului şi al

Municipiului Bucureşti, la Ministerul Finanţelor.Competenţa de aprobare revine consiliilor locale, consiliilor judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz.

Aprobarea se acordă în maximum 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii pentru aprobarea bugetului de stat pe anul respectiv. Înainte de aprobare, proiectele se publică în presa locală sau se afişează la sediul primăriei, după care, în termen de 15 zile, se supun aprobării.

Aprobarea comportă: pronunţarea asupra contestaţiilor, votarea pe capitole, subcapitole, articole şi anexe; adoptarea proiectului în ansamblu de către consiliile locale, judeţene sau Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor se efectuează conform termenelor de încasare a acestora şi de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.

Repartizarea creditelor bugetare pe instituţii este de competenţa ordonatorilor principali de credite.Ordonatorii principali de credite bugetare sunt preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti şi

primarii celorlalte unităţi administrativ teritoriale.Ordonatorii secundari sau terţiari sunt conducătorii instituţiilor sau serviciilor publice cu personalitate juridică din subordinea

fiecărui consiliu local, judeţean şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti. Procesul de repartizare se realizează astfel: Repartizarea efectuată de către ordonatorii principali între bugetul propriu şi bugetele ordonatorilor subordonaţi; Repartizarea efectuată de către ordonatori secundari ai creditelor bugetare aprobate, pe unităţile subordonate şi a celor cuprinse

în bugetul propriu; Ordonatorii terţiari utilizează creditele ce le-au fost repartizate.

Competenţele privind finanţarea cheltuielilor revin ordonatorilor principali de credite bugetare. Practic, au loc deschiderile de credite de către ordonatorii principali ai acestora, în limita creditelor bugetare aprobate şi potrivit destinaţiei stabilite, în raport cu gradul de folosire a sumelor puse la dispoziţie anterior şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se efectuează, în limitele prevăzute, de către Ministerul Finanţelor prin Direcţiile generale ale finanţelor publice, la cererea ordonatorilor principali, în funcţie de necesităţile execuţiei bugetare.

Angajarea şi efectuarea cheltuielilor din creditele bugetare prevăzute în buget şi deschise se aprobă de către ordonatorul de credite, efectuându-se numai cu viza prealabilă de control financiar preventiv intern, prin care se atestă respectarea dispoziţiilor legale, încadrarea în creditele bugetare aprobate şi în destinaţia lor. Efectuarea cheltuielilor comportă existenţa documentelor justificative, care confirmă aranjamentele contractuale sau din convenţii precum şi primirea bunurilor materiale, prestarea serviciilor, executarea lucrărilor şi a altor obligaţii bugetare. Plăţile în avans efectuate la anumite categorii de cheltuieli nu pot depăşi 30 %.

Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului, prin evidenţierea în conturi distincte a veniturilor şi cheltuielilor, a altor operaţiuni dispuse de ordonatorii de credite bugetare, a veniturilor şi a cheltuielilor extrabugetare ale instituţiilor, pe categorii de resurse.

Pentru stabilirea rezultatelor finale ale execuţiei bugetelor locale, ordonatorii principali de credite întocmesc conturile anuale de execuţie a bugetelor locale pe care le transmit spre aprobate consiliilor judeţene Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi consiliilor locale. In cadrul acestui cont se înscriu:

a) La venituri: 1. prevederile aprobate iniţial 2. prevederile bugetare definitive; 3. încasările realizate.b) La cheltuieli: 1. creditele aprobate iniţial; 2. creditele definitive; 3. plăţile efectuate.Pe baza acestor date se stabileşte rezultatul execuţiei.Excedentul anual al bugetului local rezultat în urma regularizării în limita transferurilor din bugetul de stat, se utilizează în

ordine pentru: rambursarea eventualelor împrumuturi restante, plata dobânzilor şi comisioanelor aferente; constituirea fondului de rulment.

Fondul de rulment funcţionează la nivelul fiecărei unităţi administrativ teritoriale şi este folosit pentru acoperirea golurilor de casă în trezorerii, precum şi pentru acoperirea definitivă a eventualului deficit bugetar rezultat la sfârşitul exerciţiului bugetar. De asemenea, fondul de rulment poate fi folosit pentru finanţarea de investiţii de interes local, cu aprobarea organelor locale.

Asigurare echilibrului între lichidităţi şi plăţi pe parcursul execuţiei de casă se poate confrunta cu golurile temporare de casă, ca urmare a decalajului dintre momentele încasării veniturilor şi cele ale efectuării plăţilor

Acoperirea acestora se efectuează din: fondul de rulment şi din împrumuturi fără dobândă din disponibilităţile din contul general al trezoreriei statului. Valoarea acestui împrumut este limitată la 5% din totalul veniturilor estimate a se încasa pe durata anului fiscal în care se face împrumutul.

CAPITOLUL 5BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT

5.1 Consideraţii generale

13

Înfăptuirea asigurărilor sociale de stat face necesare constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor de asigurări sociale, ceea ce presupune existenţa bugetului asigurărilor sociale de stat.

Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde veniturile şi cheltuielile sistemului public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.

Bugetul asigurărilor sociale de stat este gestionat şi administrat de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale. Ministrul Muncii şi Solidarităţii Sociale este ordonator principal de credite pentru bugetul asigurărilor sociale de stat şi deleagă atribuţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare pentru ordonatorul principal de credite bugetare conducătorului executiv al CNPAS.

În acelaşi timp, organelor asigurărilor sociale de stat le revine obligaţia de a urmări cu responsabilitate modul de stabilire şi încasare a veniturilor sale, astfel încât să se asigure posibilitatea efectuării tuturor cheltuielilor prevăzute.

Bugetul asigurărilor sociale de stat se întocmeşte distinct de bugetul de stat şi se aprobă de Parlament, printr-o lege separată. Această procedură este datorată faptului ca veniturile cuprinse în bugetul asigurărilor de stat trebuie utilizate doar pentru finanţarea acelor cheltuieli înscrise în acest buget.

Guvernul elaborează anual, pe baza propunerilor CNPAS, proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat, pe care îl supune spre aprobare Parlamentului.

Dacă legea bugetului asigurărilor sociale de stat nu a fost adoptată cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare bugetul asigurărilor sociale de stat pe anul precedent până la adoptarea noului buget.

Excedentele anuale ale bugetului asigurărilor sociale de stat pot fi utilizate în anul următor, potrivit destinaţiilor aprobate prin lege, după restituirea transferurilor primite de la bugetul de stat.

Eventualul deficit curent al bugetului asigurărilor sociale de stat se acoperă din disponibilităţile bugetului de asigurări sociale de stat din anii precedenţi şi, în continuare, din fondul de rezervă,

În mod excepţional în situaţii motivate, pentru acoperirea deficitului bugetului asigurărilor sociale de stat, după epuizarea fondului de rezervă, veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat se completează cu sume care se alocă de la bugetul de stat.

5.2 Funcţiile şi principiile bugetului asigurărilor sociale de stat

Bugetul asigurărilor sociale de stat este una din pârghiile principale pe care statul le utilizează în vederea îndeplinirii sarcinilor şi funcţiilor sale, el reprezentând un instrument important prin care se repartizează o parte din venitul naţional din sfera productivă în sfera neproductivă.

Bugetul asigurărilor sociale de stat (ca si finanţele luate în întregul lor) îndeplineşte aşadar funcţia de repartiţie a unei părţi importante din venitul naţional funcţie ce se înfăptuieşte prin încasarea contribuţiilor de asigurări sociale, precum şi prin felul cum se efectuează cheltuielile cu plata pensiilor şi acordarea ajutoarelor în cadrul asigurărilor sociale.

Bugetul asigurărilor sociale de stat mai îndeplineşte şi funcţia de control asupra creării venitului naţional asupra felului cum s-au constituit şi cum se utilizează fondurile de asigurări sociale. Formarea, repartizarea şi utilizarea acestor fonduri reclamă efectuarea unui riguros control a cărui finalitate este să asigure respectarea disciplinei financiare atât în procesul formării şi repartizării fondurilor, cât şi în procesul utilizării lor.

Ca şi componentă a bugetului public naţional, bugetul asigurărilor sociale de stat este fundamentat pe aceleaşi principii ca şi acesta.

Principiile bugetului asigurărilor sociale de stat sunt: autonomia, anualitatea, universalitatea, unitatea, echilibrarea, realitatea, publicitatea bugetului.

Autonomia bugetului asigurărilor sociale de stat rezultă din faptul că, deşi acest buget este o componentă a bugetului public naţional alături de bugetul de stat şi bugetele locale, el se întocmeşte distinct de bugetul de stat şi se aprobă de Parlament odată cu acesta, printr-o lege distinctă.

Anualitatea bugetului asigurărilor sociale de stat rezultă din însăşi legea pentru adoptarea bugetului de stat. Durata de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat este strict limitată la un an, după expirarea căruia funcţiile sale încetează pentru a face loc aplicării bugetului anului următor. In ţara noastră exerciţiul bugetar începe la 1 ianuarie şi ia sfârşit la 31 decembrie al aceluiaşi an, adică anul bugetar coincide cu cel calendaristic. Veniturile şi cheltuielile realizate după 31 decembrie se înregistrează în bugetul anului următor, chiar dacă ele au fost prevăzute în bugetul pe anul expirat.

Universalitatea bugetului. Prin acest principiu se înţelege cuprinderea în buget a tuturor veniturilor şi cheltuielilor stabilite prin actele normative ca aparţinând asigurărilor sociale de stat. Planurile de venituri şi cheltuieli pentru asigurările sociale elaborate de către întreprinderi, instituţii etc., sunt înregistrate integral în bugetul asigurărilor sociale de stat, însă în timpul executării lor, din totalul contribuţiilor se reţin sumele necesare plăţii, la locul de muncă, a ajutoarelor şi a pensiilor persoanelor care cumulează pensia cu salariul etc., vărsându-se la buget numai partea din suma contribuţiilor rămasă după efectuarea acestor plăţi.

Unitatea bugetului. Principiul unităţii bugetului constă în faptul că veniturile şi cheltuielile din toate planurile de venituri şi cheltuieli pentru asigurările sociale se concentrează, din treaptă în treaptă, până la obţinerea unui singur plan financiar - bugetul asigurărilor sociale de stat. Această operaţie de centralizare nu este o simplă operaţie aritmetică sau statistică, ea constituie un stadiu de mare însemnătate al planificării financiare în cadrul căruia veniturile şi cheltuielile din planurile de asigurări sociale trebuie coordonate cu indicatorii social-culturali din planul economiei naţionale.

Echilibrarea bugetului este un principiu care izvorăşte în primul rând din necesitatea unei juste planificări bugetare. Echilibrarea bugetului asigurărilor sociale de stat se realizează nu numai prin egalitatea dintre venituri şi cheltuieli, ci şi prin crearea unor rezerve de venituri care să fie folosite atunci când trebuie efectuate cheltuieli într-un volum mai mare decât cel planificat iniţial. Dinamismul economiei naţionale, creşterea veniturilor pe baza cărora se determină contribuţiile pentru asigurările sociale de stat, fac ca în realitate bugetul asigurărilor sociale să se încheie şi cu excedente.

14

Realitatea bugetului constă în elaborarea şi înfăptuirea lui pe baza unor date reale. Ea mai rezultă şi din faptul că veniturile şi cheltuielile bugetare sunt determinate prin calcule temeinice, fiind asigurată şi de certitudinea şi ritmicitatea veniturilor realizate în economie.

Publicitatea bugetului. Bugetul asigurărilor sociale de stat este dezbătut pe larg în Parlament, iar după adoptare este publicat în Monitorul Oficial, în presa centrală şi locală, fiecare cetăţean putând lua cunoştinţă de conţinutul lui.

5.3 Procedura bugetului asigurărilor sociale

Cuprinzând actele şi operaţiunile de elaborare, aprobare şi executare sau îndeplinire a fiecărui buget anual al asigurărilor sociale de stat, procedura acestui buget este supusă dispoziţiilor generale procedurale prevăzute de Legea finanţelor publice, care prevede că elaborarea şi execuţia bugetului asigurărilor sociale sunt supuse principiilor anualităţii, echilibrului şi publicităţii, la fel ca elaborarea şi execuţia bugetului de stat. Bugetul asigurărilor sociale se elaborează potrivit normelor metodologice stabilite de Ministerul finanţelor, aceste extinderi ale principiilor şi normelor asupra bugetului asigurărilor sociale fiind justificate de faptul că acest buget face parte din bugetul public naţional şi este autonom faţă de bugetul de stat şi bugetele locale.

