Istoria limbii romane

ILONA B ĂDESCU

ISTORIA LIMBII ROMÂNE

Curs universitar pentru învățământul la distanță

CUPRINS

Semestrul I. Tematică ……………………………………………………………..5

Unitatea de învățare I. Istoria limbii române – obiectul. Metodele de cercetare.

Izvoare. Limbaromână–limbă romanică…………................................6

Unitatea de învățare II. Elementele constitutive ale limbii române.......................12

Unitatea de învățare III. Latina. Latina populară. Izvoarele latinei populare.

Latina din regiunile dunărene ale Imperiului Roman ……………….15

Unitatea de învățare IV. Elementul autohton al limbii române………………….22

Unitatea de învățare V. Formarea limbii române şi a poporului român – teritoriu

şi epocă. Teoriile privitoare la această problemă…………………….29

Unitatea de învățare VI. Româna comună. Trăsături convergente şi divergente.

Ruperea unităţii comune. Formarea dialectelor limbii române. Primele

atestări.……………………………………………………………….36

Semestrul al II-lea. Tematică ……………………………………………………47

Unitatea de învățare I. Superstratul slav al limbii române. Elementele slave din

limba română. ……………………………………………………….48

Unitatea de învățare II. Influenţa maghiară. …………………………………….57

Unitatea de învățare III. Influenţa germanică şi germană………………………. 62

Unitatea de învățare IV. Influenţa greacă. ……………………………………....66

Unitatea de învățare V. Influenţa turcă preosmanlâie şi osmanlâie…………… 70

Unitatea de învățare VI. Privire sintetică asupra limbii române vechi………… 75

Teste de evaluare……………………………………………………………….. 94

Bibliografie generală…………………………………………………………… 95

5

ISTORIA LIMBII ROMÂNE. NOTE DE CURS

Anul al II-lea. Semestrul I

TEMATICA

Istoria limbii române – obiectul. Metodele de cercetare. Izvoare.

Limba română – limbă romanică.

Elementele constitutive ale limbii române.

Latina. Latina populară. Izvoarele latinei populare. Latina din

regiunile dunărene ale Imperiului Roman.

Elementul autohton al limbii române.

Formarea limbii române şi a poporului român – teritoriu şi epocă.

Teoriile privitoare la această problemă.

Româna comună. Trăsături convergente şi divergente. Ruperea

unităţii comune. Formarea dialectelor limbii române. Primele atestări.

OBIECTIVE

Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a conceptelor operaţionale specifice

disciplinei.

Familiarizarea cu principalele tehnici şi metode utilizate în cercetarea

diacronică.

Cunoaşterea principalelor momente ale evoluţiei limbii române.

Însuşirea noţiunilor privitoare la elementele constitutive ale limbii române

(substrat, strat, superstrat, adstrat, influenţe).

Cunoaşterea teoriilor privitoare la teritoriul şi epoca de formare a limbii

române.

Cunoaşterea trăsăturilor românei comune.

Recunoaşterea şi explicarea caracteristicilor limbii române ca limbă

romanică, precum şi a trăsăturilor care o individualizează datorate fondului

lingvistic autohton.

Timp alocat: 28 ore

6

UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE I

Istoria limbii române – obiectul. Metodele de cercetare. izvoare.

Limba română – limbă romanică.

Obiective:

- însușirea terminologiei de specialitate;

- cunoașterea principalelor momente ale evoluţiei limbii române;

- recunoaşterea şi explicarea caracteristicilor limbii române ca limbă

romanică;

- cunoașterea structurii dialectale a limbii române.

Număr de ore alocate: 4 ore

1.1. Istoria limbii române urmărește evoluția limbii noastre de la originile

sale și până în momentul actual, incluzând toate fazele ei de dezvoltare.

Criteriile de delimitare a perioadelor de evoluție a limbii române sunt

bazate, în funcție de autor, pe factori interni (elemente din structura limbii) și /

sau factori externi (influențe străine, fapte de istorie politico-socială).

Deși aceste etape nu concordă de la un autor la altul, în general, cei mai

mulți cercetători delimitează două mari epoci: cea de dinaintea apariţiei textelor

scrise în limba română, numită şi preliterară, şi cea de după acest moment,

numită literară. Cele două epoci au fost subîmpărţite în mai multe perioade,

denumite şi delimitate diferit, de la un autor la altul.

a. Pentru prima epocă s-au stabilit, în general, următoarele perioade:

- o perioadă de formare a limbii române, pentru care s-au propus mai

multe limite, dar părerea celor mai mulţi lingvişti este că „în perioada

dintre secolele al V-lea şi al VIII-lea, limba română a trecut de la

aspectul de latină târzie la cel de idiom neolatin” (Coteanu, 1969: 15;

cf. Istoria limbii române, II, 1969: 15-18);

- o alta până la despărţirea dialectelor, numită: străromână (Puşcariu,

1937: 64-120), română primitivă (Philippide, 1927: 233; Ivănescu,

1980: 285-288), română comună (Rosetti, 1968: 351), română

primitivă comună (Macrea, 1956 a: 8; 1956 b.: 72), romanică

7

dunăreană (Petrovici, 1964: 439), traco-romanică (Coteanu, 1964:

346-353), apoi protoromână (Coteanu, 1969: 10), care durează până în

secolul al X-lea (anul 976 este prima atestare a unui grup de români

sud-dunăreni, aromânii) sau al XIII-lea, după unii chiar al XIV-lea

(cf. Macrea, 1956: 10; Densusianu, 1961, I: 223; Petrovici, 1964: 439;

Rosetti, 1968: 353; Coteanu, 1981: 57-58; Ivănescu, 1980: 289-321);

- dacoromâna comună - perioada cuprinsă între despărţirea dialectelor şi

apariţia primelor texte scrise în dacoromână, perioadă în care se

conturează dialectele şi graiurile;

b. Perioada literară se poate împărţi, în general, în trei mari perioade (Cf.

Rosetti, Cazacu, Onu, 1971: 35-40, Gheţie, 1978: 31-33, Munteanu, Târa, 1983:

9-10, Coteanu, 1958: 151-156, ; Iordan, Guțu Romalo, Niculescu, 1967: 8-10;

Coteanu, 1981: 57-58, Ivănescu, 1980: 286-321):

- dacoromâna veche - cuprinsă între secolele al XVI-lea – sfârșitul

secolului al XVIII-lea;

- româna modernă (sfârșitul secolului al XVIII-lea – sfârşitul secolului

al XIX-lea / începutul secolului al XX-lea);

- româna contemporană (de la sfârşitul secolului al XIX-lea / începutul

secolului al XX-lea până în zilele noastre).

Limba română contemporană este un concept legat permanent de

generațiile care folosesc limba și de pe pozițiile cărora ea poate fi considerată ca o

fază sincronică.

☞ Care sunt etapele de evoluție a limbii române?

1.2. Metode folosite:

- medoda comparativ-istorică;

- metoda filologică (studiul textelor vechi).

8

1.3. Izvoarele pentru investigarea diferitelor stadii ale limbii noastre:

- inscripțiile;

- documente, textele vechi din secolul al XVI-lea, pe baza cărora s-au

reconstituit fazele anterioare de limbă (din secolele al XII-lea, al XIII-

lea, al XIV-lea);

- izvoarele străine – mărturii ale unor cronicari străini (bizantini,

apuseni, estici) din perioada pentru care nouă ne lipsesc știrile;

- împrumuturile din și în limbile străine;

- toponimele și antroponimele;

- dialectele și graiurile.

1.4. Limba română – limbă romanică.

1.4.1. Din punct de vedere genetico-structural, limba română face parte din

familia limbilor romanice.

Împreună cu celelalte idiomuri romanice – spaniola, portugheza, catalana,

occitana, franceza, franco-provensala, italiana, sarda, retoromana și dalmata (azi

moartă) – formează spațiul geografic și cultural al Romaniei.

Limba română este singura reprezentantă a Romaniei Orientale, dar și

unicul idiom romanic izolat de restul romanității printr-o vecinătate nelatină.

Poziția de arie laterală și izolată în spațiul romanic, a făcut ca româna să

capete un aspect particular, conferit de anumite particularități lingvistice:

a) cu caracter conservator, concretizate în urme de latinitate

inexistente sau dispărute din celelalte limbi romanice;

b) cu caracter inovator, româna dezvoltând de-a lungul evoluției

sale, diferite trăsături atipice sau necunoscute în celelalte limbi

romanice.

Româna este singura limbă romanică ce se definește prin ROMANUS,

termenul păstrându-se și ca nume etnic (rumân > român), ca o conștiință a

descendenței romane.

☞ Din ce familie de limbi face parte limba română? Comentați.

9

1.4.2. Româna, continuatoarea latinei orientale din provinciile dunărene

are patru dialecte:

- dialectul dacoromân, vorbit preponderent la nord de Dunăre, în

România și în afara granițelor (compact sau insular) în: Republica Moldova,

Transnistria, teritoriul de la gurile Dunării atribuit Ucrainei, pe valea Timocului și

în Voivodina, în Bulgaria, în zona Vidinului, de-a lungul Dunării și în Dobrogea

bulgărească, pe valea Tisei (Ungaria), în Ucraina subcarpatică și Ținutul Herței.

Se mai vorbește pe teritoriul fostei URSS, până în Extremul Orient, unde au fost

deportați românii din Moldova și Bucovina de nord, dar și în alte țări unde se

găsesc comunități de români.

- dialectul aromân, vorbit preponderent în sudul Dunării, în Grecia,

Albania, Macedonia, Bulgaria și în alte țări, inclusiv în România;

- dialectul meglenoromân, vorbit în nordul Greciei, în Macedonia și în

alte țări, inclusiv în România;

- dialectul istroromân, vorbit în Peninsula Istria din Croația.

Dacoromâna este singurul dintre cele patru dialecte istorice românești care

s-a dezvoltat devenind limbă națională, are o funcție culturală, un aspect

supradialectal normat, limba literară, constituit pe baza subdialectului

muntenesc din nord-estul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, folosind însă și

unele trăsături din celelalte subdialecte.

Dacoromâna prezintă următoarele varietăți teritoriale:

- subdialectul muntenesc;

- subdialectul moldovenesc;

- subdialectul bănățean;

- subdialectul crișean;

- subdialectul maramureșean.

Cele trei dialecte suddunărene (aromân, meglenoromân și istroromân) au

un caracter conservator, nu au aspect literar și au suferit influența limbilor din

Balcani în mijlocul cărora au supraviețuit.

☞ Care sunt dialectele limbii române? Comentați.

10

Bibliografie *** Istoria limbii române, II, Editura Academiei RSR, București, 1969.

Caragiu-Marioţeanu, M., Compendiu de dialectologie română (nord şi

sud-dunăreană), Bucureşti, 1975.

Coteanu, Ion, Epocile de evoluţie a limbii române, în SCL, X, 1958, nr. 2,

p. 151-156.

Coteanu, Ion, Reconstrucția așa-numitei „române comune”, în LR, XIII,

1964, nr. 4, p. 346-353.

Coteanu, Ion, Morfologia numelui în protoromână (româna comună),

Editura Academiei, București, 1969.

Coteanu, Ion, Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la

1860), Editura Academiei, București, 1981.

Cvasnîi Cătănescu, Maria, Limba română. Origini și dezvoltare, Editura

Humanitas, București, 1996.

Densusianu, Ov., Istoria limbii române, I, Editura Științifică, București,

1961.

