Upload
ngohanh
View
219
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
1
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
PROBLEMELE TEORIEI GENERALE A
STATULUI ȘI DREPTULUI
(Ciclul I)
AUTORI:
Elena Cușca
mg. în drept, lector univ.
Diana Savca
mg. în drept, lector univ.
Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public
din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013
2
Cuprins
1. Cercetarea teoretico-practică a fenomenelor dreptului şi statului în sistemul ştiinţelor
juridice
2. Probleme teoretico-practice ale statului contemporan.
3. Ştiinţa dreptului.
4. Norma juridică şi dimensiunile sociale ale dreptului.
5. Sistemul izvoarelor dreptului şi influența lui asupra dezvoltării dreptului
6. Sistemul dreptului.
7. Procesul de creare (elaborare) a dreptului.
8. Aspecte teoretico-practice a interpretării şi realizării dreptului. Tehnici utilizate în
procesul de formare a fenomenului juridic.
9. Răspunderea juridică.
10. Deviantele sociale şi comportamentul juridic al subiecţilor
11. Fundamentele dreptului.Utilitatea teoretico-practică a concepţiilor gândirii juridice
contemporane.
12. Raportul juridic – probleme şi soluţii.
13. Drepturile subiective. Aspecte teoretico-practice.
14. Legalitatea, democraţia, ordinea legală, disciplina.
15. Eficacitatea şi însemnătatea dreptului.
3
Tema Cercetarea teoretico-practică a fenomenului
dreptului și statului în sistemul științelor juridice
Obiective de referinţă
- să definească conceptul teoriei generale a dreptului şi statului;
- să identifice obiectul ei de studiu;
- să determine baza metodologică a teoriei generale a statului şi dreptului;
- să stabilească locul şi rolul teoriei în sistemul general al ştiinţelor, în sistemul ştiinţelor sociale
şi juridice;
- să determine funcţiile teoriei ca ştiinţă şi ca disciplină de studiu şi să determine însemnătatea
lor practică;
- să identifice funcţiile disciplinei de studiu „Problemele teoriei dreptului”;
- să formuleze sarcinile „Teoriei Generale a Dreptului” ca ştiinţă şi ca disciplină didactică.
Repere de conţinut:
1.Ştiinţa. Locul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice.
2. Identificarea fenomenului dreptului.
1.
Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gîndire, cunoştinţe obţinute
prin metode corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii şi noţiuni.
Sistemului ştiinţelor se clasifică în: ştiinţe ale naturii - al căror obiect îl formează
fenomenele naturii (fizica, chimia, biologia, anatomia, zoologia,botanica s.a.); ştiinţe despre
cunoaștere – al căror obiect îl formează gîndirea omenească (logica, lingvistica s.a.) și ştiinţe
sociale – al căror scop este acela de a cunoaște legile generale ale existenţei şi dezvoltării
societăţii, de a studia formele istorice de organizare socială şi modalităţile specifice de
manifestare a diverselor componenţe ale realităţii social-umane (politice, etice, juridice etc.).
Așa cum rezulta din clasificarea prezentata, științele juridice aparțin grupului științelor
sociale. Ştiinţele sociale se înfățișează în următoarea structură:
Ştiinţele de tip nomotetic, care are ca obiect activităţile umane şi îşi propune să stabilească
legile şi relaţiile funcţionale corespunzătoare, în cadrul lor se utilizează observaţiile sistematice,
experimentele, studiile statistice etc. La ele se referă: economia politică, psihologia, sociologia,
demografia, lingvistica etc.
Ştiinţele istorice, îşi propun drept scop reconstituirea şi interpretarea trecutului.
Ştiinţele juridice, ştiinţe care delimitează lumea dominată de norme, obligaţii şi atribuţii;
studiază aspectele normative ale activităţii umane.
Cercetarea epistemologică a ştiinţei, ca disciplină filosofică socio-umană, abordează
activitatea cognitivă ca o activitate umană esenţială.
În raport cu celelalte ştiinţe despre societate, ştiinţele juridice abordează factorii obiectivi
care au condus la apariţia şi manifestarea dreptului şi a statului ca fenomene sociale, precum şi
constituirea, acţiunea normelor juridice ca reguli de conduită umană şi consecinţele încălcării lor.
În clasificarea ştiinţelor juridice distingem următoarele grupe principale: ştiinţe juridice ce
descifrează aspecte generale ale statului şi dreptului ca fenomene sociale: teoria generală a
dreptului şi statului ca o ştiinţă juridică de sinteză;
Ştiinţele juridice istorice, care studiază dreptul, statul, concepţiile juridice în evoluţia lor
istorică concretă (istoria doctrinelor politice şi juridice, istoria universală a statului şi dreptului,
istoria dreptului românesc etc.);
Ştiinţe juridice de ramură (dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul financiar,
dreptul civil, dreptul penal, dreptul muncii, dreptul familial, dreptul funciar etc.);
Ştiinţe juridice interramurale folosesc cunoştinţele între 2 ramuri (dreptul economic,
dreptul ecologic etc.);
Ştiinţe juridice auxiliare (criminalistica, criminologia, statistica judiciară, medicina legală
4
etc.).
Teoria generală a dreptului şi statului se înscrie în cadrul primei grupe. Ea vizează
fenomenul juridic la nivel de maximă generalitate, deosebindu-se prin aceasta de abordările cu
caracter aplicat specific celorlalte ştiinţe juridice. Astfel, ultima apare ca o ştiinţă metodologică
pentru ştiinţele juridice de ramură.
Ca disciplină de învăţămînt, teoria generală a dreptului şi statului are şi un caracter de
introducere în studiul materiilor juridice. Ea poate fi însă şi o disciplină concluzivă, de sinteză,
dar pentru aceasta este necesar de a fi studiată în ultimii ani sau chiar în ultimul an de studii,
după însuşirea majorităţii materiilor. Astfel, Teoria generală a dreptului și statului este divizată în
două discipline de învățămînt: Teoria generală a dreptului și statului și Problemele teoriei
generale a dreptului și statului.
Teoria generală a dreptului și statului este o știință socială, politică și juridică, care
studiază în baza unui ansamblu de terorii, concepții, noțiuni cu privire la stat și dreptul,
legitățile generale și speciale referitoare la apariția, evoluția și funcționarea statului și
dreptului, în general, și a sistemului de drept al țării respective.
Rezultînd din viziunile mai frecvent întîlnite asupra problemei în cauză, menţionăm
asemenea funcţii ale teoriei generate a dreptului şi statului: cognitivă, explicativă, critică,
practică, didactică.
Funcţia cognitivă. Cunoaşterea ştiinţifică a realităţii sociale a dreptului „ne oferă
posibilitatea de a pătrunde dincolo de „cortină" normelor juridice, pe care o ridică ştiinţa pozitivă
a dreptului, de a depăşi fenomenul „patologic" al vieţii reale a dreptului".
Funcţia explicativă. După cunoaşterea, descrierea unor fenomene juridice, următorul pas al
cercetătorului va fi explicarea acestora. El va dori să ştie de ce şi cum au apărut fenomenele
respective, să cunoască cauzalitatea lor. Cunoaşterea va fi definitivă dar atunci cînd explicaţia va
lua forma unei legi ştiinţifice, a unei legi cauzale, care ne oferă explicaţia cauzelor şi
mecanismelor după care s-au produs fenomenele respective.
Funcția critică. Descoperirea şi interpretarea fenomenelor juridice sunt, indiscutabil,
absolut necesare, dar nu şi suficiente în procesul cognitiv. O importanţă majoră o are constatarea
deficiențelor, erorilor, lacunelor fenomenelor juridice, evidențierea căilor de a ieşi din situaţiile
respective. Din aceste considerente se impune şi funcţia critică a teoriei generale a dreptului şi
starului.
Funcţia practică derivă din faptul că orice ştiinţă (şi aici teoria generală a dreptului şi
starului nu face excepţie ) nu se limitează numai cu statutul de ştiinţă teoretică. Ea tinde şi la
acela de ştiinţă aplicativă, la asu-marea unei funcţii practice. în această ordine de idei, teoria
urmează să-şi aducă propria contribuţie în vederea fundamentului decizional şi funcțional juridic.
Funcția didactică, Concomitent cu procesul de afirmare a teoriei generale a dreptului şi
starului în sistemul general al ştiinţelor, asistăm şi la impunerea valenţelor ei ştiinţifice în
procesul de pregătire a viitorilor jurişti.
Teoria generală a dreptului face o permanentă generalizare a experienţei practice, constată
lacunele dreptului, determină relaţiile sociale care necesită o reglementare normativă juridică şi,
dimpotrivă, scoate în evidenţă acele relaţii, reglementarea cărora ar fi oportună prin intermediul
altor norme sociale.
Subliniind legătura indisolubilă a teorie generale a dreptului şi statului cu practica
menţionăm însemnătatea incontestabila a ştiinţei teoretice în pregătirea viitorilor practicieni în
domeniul jurisprudenţei. Fără o pregătire teoretică a viitorilor specialişti nu poate fi vorba de o
societate în care să guverneze legea.
Știinţele juridice de ramură, studiază fenomenele juridice particulare - ramurile dreptului,
cum ar fi, ştiinţa dreptului constituţional, a dreptului administrativ, a dreptului civil, a dreptului
penal etc. Ramura dreptului constituie un ansamblu de norme juridice care reglementează
relaţiile sociale în baza unei metode speciale de reglementare normativă.
Ştiinţele juridice interramurale, în multe domenii de activitate umană s-a impus
necesitatea unor reglementări speciale. Întrucît aceste domenii depăşesc domeniul de
5
reglementare caracteristic unei ramuri, s-a simţit nevoia constituirii unor grupe de norme. Aceste
norme însă fac parte din diverse ramuri de drept, ceea ce ne permite încadrarea lor aparte.
Ştiinţele juridice auxiliare ajută la cunoaşterea mai profundă a fenomenelor juridice şi la
corecta interpretare şi aplicare a normelor juridice.
Orice cercetare ştiinţifică presupune utilizarea unei anumite metodologii, adică un
ansamblu de proceduri, reguli, uzanţe cu ajutorul cărora să se descifreze sensurile încriptate ale
ştiinţei.
Metoda, ca element al cercetării ştiinţifice este definită ca un „ansamblu coerent de
operaţiuni, reguli, mijloace folosite pentru cunoaşterea fenomenului de studiat.”
Metodologia juridică constituie o totalitate de procedee şi metode, folosite de către
ştiinţele juridice, în general, şi de către teoria generală a dreptului şi statului, în special.
Metodele de cercetare pe care se sprijină ştiinţele juridice, în general, şi teoria generală a
dreptului şi statului, în special pot fi menționate: metoda logică cuprinde un ansamblu de
procedee și operații metodologice și gnosiologice specifice prin care se creează posibilitatea
surprinderii și dinamicii raporturilor necesare între diferite componente ale sistemului juridic al
unei societăți; metoda istorică cercetează statul, dreptul, realitatea juridică a societăţii în
perspectivă şi dezvoltarea sa istorică, în mişcare; metoda comparativă reflectează fenomenul
dreptului și statului într-un aspect complex, furnizînd informații referitoare la dezvoltarea acestor
fenomene în alte sisteme de drept, cît și reflectarea lor în reglementările juridice internaționale;
metoda sociologică contribuie substanțial la „cunoaşterea statului, dreptului, realităţii juridice a
societăţii deoarece aceştia nu pot fi concepuţi în afara societăţii"; metoda experimentului
cercetează fenomenul dreptului și statului prin modelarea în condiții speciale a diferitor cazuri
particulare, rezultatele cercetării cărora permit evidențierea variantei optime de soluționare a
problemei s. a.
2. Fenomenul dreptului reprezintă, așa cum vom desprinde pe parcurs, ansamblul regulilor
obligatorii de conduita, reguli care consacra drepturi, libertăți ți obligații determinate, decurgând
din relațiile interumane si a căror respectare este garantată, la nevoie, de către forța publica.
Dreptul se deschide spre valorile sociale, chintesența a aspirațiilor comunitarii; promovarea
si apărarea lor este vitala pentru ființarea societății civile si a statului de drept. O buna parte a
valorilor sociale este consfințită juridic, dobândind astfel forma dreptului, a normelor juridice.
Pentru statul autentic democratic, modelarea juridica a relațiilor dintre oameni înseamnă, în
ultima instanța, raționalizarea sui-generis a necesitații sociale, care devine, în acest mod, o
necesitate conștientizata si asumata. Dreptul este o expresie normativa specifica a acestui proces
continuu de raportare activa la necesitatea nuda, de cunoaștere si modelare sistematica a
contextului istoric si a relațiilor interumane în acord cu interesul general al comunității. Dreptul,
prin valorile pe care le promovează, este un mod de umanizare a Ființei istoriei si deci de
afirmare a libertății. El instituie, în ordinea sa, prin amintitul efort de raționalizare juridica a
necesității, acele elemente de normativitate în măsura sa exprime ontosul socio-uman. Lumea
normelor juridice este o ipostaza, complementara celorlalte, a existentei umane.
Dreptul deriva din esența omului ca zoon politikon (fiinta sociala), care își subsumează
natura biopsihica condiției sale sociale, în raport cu care, numai, libertatea sa dobîndește
întemeiere axiologica (valorica) si sens constructiv, exprimându-se juridic prin drepturi, libertăți
si obligații. Cunoașterea normelor de drept si, pe un plan mai cuprinzător, a fenomenului juridic
este si trebuie sa fie mai mult decât reflectarea ca atare a fenomenalității juridice în conștiința
insului, apropierea ei pur gnoseologica; poți astfel cunoaște dreptul si totuși sa înfaptuiești
nondreptul. Din perspectiva comportamentului uman dezirabil, cunoașterea autentica a dreptului
este aceea care se continua organic în acțiunea pozitiva de realizare a normativității juridice. A
cunoaște legea înseamnă a acționa în conformitate cu ea, iar asumarea conștienta a legii, în
genere a normei juridice, reprezintă momentul subiectual, corolar al împlinirii omului ca ființa
conștientă si, pe aceasta baza, ca ființa libera.
6
Cu atât mai necesar este în societatea statului de drept, la care aspira în ceasul de fata
națiunea noastră, abordarea sistematica a dreptului, cunoașterea sa științifica, în măsura sa
stabilească condițiile care impun transformarea lui obiectiva, sa determine direcțiile evoluției
sale în economia de piața, pentru formarea statului de drept si asigurarea drepturilor si libertăților
civice.
Referințe bibliografice:
1. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general a dreptului și statului. Chișinău, 2006.
2. Ion Ceterchi, Mumcilo Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1983.
3. Gheorghe Lupu, Gheorghe Avornic, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 1997.
4. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 2002.
5. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), Bucureşti, 1995.
6. Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994.
7. Ion Craiovan, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1999.
8. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000.
9. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1996, 2002.
10. Alexandra Vălimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1999.
11. Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000.
Subiecte pentru evaluare
1. Ce este ştiinţa dreptului în general.
2. în ce categorii pot fi grupate ştiinţele.
3. Ce categorii de ştiinţe sociale cunoaşteţi.
4. Dezvăluiţi sistemul ştiinţelor juridice.
5. Ce constituie teoria generală a dreptului şi statului.
6. Care e obiectul de studiu al teoriei generale a dreptului şi statului.
7. Ce loc ocupă teoria generală a dreptului şi statului în sistemul ştiinţelor sociale şi în sistemul
ştiinţelor juridice.
8. Care este baza metodologică a teoriei generale a dreptului.
9. Ce metode specifice aplică teoria generală a dreptului in cercetarea realităţii juridice.
10. Caracterizaţi esenţa metodelor cercetării ştiinţifice a fenomenelor juridice.
7
Tema: Statul în sistemul ştiinţelor juridice. Probleme teoretico-practice ale statului
contemporan
Obiective de referinţă - să identifice premisele apariţiei statului şi dreptului;
- să definească statul şi să interpreteze trăsăturile lui caracteristice;
- să determine dimensiunile statului;
- să descrie organizarea politico - etatică a Republicii Moldova;
- să evidenţieze legităţile dezvoltării istorice a dreptului şi să determine tipurile istorice de stat;
- să determine scopul, sarcinile şi funcţiile statului.
- să identifice formele statului şi să interpreteze elementele acestuia;
- să interpreteze organizarea politico - etatică a Republicii Moldova;
- să identifice conceptul statului de drept şi să evidenţieze etapele de constituire a conceptului;
- să determine principiile (exigenţele) statului de drept şi să le interpreteze;
- să caracterizeze obstacolele care pot interveni în procesul de constituire a statului;
Repere de conţinut:
1.Apariţia statului. Noţiuni şi caracteristici.
2.Tipurile istorice de stat. 3.Scopul, sarcinile şi funcţiile statului.
4. Interdependenţa dintre stat şi drept.
5. Influenţa reciprocă a formelor statului în condiţiile realităţii juridice contemporane
1.
Statul şi dreptul fac parte din fenomenele sociale ale căror existenţă se limitează la o
anumită perioadă de dezvoltare a societăţii. În evoluţia sa societatea umană a cunoscut mai multe
forme de conviețuire, precum:
1) Hoarda – care reprezintă un grup de indivizi, reuniţi fără nici o regulă fixă, stabilă.
Viaţa hoardei este nomadă. Principalele mijloace de existenţă le obţine din vânătoare, pescuit,
cules.
2) Ginta – este o uniune de oameni, bazată pe rudenie de sânge, oameni legaţi prin munca
colectivă, comunitatea limbii, moravurilor, tradiţiilor.
3) Tribul – este o uniune a câtorva ginţi şi constituie o comunitate etnică de organizare
socială a mai multor ginţi sau familii înrudite.
La baza apariţiei statului şi a dreptului au stat mai multe premize: 1) evoluţia formelor de
producţie şi a relaţiilor de producţie; 2) diviziunea socială a muncii – triburile de păstori se
separă de cele de agricultori şi de cele de vânători; 3) apar meşteşugarii şi negustorii;4) apariţia
proprietăţii private; 5) modificarea structurii sociale; 6) apariţia inegalităţii de avere şi apariţia
claselor
Statul apare astfel ca o modalitate (o variantă) social - istorică de organizare socială prin
care grupurile sociale i-au promovat interesele comune şi în care şi-a găsit expresia concentrată
întreaga societate.
În general, cuvîntul „stat" provine din latinescul status, semnificînd ideea de ceva stabil,
permanent.
În sensul său modern noţiunea de „stat" se foloseşte mult mai tîrziu, începînd cu secolul al
XVI-lea și e legată de numele lui Niccolo Machiavelli.
În sensul cel mai larg al cuvîntului, statul e organizatorul principal al activităţii unei
comunităţi umane care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită, organizează aplicarea
sau executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate.
În sens restrîns şi concret, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură
guvernarea.
Conceptul statului este exprimat din perspective diferite care întrunesc elementele
caracteristice cele mai generale ale tuturor statelor indiferent de perioada existenţei lor, iată
8
cîteva din ele:
a) statul este dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat
din fixarea unui teritoriu determinat al unei colectivităţi umane întruchipând, naţiunea, şi este
guvernată de o putere instituţionalizată avînd capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a
realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală. (Ion Deleanu)
b) statul este un sistem organizaţional, care realizează in mod suveran conducerea unei
societăţi, a unui popor stabilit pe un anumit teritoriu.
c) statul este unitatea formată de un ansamblu de indivizi reuniţi printr-o legătură naţională,
locuind pe un teritoriu determinat care, le este propriu lor şi dominat de un Guvern, adică de o
putere investită cu dreptul de a formula ordine şi de a le face să fie executate. Dicţionarele
enciclopedice definesc statul ca o organizaţie politică avînd menirea să promoveze şi să apere
interesele generale ale societăţii.
Analizînd caracteristicile statului expuse în definiţiile de mai sus constatăm că statul, ca
regulă, e caracterizat ca:
a) organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează conducerea socială;
b) organizaţie, care deține monopolul creării şi aplicării dreptului;
c) organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei comunităţi umane;
d)organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în exclusivitate poate obliga
exercitarea voinței generate, aplicînd în caz de necesitate, forţa de constrîngere.
Astfel, Statul este organizația politică care, deţinînd monopolul forţei de constrîngere,
al elaborării şi aplicării dreptului, exercită într-o comunitate umană de pe un anumit
teritoriu puterea suverană a deţinătorilor puterii din societatea dată.
Statul se caracterizează prin cîteva elemente sau dimensiuni istorice şi politice, cumulate
calitativ. Acestea stau la baza oricărui stat şi fără ele statul e de neconceput: puterea publică
exclusivă sau suverană;teritoriul; populația.
Puterea este un fenomen legal de autoritate, care se caracterizează prin: posibilitatea de a
coordona activitatea oamenilor conform unei voinţe supreme, de a comanda, de a da ordine şi
necesitatea de a se supune acestei comenzi.
Puterea se infăţişează în mai multe forme şi anume ea poate fi politică, statală, familială,
puterea unui grup social, puterea unor partide etc. Puterea statală însă este cea mai autoritară
Este foarte important să se facă distincţie între trăsăturile generale şi exigenţele generale pe
care trebuie să le întrunească puterea de stat: legalitatea, legitimitatea, respectarea pluralismului
politic şi a democraţiei constituţionale.
Suveranitatea naţională, aşa cum este prevăzută în Constituţia Republicii Moldova,
înseamnă puterea absolută şi perpetuă a poporului, puterea politică, adică o putere aparţinînd
poporului, puterea de stat, al cărei deţinător suveran este. Suveranitatea naţională poate fi
identificată cu puterea de stat, şi la deţinătorul (titularul) unic al acesteia - poporul.
Suveranitatea are două laturi: una internă şi alta externă.
Teritoriul statului este alcătuit din anumite elemente constitutive, fiind o parte a globului
pămîntesc care cuprinde solul, subsolul, spaţiul acvatic şi coloana de aer de deasupra solului şi
a spaţiului acvatic asupra cărora statul îşi exercită suveran puterea.
Solul, ca element principal al teritoriului este alcătuit din uscatul (pămîntul) aflat sub
imperiul suveranităţii statului, indiferent de locul unde I este situat din punct de vedere
geografic. Subsolul, este partea scoarţei terestre, situată mai jos de stratul de sol şi fundul
bazinelor de apă şi se întinde pînă la adîncimi accesibile pentru studiere şi valorificare geologică.
Subsolul intră în componenţa teritoriului statului fără nici un fel de îngrădire juridică de ordin
internațional, statul fiind în drept să dispună de el exclusiv şi pe deplin. Spaţiul acvatic are două
componente:apele interioare, cuprinzînd apele rîurilor, lacurilor, canalurilor, porturilor, radelor
şi băilor, asupra cărora statul îşi exercită suveranitatea deplină, cu dreptul de a reglementa prin
legi navigaţia, exploatarea şi protecţia lor; marea teritorială, porţiune maritimă de o anumită
lăţime ce se întinde de-a lungul ţărmului, în afara limitelor apelor inferioare. Spaţiul aerian
reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului şi spaţiului acvatic al statului, delimitată
9
pe orizontal prin frontiere terestre, fluviale şi maritime, pe vertical înălţîndu-se pînă la limita
inferioară a spaţiului extraatmosferic, limită situată aproximativ la 100-110 km deasupra
nivelului mării.
Teritoriul statului dispune de un statut juridic special, determinat de următoarele principii:
Principiul inalienabilităţii și Principiul indivizibilității
Teritoriul statului trebuie delimitat de teritoriul altor state, de marea liberă şi de spaţiul
cosmic care se face în frontiere, care pot fi: terestre, fluviale, maritime, aeriene.
Populaţia reprezintă ansamblul indivizilor care locuiesc pe teritoriul uni stat.
În unele cazuri comunitatea formează o naţiune care reprezintă o comunitate umană
formată istoriceşte pe un teritoriu distinct, anume pe acest teritoriu comunitatea umană data îşi
formează limba, cultura, obiceiurile, tradiţiile, spiritualitatea de neam, factura psihică, de acest
teritoriu comunitatea data îşi leagă trecutul istoric, prezentul şi, indiscutabil, viitorul.
O atenţie deosebită merită, de asemenea, şi problema minorităţilor naţionale un grup
numeric inferior restului populaţiei unui stat, ai cărui membri, care au cetățenia acestui stat,
posedă caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului populaţiei şi
sunt animaţi de voinţa de a-şi păstra cultura, tradiţiile, religia sau limba.
Naționalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune, în timp ce poporul
desemnează masa indivizilor indiferent de naţionalitatea lor, constituită ca suport demografic al
statului.
Indivizii ce locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuşi aceleiaşi puteri pot
avea faţă de acesta ori calitatea de cetăţean, de membru al statului respectiv, ori calitatea de
străin (persoana avînd altă cetăţenie decît cea a statului în care locuieşte), ori pe cea de apatrid.
2.
Pentru descrierea procesului istoric și al stării de dezvoltare a statului se evidențiază două
modalități principale de abordare a problemei.
Prima modalitate a fost diferențierea formațiunilor social-economice. Așa se fixează
periodizarea dezvoltării societății în ansamblu, și a statului în particular. Evoluția societății
umane este caracterizată în dependență de caracterul proprietății, al relațiilor de producție, de
structură socială, de caracterul exploatării omului de către om. Ca urmare, au fost evidențiate
următoarele tipuri istorice de stat: statul de tip sclavagist, statul de tip feudal, statul burghez,
statul socialist.
Cea de-a două modalitate, după cum se consideră în prezent de majoritatea specialiștilor
în domeniu (literatura occidentală) cu o perspectivă mai mare, diferențiată: statul epocii antice,
statul epocii medievale, statul epocii noi (moderne) și statul epocii contemporane.
3.
Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului ii revine un loc de seamă in societate.
Putem menţiona că formula cea mai concisă prin care putem defini rolul şi scopul statului este că
acesta apără interesul general al tuturor cetăţenilor şi al fiecăruia in parte.
Rolul şi scopul statului se realizează prin funcţiile sale care, sunt interne şi externe. In
analiza obiectivelor sale majore, statul are îndatorirea să asigure ordinea şi stabilitatea in
societatea dată şi să contribuie prin mijloacele sale proprii, la progresul economic, etnic uman.
Activitatea multilaterală a statului este caracterizată de funcţiile pe care acesta le
îndeplineşte, care se diferenţiază în: funcţii interne şi funcţii externe.
Funcţiile interne exprimă politica internă a statului pentru realizarea privind viaţa
societăţii şi a statului. Funcţiile externe ale statului vizează, în general, activitatea statului în
relaţiile cu alte state. Statul democratic în epoca contemporană îşi exercită funcţiile externe pe
două direcţii:. dezvoltarea relaţiilor cu alte state, și integrarea ţării în organisme internaţionale.
4.
Coraportul categoriilor „naţiune" „stat" putem menţiona următoarele situații:
10
Apariţia simultană a naţiunii şi a statului în urma împletirii proceselor de formare a
celor două entităţi: naţională şi statală.
Apariţia mai întîi a organizării statale şi mai apoi a naţiunii (este cazul majorităţii
ţărilor africane care deşi au o putere politică centrală (o organizare statală), din punctul de vedere
al comunităţii etnice se află în stadiul gentilico-tribal cu toate consecinţele ce decurg de aici:
absenţa unei limbi comune, fiecare trib avîndu-şi dialectul său, limba oficială (franceză, engleză,
spaniolă şi portugheză) fiind limba fostei metropole; teritoriul fărîmiţat în zone aparținînd
diferitelor triburi, fiecare dintre ele avînd obiceiuri, tradiţii proprii ş.a.m.d).
Apariţia mai întîi a naţiunii şi ulterior a statului național (cazul naţiunii române a cărei
constituire a permis formarea statului național unitar român).