Procedura bugetului asigurărilor sociale se identifică cu particularităţile privind organele care elaborează proiectul de buget şi urmăresc executarea anuală a bugetului aprobat, ca şi unele aspecte specifice de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor acestui buget. Aceste particularităţi sunt raţional inerente din moment ce bugetul asigurărilor sociale de stat are menirea lui proprie, exprimată de destinaţia cheltuielilor acestor asigurări, pentru acoperirea cărora acest buget dispune de venituri proprii, între care este remarcabilă contribuţia bănească pentru asigurările sociale de stat.

În ceea ce priveşte individualitatea şi autonomia bugetului asigurărilor sociale de stat, sunt de reţinut dispoziţiile din Legea finanţelor publice care prevăd: Bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele anexă la acesta se întocmesc de către Ministerul Finanţelor, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, distinct de bugetul de stat şi se aprobă de Parlament. Autonomia actuală a bugetului asigurărilor sociale de stat se dovedeşte valoroasă şi în comparaţie cu situaţia lui anterioară, de concepţie socialistă, conform căreia acest buget era inclus în bugetul republican cu consecinţele subordonării execuţiei bugetului asigurărilor sociale de stat faţă de execuţia bugetului republican, ca principală componentă a bugetului unic de stat.

Proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat este elaborat de către Ministerul Finanţelor cu ajutorul datelor primite de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale de la direcţiile judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru probleme de muncă şi protecţie socială.

La elaborarea proiectului bugetului anual al asigurărilor de stat se urmăreşte echilibrul dintre venituri şi cheltuieli, prevăzându-se rezerve băneşti îndeosebi pentru indemnizaţiile ce se acordă în cazuri de incapacitate temporară de muncă atrasă de accidente şi îmbolnăviri profesionale care se produc neprevăzut.

Pentru prevederile de venituri şi cheltuieli ale acestui buget sunt de mare însemnătate datele privind evoluţia veniturilor şi cheltuielilor din anii precedenţi, precum şi estimarea evoluţiei veniturilor şi cheltuielilor în anul următor, cu influenţele creşterii probabile a preţurilor şi tarifelor.

Elaborat până la începutul ultimului trimestru, proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat este înaintat Parlamentului spre dezbatere şi aprobare, alăturat proiectului bugetului de stat pe acelaşi an următor.

În ipoteza în care bugetul asigurărilor sociale de stat nu este aprobat de parlament până la începerea noului exerciţiu bugetar, se procedează conform dispoziţiei Legii finanţelor publice, la fel ca în cazul bugetului de stat, la execuţia bugetară pe baza bugetului din anul expirat.

Execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat constă în realizarea contribuţiei şi a celorlalte venituri în corelaţie practic necesară cu plata pensiilor, indemnizaţiilor şi ajutoarelor băneşti acordate din acest buget.

Instituirea legală a procedeului prin care angajatorii au dreptul să reţină din contribuţia datorată sumele de bani necesare plăţii drepturilor de asigurări sociale cuvenite personalului propriu în luna respectivă, simplifică operaţiunile băneşti de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, rămânând ca unităţile debitoare să plătească numai contribuţia rămasă după reţinerea sumelor de bani cuvenite personalului propriu ca indemnizaţii şi alte drepturi băneşti de asigurări sociale. In cazul în care sumele de bani cuvenite personalului propriu depăşesc contribuţia datorată pe luna respectivă, diferenţele se primesc din conturile bancare în care se concentrează contribuţiile plătite de alţi debitori de aceeaşi categorie.

Pentru execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat, în folosul acestui buget sunt deschise conturi de venituri şi conturi de cheltuieli la sucursalele Băncii Comerciale Române. Conturile bancare de venituri sunt deschise distinct pentru contribuţiile plătite de persoanele juridice cu personal salariat, separat pentru contribuţiile plătite de persoanele fizice care utilizează munca salariată şi, de asemenea, separat pentru contribuţiile salariaţilor şi pensionarilor plătite în vederea trimiterii la tratament balnear şi odihnă, în aceste ultime conturi înscriindu-se şi alte venituri ale bugetului asigurărilor sociale de stat.

Pentru plata şi concentrarea în conturile bancare deschise pentru contribuţiile şi celelalte venituri ale bugetului asigurărilor sociale de stat trebuie îndeplinite cerinţele de legalitate a tuturor veniturilor bugetare, respectiv de calcul conform al contribuţiilor şi de achitare la termenele legale de către debitori. Respectarea acestor cerinţe are şi însemnătatea practică a constituirii fondurilor băneşti necesare pentru efectuarea tuturor cheltuielilor bugetului asigurărilor sociale de stat.

Conturile bancare de cheltuieli sunt deschise pentru plata pensiilor de asigurări sociale şi a ajutoarelor cuvenite pensionarilor, precum şi, separat, pentru plata indemnizaţiilor şi ajutoarelor ce se acordă persoanelor ce lucrează în întreprinderi mici şi asociaţii lucrative independente cu salariaţi sau membrii cuprinşi in asigurările sociale de stat. Utilizarea numai a acestor două feluri de conturi bancare de cheltuieli este justificată de procedeul simplificator al plăţii indemnizaţiilor şi ajutoarelor băneşti de asigurări sociale cuvenite personalului salariat al regiilor autonome, întreprinderilor, instituţiilor etc., prin reţinerea sumelor de bani necesare acestor plăţi din contribuţia de asigurări sociale datorată de fiecare dintre aceste regii autonome, întreprinderi, instituţii etc.

15

Din conturile bancare de cheltuieli, sumele de bani necesare plăţii pensiilor, indemnizaţiilor şi ajutoarelor de asigurări sociale se obţin şi se întrebuinţează cu particularităţile procedurale ale creditelor bugetare, conform dispoziţiei generale din Legea finanţelor publice, care statuează că şi "sumele aprobate prin bugetul asigurărilor sociale de stat, în limitele cărora se pot efectua cheltuieli, reprezintă credite bancare, care nu pot fi depăşite". În aplicarea acestei dispoziţii legale se deschid credite bugetare cuvenite Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, din care se transmit creditele bugetare necesare direcţiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru probleme de muncă şi protecţie socială, pentru plata pensiilor, indemnizaţiilor şi ajutoarelor de asigurări sociale. Aceste plăţi se efectuează urmându-se procedura întocmirii tabelelor de pensionari având decizii ale comisiilor de pensii, emiterii cupoanelor-mandat şi plăţii pensiilor cu ajutorul acestor cupoane, procedură stabilită prin normele metodologice instituite de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale.

Conform dispoziţiilor Legii finanţelor publice, efectuarea cheltuielilor de pensii, indemnizaţii şi ajutoare de asigurări sociale este supusă condiţiilor şi formelor scrise ale contabilităţii publice, precum şi ale controlului financiar preventiv, concomitent şi posterior exercitat asupra întregii execuţii a bugetelor anuale ale asigurărilor sociale de stat şi neapărat asupra legalităţii şi temeiniciei actelor de angajare a cheltuielilor din aceste bugete.

Despre execuţia bugetelor anuale ale asigurărilor sociale de stat se întocmesc bilanţurile contabile trimestriale cu ajutorul cărora, după expirarea exerciţiului financiar, se întocmeşte contul anual de execuţie a fiecărui buget anual de acest fel. Contul anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat este sinteza contabilă a veniturilor realizate şi cheltuielilor efectuate, cu rectificările legale inerente în anii în care înlăturarea subvenţiilor bugetare a atras creşterea preţurilor şi tarifelor, indexarea salariilor şi pensiilor etc. Acest cont de execuţie bugetar, însoţit de raportul de verificare şi analiză se înaintează parlamentului spre aprobare o dată cu contul general de execuţie a bugetului de stat. Contul anual de execuţie a bugetului este supus verificării Curţii de Conturi împreună cu conturile de execuţie a celorlalte componente ale bugetului public naţional

5.4. Veniturile şi cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat

Constituirea resurselor bugetului asigurărilor sociale de stat se face pe seama contribuţiilor şi veniturilor nefiscale, prelevate de la persoane juridice şi fizice, şi anume din:

- contribuţiile de asigurări sociale datorate de: angajatori; asiguraţi; şomeri.- contribuţiile salariaţilor şi pensionarilor pentru trimiterile la odihnă şi tratament balnear;- dobânzile bancare pentru disponibilităţile băneşti apărute în executarea bugetului asigurărilor sociale de stat;- majorările şi amenzile aplicate pentru neplata integrală şi la termen a contribuţiei de asigurări sociale;- sumele de bani obţinute din lichidarea unor debite restante din anii anteriori;- restituirea pensiilor şi indemnizaţiilor acordate fără temei legal;- alte venituri, potrivit legii.Încasarea contribuţiilor şi a celorlalte venituri ale bugetului asigurărilor sociale de stat se efectuează în conformitate cu

prevederile legale in vigoare. Dintre veniturile bugetare ale asigurărilor sociale de stat, contribuţia plătită de persoanele juridice şi fizice ai căror salariaţi

sunt cuprinşi în aceste asigurări, este cel mai important venit bugetar şi cu o reglementare juridică rnai complexă, proporţia acestei contribuţii ajungând în ultimele decenii între 95 şi 99% din totalul veniturilor bugetare ale asigurărilor sociale de stat. Această contribuţie se calculează asupra fondului de salarii contributiv al fiecăreia dintre unităţile plătitoare, în acest scop fiind precizate sumele de bani ce se includ şi cele care nu sunt cuprinse în fondul de salarii contributiv.

Fondul de salarii contributiv se calculează anual de către întreprinderi, instituţii, societăţi economice şi alţi debitori ai contribuţiei pentru asigurările sociale de stat, şi se repartizează pe trimestre, aceste date fiind necesare întocmirii bugetului asigurărilor sociale de stat.

Disponibilităţile băneşti ale asigurărilor sociale de stat sunt purtătoare de dobânzi; nivelul dobânzilor se stabileşte prin convenţii încheiate de CNPAS cu trezoreria statului sau cu băncile.

În cazul neachitării la termen a contribuţiilor datorate bugetului asigurărilor sociale de stat Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale sau, după caz, Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale vor proceda la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite acestui buget şi a majorărilor de întârziere şi vor dispune încasarea sumelor respective prin aplicarea dispoziţiilor legale.

Sumele de bani ce se constată că au fost plătite ca pensii, indemnizaţii şi ajutoare de asigurări sociale de stat "fără drept", deci în alte cazuri şi condiţii decât cele legale, trebuie restituite fondurilor băneşti din care au fost acordate, de către beneficiari, pe baza deciziilor date în acest scop de organele administrative de specialitate. Restituiri de acest fel nu se urmăresc dacă persoanele fizice au decedat între timp.

Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat sunt reglementate având următoarele destinaţii- prestaţiile de asigurări sociale din sistemul public constând din:

• pensia pentru limită de vârstă;• pensia de invaliditate; • pensia de urmaş;• indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă;•indemnizaţia pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii• indemnizaţia acordată femeilor în caz de maternitate;• indemnizaţia pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav;• ajutorul în caz de deces.

- cheltuieli privind organizarea şi funcţionarea sistemului public (cheltuieli materiale şi servicii, cheltuieli de personal);- transferuri;

16

- finanţarea unor investiţii proprii;- rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite; - cheltuieli ocazionate de executarea silită a creanţelor

bugetare;- alte cheltuieli prevăzute de lege; - fondul de rezervă.

Cheltuielile prevăzute în bugetul asigurărilor sociale de stat reprezintă limite maxime care nu pot fi depăşite, iar modificarea lor se va face în condiţiile legii.

Calculul pensiilor, indemnizaţiilor şi ajutoarelor băneşti de asigurări sociale de stat se face pe baza normelor speciale de drept al muncii.

Din bugetul asigurărilor sociale de stat se suportă diferenţa dintre valoarea biletului de tratament balnear sau de odihnă şi contribuţia beneficiarilor de astfel de bilete, pentru un număr determinat de locuri. Tot din acest buget se mai pot acorda gratuit un număr limitat de bilete anumitor categorii de asiguraţi, conform reglementărilor legale.

Din veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat se prelevă anual până la 3% pentru constituirea unui fond de rezervă. Acesta se utilizează pentru acoperirea prestaţiilor de asigurări sociale în situaţii temeinic motivate sau a altor cheltuieli ale sistemului public, aprobate prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Fondul de rezervă se reportează în anul următor şi se completează potrivit prevederilor legale. Fondul de rezervă cumulat nu poate depăşi nivelul cheltuielilor prevăzute pentru anul bugetar respectiv.