Dimitrescu, Fl. (coord.), Istoria limbii române, Editura Didactică și

Pedagogică, Bucureşti, 1978.

Gheţie, Ion, Istoria limbii române literare. Privire sintetică, Editura

Științifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura

morfologică a limbii române contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967.

Ivănescu, Gh., Istoria limbii române, Editura Junimea, Iaşi, 1980.

Livescu, Michaela, Varietăţile diatopice ale limbii române, Editura

Universitaria, Craiova, 2004.

Macrea, Dimitrie, Despre dialectele limbii române, în LR, V, 1956, nr. 1,

p. 5-24 (1956 a).

Macrea, Dimitrie, Câteva precizări în legătură cu problema dialectelor

limbii române, în LR, V, 1956, nr. 4, p. 70-75 (1956 b).

Munteanu, Ştefan, Târa, Vasile, Istoria limbii române literare, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.

Petrovici, E., Unitatea dialectală a limbii române, în SCL, XV, 1964, p.

431-443.

11

Philippide, Al., Originea românilor, II, Ce spun limbile română și

albaneză, Tipografia „Viața Românească”, Iași, 1927.

Pușcariu, Sextil, Essai de reconstitution du roumain primitif, în Études de

linguistique romaine, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria

Națională, Cluj-București, 1937.

Rosetti, Al., Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-

lea, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968.

Rosetti, Alexandru, Cazacu, Boris, Onu Liviu, Istoria limbii române

literare, Editura Minerva, 1971.

*** Tratat de dialectologie românească, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1984.

12

UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE II

Elementele constitutive ale limbii române

Obiective:



2.1. Substratul este reprezentat de limba unei populaţii autohtone peste

care se aşează limba unei populaţii cuceritoare. În urma unui proces de bilingvism

(capacitatea unui individ sau a unei populaţii de a utiliza în comunicare două

sisteme lingvistice diferite), limba populaţiei autohtone va fi asimilată. Dar ea nu

dispare complet, ci lasă urme în fonetică, vocabular, toponimie, hidronimie şi în

formarea de cuvinte, rar în structura gramaticală.

Substratul limbii române îl reprezintă limba traco-dacilor care în cursul

procesului de romanizare şi-au însuşit limba latină. Cuvintele de substrat au fost

asimilate, ca evoluţie fonetică, fondului de bază latin (DȘL, 2001: 518).

2.2. Subsubstratul este reprezentat de limbile unor populaţii foarte vechi

despre care există numeroase atestări arheologice şi de la care se presupune că ar

fi rămas unele urme în toponimie sau cuvinte cu etimologie nesigură/necunoscută.

2.3. Stratul reprezintă limba populaţiei cuceritoare ce se impune. În cazul

limbilor romanice, este reprezentat de limba latină populară.

2.4. Superstratul este reprezentat de limba populaţiilor migratoare care

s-au aşezat în spaţiul romanic şi care, după o perioadă de bilingvism sfârşeşte prin

a fi absorbită de idiomul romanic. Elementele de superstrat se manifestă îndeosebi

la nivel lexical şi semantic, în formarea cuvintelor, în toponimie şi antroponimie,

uneori şi în fonetică şi în morfosintaxă.

Superstratul constituie o influenţă relativ puternică, imediat ulterioară

epocii de constituire a trăsăturilor esenţiale ale unui idiom, dar importantă pentru

definitivarea structurii acestuia (DȘL, 2001: 520-521). Când încetează şi acţiunea

superstratului, limba s-a constituit în general.

13

Pentru română, superstratul este slav.

2.5. Influen ţele sunt contribuţiile aduse de diferite limbi ca urmare a

relaţiilor reciproce (economice, politice, culturale). Influenţele nu au presupus un

bilingvism de masă, ci un bilingvism individual. Ele se manifestă în lexic şi în

formarea de cuvinte.

În cazul românei se poate vorbi de influenţa greacă, maghiară, germanică,

germană, turanică, turcă, franceză, italiană, rusă, engleză.

2.6. Adstratul reprezintă rezultatul contactului de vecinătate geografică

dintre două limbi şi produce „îndeosebi schimbări de ordin cantitativ, îmbogăţind

lexicul, precum şi inventarul mijloacelor sale derivative (sufixe şi prefixe)” (DȘL,

2001: 28).

În română, adstratul este reprezentat de: limbile slave învecinate (bulgara,

ucraineana, rusa, sârba), maghiară, germană.

2.7. Superstratul cultural este reprezentat de elemente de origine latină şi

greacă ce ţin de domeniul culturii şi care sunt comune celor mai multe limbi.

Bibliografie

Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Enciclopedia

limbii române, coord. Marius Sala, Editura Univers Enciclopedic, București,

2001.

Bidu-Vrănceanu, Angela, Călărașu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana,

Mancaș, Mihaela, Pană Dindelegan, Gabriela, Dicționar de științe ale limbii,

editura Nemira, București, 2001.


1961.



*** Istoria limbii române, II, Editura Academiei RSR, București, 1969.



14


✎ Evaluare

Definiți elementele constitutive ale limbii române și precizați în ce

compartimente ale limbii se regăsesc.

15

UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE III

Latina. Latina popular ă. Izvoarele latinei populare.

Latina din regiunile dunărene ale Imperiului roman.

Obiective:


- cunoașterea variantelor temporale, funcționale și regionale ale limbii

latine;

- cunoașterea izvoarelor latinei populare.


3.1. Limba latină - fazele de dezvoltare

Latina, idiom aparținând familiei limbilor indo-europene, reprezintă

„nucleul fundamental al limbilor neolatine, atât în ceea ce privește tezaurul

lexical, cât mai ales în ceea ce privește structura gramaticală” (Tagliavini, 1977:

161).

Limba latină, folosită ca instrument de comunicare de-a lungul unei

îndelungi perioade pe un vast teritoriu, a cunoscut, inevitabil, unele variante

temporale, funcționale și regionale.

3.1.1. Latina arhaică – de la origini până la sfârşitul sec. al II-lea î.e.n.

Sursele acestei epoci sunt: inscripţii, fragmente de cântece rituale,

formulare de legi, acte oficiale, începuturile poeziei din prima jumătate a sec. al

III-lea î.e.n.

Cea mai veche inscripţie este fibula de la Preneste, care datează din jurul

anului 600.

3.1.2. Latina preclasică – de la sfârşitul sec. al II-lea î.e.n. până la

mijlocul secolului I î.e.n. Este momentul în care limba literară se constituie şi se

unifică.

16

Reprezentanţii epocii sunt: Ennius (primul mare poet), Plaut (autor al unor

comedii celebre), Terentiu, Cato (orator şi autor al unui tratat de agricultură),

Lucilius (părintele satirei romane), Varro (filosof şi filolog), Catul (poet liric).

3.1.3. Latina clasică (sau „epoca de aur” a latinităţii) este prototipul

latinei literare ajunse la apogeu – de la mijlocul secolului I î.e.n. până în anul 14

e.n. (moartea lui Augustus).

Reprezentanţi: Cicero (retor şi filosof, care „cizelează” latina clasică),

Cezar, Salustius, Titus Livius (istorici), Virgiliu, Horatiu, Tibul, Propertiu, Ovidiu

(poeţi).

3.1.4. Latina postclasică (sau „epoca de argint” a latinităţii) se

caracterizează prin împrumuturi de elemente populare şi arhaice - anul 14 e.n.

până la anul 200 e.n.

Reprezentanţi: Tacit (istoric), Seneca (filosof), Petronius (autorul

romanului Satyricon), Juvenal şi Marţial (poeţi), Quintilian (orator şi teoretician).

3.1.5. Latina târzie – anul 200 până la primele texte romanice.

În această perioadă de decădere a latinităţii, unii autori încearcă o

întoarcere la modelele clasice. Importanţi în această epocă sunt scriitorii creştini

(Tertulian, Sf. Augustin, Ieronim).

În 813 Conciliul din Tours confirmă existenţa unei rustica Romana lingua

(Sala, 1989: 272), iar câţiva ani mai târziu, în 842 apare primul text romanic:

Serments de Strasbourg (Sala, 1998: 28, 32).

● Aspectul nenormat al limbii latine, folosit pentru comunicare de oamenii

mai puţin cultivaţi (şi chiar de cei cultivaţi în condiţii neoficiale) până la

transformarea lui în diferitele idiomuri romanice, a fost numit latină populară

sau vulgară, adică latina vorbită de vulgus „mulţime gloată”.

Latina populară a existat aşadar în toată perioada latinităţii și a reprezentat

„unica limbă comună care a asigurat comunicarea între populațiile – diferite etnic

și lingvistic - ale Imperiului Roman” (Cvasnîi Cătănescu, 1996: 30).

17

● Latina târzie (epoca de după anul 200 şi până la primele texte romanice)

nu trebuie confundată cu latina medievală care este limba latină moartă, folosită

în special în scris, în Evul Mediu, atunci când limbile romanice existau deja.

● Fiecare din variantele latinei populare târzii vorbite în diferitele

provincii ale Imperiului Roman poartă numele de latină provincială.

● Varianta locală a limbii latine, vorbită în antichitate în provinciile

romane Moesia și Dacia, din care provin dialectele românești, a fost numită latină

dunăreană.

☞ Care sunt etapele de dezvoltare a limbii latine?

3.2. Izvoarele latinei populare

Întrucât latina populară reprezintă varianta preponderent vorbită, ea

„transpare doar în mod excepțional din documentele scrise” (Tagliavini, 1977:

163). Ca atare, nu există texte scrise exclusiv în latină populară, ci numai texte cu

mai multe sau mai puţine „vulgarisme”, folosite din diferite motive.

3.2.1. Scrieri normative şi explicative

● Gramaticii. Aceştia se străduiau să corecteze greşelile din pronunţare

sau din flexiunea diferitelor parţi de vorbire şi luptau împotriva barbarismelor şi a

solecismelor. Lucrările au o valoare inegală iar utilizarea lor trebuie făcută cu

rezervă.

● Glosarele sunt vocabulare rudimentare în general unilingve, în care se

explică prin forme uzuale termenii mai puţin cunoscuţi sau expresiile ieşite din

uzajul epocii.

Din această categorie, un interes deosebit prezintă Appendix Probi, un fel

de îndreptar gramatical, care cuprinde o listă de 227 de cuvinte populare însoţite

de corespondentele lor clasice, ordonate după principiul „aşa este corect şi nu

aşa”: masculus non masclus, vetulus non veclus, oculus non oclus, columna non

18

colomna, coquens non cocens, acre non acrum, pauper mulier non paupera

mulier, calida non calda, frigida non fricda, vinea non vinia, tristis non tristus etc.

3.2.2. Inscrip ţii

Există mai multe tipuri de inscripţii:

● gravate în piatră sau în bronz, care cuprind fraze mai mult sau mai puţin

stereotipe (epitafe, texte onorifice dedicate divinităţilor etc.);

● pictate – s-au păstrat mai greu; se întâlnesc mai ales la Pompei şi

Herculanum;

● zgâriate sau trasate cu cărbune (grafitti). Ele au un caracter

întâmplător şi cuprind: nume de persoane, formule de propagandă electorală,

urări, glume, declaraţii de dragoste, saluturi, imprecaţii, diferite anunţuri etc.

Având un caracter spontan sunt deosebit de preţioase pentru cunoaşterea

aspectului popular al limbii latine.