Pe lîngă statele multinaţionale pot fi întîlnite şi state care în momentul apariţiei lor nu au
avut la bază vreo naţiune. Drept exemplu pot servi S.U.A. sau Australia.
5.
În doctrina juridică s-a înrădăcinat conceptul conform căruia forma de stat reprezintă o
categorie complexă, care desemnează modul de organizare al conţinutului puterii, structura
internă şi externă a acestui conţinut. Elemente constitutive sunt:
a) forma de guvernămînt;
b) forma de organizare statală (structura de stat);
c) regimul politic.
Forma de guvernămînt desemnează modul de formare şi organizare a organelor statului,
atribuţiile care revin lor, caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea,
„ în special dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului.
Din punct de vedere al formei de guvernămînt cele mai frecvent întîlnite sunt monarhia şi
republica.
Monarhia ca forma de guvernămînt se caracterizează prin aceea că şeful statului este
monarhul. În evoluţia sa monarhia cunoaşte mai multe forme: monarhie absolută, monarhie
limitată, monarhie parlamentară dualistă, monarhie parlamentară contemporană.
Republica este o astfel de forma de guvernămînt, în care puterea supremă aparţine unui
organ ales pe un timp limitat. Persoanele care compun organul electiv sunt responsabile juridic
pentru activitatea lor. Republicile, la rîndul lor, pot fi parlamentare sau prezidenţiale.
Structura de stat desemnează organizarea puterii de stat în anumite limite spaţiale, adică pe
un anumit teritoriu, raporturile specifice ce se constituie între elementele, alcătuitoare ale
ansamblului statal, precum şi legăturile specifice dintre „întreg" şi „părţile" lui componente.
Din acest punct de vedere statele se împart în: state simple, dacă reprezintă o singură
formaţiune statală, cu un regim constituțional unic, are un singur rînd de autorităţi legislative,
executive şi judecătoreşti la nivel central, puterea fiind difuzată de la centru. sau unitare şi state
compuse sau federative, este statul format din două sau mai multe state membre, din unirea
cărora apare un nou stat - federaţia - ca subiect unitar de drept
Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor, mijloacelor, procedeelor de înfăptuire a
puterii, a relaţiilor existente între elementele ce alcătuiesc sistemul social-politic, relevînd mai
ales măsura consacrării şi garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti.
Din punct de vedere al regimului politic se disting două categorii de state: state cu regimuri
politice democratice (democraţia poate să fie directă sau reprezentativă) şi state cu regimuri
politice autocratice (totalitare).
Statul de drept semnifică acel sistem de organizare socială în care legile (în sens larg) cu
un conținut clar (certitudinea exigențelor de comportament) sunt cunoscute publicului; au la bază
sistemul de valori umane general recunoscute; sunt aduse la îndeplinire în modul nepărtinitor,
egal și echitabil de către autoritățile publice ce se supun legii; sunt garantate în realizare de către
o justiție accesibilă imparțială și independentă.
Formele istorice de edificare a statului de drept sunt: statul polițienesc; statul legal și
11
statul constituțional.
Principiile și premisele statului de drept :
1. separarea și colaborarea ramurilor puterii de stat;
2. supremația legii;
3. asigurarea, respectarea și garantarea drepturilor și libertăților omului;
4. principiul echității și dreptății;
5. principiul democratismului și pluralismului politic.
Garanțiile edificării statului de drept sunt de ordin juridic, economic, social și politic.
Aparatul de stat – un sistem de organe de stat, prin intermediul cărora se realizează
puterea de stat, se asigură conducerea societății de stat.
Structura aparatului de stat:
1. După caracterul sarcinilor îndeplinite: Reprezentative; Executive; Judiciare.
2. După volumul de competență teritorială: Centrale; Locale.
3. După principiul examinării și adoptării hotărîrii: Colegiale; Unitare.
Societatea civilă este formată din indivizi activi ai vieții sociale, vizează cu trictețe
activitatea administrației publice în copul perfecționării și orientării spre o activitate utilă pentru
societate.
Referințe bibliografice:
1. Boris Negru, Alina Negru. Teoria generală a dreptului și statului. Chișinău, 2006
2. Alexandru Arseni, Drept constitutional si instituţii politice, Vol. I, Tratat elementar, Chişinău,
2005.
3. Ion Deleanu, Drept constitutional si instituţii politice, Vol. II, Iaşi, 1993.
4. Genoveva Vrabie, Drept constitutional şi instituţii contemporane, Bucureşti, 1992,
5. Dan Ciobanu, Drept constitutional şi instituţii politice. Statul, Bucureşti, 1991,ParteaI.
6. Tudor Drăgan, Drept constitutional şi instituții politice, Tratat elementar, Vol. 1, Cluj-Napoca,
2000.
7. Teodor Cîrnaţ, Drept constitutional, Chişinău, 2004.
8. Gheorghe Avornic, Tearia generală a dreptului, Chişinău, 2004.
9. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000.
10. Andrei Negru , Victor Zaharia Teoria general a dreptului și statului în definiții și scheme,
Chișinău, 2009
Subiecte de evaluare
1. Explicaţi sensul cuvântului stat.
2. Cum poate fi definit statul.
3. Determinaţi trâsăturile caracteristice ale statului.
4. Scoateţi în evidenţă dimensjunile statului şi stabiliţi importanţa lor.
5. Caracterizaţi dimensiunile statului.
6. Interpretaţi categoriile scop, sarcini şi funcţii ale statului.
7. Caracterizaţi scopul, sarcinile şi funcţiile Republicii Moldova.
8. Deduceți din definiții trăsăturile definitorii ale statului de drept
9. Caracterizați principiile și premisele statului de drept.
10. Ce numim aparat de stat.
11. Evidențiați structura aparatului de stat.
12
Tema Știința dreptului
Obiective de referință
- să definească dreptul şi să caracterizeze trăsăturile dreptului ca fenomen social;
- să stabilească factorii de configurarea a dreptului şi să-i interpreteze;
- să propună soluţii pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor omului;
- să relateze despre apariţia şi evoluţia istorică a dreptului;
-să caracterizeze constantele dreptului;
- să caracterizeze dreptul contemporan.
Repere de conţinut:
1. Definirea dreptului. Accepțiunile dreptului
2. Factorii de configurare a dreptului
3. Constantele dreptului
1.
Ce este dreptul, fiecare ştie în mod aproximativ. Romanii postulau veşnicia dreptului. Ei spuneau
că acolo unde există societate, există drept: ubi societas, ibi jus. Din punctul lor de vedere şi viceversa
era exactă: ubi jus, ibi societas.
Analizînd diferite concepţii şi definiţii date pe parcursul a mai multor ani putem constata
că într-o definiţie, ca regulă, se regăsesc următoarele elemente:
a) o constatare a trăsăturilor specifice ale dreptului, trăsături care permit de a diferenţia
dreptul de alte fenomene sociale strîns legate cu dreptul;
b) enumerarea elementelor dreptului:
• dreptul constă dintr-un ansamblu de reguli de conduită;
• regulile de conduită din care este format dreptul sunt garantate de către stat;
• regulile de conduită care formează dreptul sunt reguli generale, impersonale, obligatorii;
• scopul regulilor de conduită din care este format dreptul e de a disciplina comportarea
membrilor societăţii, conform unor exigenţe şi standarde recunoscute.
Rezumînd dreptul reprezintă sistemul normelor juridice, adoptate sau acceptate de către
stat, care reglementează cele mai importante relaţii sociale, în scopul organizării şi
disciplinării comportamentului uman, conform unor valori şi unor standarde sociale
recunoscute, stabilind drepturi, libertăţi şi obligaţiuni juridice a căror realizare practica este
asigurată, în caz de necesitate prin forţa de constrîngere a statului.
Cuvîntul drept cunoaşte următoarele accepţiuni ale dreptului: dreptul obiectiv - o
totalitate de norme de comportament obligatorii, exprimate în sistemul normelor juridice.
(Definiția dreptului coincide cu noțiunea dreptului obiectiv; dreptul subiectiv - capacitatea,
facultatea, prerogativa unui subiect de a cere de la alt subiect un anumit comportament în
condițiile unui raport juridic concret, știința dreptului.
In timp ce dreptul obiectiv include reguli de drept, care, cît de multe ar fi ele la număr sunt
totuşi limitate comparativ cu drepturile subiective, ca sunt infinite ca număr.
dreptul pozitiv este dreptul care activează într-o societate. Cînd se consideră că legislaţia
anterioară este insuficientă se modifică dreptul pozitiv.
Fiecărui stat este caracteristic un anumit sistem de reguli de conduită care alcătuiesc
dreptul obiectiv (pozitiv), Acest drept se încadrează şi în formula „sistemul național de drept"
sau dreptul național. Faţă de dreptul național, ce acţionează într-un stat, sistemele dreptului
național din alte state se prezintă ca drept străin.
Paralel cu dreptul național, dreptul străin, termenul „drept" cunoaşte şi o aşa accepţiune
cum ar fi drept internațional - cuprinde normele juridice ce se conțin în diverse izvoare
internaţionale (tratate, declaraţii, pacte, convenţii, acorduri, memorandumuri, protocoale etc.).
Din definiţiile dreptului, nominalizate de noi anterior, rezultă că dreptul, ca fenomen social
13
complex, îşi îndeplineşte rolul ce-i revine, reglementînd conduita oamenilor şi orientînd
activitatea oamenilor în conformitate cu interesele generate ale societăţii. Activitatea oamenilor,
supusă unei reglementări juridice, urmăreşte întotdeauna anumite, scopuri.
Dreptul poate să-şi atingă scopul doar cu condiţia că este un factor real al progresului social
şi al echilibrului în relațiile interumane. Profesorului Dumitru Mazilu menţionează: „Scopul şi
rolul dreptului îşi găsesc expresia, în modul cel mai elocvent în garantarea juridică a afirmării
personalităţii umane, în împlinirea dezideratelor şi intereselor legitime ale tuturor fiinţelor
umane. Pedepsind tot ceea ce contravine acestor exigenţe fireşti, dreptul promovează idealurile
de dreptate şi justiţie
2.
La o cercetare a procesului de dezvoltare istorică a sistemului de drept evidențiem anumiți
factori de diferit gen care au influențat dezvoltarea dreptului atît în domeniul arealului, cît și în
domeniul dinamicii, acordîndu-i o anumită individualitate. Plecînd de la examinarea rolului lor,
factorii de configurare a dreptului pot fi grupaţi în următoarele categorii:
• factorul natural;
• factorul istoric;
• factorul social-politic;
• factorul social-economic;
• factorul cultural-ideologic;
• factorul uman;
• factorul internațional.
Factorul natural de configurare a dreptului are la bază următoarele componente: a) mediul
geografic; b) factorii biologici; c) factorii fiziologici; d) factorii demografici.
Factorul istoric e un alt factor care îşi lasă amprenta asupra dreptului. La baza oricărui
sistem de drept stă un izvor istoric. Un sistem de drept autohton nu va progresa, dacă nu va ţine
cont de trecutul său, de tradiţiile şi obiceiurile spirituale ale neamu-lui.
Factorul social-politic. Dreptul se realizează în baza statului, întregului sistem politic al
societăţii, structurii sociale etc. Asupra dreptului dintr-o societate influenţează atît autorităţile
publice (Parlamentul, Şeful statului, Guvernul, autorităţile publice locale etc.) cît şi partidele
politice, grupurile de presiune etc.
Factorul social-economic. în relaţia sa cu factorii economici, dreptul păstrează o
autonomie în măsura în care ei nu face abstracţie de la realitatea economică a societăţii.
Progresul juridic se constituie numai printr-un progres economic. Dreptul apare ca un garant şi
ocrotitor al progresului economic.
Factorul cultural-ideologic Conştiinţa socială şi juridică, cultura politică şi juridică a
societăţii, destinația morală a omului joacă un rol considerabil în viaţa dreptului. O conştiinţă şi
cultură juridică înaltă îşi vor găsi reflectare în actele normative ale statului.
Factorul uman. Omul este şi subiect de drept şi destinatar al reglementărilor juridice.
Dreptul întotdeauna are la bază factorul uman. Nu omul există pentru drept, ci, dimpotrivă,
dreptul există pentru om.
Factorul internațional. Unele probleme au încetat de mult a fi probleme interne, naţionale,
transformîndu-se în probleme globale, internaţionale. Ele, evident, necesită un model comun de
reglementare.
3. Dificultatea formulării unei definiții complete a determinat doctrina sa insiste nu neapărat
pe elaborarea unei definiții clasice a dreptului, ci pe identificarea unor elemente sau trăsături
definitorii ale acestuia. Aceste trăsături au fost denumite constante sau permanente ale dreptului
si exprima in esența ceea ce este mereu, întotdeauna, permanent prezent in existenta si evoluția
fenomenului juridic.
14
Asemenea permanente pot fi identificate in mai multe planuri ale existentei si evoluției
istorice a dreptului.
a) O prima constanta a dreptului poate fi identificata in planul conținutului normelor
juridice. Spre exemplu, orice norma juridica, indiferent de epoca istorica sau sistemul național in
care a fost elaborata, are cîteva trăsături comune: in primul rînd, reflecta existenta unui raport
juridic reglementat a se desfășura intre anumite subiecte, avînd un anumit conținut (drepturi si
obligații) si referitor la un anumit obiect al acelei relații. In al doilea rînd, reflecta existenta unei
răspunderi juridice, răspundere ce antrenează de regula existenta si aplicarea unei sancțiuni de
către autoritatea publica.
b) In planul sau sfera așa numitului dat al dreptului pot fi identificate de asemenea o serie
de constante. Prin dat sau date ale dreptului înțelegem realitățile date, deci ansamblul unor
premise si condiții care se manifesta ca si permanente ale dreptului.
Astfel de date sau constante ale dreptului sunt considerate a fi:
- Relațiile sociale – întrucît indiferent de forma lor concreta, de epocile istorice sau
specificul național, normele juridice au reglementat si reglementează întotdeauna relații sau
raporturi sociale intre subiecții umani;
- Omul – deoarece orice lege sau legiuitor a avut si are in vedere faptul ca norma de
drept vizează conduita umana, statutul social al omului;
- Legitățile obiective ale existentei – întrucît legile juridice nu pot face abstracție si nu pot
contraveni legităților obiective ale naturii, legități independente de voința legiuitorului si a
oamenilor in general. Doar in măsura in care exista o justa corelație intre legile juridice si
legitățile obiective ale existentei dreptul poate contribui la evoluția fireasca a societății.
c) In final, o semnificativa categorie de constante ale dreptului pot fi întîlnite in sfera
aparatului logic-conceptual, respectiv in limbajul juridic perpetuat de-a lungul istoriei in diferite
sisteme de drept. Astfel, noțiuni cum sunt: lege, obligație, contract, pedeapsa, familie, drept etc.
au avut de-a lungul timpului si au si in prezent relativ același înțeles, aceeași semnificație.
In concluzie, aceste constante sau permanente ne permit definirea dreptului din
perspectiva evoluției istorice a fenomenului juridic, prin prisma unor elemente de maxima
stabilitate si perenitate din existenta sa.
Referințe bibliografice
1. Boris Negru, Alina Negru Teoria general a dreptului și statului. Chișinău, 2006
2. loan Bins, Valorile dreptului şi Iogica intenţională, Arad, 1996.
3. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2001.
4. Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Craiova, 1998.
5. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept rational. Jzvoare
şi dreptpozitiv, Bucureşti, 1995.
6. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002.
7. Nicolae Râmbu, Introducere înfilosofie, Iaşi, 1993.
8. Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Bucureşti, 2000.
10. Alexandra Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1999
Subiecte de evaluare
1. Explicaţi sensul cuvîntului „drept".
2. Cum poate fi definit dreptul.
3. Cum a evoluat ideea dreptului pe parcursul istoriei. Faceţi o caracteristică comparativă a
conceptului dreptului.
4. Definiţi factorii de configurare a dreptului şi faceţi o caracteristică amplă categoriilor
principale de factori.
5. Esenţa dreptului, semnificaţia şi importanţa ei.
6. Ce caracterizează forma dreptului.
7. Caracterizaţi coraportul categoriilor „esenţa", „conţinutul", „forma dreptului".
15
Tema Norma juridică și dimensiunile sociale ale dreptului
Obiective de referință: - să identifice normele juridice şi să determine trăsăturile lor;
- să evidenţieze elementele constitutive ale normelor juridice şi să le caracterizeze;
- să stabilească criteriile principale de clasificare a normelor juridic;
- să determine coordonatele de acţiune a normelor juridice;
- să interpreteze acţiunea normelor juridice în timp;
- să caracterizeze acţiunea normelor juridice în spaţiu;
- să determine modul de extindere a normelor juridice asupra persoanelor;
- să determine trăsăturile esenţiale ale normelor sociale, să le clasifice şi să le compare
principalele categorii de norme sociale;
Repere de conținut
1. Caracteristica complexă a normei juridice. Coordonatele normei juridice.
2. Interacţiunea sistemului normativ-social cu fenomenul juridic.
3. Importanţa organizării sistemului izvoarelor dreptului în procesul de evoluţie a dreptului.
1.
Norma juridică ca element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de
puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin
forţa coercitivă a statului. Scopul normei juridice sau regulii de drept corespunde finalităţii
dreptului, şi anume, de a asigura convieţuirea socială, orientînd comportarea oamenilor în
direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce guvernează
societatea respectivă. Prin intermediul normelor juridice se ordonează şi reglementează în forme
specifice dreptului relaţiile interumane în conformitate cu aceste valori.
Structura normei juridice evidențiază unitatea elementelor ei componente. Structura
normei juridice are două aspecte - structura internă şi structura externa. Primul aspect are în
vedere structura logico-juridică a normei, iar cel de-al doilea, construcţia ei externă, care este
legată de modul de exprimare în cadrul unui act normativ, adică structură tehnico-juridică.
Structura logico-juridică normă juridică are trei elemente: ipoteza, dispoziţia,
sancţiunea.
Ipoteza este aceea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile, împrejurările sau
faptele în prezenţa cărora se cere o anumită conduită, precum şi categoria subiecţilor la
care se referă prevederile dispoziţiei.
Formele ipotezei în funcţie de gradul de precizie al formulării:
ipoteze strict determinate care stabilesc exact condiţii de aplicare a dispoziţiei se
numesc.
relativ determinată atunci, cînd împrejurările de aplicare a dispoziţiei, prin natura lor,
nu pot fi formulate în toate detaliile.
simplă sau complexe se are în vedere o singură împrejurare în care se aplică dispoziţia
şi complexă atunci cînd se are în vedere o multitudine de împrejurări în care toate sau fiecare în
parte pot să determine aplicarea dispoziţiei.
Dispoziţia este acel element al normei juridice care prevede conduita ce trebuie
urmată în prezenţa ipotezei date, mai precis, care sunt drepturile şi obligaţiile
corespunzătoare ale subiectelor vizate de norma juridică respectivă. În funcţie de modul cum este formulată şi dispoziţia poate fi determinată, stabilind
categoric şi fără nici o posibilitate de abatere drepturile şi obligaţiile subiecţilor vizaţi, sau
relativ determinată, atunci cînd se prevăd variante sau limite ale conduitei urmînd ca subiecţii
să aleagă una din ele, sau în cadrul acestor limite, conduita dorită.
16
Sancțiunea indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice.
În funcţie de natura raporturilor sociale reglementate, de importanţa intereselor, a valorilor
apărute, de pericolul social pe care îl prezintă actele de încălcare, sancţiunile diferă şi ele din
punct de vedere al naturii şi gravităţii lor. Astfel, se disting sancţiuni penale, administrative
(contravenţionale), disciplinare şi civile, care, la rindul lor, se subdivid după gravitatea acestora
în cadrul fiecărei categorii în parte.
După scop, sancţiunile pot fi grupate în sancţiuni de anulare a actelor ilicite şi sancţiuni
reparatorii (de reparare şi desdăunare).
După gradul de determinare şi sancţiunile pot fi de mai multe feluri: absolut determinate
- sancţiunea este precis stabilită nu se admit devieri, relativ-determinate, cel care le aplică poate
să aprecieze cuantumul acţiunii aplicate între anumite limite, alternative unde cel care le aplică
are de ales între mai multe sancţiuni şi cumulative se aplică două sau mai multe sancţiuni.
Structura tehnico-juridică a normei juridice se referă la forma exterioară de exprimare a
conţinutului şi a structurii logice a acesteia, la redactarea ei, care trebuie să fie clară, concisă,
concretă. Aşadar, structura tehnico-juridică are în vedere aspectul normativ, modul cum sunt
anunţate normelor juridice în cadrul actelor normative.
Există diferite clasificări ale normelor juridice în funcţie de criteriul avut în vedere.
1. Criteriul ramurii de drept este cel al obiectului reglementării juridice şi al metodelor de
reglementare, după care se constituie ramurile de drept şi instituţiile juridice (drept
constituţional, drept penal, drept civil, dreptul electoral, dreptul de proprietate etc.).
2. Criteriul forţei juridice a actului normativ este acela al forţei juridice a actului
normativ, în care este cuprinsă norma juridică conform căruia distingem norme din legi, norme
din decrete, din hotărîri ale guvernului ş. a. m. d.
3. Criteriul modului de reglementare a conduitei. O clasificare de importanţă este făcută
din punct de vedere al caracterului conduitei pe care o prescriu se clasifică în onerative care
prescriu în mod expres obligaţia de a săvîrşi o acţiune, prohibitive care interzic săvîrşirea unei
acţiuni, a unei fapte şi permisive care, fără a obliga sau interzice în mod categoric o acţiune, o
conduită, prevăd posibilitatea ca subiectul să-şi aleagă singur conduita, acţionînd după propria
apreciere, normele supletive - stabilesc reglementarea ce urmează să se aplice.
Normele de împuternicire - stabilesc capacitatea şi competenţa subiecţilor de drept,
posibilitatea săvîrşirii anumitor acţiuni. Se regăsesc frecvent în Constituţie, în legile de
organizare a diferitelor structuri de stat.
Normele de stimulare şi cele de recomandare. Primele stabilesc atribuirea de decoraţii,
premii, lăsînd în principiu, la aprecierea organului competent aplicarea lor concretă. Normele de
recomandare sunt prevederi neobligatorii, adresate unor organizaţii sociale autonome prin care
sunt îndemnate să urmeze o anumită conduită.
Normele onerative şi prohibitive poartă denumirea şi de norme imperative sau categorice,
deoarece nu admit nici o abatere in realizarea lor, iar normele permisive sunt denumite în ştiinţa
juridică şi norme dispozitive.
4. Criteriul sferei de cuprindere prevede clasificarea în norme generale aplicîndu-se
tuturor relaţiilor sociale din ramura respectivă a dreptului, speciale cuprind un domeniu mai
restrîns de relaţii sau anumiți instituţii şi de excepţie care se abat de la reglementarea generală,
admiţînd o reglementare de excepţie faţă de dreptul comun şi dispoziţiile generale.
5. Criteriul structurii logice (tehnico-redacţional) prevede următoarea clasificare: norme
complete sau norme incomplete, care la rîndul lor pot fi norme de trimitere sau norme în alb.
Normele complete sunt acelea care sunt dotate cu toate elementele necesare, deci reglementarea
este clară. Normele incomplete trimit uneori pentru completare la o altă normă. Împreună cu
norma de trimitere reglementarea devine completă, uneori însă, norma este incompletă pentru că
urmează să apară ulterior o reglementare care să săvîrşească şi să completeze această normă.
Aceste norme poartă denumirea de norme în alb. Normele incomplete mai sunt numite în
literatura iuridică şi norme imperfecte.
Coordonatele normei juridice: acțiunea normei juridice în timp; acțiunea normei
17
juridice în spațiu, acțiunea normei juridice asupra subiecților.
Acţiunea normelor juridice în timp durata în care o normă juridică este în vigoare
reprezintă intervalul de timp în care ea produce efectele juridice.
Acțiunea în timp a actului normativ este determinat de trei momente principale:
1. Intrarea în vigoare a legii;
2. Acțiunea efectivă a legii
3. Ieșirea din vigoare a legii.
Modalităţile de stabilire a datei intrării în vigoare a actelor normative sunt:
a) Din momentul publicării oficiale (organul oficial de presă al statului în Republica
Moldova - Monitorul Oficial).
b) Din momentul expres prevăzut în textul actului normativ.( există categorii de relații
sociale specifice, modificarea reglementării juridice a cărora necesită o anumită pregătire
prealabilă procesului de aplicare a lor).
c) Din momentul adoptării actului normativ ( este o modalitate excepțională, se practică în
situațiile cînd este necesară o reglementare rapidă, de a modifica sau completa anumite acte
normative, preîntîmpinarea cauzării anumitor daune de ordin material sau moral precum și în
situațiile de protejare a securității statului).
d) intrarea în vigoare a legii în ansamblu treptat ( intrarea în vigoare a unor
compartimente ale legii la data publicării, altor compartimente – la o dată indicată expres în
textul ei.).
Acțiunea efectivă a legii:
Actul normativ produce efecte numai în timpul cît este în vigoare și nu poate fi retroactiv
sau ultraactiv;
Au efect retroactiv doar actele legislative prin care se stabilesc sancțiuni mai blînde;
Actele normative pot ultraactiva în mod excepțional
Astfel, norma juridică poate fi incidentă numai faptelor care se petrec în intervalul de timp
cît este în vigoare.
Acțiunea efectivă a legii în timp este caracterizată de următoarele principii:
1. Principiul neretroactivităţii legii decurge din împrejurarea căreia legea reglementează
pentru viitor. Art. 22 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că nimeni nu va fi condamnat
pentru acţiuni dacă acestea în momentul comiterii nu constituiau un act delictuos. De asemenea
nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea care era aplicabilă în momentul comiterii
actului delictuos.
Raţiuni de ordin umanitar si unele necesităţi practice determină, totuşi, admiterea unor
excepţii de la principiul neretroactivităţii legii şi altor acte normative care, în principiu, sunt
următoarele:
a) Legea penală mai favorabilă sau mai blîndă exprimă o concepţie umanitară, care
permite ca persoana ce a comis o infracţiune în trecut sub imperiul unei legi vechi, înlocuită cu o
lege nouă, să i se aplice, dintre cele două reglementări, aceea care stabileşte, pentru fapta comisă
o pedeapsa mai blîndă, mai uşoară. În cazul în care legea nouă este mai favorabilă (blîndă) se va
aplica aceasta în mod retroactiv deşi fapta a fost săvirşită înainte de intrarea în vigoare a acestei
legi.
b) Legile interpretative au retroactive, în sensul că prevederile sale se aplică de la data
intrării în vigoare a legii pe care o interpretează, este firească şi logică, deoarece scopul lor este
de a explica înţelesul exact al legii interpretate, ce trebuie să-i fie atribuit de la intrarea ei în
vigoare.
c) Cînd actul normativ prevede în mod direct că se aplică si unor situaţii anterioare sau
stabileşte o dată a intrării în vigoare anterioară datei adoptării lui decurge din voinţa exprimată
în mod nemijlocit, direct, de către legiuitor, în temeiul dreptului său de legiferare. Este evident că
într-un regim de legalitate al statului de drept se vor stabili şi unele norme de principiu la nivel
constituţional sau de lege care să împiedice şi să limiteze această posibilitate
18
2. Principiul efectului imediat al legii noi prezumă că legea nouă reglementează imediat
toate relațiile sociale la care a fost orientată ea. De la momentul intrării în vigoare, toate
situațiile cad sub incidența legii noi.