CAPITOLUL 6TREZORERIA FINANŢELOR PUBLICE

6.1 Definirea si conţinutul economic al Trezoreriei Finanţelor Publice

La început, termenul de trezorerie era identificat cu banii publici, iar ulterior cu o instituţie desemnata să asigure respectarea ansamblului de reguli specifice casieriei si contabilităţii publice.

Trezoreria a existat în ţara noastră, înainte celui de-al doilea război mondial, într-o altă formă decât cea care se preconizează să se generalizeze în sistemul actual al finanţelor publice. Până în anul 1925 pe lângă Ministerul Finanţelor a funcţionat şi o casierie centrală a tezaurului, dată după care serviciul operaţiilor de trezorerie a fost preluat de B.N.R.. În afară de casieriile statului au funcţionat însă, în perioada respectivă, casierii speciale care aveau legături independente şi directe cu Banca Naţională, pe linia execuţiei şi ale bugetelor anexă. De aici şi modul diferit în care este explicat termenul de "trezorerie" în Dicţionarul Limbii Române.

Astfel, în Dicţionarul explicativ al limbii române, trezorerie este definită ca "oficiu al unui stat unde se păstrează şi se administrează tezaurul public", însă nu mai corespunde condiţiilor actuale de tranziţie la economia de piaţă.

Apropiată de realitatea actuală este definiţia dată în Dicţionarul enciclopedic, după care trezorerie este "un ansamblu de operaţiuni financiare şi băneşti, bugetare şi extra bugetare, pe care le face statul pentru procurarea mijloacelor băneşti care sunt necesare şi pentru cheltuirea acestor mijloace". Procesul de aplicare a reformei în România, în toate domeniile de activitate, pentru trecerea de la economia hipercentralizată la economia liberalizată (de piaţă), a cuprins şi sistemul financiar - bancar, conducând la modificării importante în rolul şi structura sistemului de organizare şi funcţionare al băncilor, cu consecinţe deosebite asupra execuţiei finanţelor în sectorul public.

Aceste modificării, precum şi schimbările de concepţie privind administrarea şi utilizarea resurselor financiare în sectorul public, au condus la concluzia că realizarea cu rezultate foarte bune a execuţiei finanţelor publice în condiţiile economiei de tranziţie, se asigură numai dacă se dispune de sisteme proprii de organizare. "Un astfel de sistem, care permite intervenţia promptă în toate fazele de urmărire a execuţiei finanţelor publice, îl reprezintă Trezoreria, concepută într-un mod unitar de organizare şi funcţionare la nivelul Ministerului Finanţelor şi în cadrul unităţilor sale teritoriale".

In prezent, termenul de trezorerie este folosit in doua sensuri: pe de o parte, el serveşte la desemnarea casieriilor propriu zise ale statului, atunci când se vorbeşte de „situaţia trezoreriei" sau de „deficitul trezoreriei"; pe de alta parte, el serveşte la desemnarea unei administraţii publice, ca instituţie.În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, trezoreria e concepută ca un sistem operaţional în cadrul Ministerului

Finanţelor Publice, prin care se efectuează în principal:- operaţiunile financiare şi băneşti bugetare şi extrabugetare ale sectorului public şi contabilitatea acestora ;

- controlul fiscal asupra încasării la termen a veniturilor ;- controlul asupra finanţării cheltuielilor instituţiilor publice ;- refinanţarea deficitului bugetar ;- lansarea împrumuturilor de stat ;- plasarea disponibilităţilor sectorului public.Sistemul trezoreriei există în mai multe ţări care au economie de piaţă cu vechi tradiţii, de pildă Franţa, S.U.A., Anglia,

Italia. De altfel, definirea trezoreriei ca sistem a preocupat mulţii specialişti în finanţe la nivel internaţional. Astfel, după Pirre Conso "funcţia de trezorerie are ca obiect să trateze plăţile şi încasările, adică fluxurile financiare şi articulaţiile lor cu plătitorul şi cu conturile bancare"'. Astfel, când o firmă dezvoltă o activitate în străinătate fie exportând,fie importând, fie investind, ea ajunge în situaţia să primească sau să dea, să ramburseze anumite fluxuri realizate în monezi decât în moneda sa, ceea ce introduce riscul de schimb.

După părerea lui Josetteli Peyrard, trezoreria internaţională urmăreşte în principal "diferenţa între lichidităţii şi schimburile bancare de trezorerie exprimate în devize străine", în timp ce Daniel Peyont adaugă "Gestiunea trezoreriei

17

internaţionale un specific propriu care rezultă din patru categorii de factori: existenţa fluxurilor ce pot fi în mai multe monede... ; complexitatea tehnicilor de transferuri de fonduri internaţionale ; reglementarea schimburilor străine... ; reglementarea schimburilor proprii….

Alain Deniel şi Paul Cordeau, analizând funcţiile şi atribuţiile trezoreriei, consideră că gestiunea de stat este cea mai importantă deoarece "această funcţie a mişcării generale de fonduri " cum o numesc ei constă în "ajustarea (reglarea) resurselor impozitelor, intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi în ansamblu circuitului trezorerie în spaţiu şi în timp, ceea ce presupune existenţa unei lichidităţi mobile, disponibilităţi imediate în scopul de a face faţă unor nevoi imprevizibile..., decalajelor sezoniere e venituri şi cheltuieli".

6.2 Funcţiile Trezoreriei finanţelor publice. Necesitatea şi importanţa organizării şi funcţionării acesteia

Necesitatea organizării şi funcţionării Trezoreriei Finanţelor Publice

Înfiinţarea Trezoreriei Finanţelor Publice este imperativ necesară în perioada de tranziţie:o în primul rând pentru umplerea acelor goluri create de modificările survenite în organizarea şi conducerea

procesului bugetar începând cu anul 1990, în sensul ca Banca Naţională a României a renunţat la execuţia bugetului, păstrând numai contul de trezorerie al statului orientându-şi activitatea cu prioritate spre soluţionarea problemelor privind circulaţia bancară şi emisiunea monetară.

o în al doilea rând, diversificarea sistemului bancar a pus probleme asupra controlului execuţiei bugetului public naţional, în sensul că asupra încasării veniturilor şi efectuării cheltuielilor bugetare, practic nu se mai execută nici un control, băncile comerciale, unde finanţele publice îşi aveau conturile, ne mai având atribuţii în acest sens.

o în al treilea rând, organizarea actuală a sistemului bancar prezintă un mare risc pentru sectorul public, cunoscând faptul că activitatea bancară este supusă regimului falimentului, caz în care ar fi implicate şi finanţele publice, cel puţin teoretic, dacă acestea s-ar afla în gestiunea unei bănci. Analizând astfel lucrurile, s-a creat necesitatea stabilirii acelui sistem de organizare a execuţiei care să asigure protejarea finanţelor sectorului public de toate riscurile, inclusiv de cel al costului ridicat al cheltuielilor legate de comisioanele bancare şi al costului dobânzilor aferente împrumuturilor ce s-ar lua pentru acoperirea deficitului bugetar.

Funcţiile si importanţa Trezoreriei Finanţelor Publice

Trezoreria Finanţelor Publice este concepută ca o instituţie financiară prin care sectorul public îşi efectuează operaţiunile de încasări si plăţi, asupra cărora Ministerul Finanţelor Publice exercită controlul fiscal şi financiar preventiv, îndeplinind în principal, următoarele funcţii:

- casier al sectorului public prin care se asigură încasarea veniturilor, efectuarea plăţilor şi păstrarea disponibilităţilor. In calitate de casier al statului, apreciem că trezoreria finanţelor publice generează o adevărată reţea de fluxuri monetare la nivelul căreia se asigură legătura dintre intrări (încasări) şi ieşiri (plăţi), în permanenţă trebuind să existe disponibilităţi care să facă faţă scadenţelor. Desigur, pentru a preîntâmpina riscul incapacităţii de plată sau al încasărilor insuficiente care ar duce la amânarea plăţilor există posibilitatea de a realiza dimensionarea încasării minime pe baza datelor din balanţele zilnice de verificare.

- asigurarea execuţiei bugetului public naţional privind încasarea veniturilor şi efectuarea plăţilor dispuse de ordonatori în limita creditelor acordate ; Execuţia bugetară se realizează prin trezoreria, volumul operaţiunilor ajungând la cifre importante ce pun în evidenţă rolul trezoreriei. Este foarte important de reţinut că disponibilităţile temporare aflate în contul general al trezoreriei au susţinut unele programe guvernamentale privind reforma economică, execuţia bugetului de stat, a bugetelor asigurărilor sociale de stat s.a..

- exercitarea operativă a controlului financiar preventiv asupra încasării veniturilor cât şi a încadrării cheltuielilor dispuse de ordonatorii de credite în prevederile si destinaţia aprobată prin bugetele de venituri si cheltuieli; Ca organ de specialitate, exercită în mod curent controlul asupra eliberării sumelor in numerar sau prin virare din contul Instituţiilor publice pentru efectuarea cheltuielilor, existenta bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobat in condiţiile legii, respectării limitelor creditelor bugetare deschise si repartizate si a destinaţiei acestora urmărind si alte obiective stabilite prin normele metodologice ale Ministerului Finanţelor Publice.

- efectuarea operaţiunilor de decontare în contul instituţiilor publice şi păstrarea disponibilităţilor acestora, în urma constituirii şi utilizării mijloacelor extrabugetare şi a fondurilor speciale;

- atragerea disponibilităţilor din economie ( instituţii financiare, agenţi economici, populaţie ) pe calea constituirii de depozite cât şi prin împrumuturi de stat lansate in vederea asigurării resurselor financiare pentru reabilitarea şi retehnologizarea unor sectoare de economie, acoperirea deficitului bugetar;

- efectuarea de plasamente financiare pe termen scurt a disponibilităţilor statului temporar în conturile trezoreriei;

- gestionarea datoriei publice, reflectată în primirea împrumuturilor interne şi externe, folosirea acestora potrivit destinaţiei prevăzute în contracte, rambursarea creditelor la scadenţa şi plata dobânzilor;

- asigură evidenţa contabilă privind execuţia de casă pentru toate operaţiunile de încasări şi plăţi cu ajutorul conturilor sintetice şi analitice desfăşurate pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare şi pe plătitori;

- asigură funcţionarea corespunzătoare a sistemului informaţional contabil privind raportarea execuţiei bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale, fondurilor speciale şi extrabugetare, ş.a.

18

Pornind de la aceste considerente, rolul Trezoreriei finanţelor publice este pus în evidenţă de rapiditatea, operativitatea circuitelor realizate prin "fluxurile de intrare şi fluxurile de ieşire precum şi de posibilitatea de cunoaştere, previzionare, urmărire şi menţinerea echilibrului acestora în execuţie pentru a avea în permanenţă disponibilităţi".

In primul rând, importanţa organizării şi funcţionării Trezoreriei Finanţelor Publice vizează previziunile fluxului intrărilor sunt în funcţie de repartizarea sau natura veniturilor bugetare şi se referă la : fluxuri de intrări permanente marcate de încasarea veniturilor curente (fiscale şi nefiscale) şi de capital şi fluxuri de intrări temporare în situaţia admiterii bonurilor de tezaur sau împrumuturi bancare.

În cazul trezoreriei publice teritoriale în previzionare trebuie avute în vedere şi fluxurile de completare (de echilibru), referitoare la transferurile efectuate din bugetul de stat şi sumele defalcate din impozitul pe salarii. Previziunile fluxurilor de ieşire se referă la fluxurile curente de ieşire ce se realizează pe de o parte prin creditări de sume de către agenţii economici prin conturile deschise la băncile comerciale şi care reprezintă de regulă plăţi din conturile bugetare şi mijloace extrabugetare ale instituţiilor publice, iar pe de altă parte prin eliberarea numerarului necesar instituţiilor publice pentru salarii, deplasări şi alte plăţi în numerar.

În al doilea rând, prin trezorerie se asigură exercitarea în mai bune condiţii a atribuţiilor Ministerului Finanţelor Publice şi unităţilor sale teritoriale, ca urmare a reorganizării şi îmbunătăţirii structurii aparatului financiar - fiscal, urmărindu-se întărirea rolului şi importanţei unităţii fiscale teritoriale în cadrul căreia funcţionează un compartiment distinct cu activitate de trezorerie.