Inscripţiile au avantajul posibilităţii datării şi localizării lor, permiţând

stabilirea unor particularităţi regionale ale latinei din diferitele provincii. Pentru

Dacia există lucrarea lui H. Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale

Imperiului Roman, Bucureşti, 1960.

De asemenea, după numărul inscripţiilor găsite pe un anumit teritoriu, se

pot aprecia intensitatea şi limitele romanizării. Astfel, pe baza inscripţiilor din

Peninsula Balcanică, C. Jireček a trasat o linie (care îi poartă numele) ce

delimitează zona de influenţă romană de cea de influenţă greacă.

Utilizarea inscripţiilor în stabilirea trăsăturilor latinei populare şi regionale

trebuie făcută însă cu prudenţă, deoarece în multe cazuri, greşelile din text se

datorează exclusiv ignoranţei celui ce l-a scris sau economiei de spaţiu.

☞ Care este importanța inscripțiilor?

3.2.3. Autorii latini

În scrieri ponderea elementelor populare diferă de la un autor la altul sau

în funcție de tipul de text. Acestea erau folosite fie în mod voit, fie introduse

19

pentru o mai bună înțelegere a textului, fie din lipsă de termeni tehnici din latina

clasică, fie din cauza pregătirii școlare reduse (Tagliavini, 1977: 165).

● Scriitorii literari de pân ă la anul 2000 e.n.

Plaut reprezintă o sursă importantă a latinei populare timpurii. Limba

comediilor sale are un pronunţat caracter popular, întrucât ele erau destinate

publicului de pe stradă, iar eroii principali erau oameni de rând, care vorbeau ca

aceştia, dar şi pentru că au fost scrise într-o perioadă când încă nu se fixaseră

toate normele riguroase ale limbii literare.

Petronius care în Satyricon foloseşte numai în scopuri stilistice aspectul

popular al limbii latine.

Cicero, model de limbă clasică în discursuri şi în scrierile filosofice,

foloseşte construcţii şi expresii populare în scrisorile adresate prietenului său.

● Scrieri tehnice

Sunt în general lucrări fără pretenţii literare, scrise în legătură cu

practicarea diferitelor meserii – tratate de: agricultură (Cato cel Bătrân), de

medicină veterinară (Mulomedicina Chironis), artă culinară (Apicius) etc.

● Scrieri istorice şi cronici târzii sunt de obicei redactate într-o latină

amestecată, cu forme populare şi reminiscenţe clasice:

Historia Augusta – o culegere de biografii ale împăraţilor romani de la

Hadrian la Diocleţian;

Historia Francorum – cuprinde istoria merovingienilor;

Chronicarum Libri – povesteşte fapte legate de istoria francilor, presărate

cu pilde, poveşti şi anecdote;

Getica şi Romana, scrise de Iordanes (probabil got originar din Dobrogea),

prezintă forme şi construcţii populare specifice latinei vorbite în Moesia

Inferioară.

● Legi, diplome şi documente de cancelarie

Limba acestor scrieri cuprinde multe elemente populare, dar şi culte,

arhaisme şi barbarisme:

Lex Salica este o culegere de legi ale francilor salici, unul dintre cele mai

vechi izvoare ale dreptului germanic.

Edictus Rothari cuprinde legile longobarde;

20

Glosele mallobergice explică prin termeni juridici franci noţiunile

corespunzătoare din latină.

● Scriitorii cre ştini şi literatura hagiografic ă

Tertulian, Sf. Augustin şi alţi Părinţi ai Bisericii, oameni de cultură, în

operele lor prin care făceau propagandă noii religii, folosesc în mod voit o limbă

cât mai apropiată de cea vorbită de oamenii de rând.

Traducerile Bibliei: Itala (sau Vetus Latina), Afra şi Vulgata (Vulgata,

traducerea Sf. Ieronim, reprezintă varianta de bază a Bibliei catolice).

Peregrinatio Aetheriae (Egeriae) ad loca sancta este un fel de jurnal de

călătorie al unei călugăriţe spaniole la locurile sfinte.

☞ Care este ponderea elementelor populare din diferitele scrieri

latinești?

3.2.4. Reconstrucţia cu ajutorul formelor romanice.

Compararea limbilor romanice reprezintă o sursă importantă pentru

reconstrucția multor particularități și a multor cuvinte din latina populară

neatestate în alte izvoare.

Bibliografie



2001.

*** Crestomație romanică, întocmită sub conducerea academicianului

Iorgu Iordan, vol. I, Editura Academiei, București, 1962.




1961.

21

Fischer, Iancu, Latina dunăreană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1985.


Mihăescu, H., Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman,




Tagliavini, Carlo, Originile limbilor neolatine, Editura Științifică și

Enciclopedică, București, 1977.

Sala, Marius (coord.), Enciclopedia limbilor romanice, Editura Științifică

și Enciclopedică, București, 1989.

Sala, Marius, De la latină la română, Editura Univers Enciclopedic,

București, 1998.

Väänänen, Veikko, Introduction au latin vulgaire, Troisième édition revue

et augmentée, Éditions Klincksieck, Paris, 1981.

✎ Evaluare

1. Definiți: latina populară, latina târzie, latina medivală, latina

provincială, latina dunăreană.

2. Care sunt principalele „surse” ale latinei populare?

3. Care sunt avantajele și dezvantajele inscripțiilor?

4. Comentați prezența elementelor populare din diferitele scrieri

latinești.

5. Care este primul text romanic?

22

UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE IV

Elementul autohton al limbii române

Obiective:


- formarea capacitatăţii de analiză şi sinteză a informaţiei


romanică, precum şi a trăsăturilor care o individualizează datorate

fondului lingvistic autohton.


4.1. Limba care reprezintă substratul limbii române a fost numită:

tracă, ilir ă, traco-frigiană, traco-iliră, traco-dacă sau daco-moesiană (ILR, II:

313).

Unii savanți fac diferența între: traca propriu-zisă și daco-moesiană (cf.

ILR, 1969: 317). Delimitarea este făcută în general după numele de localități:

- în partea de nord erau terminate în: -dava „cetate, așezare”, -dina, -sara,

-stur;

- în Tracia propriu-zisă se terminau în: -berga, -bria, -burd, -cella, -diza,

-para, -zura.

5.2. Daco-moesiana este cunoscută din:

a) Glose. În două tratate de botanică medicinală - De materia medica al

lui Dioscorides (sec. I e.n.) și Herbarius, citat sub denumirea de

Pseudo-Apuleius (sec. III e.n.) - există un număr de 57 de nume de

plante medicinale (Ist. Rom., 1960: 260-262; ILR, 1969: 314). Dar

unele cuvinte considerate dace sunt latinești sau grecești. Pentru unele

cuvinte s-au făcut apropieri de cuvintele românești: brusture, gorun,

mazăre, zârnă (ILR, 1969:315).

b) Nume proprii (nume de zeități, de persoane, de așezări, de ape):

aproximativ 2050, din care 1150 antroponime și 900 toponime

23

(Daicoviciu, 1968: 21; cf. Ist. rom., 2001: 426-428), dar pentru care nu

se cunoaște sensul apelativului din care provin (ILR, 1969: 315).

c) Inscrip ții (unele cu interpretare nesigură):

- inscripția cu litere latine de la Grădiștea Muncelului - Decebalus per

Scorilo;

- o inscripție care are 61 de semne grecești dispuse în 8 rânduri, în

scriptio continua, pe un inel descoperit în 1912 la Ezerovo (Bulgaria)

(Ist. Rom., 1960: 261; Ist. rom., 2001: 404) ;

- 30 de inscripții cu caractere grecești, alcătuite numai din consoane,

încă nedescifrate.

Toate aceste izvoare au pus în evidență faptul că daco-moesiana era o

limbă indo-europeană, de tip satem (Vraciu, 1980: 92), fiind înrudită în primul

rând cu ilira, cu balto-slava și cu iraniana (Daicoviciu, 1968: 23; Dimitrescu,

1978: 67).

☞ Ce se știe despre elementul autohton al limbii române?

4.3. Criteriile stabilirii elementelor de substrat (ILR, 1969: 319-320)

a) Domeniul în care trebuie căutate elementele de substrat este acela al

elementelor fără etimologie sau cu etimologie nesigură.

b) Comparația cu resturile, oricât de precare și de nesigure, ale daco-

moesienei.

c) Comparația cu oricare dintre vechile limbi balcanice (tracă,

macedoneană, iliră).

d) Comparația cu albaneza, care trebuie însă făcută între stadiul românei

comune și albanezei comune.

e) Când cuvântul nu este atestat în limbile balcanice antice și nici în

albaneză, dar nu este moștenit din latină, nici împrumutat, poate fi de

folos comparația cu limbile baltice și cu armeana.

24

f) Comparația poate fi extinsă la oricare dintre limbile indo-europene

vechi sau moderne din care româna nu a putut împrumuta direct sau

mijlocit.

g) Referirea la simple rădăcini nu este edificatoare. Trebuie găsite cuvinte

concrete existente în diverse limbi indo-europene și explicarea

cuvântului românesc trebuie făcută nu numai pentru rădăcină, ci pentru

toate elementele lui.

h) Pentru faptele morfologice, concordanța numai structurală nu dă

certitudinea, ci numai posibilitatea înrudirii.

4.4. Se atribuie substratului în limba română:

4.4.1. În fonetică (influenţa substratului s-a manifestat direct – prin

apariţia unor foneme noi – şi indirect – prin evoluţia fonetică a unor grupuri de

sunete):

● existenţa vocalei ă (pentru că există şi în albaneză şi bulgară)

S-a demonstrat însă că în română este o evoluţie firească, de tip romanic,

în cadrul tendinţei de închidere a timbrelor vocalice (care s-a manifestat şi în

portugheză şi în dialectele italiene de sud) (Avram, 1964: 266-269; Rosetti, 1968:

610-611).

● existenţa consoanei h (considerată de unii lingvişti de origine slavă). (Se

ştie că latina pierduse pe h, ca urmare a unei pronunţări relaxate).

Părerea că h se datorează substratului (Brâncuș, 1961: 471-477) se bazează

pe:

a) descoperirea unor cuvinte cu h comune românei şi albanezei: rom.

hameş (v. a hămesi), alb. hamësh, hudă, hututui.

b) tendinţa din graiurile moldoveneşti de a transforma pe v + o, u > h:

hulpe, hultan, holbură.

c) tendinţa de a pronunţa cu aspiraţie cuvinte ca haripă, hăla, harmăsar.

● evoluţia particulară a grupurilor consonantice CT şi CS (asemănătoare

cu ce s-a produs în albaneză)

CT > pt LACTE(M) > lapte LUCTA > luptă alb. luftë

25

CS > ps COXA > coapsă alb. kofshë

● rotacismul (evoluţia lui -n- > -r- în cuvintele de origine latină sau din

fondul străvechi): bine > bire. Se explică însă şi prin păstrarea opoziţiei dintre N şi

NN romanici.

● După unii lingvişti s-ar datora substratului şi trecerea lui -L- > r (GULA

> gură, MOLA > moară), evoluţia grupului -BR- > -br- (FABRUM > faur),

apariţia diftongilor metafonici e�a şi o�a (seară, moară). Nu s-au oferit însă

explicaţii satisfăcătoare pentru aceste afirmaţii.

☞ Ce se atribuie substratului în fonetică?