În literatura de specialitate identifică următoarele modalități de ieșire din vigoare a
actului normativ:
1. Abrogare: abrogare directă, atunci cînd noul act normativ prevede în mod direct ceea
ce se abrogă, (un act normativ în întregime sau anumite articole ale actului sau actelor
normative), indirectă, atunci cînd noul act normativ se limitează să prevadă că se abrogă toate
actele normative sau prevederile din actele normative contrare dispoziţiilor sale, fără însă a
indica actul sau articolele respective, tacită sau implicită are loc atunci cînd noul act normativ
nu conţine nici o prevedere de abrogare, dar reglementarea pe care o cuprinde se îndepărtează şi
se deosebeşte atît de mult de reglementările din actele normative vechi, încît acestea nu se mai
pot aplica şi, deci, că legiuitorul le-a abrogat implicit, întrucît, a venit cu o nouă reglementare.
Derogarea reprezintă o reglementare diferită de abrogare, o abatere sau o excepţie de la
reglementarea existentă pe care nu o abrogă, ci îi îngustează, putem spune, sfera de aplicare.
Revocarea, ca fenomen tehnico-juridic, de asemenea se deosebește de abrogare, se
manifestă în situația cînd legea nu a produs efecte juridice, deoarece este retrasă înainte de
publicare și de intrarea acesteia în vigoare.
Abrogarea, ca și nulitatea legii, se referă la încetarea caracterului obligatoriu al acesteia.
Deosebire constă în faptul că nulitatea este o sancțiune a dreptului pozitiv care suprimă
retroactiv efectele actului normativ, iar abrogarea se referă la un act normativ legal, funcțional.
2. Căderea în desuetudine. În acest caz este vorba de actele normative sau reglementări
care au fost total depăşite de rezolvarea relaţiilor sociale, de schimbările social-economice care
au avut loc in societate, de faptul că stările de lucru ce au determinat necesitatea adoptării acestor
acte normative au încetat să mai existe, astfel încît acţiunea lor nu mai are nici o justificare şi nici
nu mai poate fi susţinută, fiind depăşită de noile realităţi ale vieţii.
3. Expirarea. În toate legislațiile întîlnim și norme juridice a căror acțiune este
determinată în timp, caracterul lor fiind consacrat în chiar textul legii.
Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor
Cît priveşte acţiunea actelor normative în spaţiu şi asupra persoanelor, modalităţi foarte
strîns împletite, menţionăm că, ele sunt organic legate de principiul suveranităţii puterii de
stat, se manifestă în special sub aspectul suveranităţii teritoriale şi al legăturii dintre stat şi
persoane prin cetăţenie.
În temeiul principiului suveranităţii statului, legile şi celelalte acte normative sunt
obligatorii pentru cetăţenii statului respectiv şi pentru toate organizaţiile, instituţiile, organismele
sociale şi persoanele fizice şi juridice care se află pe teritoriul său. Aceasta înseamnă că pe
teritoriul unui stat acţionează dreptul acelui stat, determinînd conduita tuturor persoanelor aflate
pe acel teritoriu. În mod firesc, aceasta presupune excluderea acţiunii în acest teritoriu şi asupra
persoanelor aflate pe el, a legilor altor state străine.
În analiza acțiunii actelor normative în spaţiu trebuie distinse aspectul intern care prevede
norme centrale și norme locale şi aspectul internaţional - reglementează relațiile sociale dintre
state în conformitate cu principiile teritorialității
Excepţia extrateritorialității - cînd, în anumite condiţii, pe teritoriul unui stat pot exista
persoane şi unele locuri (reprezentanţe diplomatice, ambasade, nave) asupra cărora nu se aplică,
în anumite limite, actele normative ale statului respectiv sau cînd se recunoaşte aplicarea legilor
străine, de asemenea, în anumite limite, pe teritoriul altui stat. În condiţiile în care aceste excepţii
se aplică cu respectarea principiilor democratice ale dreptului internaţional şi în special al
egalităţii suverane a statelor, al reciprocităţii, al liberului lor consimţămînt ele nu afectează cu
nimic principiul suveranităţii de stat ci dimpotrivă, sunt menite să asigure dezvoltarea
multilaterală a relaţiilor internaţionale contemporane.
Între aceste excepţii amintim, fără a intra într-o analiză detaliată, următoarele situaţii:
a) persoane care se bucură de extrateritorialitate - imunitatea diplomatică şi regimul juridic
19
al consulilor;
b) regimul juridic al străinilor şi al persoanelor fără cetăţenie;
c) regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate;
d) recunoaşterea efectului juridic al unor acte săvîrşite pe teritoriul unui alt stat sau
aplicarea legii asupra unor fapte săvîrşite în străinătate.
În acţiunea actelor normative cu privire la persoane este important de subliniat - ca o
aplicare a principiilor democratismului dreptului. Sfera persoanelor care cad sub incidența
normelor juridice poate fi generală - include toate categoriile de subiecți sau specială - categorii
de persoane distincte (cadrelor didactice, personalului sanitar, militarilor, salariaţilor de stat,
mamelor cu copii etc.).
2. A reglementa în sens social înseamnă a forma comportamentul uman, atît a indivizilor cît
și a comunităților de oameni.
Reglementarea socială evidențiază următoarele trăsături:
fiecărui tip istoric social îi corespunde un anumit nivel de reglementare socială;
odată cu dezvoltarea societății crește nivelul de reglementare socială;
odată cu dezvoltarea reglementării sociale se formează noi mecanisme de reglementare
socială normativă;
odată cu dezvoltarea societății au loc transformări calitative ale mecanismului de
reglementare normativă.
Reglementarea socială include reglementarea normativă și reglementarea individuală.
Sistemul reglementărilor normative constituie un ansamblu de norme sociale ce
reglementează comportamentul uman în societate, relațiile manifestate în anumite uniuni,
colective, și un ansamblu de norme tehnico-sociale ce reglementează interacțiunea lor.
Reglementarea individuală este realizată prin adresări personale concrete pentru situații
concrete, sunt valabile în aplicarea lor o singură dată.
Deosebirile dintre modalitățile reglementării sociale se identifică prin faptul că
reglementarea normativă se dezvoltă concomitent cu societatea, iar reglementarea individuală –
în dependență de dezvoltarea culturii sociale a individului.
Un aspect specific reglementării normative este prezența normării activității umane,
realizarea căreia constă în elaborarea unui ansamblu de reguli, principii, constrîngeri, obligații,
drepturi și îndatoriri de origine morală, religioasă, juridică, economică, politică etc. Care
reglementează conduita și comportamentele umane și de grup.
Sistemul reglementărilor normative vizează normele sociale ca : norme de drept, norme de
morală, normele organizaţiilor sociale nestatale, normele obişnuielnice, normele religioase și
altele și normele tehnico-sociale precum: reguli de exploatare a mijloacelor tehnice, reguli
sanitaro-igienice, altele.
Normele sociale privesc raporturile dintre oameni şi sunt, deci, o creaţie a acestora, o
expresie de voinţă a oamenilor.
Normele tehnico-sociale au in vedere comportamentul omului in raportul faţă de natură
sau obiectele din ea exprimate de legile naturale. Multe norme tehnice sau tehnologice au devenit
obiect de reglementare juridică (cum sunt cele din domeniul ecologic, al circulaţiei, al
transportului şi telecomunicaţiilor), devenind prin aceasta şi norme sociale juridice.
În dependență de criteriul mijloacelor de stabilire și asigurare, normele morale se clasifică
în:
Normele organizaţiilor sociale nestatale. Sunt stabilite de nemijlocit de către
organizațiile nestatale, sunt fixate în statuturile lor, sunt protejate prin măsurile cu caracter social
prevăzut în statut.
Obiceiurile (moravurile, datinile). Se formează în procesul de dezvoltare istorică, într-un
mediu social determinat, în rezultatul repetării intră în deprindere, datorită căreia ele se respectă
fiind susținute de opinia socială.
20
Normele moralei. Se formează în viața socială și reprezintă un ansamblu de idei, reguli cu
privire la bine şi la rău, corect şi incorect, just şi injust îndatoririle omului față de societate
Normele religioase provin din concepția umană despre Dumnezeu ca creatorul lumii și a
începuturilor societății umane.
Normele juridice. Sunt formate și protejate prin forța de constrîngere a statului.
Conform conținutului domeniului relațiilor reglementate de normele sociale, acestea pot
fi: politice, organizaționale, etice, estetice.
Conform modalităților de formarea normelor sociale: spontane și planificate.
În dependență de metodele de confirmare și exprimare a normelor: scrise și verbale.
În procesul de reglementare juridică a relațiilor sociale o importanță deosebită pentru
stabilire unei eficiențe sporite a realizării dreptului constă în determinarea coincidenței dintre
valorile juridice, morale, religioase etc.
3.
Izvorul de drept vizează acel aspect al formei dreptului prin care norma social devine
normă juridică in procesul de instituire sau recunoaştere a ei de către puterea publică primind
astfel o formă adecvată denumită izvor de drept. Izvoarele dreptului sunt expresia creaţiei de
drept ca una din modalităţile guvernării societăţii prin intermediul autorităţii publice.
Putem spune că izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de
instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice in procesul de creare a
dreptului.
Izvoarele dreptului sunt date de modalităţile multiple de existenţă ale dreptului dintr-o
epocă istorică, intr-o anumită ţară. Rolul de a da forţa juridică regulilor de conduită revine
organelor statului, fie printr-o activitate directă de elaborare şi prelucrare a izvoarelor de drept
sub forma actelor normative - legi, decrete, hotărîri etc. - fie prin investirea cu forţa juridică a
unor reguli apărute pe alte căi cum sunt obiceiul sau practica judiciară prin care această investire
sau recunoaştere, devin izvoare de drept.
Referințe bibliografice
1. Ceterchi, M.Luburici. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucuresti,1983.
2. G.Vrabie, S.Popescu. Teoria generală a dreptului. laşi, 1993.
3. I.Humă. Introducere in studiul dreptului. laşi, 1993.
4. D.Ciobanu. Introducere în studiul dreptului. Bucureşti, 1993.
5. N.Popa. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992.
6. К.Aлексеев. Oбщая теория права. В двух томах. T.2. Moсква, 1982.
7. Н.Рябушкин. Запрещающие нормы в советском праве. Казань, 1990.
8. Andrei Negru, Victor Zaharia. Teoria generală a dreptului și statului în definiții și scheme.
Chișinău, 2009
Subiecte de evaluare
1. Ce este norma juridică.
2. Ce rol are norma juridică.
3. Care sunt trăsăturile definitorii ale normei juridice.
4. Prin ce se deosebeşte norma juridică de dispoziţie juridică individuală.
5. La ce se referă structura normei juridice.
6. Ce cuprinde structura logico-juridică a normei juridice.
7. Ce desemnează structura tehnico-juridică a normei juridice.
8. Care sunt criteriile principale de clasificare a normei juridice.
9. Ce se înţelege prin acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.
21
Tema Sistemul izvoarelor dreptului şi influența
lui asupra dezvoltării dreptului
Obiective de referință:
- să identifice izvoarele dreptului;
- să clasifice izvoarele dreptului;
- să stabilească evoluţia izvoarelor dreptului pe parcursul istoriei;
- să caracterizeze principalele izvoare ale dreptului la etapa contemporană;
- să determine ierarhia izvoarelor de drept;
- să caracterizeze rolul legii ca izvor de drept şi să determine rolul acestora în sistemul izvoarelor
dreptului din Republica Moldova.
Repere de conținut
1. Conceptul izvoarelor de drept.
2. Clasificarea izvoarelor de drept.
3. Actul normativ – principalul izvor de drept.
1.
În ştiinţa juridică s-a făcut distincţia între izvoarele materiale sau în sens material şi
izvoarele formale sau în sens formal al dreptului.
Izvoarele materiale desemnează ansamblul circumstanțelor de natură obiectivă și
subiectivă ce influențează conținutul și forma dreptului (izvoare reale, factorii de
configurare a dreptul). În conţinutul acestor izvoare sunt introduse elemente ce aparţin unor
sfere diferite de relaţii sociale. Sunt socotite, astfel, izvoare materiale ale dreptului factorii de
configurare a dreptului, dreptul natural şi raţiunea umană, conştiinţa juridică.
Izvor al dreptului în sens formal, formele de exprimare a normelor juridice;
modalitatea de instituire sau recunoaștere de către puterea de stat a normelor juridice în
procesul de creare a dreptului. La aceasta ne vom referi şi noi, pe acestea le avem, de regulă,
în vedere atunci cînd vorbim de izvoarele dreptului.
Nu excludem şi folosirea termenului în sensul utilizat de ştiinţele istorice care prin
"izvoare" ale dreptului au în vedere indicarea surselor de cunoaştere ale unui sistem de drept.
Izvoarele dreptului pot fi:
a) izvoarele scrise şi izvoare nescrise;
b) izvoare oficiale şi izvoare neoficiale;
c) izvoare directe şi izvoare indirecte;
d) izvoare interne și izvoare externe;
izvoare unilaterale și izvoare convenționale
Izvoarele dreptului sunt date de modalităţile multiple de existenţă ale dreptului dintr-o
epocă istorică, într-o anumită ţară. Rolul de a da forţa juridică regulilor de conduită revine
organelor statului, fie printr-o activitate directă de elaborare şi prelucrare a izvoarelor de drept
sub forma actelor normative - legi, decrete, hotărîri etc. - fie prin investirea cu forţa juridică a
unor reguli apărute pe alte căi cum sunt obiceiul sau practica juridică prin care această investire
sau recunoaştere, devin izvoare de drept.
Astfel, izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de
instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a
dreptului.
2.
Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia de pînă acum a dreptului sunt următoarele:
a) obiceiul juridic;
b) practica judecătorească şi precedentul judiciar;
c) doctrina;
22
d) contractul normativ;
e) actul normativ;
f) normele religioase.
Obiceiul – o practică acceptată, permanentă, relativ stabilă și continuă de relaționare
socială. A apărut spontan, cere recunoaștere statală. Pentru validitatea acestuia este nevoie de:
a) statul recunoaște, sancționează, consacră cutuma și îi oferă caracterul oficial; c) de
interzicere a acelora care contravin ordinii şi rînduielilor sociale, instituite şi apărate de puterea
de stat.
b) părțile invocă cutuma în fața instanței de judecată și aceasta o validează.
Are un caracter pronunțat static, este imprecis, nesigur, apar deficiențe la precizarea
conținutului exact al reglementărilor, poate varia în funcție de regiune/areal. Este unul din
primele izvoare ale dreptului.
Doctrina juridică, ca izvor de drept, cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe
care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. Ea este ştiinţa, al cărei rol este teoretic-
explicativ, interpretările ştiinţifice făcute materialului normativ îl ajută pe legislator sau pe
judecător în procesul de creare şi, respectiv, de aplicare a dreptului.
Precedentul judiciar/administrativ și practica judecătorească – practica de soluționare
a cauzelor de către instanțele de judecată/organele autorității publice. Dacă anumite hotărîri
devin obligatorii ca model de soluționare pentru cazuri similare, ele constituie precedent
(caracteristic pentru sistemul anglo-saxon).
În sistemul dreptului socialist, practicii judiciare nu i s-a recunoscut, în principiu, sub nici
un aspect rolul de izvor de drept.
Contractul normativ - un acord de voințe care poartă un caracter normativ, nu vizează
un raport concret. Domeniile de aplicabilitate: dreptul muncii (contractul/acordul colectiv de
muncă), dreptul constituțional (acordul de constituire a federației), dreptul internațional (tratatele
internaționale) etc.
Actul normativ – principalul izvor de drept, care este analizat în continuare.
Normele religioase – caracteristic doar pentru familia de drept musulman.
3.
Actul normativ –act creat de organele autorității publice, conține reguli generale,
impersonale și obligatorii; prevede situații tipice și se referă la o anumită categorie de subiecți de
drept, nu pierde validitatea prin reglementarea unei anumite situații concrete; are un caracter
strict determinat; asigură dezvoltarea dinamică a relațiilor sociale.
Există mai multe categorii de acte normative constituite în sistem ierarhizat, locul principal
ocupîndu-l legea. În studiul actelor normative se impune să facem o distincţie principială între
lege şi actele normative subordonate legii.
Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor al
dreptului ce emană de la Parlament, organul suprem at puterii de stat, exponent al puterii
suverane a poporului.
Legea se distinge de celelalte acte normative atît prin poziţia ei superioară în sistemul
izvoarelor dreptului, fiind edictată de organul suprem reprezentativ al puterii de stat, potrivit unei
proceduri anume stabilite, cît şi prin conţinutul normativ al reglementărilor instituite de ea.
Codurile, ca o formă anumită sistematizată într-un domeniu dat, sunt tot legi. Se disting legi:
constituţionale sau fundamentale;
organice (organizarea, funcţionarea şi structura diferitele organe ale statului);
ordinare (celelalte legi).
În caracterizarea legilor este cunoscută de asemenea, clasificarea lor în generale, speciale
şi excepţionale.
Legile generale
Legile speciale intervin cu o reglementare aparte, deosebită, particulară faţă de
23
reglementările legii generale. De exemplu, Codul civil este o lege generală faţă de legea vînzării
de mărfuri sau legile privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre
proprietari şi chiriaşi sau Codul penal este o lege generală faţă de alte legi speciale care conţin
dispoziţii penale. Pe de altă parte, aceeaşi lege sau dispoziţie poate să aibă caracter general sau
special după cum o raportăm la o altă reglementare mai generală sau mai specială.
Legea specială se aplică materiei pe care o reglementează, iar în caz de concurs, cu legea
generală se aplică legea specială, conform principiului ”lex speciali derogat generali” în măsura
în care legea specială care este de strictă interpretare nu a dispus altfel, se aplică dispoziţiile legii
generale.
Legile excepţionale se dau în situaţii cu totul deosebite, ele însele stabilind consecinţele
juridice ale aplicării lor. Asemenea acte pot fi, de pildă, cele prin care se instituie de exemplu,
starea de necesitate.
Actele normative subordonate legii. În definirea sferei de cuprindere a actelor normative
subordonate legii, trebuie să se aibă în vedere următoarele:
a) aceste acte să fie în conformitate cu legile (inclusiv Constituţia), să nu conţină dispoziţii
contrare acestora;
b) ele nu pot da reglementări primare sau în domenii a căror reglementare este prevăzută
a fi dată prin lege;
c) să se înscrie în limitele competenţei materiale şi teritoriale ale organului de la care
emană;
d) să respecte ierarhia formei juridice a actelor superioare faţă de cele inferioare;
e) să fie date în forma şi cu procedura prevăzută pentru fiecare din ele.
Actele normative subordonate legii au forme diferite în sistemul de drept al fiecărui stat.
Ele pot fi, totuşi, clasificate ca: acte ale şefului statului, purtînd denumirea de regulă, de decrete,
acte ale organelor centrale de specialitate - hotărîri, regulamente, ordine, instrucţiuni, decizii, ori
avînd alte denumiri ale guvernului sau ale ministerelor şi altor organe centrale de stat, precum şi
ale organelor locale.
Vorbind de actele normative nu putem trece cu vederea şi actele normative ale organelor
nestatale. În această categorie a izvoarelor de drept pot fi incluse de asemenea, statutele unor
organizații sociale în măsura în care li se recunoaşte forţa juridică.
Referințe bibliografice
1. Avornic Gheorghe. Teoria generală a dreptului. – Chișinău, Cartier, 2004
2. Boris Negru, Alina Negru. Teoria generală a dreptului și statului. Chișinău, 2006
3. Ion Craiovan. Itinerar metodic în studiul dreptului. Bucureşti, 1993
4. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002
5. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000
6. Andrei Negru, Victor Zaharia. Teoria generală a dreptului și statului în definiții și scheme.
Chișinău, 2009
Subiecte de evaluare
1. Definiți conceptul de izvor de drept.
2. Delimitați accepțiunile noțiunii de izvor de drept.
3. Clasificați izvoarele formale ale dreptului și exemplificați.
4. Descrieți trăsăturile izvoarelor de drept în sens formal.
5. Analizați rolul fiecărui izvor de drept în contextul normativ-juridic în diferite perioade
istorice.
6. Apreciați importanța fiecărui izvor de drept în contextul normativității juridice și sociale
actuale.
7. Stabiliți ierarhia izvoarelor de drept în perioada contemporană.
8. Clasificați actele normativ-juridice.
24
Tema Procesul de creare a dreptului. Tehnici utilizate în procesul de formare a
fenomenului juridic
Obiective de referință:
- să facă diferenţa dintre tehnica legislativă şi tehnica juridică;
- să evidenţieze principiile legiferării;
- să identifice etapele procesului legiferării şi să le caracterizeze;
- să determine rolul sistematizării legislaţiei statului şi să evidenţieze modalităţile acestora;
- să cunoască dialectica conţinutului şi a formei de drept;
- să definească caracterul ştiinţific al elaborării normelor juridice;
- să definească principiile de elaborare a actelor normative;
- să caracterizeze etapele procesului de elaborare a actelor normative;
- să determine părţile constitutive a actelor normative;
- să cunoască structura internă a actelor normative;
- să sistematizeze actele normative.
Repere de conținut
1. Tehnica elaborării actelor normative
2. Componentele actului normativ
3. Importanţa sistematizării dreptului. Sistematizarea legislaţiei
1.
Tehnica de elaborare a actelor normative este o problemă fundamentală ce face parte din
obiectul de studiu al Teoriei Generale a dreptului și statului. Astfel în literatura juridică sunt
utilizați doi termeni: tehnică juridică și tehnică legislativă. Unii autori consideră aceste două
categorii drept sinonime și nu fac nici o diferențiere între ele. Alții, fac o distincție între acești
doi termeni, utilizînd made termenul ”tehnică juridică”, prin care înțeleg aspectele tehnice legate
atît de procesul de creare a dreptului, cît și cele de aplicare a dreptului.
Noțiunea de tehnică juridică este mai largă după volum decît noțiunea de tehnică
legislativă; totodată tehnica legislativă este o parte componentă a tehnicii juridice.
Tehnica juridică este un concept complex care desemnează metodele, procedeele,
operațiile și regulile folosite pentru elaborarea, realizarea, aplicarea şi interpretarea normelor
juridice conţinute într-un act normativ.
Tehnica legislativă cuprinde totalitatea principiilor, metodelor şi procedurilor folosite în
procesul de elaborare a legilor şi celorlalte acte normative.
Elaborarea actelor normative are loc, în principal, prin activitatea normativă a organelor de
stat, Parlament şi Guvern. În acest fel activitatea normativă este una din modalităţile de realizare
şi executare a activităţii de stat, o activitate creatoare de drept potrivit nevoilor dictate de evoluţia
societăţii.
Conţinutul noţiunii de tehnică juridică ne apare astfel ca deosebit de complex, el implică
momentul receptării de către legislator a comandamentului social, aprecierea sa selectivă şi
elaborarea normei (tehnica legislativă), dar cuprinde, de asemenea, şi momentul realizării
(transpunerii în viaţă) a normei de drept construite de legislator (tehnica realizării şi interpretării
dreptului).
După cum vedem noţiunea de tehnică juridică nu corespunde noţiunii de tehnică
legislativă. Uneori se confundă tehnica juridică cu legiferarea (cu tehnica legislativă), printr-o
reducere a sferei tehnicii juridice doar la procesul elaborării normative.
Procesul de elaborare a actelor normative este o activitate complexă care trebuie să ţină
seama, alături de factorii politici, economici, sociali, morali, naturali, istorici, naţionali,
internaţionali şi de anumite principii cum sunt:
Principiul planificării legislative şi a supremației legii, potrivit cărora activitatea
normativă trebuie să se realizeze după programe de legiferare a parlamentului, cît şi ale
25
guvernului ca iniţiator al proiectelor de legi.
Principiul supremaţiei legii, după care legea se bucură de forţă juridică supremă în
ierarhia izvoarelor de drept, ea reglementînd cele mai importante relaţii ale vieţii sociale şi fiind
adoptată de parlament, ales prin sufragiu universal. Toate actele normative ale celorlalte organe
de stat trebuie să se întemeieze pe lege.
Fundamentarea ştiinţifică a activităţii de elaborare a legilor presupune că în găsirea
soluţiilor să se pornească de la rezultatele științei, să se elaboreze variante diferite, să se angajeze
specialişti, în aşa fel încît întregul proces de elaborare a proiectului să se facă ştiinţific.
Respectarea unităţii de sistem a dreptului. În conformitate cu acest principiu orice
proiect de act normativ trebuie să respecte supremaţia Constituţiei şi a celorlalte legi cu putere
juridică superioară, să se coreleze cu celelalte acte normative cu care va intra în aplicare, astfel
încât să se evite contradicţiile normative.
Principiul asigurării echilibrului între stabilitatea şi mobilitatea unui sistem de drept îşi găseşte expresie în unitatea reglementărilor juridice care cere ca fiecare nou act normativ să se
integreze organic în cadrul celor deja existente în ramura de drept respectivă şi în ansamblul
sistemului de drept; unitatea, coerenţa interioară a sistemului de drept, nu trebuie afectată prin
modificările şi abrogările, ele însele necesare, de norme. Respectarea acestui principiu asigură
eliminarea lacunelor legislative, a normelor căzute în desuetudine, a paralelismelor,
suprapunerilor şi contradicţiilor dintre diferite reglementări.
Principiul accesibilității în elaborarea normativă. Elaborînd anumite acte normative,
legislatorul trebuie să aibă în vedere faptul, că destinatarii normelor juridice sunt oamenii cu
nivele culturale diferite, cu posibilităţi diferite de receptare a unui mesaj normativ.
"Legislatorul, - remarca Ihering - trebuie să gîndească profund ca un filozof, dar trebuie să
se exprime clar ca un ţăran".
Formele procesului de creare a dreptului:
- emană de la nemijlocit de la popor (referendumul). Astfel erau adoptate constituțiile
republicilor unionale și constituțiile fostei URSS. În RM această formă nu e practică (totuși
caracterizează un regim democratic)
- ca competență a organelor de stat. În anumite condiții acest proces este efectuat de stat 9
la încheierea unui tratat internațional), în cazul dat evidențiem Parlamentul.
- sancționarea de către stat a normelor ce s-au format independent în formă de obiceiuri,
sau au fost elaborate de organizații nestatale,la bază au normele religioase. În cazul dat statul nu
se ocupă de crearea normei, dar numai o recunoaște, îi acordă o forță juridică, o ridică la rang de
lege.
- crearea dreptului în comun de către stat și organizații nestatale, ex contractul colectiv de
muncă anual dintre administrația întreprinderii și comitetul sindical, în numele colectivului de
muncă.
- crearea pe cale judiciara, caracteristic pentru sistemele juridice anglo-saxone. Anumitei
hotărîri judecătorești i sedă o forță juridică obligatorie, în calitate de normă juridică. Precedent
juridic.
În sistemul romano-german procesul de creare este rezultatul statului și a organelor
competente.
Funcțiile procesului de creare a dreptului:
- Reînnoirea legislației, adică emiterea de noi acte normative
- Înlăturarea normelor juridice învechite (anulare)
- Înlăturarea lacunelor în drept.
Etapele procesului de elaborare a dreptului
Procesul de elaborare a actelor normative se compune dintr-un între șir de operații numite
etapele elaborării actelor normative.
26
Procesul de creare a dreptului convențional poate fi divizat în două etape:
a) pregătirea actului normativ-juridic. Este o etapă numită și neoficială, deoarece nu
orice proiect poate trece prin toate stadiile.
b) adoptarea lui, care conține mai multe stadii- trebuie privită ca oficială deoarece
procedura respectivă este strict reglementată în regulamentele organelor de creare a dreptului.