In al treilea rând prin organizarea activităţii de trezorerie la nivel teritorial, se creează acesteia posibilitatea să realizeze toate fluxurile privind operaţiunile de deconectare, să urmărească operativ toate obligaţiile bugetare de încasat de la agenţii economici şi să efectueze direct controlul asupra finanţării instituţiilor publice situate în raza ei de activitate.

Trezoreria asigură organizarea celor mai bune condiţii pentru exercitarea controlului printre organele proprii ale Ministerului Finanţelor Publice privind realizarea veniturilor.

Astfel se creează posibilitatea efectuării unui control riguros asupra documentelor în legătură cu- temeiul legal prin care s-a stabilit obligaţia virării de impozite şi taxe către buget ;- respectarea termenelor de virare a veniturilor ;- încadrarea în reglementările în vigoare privind virarea impozitelor pe bugete şi înregistrarea veniturilor pe capitole şi

subcapitole prevăzute de clasificaţia bugetară.Exercitarea controlului prin trezorerie constituie instrumentul sigur de a gestiona eficient şi a pune ordine în utilizarea

fondurilor de către instituţiile publice.Trezoreria asigură acel control preventiv riguros pentru toate plăţile dispuse de ordonatorii de credite, sub aspectul

legalităţii, al încadrării în prevederile bugetare şi în disponibilităţile băneşti extinse la un moment dat.În al patrulea rând, importanţa Trezoreriei este marcată şi de faptul că prin ea se realizează - la nivel central, de către

Ministerul Finanţelor Publice - gestionarea datoriei publice interne şi externe, lansarea şi rambursarea împrumuturilor contractate şi plata dobânzilor.

Fluxurile curente de ieşiri în legătură cu eliberarea numerarului necesar instituţiilor publice, prin casieria trezoreriei teritoriale avem judeţele înfiinţate în prima parte a anului 1993 care funcţionează în condiţii foarte bune şi în prezent. Varianta în care trezoreriile teritoriale nu au casierii de plăţi a fost agreată ulterior şi este cazul celor înfiinţate după 1 octombrie 1993, situaţie în care efectuarea plăţilor în numerar pentru instituţiile publice se face printr-o bancă comercială stabilită de către Direcţia de Trezorerie pe baza convenţiei intervenite între Ministerul Finanţelor Publice şi Băncile Comerciale, dar este o soluţie prin care trezoreria îşi pierde din funcţionalitate.

În al cincilea rând, trezoreria publică prezintă importanţă deosebită pentru că prin ea se realizează perfecţionarea sistemului informaţional şi decizional, folosindu-se sisteme de prelucrarea automată a datelor, obţinându-se astfel informaţii certe, operative în legătură cu execuţia bugetară, asigurându-se eficienţă sporită în luarea deciziilor. Astfel se asigură informaţii zilnice în legătură cu încasarea veniturilor, efectuarea cheltuielilor, înregistrarea deficitului, disponibilităţile din conturile trezoreriei şi altele, ceea ce asigură o bază eficientă de date în vederea luării deciziilor.

Astfel, Ministerul Finanţelor Publice dispune de instrumentul pentru stabilirea strategiei pe termen scurt şi lung în domeniul finanţelor publice, cunoscând ansamblul informaţiilor privind derularea execuţiei prin sistemul Trezoreriei..

Activitatea prin care se exercita funcţiile tradiţionale ale Trezoreriei se bazează pe două principii, si anume:a) centralizarea fondurilor publice;b) gestionarea fondurilor publice.

a) Centralizarea fondurilor publice a fost generata, în timp, de necesitatea grupării tuturor serviciilor financiare pentru ca statul să-şi exercite integral suveranitatea financiară. De aceea, pentru funcţionarea unui mecanism al centralizării fondurilor s-a instituit Trezoreria publică centrală, ca un pas important ir planul separării finanţelor publice de cele private

Totodată, mecanismul centralizării fondurilor a presupus, de la început, crearea unei administraţii speciale însărcinate cu execuţia bugetului având mai multe funcţii contabile, ceea ce a presupus separarea sa în raport cu autorităţile, centrale si locale, care iau decizii privind execuţia bugetului. Stabilirea unitaţii casieriei în favoarea serviciului public al Trezoreriei a fost însoţită de atribuirea agenţilor săi a dreptului de control asupra ansamblului operaţiilor de execuţie a bugetului.

b) Gestionarea fondurilor publice se efectuează atât in timp cât şi în spaţiu. Gestionarea fondurilor publice în timp se efectuează în cadrul anului financiar. Previziunile excepţionale, pe perioade mai lungi, se pot realiza numai prin conturi speciale.

Previziunea anuală a încasărilor şi cheltuielilor bugetare este necesară deoarece nu există o egalitate în timp între ritmul încasărilor şi cel al plăţilor. De exemplu, la începutul anului impozitele şi taxele nu sunt colectate, iar casieriile sunt cam goale (numai dacă nu există excedente sau disponibilităţi constituite în Trezorerie din anul trecut), iar anumite cheltuieli trebuie efectuate imediat. În această situaţie, rolul Trezoreriei este să ajusteze încasările şi cheltuielile, în timp, fapt pentru care apelează la împrumuturi pe termen foarte scurt, în aşteptarea încasării veniturilor prevăzute de buget (aceste împrumuturi pot fi avansuri acordate de Banca Centrala sau bonuri de tezaur emise pe termen scurt).

19

Gestionarea fondurilor publice în spaţiu presupune compensaţiile între diferitele casierii, din teritoriu, unele fiind excedentare iar altele deficitare. Mişcarea generală a acestor fonduri se realizează pe bază de documente, iar raporturile între trezoreriile locale şi cea centrală, rezidă, din acest punct de vedere, în ţinerea unei contabilităţi a mişcării fondurilor publice, respectiv a contabilităţii trezoreriilor.

Trezoreriile organizate la nivel de municipiu (sectoare), oraşe şi administraţii financiare rurale "sunt unităţi direct funcţionale " prin care se exercită o parte însemnată a funcţiilor lor de bază:

- Funcţia de casier a sectorului public, prin care se asigură: încasarea veniturilor din impozite, taxe şi alte venituri în numerar de la agenţii economici, instituţiile publice şi contribuabilii ; eliberarea de numerar la cererea instituţiilor publice din conturile acestora în vederea efectuării de plăţi prin casieria proprie precum şi păstrarea disponibilităţilor.

- Funcţia de control financiar - preventiv asupra încasării veniturilor, cu încadrarea în conturile sintetice şi analitice corespunzătoare clasificaţie bugetare şi asigurarea evidenţei analitice pe plătitori, precum şi asupra încadrării cheltuielilor dispuse de către ordonatorii de credite în prevederile şi destinaţia aprobată prin bugetul anual.

- Funcţia de asigurare a contabilităţii sintetice şi analitice privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat constituirea şi utilizarea mijloacelor extrabugetare şi a fondurilor cu destinaţie specială cu ajutorul conturilor sintetice şi analitice desfăşurate pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare în mod deosebit; întocmirea zilnică şi lunară a balanţei de verificare privind operaţiunile derulate printre trezorerie; asigurarea lucrărilor de încheiere a execuţiei financiare, la finele anului cu întocmirea bilanţului contabil anual.

Calitatea de casier public a Trezoreriei - implica doua aspecte, şi anume:a) execuţia de casa a operaţiunilor de încasări şi plăti efectuate de stat;

b) asigurarea unor disponibilităţi suficiente pentru a face faţă angajamentelor statului, în cadrul exigibilităţilor.Execuţia de casă a încasărilor şi plăţilorObiectul acestor operaţii îl constituie execuţia operaţiunilor şi ale corespondenţilor. În calitate de casier al statului,

Trezoreria efectuează un număr mare de încasări şi plăţi, care sunt operaţiuni prevăzute de legea bugetară (adică venituri şi cheltuieli bugetare propriu-zise), precum şi operaţiuni ale conturilor speciale ale trezoreriei.

Totodată, Trezoreria este şi casierul corespondenţilor care depun cu titlu obligatoriu sau facultativ fondurile la Trezorerie sau sunt autorizaţi să procedeze la operaţii cu venituri şi cheltuieli prin intermediul trezoreriei.

De asemenea, Trezoreria are ca sarcină emisiunea titlurilor de împrumut public şi gestionarea datoriei statului.Asigurarea disponibilităţilor băneşti în cuantum suficient pentru a face faţă cheltuielilor statului şi corespondenţilor săi

constituie o sarcina fundamentala a Trezoreriei. De fapt, procurarea de bani în casieria publică reprezintă prima dintre operaţiunile Trezoreriei şi este dependentă de mişcarea fondurilor în timp, determinată de termenele la care devin exigibile încasările şi plăţile.

Pentru echilibrarea Trezoreriei se poate apela la trei categorii de resurse, şi anume:o utilizarea fondurilor corespondenţilor (colectivităţi locale, instituţii publice, întreprinderi publice ş.a.) în intervalul

de timp până când aceştia îşi retrag din conturi sumele necesare pentru efectuarea plaţilor proprii;o emisiunea bonurilor de tezaur; o avansurile acordate de Banca Centrală.Calitatea de bancher - Trezoreria acţionează pe de o parte ca o bancă de depozit (de afaceri) care furnizează capitaluri

unor întreprinderi pentru a se dezvolta, iar pe de altă parte ca o bancă de emisiune, intervenind în acest fel în domeniul circulaţiei monetare.

In România, se interzice acoperirea cheltuielilor bugetului de stat prin recurgerea la emisiune monetara sau prin finanţarea directă de către bănci. Refinanţarea datoriei publice interne, finanţarea deficitului bugetar şi echilibrarea balanţei de plăţi externe se efectuează prin contractarea şi garantarea de către Ministerul Finanţelor pe piaţa financiară internă şi externă, de împrumuturi în limitele aprobate anual de către Parlament.

Pe parcursul execuţiei bugetului de stat, acoperirea golurilor temporare de casă şi a deficitului înregistrat se efectuează prin:

folosirea resurselor disponibile aflate în conturile Trezoreriei statului; legea prevede ca aceste resurse se pot folosi pentru finanţarea temporară de până la 20% din deficitul înregistrat pe parcurs;

emisiunea de bonuri de tezaur sau alte instrumente specifice, în primele zece luni ale fiecărui an şi care sunt purtătoare de dobândă şi cu scadenţa până la sfârşitul anului financiar (valoarea totala a acestor înscrisuri aflate in circulaţie nu poate depăşi 8% din volumul total al cheltuielilor statului);

împrumuturi fără dobânda acordate de Banca Naţională a României, pe baza resurselor de creditare ale acesteia şi pe o perioada de maxim 6 luni şi fără a depăşi anul financiar în curs (împrumuturile acordate nu pot depăşi într-un an financiar 10% din totalul cheltuielilor bugetare, precum şi dublul capitalului Băncii Naţionale a României şi fondului de rezerva constituit);

suplimentarea unor credite bugetare aprobate prin Legea bugetului de stat în vederea finanţării unor acţiuni şi sarcini noi, apărute pe parcursul anului.

Pentru activitatea proprie a instituţiei Trezoreriei se întocmeşte bugetul de venituri şi cheltuieli al acesteia. Bugetul se întocmeşte anual şi se aproba de către Guvern o dată cu propunerile bugetului de stat. De regulă, acesta se poate modifica semestrial şi ori de câte ori este necesar, de către Guvern, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice, în funcţie de schimbările intervenite.

6.3 Rolul sistemului informaţional in funcţionarea eficienta a Trezoreriei Finanţelor Publice

20

Sistemul informaţional este definit ca ansamblul metodelor procedeelor, tehnicilor de culegere, transmitere, prelucrare, stocare a datelor şi informaţiilor, analiza lor în vederea fundamentării deciziilor ce se iau într-un domeniu, în cazul nostru fiind vorba de cel al trezoreriei finanţelor publice.

Modernizarea sistemului informaţional din sfera finanţelor şi implicaţiile în activitatea trezoreriilor publice vizează activitatea de bază in următoarele domenii:

constatarea, stabilirea, urmărirea obligaţiilor fiscale ale agenţilor economici; accelerarea fluxului informaţional privind achitarea obligaţiilor fiscale;

fundamentarea analitica la ordonatorii terţiari ai cheltuielilor instituţiilor bugetare pentru deschiderea creditelor de finanţare;

instituirea metodologiei de depunere a bugetelor consiliilor locale la unităţile trezoreriei, în vederea urmării finanţării activităţilor locale conform hotărârilor consiliilor locale, consemnate în bugetele locale;

perfecţionarea structurilor de date în vederea interfaţării produselor informatice, pentru schimbul de informaţii la nivelul aplicaţiilor de evidenţă fiscală, evidenţa bugetelor, prelucrări statistico - operative, analiză financiara.