4.4.2. În morfosintaxă

● postpunerea articolului

Această preferinţă pentru postpoziţie se explică însă şi prin analogia cu

postpunerea adjectivului;

● existenţa genului neutru (care după unii lingvişti s-ar datora influenţei

slave, după alţii s-a reorganizat pe teren românesc, iar după alţii este moştenit din

latină);

● formarea numeralului de la 11 la 19 cu material latin (explicată şi prin

calchiere după slavă sau prin criterii interne);

● existenţa particulei -ne de la acuzativul pronumelor personale mine (<

ME + -ne), tine (< TE + -ne), a pronumelui reflexiv sine (< SE + -ne) şi a

interogativ-relativului cine (< QUE(M) + -ne);

● formarea viitorului cu VOLERE (< VELLE). Româna este singura limbă

romanică ce formează viitorul cu acest auxiliar;

● identitatea formală dintre genitiv şi dativ (care se explică însă şi prin

evoluţia internă a latinei târzii);

26

● sufixul adjectival -esc (ce arată originea), care a generat sufixul

adverbial -eşte (cu care se formează şi adverbe egale semantic cu numele unei

limbi) : românesc, tineresc; româneşte, tinereşte;

● alte sufixe: -ac (formează substantive şi adjective): prostănac, scundac;

-ăni (sufix verbal foarte productiv): a băcăni, a pocăni;

-man: gogoman, ortoman, hoțoman;

-oane.

● alte fenomene atribuite substratului şi insuficient argumentate:

- forma pronumelui personal de acuzativ o

- particula deictică a de la pronumele şi adverbele demonstrative acesta,

acela, aicea, acuma

- generalizarea auxiliarului a avea la perfectul compus al verbelor

tranzitive şi intranzitive.

☞ Ce se atribuie substratului în morfosintaxă și în formarea de

cuvinte?

4.4.3. În vocabular

● toponime:

- numele munţilor Carpaţi (< rădăcina *karp „stâncă“)

- numele unor localităţi: Abrud, Albac, Bârzava, Drencova, după unii și

Hârşova, Mehadia, Oituz, Turda.

● hidronime (numele apelor mari):

Argeş, Ampoi, Bârzava, Buzău, Criş, Cerna, Jiu, Lotru, Motru, Mureş, Olt,

Prut, Siret, Someş, Timiş, Tisa, Vedea.

● cuvinte - numărul acestora diferă de la cercetător la cercetător şi de la

epocă la epocă: 185 după Al. Philippide (1927: 743), 85 comune cu albaneza după

Al. Rosetti (1968: 264 ș.u.), iar după I. I. Russu (1981: 243 ș.u.) circa 160, dintre

care 72 comune cu albaneza, restul existente numai în română.

27

a) cuvinte comune cu albaneza:

abur, baci, baltă, balegă, brad, (a) bucur(a), buză, căpuşă, ceafă, copac(i), cătun,

cruţà, curmà, curpăn, fărâmă, gard, gata, gălbează, ghimpe, ghioagă, grapă,

groapă, grumaz, guşă, mal, mazăre, măgură, mătură, mânz, moş, mugure, murg,

năpârcă, pârău, păstaie, pururea, rânză, sarbăd, scăpărà, scrum, sculă, sâmbure,

sterp, strepezi, strungă, şale, şopârlă, ţap, ţarc, vatră, viezure, zgardă, zgâria.

b) Cuvinte existente numai în română:

ameţi, amurg, barză, băgà, băiat, beregată, boare, bordei, brânduşă, brânză,

buiestru, burtă, butuc, butură, caier, caţă, cârlan, căciulă, copil, dereticà,

desbărà, descurcà, droaie, genune, gheară, gorun, greci, întâmpina, întâmpla,

întrema, leagăn, lespede, mare, melc, mure, mistreţ, mişca, morman, muşat

„frumos“, muşca, nai, necheza, niţel, păstia, pânză, prunc, răbdà, reazem,

scurmà, strugure, şir, şoric, urcà, urdă, vătăma, zer, zburda, zestre, zgârma,

zimbru.

Se observă că aceste cuvinte se referă, în general, la o civilizaţie de tip

pastoral şi agricol.

☞ Ce se atribuie substratului în vocabular?

Bibliografie

Avram, Andrei, Contribuțíi la interpretarea grafiei chirilice a primelor

texte românești, București, 1964, extras din SCL, XV, 1864, fasc. 1-5.

Brâncuș, Gr., Originea consoanei h din limba română, în SCL, XII, nr. 2,

1961, p. 471-477.

Brâncuș, Gr., Vocabularul autohton al limbii române, Editura Științifică și

Enciclopedică, București, 1983.

Brâncuș, Gr., Studii de istorie a limbii române, Editura Academiei

Române, București, I, 2007, II, 2008.

Densusianu, Ov., Istoria limbii române, I, Originile, Editura Științifică

București, 1961.

28


*** Istoria României, Editura Academiei, București, I, 1960.

*** Istoria românilor, Editura Enciclopedică, București, II, 2001.



Pușcariu, Sextil, Limba română, I, Privire generală, Editura Minerva,

București, 1976.



Russu, I. I., Limba traco-dacilor, Editura Academiei RPR, București,

1959.

Russu, I. I., Etnogeneza românilor, Editura Științifică și Enciclopedică,

București, 1981.

Vraciu, Ariton, Limba daco-geților , Editura Facla, Timoșoara, 1980.

✎ Evaluare

Care este substratul limbii române?

Ce se știe despre elementul autohton al limbii române?

Ce se atribuie substratului în limba română? Comentați.

29

UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE V

Formarea limbii române şi a poporului român – teritoriu şi epocă.

Teoriile privitoare la această problemă.

Obiective:


- cunoaşterea și explicarea teoriilor privitoare la teritoriul de formare a

limbii române;

- conoașterea și explicarea părerilor privind epoca de formare a limbii

române;

- cunoașterea părerii oficiale privind teritoriul și epoca de formare a limbii

române.


5.1. Poporul român şi limba română s-au format printr-un proces

îndelungat, complex şi inseparabil, început odată cu romanizarea şi colonizarea

regiunilor carpato-danubiano-pontice de la nord şi de la sud de Dunăre.

5.2. Pentru istoria limbii noastre (şi a poporului român) sunt importante

două probleme, care au fost îndelung disputate:

- teritoriul de formare

- epoca de formare.

5.2.1. Teritoriul de formare

„Problema cea mai grea din istoria limbii române” (Densusianu, 1961, I:

189), sursă a unor îndelungate dispute ştiinţifice, o constituie teritoriul de formare.

Ca atare, de-a lungul timpului s-au formulat mai multe teorii privind geneza

etnolingvistică românească.

5.2.1.1. Teoria nord-dunăreană, formulată de unele personalităţi ale culturii

româneşti (D. Cantemir, P. Maior, B.P. Hasdeu) nu a fost ilustrată cu argumente

ştiinţifice convingătoare şi a fost repede abandonată. Astăzi ea are numai valoare

istorică.

30

5.2.1.2. Teoria sud-dunăreană a fost susţinută şi de unii savanţi români, dar

mai ales străini, între ei existând însă unele diferenţe majore.

a. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, trei învăţai austrieci – Fr. J.

Sulzer, I. C. Eder, J. Cr. Engel – admit ideea că românii din sudul Dunării sunt

înrudiţi cu cei din nord, dar cei din nordul Dunării au venit din sud. Data imigrării

românilor din sud la nord de Dunăre era, în orice caz, ulterioară venirii ungurilor

(896) sau chiar a cumanilor: după Engel în sec. al IX-lea, iar după Sulzer şi Eder

în sec. al XIII-lea.

Prin teoria lor, cei trei istorici încercau să justifice politica austro-ungară în

Transilvania. Românii, consideraţi „venetici”, nu aveau drept de natio ca ungurii,

saşii şi secuii, religia ortodoxă nu era acceptată, iar ei erau toleraţi, deşi erau

majoritari.

În secolul al XIX-lea, un istoric german reputat în epocă, R. Roesler, a reluat

teza originii sud-dunărene a românilor, pentru care a adus atât „argumente”

istorice cât şi lingvistice.

Printre argumentele de ordin i s t o r i c figurau:

- exterminarea dacilor în cele două războaie de cucerire (101-102; 105-106);

- imposibilitatea romanizării Daciei doar în 165 de ani;

- evacuarea totală a Daciei între anii 271-275, rezultând un imens spaţiu pustiu

la nord de Dunăre;

- lipsa unor date istorice despre români până în sec. al X-lea - al XI-lea, deci

8-9 secole de „tăcere” a cronicilor.

Argumentele istorice erau completate şi de unele l i n g v i s t i c e:

● Absenţa cuvintelor de origine germanică din limba română, deşi pe

teritoriul fostei Dacii au locuit mult timp, încă din sec. al III-lea, populaţii

germanice (vizigoţi, ostrogoţi, gepizi, longobarzi, taifali).

Argumentul acesta nu poate fi acceptat pentru că şi în sudul

Dunării au locuit diferite neamuri germanice şi nici acolo nu s-au păstrat

elemente germanice certe. Absenţa elementelor germanice se explică, în

general, prin tipul de raport care a existat (dacă a existat) între o

31

populaţie sedentară (populaţia romanizată) şi una migratoare de tip

militar, în permanentă mişcare (germanicii).

Astăzi se presupune că ar fi de origine germanică în română câteva

cuvinte, dar şi asupra lor planează îndoieli: a cutropi ( expr. a veni cu

tropul „a veni mulţi, în număr mare”), nasture, rapăn, tureci, brusture

(improbabil), strugure (destul de incert).

● Existenţa în română a numeroase cuvinte greceşti vechi, ceea ce ar susţine

ideea că patria primitivă a românilor trebuie să se fi aflat în vecinătatea teritoriului

de limbă greacă.

Prezenţa elementelor greceşti vechi nu se datorează vecinătăţii

teritoriale; ele au pătruns din greacă în latină, după care s-au răspândit ca

termeni latini propriu-zişi. De altfel, majoritatea cuvintelor denumesc

noţiuni creştine fundamentale (înger, a blestema, a boteza etc.) şi se

regăsesc în mai multe limbi romanice.

● Limba română are cuvinte comune cu albaneza şi, ca atare, teritoriul de

formare a limbii române s-ar fi aflat în vecinătatea teritoriului ilir (în epoca

respectivă, albaneza fiind considerată urmaşa ilirei).

Elementele comune din română şi albaneză se explică printr-un

substrat comun sau asemănător.

● Marea asemănare dintre română şi macedoneană (prin macedoneană

Roesler denumind aromâna).

De vreme ce dacoromâna şi aromâna sunt dialecte istorice ale

aceleiaşi limbi, româna comună, e firesc să semene.

Teza lui Roesler, numită şi teoria imigraţionistă, a influenţat mulţi învăţaţi

atât străini, cât şi români.

☞ Care sunt argumentele aduse de R. Roesler în sprijinul teoriei sale ?

32

b. Teoria formării poporului și a limbii române la sud de Dunăre a fost

susținută și de unii lingviști români, precum Al. Philippide (integral) și Ov.

Densusianu (parțial).

Al. Philippide (1927: 404 ș.u.), după ce analizează toate mărturiile istorice,

arheologice şi lingvistice, ajunge la concluzia că româna s-a format numai la

sudul Dunării de unde „s-a revărsat” şi în vestul şi în sudul Peninsulei Balcanice,

dar şi la nord de Dunăre.