Stadiile:
1. Inițiativa legislativă
2. Adoptarea hotărîrii despre pregătirea proiectului actului normativ-juridic
3. Pregătirea proiectului actului normativ-juridic.
4. Discutarea textului proiectului actului normativ-juridic.
5. Coordonarea proiectului actului
6. Expertiza proiectului actului
7. Completarea proiectului
8. Prezentarea proiectului spre examinare organului abilitat cu competența de creare a
dreptului
9. Adoptarea actului normativ-juridic
10. Promulgarea
11. Publicare.
2.
La elaborarea actului normativ trebuie să e aibă în vedere o anumită structură a acestuia.
Înainte de a enumera, menţionăm că actul normativ este însoţit de regulă de o expunere de
motive, care prezintă considerentele de necesitate ale intervenţiei normative şi face referiri la
reglementările existente şi neajunsurile lor, la finalitatea noilor prevederi, la contribuţia adusă în
materie şi la efectele ce urmează să se manifeste în plan social, precum şi în planul vechilor
reglementări şi al sistemului de drept în general. Astfel aceste componente sunt:
Titlul actului normativ, sau elementul de identitate a acestuia. Este elementul său de
identificare. Constă în aceea că titlul actului normativ trebuie să fie scurt și concis și să exprime
cu claritate obiectul reglementării juridice respective.
Preambulul actului normativ. Nu este obligatoriu și necesar oricărui act normativ. Este o
succintă introducere unde se arată considerațiile sociale, economice, politice avute în vedere la
elaborarea actului, introducîndu-se numai pentru cele mai importante acte. Ajută la înțelegerea
actului normativ.
Formula introductivă. Cuprinde temeiul constituțional au legal al reglementării juridice
respective. Aici sunt instituționalizate normele de competență pentru organul care adoptă actul
normativ respectiv.
Dispoziții sau principii generale. O primă parte a reglementărilor din actul normativ. Aici
sunt stabilite anumite dispoziții cu caracter general referitor la actul normativ în totalitatea sa.
Aceste pot lua forma ”principii generale”. Uneori ele sunt despărțite chiar printr-un titlu distinct,
un capitol au secțiune, cu un titlu ”Principii generale”; Dispoziții generale”, ”Principii de bază”.
Dispozițiile generale conțin prevederi prin care se determină obiectul, scopul, sfera relațiilor ce
se reglementează, definirea unor noțiuni.
Dispoziții de conținut propriu-zise. Urmează după dispozițiile generale și formează
conținutul propriu-zis al actului normativ. În dependență de problematica actului, aceste
dispoziții pot fi mai mult sau mai puțin numeroase și după caz se împart în subdiviziuni
(capitole, secțiuni, paragrafe). Aici se conțin regulile ce stabilesc drepturi și obligații, se
stipulează una numit comportament, urmările nefavorabile în cazul nerespectării conduitei
impuse.
Dispoziții finale sau tranzitorii. Prevederi în legătură cu: punerea în aplicare a
reglementărilor, intrarea în vigoare, relațiile cu reglementările preexistente. Uneori se
evidențiază printr-un titlu aparte. Unele acte normative care nu sunt împărțite pe capitole,
paragrafe, conțin aceste prevederi în ultimele articole.
27
Actele normative pot cuprinde și Anexe, care fac corp comun cu legea și au aceeași forță
juridică. Necesitatea este determinată prin faptul că conțin schițe, tabele statistici, etc.
Elementul structural principal al actului îl constituie articolul. Există cazuri, însă, cînd în
cuprinsul actului normativ un articol conţine o singură normă sau, dimpotrivă, o normă este
cuprinsă în mai multe articole. Totodată, diversele componente ale structurii logice a normei
juridice (ipoteza, dispoziţia, sancţiunea) pot fi regăsite în articole diferite. Din această cauză (aşa
cum s-a subliniat în capitolul Norma juridică) nu se poate identifica norma juridică cu articolul
actului normativ. Ideal ar fi ca fiecare articol dintr-un act normativ să cuprindă o singură regulă
(normă) cu toate trăsăturile care o caracterizează. Aceste caracteristici trebuie redate în aşa fel,
încît ele să exprime în mod cît mai complet norma juridică şi să delimiteze în mod precis
conţinutul acelei norme în raport cu celelalte norme ale actului normativ.
Complexitatea reglementării este impusă de natura relaţiilor sociale. Pentru acest motiv,
articolul se subdivide uneori în paragrafe şi alineate.
Articolele se numerotează cu cifre arabe. În cazul unor acte normative care modifică
reglementarea din alte acte normative se utilizează numerotarea cu cifre latine.
De exemplu: "Art.1 - Denumirea şi dispoziţia articolului 133 din Codul penal se vor
reforma în felul următor...".
De obicei, alineatele şi paragrafele nu se numerotează. În cazul unor acte normative de
mare importanţă (Constituţia, Codul) articolele au şi note marginale, care redau într-o formă
sintetică, conţinutul articolului respectiv.
Atunci cînd într-un act normativ se introduc articole noi, fără să se modifice numerotarea
veche a actului normativ, se foloseşte metoda introducerii unor indici (spre exemplu: art. 18' din
Codul penal).
Pentru o mai bună sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se pot grupa în
secţiuni, capitole, titluri. Unele coduri (Codul penal, spre exemplu) sunt organizate pe părţi
(partea generală şi partea specială). Secţiunile, capitolele şi titlurile au denumiri, care evocă pe
scurt conţinutul prevederilor pe care le conţin.
În cazul în care un act normativ face referire la dispoziţii dintr-un alt act normativ deja
existent, noul act normativ nu va reproduce dispoziţiile din actul normativ preexistent, ci va face
trimitere la dispoziţiile respective printr-o normă de trimitere.
3. Atît elaborarea cît şi realizarea dreptului reclamă o operaţiune juridică foarte importantă:
sistematizarea actelor normative. Are drept obiect o anumită aranjare a actelor normative în
vigoare, conform unor criterii obiective și subiective. Are ca rezultat elaborarea unor colecții,
culegeri de acte normative sau coduri.
Prima culegere oficială este denumită Codul lui Theodosian (sec.V e.n.). Iulian este cel ce
a desăvîrșit opera de sistematizare a dreptului roman.
În literatura juridică întîlnim mai multe criterii de clasificare au de diferențiere a
sistematizării în general. Criteriul de bază conform căruia practic toți juriștii divizează
sistematizarea în două grupe mari: încorporarea și codificare.
Încorporarea - actele normative se grupează în diverse colecții sau culegeri, după criterii
diferite. Caracteristic pentru această formă, ca ea utilizează materialul normativ așa cum este
alcătuit, fără a face vre-o modificare în actele normative. Poate fi oficială – alcătuirea de colecții
de acte normativă este făcută de un organ de stat avînd această sarcină legală și neoficială -
făcută de organizații nestatale sau peroane particulare.
Codificarea - cuprinderea tuturor sau aproape tuturor normelor juridice dintr-o
ramură de drept în prelucrarea și alcătuirea unui singur act normativ nou, denumit cod,
regulament care are valoarea unei legi.
Condițiile calitative ale unui cod unt: claritate, precizie, integralitate în expunere, caracter
practic, logică, frumusețea stilului.
Sistematizarea poate fi cronologică (după succesiunea temporară a apariţiei) sau alfabetic
28
(pornind de la denumirea materiei reglementate)
Un alt criteriu de sistematizare îl constituie obiectul reglementării juridice pe ramuri de
drept și instituții juridice.
Referințe bibliografice
1. Elena Aramă,Iuliana Savu. Controverse teoretice și aspecte practice ale interpretării
dreptului. Chișinău, 2005
2. Lidia Barac. Răspunderea și sancțiunea juridică. București, 1997.
3. Ion Craiovan. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. București, 2001
4. Boris Negru, Alina Negru. Teoria generală a dreptului și statului. Chișinău, 2006
5. Boris Negru, Violeta Cojocaru Tehnica legislativă. Chișinău, 1997
6. Andrei Negru, Victor Zaharia. Teoria generală a dreptului și statului în definiții și scheme.
Chișinău, 2009.
Subiecte pentru evaluare 1. Ce desemnează conceptul de tehnică juridică.
2. Care sunt principiile care se cer respectate cu ocazia elaborării unui act normativ.
3.Care sunt etapele specifice procesului de elaborare a dreptului.
4. Care sunt părţile constitutive ale actului normativ.
5. Care este structura actului normativ.
6. În ce condiţii se completează sau se modifică un act normativ.
7. Ce rol are limbajul juridic în elaborarea dreptului.
8. Ce importanţă prezintă şi care sunt formele de sistematizare a dreptului.
Tema Sistemul dreptului. Mari sisteme de drept contemporan
Obiective de referință:
- să caracterizeze diviziunile principale ale sistemului de drept;
- să argumenteze constituirea sistemului de drept din Republica Moldova
- să clasifice marile sisteme de drept
29
- să efectueze o caracteristică a principalelor mari sisteme de drept contemporan
Repere de conținut
1. Definiția și elementele structurale ale sistemului dreptului
2. Sistemul dreptului Republicii Moldova
3 . Mari sisteme de drept contemporan
1.
Dreptul într-un stat ni se înfăţişează nu ca o sumă aritmetică dată de totalitatea normelor
juridice în vigoare, ci ca un ansamblu al acestora, structurato, organizato într-un sistem pe baza
anumitor principii.
În teoria dreptului, vorbind de organizarea, structurarea dreptului, ne întîlnim cu
următoarele noţiuni:
a) sistem juridic este o dimensiune inalienabilă a existenţei umane (parte componentă a
realităţii sociale).
b) sistem legislativ este unitatea actelor normative dintr-un stat.
c) sistemul dreptului cuprinde organizarea dreptului ca fenomen normativ pe ramuri şi
instituţii.
Prin urmare, sistemul de drept reprezintă structura internă a dreptului dintr-un stat,
prin care se realizează unitatea normelor juridice şi gruparea lor în anumite părţi
interdependente - ramuri şi instituţii juridice.
Prin crearea normelor juridice se formează conţinutul normativ al dreptului ce urmăreşte
un scop unic: reglementarea juridică a relaţiilor sociale în direcţia realizării sarcinilor comune
ale societăţii respective.
Astfel, putem spune că sistemul de drept este constituit din totalitatea normelor
juridice între care există relaţii relativ stabile şi durabile.
Structurarea normelor juridice s-a realizat după multiple criterii Acestea sunt, în principal,
următoarele:
obiectul reglementării este o categorie calitativă și omogenă de relații sociale asupra
cărora influențează normele unei anumite ramuri de drept.
juridice şi metoda de reglementare caracterizează totalitatea procedeelor și mijloacelor
juridice prin intermediul cărora se efectuează reglementarea juridică a relațiilor sociale de același
gen.
Elementele metodei de reglementare juridică:
caracterul situației juridice generale ale subiecților, adică capacitatea juridică, relațiile
între subiecți (subalterni, colegi s.a.)
caracterul condițiilor de apariție, modificare ori încetare a raporturilor juridice, adică a
faptelor juridice (contract, hotărîrea judecătorească s.a.)
caracterul urmărilor juridice pentru subiectul de drept (pozitive, negative, amendă,
mustrare s.a.)
Sistemul dreptului evocă unitatea dreptului şi diferenţierea sa, adică împărţirea sa pe
ramuri şi instituţii juridice.
Ramura de drept este ansamblul normelor juridice legate organic între ele, care
reglementează relațiile sociale ce au același specific (omogene) folosesc aceeași metodă sau
complex de metode de reglementare.
Totodată ramura reprezintă unitatea mai multor instituții juridice strîns legate între ele prin
obiectul lor, anumite principii și metode comune. Fiecare ramură de drept are o structură
specifică include Partea Generală - de regulă conțin dispoziții generale care servesc bază pentru
partea specială (noțiunea de infracțiune, noțiunea de pedeapsă, modalitățile ei, etc.) și Partea
Specială - componentele concrete de infracțiune.
Subramura de drept. O grupare de norme juridice, relativ mare, ce formează obiectul unor
reglementări juridice distincte. Subramura nu posedă o metodă de reglementare juridică proprie.
30
Ca exemplu de subramură de drept putem exemplifica dreptul penal militar încadrat în dreptul
penal, ca ramură de drept.
Instituţia juridică cuprinde normele juridice care reglementează o anumită unitate (o grupă
unitară) de relaţii sociale, generînd astfel o categorie aparte de raporturi juridice.
Instituția juridică formează sfera cea mai restrînsă a legăturii de conținut între mai multe
norme juridice. De exemplu, instituția dreptului de proprietate, succesiunii în dreptul civil,
instituţia căsătoriei, înfierii în dreptul familiei). Unele instituţii juridice, avînd o sferă mai largă,
îşi pot subdiviza normele în mai multe subgrupe mai restrînse. De ex. în cadrul succesiunii
putem distinge instituția succesiunii legale și testamentare.
Instituția juridică interamurală. Un sistem de norme ce sunt incluse în diferite ramuri de
drept, dar destinate de a reglementa relațiile sociale de acelașii gen cu caracter interdependent.
Norma juridică este elementul inițial și cea mai mică particulă a sistemului de drept.
O altă divizare a dreptului (cea mai veche) reprezintă: dreptul public şi normele
dreptului privat.
Dreptul public – o totalitate de ramuri de drept care reglementează relații sociale ce
asigură un interes social, comun (public): dreptul constituțional, administrativ, muncii, financiar,
penal, procesual, etc.
Dreptul privat – ramuri care reglementează relațiile sociale, determină interesele
particulare, independența și inițiativa proprietarilor individuali și a uniunilor în activitatea sa
patrimonială și în relațiile personale, include include dreptul civil, comercial, maritim și alte
ramuri sau compartimente ale unor ramuri.
O nouă probă a dificultății în această materie constă în faptul că unii autori admit și a treia
categorie, intermediară – drept mixt, acolo unde interesul public apare fiind indisolubil legat de
cel privat, încît nu pot fi distinse cele două elemente; de ex. cazul normelor de drept procesual,
care aparțin conform doctrinei dreptului public.
O altă categorie constituie Dreptul internațional - ansamblul de reglementări create prin
acordul dintre statele suverane și egale în drepturi, care exprimă voințele concordante ale acestor
state, reglementează relațiile dintre ele, aceste norme fiind asigurate în caz de necesitate prin
constrîngere exercitată, individual sau colectiv de către state.
Dreptul internațional include două părți componente: dreptul internațional public -
reglementează relațiile dintre state, stabilind drepturile și îndatoririle unora față de celelalte,
tratatele internaționale, organizațiile internaționale, relațiile dintre indivizi și comunitatea
internațională accesul acestora la jurisdicțiile internaționale, reprimarea crimelor împotriva
umanității. În dreptul public internațional nu există un organ legislativ internațional, situat
deasupra statelor, în consecință, normelor dreptului internațional li se supun și creatorii lor,
respectiv statele care le-au elaborat.
și dreptul internațional privat - totalitatea normelor juridice care au drept scop să
reglementeze rezolvarea conflictelor de legi, generate de raporturile de drept civil ce cuprind
unul au mai multe elemente de extraneitate. Ele se ocupă de asemenea de problemele situației
juridice sau cu cele vizînd condiția străinilor, cu monopolul de stat asupra comerțului exterior,
precum și cu problemele privind procedura civilă, legate de apărarea drepturilor izvorîte din
relațiile civile cu caracter internațional.
2.
În ceea ce priveşte dreptul actual al Republicii Moldova distingem ca ramuri de drept,
ramurile corespunzătoare diviziunii dreptului în drept public şi drept privat.
Distingem de regulă următoarele ramuri de drept: dreptul constituțional, dreptul
administrativ, dreptul financiar, dreptul civil. dreptul muncii, dreptul funciar, dreptul familiei,
dreptul penal, dreptul procesual (penal şi civil).
Dreptul constituţional cuprinde totalitatea normelor juridice ce stabilesc principiile
fundamentale ale structurii social-economice şi ale orînduirii de stat, sistemul, principiile de
organizare şi de funcţionare ale organelor statului, precum şi drepturile şi îndatoririle
31
fundamentale ale cetăţenilor. Raporturile de drept constituţional sunt raporturile sociale care apar
în procesul organizării şi exercitării puterii de stat. Principalul izvor al dreptului constituţional îl
formează Constituţia. Normele dreptului constituţional sunt cuprinse, de asemenea, şi în alte legi.
Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile
sociale ce formează obiectul administraţiei de stat. În raporturile juridice ale dreptului
administrativ întotdeauna o parte este un organ al administraţiei de stat, metoda reglementării
raporturilor de către normele dreptului administrativ are un caracter imperativ.
Dreptul financiar cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea
financiară a organelor de stat. Întocmirea bugetului, perceperea impozitelor, stabilirea modul de
cheltuire a mijloacelor băneşti ale statului, creditul, asigurările etc.
Dreptul civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile
patrimoniale în care părţile se află pe poziţii de egalitate juridică. De asemenea, dreptul civil
include şi normele juridice care reglementează relaţiile sociale nepatrimoniale în care se
manifestă individualitatea persoanei, cum ar fi numele, dreptul de autor, domiciliu, starea civilă
etc.
Dreptul muncii cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale
de muncă. Relaţiile din acest domeniu apar în legătură cu folosirea dreptului de muncă, condiţiile
muncii, ale salarizării, angajării, în legătură cu drepturile şi obligaţiile muncitorilor şi ale
funcţionarilor. De asemenea dreptul muncii cuprinde şi normele juridice privind organizarea
muncii, pregătirea profesională, protecţia muncii, justiția muncii şi altele.
Dreptul funciar cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile
funciare în legătură cu folosirea pămîntului, pădurilor, apelor, în scopul unei juste împărţiri a
fondului funciar şi unei folosiri raţionale şi eficiente a pămîntului.
Dreptul familiei. Raporturile juridice de familie cuprind raporturile de căsătorie, de rudenie
şi filiaţie, raporturi în legătură cu înfierea, cu ocrotirea celor lipsiţi de capacitate sau cu
capacitate restrînsă, cît şi altor persoane.
Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc, în conformitate cu
interesul societăţii, ce fapte sunt considerate infracţiuni şi care este măsura pedepsei pe care
trebuie s-o aplice justiţia celor ce s-au făcut vinovaţi de săvîrşirea infracțiunilor.
Dreptul procesual penal cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
activitatea organelor de urmărire, a procuraturii şi a justiţiei în judecata cauzelor penale, pentru
descoperirea infracţiunilor şi a infractorilor şi pedepsirea lor, norme care reglementează
raporturile acestor organe cu cetăţenii asupra cărora se răsfrînge activitatea lor. În această
activitate a organelor menţionate apar şi raporturile lor cu cetăţenii asupra cărora se răsfrînge
activitatea lor: acuzat, parte civilă, martori.
Dreptul procesual civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează ordinea
dezbaterii şi rezolvări de către justiţie a cauzelor civile, precum şi îndeplinirea hotărîrilor
judecătoreşti în aceste cauze.
Dreptul procesual civil reglementează raporturile care apar între organele de înfăptuire a
justiţiei şi cetăţeni, precum şi între cetăţeni ca părţi în proces – reclamant şi pîrît. Aceste
raporturi reglementate de dreptul procesual civil reglementează şi litigiile izvorîte din anumite
raporturi de familie, de munca sau chiar de drept constituţional.
Dreptul internaţional are o situaţie specială el neintrînd în sistemul intern de drept al
vreunui stat. Aceasta nu reprezintă voinţa uni stat singur, ci a mai multor state, în condiţiile
actuale.
3.
Familia sistemelor de drept este o totalitate de sisteme de drept naționale ce se bazează
pe izvoare comune formale ale dreptului, a structurii comune a sistemelor de drept și dezvoltarea
istorică asemănătoare.
În cadrul tipologiei juridice este posibilă şi necesară o clasificare, care ar lua în
consideraţie particularităţile concret-istorice, tehnico-juridice şi altele ale diferitor sisteme
32
juridice.
Însă, cu toată varietatea poziţiilor şi punctelor de vedere, se pot deosebi (bineînţeles,
destul de convenţional) două direcţii de bază în clasificarea sistemelor juridice actuale, fiecare
din ele avînd, la rîndul lor, mai multe tipuri ce posedă anumite particularităţi.
Pentru evidenţierea principalelor familii juridice există trei grupuri de criterii cu legături
reciproce: geneza istorică a sistemelor juridice; sistemul de izvoare ale dreptului; structura
sistemului juridic. Astfel, deosebim sistemul de drept anglo-saxon, romano-germanic, socialist, tradițional
și religios, cu următoarele caracteristici:
Familia juridică romano-germanică.
a) La baza compartimentului dreptului privat din toate sistemele de drept menționate se
află dreptul roman privat;
b) Este specifică divizarea convențională în drept public și drept privat;
c) Norma juridică poartă un caracter general;
d) Este caracteristică sistematizarea legislației în coduri;
e) Principalul izvor formal de drept este actul normativ.
Familia sistemelor de drept anglo-saxon
a) La baza sistemelor de drept de origine anglo-saxonă se află dreptul comun englez;
b) Nu cunosc divizarea în drept public și drept privat;
c) Norma juridică poartă un caracter foarte concret, aproape cazuistic;
d) Nu se practică codificații de model european;
e) Principalul izvor formal al dreptului este practica judecătorească.
Familia sistemelor de drept socialist
a) La baza majorității ansamblului de sisteme de drept se află dreptul roman privat;
b) Sistemele de drept socialiste în dezvoltarea lor au fost determinate de sistemul de drept
sovietic;
c) Nu recunoaște divizarea în drept public și drept privat;
d) Norma juridică, după modelul din familia romano-germanică, poartă un caracter
general;
e) Există coduri după modelul romano-germanic;
f) Principalul izvor formal al dreptului este actul normativ.
Dreptul tradițional și religios
a) Nu există o unitate sistemică, caracteristică pentru celelalte familii;
b) Este prezent un sistem de izvoare formale ale dreptului diferit de cel romano-germanic;
c) Drepturile tradiționale și religioase nu posedă o sistematizare după modelul occidental,
normele dreptului aflîndu-se împreună cu normele religioase;
d) Nu poate fi evidențiată o structură a drepturilor menționate după modelul occidental;
e) De regulă drepturile tradiționale și religioase poartă un caracter vechi, arhaic
Referințe bibliografice
1. Genoveva. Vrabie. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1993.
2. Boris Negru, Alina Negru. Teoria generală a dreptului și statului. Chișinău, 2006
3. Andrei Negru, Victor Zaharia. Teoria generală a dreptului și statului în definiții și scheme.
Chișinău, 2009.
4. Avornic Gheorghe. Teoria generală a dreptului. – Chișinău, Cartier, 2004
5. Dumitru Baltag, Alexei Guțu , Igor Ursan. Teoria generală a dreptului. Chișinău, 2002.
6. Dan Victor Zlătescu. Panorama marilor sisteme contemporane de drept. București,1994
Subiecte de evaluare
1. Definiți sistemul dreptului.
2. Normele juridice în totalitatea lor constituie un conglomerat sau au o anumită coerenţă
internă.
33
3. Se pot distruge domenii de norme juridice subsumate acestei totalităţi.
4. Prin ce criterii.
5. Care sunt componentele principale ale sistemului dreptului.
6. Ce se înţelege prin ramura de drept şi instituţia juridică.
7. Clasificați marile sisteme de drept
8. Efectuați o caracteristică a sistemului de drept al Republicii Moldova
Tema Aspecte teoretico-practice a interpretării şi realizării dreptului
Obiective de referință
- să identifice interpretarea dreptului şi să se pronunţe asupra importanţei ei;
- să determine formele de interpretare a dreptului;
- să stabilească consecinţele juridice ale interpretării oficiale şi interpretării neoficiale;
34
- să concretizeze metodele de interpretare a dreptului;
- să determine rezultatele interpretării dreptului;
- să definească conceptul realizării dreptului;
- să identifice factorii care influențează asupra nivelului de realizare a dreptului;
- să evidenţieze formele de realizare a dreptului;
- să definească conceptul aplicării dreptului şi trăsăturile acestuia;
- să identifice organele abilitate cu drept de aplicare a dreptului;
- să caracterizeze etapele (fazele) de aplicare a dreptului;
- să evidenţieze conceptul, trăsăturile şi clasificarea actelor de aplicare a dreptului;
- să definească următoarele concepte: lacună în drept, lacună în lege, lacună în legislaţie, lacună
în reglementarea normativ-juridică şi lacună în dreptul pozitiv;
- să identifice factorii care generează apariţia sau evitarea lacunelor în drept;
- să evidenţieze specificul analogiei dreptului.
Repere de conținut
1. Conceptul şi efectele interpretării dreptului.
2. Probleme teoretico-practice de realizare a dreptului în condiţiile Republicii Moldova
3. Eficiența dreptului.
1.
Prin natura lor, normele juridice au un caracter general, ele se refera la situații ipotetice.
Dar aplicarea lor privește cazuri concrete. De aici rezulta o seama de implicații, care evidențiază
necesitatea interpretării normelor juridice.
În primul rînd, legislatorul nu poate avea în vedere atunci cînd elaborează normele
juridice, toate situaţiile, care se pot ivi în aplicarea dreptului. De aceea, el trebuie să rămînă la un
nivel de generalitate, care impune, pentru racordarea normei la situaţie, interpretarea ei.
În al doilea rînd, necesitatea interpretării normelor juridice rezultă şi din faptul că
legislatorul, redactînd normele, se exprimă concis, concentrînd la maximum conţinutul exprimat.
În al treilea rind, se ştie că pe timpul cît o normă este în vigoare pot să apară fapte noi
care, întrucît nu existau în momentul elaborării ei, nici n-au fost prevăzute în mod direct.
Aceasta duce la elaborarea unor noi norme, care intersectează sfera de aplicare a celor deja
existente. În această situaţie se impune interpretarea noilor acte normative, comparîndu-le şi
studiindu-le cu alte dispoziţii legale.
În al patrulea rînd, necesitatea interpretării derivă şi din problemele care se pot ivi în
legătură cu redactarea gramaticală a textului de lege, cu o anumită poziţie a cuvintelor în text, cu
folosirea semnelor de punctuaţie.
În al cincilea rînd, în lextele de lege sunt folosite de multe ori termeni al căror sens este
diferit de cel obişnuit. Din acest motiv, legislatorul consideră uneori necesar să facă, chiar în
cuprinsul unor legi, precizări asupra inţelesului special al termenilor folosiţi în redactarea actului
normativ.
Aspectele enunţate, la care se pot adăuga şi altele, demonstrează necesitatea de a clarifica
orice nuanţă semantică a limbajului juridic, deoarece acesta nu poate reda întotdeauna cu
maximă claritate determinările de conţinut, care exprimă voinţa legislatorului. În această situaţie
trebuie să se recurgă la forme şi metode de interpretare a normelor juridice care să cuprindă
concordanţa dintre voinţa reală a legiuitorului şi înţelesul nemijlocit al termenilor întrebuinţaţi.
Obiectul interpretării sunt însăși normele juridice, și nu dreptul în general. Știința noastră
juridica folosește frecvent noțiunea de interpretare a normelor juridice, care vizează atât
interpretarea legii, cât si a dreptului în general.
Definind interpretarea normelor juridice, putem retine ca aceasta reprezintă o fază a
procesului de aplicare a dreptului, prin care se are în vedere un proces intelectual
îndreptat la stabilirea exactă a sensului și a conținutului normelor juridice supuse
35
interpretării cu ajutorul unui mecanism (ansamblu de metode și procedee) special investite
pentru aceasta.
Interpretarea normelor juridice se clasifică în: interpretarea oficială și interpretarea
neoficială, sau doctrinară.
Interpretarea oficiala este realizată de către organe de stat competente fie să elaboreze
normele de drept, fie să facă aplicarea lor la speță, la cazurile particulare ce le au de rezolvat.
Interpretarea oficială se împarte în: interpretare generală și interpretare cazuală.