Fluxul informaţional

Pentru înţelegerea fluxurilor operaţionale privind deconectarea prin trezoreria publică, trebuie cunoscut fluxul informaţiei bazat pe circuitul documentelor.

După modul de efectuare a operaţiunilor de încasări şi plăţi, fluxul informaţional se desfăşoară pe următoarele circuitea ) Circuitul documentelor privind operaţiunile de încasare a veniturilor prin casieria trezoreriei. Documentele ce se

întocmesc şi care intră în circuit sunt "note de plată", "foi de vărsământ" pentru depunerea numerarului şi "chitanţa " de plată eliberată de casierie ; "jurnalul de casă" completat la casierie pe baza notelor de plată, a foilor de vărsământ şi a borderourilor de încasări ; " jurnalul de înregistrare" şi `jurnalul de sinteză" întocmite de compartimentul de control şi evidenţa veniturilor pe baza documentelor de casă şi care stau la baza înregistrărilor în "fişa sintetică" a contului "casa" şi "fişelor analitice " pe capitole şi subcapitole de venituri şi "fişa de cont sintetic" în care se înregistrează zilnic operaţiunile ; "balanţe de verificare analitice" întocmite zilnic şi lunar de către compartimentul de control şi evidenţa veniturilor şi care le transmite compartimentului contabilitate pentru confruntarea rulajelor debitoare, creditoare şi soldurilor cu datele din fişele de cont sintetice şi întocmirea balanţei de verificare sintetică, zilnică

b) Circuitul documentelor privind efectuarea operaţiunilor de încasare şi a celor de plăţi prin virament. În cadrul acestui circuit informaţional întâlnim două categorii de documente şi anume

• Documente de plata veniturilor prin virament ( dispoziţii de plată, dispoziţii de încasare, cecuri cu limită de sumă ) se întocmesc de plătitorii de impozite şi taxe ale căror date se confruntă la compartimentul "control şi evidenţa veniturilor" cu "extrasul de cont" primit de la Direcţia Judeţeană de Trezorerie şi se fac înregistrările în "jurnalul de înregistrare" pe baza căruia se întocmeşte " jurnalul sinteză" al contului sintetic de bilanţ. În baza jurnalului sintetic, compartimentul contabilitate înregistrează încasarea veniturilor în fişele de cont analitice şi sintetice, iar compartimentul de control venituri şi cheltuieli întocmeşte balanţa analitică pe plătitori pentru conturile de venituri atât zilnice cât şi lunar

• Documente de plăţi prin virament ale instituţiilor publice ce stau la baza înregistrărilor în jurnale deînregistrare a documentelor de plăţi" şi din care compartimentul "control şi evidenţa

cheltuielilor" preia rulajul zilnic şi întocmeşte jurnalul sinteză al contului sintetic de bilanţ", de unde se preiau şi se înregistrează zilnic datele privind operaţiunile de plăţi, în fişele de cont sintetice şi analitice la compartimentul de contabilitate. Zilnic, compartimentul de control şi evidenţă a cheltuielilor întocmeşte "balanţe analitice" pentru conturile analitice de cheltuieli, disponibilităţi ale instituţiilor publice şi le transmite compartimentului contabilitate, pentru întocmirea zilnică a balanţei de verificare sintetică pe baza fişierelor de cont sintetice şi analitice ;

c) Circuitul documentelor privind efectuarea operaţiunilor de plăţi prin casieria trezoreriei, documentele ce se întocmesc şi care intră în circuit fiind : "CEC de numerar" întocmit de titularul contului şi în baza căruia casieria efectuează plata după ce în prealabil compartimentul control şi evidenţa cheltuielilor a efectuat controlul asupra documentelor de plăţi prezentate de ordonatorii de credite ; "jurnalul de casă" completat de casierie ; "jurnalul de înregistrare" pentru debitul sau creditul fiecărui cont sintetic de cheltuieli, precum şi " jurnalul de sinteză" al contului sintetic de bilanţ, ambele întocmite zilnic de către compartimentul de control şi evidenţa cheltuielilor pe baza datelor din jurnalul de casă şi a documentelor de plată anexate ; "fişe de cont" sintetice şi analitice de cheltuieli deschise la compartimentul de contabilitate pe baza datelor din cele două jurnale. La compartimentul control şi evidenţă se întocmeşte zilnic balanţa analitică a conturilor analitice privind cheltuielile bugetului de stat, disponibilităţi, fonduri cu destinaţie specială şi le transmite compartimentului contabilitate, unde se confruntă cu aceleaşi date din conturile sintetice şi se întocmeşte balanţa sintetică a conturilor.

CAPITOLUL 7APLICAREA SISTEMULUI DE CALCUL CONTABIL DIGRAFIC IN CONTABILITATEA PUBLICA,

LA NIVEL MACROECONOMIC

7.1 Contabilitatea statului – parte componentă a contabilităţii publice

Contabilitatea statului este o parte a contabilităţii publice, şi anume: cea referitoare la operaţiunile statului.Contabilitatea statului poate fi privită din două puncte de vedere, şi anume: al organismelor participante şi al operaţiunilor la

care se aplică.a) Din punct de vedere al organismelor participante, putem enumera:

21

Statul şi instituţiile publice naţionale; Legea privind finanţele publice nr.72/1996 prevede că în înţelesul noţiunii de instituţii publice naţionale se cuprind: Senatul României, Camera Deputaţilor, Preşedinţia României, Guvernul, Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

colectivităţile teritoriale (Consiliile comunale, orăşeneşti, ale sectoarelor Municipiului Bucureşti, municipiile şi oraşele) şi instituţiile publice subordonate acestora.

b) Din punct de vedere al operaţiunilor vizate, putem enumera: elaborarea bugetului; executarea încasărilor şi a cheltuielilor bugetare prin ordonatori şi contabili; realizarea operaţiunii de trezorerie, a mişcărilor de numerar, a valorilor mobiliare, a conturilor de depozit şi a conturilor curente; operaţiuni cu privire la conturile de creanţe şi de datorii.

Organizarea contabilităţii statului trebuie să permită: cunoaşterea şi controlul operaţiunilor bugetare şi ale operaţiunilor de trezorerie; cunoaşterea situaţiei patrimoniului; calculul cursului de revenire, al costului şi randamentului serviciilor; determinarea rezultatelor anuale; integrarea operaţiunilor în Contabilitatea Naţională; controlul gestiunii ordonatorilor şi a contabililor publici (control administrativ, jurisdicţional şi parlamentar).

Contabilitatea publică, în general, este formată dintr-un ansamblu de dispoziţii de ordin legislativ sau reglementări care permit asigurarea executării cu fidelitate a bugetului şi a altor operaţiuni financiare ale organismelor publice.

Evoluţia contabilităţii statului şi a instituţiilor lui, a controlului încasărilor şi a plăţilor publice a avut dintotdeauna ca sursă de inspiraţie organizarea financiară a ţării şi anumite reglementări ale structurilor politice.

Rezumând, putem spune că ea a evoluat trecând de la concepţia de Contabilitate ca mijloc de control, legată de "statul jandarm", la cea de Contabilitate ca mijloc de informare necesară "statului intervenţionist".

Dar apariţia ideilor noi nu înseamnă că principiile tradiţionale au fost sau sunt abandonate. Dimpotrivă, controlul gestiunii datoriei publice rămâne piatra fundamentală a contabilităţii statului. Dar contabilitatea publică are un dublu rol: cel de control şi cel de informare.

După ce primul obiectiv, şi anume, controlul banului public, a fost atins, autorităţile financiare se preocupă de a-l atinge şi pe cel de al doilea, şi anume, de a furniza informaţii.

Aceste schimbări (transformări) nu au operat brusc într-o perioadă bine definită. Putem aprecia că acestea au ca punct de plecare în România anul 1929, pentru că el marchează punctul de plecare a unor serii de realizări de o importanţă majoră cu privire la adaptarea contabilităţii publice la nevoile crescânde de informaţii financiare.

Sub rezerva modificărilor pe care le va aduce introducerea unui nou plan de conturi, aspectele esenţiale ale acestui complex sunt următoarele:

Contabilitatea statului descrie operaţiunile referitoare la finanţele publice într-o evidenţă organizată, în partidă dublă, la nivelul contabililor principali, secundari şi terţiari, iar la nivelul comunelor, a contabililor sau percepţiilor locale, o evidenţă contabilă în partidă simplă.

Ordonatorii principali justifică anual operaţiunile efectuate în faţa Curţii de Conturi sub forma unui cont de gestiune la care se anexează actele justificative prevăzute de lege.

Acest cont de gestiune prezintă totalitatea operaţiunilor executate într-un an, evoluţia încasărilor, operaţiunile bugetare, operaţiunile de trezorerie. Operaţiunile bugetare sunt prezentate distinct prin operaţiuni cu privire la exerciţiul curent şi operaţiuni ale perioadei complementare, respectiv ale exerciţiului precedent.

Conturile de gestiune, la finele anului, sunt regrupate de Ministerul Finanţelor într-un cont global numit "Contul general al execuţiei bugetare". Ministerul Finanţelor, singurul responsabil de realizarea încasărilor bugetare, întocmeşte la sfârşitul gestiunii "Contul încasărilor bugetare", document care prezintă distinct sumele prevăzute a se încasa, încasările realizate şi rămăşiţele (restul) de încasat.

Pe de altă parte, fiecare minister are obligaţia de a întocmi "Contul execuţiei bugetare" în care el dă socoteală de creditele bugetare puse la dispoziţie.

Toate aceste documente sunt prezentate Curţii de Conturi, care, după ce le verifică, prezintă o dublă declaraţie de conformitate: una, cu privire la ansamblul conturilor de gestiune şi a contului general al execuţiei bugetare; alta, cu privire la contul general şi conturile de execuţie ale ministerelor.

Acestea sunt documente de bază pe care se fundamentează Controlul parlamentar al execuţiei bugetare. Curtea de Conturi prezintă raportul anual o dată cu proiectul Legii bugetare.

După votarea proiectului Legii şi a rezultatelor controlului Curţii de Conturi, se trece la executarea Legii bugetare.Sistemul contabil astfel conceput garantează respectarea prevederilor Legii finanţelor şi a regulamentelor specifice Contabilităţii

publice.Controlul autorizării conţinutului Legii anuale a bugetului este asigurat de Curtea de Conturi (control administrativ) şi de

Parlament (control parlamentar). Controlul respectării regulamentelor specifice Contabilităţii publice urmăreşte utilizarea eficientă a averii publice; el este

exercitat de administratori şi de diferite organe de control la faţa locului, pe de o parte, şi de Curtea de Conturi pentru conturile de gestiune ale ordonatorilor de credite.

Dacă tot acest sistem al contabilităţii statului răspunde cu bine obiectivului controlului utilizării banului public, sub aspectul capacităţii de informaţie operativă, totuşi, el este ineficient.

Rezultatele execuţiei bugetare nu se pot cunoaşte decât în momentul elaborării Contului general al execuţiei bugetare, după câteva luni de la închiderea exerciţiului bugetar. Autorităţile centrale nu dispun, pentru gestiunea trezoreriei, decât de unele situaţii financiare.

22

Fără îndoială că de această carenţă nu suferă "statul jandarm", unde bugetul nu reprezintă decât un inventar, exprimat în bani, al nevoilor pentru serviciile publice, precum şi al resurselor necesare pentru acoperirea acestora.

Dar trebuie să remarcăm faptul că după primul război mondial şi, în special după criza economică din anul 1929, intervenţia statului în domeniul economic şi financiar a devenit o realitate.

Criza a făcut să se înţeleagă şi mai bine carenţa sistemului de informaţii atunci când statul îşi intensifică intervenţia în viaţa economică.

Anul 1930 marchează punctul de plecare a unor serii de eforturi, care continuă şi în prezent, vizând adoptarea organizării contabilităţii la nevoile crescânde de informaţii financiare.

7.2 Adaptarea contabilităţii publice la nevoile de informaţii financiare

Expunerea realizărilor care au jalonat cei şaptezeci şi cinci de ani de la apariţia în România a Legii Contabilităţii Publice presupune prezentarea unei istorii frământate a încercărilor de adaptare a Contabilităţii publice la imperativele timpului, şi anume de a asigura informaţii rapide, actuale, exacte, care s-au aflat multă vreme înaintea mijloacelor tehnice capabile a le satisface.