După Philippide, românii ar fi trecut Dunărea, începând cu secolul al VI-lea şi

până în secolul al VIII-lea în două valuri succesive (teoria lui Philippide este

cunoscută şi sub numele de „teoria valurilor”):

- primul val ar fi populat Banatul, centrul şi nordul Transilvaniei,

Maramureşul şi Moldova;

- al doilea val ar fi cuprins estul Olteniei, Muntenia, sudul Transilvaniei,

Dobrogea (prin Oltenia de vest ar fi trecut ambele valuri).

Al. Philippide vorbeşte despre aceste două valuri de imigraţie în nordul

Dunării luând în considerare şi unele particularităţi lingvistice ale celor două arii:

în vreme prima arie se caracterizează prin trăsături mai arhaice şi prezintă diferite

forme de palatalizare, cea de-a doua arie este mai inovatoare şi nu are palatalizare

sau dacă are, aceasta se află în stadii iniţiale.

Ov. Densusianu (1961, I: 189-224), porneşte de la asemănarea românei cu

dalmata şi cu albaneza şi consideră Iliria centrul de formare a românei, dar nu

exclude „nicidecum păstrarea unui element latin, fără îndoială destul de important,

în Dacia şi în Moesia”.

În concuzie, după Ov. Densusianu, româna s-a format şi la nord şi la sud de

Dunăre (în Dacia romanizată, Iliria, teritoriul balcanic romanizat vecin cu Iliria);

centrul ar fi fost în sudul Dunării, având însă puternice ramificaţii în nord. Nordul

ar fi participat mai puţin şi s-a restrâns treptat din cauza năvălirii popoarelor

migratoare.

Ov. Densusianu susţine, de asemenea, că începând cu secolele al V-lea – al

VI-lea, unii români din sudul Dunării ar fi trecut în nord, aducând cu ei

palatalizarea labialelor.

33

☞ Care este diferența între Ov. Densusianu și Al. Philippide privind

teritoriul de formare a limbii și a poporului român ?

5.2.1.3. Teoria nord şi sud-dunăreană

Foarte mulţi lingvişti şi istorici au căzut de acord că cea mai corectă teorie este

cea a formării poporului român şi a limbii române atât la nord, cât şi la sud de

Dunăre. Printre aceştia pot fi menţionaţi: J. Thunmann, Cr. Mommsen, N. Iorga,

A. D. Xenopol, C. Daicoviciu, S. Puşcariu, Th. Capidan, Al. Rosetti, E. Petrovici,

Fr. Diez, M. Bartoli, C. Tagliavini etc.

Primul care a combătut teoria lui lui Al. Philippide a fost S. Puşcariu (1940;

1974: 147-148). Puşcariu a arătat că poporul român s-a format pe o arie foarte

întinsă, la nord și la sud de Dunăre.

După Puşcariu (1974:426-427), Dunărea nu a fost o graniţă, ci un element

polarizator al românilor de pe ambele maluri, locul de întâlnire al păstorilor din

nordul şi din sudul Dunării. Puşcariu consideră că dacoromânii sunt românii

nordici, aromânii şi meglenoromânii sunt românii sudici, iar istroromânii sunt

românii vestici. Toţi aceşti români se aflau într-o relativă unitate şi vorbeau

aceeaşi limbă, relativ unitară.

Teoria lui Puşcariu are mari asemănări cu părerea Academiei Române, după

care teritoriul de formare a poporului român şi a limbii române cuprindea

regiunile daco-moesice de la nord şi de la sud de Dunăre, de la Carpaţii de Nord şi

până la Munţii Balcani.

Poporul român şi limba română s-au format pe un teritoriu ce a cuprins:

- la nord de Dunăre: Oltenia, vestul Munteniei, estul Banatului, vestul

Ardealului (fără Crișana) şi o fâşie subţire de-a lungul Dunării munteneşti şi

moldoveneşti, în fosta Dacie romană. Se admite, ca limită nordică a acestui

teritoriu, localitatea antică Porolissum, azi localitatatea Moigrad, din judeţul

Sălaj (Ist. Rom., 1960: 795);

- pentru limita sudică şi sud-vestică există două repere:

34

● aşa-numita linie Jireček, care coincide cu munţii Balcani. Această linie

a fost trasată de C. Jireček care, pe pe baza inscripţiilor, a delimitat zona de

influenţă greacă de cea de influenţă latină din Balcani (apud Petrovici, 1964: 437;

cf. Ist. Rom., 1960: 794);

● isoglosa št, žd, fixată de E. Petrovici (1960: 79-83; 1964: 438; cf. Ist.

Rom., 1960: 794-795) şi care coincide aproximativ cu graniţa dintre Bulgaria şi

Serbia. Ea urmăreşte limita dintre cuvintele slave, de tip sudic bulgăresc, care

conţin aceste grupuri şi care au pătruns în română (de tipul: praştie, grajd), şi cele

de tip sârbesc, unde s-au transformat.

☞ Care este părerea oficială privind teritoriul de formare a poporului

și a limbii române?

5.2.2. Epoca de formare

Epoca de formare a poporului şi a limbii române a fost fixată în mod diferit de

diverşi istorici şi lingvişti. Pentru stabilirea acesteia s-a avut în vedere şi situaţia

celorlalte limbi romanice, dar şi faptul că româna s-a dezvoltat închis, separată de

restul romanităţii.

Este vorba de momentul în care latina încetează de a mai fi latină şi devine

idiom romanic: „În perioada dintre sec. al V-lea și al VIII-lea, limba română a

trecut de la aspectul de la aspectul de latină târzie la cel de idiom neolatin printr-o

serie de transformări și modificări, care nu i-au schimbat însă esența latinească”

(ILR, 1969: 15).

În orice caz, indiferent de părerea lor, toţi lingviştii sunt de acord cu ideea că

latina dunăreană se transformase în idiom romanic înainte de contactul

lingvistic cu slavii, care se aşezaseră în spaţiul romanic, şi de pătrunderea

elementelor slave vechi în limba română.

Acest lucru se susţine prin aceea că elementele slave vechi din română nu au

suferit evoluţii fonetice la fel ca termenii latini în condiţii fonetice identice:

Ex.: Á + N(M) > â lat. LANA > lână, dar sl. blana > blană, sl. rana >

rană;

35

- L- > r lat. GULA > gură, dar sl. milo > milă, sl. silo >silă etc.

La început, românii s-au format pe un teritoriu care se întindea la nord şi la

sud de Dunăre. Acestei unităţi teritoriale îi corespundea şi o unitate de civilizaţie

care era de tip rural, pastoral.

☞ Care este epoca de formare a limbii române?

Bibliografie

*** Istoria României, Editura Academiei, București, I, 1960.


Densusianu, Ov., Istoria limbii române, I, Originile, Editura Științifică

București, 1961.

Dimitrescu, Florica (coord.), Istoria limbii române, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1978.

Petrovici, E., Problema limitei sud-vestice a teritoriului de formare a

limbii române, în LR, IX, nr. 1, 1960, p. 79-83.

Petrovici, E., Unitatea dialectală a limbii române, în SCL, XV, nr. 4,

1964, p. 431-443.



Pușcariu, Sextil, Limba română, I, București, 1940.

Pușcariu, Sextil, cercetări și studii, Editura Minerva, București, 1974.



✎ Evaluare

1. Aduceți argumente în favoarea teoriei că poporul român și limba

română s-au format pe un vast teritoriu de la nord și de la sud de Dunăre.

2. Explicați diversitatea de opinii privind epoca de formare a limbii

române.

36

UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE VI

Româna comună. Trăsături convergente şi divergente. Ruperea

unităţii comune. Formarea dialectelor limbii române. Primele atestări.

Obiective:


- cunoașterea limitelor românei comune;

- cunoaşterea trăsăturilor românei commune;

- cunoașterea cauzelor care au dus la ruperea unitățíi românei.


6.1. Româna comună reprezintă primul stadiu de evoluţie a limbii române,

din momentul în care latina dunăreană s-a transformat în idiom romanic şi până

când s-a rupt unitatea românilor de pe ambele maluri ale Dunării.

6.1.1. Pentru această fază de început a limbii române nu există nici o

atestare scrisă. Trăsăturile acestei prime perioade a limbii române au fost

reconstituite prin compararea celor patru dialecte româneşti de astăzi. Pentru ca o

trăsătură să fie atribuită românei comune, ea trebuie să existe în toate cele patru

dialecte, eventual în trei, şi obligatoriu în dacoromână şi aromână.

6.1.2. Pentru această perioadă, s-au folosit în literatura de specialitate

diferite denumiri (vezi supra): Sextil Puşcariu o numeşte străromână (după germ.

Urrumänisch), Al. Philippide – română primitivă, Al. Rosetti – română comună,

Dimitrie Macrea – română primitivă comună, Emil Petrovici – romanică

dunăreană, Ion Coteanu – mai întâi tracoromanică, iar apoi protoromână.

☞ Definiți româna comună. Ce alte denumiri i s-au mai dat acestei

perioade?

37

6.1.3. În ceea ce privește limitele acestei perioade, în literatura de

specialitate nu există o unitate de puncte de vedere (vezi supra):

- data de început este cea acceptată pentru „formarea” limbii române –

sec. V, VI, VII sau VIII;

- limita superioară variază după evenimentul luat ca reper și după data

atribuită acestuia: sec. al X-lea, perioada separării dialectului aromân

sau secolele al XII-lea, al XIII-lea (chiar al XIV-lea), când s-au separat

și celelalte dialecte suddunărene.

☞ Care sunt limitele românei comune ?

6.1.4. Unitatea lingvistică şi teritorială s-a rupt din două motive

extralingvistice:

- formarea primelor stătuleţe slave în porţiunea dintre Dunăre şi Balcani;

- pătrunderea ungurilor la Dunărea de mijloc (sec. al IX-lea).

Din aceste motive, românii au început să-şi caute alte locuri de iernat, iar

Dunărea încetează de a mai fi un element polarizator şi devine o graniţă. Astfel,

treptat, grupuri mari de români din sud s-au îndreptat către Marea Egee şi Marea

Adriatică, drumurile lor fiind punctate de toponime.

☞ Care sunt cauzele ruperii unității românei comune?

6.2. Tr ăsăturile românei comune

Deși unitară în esență, această perioadă prezintă unele trăsături comune

celor patru dialecte, dar și trăsături care le diferențiază.

6.2.1. Particularități convergente

6.2.1.1. Vocalism

● A neaccentuat în poziţie finală sau medială se închide la ă.

BARBATU(S) > bărbat

CASA > casă

38

● Á + N (M) > ă > â

PANE(M) > *păne > dr. pâne, munt. lit. pâine

> ar. pâne sau păne

> megl. po�ine

> ir. păre.

Trecerea lui á + n (m) s-a produs şi în cinci cuvinte nelatine, înglobate în

categoria cuvintelor slave (dintre care cu adevărat slave sunt doar două):

sl. SMETANA > rom. smântână

sl. STOPAN > rom. stăpân

iran. STENCA > STANCA > rom. stâncă

iran. STANA > rom. stână

avar. JUPAN > rom. jupân

Se pare că aceste cuvinte au pătruns foarte devreme, într-o perioadă când

legile fonetice care acţionaseră asupra cuvintelor latine nu îşi încetaseră acţiunea.