Interpretarea generală numită și interpretare autentică este realizată de însușii organul
care a elaborat regula de drept. Autorul ei poate fi organul emitent al actului supus interpretării
sau un organ ierarhic superior. Interpretarea are o valoare de sinestătătoare şi este făcută cu
scopul de a lămuri sensul unei norme, nefiind condiţionată de necesitatea soluţionării
concomitente a unei cauze concrete.
Interpretarea cazuală sau judiciară. Este judiciară fiindcă în mare parte este realizată de
către organele judiciare. Dar într-o măsură considerabilă fiind făcută de organele administrației
de stat în cazurile ce cad în competența lor (elaborarea unei autorizații, constatarea și
sancționarea unei contravenții)
Această interpretare are un caracter relativ, este obligatorie numai pentru părțile implicate
în proces. Se aplică numai pentru viitor. Ea poate fi însă și retroactivă, cînd este declarativă de
drepturi. Este un mijloc pentru soluţionarea unei cauze concrete.
Interpretarea neoficială a normelor juridice sau doctrinară, poartă și denumirea de
interpretare științifică, întrucît ea este cuprinsă, în operele ştiinţifice, nu este obligatorie.
Valoarea acestei interpretări este în funcţie de puterea argumentelor ştiinţifice pe care se sprijină,
cu alte cuvinte, ea se bucură numai de o autoritate ştiinţifică şi nu juridică.
Metodele de interpretare constau în totalitatea procedeelor tehnice utilizate pentru
clasificarea conținutului prevederilor normelor juridice, în scopul aplicărilor în cazuri
concrete.
În general se admite existenţa următoarelor metode:
Metoda gramaticală (interpretarea ad. literam).
Metoda sistematică (interpretarea în sistem, adică prin plasarea normei în cadrul
sistemului de reglementare respectiv).
Metoda istorică (interpretarea istorică, sau prin raport la contextul istoric în care norma a
fost adoptată).
Metoda logică (interpretarea logică relevă raţio logis şi mens legis).
Metoda teleologică (interpretarea după scop, urmăreşte găsirea sensului actului normativ
prin desprinderea finalităţii actului respectiv, a interesului protejat, urmăreşte să pună în lumină
scopul legii).
Rezultatele (limitele) interpretării normelor juridice.
Din punctul de vedere al rezultatelor (limitelor) interpretării normelor juridice,
interpretarea poate fi:
a) literală atunci cînd organul de aplicare constată o echivalență perfectă între conținutul
normei și forma ei de exprimare;
b) extensivă textul normei juridice trebuie extins;
c)restrictivă care restrînge conţinutul real al normei în raport cu formularea textului ei,
formulare dovedită ca fiind prea largă..
Interpretarea se finalizează cu adoptarea actelor de interpretare care sunt acte-documente
ce conțin lămuriri, explicații privind conținutul normelor juridice și se divizează în două grupe:
- Cele ce țin de procesul de elaborare a dreptului și
- Cele ce se referă la procesul de aplicare a actelor normative.
Prima grupă de acte are forță juridică egală cu actele pe care le interpretează, pe cînd cea
de-a doua grupă de regulă – actele instanțelor judiciare superioare, conține doar niște reguli care
analizează practica judiciară cu scopul de a o sistematiza și a o unifica.
36
2.
Realizarea dreptului poate fi definită ca procesul transpunerii în viaţa a conţinutului
normelor-juridice în cadrul căreia oamenii, ca subiecte de drept, respectă şi execută
dispoziţiile normative, iar organele de stat aplică dreptul, în temeiul competenţei lor. Conținutul noțiunii de realizare a dreptului cuprinde toate acțiunile necesare pentru
traducerea în viață a reglementărilor juridice, iar obiectul acestor acțiuni este comportarea,
conduita subiecților de drept. Obiectul reglementării juridice este determinat de politica
legislativă și normativă în general. Realizarea dreptului îmbracă două forme:
1) realizarea dreptului prin executarea şi respectarea dispoziţiilor legale de către
cetăţeni. În conformitate cu acest criteriu, distingem norme onerative, prohibitive și permisive.
Realizarea dreptului prin activitatea de executare şi respectare a normelor juridice are
următoarele trăsături.
a) Această formă de realizare a dreptului implică îndeplinirea prevederilor cuprinse în
normele juridice prin confirmarea faţă de dispoziţiile normative, traducerea în viaţă a
conţinutului dreptului pe această cale are o importanţă deosebită, ea înscriindu-se ca o
componentă de bază a climatului de ordine şi legalitate.
b) Conformarea (supunerea) faţă de conduita fixată prin normele de drept este rezultatul
direct al mai multor factori, cum ar fi: conţinutul dreptului, acceptarea legii de către societate, ca
expresie a mai multor necesităţi, ridicarea gradului vieţii materiale şi spirituale a oamenilor,
sporirea nivelului de cunoştinţe şi perfecţionarea instrucţiei şcolare etc.
c) Ca volum de intensitate această formă de realizare a dreptului este mult mai legată decît
cealaltă formă - aplicarea dreptului - ea declanşînd un număr imens de situaţii juridice la care
participă categoria cea mai mare de subiecţi - cetăţenii - precum şi diferite organizaţii sociale.
d) Din punctul de vedere al tehnicii juridice, activităţile în realizarea acestei forme sunt
relativ mai simple, ele se pot desfăşura şi în fapt, fără încheierea unui act scris; fără îndeplinirea
unor condiţii de formă sau de fond speciale) Ele sunt, bineînţeles, compatibile şi cu realizarea
prin crearea şi desfăşurarea unor raporturi juridice, în care drepturile şi îndatoririle participanţilor
se concretizează în legături juridice statornice prin normele de drept din cele mai diferite ramuri
ale sistemului juridic.
f) Respectînd şi aducînd la îndeplinire (executînd) normele dreptului, cetăţenii îşi valorifică
drepturile subiective, cu luarea în consideraţie şi a obligaţiilor ce apar în procesul interacţiunii
sociale.
Forma aceasta de realizare a dreptului, se înfăţişează, astfel, ca necesară şi utilă atît
societăţii în ansamblul său, cît şi subiecţilor de drept, care-şi valorifică prerogativele într-o
modalitate socialmente acceptabilă.
2) realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat şi
alte organisme sociale.
Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului în literatura
juridică poartă denumirea de aplicare a dreptului. Conceptul de aplicare a dreptului
desemnează o anumită modalitate de realizare a dreptului, aceea care presupune intervenția unui
organ competent al statului ce elaborează, după o anumită procedură, un act juridic în anumite
forme specifice – actul de aplicare. Actul de aplicare dă naștere, stinge sau modifică raporturi
juridice, generează drepturile şi obligaţiile faţă de persoanele la care se referă.
Activitatea normativă se deosebeşte de activitatea de aplicare a dreptului prin trăsături de
conţinut şi formă.
Fazele (etapele) procesului de aplicare a dreptului:
1. stabilirea stării de fapt, descifrarea situației concrete, a faptelor și împrejurărilor în
care acestea s-au produs. Constatările finale depind de măsura în care ele corespund faptelor, așa
cum s-au petrecut ele în realitate.
2.alegerea normei de drept, în această situație organul de aplicare îndeplinește o serie de
operațiuni prealabile: nominalizează norma juridică, verifică autenticitatea normei, determină
37
conținutul exact al normei, dacă se aplică la cauza dată sub aspectul acțiunii ei în timp, în spațiu
și asupra persoanei etc.
3. Interpretarea normelor juridice constituie o activitate la care organul de aplicare
recurge pentru a stabili înţelesul adevărat şi deplin al normei juridice, utilizînd în acest scop
metode şi procedee cu care operează tehnica interpretării dreptului.
4. Elaborarea și emiterea actului de aplicare, presupune elaborarea unei decizii juridice,
care va atrage după sine stabilirea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete.
În literatura juridică se deosebesc mai multe criterii de clasificare a actelor de aplicare a
normelor juridice. După obiectul lor, actele de aplicare sunt de două feluri:
dispoziții în care unei persoane i se indică în mod concret, nominal, acțiunea licită pe
care trebuie să o facă;
dispoziții prin care se indică sancțiunea pe care trebuie să o suporte o anumită persoană
ca rezultat al săvîrșirii unei fapte ilicite, sau: acte juridico-constituționale, acte juridico -
adminitrative, acte juridico-penale.
După subiecți, cunoaștem:
Actele Parlamentului RM
Actele șefului statului – Președintelui Republicii Moldova,
Actele administrației de stat,
Actele instanțelor judiciare,
Actele organelor procuraturii etc.
După forma lor exterioară, se împart în: acte-documente (actele organelor de anchetă, ale
instanțelor de judecată, care au unele cerințe stricte referitor la formă) și acte-acțiuni ( indicațiile
verbale ale conducătorilor, gesturile inspectorului poliției rutiere etc.).
După forma activității juridice de aplicare: acte executive, care pun în aplicare
dispozițiile normei juridice și acte de ocrotire a normelor de drept, care prevăd aplicarea unor
sancțiuni pentru violarea normelor juridice.
După importanța lor, ele se împart în: principale, au de bază (hotărîrea juridecătorească
de bază) și facultative, ajutătoare (actele procesuale, de pregătire etc.)
După durata lor în timp, ele pot fi: permanente sau îndelungate (numirea pensiilor,
înregistrarea căsătoriei) și pentru o singură aplicare (aplicarea amenzii).
Calitățile actului de aplicare sunt: caracterul imperativ; cerință individuală, bazată pe
norma juridică; cerință competentă, emisă de un organ au persoană competentă; stabilirea
drepturilor subiective și a obligațiilor participanților la raportul juridic concret; stabilirea
măsurilor de răspundere pentru fapta ilicită comisă.
Prin urmare, despre lacună putem vorbi și în cazul în care există un gol,o lipsă în
reglementarea juridică, precum și în cazul unor neajunsuri, greșeli în formularea normelor
juridice. În literatura de specialitate există mai multe noțiuni în această privință: Lacuna în drept
pozitiv – se are în vedere acel caz cînd nu există nici lege, nici alt act normativ subordonat legii,
nici obicei, nici precedent.
Lacuna în reglementarea normativă - se înțelege lipsa unor norme în lege sau în alte acte
normative
Lacuna în legislație - presupune absența legii în general. Lacuna în lege - ne vorbește
despre o reglementare incompletă a problemei într-o lege concretă.
Din cele menționate rezultă că lacune în drept există în două forme:
1) o lipsă totală în reglementarea juridică a unei probleme;
2) o reglementare incompletă a unei anumite legi.
Lacunele în drept au loc atunci cînd organul de elaborare a normelor juridice:
Greșit consideră că unele relații nu pot fi reglementate juridic;
Greșit presupune că lacunele vor fi ocolite prin concretizarea dreptului în timpul aplicării
lui;
Elaborează norme, în care nu există nici o necesitate;
Rezolvă problema nu așa cum ar trebui rezolvată într-o normă stabilită (concretă).
38
În toate situațiile enumerate dreptul se aplică prin instituția analogiei juridice.
Analogia juridică se prezintă în forma analogiei legii, care constă în aplicare la un raport
social, nereglementat de lege, a unei norme juridice ce reglementează un raport social
asemănător și analogiei dreptului se prezintă ca un procedeu de soluționare a unei situații
pentru care, neavînd la dispoziție vreun text normativ, se apelează la principiile generale ale
dreptului, care reprezintă sintetic acel ideal de rațiune și justiție care stă la baza dreptului pozitiv.
Analogia are o dublă funcție:
1. de constatare a inexistenței unei reglementări juridice directe a cazului supus
reglementării și
2. de umplere a lacunei. Analogia nu constituie unicul mijloc de umplere a lacunelor în
drept.
Utilizarea analogiei, ca procedeu de umplere a lacunelor în drept, se deosebește de
utilizarea analogiei, ca argument în cadrul normei juridice. Analogia nu trebuie confundată cu
interpretarea extensivă a dreptului, deoarece ultima este pur deductivă, pe cînd analogia este un
raționament inductiv, incomplet de o incertitudine aproximativă.
O altă dezvoltare a dreptului constituie ficțiunile și prezumțiile. Ficțiunea este un
procedeu de tehnică juridică prin care un fapt este considerat ca realitate juridică, deși acesta
nu există. Ficțiunea există în sistemul nostru de drept, art.454 ”imposibilitatea determinării
exacte a moștenitorului” Codul Civil al RM: dacă testatorul a determinat persoana moștenitorului
prin caracteristici care pot fi proprii mai multor persoane și nu se poate stabili pe care dintre ele a
avut-o în vedere testatorul, toate persoanele se consideră moștenitori cu drept la cote părți egale.
În domeniul dreptului internațional clădirile ambasadelor străine unt considerate că există
pe teritoriul statului pe care le reprezintă.
Prezumțiile juridice sunt procedee tehnice prin care legiuitorul acceptă sau chiar impune
că ceva există fără ă fie nevoie de a proba o atare situație. Spre exemplu, prezumția
nevinovăției, prezumția că un copil născut în căsătorie are ca tată pe soțul mamei sale. Situația
prezumată poate fi reală sau nu, iar proba, atunci cînd ea este admisă, trebuie făcută de către cel
care o neagă. Prezumțiile pot fi legale și judiciare. Prezumțiile legale pot fi relative, care pot fi
răsturnate pe baza probei contrare (prezumția nevinovăției) și absolute, care nu pot fi contestate
(prezumția autorității lucrului judecat)
Este necesar de a caracteriza și două probleme direct determinate de procesul interpretării
normelor juridice: abuzul de drept și frauda de lege.
Abuzul de drept, prerogativele, drepturile, competențele conferite de lege destinatarilor
normelor juridice nu sunt exercitate cu bună credință, ”încălcîndu-se spiritul legii, intenția
legislatorului, finalitățile normelor juridice. Litera legii este utilizată conștient ilegal, ca un
instrument pentru a produce consecințe nedrepte, dăunătoare pentru cineva”. Se manifestă, de
regulă, la funcționari, persoane cu funcții de răspundere.
Frauda de lege este definită ca fiind o manevră ilegală efectuată cu scopul de a elucida
aplicarea normelor juridice care sunt, în mod normal aplicabile, pentru a promova în mod ilegal
unele interese, a ocoli anumite consecințe care nu convin, a profita de reglementări juridice mai
favorabile, prin diverse acțiuni nepermise de lege. Ca exemplu evidențiem simulația prețului cu
scopul de a evita aplicarea integrală a taxelor fiscale, ceea ce constituie o fraudă de lege.
Referitor la spiritul și litera legii reflectă acele idei, scopuri care le-a urmărit legislatorul
la elaborarea actului normativ.
3.
Eficacitatea dreptului reprezintă în ce măsură realizarea normei contribuie la atingerea
scopului și obiectivelor reglementării juridice. Reprezintă rezultativitatea acțiunii mecanismului
juridic apreciată prin prisma nivelului de legalitate, ordine de drept.
Eficacitatea dreptului semnifică nu numai efort-rezultat, impact, dar și în ce măsură
dreptul contribuie la întărirea fundamentului juridic al vieții sociale, consolidarea
elementelor libere în relațiile sociale, realizarea drepturilor și libertăților fundamentale.
39
Eficacitatea normelor juridice semnifică atingerea acelor obiective pe care le-a fixat
legislatorul. Obiectivele pot fi după criteriul temporal: imediate, de moment, cazuale
(respectarea regulilor de circulație), de durată (reducerea numărului de accidente rutiere,
promovarea regulilor economiei de piață).
În dependență de impact obiectivele sunt orientate la dezvoltarea unui anumit fenomen
(regulile economiei de piață) și orientate la diminuarea unui anumit fenomen (reducerea
conflictelor interetnice).
Pîrghii ce contribuie la sporirea eficacității:
1. Sporirea calității reglementărilor juridice prin respectarea principiilor tehnicii
legislative.
2. Informarea populației se realizează prin intermediul publicării actelor normative.
Necunoașterea legii nu scutește de pedeapsă.
3. Existența unui mecanism real de implementare a prevederilor normative.
4. Mecanismul social-psihologic - ansamblu de aspecte ce contribuie la realizarea
dreptului:economice, sociale, politice, motive psihologice de comportament, nivelul de cultură
juridică.
Pentru asigurarea eficacității trebuie îndeplinite următoarele condiții: macrosociale,
microsociale, organizarea politică a societăți, condiții personale.
Cauzele care duc la diminuarea eficacității dreptului sunt: situațiile imprevizibile, privilegii
neîntemeiate, lacunele și colizii în drept, lipa de stimulente, lipsa creației sociale la încălcarea
normelor juridice, factorul uman(deformările și defectele conștiinței juridice).
Există anumite metodele de evaluare a eficacității dreptului, precum: evaluarea relațiilor
sociale înainte și după aplicare a normei juridice/actului normativ; experimentul – încercarea de
a reglementa în alt mod relațiile sociale și evaluarea impactului acestor reglementări în
comparație cu reglementările precedente; dacă realizarea anumitei norme juridice de facto nu
atrage o schimbare în comportamentul general al subiecților de drept, respectiv norma nu este
eficientă.
Referințe bibliografice
1. Ion Humă. Introducere în studiul dreptului. Iaşi, 1993
2. Gheorghe Avornic. Tatat de teoria generală a statului și dreptului. Vol.II. Chișinău,2010,
3. Andrei Negru, Victor Zaharia. Teoria generală a dreptului și statului în definiții și scheme. –
Chișinău, 2009
4. Nicolai Popa. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992
5. loan Ceterchi, Ion Craiovan , Introducere în Teoria generala a dreptului, Ed. "All" , Bu
curesti, 1993
6. Dicționarul explicativ al Limbii Române. – București: Editura Academiei RSR,1975
7. Boris Negru, Alina Negru. Teoria generală a dreptului și statului. – Chișinău: Bons Offices,
2006;
8. Gheorghe Boboș. Teoria generală a dreptului. –București,1994
9. Radu I.Motica, Gheorghe C Mihai. Introducere în studiul dreptului. Vol.I,
Subiecte de evaluare
1. Explicați modalitățile interpretării
2. Analizați rezultatele interpretării normei juridice
3. Enumerați metodele de interpretare a normelor juridice.
4. Explicați deosebirea dintre abuzul de drept și frauda de lege.
5. Definiți conceptul de eficacitate a dreptului.
6. Descrieți principalele pîrghii ce contribuie la sporirea eficacității dreptului.
7. Caracterizați cauzele care duc la scăderea eficacității dreptului și formulați cîteva exemple.
8. Apreciați rolul factorului uman la căderea eficacității dreptului.
40
Tema Răspunderea juridică
Obiective de referință - să determine conceptul de răspundere juridică;
- să distingeţi răspunderea juridică de răspunderea socială;
- să determine scopul răspunderii juridice;
- să stabilească subiecţii răspunderii juridice;
- să interpreteze principiile răspunderii juridice;
- să determine condiţiile răspunderii juridice;
- să clasifice formele răspunderii juridice în dependenţă de diverse criterii;
- să explice esenţa şi conţinutul formelor răspunderii juridice;
41
- să stabilească împrejurările care exclud răspunderea juridică.
Repere de conținut
1. Conceptul şi importanţa răspunderii juridice
2. Caracteristica complexă a răspunderii juridice cu statut de relaţie juridică.
1.
Acest subiect interesează toate disciplinele juridice de ramură, avind o deosebire
importantă practică, deoarece cu răspunderea se finalizează orice problemă juridică.
Prezentă in toate ramurile dreptului, instituţia răspunderii asigură eficacitatea ordinii de
drept, stimulează atitudinea de respectare a legii, stabilirea şi menţinerea ordinii sociale.
Răspunderea juridică este parte integrantă a răspunderii sociale. În comparație cu formele
răspunderii sociale (morală, politică, religioasă etc.) specificul răspunderii juridice constă în
faptul că ea se referă la obligația de a răspunde pentru încălcarea normei juridice. De aceea
încălcarea normelor juridice prevăzută în legislație duce după sine răspunderea juridică stabilită
de ele și servește drept temei al acesteia. Totodată, este strîns legată de activitatea specifică a
unor organe competente ale statului.
Așadar, răspunderea juridică este un raport juridic special. Ea constă în obligația de
a suporta sancțiunea prevăzută de lege ca urmare a comiterii unui fapt juridic imputabil.
Caracteristicile răspunderii juridice:
1. este o expresie a responsabilității sociale;
2. reprezintă reacția organizată a societății la actele antisociale și social periculoase;
3. este o modalitate de întărire a legalității;â
4. este un principiu al statului de drept;
5. este un raport juridic de constrîngere;
6. unul din subiecți este statul (reprezentat de organele sale), iar celălalt subiect este
persoana care a săvîrșit fapta;
7. totdeauna intervine în baza legii;
8. aplicarea sancțiunilor se realizează în anumite forme procesuale;
9. este segmentul final al actului de înfăptuire a justiției;
10. se manifestă în consecințe negative asupra făptuitorului ( material, moral sau fizic).
2.
Scopul răspunderii juridice are menirea să protejeze ordinea publică, drepturile și
libertățile fundamentale, viața, sănătatea, integritatea persoanei, patrimoniul, în general
desfășurarea normală a conviețuirii sociale. Scopul răspunderii juridice este apărarea valorilor
sociale. Prin apărarea valorilor sociale se înțeleg și caracterul reparator al răspunderii juridice
(repunerea lucrurilor la starea lor anterioară). Răspunderea juridică are și scop educativ și de
prevenție generală și specială.
Cauzele încălcării normelor juridice; economice și sociale (furtul, evaziunile fiscale,
injustiția economică etc.); influența mediului social (grupul de prieteni); absența educației
(mentalitatea făptuitorului, atitudinea lor psihică).
Principiile răspunderii juridice: principiul răspunderii pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie
– orice subiect este sancționat numai în limitele vinovăției sale și numai dacă acesta este vinovat
(art.6 CP; art.20 CP);
Principiul legalității răspunderii juridice – răspunderea juridică are temei numai
încălcarea prevederilor unei norme juridice; aplicarea sancțiunilor ține de competența exclusivă a
statului și reprezentanților acestuia; tragerea la răspundere juridică are loc în baza unor norme,
inclusiv procesuale, strict stabilite (art.3 CP; art.7 CPP; art.2CPC)
42
Principiul răspunderii personale – regula generală, răspunde cel ce a săvîrșit (art.3 CP;
art.1406,1407 CC), deși sunt și unele derogări (răspunderea părinților pentru copii, răspunderea
persoane juridice).
Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Conform acestui principiu se presupune că ceva fără
să fi fost dovedit există cu adevărat. Persoana poate fi trasă la răspundere numai în cazul că i-a
fost dovedită vinovăţia (art.21 Constituție; art.8 CPP)
Principiul justiţiei sancţiunii, sau principiul proporţionalizării - o corectă alegere a
normei juridice sub a cărei incidenţă intră fapta ilicită. Principiul justiţiei sancţiunii înseamnă
totdeauna individualizarea corectă şi aplicarea adecvată a sancţiunilor prescrise de norma de
drept (art.7CP).
Principiul - o singură violare a normei, o singura răspundere - regula că autoul faptei
ilicite nu poate fi sancţionat decît o singura dată pentru aceeaşi faptă, non bis in idem (art.22
CPP, 7CP)
Principiul obligativității tragerii la răspundere – realizarea prevenției generale și speciale.
Principiul operativității răspunderii juridice – pentru a produce efecte, sancțiunea trebuie
aplicată în termeni restrînși.
Pentru angajarea răspunderii juridice trebuie să existe o seamă de condiţii:
1. Fapta (conduita) ilicită - o comportare nepermisă, neîngăduită de lege. Încălcarea
unei norme de drept poate însemna şi nesocotirea unor drepturi subiective ori a unor raporturi
juridice, dar întotdeauna înseamnă încălcarea ordinii publice.
Conduita ilicită se produce prin acţiune-voinţa conştientă, exteriorizată a omului,
mişcarea lui voluntară către un scop anumit, încălcarea unei norme de drept cu caracter
prohibitiv. (De exemplu, se încheie un act fără şă se respecte condiţiile legii, un om atentează la
cinstea, onoarea şi integritatea corporală a unui alt om) sau inacţiune - abţinerea de la o acţiune
pe care persoana este obligată prin lege să o îndeplinească. (De exemplu, sustragerea de la
executarea serviciului militar obligatoriu, neachitarea unei datorii în termenul prevăzut, etc.).
Conduita ilicită prezintă în forme şi intensitate diferită un pericol social. Gradul de
pericol social delimitează formele răspunderii juridice: penale, administrative, civile etc.
Conduita ilicită poate să se exprime în forme diferite: cauzarea de prejudiciu, abaterea
disciplinară, contravenţia, infracţiunea.
2. Rezultatele conduitei ilicite - consecinţele săvîrşirii ei, daunele societăţii sau unui
individ, adică atingerea valorilor apărate de stat.
După natura faptei ilicite daunele pot fi materiale (distrugerea unui bun, decesul sau
vătămarea persoanei fizice) sau nemateriale (de exemplu, atingerea onoarei şi demnităţii unei
persoane).
3. Legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător. Pentru ca răspunderea să
se declanşeze şi un subiect să poată fi tras la răspundere pentru săvîrşirea cu vinovăţie a unei
fapte antisociale, este necesar ca rezultatul ilicit să fie consecinţa nemijlocită a acţiunii sale
(acţiunea sau inacţiunea să fie cauza producerii efectului păgubitor pentru ordinea de drept).
4. Vinovaţia - atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta ilicită săvîrşită de ea,
precum şi faţă de urmările acestei fapte. Formele vinovăției sunt:intenția directă (art.17CP);
intenția indirectă (art.17CP); imprudența și sineîncrederea (art.18 CP); imprudența prin
neglijență (art.18 CP)
5. Inexistența unor circumstanțe ce înlătură caracterul ilicit al faptei sau răspunderea
juridică.
Cauzele care înlătură răspunderea juridică. Pentru toate ramurile de drept sunt
caracteristice unele împrejurări în care, deși s-ar părea că sunt de față toate condițiile răspunderii
juridice, ea totuși nu survine. Aceste împrejurări, prevăzute de legislaţie, diferă de la o ramură de
drept la alta. La ele se atribuie următoarele:
- legitima apărare (atac material direct, imediat și injust), art.26 CP;
- starea de extremă necesitate, art.38 CP;
- eroarea de fapt, are loc atunci cînd autorul nu cunoaște anumite împrejurări de care
43
depinde caracterul ilicit al faptei, în momentul săvîrșirii ei;
- forța majoră, există doar atunci cînd fapta are loc datorită unor împrejurări străine și
neașteptate ;
- iresponsabilitatea, art.22,23 CP;
- constrîngerea fizică sau psihică, art.39 CP;
- reținerea infractorului, art.37 CP;
- riscul întemeiat, art.40 CP.
În literatura juridică există cel puțin următoarele forme de răspundere juridică:
- răspundere constituțională/juridico-politică (răspunderea constituțională a
președintelui; Guvernului în fața Parlamentului, a deputaților);
- răspunderea civilă (contractuală sau delictuală);
- răspunderea penală;
- răspundere patrimonială/materială;
- răspunderea contravențională administrativă;
- răspunderea disciplinară;
- răspundere de drept internațional
- alte forme: ex. familială
Există și alte criterii de delimitare a formelor de răspundere juridică. Astfel, se face
distincție între răspunderea de drept public și răspunderea de drept privat.
Un alt criteriu de delimitare este subiectul căruia îi incumbă răspunderea, care poate fi un
individ sau colectivitate (cazul dreptului muncii, și în mare parte al dreptului penal).
Criteriul izvorului obligației, precum și modul de stabilire a întinderii obligației de
reparațiune.