Principalul obiectiv a fost acela de a asigura Ministerului Finanţelor şi serviciilor sale mijloacele necesare urmăririi operaţiunilor referitoare la finanţele statului.

Aceste mijloace, în general, s-au concretizat în documente centralizatoare, formulare tipizate, elaborate de specialişti din Ministerul Finanţelor sau de marii profesori universitari: Spiridon Iacobescu, Al. Sorescu, Mărculescu, Aleseanu, Demetrescu, Evian, Vina, Dumitru Rusu etc.

Aceste centralizatoare s-au lovit multă vreme de multiple obstacole de ordin tehnic.Ele au ridicat, într-adevăr, trei serii de probleme, şi anume:

1. Colectarea informaţiilor la nivelul postului contabil punea problema dacă datele din documente conţin toate elementele necesare şi dacă contabilitatea este astfel organizată, încât să permită completarea corespunzătoare a acestor registre.

2. Modul de transmitere a informaţiilor ridica problema periodicităţii transmiterii informaţiilor şi, mai ales, a mijlocului utilizat (document, manuscris, sau alte mijloace).

3. Exploatarea, utilizarea la nivel central a informaţiilor transmise ridicau problema integrării documentelor contabile într-o contabilitate centrală sau într-o situaţie statistică extracontabilă, pe de o parte, iar pe de altă parte se punea problema găsirii mijloacelor tehnice necesare în vederea efectuării acestor centralizări.

Dezbaterea diverselor soluţii a făcut să se pună problema organizării unei comisii de reformă, însărcinată cu punerea în aplicare a Legii contabilităţii publice.

Printre priorităţile stabilite au fost cele referitoare la inventarierea patrimoniului public naţional, precum şi necesitatea elaborării unor reglementări cu privire la înregistrarea în mod unitar a tuturor operaţiunilor instituţiilor publice, elaborarea unui nou plan de conturi.

7.3 Unele consideraţii generale cu privire la procedura normală de execuţie a cheltuielilor statului

Procedura normală de execuţie a cheltuielilor este în principiu aplicabilă tuturor datoriilor statului. Ea se fondează pe principiul separării funcţiilor ordonatorului şi a contabilului public. Independent de controlul exercitat de contabil asupra actelor ordonatorului, trebuie să semnalăm rolul Curţii de Conturi cu privire la examinarea cheltuielilor. Cu alte cuvinte, o execuţie riguroasă a cheltuielilor statului implică şi o verificare a operaţiunilor contabile.

7.4 Ordonatorii de credite

Noţiunea de ordonator este un termen relativ imprecis şi deci foarte discutat. Ordonanţa din 14 septembrie 1822, din Franţa, face pentru prima dată referire la noţiunea de ordonator în cadrul organizării administrative.

Toate textele cu privire la contabilitatea publică care au apărut ulterior nu au făcut altceva decât să îmbogăţească sau să sărăcească de conţinut noţiunea de ordonator. Articolul 14 al Decretului din 31 mai 1862 consemnează: "Administratorii şi ordonatorii sunt însărcinaţii stabilimentelor având menirea de a încasa drepturile şi veniturile şi de a ordonanţa plăţile".

Această confuzie explică majoritatea definiţiilor eronate date ordonatorilor. În multe lucrări de specialitate întâlnim prezentat principiul separării funcţiei ordonatorului de contabil, ca principiu al separării administratorilor de contabili.

Trebuie, de asemenea, să subliniem faptul că angajamentele de plată nu cad numai în sarcina ordonatorilor.Apreciem că este bine să prezentăm câteva definiţii date noţiunii de ordonator.Pentru G. Devaux "... este ordonator public de încasări sau de plăţi persoana care, în numele statului, al unei colectivităţi sau al

unui stabiliment public, are calitatea de a contracta, constata, lichida o creanţă sau o datorie sau pentru a ordona fie încasarea unei creanţe, fie plata unei datorii".

Regulamentul general cu privire la contabilitatea publică, din anul 1962, din Franţa, defineşte ordonatorul ca fiind "persoana însărcinată cu prescrierea execuţiei încasărilor şi plăţilor, ea constată drepturile organismelor publice, realizează încasările, angajează şi efectuează plăţile".

Remarcăm faptul că definiţia propusă de regulamentul general nu menţionează ordonanţarea, dar găsim în acelaşi Regulament un alt articol cu privire la ordonanţare, şi anume articolul 32, care arată că ordonanţarea cheltuielilor este efectuată fie direct de ordonatorii principali, fie prin ordonatorii secundari. Observăm, de asemenea, că definiţia propusă nu foloseşte noţiunile de creanţe şi datorie.

G. Devaux afirmă că ordonatorilor li se asociază pe lângă noţiunile de încasări şi plăţi şi cele de creanţe şi datorii.

23

Rolul tradiţional al ordonatorului constă în pregătirea cheltuielilor de la "naşterea" lor până la întocmirea ordinului de plată a sumelor datorate. Ordonatorul este însărcinat cu lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor; el are şi calitatea de a angaja cheltuielile.

7.5 Reguli generale ale execuţiei cheltuielilor statului

La baza execuţiei bugetare trebuie să se aşeze principiul separării ordonatorilor de contabilii publici.Organizarea finanţelor publice în Franţa a fost dominată de la începutul secolului al XIX-lea de principiul separării ordonatorilor

de credite de contabili. Regula separării ordonatorilor şi a contabililor a fost introdusă prin Ordonanţă în Franţa în 14 septembrie 1822, în care se face precizarea că funcţia administratorului este de ordonator şi este incompatibilă cu aceea de contabil. Ordonatorii impun executarea încasărilor şi plăţilor. Totodată, ei constată dreptul organismelor publice, lichidează debitele, angajează şi lichidează cheltuielile.

Contabilii publici sunt însărcinaţi cu: încasarea ordinelor remise de ordonatori, a creanţelor constatate; conservarea sau păstrarea bazei materiale; organizarea evidenţei contabile a tuturor încasărilor cu care organismul public a fost abilitat; efectuarea cheltuielilor în baza unui ordin emis de ordonator, fie la vedere, în baza documentelor prezentate de creditori, f e din

proprie iniţiativă; păstrarea şi conservarea fondurilor şi valorilor încredinţate organismelor publice; mânuirea fondurilor şi mişcărilor din contabile de disponibil; păstrarea documentelor justificative ale operaţiunilor şi ale documentelor contabile.

În concluzie, separarea între ordonatori şi contabili constă în: exclusivitate de competenţe în materie de execuţia bugetelor organismelor publice; atribuţiuni diferite; incompatibilitate absolută între funcţiile respective.

O analiză atentă scoate în evidenţă faptul că toţi sau aproape toţi contabilii depind de Ministerul Finanţelor. Aceasta înseamnă că funcţiile care le-au fost încredinţate sunt de aceeaşi natură, în comparaţie cu cele ale ordonatorilor; ei sunt aproape toţi controlaţi de acest minister, control exercitat sub diferite forme, iar conturile lor sunt judecate de Curtea de Conturi.

Separarea funcţiilor - ordonator - contabil - răspunde, de asemenea, principiului diviziunii muncii. Acest lucru permite să se obţină o mai mare competenţă, în domeniul contabilităţii publice, şi de unul şi de altul. Toate cheltuielile statului sunt, în mod normal, supuse proceduri de execuţie, care cuprinde patru faze tradiţionale: angajamentul, lichidarea, ordonanţarea şi plata.

Acest principiu, din punct de vedere teoretic, n-a fost niciodată contestat, dar cunoaşte şi două excepţii, după cum urmează: prima categorie de excepţii constă în aceea că o cheltuială poate avea loc chiar şi fără o ordonanţare prealabilă. Ministerul Finanţelor poate întocmi o listă a cheltuielilor care pot fi plătite fără a fi ordonanţate sau a celor care se plătesc, iar

ordonanţarea lor se face ulterior. altă categorie de excepţii o constituie cele referitoare la "regimul avansurilor": astfel, pentru cheltuieli efectuate fără o

ordonanţare prealabilă, contabilul are puteri mult mai mari decât prin procedura ordinară (deoarece ordonatorul intervine înaintea plăţii operaţiunilor ordonanţate); dimpotrivă, în regimul avansurilor, ordonatorul poate să facă presiuni asupra contabilului pentru a-l determina să-i pună la dispoziţie anumite fonduri pentru diferite cheltuieli, pe care apoi, bineînţeles, să le justifice.

Plata cheltuielilor fără ordonanţare, precum şi plata în regim de avans constituie, deci, procedura excepţionale; ele vor fi tratate după prezentarea procedurilor normale de execuţie a cheltuielilor publice.

7.5.1 Angajarea cheltuielilor

Angajamentul a fost pentru o lungă perioadă de timp noţiunea cea mai rău definită. Numeroase definiţii propuse sunt inexacte. De obicei, prin angajare înţelegem "actul care pune statul în situaţia de debitor".

Fără îndoială, angajamentul este operaţiunea iniţială în urma căreia statul se află obligat, angajat faţă de viitorii creditori. De exemplu, comanda unei furnituri este doar un fapt generator de datorie.

Statul nu devine debitor doar în momentul livrării comenzii. Printre altele, datoria statului nu rezultă întotdeauna dintr-un act voluntar; ea se poate naşte independent, în urma unei decizii administrative unde el nu intervine decât pentru a constata acest lucru: este cazul cheltuielilor "de reparaţii de război".

Angajamentul este actul prin care un organism public creează sau constată în sarcina sa o obligaţie de achitat. Angajamentul se găseşte definit cu precizie ca act juridic. Din punct de vedere administrativ, angajamentul defineşte o noţiune mult mai complexă, care vizează modul în care sunt utilizate creditele bugetare.

Deci, iată, putem privi angajamentul din punct de vedere juridic şi din punct de vedere contabil.

Angajamentul juridicAngajamentul juridic este, deci, actul prin care statul creează sau constată în sarcina sa o obligaţie de plată.Acest act nu are mereu aceeaşi formă sau aceleaşi caracteristici juridice. Nu este posibil să prezentăm o listă cu toate formele

posibile de angajament, prezentăm doar trei categorii de angajamente diferite:

24

plăţi rezultate direct din aplicarea prevederilor legale sau a regulamentelor; dreptul beneficiarilor de a încasa creanţele este independent de deciziile administrative. Rolul administratorului este limitat doar la a constata şi a lichida creanţele (este cazul plăţilor pentru diferite prestaţii al căror tarif este stabilit pe bucată, oră, a plăţii pensiilor de invaliditate etc.);

cheltuieli efectuate în urma unor acte individuale cu care sunt abilitaţi funcţionarii publici (încheierea unui contract de cumpărare, comanda unui utilaj etc.);

pentru alte cheltuieli, angajamentul rezultă din combinaţia prevederilor legale cu deciziile individuale (astfel, pentru plata personalului, angajamentul are la bază prevederi legale cu privire la crearea administraţiei, a cadrului de desfăşurare, a regulilor de recrutare, avansare şi decizii, hotărâri ministeriale cu privire la numirea şi promovarea în funcţii).

Angajamentul contabilAngajamentul contabil constă în afectarea unei părţi din creditele bugetare în vederea realizării cheltuielilor care rezultă din

angajamentul juridic.Este, fără îndoială, necesară organizarea unei evidenţe contabile a angajamentelor pentru a avea o bună gestiune financiară.Trebuie să facem precizarea că angajamentele sunt limitate fie la nivelul creditelor aprobate, fie la nivelul sumelor aprobate

pentru programe, prin Legea finanţelor sau Legea anuală a Bugetului.Este necesar să se cunoască în orice moment suma cumulată a cheltuielilor angajate pentru a o putea compara cu suma

aprobată prin buget pentru a determina creditele disponibile de a fi angajate.De subliniat este faptul că angajamentul contabil a fost întotdeauna în urma angajamentului juridic.Dacă este vorba de cheltuieli de investiţii, trebuie să subliniem faptul că angajamentul precede, se află în amonte faţă de

decizia ordonatorului.Toate proiectele de investiţii presupun trei tipuri de operaţiuni: individualizarea, afectarea şi angajamentul.Individualizarea autorizării unui program constă în materializarea, concretizarea unui lucru din investiţia respectivă; de

exemplu, în cadrul unui program de amenajări rutiere, construcţia unui pod.Afectarea autorizării de program constă în decizia ordonatorului de a preleva (pune de o parte) o sumă de bani pentru

realizarea unei operaţiuni de investiţii; de exemplu, ordonatorul afectează zece milioane pentru construcţia podului.Angajamentul este actul care corespunde definiţiei date şi el este ulterior afectării şi autorizării de programe; de exemplu,

pentru ordonator este vorba de a semna contractul cu privire la construirea podului.