● Păstrarea lui e după labiale

FETU(S) > fetu (> dr. făt după sec. al XVI-lea)

MALU(M) > MELU(M) > meru (> dr. măr după sec. al XVI-lea)

● Diftongarea romanică a lui Ě în silabă deschisă şi închisă. În română,

diftongarea lui Ŏ nu se produce, pentru că în faza preromanică Ŏ şi Ō din

sistemul latin s-au contopit.

Ě > i �e MĚLE(M) > miere FERRU(M) > fier

● Diftongarea metafonică (condiţionată) românească a lui é şi ó urmaţi în

silaba următoare de e sau a(ă).

é ... e (a/ă) > e�a

ó ... e (a/ă) > o�a

SÉRA > seară

TĚRRA > *tiera > * ţéra > ţeară > dr. ţară

LEGE(M) > leage > dr. lege

MOLA > moară

FLORE(M) > floare

39

Diftongul e�a s-a dovedit mai puţin rezistent în timp decât o�a; el s-a

monoftongat adeseori la a (~ ţară) sau la e (~ lege), tot în funcţie de vocala din

silaba următoare.

Metafonia s-a produs şi în cuvinte slave, dar numai dacă vocala următoare

era a.

sl. komora > comoară

sl. ceta > ceată

sl. preseca > priseacă > mold. prisacă

● Păstrarea diftongului AU� sub formă de hiat (cu varianta paradigmatică

ă-u):

LAUDO > laud LAUDAMU(S) > lăudăm

TAURU(S) > taur

● Păstrarea vocalelor finale neaccentuate -A (> ă), -E, parţial -U.

CASA > casă QUADRU(S) > codru

FLORE(M) > floare FETU(S) > fetu > făt

● Apariţia şi existenţa unui mare număr de diftongi şi triftongi.

● Existenţa unui mare număr de alternanţe vocalice (cu rol morfologic):

o�a / o poartă / porţi

o / o�a / u rog / roagă / rugăm

e�a / e leagă / leg

☞ Ce trăsături se regăsesc în vocalismul celor patru dialecte

românești?

6.2.1.2. Consonantism

● Conservarea surdelor intervocalice -P-, -T-, -C-

LUPU(S) > lupu VITA > vită LACU(S) > lacu

● -B- şi -V- s-au confundat şi au căzut:

(H)IBERNA > iarnă CABALLU(S) > cal

40

OVE(M) > oaie RIVU(S) > rîu

● L + E, I, I� > l´

FILIU(S) > filú (> dr. fiu), ar. hílú, megl. ilú, ir. fil´

● N + E, I, I �> n´

CAPITANEU > căpătîn ́> dr. (fără Banat) căpătîi

CALCANEU(M) > călcîn ́> dr. (fără Banat) călcâi

● T + E, I, I� > ţ

TENEO > ţin

PETIRE > (a) peți

● D + E, I, I� > d�

DĪCERE > d�ice / diţe

DĚCE(M) > *dieĉe / *dieţe > d�eaĉe / d�eaţe (> dr. zece)

● S + E, I, I > ş

SIC > şi SEDEO > *sied� > şed / şez

● -L- > -r-

SOLE(M) > soare

SCALA > scară,

dar CABALLU(S) > cal

Opoziţia latină L ~ LL continuă în română prin opoziţia r ~ l.

● Qu + A se labializează > p

Gu + A > b

AQUA > apă LINGUA > limbă

EQUA > iapă INTEROGUARE > (a) întreba

41

☞ Care sunt trăsăturile convergente ale românei comune în

consonantism?

● LL posttonic + A dispare (sau se vocalizează)

STÉLLA > stea(u�ă)

MARGĚLLA > mărgea(u�ă)

MAX ĬLLA > măsea(u�ă)

● CL, GL în poziţie iniţială sau mediană se palatalizează cl´, gl´. În

dacoromână, după secolul al XVI-lea, evoluează la k´ şi g´.

CLAMARE > cléma > dr. chema

OC(U)LU(S) > oclú > dr. ochi

GLOMU(S) > GLEMU(S) > glém > dr. ghem

VIG(I)LARE > veglá > dr. veghea

● PL, BL şi FL în poziţie iniţială rămîn neschimbate; la fel, în poziţie

mediană -PL- şi -FL-.

PLANGERE > plânge

AMPLERE > împle (> dr. lit. umple)

BLONDU(S) > blond

FLORE(M) > floare

A(D)FLARE > afla

● -BL- în poziţie mediană, ca şi grupul -BR-, vocalizează pe B > u

STAB(U)LU(M) > staul

FABRU(M) > faur

C(R)IBRU(M) > ciur

● -CT- > pt

NOCTE(M) > noapte

OCTO > opt

LACTE(M) > lapte

● CS are două evoluţii: una specifică românei, la ps, şi alta, de tip romanic,

42

ca în latina populară, la s (prin simplificarea geminatei secundare SS, obţinută din

asimilare CS > SS > s):

COXA > coapsă

LAXARE > *LASSARE > lăsa

● -GN- > -mn-

LĬGNU(M) > lemn DĬGNU(S) > demn

● SC > şt

SCIRE > (a) şti NASCERE > (a) naşte

☞ Care este evoluția grupurilor consonantice?

6.2.1.3. Morfologie

- Postpunerea articolului hotărât provenit din lat. ILLE;

- Formarea pluralului masculin cu marca vocalică -i şi a celui feminin cu

marca -e;

- Pers. a II-a sg. a verbelor are generalizată marca vocalică -i;

- Păstrarea celor trei clase de declinări din latina populară;

- Păstrarea neutrului din latină, cu o desinenţă specifică -ORA > -uri pe

lîngă e < A;

- Existenţa unei declinări cu două cazuri în care NA se opune GD la

substantivele feminine (şi extinderea ei la celelalte genuri prin analogie);

- Păstrarea celor 4 clase de conjugări din latină;

- Constituirea unui model de numărare, altul decât cel latin, de la 11 la 19;

- Posibilitatea exprimării ideii de pasiv cu ajutorul reflexivului.

6.2.1.4. Lexic

În ce privește lexicul, româna comună avea: un fond latin de cuvinte

necunoscute în alte limbi romanice, un fond comun autohton și un fond comun de

cuvinte vechi slave.

☞ Care sunt principalele trăsături ale românei comune care se

regăsesc în morfosintaxa și în lexicul celor patru dialecte?

43

6.2.2. Particularit ăţi divergente

În legătură cu trăsăturile divergente se ridică următoarele probleme:

a) aria de răspândire şi stadiul de evoluţie

b) modul de producere

c) vechimea fenomenului

6.2.2.1. Palatalizarea labialelor

p + i �� > pk´ > k ́ piatră > pkátră > kátră

b + i �� > bg´ > g ́ bine > bgíne > gíne

f + i �� > h´ (să) fiu > híu

v + i �� > g´, z´, y viţel > gíţel / zíţel / yiţel

m + i �� > mn´ > n ́ miere > mnére > nére

a) Palatalizarea labialelor este generală şi se află în stadiu final în

aromână; este în stadiu final în meglenoromână, dar nu se palatalizează b, iar

palatalizarea se produce numai dacă consoanele sunt urmate de iot din diftong; în

dacoromână se află în diferite stadii, de la cel iniţial la cel final, dar există şi arii

unde palatalizarea nu se produce; lipseşte în istroromână.

b) Prin palatalizarea labialelor se înțelege în mod curent transformarea

oclusivelor labiale p, b, m și a fricativelor labio-dentale f și v în consoane palatale,

sub influența unui element palatal următor.

După Al. Lambrior (apud Gheție, Mareș, 1974: 117), nu este vorba de o

palatalizare propriu-zisă, ci de o consonantizare a iotului, care coexistă un timp cu

consoana precedentă, iar apoi consoana cade (v. piept > pképt > képt).

c) După Sextil Puşcariu (1940: 249-251), fenomenul este străvechi, produs

încă din româna comună (pe care el o numeşte străromână); după Ov. Densusianu

(1961, I: 200-205), este de „import“ în dacoromână, adusă de românii sud-

dunăreni care au migrat dinspre sud spre nord; după Al Rosetti (1968: 400-403;

509-512) este produsă independent și la date diferite în ariile care o cunosc, şi în

dacoromână după secolul al XVI-lea, în N-Maramureş, de unde a iradiat.

Afirmaţia lui Rosetti se bazează pe faptul că în textele vechi din sec. al XVI-lea

inovația e atestată numai pentru f și p.

44

6.2.2.2. Rotacismul -n- > -r-

În cuvintele de origine latină sau din fondul străvechi n intervocalic trece

la r.

mână >mânră > mâră, oameni > oamiri.

Se produce numai la n rezultat din N negeminat latin. Astfel, vechea

opoziţie n ~ nn se realizează prin r ~ n. (vezi l şi ll ).

a) Este general, în fază finală, în istroromână; în dacoromână se întâlneşte

izolat, doar în Ţara Moţilor (se pare că a fost în vechime şi în Maramureş şi N.

Moldovei) (cf. Gheție, Mareș, 1974: 152-158); lipseşte în aromână şi

meglenoromână.

b) Cea mai plauzibilă explicaţie a producerii fenomenului este cea dată de

E. Petrovici (1930): n s-a debilitat, a transferat caracterul său nazal asupra vocalei

precedente, şi a păstrat doar caracterul său dental.

c) După Sextil Puşcariu (1940: 249-251), fenomenul este străvechi, produs

numai în aria vestică a românei comune şi restrâns treptat în dacoromână. După

Al. Rosetti (1968: 248-249, 383) rotacismul s-a produs relativ recent (Cf. Sala,

1970: 54-59).

6.2.2.3. Evoluţia spre africată de tip diferit a lui C şi G + E, I – în

dacoromână ĉ şi ĝ iar în arom., megl. şi ir. ţ şi d� (care uneori > z).

Nu se poate admite că s-ar fi produs o evoluţie de tipul ĉ > ţ, cum s-a

susţinut în multe lucrări de istorie a limbii române. Ne aflăm în faţa a două direcţii

de dezvoltare spre africată de tip diferit.

☞ Care sunt trăsăturile divergente ale românei comune? Precizați

aria de răspândire și vechimea lor.

45

Bibliografie Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Enciclopedia


2001.

Coteanu, Ion, Reconstrucția așa-numitei „române comune”, în LR, XIII,

1964, nr. 4, p. 346-353.

Coteanu, Ion, Morfologia numelui în protoromână (româna comună),


Coteanu, Ion, Structura şi evoluţia limbii române (de la origini pînă la

1860), Editura Academiei, București, 1981.




1961.





Macrea, Dimitrie, Despre dialectele limbii române, în LR, V, 1956, nr. 1,

p. 5-24 (1956 a).

Macrea, Dimitrie, Câteva precizări în legătură cu problema dialectelor

limbii române, în LR, V, 1956, nr. 4, p. 70-75 (1956 b).

Petrovici, E., Unitatea dialectală a limbii române, în SCL, XV, 1964.



Pușcariu, Sextil, Essai de reconstitution du roumain primitif, în Études de

linguistique romaine, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria

Națională, Cluj-București, 1937.

Pușcariu, Sextil, Limba română, I, București, 1940.



Sala, Marius, Contribuții la fonetica istorică a limbii române, Editura

Academiei, București, 1970.

46

*** Tratat de dialectologie românească, Editura Scrisul Românesc, Craiova,

1984.

✎ Evaluare

1. Definiți diftongarea metafonică și diftongarea romanică;

exemplificați.

2. Ce este palatalizarea labialelor? Care este aria de răspândire a

acestui fenomen în dialectele românești?