Modalitatea de stabilire a răspunderii reprezintă un alt criteriu de demarcare a diferitor
forme ale răspunderii juridice Astfel, în cazul răspunderii penale acțiunea de tragere la
răspundere este inițiată din oficiu, în timp ce activitatea de stabilire a răspunderii civile este
inițiată la insistența persoanei ale cărei interese au fost lezate.
Un criteriu nou de clasificare a modalităților răspunderii juridice – în dependență de
tipurile acesteia reglementate în legislația în vigoare.
Subiectul răspunderii juridice este persoana faţă de care se exercită constrîngerea de stat
prin aplicarea de sancţiuni juridice. Subiecte ale răspunderii juridice sunt atît persoane fizice, cît
şi persoana juridică.
O primă condiţie pentru a fi subiect al răspunderii juridice este ca persoana fizică să aibă
capacitate de răspundere. Aceasta reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a da seama în faţa
organelor jurisdicţionale pentru faptele ei ilicite, dacă din punct de vedere psihologic se
manifestă ca o persoană normală.
Ca formă specifică a capacităţii juridice capacitatea de a răspunde se deosebeşte de
capacitatea de folosinţă şi de aceea de exerciţiu. Dacă ultimele două conferă persoanei calitatea
de subiecte de drept şi, respectiv, posibilitatea de a-şi exercita direct aceste drepturi, cea dintîi
(capacitatea de a răspunde) atribuie subiecţilor de drepturi calitatea de subiecţi pasivi ai
răspunderii juridice, ai raportului juridic de constrîngere.
A doua condiţie vizează capacitatea ei de a acţiona ca fiinţă liberă. Sancţionarea faptelor
ilicite decurge tocmai din calitatea persoanei de a fi acţionat liber în încălcarea ordinii de drept,
deşi cunoaşte exigentele legii şi valorile apărate de ea.
Răspunderea persoanei juridice intervine pentru acele fapte ale persoanelor fizice care o
compun, fapte care au fost săvîrşite în exerciţiul atribuţiilor de serviciu ori în legătură cu
serviciul.
Prin natura sa de subiect colectiv, persoana juridică răspunde numai sub formă civilă sau
administrativă; răspunderea penală ori cea disciplinară sunt operante numai în cazul persoanelor
fizice.
44
Referințe bibliografice
1. Gheorghe Avornic. Tratat de teorie generală a statului și dreptului. Vol.II, Chișinău, 2010.
2. Алексеев А. Государство и право. Москва, 1993.
3. Gheorghe Boboş. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti, 1983.
4. Mircea Costin. Răspunderea juridică. Cluj, 1974.
5. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general a dreptului și statului. Chișinău, 2006.
6. Ioan Ceterchi, Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1993.
7. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), Bucureşti, 1995.
8. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1996, 2002.
Subiecte de evaluare
1. Definiți conceptul de răspundere juridică în contextul responsabilității sociale.
2. Analizați trăsăturile răspunderii juridice.
3. Formulați scopul răspunderii juridice.
4. Descrieți varietatea răspunderii juridice în diferite perioade istorice.
5. Analizați cauzele încălcării normelor juridice.
6. Caracterizați principiile tragerii la răspundere juridică.
7. Delimitați și exemplificați diferite categorii de fapte ilicite.
8. Caracterizați cauzele care înlătură răspunderea juridică.
9. Clasificați subiecții răspunderii juridice.
Tema Deviantele sociale şi comportamentul juridic al subiecţilor
Obiective de referință
- să interpreteze cultura juridică a persoanelor fizice;
- să aprecieze cultura juridică a persoanelor juridice;
- să vorbească despre cultura juridică a juriștilor;
- să definească corupţia şi elementele ei;
- să stabilească tipurile de corupţie;
- să vorbească despre corupţia în domeniul învăţământului şi medicinii, în sistemul vamal, în
cadrul organelor poliţieneşti şi de justiţie, etc.;
- să numească alte abateri de la norma juridică şi sa le argumenteze.
45
Repere de conținut
1. Cultura juridică
2. Corupţia.
3. Cele mai des întâlnite abateri de la normele juridice.
1.
Analiza culturii juridice impune ca valoare aparte fenomenul conştiinţei juridice. Prin
aceasta se percepe dreptul, idealurile unei societăţi drepte şi echitabile în care apărarea
drepturilor omului la o înaltă calitate este în centrul tuturor începuturilor în perfectarea,
adoptarea şi aplicarea legilor, ca etalon al societăţii avansate.
Cultura juridică reprezintă o varietate a culturii generale care contă în faptul că a poseda
cunoștințe variate în domeniul dreptului ca o totalitate de valori materiale și spirituale ce se
referă la realitatea juridică (fenomenului juridic). Prin aceasta, cultura juridică include doar ceea
ce este progresiv, valoros și prețios în fenomenele juridice și este înțeleasă ca un model de
gîndire și un standard de comportament.
Cultura juridică poate fi divizată în: individuală – presupune instituirea juridică a
individului, care include o înaltă conștiință juridică, posibilitatea și deprinderea de a folosi
dreptul, de a-și supune comportamentul normelor juridice; de grup (colectivă), presupune
cointeresarea membrilor grupului, ai colectivului în rezultatele muncii în comun., în asigurarea
unei înalte organizări și ordini de drept.
Structura culturii juridice:
Dreptul
Conștiința juridică
Raporturile juridice
Legalitatea
Ordinea de drept activitatea legală a subiecților
Nivelurile culturii juridice:
General este limitat prin hotarele vieții de toate zilele ale oamenilor în contactul lor cu
fenomenele juridice
Profesional al culturii juridice este format la persoanele care se ocupă de activitatea
juridică la juriști
Teoretic – cunoștințe științifice despre esența, caracterul și interdependența fenomenelor
juridice în genere și întregul mecanism al reglementării juridice. Se formează prin eforturile
colective ale savanților filosofi, juriști etc.
Conținutul culturii juridice:
Comportamentul de fapt cu caracter juridic al personalității și importanța lui juridică
Activitatea social-juridică
Deprinderile pre comportamentul juridic (respectarea dreptului)
Atitudinea față de drept, alte fenomene juridice, conștientizarea importanței sociale a
dreptului și ordinii de drept, recunoașterea unei atitudini respectuoase față de drepturile altuia.
Pot fi evidențiate mai multe funcții ale culturii juridice, printre care:
de cunoaștere și transformare, este legată cu activitatea teoretică și organizațională de
formare a statului de drept și societății civile,
de reglementare a dreptului, este orientată pre asigurarea unei funcționări stabile,
complexe, dinamice și efective a tuturor elementelor sistemului juridic și a societății în
ansamblu.
normativ–valorică se manifestă în diferite fapte, care obțin o importanță valorică.
Normele juridice, alte componente ale culturii juridice a societății se prezintă ca obiecte valorice.
de formare a personalității este orientată spre formarea calităților juridice ale
personalității.
46
de comunicare asigură comunicarea indivizilor în sfera juridică.
de prognoză include procesul de creare a dreptului și de realizare a dreptului,
asigurarea comportamentului juridic al membrilor societății, activitatea lor socială, prognozarea
științifică și planificarea.
Este cert că majoritatea juriştilor, spre deosebire de alţi cetăţeni, trebuie să cunoască, în
virtutea profesiei, principiile generale de constituire a dreptului şi principiile care guvernează
diferite ramuri de drept în scopul menţinerii ordinii de drept.
Odată cu aplicarea în direct a normelor constituţionale în caz de excepţii de
neconstituţionalitate sau a existenţei normelor de drept anterioare intrării în vigoare a
Constituţiei (27 august 1994) ce contravin acesteia, cînd normele internaţionale la care Republica
Moldova este parte în domeniul drepturilor omului de asemenea urmează să fie aplicate în direct
(art. 4 din Constituţie) faţă de specialiştii-jurişti, judecători, procurori, avocaţi, ofiţeri de urmărire
penală se cere în special ca aceştea să cunoască mecanismele de protecţie a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului.
Standardele noi ale dreptului urmează să fie cunoscute de majoritatea juriştilor, însă la
acest compartiment avem rezerve rezonabile despre care ne amintesc Hotărîrile CEDO versus
Moldova.
Ce standarde avem pentru a aprecia nivelul culturii juridice a unui candidat la funcţie
responsabilă în organele de drept sau a celei care profesează în aceste organe:
trebuie să cunoască fundamental totalitatea normelor de drept în vigoare în domeniul
solicitat, procedurale legale de soluţionare a litigiilor şi delictelor în societate;
urmează să dispună de capacitate de exerciţiu în sensul cerut (vîrstă, sănătate);
să dispună de licenţa în drept;
să aibă o bună reputaţie (moralitate decentă, cinste, onoare);
să treacă o stagiere în domeniu;
să se conformeze anumitor restricţii şi activităţi incompatibile (de întreprinzător, activităţi
politice, publice);
să fie cetăţean al Republicii Moldova.
Mai pot fi şi alte recomandări de la caz la caz, aceasta însă nu ţine direct de elucidarea
acestui subiect ci doar accentuăm necesitatea unei culturi juridice de netăgăduit.
În ultimul timp a apărut o noţiune nouă, utilizată pe larg de toţi juriştii – datoria
profesională a juristului, care include următoarele elemente:
a) cunoaşterea şi înţelegerea corectă a necesităţilor sociale, fixate în sarcinile statului;
b) convingerea profundă în corectitudinea politicii de stat, în valorile sociale ale dreptului
şi în importanţa socială a profesiei de jurist;
c) slujirea legii drept una din valorile supreme juridice, intoleranţă faţă de orice abatere de
la lege;
d) însuşirea calităţilor profesionale;
e)necesitatea internă şi pregătirea permanentă de a servi intereselor poporului şi triumfului
legalităţii;
f)simţul responsabilităţii pentru urmările (consecinţele) activităţii sale, pentru
comportamentul personal.
Nihilismul juridic reprezintă o direcție a gîndirii politico-juridice, care neagă valoarea
socială și personală a dreptului și care îl consideră ca o metodă mai inferioară de reglementare a
relațiilor sociale.
2.
Activitatea eficientă de diminuare şi înlăturare a corupţiei este în directă dependenţă de
implementarea simultană a unui întreg complex de măsuri şi mecanisme. Educaţia reprezintă una
dintre măsurile eficiente întreprinse în activitatea anticorupţie.
47
Corupţia reprezintă abuzul de putere săvârşit în exercitarea funcţiei publice de un angajat
al administraţiei publice, indiferent de statut, structură sau poziţie ierarhică, în scopul obţinerii
unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, persoană fizică ori persoană
juridică.
Elementele fundamentale pe care se bazează mecanismul de funcţionare al corupţiei sunt următoarele: existenţa a două părţi în procesul coruptiv, utilizarea abuzivă a funcţiei sau
calităţii pe care o are una din părţi, oferirea unui folos ilicit între părţi, facilitarea unui avantaj
celui care oferă.
Corupţia prezintă o tipologie foarte diversă manifestându-se peste tot în lume, atât sub
forma unor comportamente tolerate (bacşişul, oferirea de cadouri,), manifestări blamate de
societate (spoliere, nepotismul, patronajul, clientelismul favoritismul, cronyism-ul), sau fapte de
corupţie care sunt incriminate în legislaţia penală a majorităţii statelor (mituirea, traficul de
influenţă, spălarea banilor, frauda, deturnarea de fonduri, extorcarea de fonduri, conflictul de
interese, riscul fiduciar). De asemenea există şi o altă categorie de tipologii care abordează
statul corupţiei ca macro-fenomen (corupţia sporadică şi corupţia sistemică, marea şi mica
corupţie, corupţia controlată şi corupţia necontrolată, corupţia politică, corupţia birocratică,
capturarea statului, cleptocraţia)
Instituţiile, organizaţiile şi întreprinderile atacate de corupţie pot fi deopotrivă publice,
private sau obşteşti. Ele pot avea funcţii de administrare (ministere, primării etc.), de prestare a
unor servicii (şcoli, spitale etc.) sau de producţie (firme, fabrici, gospodării agricole etc.).
Pentru a fi eficientă şi pentru a se bucura de succes, lupta împotriva corupţiei trebuie dusă
în mai multe planuri: social – cultural; economic; juridic; politic.
Actualmente, corupţia este reglementată la nivel naţional de mai multe acte normative. În
funcţie de natura acestor acte şi caracterul sancţiunilor stabilite, pot fi destinse următoarele tipuri
de reglementare a corupţiei:
1. reglementarea generală;
2. reglementarea specială, care include: a) reglementarea penală; b) reglementarea
contravenţională; c) reglementarea instituţională.
Referințe bibliografice
1. Gheorghe Avornic. Tratat de teorie generală a statului și dreptului. Vol.II, Chișinău, 2010.
2. Dumitru Baltag, Alexei Guțu, Igor Ursan. Teoria generală a dreptului. Chișinău, 2002.
3. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general a dreptului și statului. Chișinău, 2006.
4. Ion Craiovan. Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2001.
5. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), Bucureşti, 1995.
6. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1996, 2002.
Subiecte de evaluare
1. Determinați noțiunea de conștiință.
2. Numiți modalitățile conștiinței sociale.
3. Dați definiția conștiinței juridice. Numiți trăsăturile ei.
4. Argumentaâi importanța culturii juridice
5. Caracterizați fenomenul corupției.
48
Tema Fundamentele dreptului. Utilitatea teoretico – practică a concepţiilor gîndirii
juridice contemporane.
Obiective de referință
- să caracterizeze dreptului natural în perioada antică
- să stabilească legătura dintre dreptul natural şi teologia creştină;
- să evidenţieze actualitatea dreptului natural
- să caracterizeze și să identifice reprezentanţii şcolii istorice;
- să analizeze reprezentanţii şi principalele idei ale şcolii utilitare;
- să identifice reprezentanţii şcolii sociologice (pozitivistă) şi ideile principale ale ei;
- să identifice reprezentanții și ideile principale ale şcolii normativiste.
- pragmatismul – definiţie şi caracteristici;
- să numească alte teorii, concepţii şi curente ale doctrinei juridice.
Repere de conținut
1.Dreptul natural.
49
2. Şcoala istorică.
3. Şcoala utilitară.
4. Şcoala sociologică (pozitivă).
5. Alte teorii, concepţii şi curente de doctrină juridică.
1.
Alături de marile sisteme filozofice concepţiile, ideile, opiniile despre drept și stat sau
constituit în şcoli, curente de gîndire juridică succesive sau paralele în timp.
Şcoala dreptului natural. Întemeietorul şcolii dreptului natural este considerat filozoful
grec Socrate (469-399 i.e.n.). Singura sursă a cunoştinţelor necesamente egale pentru toţi o
constituie raţiunea umană. Echitatea, după Socrate, nu este altceva decît expresia cunoaşterii
umane, iar justiţia este concepută drept criteriu de manifestare a legalităţii, ambele fiind, de fapt,
identice. Ceea ce este just, este şi legal, iar ceea ce este legal este şi just, susţine întemeietorul
şcolii.
Un alt reprezentant al şcolii dreptului natural este, Platon (427-347 i.e.n.), discipolul lui
Socrate. Lucrările sale de prestigiu care tratează problema dreptului sunt Republica şi Legile. La
baza operelor sale este pusă ideea, considerată ca temelie a esenţei lucrurilor şi cauză a tuturor
fenomenelor ce se produc in lume. Cel care a conturat teoria dreptului natural a fost Aristotel
(384-322 i.e.n.), idei ale cărui le găsim în lucrările Politica şi Etica. Spre deosebire de Platon,
care deducea dreptul din ideea binelui spre care oamenii tind a se apropia zi de zi, Aristotel caută
dreptul în observarea raţională a naturii.
Un alt exponent al teoriei dreptului natural este Marcus Tullius Cicero (106-43 i.e.n.) în
concepţia lui Cicero, dreptul nu este un produs al voinţei, ci este dat de natură (natura furiş ab
hominis repetenda est natura). El cuprinde trei precepte fundamentale: să trăieşti onest, să nu
prejudiciezi pe altcineva, să dai fiecăruia ce este al lui (juris praecepta sunt haec; honeste vivere,
alterumnonlaedere,suumcuigue tribuere).
In perioada evului mediu teoria dreptului natural a fost dezvoltată de către Toma din
Aquino (1225-1274), unul dintre cei mai de vază reprezentanţi ai Scolasticii (perioada filozofiei
creştine). In doctrina sa, autorul recunoaşte existenţa unei prime cauze eficiente, şi anume cea de
Dumnezeu, a cărei existenţă poate fi probată prin raţiune. Totul ce este făcut de natură, trebuire
să fie raportat unei prime cauze, cea de Dumnezeu.
În epoca Renaşterii, în condiţiile luptei dintre monarhia absolută şi supremaţia Bisericii,
noile forţe ale societăţii apelează la dreptul natural. Reprezentantul de vază al acestui drept a fost
Hugo Grotius (1583-1645), filozof olandez, care a abordat problema dreptului şi statului în
lucrarea Dreptul păcii şi al războaielor (1625). Valorificind ideile dreptului natural, Hugo
Grotius este de părerea că el nu-şi are temeiurile in voinţa divină, ci in natura umană şi in
imobilele principii raţionale.
Actualitatea teoriei dreptului natural. Uitată o vreme, astăzi teoria dreptului natural este
reluată şi actualizată. Unul dintre cei mai perseverenţi doctrinari contemporani ai acestor teze,
este G. Del Vecchio, după care legile dreptului natural sunt imuabile. Referindu-se la obişnuitele
norme ale dreptului pozitiv, el afirmă că acestea nu exprimă judecăţi absolute despre dreptate şi
justiţie. De aici necesitatea recurgerii la dreptul natural competent a exprima criteriul absolut al
dreptăţii. Legile, normele dreptului natural pot să refere despre dreptatea absolută deoarece se
întemeiează nu peorbitrar, pe actul de voinţă al legislatorului, ci pe natura lucrurilor. Numai prin
raportarea la dreptul natural putem aprecia valoarea dreptului pozitiv. Aşadar în concepţia lui del
Vecchio ar exista nu numai norme legi unice, eterne ci şi o dreptate generală, unică, eternă, de
unde caracterul imuabil al acestor legi naturale.
2.
Şcoala istorică a dreptului a apărut in Germania la sfirşitui sec. al XVIII-lea şi inceputul
sec.al XIX-lea. Această şcoală a apărut ca o reacţie la ideile revoluţiei franceze prin care se
urmărea codificarea dreptului. Principalii reprezentanţi: Gustav Hugo (1798-1846), Friedrich
50
Cari von Savigny (1779-1861) şi Friedrich Puchta (1798-1846).
3.
Utilitarismul reprezintă o reacţie împotriva caracterului abstract al filosofiei dreptului din
sec. XVIII. Astfel, fondatorul acestui curent, englezul Jeremy Bentham (1748-1832) apreciază
că natura a plasat omul sub imperiul plăcerii şi al suferinţei şi anume aceste sentimente eterne şi
irezistibile trebuie să facă obiectul studiilor legiuitorului. Regula fundamentală a lui Bentham
este „în repartizarea plăcerilor nici un om nu trebuie să fie exclus, şi fiecare trebuie să conteze
drept un om”. Astfel, scopul final al legislaţiei îl reprezintă maxima fericire pentru un cît mai
mare număr de oameni.
4. Şcoala sociologică sau pozitivistă a dreptului a fost intemeiată de marele cugetător
francez Auguste Comte (1798-1857).
În lucrarea sa Curs de filozofie pozitivă Comte afirmă că ştiinţa nu are dreptul să admită
decit ceea ce se constaţi, in mod pozitiv, in concepţia sa, toate ştiinţele trec in evoluţia lor
istorică, mod succesiv, prin trei stadii: teologic, metafizic şi pozitiv. Avînd ca punct de reper
legea celor trei stări Auguste Comte clasifică ştiinţele în ştiinţele matematicii, ştiinţele mecanicii,
ştiinţa sociologică care, la rîndul ei, îmbrăţişează dreptul.
Astfel, pentru a ne îndrepta in ştiinţă spre ceva ce este concret, după Comte, trebuie să
evităm orice explicaţie metafizică, să o limităm numai la o explicaţie pozitivă, adică istorică,
ştiinţifici, întemeiată pe date concrete, pe observaţie ."Dreptul este un fenomen istoric, sub forma
instituţiilor, pe care sociologia îl studiază. El reprezintă ceva por material şi observabil prin
simţurile noastre.
Un alt reprezentant al şcolii sociologice sau pozitiviste este Leon Duguit (1859-1929).
Exponent al teoriei solidarităţii sociale, el susţine că dreptul nu a luat naştere ca un
imperativ al vieţii comunitare, ci doar ca un instrument şi un indicativ al înţelegerii conştiente
dintre indivizi.
Dreptul, după Duguit, este împărţit m două categorii: dreptul social, care rezultă din viaţa
socială a oamenilor şi după care se conduc, in mod conştient, cei mai mulţi oameni, şi dreptul
pozitiv, elaborat de stat, care dă consacrare juridică dreptului social, cuprins m formele juridice
şi investit cu forţa de constrîngere a statului . Atunci cînd intre dreptul social şi cel edictat de stat
apar discrepanţe, este pusă in pericol întreaga valoare fundamentală a solidarităţii sociale.
Pentru aceştia ceea ce contează cu adevărat în drept nu sunt propoziţiile normative,
conceptele, ci conduita practică a persoanelor oficiale, modul real în care se soluţionează litigiile.
Această acţiune de a face ceva privind litigiile, de a face în mod raţional, de către judecători sau
şerifi, funcţionari sau avocaţi, este ceea ce revine dreptului. Ceea ce fac aceste persoane oficiale
în legătură cu litigiile este dreptul însuşi.
Realismul juridic scandinav se afirmă în perioada dintre cele două războaie mondiale şi
are ca reprezentanţi pe Axel Hogerstorm, K. Olivecrona, V. Lundstedt, Alf Ross. Se pronunţă
împotriva ideii dreptului natural şi justiţiei absolute. În opinia acestora dreptul nu este altceva
decît viaţa însăşi a umanităţii în grupuri organizate şi condiţiile care fac posibilă coexistenţa
paşnică a indivizilor şi grupurilor sociale, cooperarea lor pentru realizarea unor scopuri sociale.
Dreptul este determinat într-o societate concretă de interesul social, justiţia depinzînd de modul
în care legea se aplică în concret. Ordinea juridică trebuie să fie orientată de o scară de valori
care nu poate fi fixată în termeni absoluţi, ci în raport de necesităţile sociale care se schimbă în
funcţie de moment, ţări şi împrejurări.
Pozitivismul pragmatic (pragmatismul). Consideră că valoare unei doctrine se determină
prin efectele ei este adevărat ceea ce reuşeşte. Reiese în opinia majorităţii autorilor din realismul
juridic american şi realismul juridic scandinav.
5.
51
Şcoala raţionalistă a dreptului. Exponentul şcolii raţionaliste a dreptului este filozoful
Immanuel Kant (1724-1804). În doctrina sa juridică el n-a făcut decît să corecteze şi să
lămurească ideile mai vechi ale şcolii dreptului natural, afirmînd valoarea pur raţională regulată a
principiilor dreptului natural.
Immanuel Kant defineşte dreptul ca pe o totalitate de condiţii, potrivit cărora liberul arbitru
al unui om se poate uni cu liberul arbitru al altui om, conform unei legi universale a libertăţii.
Statul este o reuniune a unei multitudini de oameni sub legi juridice, constituit conform
ideii unui contract social, care este baza juridică ideală a sa. El ia fiinţă ca urmare a coexistentei
libertăţilor individuale cu libertatea tuturor, contribuind, astfel, la îngrădirea libertăţii individuale
pentru asigurarea vieţii in comun.
Şcoala realistă a dreptului. A apărut in secolul al XlX-lea, fiind reprezentată de învăţatul
german Rudolf von Ihering (1818-1892). Ideile acestei şcoli au fost expuse in lucrările Spiritul
dreptului roman, Lupta pentru drept şi Scopul in drept. În concepţia lui Ihering, dreptul rezultă
din propriile sale forţe şi reprezintă o realitate vie.
Realismul juridic american. Fondatorii sunt J. C. Gray, Jerome Franck şi O. W.
Holmes.
Teoria normativistă a dreptului. Bazele acestei teorii au fost puse de juristul german
Rudolf Stammler. În concepţia Stammler, dreptul aparţine domeniului gîndirii şi este cunoscut
ca voinţă. El aparţine voinţei in sensul cauzal naturalist şi nici nu este produsul acestuia, dar este
voinţa însăşi, deoarece are proprietatea de a se determina. Voinţa, după Stammler, poate fi
divizată in voinţă morală şi voinţă socială.
Ideile teoriei normativiste, ca un curent al pozitivizmilui juridic, sunt reflectate şi in
principala lucrare a juristului american Hans Kelsen, Teoria pură a dreptului, In opinia
autorului, ştiinţa dreptului trebuie să se limiteze la cercetarea dreptului numai in starea lui pură,
in afara legăturilor cu politica, morala. Locul central in lucrarea sa il ocupă norma juridică. Toate
normele juridice aparţin unei ordine juridice date, işi justifică valabilitatea prin raportarea la o
normă fundamentală.
Teoria psihologică a dreptului a fost întemeiată la începutul sec. Al XX-lea, fiind
dezvoltată in lucrările savantului L.Petrajițkii. El işi concentrează atenţia asupra studierii
fenomenului dreptului, avînd la bază viaţa lăuntrică a omului, in cercetările lui Retrajițkii, ştiinţa
empirică cercetează existenţa umană sub aspectele fizic şi psihic. Dreptul, ca fenomen al
existenţei, aparţine laturii psihice şi poate fi explicat numai prin prisma proceselor psihice
emoţionale şi intelectuale. El este un fenomen emotiv. Normele juridice, fiind o emanaţie a
statului, reprezintă o reflecţie a emoţiilor.
Existenţialismul juridic a apărut in sec. al XX-lea sub influenţa filozofiei existenţialiste,
ai cărei reprezentanţi sunt Martin Heidegger (1889-1976) şi Jean Paul Sartre (1905-1989).
În cercetarea fenomenelor juridice, reprezentanţii acestui curent pornesc de la fiinţa umană,
care se distinge prin categorii noi numite existenţiale, in viziunea adepţilor, omul este o fiinţă
identică şi finită. Dreptul, din punct de vedere al acestei filozofii, consistă în posibilitatea
cunoaşterii şi tratării lui ca pe un fenomen existenţialist, ceea ce nu putem atribui legilor
dreptului pozitiv. Legile sau dreptul pozitiv sunt considerate ca neautentice, înstrăinate de
individ, opuse existenţei ca esenţă. Dreptul este destinat să asigure indivizilor un minim de
securitate socială faţă de „indivizii incertitudinii existenţiale".
Teoria materialistă a dreptului. Exponentul acestei teorii este considerat economistul şi
filosoful german Karl Marx (1818-1883), a cărui concepţie materialistă privind dreptul este
reflectată în Ideologia germană, concepţie care diferă, în esenţă, de acea care a fost pusă la baza
52
totalitarismului.
Conform acestei teorii dreptul este voința clasei dominante, conținutul căreia este
determinat de condițiile materiale ale vieții sociale.
Teoria contractului social reprezentată de Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), autorul
lucrărilor Contractul social (1772) şi Discursul asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre
oameni (1752). Preocupat de problema apariţiei dreptului şi statului, Rousseau afirma că fiinţa
umană a fost nevoită să facă un pas in evoluţia sa din starea primitivă, care nu se mai putea
menţine. Astfel, nașterea stratului este rezultatul unei înțelegeri între oameni, a unui contract,
născut din voința oamenilor, a unui ”pact de supunere”. Ca urmare, supușii promit ă asculte, iar
regele le promite un minimum de libertate.