Limitele angajamentuluiPrevederile bugetare limitează posibilităţile angajamentului de cheltuieli. Aceste limite constau în sumele posibile de a fi

cheltuite, pe de o parte, şi în ce interval de timp, ce perioadă pot fi angajate aceste cheltuieli.

Cu privire la perioada angajamentuluiLegea privind finanţele publice stabileşte durata angajamentului la un an bugetar de la 1 ianuarie la 31 decembrie.

Angajamentele pentru cheltuieli curente a căror execuţie sau livrare n-a avut loc până la 31 decembrie, sau a căror ordonanţare nu a putut fi operată înaintea închiderii gestiunii anuale sunt imputate creditelor bugetare ale anului următor. Această măsură a fost luată pentru a evita folosirea creditelor din anul curent, neutilizate, pentru cheltuielile care privesc anul viitor.

Cu privire la sumele angajateNivelul angajamentelor nu poate fi mai mare decât alocaţiile bugetare. Această autorizare are la bază creditele deschise în baza

Legii anuale a bugetului, care sunt împărţite pe capitole ale clasificaţiei bugetare, fiecare capitol grupând cheltuielile după natura şi destinaţia lor.

Creditele bugetare sunt alocaţii prevăzute prin buget, pentru cheltuieli stabilite. Bugetul aprobat fixează natura lor şi autorizează realizarea acestora până la nivelul sumelor stabilite.

Credite estimative, provizorii şi limitativeCreditele nu au toate aceleaşi caracteristici: ele pot fi estimative, provizorii şi limitative.

Creditele estimative sunt credite destinate datoriilor statului, rezultate din dispoziţii speciale sau convenţii permanente prevăzute de lege; ele vizează datoria publică, cheltuielile de judecată sau de reparaţii civice, rambursările, degrevările şi restituirile, precum şi alte cheltuieli prevăzute într-o situaţie anexă a Legii bugetului.

Este vorba de cheltuieli obligatorii care trebuie în orice caz plătite; nivelul acestor cheltuieli nu este cunoscut decât cu aproximaţie şi prevederile bugetare sunt estimative.

Creditele provizorii se referă la cheltuielile de apărare a căror sumă nu poate fi cu exactitate stabilită de buget şi care au, de asemenea, un caracter obligatoriu pentru că ele sunt angajamente în virtutea Legii bugetului.

Lista, capitolele şi datoriile au un caracter provizoriu; ea este dată în fiecare an prin Legea anuală a bugetului.Angajamentele de cheltuieli nu pot depăşi limita creditelor deschise. Periodic, dacă Creditele deschise sunt

insuficiente, ele pot fi completate printr-o ordonanţă a Ministerului de Finanţe.Toate celelalte credite sunt limitative: cheltuielile nu pot fi angajate decât în limita aprobărilor:Aceste credite limitative nu pot fi mărite decât printr-o Lege rectificativă a bugetului.

Autorizarea de programe şi credite de platăLegea privind finanţele publice precizează că dotările afectează cheltuielile de capital şi împrumuturile şi prevede

cuprinderea acestora în programul de dezvoltare.

25

Autorizările de programe constituie limitele superioare ale cheltuielilor pe care ministerele sunt abilitate să le angajeze pentru realizarea investiţiilor prevăzute de lege. Ele au o valabilitate nelimitată sau sunt valabile până în momentul în care Legea prevede anularea sau modificarea lor.

Autorizările de programe sunt utilizate de ministere, fie sunt delegate ordonatorilor secundari de credite.Creditele de plată reprezintă limitele superioare ale cheltuielilor care pot fi ordonanţate sau plătite în timpul anului.

Pentru acest gen de cheltuieli, sumele cuprinse în autorizările de program sunt limite maxime, iar creditele deschise constituie limita angajamentelor.

Transferurile şi virările de crediteAprobările bugetare stabilite prin Legea anuală a bugetului nu sunt de neschimbat. Transferurile şi virările de credite pot

modifica repartizarea stabilită pe capitole, dar ele nu pot să determine deschiderea unor noi capitole. Transferurile modifică hotărârile serviciilor responsabile cu executarea cheltuielilor, nu şi natura acestor cheltuieli.

Virările care vizează modificarea naturii cheltuielilor prevăzute de Legea bugetului trebuie aprobate (autorizate) de Ministerul Finanţelor. Ministerul Finanţelor, în baza unui raport întocmit, solicită Guvernului aprobarea acestor modificări, numai dacă este vorba de modificări în interiorul aceluiaşi titlu sau minister.

Autorităţile abilitate în vederea angajării cheltuielilorMinistrul are calitatea de a angaja cheltuielile în limitele prevederilor legii bugetare. În fapt, numeroase cheltuieli sunt

angajate la nivel central de ministere sau de mandatarii (delegaţii) acestuia.În acelaşi timp, necesitatea izvorâtă din realitatea vieţii administrative a făcut ca miniştrii să delege o parte din puterilor lor

funcţionarilor locali, care au posibilitatea de a angaja cheltuieli în limita mandatului primit.Cheltuieli curente. Miniştrii sunt competenţi pentru a angaja cheltuieli la nivel central. Pentru unităţile din subordine, din

profil teritorial, miniştrii urmează să adreseze ordonatorilor secundari delegare de autoritate pentru angajamente de cheltuieli, în limita la care trebuie menţinute cheltuielile la nivel local.

Această delegare este separată cu privire la creditele aprobate care arată ordonatorului secundar limita mandatului de cheltuieli pe care el poate să le efectueze.

Trebuie, în schimb, să notăm faptul că delegările de credite au valoare, adeseori, şi de delegare de angajamente.Cheltuielile de capital. Gestiunea cheltuielilor de investiţii prin ordonatori este, prin natura lor, mult mai complexă decât cea

a cheltuielilor curente.De subliniat este faptul că faza angajamentului este ulterioară diverselor decizii cu privire la investiţie, localizarea ei în

spaţiu, autorizarea programului etc. Legea Finanţelor face o clasificare a investiţiilor, după cum urmează: - investiţii de interes naţional;- investiţii de interes local.Investiţii de interes naţional. Trebuie să precizăm că aceste lucrări se pot realiza şi coordona direct de la nivel central sau pot

fi încredinţate unui ordonator secundar.Realizarea operaţiunilor direct, la nivel centralMinistrul aprobă operaţiunile după ce obţine viza de control financiar preventiv şi apoi hotărăşte afectarea autorizării de

program necesară, precum şi angajamentul contabil şi juridic al operaţiunii.Realizarea operaţiunilor de investiţii încredinţate unui ordonator secundarDupă ce obţine viza de control preventiv, ministrul poate opta pentru una din cele două variante, şi anume:a) Stabileşte suma pe care o afectează pentru programul autorizat şi comunică ordonatorului sarcina de a executa programul

în limitele autorizării. Ordonatorul secundar consemnează aprobările ministrului, în evidenţa contabilă. El procedează mai întâi la consemnarea unui angajament contabil, apoi trece la angajamentul juridic al operaţiunii.

b) Delegă autorizarea de program în sarcina ordonatorului secundar care primeşte creditele, execută şi justifică apoi modul de realizare a mandatului încredinţat.

Investiţii necentralizate. Autorizările de programe aferente investiţiilor necentralizate sunt delegate global de miniştri, primarilor din fiecare judeţ, ordonatorilor secundari sau ordonatorilor terţiari.

Ordonatorii procedează la angajamentul contabil şi apoi al celui juridic.

Controlul angajamentelorCheltuielile publice nu pot fi angajate decât în limita şi în conformitate cu prevederile bugetare: Contabilul exercită un

control amănunţit asupra tuturor documentelor de cheltuieli, ocazie cu care el poate să refuze plata unor cheltuieli care i se par în neregulă.

Dar această intervenţie a contabilului se exercită ulterior, atunci când creanţa în sarcina statului din punct de vedere juridic era născută (de exemplu, furnizorul a livrat mărfurile comandate).

În aceste condiţii este dificil de a refuza plata furnizorului, din exemplul dat, deoarece nu există temeiul legal; o insuficienţă a creditelor sau un viciu administrativ nu poate afecta plata, deoarece furnizorul şi-a executat corect prestaţiile prevăzute în contract.

Singura soluţie constă în exercitarea asupra angajamentelor de cheltuieli a unui control preventiv, care să verifice legalitatea, prevederile bugetare, disponibilităţile băneşti înaintea semnării contractului, de exemplu. Acest control convenim a-l numi "control al angajamentelor de cheltuieli".

Dacă începând cu anul 1992 putem vorbi într-adevăr de un control al angajamentelor de cheltuieli care a fost creat şi care funcţionează bine la nivel central pentru angajamentele de cheltuieli ale ministerelor şi administraţiilor centrale, la nivel local, practic, nu este organizat un control al angajamentelor de cheltuieli.

26

O dată cu creşterea rolului administraţiilor locale corelată cu descentralizarea operaţiunilor financiare, trebuie luate măsuri în vederea asigurării unor activităţi administrative locale mult mai eficace şi mai rapide.

În acest sens este bine să ne gândim la instituirea unui control al angajamentelor de cheltuieli la nivel local şi încredinţarea organizării acestuia Trezoreriei locale.

Controlul cheltuielilor angajate la nivel centralControlul angajamentelor de cheltuieli la nivel central este asigurat de către funcţionari specializaţi. O dată cu creşterea

cheltuielilor publice, Legea contabilităţii publice din 1929 instituie funcţia de "controlor al angajamentelor de cheltuieli".Sistemul prevăzut prezenta anumite inconveniente, deoarece aceşti controlori aparţineau ministerului unde ei exercitau

controlul, deci, în realitate, ei aveau o independenţă limitată.Plasarea "controlorilor financiari" sub autoritatea Ministerului Finanţelor a făcut ca autoritatea reală a acestora să crească.

Începând cu anul 1993, după ce Curtea de Conturi a României se reorganizează şi îşi începe activitatea, "controlorii financiari" trec sub autoritatea acesteia şi sunt plasaţi în toate ministerele şi administraţiile centrale.

Atribuţiunea lor principală constă în examinarea prealabilă a actelor cu privire la angajamentele de cheltuieli şi apoi, dacă ele sunt legale, vizarea acestora. Toate actele, indiferent de forma lor, dacă constituie angajamente de cheltuieli, trebuie supuse vizei de control preventiv.

Aceştia exercită verificarea urmărind exactitatea evaluărilor şi a destinaţiei, aplicarea dispoziţiilor de ordin financiar şi legal, existenţa disponibilităţilor băneşti şi a prevederilor bugetare. Ei solicită în acest scop toate documentele justificative cu privire la angajamentele de cheltuieli.

Controlorii financiari au deci un câmp de observaţii foarte întins. Cu privire la oportunitatea cheltuielilor, sarcina rămâne de competenţa ordonatorilor.

În urma verificărilor, controlorii financiari pot să acorde viza şi atunci cheltuiala poate fi angajată, sau să refuze acordarea vizei, fapt ce împiedică ordonatorul de a da curs cheltuielii.

Dar, în acest caz, există o procedură de urmat prevăzută de Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi a României. Delegările autorizării angajamentelor de cheltuieli se supun şi ele vizei controlorilor financiari.

Dar controlorii financiari nu execută numai funcţia de control, ei au şi un important rol de consilieri financiari.În calitatea de consilier financiar, controlorii sunt însărcinaţi cu:

ţinerea evidenţei angajamentelor de cheltuieli; avizarea proiectelor ministerului pe care îl controlează, proiecte ce urmează a se aproba de Ministerul Finanţelor; avizarea propunerilor bugetare, cererile suplimentare de credite, proiectele de hotărâre, proiectele de decrete şi legi care

trebuie contrasemnate şi de ministrul finanţelor; analizarea şi semnalarea tuturor infracţiunilor de la principiile bugetare, a tuturor neajunsurilor din reglementările

Contabilităţii publice sau a textelor legislative şi regulamentelor, prezentarea tuturor repercusiunilor directe sau indirecte ale unei măsuri care vizează banul public;

în virtutea informaţiilor pe care le deţin, ei trebuie să fie veritabili consilieri financiari ai ministrului; ei fac parte din diferite comisii sau comitete care intervin în executarea bugetului; joacă rolul de informatori ai Ministerului Finanţelor şi ai Curţii de Conturi în legătură cu activitatea financiar-contabilă; la sfârşitul fiecărei gestiuni, ei prezintă un raport de ansamblu unde formulează observaţii şi propuneri.