3. Ce este rotacismul? Comentați.

4. Comentați evoluția cuvintelor:

PAVIMENTUM, PARENTEM, CAPITANEUM, LANA, CANEM, CANTO;

MÉNSA, VÉRA, SÉPTEM, SÉRA, CRÉDAT;

PÓRTA, RÓGAT, FÓLLIS, MÓLA;

MĔLEM, PĔCTUS, PĔTRA, PĔLLEM;

FOCUS, ACUS;

BIBERE, CABALLUS, SUBIRE, SEBUM;

RIVUS, OVUM, CANTAVI, OVIS;

QUATTUOR, QUADRAGESIMA, LINGUA, AQUA;

VITELLUS, ÓLLA, MACELLARIUS, GALLINA, CALLEM;

VITÉLLA, CATÉLLA, MAXÍLLA, MARGÉLLA;

MALUS, SCALA, GELUM, PULICEM, FELICEM, FILU;

VIRIDIA, HORDEUM, PRANDIUM, DICERE, RADIA, ASEDIARE;

CASEUM, RASINA, SĔDEM, SĔSUS, MISĔLLUS;

FOLIA, FILIUS, LIBERTARE;

TĔXERE, TĔRRA, SCORTEAM, NEGOTIUM, INALTIARE, PUTEUS;

REMANEO, ANTANEUS, CALCANEUS;

INCLUDERE, CLARUS, AURICULA, OCULUS;

UNGULA, GLACIA, GLOMUS, INGLACIO;

FLUTULO, FLOREM, ADFLARE;

BLANDUS, BLONDUS, BLASPHEMARE, BLANDITIA, SUBLA,

STABULUM;

FEBRARIUS, FABRUM, CIBRUM;

PLENUM, PLANGERE, AMPLERE;

PUGNUM, SIGNUM, COGNATUS, LIGNUM;

CRESCERE, NASCERE, PISCEM;

DIRECTUS, LACTUCA, FACTUM, *COCTORIUS, LACTEM, NOCTEM,

OCTO;

DIXIT, EXIT, LEXIVIA, FRANXIT, COXA.

47

ISTORIA LIMBII ROMÂNE. NOTE DE CURS

Semestrul al II-lea

TEMATICA

Superstratul slav al limbii române. Elementele slave din limba

română.

Influenţa maghiară.

Influenţa germanică şi germană.

Influenţa greacă.

Influenţa turcă preosmanlâie şi osmanlâie.

Privire sintetică asupra limbii române vechi.

OBIECTIVE

Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei.

Cunoaşterea şi interpretarea conţinuturilor teoretice şi practice ale

disciplinei.

Familiarizarea cu principalele tehnici şi metode utilizate în cercetarea

diacronică.

Formarea capacitatăţii de analiză şi sinteză a informaţiei.

Stăpânirea noţiunilor privitoare la elementele constitutive ale limbii

române (substrat, strat, superstrat, adstrat, influenţe).

Recunoaşterea şi explicarea caracteristicilor limbii române ca limbă

romanică, precum şi a trăsăturilor care o individualizează datorate fondului

lingvistic autohton, a superstratului slav sau a împrumuturilor de provenienţă

maghiară germană, greacă şi turcă.

Cunoașterea principalelor particularități fonetice, morfosintactice și

lexicale ale limbii române vechi.

Timp alocat: 28 ore

48

UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE I

Influen ţa slavă

Obiective:


- formarea capacitatăţii de analiză şi sinteză a informaţiei;



superstratului slav


1.1. Cuprinse în amplul fenomen al migrației, populațiile slave (pornite din

regiunile de la nordul Carpaților) s-au răspândit pe un vast teritoriu: spre vest,

ajungând până la Vistula și Oder, spre nord, până la Marea Baltică și spre sud,

până în Peninsula Balcanică (Ist. Rom., 1960: 728-753; ILR, 1969: 372).

Slavii care s-au îndreptat spre sud au urmat două direcții:

- o parte s-a așezat în Câmpia Panonică, unii continuând imigrarea spre sud,

până la Marea Adriatică. Aceste grupuri formează ramura sârbo-croată și

slovena;

- cealaltă parte, trecând prin Moldova, Dobrogea și Muntenia, și-a continuat

incursiunile, cei mai mulți stabilindu-se în sudul Dunării, în cursul

secolelor al VI-lea - al VII-lea. Aceasta este ramura bulgaro-macedoneană,

rezultată în urma asimilării protobulgarilor, o populație de neam turcic (Ist.

Rom., 1960: 728-753; 756-765).

Slavii rămași la nord de Dunăre au fost treptat asimilați. De la ei ne-au rămas

cele mai vechi împrumuturi, care prezintă trăsăturile idiomului slavilor de sud-est

(ILR, 1969: 372-373). Înainte de a se încheia procesul de asimilare, limbile celor

două populații s-au influențat reciproc.

49

Așezarea slavilor în Peninsula Balcanică a avut urmări importante pentru

evoluția ulterioară a limbii române, ducând la formarea ruperea unității românei

comune și la scindarea ei în cele patru dialecte.

1.2. În ceea ce privește vechimea influenței influenței slave, părerile

lingviștilor sunt împărțite:

- unii cercetători (Ov. Densusianu, 1961, I: 161; E. Petrovici, D. Macrea, G.

Mihăilă, Fr. Miklosich, P. Skok (apud Dimitrescu, 1978: 89) susțin că

raporturile lingvistice slavo-române datează din secolele al VI-lea – al VII-

lea;

- alți lingviști consideră că influențele lingvistice reciproce au început după

o perioadă relativ îndelungată de conviețuire: secolele al VIII-lea – al IX-

lea (Th. Capidan, 1952: 45; S. Pușcariu, 1940: 284), secolul a X-lea (apud

Dimitrescu, 1978: 89).

În urma analizei trăsăturilor fonetice ale celor mai vechi împrumuturi slave din

română, I. Pătruț (1969: 25) a afirmat că limita inferioară a relațiilor lingvistice

slavo-române nu poate fi coborâtă sub secolul al IX-lea.

În momentul în care au început să pătrundă elementele slave în română,

aceasta era deja formată ca limbă. Legile fonetice care individualizează limba

română, detașând-o de latina târzie și de celelalte limbi romanice, nu au acționat

asupra împrumuturilor din slavă (sl. blana > blană; sl. rana > rană; sl. milo >

milă, sl. silo > silă; sl. gradina > grădină; sl. clopotŭ > clopot; sl. platiti > (a)

plăti etc.).

1.3. În legătură cu perioada cât au durat relațiile lingvistice româno-slave s-au

exprimat, de asemenea, păreri diferite: s-a vorbit de secolele al XII - al XII-lea,

împingându-se limita până în secolul al XV-lea, chiar al XVI-lea (Dimitrescu,

1978: 90).

☞ De când datează și până când au durat raporturile lingvistice

slavo-române?

50

1.3. Influența slavă s-a manifestat în două feluri:

- pe cale orală / populară – aceasta a fost cea mai puternică și a lăsat urme

mai adânci în vocabular, toponimie, antroponimie, formarea cuvintelor, în

fonetică și mai rar în morfosintaxă.

- pe cale cultă / cărtur ărească, datorită utilizării timp de câteva secole a

slavonei, varianta literară târzie a vechii slave scrise, în administrație,

diplomație, școală și biserică, precum și datorită legăturilor cultural-

politice dintre români și slavii învecinați.

Influenţei slave i s-au atribuit numeroase fapte din fonetică, morfosintaxă şi

vocabular, dar multe dintre ele au fost explicate ulterior prin evoluţia internă

romanică sau prin influenţa substratului.

☞ Care sunt căile de pătrundere a elementelor slave în limba

română?

1.4. Se atribuie influenței slave

1.4.1. În fonetică

● reintroducerea constrictivei laringale h, care dispăruse în latina populară (şi care

este atribuită de unii lingvişti substratului);

● consoana j şi grupul jd;

● preiotarea lui e;

1.4.2. În morfosintaxă

● genul neutru (vezi elementele de substrat);

● forma de vocativ în -o a substantivelor feminine (comune sau proprii): soro!,

Anico! Unii lingvişti atribuie fenomenul adstratului deoarece aria acestei forme de

vocativ nu acoperă toate graiurile dacoromâne, ci se limitează la cele sudice.

51

● formarea numeralului de la 11 la 19 (vezi elementele de substrat) şi, după unii

lingvişti, procedeul de numărare a zecilor;

● numeralul sută, numai că prezintă un tratament fonetic care face excepţie de la

regula transformării unor sunete slave în limba română.

● întărirea diatezei reflexive prin numărul mare de verbe reflexive intrate din

slavă sau care au copiat reflexivul după slavă:

kajati se > a se căi; griži se > a se griji; cf. ROGO, -ARE > a ruga care a

căpătat şi o formă reflexivă după sl. moliti se.

● întrebuinţarea auxiliarului după verb: auzit-am, văzut-au etc.

☞ Ce se atribuie superstratului slav în fonetică și în morfosintaxă?

1.4.3. În lexic

a) termeni pătrun şi pe cale orală / populară:

substantive - termenii slavi se referă la diferite domenii ca:

- părţi ale corpului: gleznă, obraz, trup;

- familie, termeni de înrudire: babă, nevastă, nene, maică, rudă;

- locuinţă, obiecte casnice, unelte: bici, blid, cleşte, coasă, colibă, ciocan,

cumpănă, greblă, grădină, grajd, pivniţă, pilă, sită, vadră;

- alimente: hrană, oţet;

- agricultură: brazdă, ogor, snop, a sădi;

- timp: ceas, leat, timp, vârstă, veac;

- superstiţii: basm, diavol, iad, rai, vrajă;

- natură: beznă, crâng, deal, dumbravă, iaz, izvor, livadă, lapoviţă, ostrov,

peşteră, praf, prund, val, zăpadă;

- faună: bivol, cârtiţă, dihor, dobitoc, gâscă, jivină, lebădă, păstrăv, rac, râs,

ştiucă, vidră;

- plante: bob, gulie, hrean, mac, morcov, ovăz, pelin, praz, răchită, sfeclă;

- armată: război, sabie, suliţă;

52

- diverse: ciudă, comoară, dar, ispită, iute, jertfă, lene, milă, nădejde, nărav,

noroc, milă, pagubă, poveste, primejdie, scump, silă, slobod, taină, temei, vesel,

veste, zadar, ceaţă, cireadă, comoară, dungă, glas, tălmaci, vârf;

adjective: becisnic („neevoluat fizic” → „meschin, jalnic”), blajin, bogat

calic, cârn, destoinic, gârbov, gol, grozav, mândru (în slava comună „înţelept” →

„arogant, încrezut, aspectuos”), nătâng, năuc, nerod, pestriț, pribeag, prost

(„simplu”), smead, vinovat, vesel, vrednic, zdravăn;

verbe: a citi, a clăti, a goni, a grăi, a lovi, a năvăli , a obosi, a omorî, a

topi, a trudi, a dovedi, a munci, a privi, a iubi, a cosi, a opri, a pândi, a pofti, a

plivi, a porni, a risipi, a sili, a trebui, a zdrobi;

adverbe: aievea, da, iute, împotriva, prea, razna;

interjecţii : iată, iacă.

b) împrumuturi c ărtur ăreşti

Pentru a stabili originea slavonă a unui termen, Gh. Mihăilă (1971: 351-

359) a propus diverse criterii, dintre care două sunt mai importante: unul se referă

la conținutul termenilor, celălalt la forma lor.