Teoria organică (biologică) – societatea și statul reprezintă în sine un organism social,
format din oameni, analogic organismului uman care este format din celule. Creatorul orientării
biologice în drept este Herbert Spencer. Ea este fundamentată pe teoria evoluţiei biologice
elaborată de Charles Darwin.
Teoria violenței – statul apare în rezultatul violenței interne (economice și politice) și
externe (cotropirea unui popor de către altul) (E.Duhring, L.Gumplowicz, K.Kautsky).
Teoria teologică – statul este creația divinității, iar monarhul, șeful statului este
reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt (Sf. Augustin, f. Paul).
Teoria rasială – statul se transformă într-un mecanism centralizat excesiv, axat pe o
ierarhie militar-birocratică, în fruntea căreia se află furerul, exponent al ”spiritului națiunii”
(Nietzsche).
Referințe bibliografice
1. Gheorghe Avornic. Tratat de teorie generală a statului și dreptului. Vol.II, Chișinău, 2010.
2. Dumitru Baltag, Alexei Guțu, Igor Ursan. Teoria generală a dreptului. Chișinău, 2002
3. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general a dreptului și statului. – Chișinău, 2006.
4. Gheorghe Boboş. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti, 1983.
5. Andrei Negru, Victor Zaharia, Teoria generală a dreptului și statului în definiții și scheme.
Chișinău, 2009
Subiecte de evaluare
1. Descrieți teoriile apariției statului și dreptului
2. Expuneți actualitatea dreptului natural
3. Numiți alte teorii, concepţii şi curente ale doctrinei juridice
Tema Raportul juridic. Probleme şi soluţii
Obiective de referință
- să definească conceptul raportului juridic;
- să caracterizeze trăsăturile raportului juridic;
- să evidenţieze opiniile doctrinare referitoare la premizele raportului juridic;
- să caracterizeze premizele raportului juridic;
- să identifice elementele de structură a raportului juridic;
- să diferenţieze următoarele concepte:
subiect de drept şi subiect a raportului juridic;
- să caracterizeze subiecţii raportului juridic;
- să definească conceptul conţinutului raportului juridic.
Repere de conținut
1. Conceptul, particularitățile, tipurile şi premisele apariţiei raportului juridic.
2. Structura raportului juridic.
53
1.
Normele juridice sunt realizate in viaţă prin raporturi juridice.
Premisele fundamentale ale apariţiei raportului juridic sunt, existenţa normei juridice;
subiectele de drept şi faptele juridice. Orice raport juridic înseamnă în acelaşi timp o conexiune
intre planul general şi impersonal al normei juridice şi planul concret al realităţii in care părţile
sunt determinate şi au anumite drepturi şi obligaţii bine individualizate.
Trăsăturile definitorii ale raportului juridic sunt următoarele:
1. Raportul juridic este o modalitate a relațiilor sociale, stabilindu-se de fiecare dată intre
oameni. Relaţiile se pot stabili intre persoane individuale sau intre subiecţi colectivi.
2. Raportul juridic este un raport de voinţă. Caracterul voliţional al raportului juridic este
dat de faptul că aici intervine atît voinţa statală exprimată în norme juridice, cat şi voinţa
subiecţilor participanţi la raportul juridic. Dublu caracter sau asimetrie, in funcţie de ramura de
drept şi de situaţia concretă.
3. Legătura între oameni prin intermediul drepturilor subiective și obligațiilor juridice
Noţiunea de raport juridic evocă idea că acesta nu poate exista ca atare decît în măsura în care
relaţia socială este reglementată de către drept, totodată, raportul juridic este vizat ca o relaţie de
la persoană la persoană.
4. Raportul juridic are un caracter normativ. Aceasta înseamnă că aprecierea nu are ca
obiect ceea ce există, ci cum trebuie să fie o activitate. Prin urmare între drept şi obligaţiune
există o corelaţie absolută. Oriunde există un drept, înţelegem că trebuie să existe şi o obligaţiune,
şi invers. Totodată aceasta înseamnă că există o normă generală pe baza căreia se stabilesc
drepturile şi obligaţiile între părţi iar acestea sunt asigurate la nevoie prin intervenţia sancţiunii
juridice.
Putem conchide că raportul juridic reprezintă relațiile sociale ce apar în baza
normelor juridice, în care părțile sunt legate între ele cu drepturi și obligațiuni concrete, ce
sunt garantate de către stat.
2.
Structural, raporturile juridice presupun trei elemente:
- subiectele (părţile între care se încheie raportul juridic);
- conţinutul (drepturile subiective ale părţilor şi din obligaţiunile corelative lor)
- obiectul ( conduita părților, acţiunile sau inacțiunile în timpul normei juridice).
Subiectele raportului juridic. Privit ca raport social, raportul juridic are ca subiecte
oamenii, consideraţi individual sau ca participanţi la anumite organizaţii. La încheierea unui
raport juridic sunt necesare cel puţin două persoane, care se numesc subiecte ale raportului
juridic.
Subiectele raporturilor juridice se clasifică în:
a) subiecte individuale - persoane fizice şi
b) subiecte colective (care sunt următoarele);
- persoanele juridice,
- statul,
- organul de stat;
- unităţile administrativ-teritoriale,
- instituţiile de stat;
- organizaţiile cooperatiste şi alte forme: asociative asemănătoare,
- organizaţii, asociaţii, partide politice;
- subiecte colective atipice.
Subiecte individuale (persoana fizica).Persoana fizică (individul) poate fi subiect al
raportului juridic ca cetățean, apatrid, străin. Pentru a fi subiect de drept persoana fizică
54
trebuie să aibă capacitate juridică, care este fixată prin lege.
Numim capacitate juridică aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi
şi obligaţii în cadrul raportului juridic. Capacitatea juridică este de două feluri:
a) capacitatea juridică generală
b) capacitatea juridică specială.
Capacitatea juridică generală reprezintă posibilitatea generală a cetăţeanului de a fi titular
de drepturi şi obligaţii.
Capacitatea juridică specială înseamnă posibilitatea unor categorii de persoane de a crea
anumite raporturi juridice. Astfel, de exemplu, o capacitate juridică specială au deputaţii,
întotdeauna au capacitate juridică specială formele organizaţionale, organele de stat în special,
determinată de legea care le reglementează competenţa. În dreptul public, capacitatea juridică
a organului este denumită competenţă. În general, capacitate juridică specială o au organizaţiile, deoarece ele sunt create pentru
un anumit scop, ea fiind tocmai competenţa instituţiei.
În anumite ramuri de drept, precum dreptul civil se face o distincţie între capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi juridice constituie
capacitatea de folosinţă. Se dobîndeşte, cum arătam mai înainte, din momentul naşterii şi
însoţeşte persoana umană pînă la sfîrşitul vieţii.
Aptitudinea persoanei de a-şi exercita şi de a-şi asuma obligaţii producînd acte juridice
reprezintă capacitatea de exerciţiu.
Subiectele colective ale raportului juridic. Subiectele colective ale raportului juridic sunt
diversele organizaţii (societăţi comerciale, ministere, judecătorii, parlament) inclusiv statul. În
materia dreptului civil subiectul colectiv de drept este mai precis definit sub forma persoanei
juridice. Aceasta presupune o serie de condiţii speciale, referitor la organizare, conducere,
patrimoniu, răspundere, firmă ş. a.
Persoana juridică sunt colective de oameni avînd un patrimoniu distinct de cel al statului
şi al persoanelor fizice care îl compun, o organizare de sine stătătoare şi un scop în acord cu
interesul obştesc. Ele se manifestă ca subiecte de drept civil, comercial, de dreptul muncii,
financiar ş.a.
Specificul subiectelor colective care au capacitate juridică este acela că participă la
raporturi juridice ca persoane egale în drepturi cu cealaltă parte a acestora.
Statul - subiect de drept. Statul participă în calitate de subiect de drept atît în raporturi
juridice interne, cît şi în raporturi juridice de drept internaţional. În dreptul intern statul apare ca
subiect de drept în raporturile juridice de drept constituţional, în raporturile de cetățenie,
raporturi juridice de drept constituţional prin intermediul cărora se realizează federaţia precum şi
în raporturile statului privit ca întreg şi unitățile administrativ - teritoriale.
O situaţie specială prezintă participarea statului în raporturile juridice de drept
internaţional. Potrivit concepţiei actuale, doctrina de drept internaţional concepe statul ca subiect
de drept internaţional indiferent de întinderea sa teritorială, de numărul populaţiei, de stadiul de
dezvoltare economică, socială şi politică.
Organele statului - subiecte de drept. Organele de stat se manifestă ca subiecte de drept în
nume propriu, distingîndu-se faţă de stat, îndeosebi în relaţiile de putere sau de autoritate, ca
instituţii ale puterii legislative, executive şi judecătoreşti, în raporturile de drept constituţional,
administrativ, drept procesual civil şi penal, dar şi în diferite raporturi civile, de dreptul muncii
(cînd dispun de capacităţi juridice necesare) precum şi în raporturi financiare, de dreptul familiei.
În procesul de realizare a dreptului, participarea organelor de stat - organele puterii
legislative, organele administraţiei. organele justiţiei, organele procuraturii - se realizează în
raport de competenţa rezervată prin Constituţie şi legile de organizare şi funcţionare fiecărei
55
categorii de organe precum şi fiecarui organ în parte.
Specific pentru participarea organelor de stat în raporturi juridice este faptul că drepturile
lor faţă de celelalte subiecte constituie, în acelaşi timp şi obligaţii ale lor faţă de stat.
Unitaţile administrativ-teritoriale ca subiecte de drept. Unităţile administrativ - teritoriale
(municipiul, oraşul şi comuna) au capacitate juridică, drepturile şi obligaţiile lor fiind exercitate
şi respectiv îndeplinite de către primărie.
Instituţiile de stat desfăşoară o activitate neproductivă fiind finanţate, de regulă, de la
bugetul de stat (muzeele, teatrele, spitalele, şcolile, căminele ş. a.).
Organizaţiile cooperatiste şi alte forme asociative - subiecte de drept. Aceste organizaţii
avînd scop patrimonial, sau nepatrimonial, acționează pe baza legii, urmărind o anumită
finalitate.
Conţinutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care
le au subiecţii în cadrul raportului juridic. Subiectele sunt legate tocmai prin aceste drepturi şi
obligaţii, care în cadrul raportului juridic sunt reciproce. Aceste drepturi şi obligaţii sunt
prevăzute de norma juridică.
Trebuie să facem deosebire între dreptul obiectiv ca ansamblu de norme şi dreptul
subiectiv ca posibilitatea unei persoane de a acţiona în temeiul dreptului obiectiv şi care se poate
apăra (dreptul subiectiv) apelînd la justiţie.
Unele raporturi juridice sunt simple, întrucît aici o parte se prezintă ca titular al dreptului,
iar cealaltă ca titular al obligaţiei (contractul de împrumut); alte raporturi sunt complexe,
deoarece fiecare parte este deopotrivă titular de drepturi şi obligaţii (contract de vînzare-
cumpărare).
Drepturile şi obligaţiile subiectelor în raporturile juridice sunt fenomene juridice de cea
mai mare importantă, iar corecta explicare a manifestării lor condiţionează o bună înţelegere a
conţinutului raportului de drept.
Referințe bibliografice
1. I Ceterchi, I Demeter.Intreoducere în studiul dreptului. Bucureşti, 1962;
2. Nicolaie Popa. Teoria generală a dreptului. Bucureşti,1994;
3. C. Stătescu, C. Bârsan. Tratat dedrept civil. Teoria generală a obligaţiilor.Bucureşti,1992;
4. Gheorghe Lupu. Drept. Partea I. Introducere în studiuldreptului. Iaşi, 1995
Subiecte de evaluare
1. Care este semnificația raportului juridic sub aspectul sferei relaționale a dreptului, dar si al
scopului reglementarilor juridice
2. Identificați acele trăsături care particularizează raporturile juridice în cadrul raporturilor
sociale.
3. Ce relație exista între noțiunile de subiect colectiv de drept si persoana juridica
4. Examinați deosebirea dintre conținutul si obiectul raportului juridic.
5. Enunțați criteriile de diferențiere a faptelor juridice.
56
Tema Drepturile subiective. Aspecte teoretico-practice
Obiective de referință
- să definească conceptul, trăsăturile şi clasificarea drepturilor subiective;
- să definească conceptul, şi clasificarea obligaţiilor subiective;
- să evidenţieze, opiniile doctrinare referitoare la obiectul raportului juridic;
- să clasifice raporturile juridice în dependenţă de diferite criterii.
Repere de conținut
1. Conceptul şi clasificarea drepturilor subiective.
2. Sursele drepturilor subiective. Faptele juridice. Actele juridice.
3. Probaţiunea drepturilor subiective.
1.
Drepturile şi obligaţiile subiectelor în raporturile juridice sunt fenomene juridice de cea
mai mare importantă, iar corecta explicare a manifestării lor condiţionează o bună înţelegere a
57
conţinutului raportului de drept.
O parte la raportul juridic (subiectul activ) are, în general, dreptul de a pretinde celeilalte
părţi (subiectul pasiv) să întreprindă acţiunea promisă sau impusă, sau să se abţină de a face
(acţiune şi inacţiune), aşa cum părțile au înţeles că trebuie să se comporte atunci cînd au intrat în
raportul juridic, şi că cealaltă parte are obligaţia de a se comporta conform acestei cereri.
Putinţa subiectului activ de a pretinde subiectului pasiv să întreprindă acţiunea
propusă sau impusă, sau să se abţină de a face ceva, aşa cum părţile au înţeles că trebuie sa
se comporte, atunci cînd au intrat în raportul juridic, este denumită în dreptul privat drept
subiectiv.
Atunci cînd această putinţă aparţine, în dreptul public, statului sau unuia dintre organele
sale, această putinţă este prerogativă. Cu alte cuvinte, dreptul subiectiv este puterea subiectului
unui raport juridic de a acţiona într-un fel sau de a pretinde celuilalt subiect o anumită
comportare, o anumită prestaţie, putînd, la nevoie, apela la ajutorul organelor de stat.
În felul acesta dreptul subiectiv al unui raport juridic se deosebeşte de alte drepturi
subiective de natură etică, religioasă, deoarece, potrivit regulilor de drept, titularul obligaţiei
poate fi constrîns prin intermediul unor organe competente.
De aici putem face concluzia, că dreptul subiectiv poate fi conceput fie ca o putinţă
(facultate) de a face ceva (facultas agendi), fie ca o pretenţie ca altul să îndeplinească ceva în
virtutea unei obligaţii (pretesa).
Celălalt element al conţinutului raportului juridic îl formează obligaţia, care desemnează
îndatorirea pe care o are un subiect al raportului juridic de a avea o anumită conduită, de a
săvîrşi o acţiune sau de a se abţine de la săvîrşirea unei acţiuni, conduită care-i poate fi impusă
cu ajutorul organelor de stat.
Drepturile subiective şi obligaţiile care formează conţinutul unui raport juridic sunt
corelative, fiecărui drept corespunzîndu-i o anumită obligaţie şi invers (dreptul vînzătorului unui
bun de a primi plata preţului îi corespunde obligaţia cumpărătorului de a o efectua). Aceste
drepturi şi obligaţii sunt prevăzute fie de lege, fie de actele de aplicare a legii, acte încheiate în
conformitate cu legea şi în limitele ei.
Clasificarea drepturilor subiective şi a obligaţiilor. Drepturile subiective sunt foarte variate. De aceea, pentru înţelegerea lor aprofundată este
necesară efectuarea unor distincţii între diversele categorii de drepturi. Distincţiile se fac în
funcţie de următoarele criterii:
1. După funcțiile dreptului:
de reglementare - relații sociale ce apar din acțiunile legitime și evenimentele în scopul
asigurării organizării normative a vieții sociale;
de protecție – relații sociale ce apar din situații de conflict prevăzute de normele juridice
ce împiedică realizarea funcțiilor de reglementare (comportament ilegal)
2. După ramurile de drept:
material-juridice apar în baza normelor dreptului material (civile, administrative s.a.)
procesual-juridice apar în baza normelor de procedură și generează de la relațiile
material-juridice.
3. După determinarea subiecților:
absolute – relație juridică socială în care persoanei împuternicite i e opune un număr
nedeterminat de subiecți obligați pasiv (de ex. raportul de proprietate)
relative – raport social-juridic în care persoanei împuternicite i se opune o persoană
concretă ( de ex. pătimitul și persoana care a comis dauna)
4. După caracterul obligațiilor:
active – se reduc la necesitatea de a săvîrși și anumite acțiuni în folosul mandatarului.
pasive – se reduc la necesitatea reținerii de la un comportament nedorit pentru partea
opusă.
5. După complexitatea raporturilor juridice:
58
generale – apar în baza normelor constituționale, ce confirmă drepturile fundamentale,
libertățile și obligațiile cetățenilor.
simple – sunt raporturi juridice existente între doi subiecți.
complexe - raporturile juridice între cîțiva subiecți au raporturi juridice între un număr
nedeterminat de subiecți
2.
O premisă esenţială a apariţiei sau stingerii unui raport juridic o formează faptul juridic.
Faptul juridic reprezintă anumite particularități concrete ale vieții ce determină
aplicarea normei juridice
În funcţie de caracterul lor volițional sau în mod tradiţional faptele juridice se clasifică în
două mari categorii, în evenimente şi acţiuni.
Evenimentele sunt acele fapte juridice care se produc independent de voinţa omului, dar
ale căror rezultate produc consecinţe juridice numai dacă norma de drept prevede acest lucru. În
această categorie se includ fenomenele naturale - calamităţi, naşterea, moartea etc. Ele sunt nişte
procese ce se dezvoltă independent (uneori împotriva) voinţei oamenilor.
De exemplu, naşterea este un eveniment, deci un fapt juridic, în care voinţa nu joacă nici
un rol, deoarece producerea lui este urmată de anumite consecinţe juridice ce sunt prevăzute în
dreptul pozitiv. Acelaşi eveniment duce şi la naşterea unui raport juridic între stat şi copil, care,
potrivit Legii Republicii Moldova "Despre cetăţenie", urmează a fi ocrotit de către acesta avînd
anumite obligaţii faţă de cetăţenii săi.
Acţiunile sunt manifestări de voinţă ale oamenilor (încheierea unui contract, ridicarea unei
construcţii etc.). Această categorie a faptelor juridice se caracterizează, înainte de toate, prin
faptul că sunt săvîrşite de om. Acţiunile la rîndul lor pot fi:
- săvîrşite cu intenţia de a produce efecte juridice (actele juridice);
- fără intenţia de a produce efecte juridice se împart în acțiuni licite și ilicite.
Acţiunile licite sunt actele oamenilor săvirşite cu respectarea şi conform cerinţelor
normelor juridice.
Acţiunile ilicite sunt actele juridice elaborate in scopul naşterii, modificării sau stingerii
unui raport juridic.
Acţiunile juridice ilicite se clasifică in: infracţiuni, încălcări administrative, încălcări
disciplinare, încălcări sau vătămări ale drepturilor patrimoniale. Acţiunile ilicita sunt în fond
încălcări ale voinţei de stat exprimată in normele juridice, care atrag după sine aplicarea
sancţiunilor pentru violările de lege.
Locul cel mai important în cadrul faptelor juridice îl constituie actele juridice. Actul
juridic constă în manifestarea de voinţă care are ca intenţie producerea, prin respectarea
legii, a efectelor juridice.
Noţiunea de act juridic are mai multe înţelesuri. În limbaj juridic, noţiunea de act juridic
poate desemna, după caz, fie o manifestare de voinţă a unui organ de stat competent, care
elaborează şi adoptă un act ce constituie un izvor de drept, fie o manifestare de voinţă cu
intenţia de a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic concret.
În acest din urmă sens actul juridic este cel mai important şi cel mai frecvent izvor al
raporturilor juridice.
Despre obiectul actului juridic, obiectul general al al actului juridic este de a crea,
transmite, modifica sau a stinge un raport juridic, adică un drept. Obiectul special variază cu
fiecare specie de act și cu felul dreptului în vederea căruia se face actul. Pentru a fi valabil
obiectul trebuie să îndeplinească un șir de condiții.
Referitor la forma actului juridic - poate fi încheiat verbal, în scris au în formă autentică.
Actele juridice se clasifică în: acte normative - actul juridic care cuprinde reguli generale
și acte juridice individuale - care cuprinde reguli de aplicare.
Referitor la elemental cauza, prin cauză se înțelege scopul concretîn vederea căruia se încheie
un act juridic. Din dispozițiile legislației în vigoare rezultă că, în toate actele juridice, cauza
59
trebuie să existe, să fie reală, licită și morală.
Actele normative se formează în rezultatul activității de creare a dreptului manifestat de
organele statului (ori în rezultatul referendumului). În ele sunt formulate normele juridice. Se
prezintă ca principale izvoare formale ale dreptului, juridic obligatorii pentru un cerc de persoane
nedeterminate. Acestea sunt formulate în formă de legi, decrete, acte cu caracter normativ.
Actele juridice individuale se emit de organele de aplicare a dreptului, nu conțin norme
juridice și apar obligatorii numai pentru persoanele indicate în actele menționate. Sunt formulate
în formă de decrete, hotărîri, ordine, dispoziții referitoare la persoanele menționate în ele și
împrejurările concrete.
Deci actele juridice sunt foarte variate, fapt pentru care, în vederea stabilirii corecte a
regimului lor juridic, sunt structurate în mai multe categorii după diferite criterii:
1. după numărul voințelor exprimate: a) acte juridice unilaterale (testamentul)
b) acte juridice bilaterale (actul de vinzare-cumpărare)
c) acte juridice multilaterale (contractul de societate)
2. după amploarea efectelor juridice produse: a) acte juridice normative (legea)
b) acte juridice individuale (hotărîrea judecătorească)
3. după forma pe care o îmbracă: a) acte formale sau solemne (căsătoria)
b) acte consensuale (vînzarea-cumpărarea)
4. după forţa juridică: a) acte juridice oficiale (sentinţa judecătorească)
b) acte juridice neoficiale (o chitanţă ce atestă un împrumut)
5. după ramura de drept:
a) acte de drept constituţional
b) acte de drept civil
c) acte de drept administrativ etc.
Aşadar, în sensul larg de izvor al raporturilor juridice, faptul juridic încadrează actele
juridice, evenimentele şi acţiunile juridice, acestea din urmă luate ca fapte care produc
сonsecințe licite sau ilicite. Conceptul de fapt juridic vizează acele fapte de a căror existenţă
legea leagă efecte juridice, dînd astfel naştere unor raporturi juridice ori modificîndu-le sau
stingîndu-le, fără să conteze dacă faptele în cauză s-au produs cu intenţia sau fără intenţia de a
crea efecte juridice corespunzătoare.
3.
Condițiile de valabilitate a actelor juridice sunt specifice fiecărei ramuri de drept în parte.
Pot fi evidențiate două grupe de condiții care se referă la valabilitatea actului juridic, și anume:
condițiile legate de consimțămîntul persoanei;
condițiile legate de forma actului juridic.
Consimțămîntul este manifestarea exteriorizată, de voință a persoanei de a încheia un act
juridic. El este valabil dacă provine de la o persoană cu discernămînt, dacă este exprimat cu
intenția de a produce efecte juridice, și dacă nu este victat.
Potrivit dispozițiilor alin.(2) art.199 din Codul Civil al Republicii Moldova,
…consimțămîntul nu este valabil cînd este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin
dol.
Deci,sunt patru grupe de vicii de consimțămînt:
Eroarea este o falsă reprezentare a unei situații, o părere greșită cu privire la anumite
împrejurări legate de încheierea unui act juridic.
Sunt trei grupe de eroare: eroarea obstacol, denumită și distructivă de voință; eroare viciu
60
- de consimțămînt; eroare indiferentă. În toate trei cazuri este vorba de ignorarea sau cunoașterea
greșită a realității. După natura realității asupra căreia eroarea poate fi făcută, legiuitorul
deosebește: eroarea de fapt, care constă într-o reprezentare falsă despre realitatea faptelor și
eroarea de drept, care presupune falsa reprezentare despre existența sau conținutul unui act
normativ.
Dolul (viclenia) – inducerea în eroare a unei persoane prin folosirea de mijloace viclene în
scopul de a o determina să încheie un act juridic. Presupune două elemente: subiectiv, intențional
și un element obiectiv , material.
Violența este amenințarea unei persoane cu un rău de natură să-i provoace o temere care o
determină ă încheie un act juridic, pe care acesta nu l-ar fi încheiat. Este necesar să fie îndeplinite
două condiții: violența să fie determinată pentru încheierea unui act juridic, violența să fie
ilicită.
Leziunea este paguba materială pe care o suferă una din părți din cauza unui concurs de
împrejurări grele de care a profitat cealaltă parte.
Referințe bibliografice
1. Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1994.
2. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general a dreptului și statului. Chișinău, 2006.
3. Ioan Ceterchi, Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1993
4. GenovevaVrabie, S.Popescu. Teoria generală a dreptului. Iaşi, 1993
5. I Ceterchi, I Demeter. Intreoducere în studiul dreptului. Bucureşti, 1962;
6. C. Stătescu, C. Bârsan. Tratat dedrept civil. Teoria generală a obligaţiilor.Bucureşti,1992;
7. Gheorghe Lupu. Drept. Partea I. Introducere în studiuldreptului. Iaşi, 1995
Subiecte de evaluare
1. Ce înțelegem prin conținutul raportului juridic
2. Definiți faptul juridic, actul juridic, acțiuni, evenimente.
3. Enunțați criteriile de diferențiere a faptelor juridice.
4. Definiți actul normativ juridic
5. Enumerați categoriile de legi.
6. Stabiliți condițiile de valabilitate a actelor juridice.
Tema Legalitatea, ordinea legală, disciplina
Obiective de referință
- să identifice legalitatea şi să determine principiile ei;
- să determine importanţa ordinii legale;
- să stabilească legătura ei cu legalitatea;
- să identifice conceptul disciplinei, modalităţile ei;
- să determine interacţiunea disciplinei cu legalitatea şi ordinea legală.
Repere de conținut
1. Conceptul şi garanţiile legalităţii şi ale ordinii juridice.
2. Condiţiile de existenţă a comportamentului licit într-un regim democratic.
1.
Respectarea normelor de drept constituie o condiţie necesară pentru realizarea prevederilor
61
dreptului, pentru crearea ordinii de drept. Nici un sistem de drept nu se poale lipsi de respectarea
prevederilor care fixează măsurile principale, ale statului în conducerea vieţii economice,
politice, culturale ş. a. m. d. Respectarea normelor juridice exprimă atitudinea cetățenilor, a
organelor de stat, a altor organe sociale faţă de actele normative.
Starea de ordine în desfăşurarea raporturilor sociale, ce rezultată din atitudinea de
respectare a legilor, se mai numeşte legalitate. Prin legalitate se înţelege respectarea întocmai a
Constituţiei, legilor, celorlalte acte normative şi a actelor juridice concrete date în baza lor,
respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti de către organele statului, de organismele sociale
în general precum şi de către cetăţeni.
Legalitatea se defineşte ca un principiu fundamental de drept în baza căruia orice subiect
de drept trebuie să respecte, şi, cînd e cazul, să aplice legile şi celelalte acte normative ori
individuale.
Legalitatea este şi o îndatorire fundamentală de natură constituţională, care priveşte
persoanele fizice şi juridice, modul de organizare şi desfăsurare a activităţii de stat.
Cetăţeanul este liber să se manifeste sau să întreprindă orice, în afară de ceea ce este
interzis prin lege: autoritatea de stat poate desfăşura numai acele activităţi stabilite prin lege ca
atribuţii.