În ceea ce priveşte controlul angajamentelor de cheltuieli, rolul "controlorilor financiari" este foarte important. Acest control este eficace pentru că el este prealabil. El se exercită nu asupra deciziilor deja luate şi care nu mai pot fi, de regulă, revocate, ci asupra proiectelor sau a propunerilor susceptibile de a fi modificate sau îmbunătăţite.

Controlul angajamentelor de cheltuieli la nivel localToate cheltuielile care angajează financiar statul se supun unui control financiar, implantat în fiecare judeţ. Această misiune

nu a fost încredinţată unor funcţionari specializaţi, ca şi în cazul controlorilor financiari centrali, ci Trezoreriilor finanţelor publice locale.

7.5.2. Lichidarea

Lichidarea are ca obiect verificarea realităţii datoriei şi stabilirea sumei de plată. În realitate, procedura execuţiei cheltuielilor cuprinde două operaţiuni: constatarea serviciului operaţiunii de efectuat şi efectuarea propriu-zisă a acestuia.

Atât constatarea operaţiunii, cât şi efectuarea propriu-zisă a acestuia au la bază acte, documente justificative.

Constatarea operaţiunii de efectuat şi calculul obligaţiilor statului Prima operaţiune constă în stabilirea din punct de vedere juridic a realităţii datoriei statului.Angajamentul de cheltuieli nu pune statul în situaţia de debitor, el constituie doar actul prealabil de naştere a datoriei. Este

vorba, aici, de a verifica dacă această datorie s-a ivit normal şi dacă persoana cu care statul a intrat în legătură a înţeles bine condiţiile prevăzute, precum şi obligaţiile ce-i revin. De exemplu, statul nu este debitor doar pentru munca prestată de un funcţionar sau pentru activitatea prestată de un furnizor, chiar dacă a fost comandată, ci trebuie să ne asigurăm că toate serviciile au fost prestate sau că întreaga comandă a fost onorată. Constatarea serviciului efectuat constituie deci un element esenţial în procedura execuţiei cheltuielilor.

A doua operaţiune constă în efectuarea corectă a calculelor cu privire la datoria statului şi verificarea dacă aceasta este exigibilă.

27

Constatarea serviciului efectuat şi lichidarea (plata) acestuia apar câteodată simultan sau câteodată unul după altul, constatarea preceda în mod normal şi logic lichidarea.

Dar ele sunt strâns legate şi, de aceea, adeseori este dificil de a le distinge. Aceste operaţiuni sunt efectuate de ordonatori conform principiului separării ordonatorilor şi a contabililor. Cheltuielile statului sunt lichidate de ordonatori. Administraţia, pentru onorarea acestor creanţe, procedează fie din oficiu, dacă posedă elementele de bază ale lichidării, fie la cererea creditorilor, în funcţie de documentele justificative prezentate.

Dacă administraţia refuză să constate existenţa unei creanţe a statului şi de a o lichida, persoana care se consideră titularul acestei creanţe poate angaja o acţiune juridică în vederea constatării drepturilor sale.

Documentele justificativeAtât constatarea serviciului efectuat, cât şi lichidarea (plata) au la bază documente justificative. Aceste documente

justificative trebuie să stabilească realitatea serviciului efectuat şi a drepturilor creditorilor. Documentele justificative variază în funcţie de natura cheltuielilor. Documentele justificative fac obiectul unui ordin al

Ministerului Finanţelor sau, după caz, sunt prevăzute în normele sau instrucţiunile de aplicare a Legii contabilităţii publice. Anumite operaţiuni, aşa cum este de altfel şi firesc, nu pot fi cuprinse sau enumerate. În toate cazurile, documentele justificative trebuie să scoată în evidenţă regularitatea şi legalitatea datoriei, precum şi a plăţii.

Aceste documente justificative trebuie păstrate în conformitate cu instrucţiunile speciale care sunt diferite, în funcţie de natura cheltuielilor, de forma acestora, precum şi de diferitele controale la care ele sunt supuse.

7.5.3. Ordonanţarea

După ce cheltuiala a fost angajată, s-a constatat existenţa datoriei, rămâne o singură operaţiune de efectuat, aceea care va permite creditorilor statului să perceapă suma datorată.

Ordonanţarea constituie a treia fază a execuţiei cheltuielilor publice. "Ordonanţarea este actul administrativ dat - reprezintă ordinul de plată a datoriei organismului public.

În fapt, ordonanţarea cuprinde două operaţiuni: ordinul de plată dat contabilului; stabilirea unui titlu de plată.Ordonanţarea apare ca o regulă categorică şi absolută: "Orice cheltuială efectuată în contul statului nu poate fi achitată

înainte de a fi ordonanţată". Ordonanţa constituie deci un act administrativ, care în nici un caz nu poate da naştere la un recurs contencios.

Modalităţi de ordonanţare Autorităţi competente

Ordonanţarea cheltuielilor se poate face fie direct de ministere în calitate de ordonator principal, fie prin ordonatorii secundari (conducătorii diferitelor instituţii publice). Pentru a realiza acest lucru, ordonatorii principali emit ordonanţe, ordine de plată ordonatorilor secundari sau terţiari.

Ordonanţările directe numite şi ordine de plată sunt cele eliberate direct creditorului de către ministru, pentru o cheltuială dată, şi vizează execuţia cheltuielilor bugetare ale administraţiei centrale. Ordonanţele de delegare au un caracter diferit: ele nu constituie, ca şi ordonanţările directe, ordine de plată a unor creditori anume. Ele sunt ordine prin care ministrul delegă autoritatea sa, în cadrul unor limite bine stabilite, ordonatorilor secundari sau terţiari.

Ordonatorii secundari efectuează plata în cadrul mandatului primit, sau delegă la rândul lor o altă persoană ca să efectueze plata creditorilor statului sau ai instituţiei publice.

Putem concluziona, deci, că se desprind trei situaţii distincte, după cum urmează: cheltuieli angajate şi ordonanţate la nivel central; cheltuieli angajate la nivel central şi mandatate pe plan local (delegarea plăţilor de credite); cheltuieli angajate şi mandatate pe plan local (delegare de credite).

Perioada ordonanţeiDeterminarea perioadei în care, cheltuielile pot fi ordonanţate este necesară deoarece acestea fac parte dintr-un buget anual,

iar utilizarea creditelor trebuie să respecte legea anuală a bugetului.

7.5.4. Plata

Ordonanţarea pune capăt fazei administrative. Toate documentele stabilite sau adunate de ordonator (borderoul jurnal de mandate emise, ordonanţe sau mandate, documente justificative, etc.) sunt transmise contabilului public care are sarcina de a dispune plata.

Rolul trezorierului plătitorUltima operaţiune în urma căreia creditorii pot intra în posesia sumelor stabilite este cea a trezorierului plătitor.Dar plata nu este o simplă operaţiune de casă: rolul contabilului este într-adevăr foarte mare, el vizează în special două

aspecte: trezorierul plătitor trebuie, în primul rând, să verifice operaţiunile efectuate de ordonator şi să se convingă dacă o cheltuială este

legal angajată, lichidată şi ordonanţată;

28

el trebuie, apoi, să identifice dacă persoana care solicită achitarea sumei este cea prevăzută în documente şi apoi să efectueze operaţiunea.

Aceste operaţiuni de control sunt foarte importante, deoarece orice neregulă semnalată, cu privire la operaţiunile efectuate, cade în sarcina trezorierului plătitor (plăţile ilegale rămân în sarcina sa).

Din acest punct de vedere putem afirma că trezorierul-plătitor are o dublă responsabilitate: responsabilitate de "plătitor", şi în această calitate trebuie să verifice toate operaţiunile din punct de vedere administrativ înaintea

efectuării plăţii; responsabilitate de "casier", care vizează operaţiunile de casă propriu-zise şi anume, de a elibera creditorului suma în schimbul unei semnături, chitanţe etc, care să poată descărca statul de operaţiunea efectuată.

Toate aceste controale sunt cele tradiţionale ale trezorierului plătitor în procesul execuţiei cheltuielilor statului. Doar trezorierii plătitori au în ultima vreme atribuţiuni şi răspunderi noi cu privire la angajamentele financiare ale statului; este vorba de a exercita un: control al actelor ordonatorului în stadiul de angajamente de cheltuieli.

BIBLIOGRAFIE

Bostan I. “Controlul financiar”, Editura Polirom, Iaşi, 2000 Beudean I. “Evaluarea şi valorificarea informaţiei fiscale”, Revista “Impozite şi taxe”, nr. 6 / iunie

1998 Bistriceanu G., Adochiţei M., Negrea N.

“Finanţele agenţilor economici”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995

Blejer I.M., Ter-Minassian T.

“Microeconomics dimensions of public finance. Essays in honour of Vito Tanzi”, Ed. Routlege, London, 1997

Bodea G. “Sistemul economic, între dezechilibru şi dezvoltare”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1999 Boulescu M., Ghiţă M. “Control financiar şi expertiză contabilă”, Editura Eficient, Bucureşti, 1996 Brezeanu P., Marinescu I.

“Finanţe publice şi fiscalitate”, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1998

Comaniciu C. „Managementul finanţelor publice în profil teritorial”, Ed. Imago, Sibiu, 2002 Comaniciu C. „Fiscalitate – aplicaţii practice”, Ed. Imago, Sibiu, 2002 Condor I. “Drept fiscal şi financiar”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1996 Condor I. “Evitarea dublei impuneri pe venit şi pe avere”, Editor Tribuna economică, Bucureşti,

1999 Corduneanu C. “Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor”, Editura Codecs, Bucureşti, 1998 Dobrescu R., Ghete G.,

Parlagi A.“Sursele de venituri ale bugetelor locale”, Bucureşti, 1999

Filip G. “Fiscalitatea şi nivelul său relativ”, Revista “Finanţe. Credit. Contabilitate”, nr. 8 /1995 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A.

“Economie politică. Teorie micro şi macroeconomică. Politici economice”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1995

Gorcea C. “Indexul obligaţiilor fiscale”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1998 Hada T. “Finanţele agenţilor economici din România”, Editura Intelcredo, Deva, 1999 Halpern p., Weston J.F., Brigham F.E.

“Finanţe manageriale”, Editura Economică, Bucureşti, 1996

Hoanţă N. “Economie şi finanţe publice”, Editura Polirom, Iaşi, 2000 Iorgovan A. “Tratat de drept administrativ”,vol. II, Editura Nemira, Bucureşti, 1996 Lăcriţa G. “Impozitele şi taxele locale”, Editor Tribuna Economică, Bucureşti, 1999 Manolescu Gh. “Buget – abordare economică şi financiară”, Editura Economică, Bucureşti, 1997 Mărgulescu D., Vâlceanu G., Cişmaşu I.P., Şerban C.

“Analiza economico-financiară, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1999

Minea M.Ş. “Regimul juridic al finanţelor publice în România”, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 1998

Mrejeru T. “Impozite şi taxe contencios administrativ”, Editor Tribuna Economică, Bucureşti, 1999 Nemec J., Wright G. (coord.)

“Finanţe publice. Teorie şi practică în tranziţia central-europeană”, Editura Ars Longa, Bucureşti, 2000

Roman C. “Gestiunea financiară a instituţiilor publice”, Vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 2000

Scutaru D. “Auditul financiar – contabil”, Editura Economică, Bucureşti, 1997 Slemrod J. “Tax policy în the real world”, Cambridge University Press, U.S.A., 1999 Talpoş I. “Finanţele României”, vol. I, Editura Sedona, Timişoara, 1997 Toma M., Chivulescu M. “Audit financiar şi certificare a conturilor anuale”, Editat de Fundaţia pentru

Management Financiar – Contabil şi Audit “Grigore Trancu Iaşi”, Bucureşti, 1997 Ungureanu M. “Organizarea şi conducerea trezoreriei finanţelor publice în condiţiile economiei de

piaţă în România”, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, 1996 Văcărel I. “Politici economice şi financiare de ieri şi de azi”, Editura Economică, Bucureşti, 1996 Văcărel I. “Politici fiscale şi bugetare în România 1990-2000”, Editra Eficient, Bucureşti, 2001

29

Vedinaş V. “Statutul funcţionarului public”, Editura Nemira, Bucureşti, 1998

30