Legalitatea este, pe de o parte, o cerinţă care decurge din lege, iar pe de alta, o stare care
rezultă din respectarea ei. Din acest motiv, se poate vorbi de promovarea, asigurarea ori
încălcarea legalităţii, dar nu de respectarea legislaţiei; legalitatea înseamnă tocmai respectarea
legii, în genere a oricărui act normativ (inclusiv decrete, hotăriri, instrucţiuni ş. a.) sau individual
(contracte. hotărîri judecătoreşti etc.).
Dreptul pozitiv, normele juridice ce trebuie respectate, constituie o condiţie pentru
existenţa legalităţii, obiectul ei, iar persoanele fizice şi juridice, obligate să respecte aceste
norme, formează subiectele legalităţii.
Subiectele legalității sunt persoanele fizice precum şi persoanele juridice (organe de stat,
alte organisme sociale) care trebuie să aibă o conduită conformă cu prevederile legale. Prezintă o
importanţă deosebită respectarea legii de către organele forţei publice (armata, justiţia,
procuratura, poliţia).
Cerinţele fundamentale ale legalității
1. respectarea ierarhiei actelor normative, în special respectarea supremaţiei legii.
Principiul legalităţii în activitatea de elaborare a dreptului - activitatea normativă - cere organelor
statului ce emit acte normative să nu-şi depăşească competenţa, să respecte procedura de
elaborare a actelor normative, să le dea forma juridică prevăzută de lege.
Ierarhia actelor normative este determinată de forţa lor juridică, de puterea cu care creează
efecte obligatorii unele în raport cu altele. Supremaţia legii faţă de celelalte acte normative,
determinată prin poziţia parlamentului ca putere legislativă, exprimînd suveranitatea poporului,
înseamnă că toate celelalte acte sunt subordonate legii, că legea nu este subordonată nici unui act
normativ (în afară de subordonarea legilor ordinare faţă de Constituţie), că ea nu poate fi
modificată sau abrogată decît printr-o altă lege.
2. Unitatea legalității derivă în ultimă instanţă din unitatea şi unicitatea sistemului de drept
al unui stat suveran. Unitatea legalităţii constă în faptul că legea este şi trebuie să fie aceeaşi pe
întreg teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept. Democratismul subiectului de drept îşi
află determinarea şi în unitatea şi unicitatea legalităţii, menite să asigure egalitatea în faţa legii.
3. Oportunitatea impune studierea atentă a particularităţilor şi împrejurărilor în care
urmează să se aplice actul normativ, pentru ca pe această bază să se stabilească cum să fie aplicat
acest act excluzînd formalismul în aplicarea dreptului, principiul oportunităţii presupune stricta
respectare a legalităţii. Un act nu poate fi oportun dacă nu este pe deplin legal. Oportunitatea
(actualitatea) unui act juridic presupune legalitatea lui, în numele oportunităţii nu se admite un
act ilegal.
4. O cerinţă fundamentală a legalităţii destinată deopotrivă organelor de stat,
organizaţiilor obşteşti ci cetăţenilor, este asigurarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor
62
democratice ale cetăţenilor. Această cerinţă a legalităţii, nu se bizuie numai pe reglementarea lor
prin Constituţie şi legi, ci solicită asigurarea condiţiilor realizării lor practice şi îndeosebi
apărarea lor eficientă, implicit prin mijloace juridice, dacă ele au fost nesocotite.
Legalitatea şi disciplina de stat. O cerinţă de bază a legalităţii este asigurarea disciplinei
de stat. La rîndul ei, întărirea disciplinei de stat creează condiţiile necesare unei respectări stricte
a normelor juridice.
Disciplina de stat impune, în primul rînd, respectarea legilor şi a altor acte normative care
reglementează activitatea personalului încadrat în muncă şi stabileşte obligaţiile lor de serviciu.
Nu poate fi disciplinat un funcţionar care nu îndeplineşte prevederile legale. Pe lîngă această
cerinţă, disciplina de stat presupune ca personalul să execute exact atribuţiile sale de serviciu, să
lupte împotriva tergiversărilor şi birocratismului, să execute rapid şi exact ordinile şi dispoziţiile
superiorilor săi, să păstreze secretul de serviciu etc.
Asigurarea legalităţii.
Complexitatea tot mai mare a problemelor social-economice pe care trebuie să le rezolve
poporul republicii noastre determină creşterea importanţei respectării normelor juridice şi a
asigurării acesteia; de aici decurge şi necesitatea întăririi şi asigurării tot mai eficiente a
legalităţii.
Legalitatea se întăreşte prin activitatea organizatorică a organelor de stat, ale organizaţiilor
obşteşti şi cetăţenilor, în lupta împotriva oricăror încălcări ale legilor ţării.
Ansamblul condiţiilor obiective şi subiective care asigură respectarea strictă a legilor şi a
tuturor actelor normative bazate pe lege, precum şi prevenirea şi înlăturarea tuturor încălcărilor
de drept constituie garanţiile legalităţii. Legalitatea rezultă din garanţiile sale. Acestea constau în
factorii care asigură respectarea tuturor actelor normative creînd totodată condiţiile prevenirii şi
înlăturării faptelor ilegale.
Fie că sunt obiective (de exemplu, cele de natură economică) sau subiective (vizînd
calitatea conştiinţei juridice a individului), fie că sunt generale (cum ar fi natura democratică a
societăţii) sau speciale (de exemplu, controlul de stat) etc. aceste garanţii operează cumulativ, ca
un sistem coerent, care asigură ordinea de drept promovînd legalitatea.
De noţiunea legalităţii este strîns legată noţiunea de ordinea legală sau ordinea de
drept, este un element caracteristic al vieții societății împărțite în clase, în grupe sociale. În
același timp este unul din elementele principale ale ordinii sociale (publice), adică reglementarea
justă, corectă a ansamblului de relații sociale prin norme sociale.
În literatura juridică întîlnim mai multe concepte, cum ar fi: ordine de stat se referă la
caracterul de stat național, suveran și independent prevăzut de Constituție, la modul de
organizare a puterii publice și forma de guvernămînt; ea este specifică statului; ordine socială
este un concept care are un caracter istoric, arată dezvoltarea statului în diferite epoci istorice;
ordine publică o parte din sfera relațiilor sociale ce cad sub incidența ordinii de drept, pentru că
se referă la respectarea normelor generale de comportare a cetățenilor, care stabilesc
inviolabilitatea domiciliului, libertatea de circulație, a întrunirilor, liniștea publică.
Ordinea de drept este prezentă în toate compartimentele vieții social-economice și ține de
forma statului, organizarea și conducerea lui.
Aşadar, ordinea de drept înseamnă organizare a vieții sociale bazată pe drept și legitate,
care reflectă situația calitativă reală (de facto) a relațiilor sociale la o anumită etapă de
dezvoltare a societății. Din cele menționate rezultă și următoarele particularități ale ordinii de
drept:
1. ordinea de drept este o stare a organizării și aranjării efective a vieții sociale;
2. această ordine este stabilită și reglementată de către normele juridice;
3. ordinea de drept apare în rezultatul transpunerii reale în viață a prevederilor
normelor juridice, reprezintă finalitatea reglementării juridice;
4. ea este asigurată de către stat.
Conceptul ordinii de drept, este o noțiune ideală, spre care se tinde la o etapă sau alta de
dezvoltare a societății ( scopul reglementării juridice determinat de legiuitor), pe cînd realitatea
63
adică ordinea legală reală din societate, este de altă natură, deoarece3 diferiți subiecți de drept în
activitatea lor de toate zilele fac abateri de la prevederile legale (rezultatul reglementării
juridice).
În statul de drept realizarea prevederilor indicate în legi și alte acte normative trebuie să fie
garantată, asigurată de toți subiecții de drept. Prin garanții e înțelege totalitatea de condiții
obiective și subiective, precum și căile și metodele speciale cu ajutorul cărora este asigurată
legalitatea.
Întregul sistem de garanții ale legalității și ale ordinii de drept poate fi divizat în : garanții
generale și garanții speciale.
Garanțiile generale cuprind:
1. Garanții politice: rolul sporit al întregului sistem de organe reprezentative ale puterii de
stat – ca element deosebit al sistemului politic; participarea largă a diferitor partide și mișcări
politice la soluționarea chestiunilor de stat și obștești; suveranitatea și independența poporului,
democratizarea sistemului politic în întregime etc.;
2. Garanții economice: sistemul economic de piață, a cărui bază, o alcătuiește proprietatea
publică și privată asupra mijloacelor de producție în diversele sale forme; creșterea permanentă a
bunăstării materiale a maselor; cointeresarea maselor în rezultatele muncii lor etc.;
3. Garanții ideologice – cetățenii statului sunt patrioți, urmează în comportarea lor legile
ce exprimă voința poporului; permanent își ridică cultural și intelectual etc.;
4. Garanții sociale presupun că la întărirea legalității participă nu doar organele de stat, ci
și masele largi de oameni, diferite organizații obștești, care sunt chemate să asigure respectarea,
să ridice nivelul educației juridice a cetățenilor. La ele se referă activitatea punctelor obștești de
pază a ordinii publice, a diferitor echipe sau detașamente organizate atît la locul de trai, cît și la
locul de muncă, mișcarea verzilor etc.
Garanțiile speciale se divizează în: garanții organizatorice reprezintă diferite măsuri cu
caracter organizatoric, care permit consolidarea legalității, combaterea faptelor ilicite, apărarea
drepturilor cetățenilor. Aici se referă problema cadrelor, crearea condițiilor normale de activitate
a organelor de drept, crearea unor structuri speciale ( pentru combaterea criminalității organizate
și corupției), și garanții juridice sunt toate mijloacele juridice cu ajutorul cărora se duce lupta
contra infracțiunilor și e restabilește legalitatea și ordinea legală; sunt apărate interesele
societății, drepturile și libertățile cetățenilor, este asigurată profilaxia și preîntîmpinarea noilor
încălcări de drept.
2.
Legătura strînsă între democrație și legalitate este deosebit de evidentă la etapa actuală,
cînd vrem să construim un stat democratic, civilizat, un stat bazat pe drept.
În condițiile democrației nu este suficient de a respecta legile. Fiecare cetățean este obligat
să participe, în măsura posibilităților sale, la viața socială, la consolidarea legalității și a ordinii
de drept.
Disciplina și legalitatea unt noțiuni strîns legate, dar nu identice. Legalitatea cuprinde toate
ramurile activității oamenilor și este reglementată numai de normele de drept, pe cînd disciplina
cuprinde anumite domenii de activitate care sunt reglementate de diferite norme sociale.
Ordinea de drept este unică și privește pe toți cetățenii, fără nici o deosebire de rasă,
religie, clasă socială au profesională. Cu toate acestea, sunt frecvente cazurile de încălcare a
ordinii de drept. În opinia unor autori aceste cauze sunt:
Atitudine negativă de-a lungul anilor față de drept, lege în general, actele normative
care loveau în demnitatea umană, reducerea drepturilor și libertăților omului, încălcau cele mai
elementare principii de justiție, cultivau abuzul și disprețul față de cetățean, valorile umane.
Totodată, au avut loc transformări radicale în organizarea și funcționarea democratică a societății
noastre.
În societatea noastră nivelul conștiinței și al culturii juridice, al culturii în general este
foarte redus.
64
Necunoașterea legii. Deși necunoașterea legii nu a constituit niciodată o cauză de
absolvire de răspundere.
Nivelul scăzut de trai al majorității populației și condițiile dificile de dezvoltare social-
economică a țării.
Indiferent cine încalcă ordinea de drept, majoritatea făptuitorilor o constituie anumite
categorii de persoane. Acestea provin din familii dezorganizate sunt fără familii, persoane fără
ocupație sau cu ocupații întîmplătoare, caută cîștiguri mari care nu provin din muncă, persoane
care au antecedente penale,în majoritatea cazurilor oameni cu un nivel de cultură scăzut.
Referințe bibliografice
1. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general a dreptului și statului. Chișinău, 2006.
2. Gheorghe Avornic. Tratat de teorie generală a statului și dreptului. Vol.II, Chișinău, 2010.
3. Dumitru Baltag, Alexei Guțu, Igor Ursan. Teoria generală a dreptului. Chișinău, 2002
Subiecte de evaluare
1.Definiți noțiunea de ordine legală, legalitate, ordine legalătabiliți coraportul dintre
categoriile menționate.
2. Care sunt garanțiile legalității
3.Ce este ordinea legală
4.Ce este disciplina. Analizați rolul disciplinei în societatea contemporană.
5.Noțiunea de democrație. Aspectele democrației
Tema 15: Eficacitatea şi însemnătatea dreptului.
Obiective de referință
- să definească conceptul de funcţie a dreptului;
- sa cunoască funcţiile dreptului;
- să definească principiile fundamentale ale dreptului;
- să cunoască principiul legalităţii;
- să dezvăluie principiul libertăţii şi al egalităţii;
- să aprecieze principiul responsabilităţii;
- să determine principiul echităţii şi justiţiei;
- să cunoască principiul democratismului şi al umanismului;
- să aprecieze importanţa accesului liber la justiţie.
Repere de conținut
1.Particularităţile dreptului. Conceptul de funcţii ale dreptului şi clasificarea lor
2. Sistemul de principii ale dreptului
1.
Din definiţiile dreptului, nominalizate de noi anterior, rezultă că dreptul, ca fenomen social
complex, îşi îndeplineşte rolul ce-i revine, reglementînd conduita oamenilor şi orientînd
65
activitatea oamenilor în conformitate cu interesele generate ale societăţii. Activitatea oamenilor,
supusă unei reglementări juridice, urmăreşte întotdeauna anumite, scopuri.
Dreptul poate să-şi atingă scopul doar cu condiţia că este un factor real al progresului
social şi al echilibrului în relațiile interumane. Profesorului Dumitru Mazilu menţionează:
„Scopul şi rolul dreptului îşi găsesc expresia, în modul cel mai elocvent în garantarea juridică a
afirmării personalităţii umane, în împlinirea dezideratelor şi intereselor legitime ale tuturor
fiinţelor umane. Pedepsind tot ceea ce contravine acestor exigenţe fireşti, dreptul promovează
idealurile de dreptate şi justiţie
Funcţiile dreptului caracterizează rolul activ şi multilateral al dreptului în viaţa şi
activitatea societăţii, din punct de vedere al destinaţiei principale a dreptului. Evidențiem
următoarele următoarele:
funcţia de instituţionalizare juridică a organizării social-politice;
funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii;
funcţia de conducere a societăţii;
funcţia normativă;
funcţia informativă;
funcţia educativă.
Funcţia de instituţionalizare juridică a organizării social-politice. Se manifestă prin
faptul că dreptul, prin normele sale, reglementează organizarea autorităţilor publice ale statului,
atribuţiile lor, coraportul autorităţilor publice, modalitatea de exercitare a celor trei puteri dintr-
un stat: puterilor legislativă, executivă şi judecătorească.
Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. Abordarea dreptului prin prisma valorilor înseamnă a scoate în evidenţă acele valori pe care
societatea data le promovează, le ia sub controlul său strict pentru a fi promovate. Fiecare
comunitate umană îşi are sistemul său propriu de valori. Evoluţia istorică a societăţii duce la
modificări în ceea ce priveşte criteriile de valorizare şi ierarhia acestor valori.
Conţinutul acestei funcţii şi prezentarea ei mai rezultă şi din asemenea idei, după cum
urmează:
dreptul se apare ca un sistem de norme juridice chemate să asigure procesul dezvoltării
sociale, prin ocrotirea şi garantarea ordinii constituţionale, proprietăţii, statului şi individului;
dreptul prin mijloacele sale specifice apără viaţa în comun împotriva eventualelor excese
individuale şi asigură securitatea persoanei;
dreptul asigură coeziunea interioară a colectivității, prevenind dezorganizarea, anarhia;
dreptul stabileşte principiile de bază ale convieţuirii sociale;
dreptul ocroteşte valorile care sunt legate nemijlocit de funcţionarea normală a
mecanismelor sociale.
Funcţia de conducere a societății. Dreptul este cel mai important instrument de realizare
a conducerii sociale, a scopurilor social-politice pe care societatea şi le propune. Esenţa acestei
funcţii se manifestă prin următoarele:
actul normativ juridic este în fapt un act de conducere a societăţii prin drept. El scoate în
evidenţă scopurile şi năzuinţele sociale, călăuzind activitatea tuturor subiecţilor de drept;dreptul
apare ca o tranziţie între diferitele interese, adesea contradictorii, ale căror arbitru suprem este;
dreptul stabilește relaţiile subiecţilor individuali sau colectivi, stabilind drepturile,
libertăţile şi obligațiunile tuturor;
dreptul cuprinde în sine nu pur şi simplu aprecieri normative, el apare ca un ordin, un
comandament, cărora trebuie să se supună toţi subiecţii dreptului, inclusiv statul şi autorităţile
lui.
Funcţia normativă. Această funcţie derivă din necesitatea subordonării acţiunilor indivi-
dual faţă de conduita tip prescrisă prin normele juridice. Subliniind prin normele juridice
modalitatea de comportare a organelor statului, organizaţiilor obşteşti, a cetăţenilor, statul, în
acelaşi timp, verifică în ce măsură acest comportament prescris se realizează în practică. E
important ca normativitatea juridică sâ fie completată cu normativitatea socială.
66
Efectul acestei funcţii constă în următoarele:
prin intermediul normelor juridice se creează drepturi şi obligaţii care materializează
diferite relaţii, interese, scopuri şi idealuri sociale, stimulîndu-le pe cele dezirabile şi
sancționînd pe cele indezirabile;
se asigură sociabilitatea umană prin dirijarea în mod consecvent a acţiunilor şi
conduitelor individuale, creînd astfel o „logică" a acestora, orientativă pentru membrii
societății;
se evită conflictele şi tensiunile prin limitarea reciprocă a voinţelor individuale şi se
asigură întărirea coeziunii colective;
se întăresc sentimentele de solidaritate socială şi securitatea indivizilor în raport cu
eventualele agresiuni sau acte de violenţă care ar putea fi exercitate asupra lor.
Funcţia informativă. Reflectînd realitatea în normele juridice se acumulează cunoştinţe
despre viaţa multilaterală a societăţii, despre problemele stringente ale societăţii. Dreptul
concentrează în sine schimbările ce au loc în societate. Ţinînd cont de normele juridice în
vigoare, putem trage concluzii pentru a aprecia principiile orînduirii sociale şi de stat, structura
politică a societăţii, caracterul relaţiilor economice, nivelul de democratizare a societăţii etc. Ca
urmare, din normele juridice putem culege o informaţie amplă despre societatea data la acea sau
altă etapă de dezvoltare.
Astfel, din ansamblul normelor juridice ale statului rezultă realitatea juridică a societăţii.
Incontestabil, informaţia căpătată în urma studierii normelor juridice nu va fi deplină şi corectă,
dacă nu vom tine cont şi de faptul, cum normele juridice din ţara respectivă sunt realizate,
transpuse în viaţă.
Funcţia educativă. Adoptînd normele juridice statul, asigură cadrul organizatoric necesar
activităţii spirituale şi pune la dispoziția oamenilor o serie de mijloace culturale şi spirituale prin
intermediul cărora se realizează educaţia. Dreptul, prin normele sale, ocroteşte valorile spirituale
şi culturale care sunt legate nemijlocit de funcționarea normală a mecanismelor sociale. Ele
stabilesc normele convieţuirii sociale, orientîndu-i pe oameni ca aceste norme să devină
dominante. Chiar şi în cazul aplicării sancţiunilor, scopul următor e de a preveni în viitor abateri
de la normele juridice, de a educa şi reeduca persoanele.
2.
Principiile dreptului sunt acele idei (prescripţii) fundamentale, diriguitoare ale
sistemului de drept şi ale compartimentelor acestuia, precum şi modalitatea de coordonare
a normelor juridice in jurul unei idei călăuzitoare.
Principiile dreptului se caracterizează prin următoarele trăsături:
ele au forţa şi semnificaţia unor norme superioare, generale ce pot fi formulate în textele
actelor normative, de regulă, în Constituţii, sau dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse în
lumina valorilor sociale promovate;
la baza oricărui sistem național de drept stau principiile fundamentale proprii fiecăruia. în
acelaşi timp însă anumite principii pot fi caracteristice mai multor sisteme naționale de drept;
principiile fundamentale ale dreptului sunt construcţii care servesc drept bază dreptului,
ca surse de creare şi aplicare a dreptului;
principiile dreptului reprezintă reguli foarte generale care reflectă scopurile şi valorile
esenţiale pe care le promovează dreptul;
principiile dreptului stau la baza integrării noilor norme juridice în sistemul dreptului
existent;
principiile dreptului se pot prezenta fie sub forma unei axiome, fie sub forma unei
deducţii, fie sub forma unei generalizări de fapte experimentale;
principiile fundamentale ale dreptului se caracterizează printr-o pronunţată afinitate
logică între ele.
67
principiile dreptului reflectă funcţionarea şi dezvoltarea dreptului.
principiile fundamentale ale dreptului stau la baza principiilor de ramură; Acestea din
urmă nu numai că se bazează pe cele fundamentale, ci constituie o prelungire, o concretizare a
lor;
principiile dreptului nu sunt create nici de legiuitori, nici de filosofi şi nici de practicieni.
Ele sunt doar descoperite de aceştia şi reflectă necesităţile societăţii;
principiile dreptului reprezintă un factor de stabilitate, adaptare şi integrare în ordinea
juridică, iar din punct de vedere al tehnicii juridice ele completează lacunele, corijează excesele
şi anomaliile în procesul de integrare şi aplicare a dreptului.
Principiile dreptului sunt strîns legate de categoriile şi conceptele juridice. Categoria este
noţiunea logică fundamentală care reflectă realitatea obiectivă în modul cel mai general.
Categoriile pot avea grade diferite de generalizare şi abstractizare. Prin urmare, categoria „normă
juridică" are importanţă pentru orice ştiinţă a dreptului; ea este o noţiune fundamentală şi o vom
numi concept juridic. Principiile dreptului sunt acelea care dau funcţionalitate conceptelor şi
categoriilor juridice, care asigură concordanţa sistemului juridic în ansamblu cu schimbările care
au loc în diversele domenii ale realităţii obiective.
Principiile generale ale dreptului şi normele juridice. Normele juridice se raportează la
principiile dreptului în două sensuri: ele (normele) "materializează", dau viaţă determinată
principiilor dreptului; principiile dreptului îşi realizează conţinutul prin transpunerea în viaţă a
conduitei prescrise de normele juridice.
Principiile fundamentale ale dreptului şi axiomele, maximele şi aforismele. Termenii la
care se raportează principiile fundamentale ale dreptului în această relaţie au următorul conţinut:
Axioma semnifică un adevăr fundamental admis fară demonstraţie, fund evident prin el
însuşi. Exemple de axiome ne pot servi: „Acta, non verbal"(„Fapte, nu vorbe!" Faptele sunt
totdeauna mai convingătoare); „Ebrius, stomachus satur non bene philosophatur" („Omul beat şi
eel sătul nu filosofează bine").
Maxima semnifică o gîndire formulată concis, exprimînd un principiu etic sau o normă de
conduită. De exemplu: „ Controversias inter se iure ac iudicio disceptanto" („Oamenii să-şi
dezbată neînţelegerile dintre ei în justiţie şi prin judecată"); „Nemo diu gaudet qui indice vincit
iniquo " („Nu se bucură mult timp eel care a cîştigat un proces cu un judecător necinstit").
Aforism înseamnă ceva mai mult decît maxima, înseamnă cugetare, sentinţă: „Raram facit
tnixiuram cum sapientiaforma" (Rareori întîlneşti frumuseţea şi înţelepciunea împreună").
Axiomele, maximele, aforismele nu țin loc de principii de drept, căci ele sintetizează
experienţele juridice şi joacă un rol limitat în interpretarea realităţii juridice.
În continuare ne vom referi la unele criterii de clasificare.
După gradul lor de generalizare şi sfera lor de acţiune, principiile dreptului se împart în:
principii generale, principii ramurale (de ramură) şi principii interramurale. în doctrina juridică,
avînd în vedere criteriul autorităţii lor, principiile generale care se impun legiuitorului însuşi,
avînd valoare constituţională, mai sunt denumite principii fundamentale ale dreptului.
Din punct de vedere al conţinutului principiilor dreptului se poate constata eterogenitatea
acestora. Ca urmare, principiile dreptului pot fi de inspiraţie filosofică politică, sociala (de
exemplu, principiul libertăţii) sau să aibă un caracter preponderant sau chiar exclusiv juridic (de
exemplu, principiul legalității).
În dependenţă de funcţiile pe care le îndeplinesc principiile generale ale dreptului, putem
distinge, pe de o parte, funcţia fundamentală, iar pe de altă parte, funcţia tehnică. Funcţia
fundamentală constă în fundamentarea oricărei construcţii juridice, normele juridice neputînd fi
elaborate şi neputînd evolua decît în concordanţă cu principiile generale ale dreptului. Funcţia
tehnică este îndeplinită de principii generale, cum sunt principiile de interpretare a normelor şi
actelor juridice, avînd ca finalitate asigurarea coeziunii ordinii de drept şi a adecvatei aplicări a
dreptului.
După genul de funcţie tehnică pe care o îndeplinesc, principiile generale ale dreptului se
împart în principii directoare şi principii corective. Directoare sunt acele principii de care
68
depinde ordinea socială, (de exemplu, prezumţia de cunoaştere a legii, principiul egalităţii în fata
legii). Corective sunt principiile în absenţa cărora soluţiile legale ar putea fi nejuste sau
neadecvate (De exemplu, principiul bunei credinţe sau principiul că nimeni nu poate să obţină
avantaje din propria culpă.
După sfera de aplicare, principiile dreptului pot fi divizate în:
principii de drept național (intern) ce se aplică în cadrul unui stat;
principii de drept comunitar (supra național) ce se aplică în cadrul Comunităţii Europene,
cu referinţă la Statele Uniunii Europene;
principii de drept internațional ce se aplică în cadrul societăţii internaționale, cu referire
la statele lumii.
După diviziunea dreptului, deosebim: principii de drept public; principii de drept privat.
În majoritatea absolută a cazurilor, unt analizate principiile generale (fundamentale),
ramurale (de ramură), interramurale.
Principiile fundamentale (generale) caracterizează întregul sistem de drept. Ele, în acelaşi
timp, scot în evidență trăsăturile esenţiale ale unui tip istoric de drept, ale unor familii (mari
sisteme) de drept contemporane. Principiile ramurale ale dreptului caracterizează o ramură de
drept. Ele reprezintă o prelungire, o dezvoltare, o particularizare, o concretizare detaliată a
principiilor fundamentale ale dreptului. Principiile interramurale depăşesc cadrul unei ramuri
de drept. Ele scot în evidenţă trăsăturile distincte comune a două sau cîteva ramuri de drept.
În literatura de specialitate există diverse păreri în ceea ce priveşte concretizarea
principiilor generale (fundamentale) ale dreptului.
Referințe bibliografice
1. Gheorghe Avornic, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 2004.
2. Boris Negru, Alina Negru Teoria general a dreptului și statului. Chișinău, 2006
3. Elena Botnari, Principiile dreptului: aspecte teoretico-practice, Teză . de dr. în drept, Chişinău,
2004.
3. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2001.
4. Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Craiova, 1998.
5. Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Bucureşti,
1999.
6. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000.
Subiecte de evaluare
1. Ce se înţelege prin funcţii ale dreptului. Daţi o clasificare funcţiilor dreptului.
2. Ce legătură există între scopul şi funcţiile dreptului.
3. Care este importanţa teoretică şi practică a funcţiilor dreptului.
4. Ce constituie valorile juridice. Daţi o caracteristică acestora.
5. Care e importanţa finalităţilor dreptului în determinarea rolului dreptului.