Sunt considerate slavonisme cuvintele care fac parte din:

● terminologia creştină şi bisericească (elemente greceşti, ebraice

pătrunse prin filieră slavă):

- termeni referitori la slujba bisericească: spovedanie, vecernie, utrenie,

liturghie, parastas, pomană, molitvă;

- termeni ce desemnează cărţi religioase: ceaslov, Evanghelie, psaltire;

- termeni referitori la ierarhia bisericească: arhiereu, călugăr, diacon,

mitropolit, monah, mucenic, popă, protopop, patriarh, stareţ;

- termeni ce desemnează obiecte bisericeşti: candelă, cădelniţă, cristelniţă,

icoană,

- termeni referitori la organizarea bisericii: chilie, strană, troiţă, schit;

53

● terminologia administrativă (termeni referitori la curtea domnească şi

titulatura domnului şi a boierilor): comis, logofăt, hatman, stolnic, postelnic,

staroste, spătar, vistiernic, voievod, vornic;

● termeni referitori la cultur ă: buche, ceaslov, a citi, grămătic, slovă.

Un alt criteriu ar fi cel fonetic:

- cuvintele care păstrează consoana h final sunt slavone (duh, văzduh), în

opoziție cu cele populare care l-au transformat pe h în f (praf, vârf);

- în cuvintele slavone ierurile neintense s-au vocalizat (a săvârși, sobor), în

opoziție cu sfârși, zbor „adunare”, la origine aceleași cuvinte, dar care au

pătruns pe cale populară.

d) elemente de adstrat, în zonele limitrofe, de la limbile slave

învecinate:

- din bulgară (în graiurile muntenești și oltenești): a ciupi, ciușcă „ardei

iute”, dănac „fl ăcău”, mejdină „hotar între două proprietăți”, târnă, vâlnic;

- din sârbo-croată (în graiurile bănățene): cozeci „pojar”, golumb

„porumbel”, goșt „oaspete”, iorgan „plapumă”, iorgovan „liliac”, voreț

„curte”;

- din ucraineană (în graiurile moldovenești): bahnă „mlaștină”, buhai

„taur”, coromâslă „cobili ță”, chișleag „lapte acru”;

- din rusă (în graiurile moldovenești): cori „pojar”, borș, ogheal „plapumă”,

leică „pâlnie”;

- din polonă (în graiurile moldovenești și maramureșene): chișcă „caltaboș”,

povidlă „magiun”.

e) calcuri lingvistice

Prin calc lingvistic se înțelege adoptarea nu a cuvântului străin, ci numai a

sensului său:

carte, care inițial avea numai sensul de „scrisoare”, a căpătat și sensul de

„operă literară scrisă”, după sl. kniga, care avea ambele sensuri;

limbă a căpătat și sensul de „națiune, popor”, după sl. jezykŭ „glas, limbă

popor”;

vită „animal”, după sl. životŭ „viață; animal” etc.

54

Antroponime

Bogdan, Cârstea, Cristea, Dan, Dodu, Dobre, Dragomir, Ivan, Mihu, Mihnea,

Milea, Mircea, Nedelcu, Neagoe, Preda, Pârvu, Radu, Staicu, Stan, Vlad, Vlaicu,

Vâlcu, Voinea etc.

Toponime, hidronime

Topolog, Topolniţa, Cerna, Slănic, Prahova, Vâlcea, Zlatna, Doftana, Crasna,

Râmnic, Vorona, Voroneţ, Snagov, Sohodol, Bistriţa, Bârzava, Topliţa, Ialomiţa,

Craiova etc.

☞ Ce se stribuie substratului slav în lexic?

1.4.4. Formarea cuvintelor

● prefixe

ne-: nemernic, netrebnic, nebun, neliniştit;

po-: a popri, a poticni, a ponegri;

pre-: a preda, a preface, a prelua;

prea-: preaiubit, preasfânt, preafericit;

răs-/răz-: a răzbi, a răscumpăra, a răstălmăci, a răsciti, a răzbate, a se răzgândi;

● sufixe

-ar (s-a suprapus sufixului romanic -ar < ARIUS): zlătar, aurar, fugar;

-ac: prostănac, scundac;

-aci: stângaci, trăgaci;

-an: beţivan, golan, roşcovan;

-anie: păţanie, petrecanie;

-aş: codaş, pătimaş, trufaş; (diminutival) fluieraş;

-eală: spoială, pripeală, zugrăveală;

-ean: craiovean, moldovean;

-eţ: măreţ, lunguieţ, glumeţ;

-ice: pădurice, găurice;

-işte: cânepişte, porumbişte;

-iş: păpuriş, tufiş;

-iţă: fetiţă, rochiţă, fundiţă;

55

-iv: costeliv, guraliv.

Al. Graur (1957: 61) a stabilit că în vocabularul de bază al limbii române,

305 cuvinte sunt de origine slavă, ceea ce reprezintă 21,49% (față de 827

moștenite din latină, adică 58,21%).

Bibliografie

Bărbulescu, I., Individualitatea limbii române și elementele slave vechi,

București, 1929.

Capidan, Th., Elementul slav în dialectul român, București, 1952.

Densusianu, Ovid, Istoria limbii române, I, Editura Științifică, București,

1961.



Graur, Al., Fondul principal al limbii române, București, 1957.


Mihăilă, G., Împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Editura

Academiei, București, 1960.

Mihăilă, G., Criteriile determinării împrumuturilor slave în limba română,

în SCL, XXII, nr. 4, 1971, pag. 351-359.

Puşcariu, S., Limba română, I, Bucureşti, 1940.


lea, Bucureşti, ediţia a II-a, 1978.

Siedel, E., Elemente sintactice slave în limba română, Editura Academiei

RPR, 1958.

*** Tratat de dialectologie românească, Editura Scrisul Românesc,

Craiova, 1984.

56

✎ Evaluare

1. Câte tipuri de elemente slave sunt în limba română?

2. Care sunt căile de pătrundere a elementelor slave în limba

română?

3. Ce se atribuie superstratului slav în limba română?

4. Dați exemple de toponime și antroponime de origine slavă.

5. Prezentați pe sfere semantice termenii de origine slavă din limba

română.

57

UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE II

Influen ţa maghiară. Obiective:





diferitelor influențe.


2.1. Maghiarii, sau ungurii, reprezintă o populaţie ugro-finică stabilită în

spaţiul panonic în urma migrării lor dinspre est.

Populaţiile ugro-finice sunt originare din zona Munţilor Altai, în Asia. Ele

s-au deplasat spre vest, instalându-se în zona Munţilor Urali, în bazinul mijlociu şi

inferior al fluviului Volga și pe râul Kama (Ist. Rom., 1960: 765).

Din zona munţilor Urali aceşti protofinici s-au separat în 2 neamuri,

îndreptându-se în 2 direcţii: una spre nord-vest, aceştia fiind strămoşii

finlandezilor, estonilor şi laponilor; alta spre sud-vest – strămoşii ungurilor de

astăzi.

La sfârșitul secolului al IX-lea, nemaiputând rezista presiunii pecenege,

s-au deplasat spre vest. Prin 860 maghiarii se aşează, după cum spun cronicile lor,

în așa-numitul ținut Atelkuz sau Etelköz „ţinutul dintre ape“, un ținut care nu a

fost foarte clar delimitat, situat probabil la vest de Nistru.

Presaţi de alte populaţii asiatice, în 896 trec prin pasul Berecke (sau

Verecke), aflat în Nordul Carpaţilor Păduroşi în Câmpia Panonică.

În Câmpia Panonică au găsit printre alţii pe „blachi şi pe păstorii

romanilor“, după cum se spune în Cronica Notarului anonim al regelui Bela.

După ce s-au aşezat în Câmpia Panonică, în secolele următoare, încep să

atace Transilvania, începând cam din sec. al X-lea (Ist. Rom., 1960: 765-772).

58

Informaţii despre deplasările de populaţii, conflicte şi războaie, succesiuni

la tron, cotropiri, alianţe cu domnitorii locali se găsesc în Anonymus Belae regis

notarius, Cronica lui Simon de Keza şi în Cronica pictată de la Viena. Unele din

date, şi în special cele care pomenesc de români, au fost contestate de istoriografia

maghiară, deoarece contraziceau pretenţiile teritoriale.

S-au infiltrat în Transilvania, pe care o numesc în cronici Ultransilvania,

Transilvania „ţara de dincolo de păduri“, pe care-l traduc prin Erdely, Ardeal.

S-au luptat cu conducătorii stătuleţelor feudale româno-slave, dintre care

cronicile pomenesc pe Gelu (dux blachorum et slavorum), Glad (din Banat) şi

Menumorut.

Ungurii s-au creştinat în forma catolică în anul 1000 sub regele Ştefan.

Odată cu creştinarea şi cu folosirea latinei în cancelarie, biserică, administraţie,

ungurii intră în circuitul european.

De la sfârşitul sec. al XI-lea şi începutul sec. al XII-lea, regii din dinastia

arpadiană cuceresc porţiuni din centrul Transilvaniei, Banatul, pe care le

organizează după sistemul politico-administrativ feudal.

Se trece la maghiarizarea toponimelor şi antroponimelor. Pentru a stăpâni

Transilvania, regii arpadieni au atras o parte din nobilimea băştinaşă. Şi-au întărit

hotarele folosindu-se de sistemul de colonizare cu elemente din vestul Europei,

mai ridicate economic. Au adus întâi cavalerii teutoni la Bran (unde au stat doar

20 de ani, după care s-au mutat în Prusia), apoi pe saşi (aşezaţi în trei zone –

Braşov, Sibiu, Bistriţa Năsăud).

Pe secui, obligaţi prin tratatele de alianţă să se aşeze la hotarele teritoriului

ocupat de unguri pentru a-l apăra, i-au fixat la extremitatea ariei – în Curbura

Carpaţilor răsăriteni şi în vestul Ungariei de azi.

În Transilvania, ungurii au fost totdeauna mai puţin numeroşi decât

românii şi dispersaţi (mai ales la oraşe, unde aproape nu erau români) (sau cum

spune N. Iorga „împrăştiaţi“). Împreună cu saşii şi secuii s-au constituit cu timpul

într-o trinitate privilegiată (Unio trium nationum), într-o categorie socială care se

considera superioară. Ca atare, pentru românii majoritari nu au existat prea multe

drepturi elementare recunoscute. Românii au fost consideraţi venetici, veniţi în

Transilvania (şi în nordul Dunării în general) după venirea ungurilor (şi chiar a

cumanilor) (a se vedea teoriile lui Eder, Engel, Sulzer şi mai târziu Röessler).

O mare parte din ţăranii români au fost aduşi la starea de iobăgie (sau

rumânie).

59

A urmat o lungă perioadă de luptă pentru drepturile românilor, luptă în

care reprezentanţii Şcolii Ardelene s-au remarcat în mod direct şi au avut o

contribuţie extrem de importantă.

2. Cele două limbi s-au influenţat reciproc. În română, cuvintele maghiare

au pătruns după ruperea unităţii românei comune şi se găsesc, ca atare numai în

dacoromână, în nordul Dunării. După Ovid Densusianu (1961, I: 237),

pătrunderea elementelor maghiare s-a făcut începând cu sec. al X-lea; Al. Rosetti

(1968: 418) plasează acest lucru începând cu sec. al XI-lea – al XII-lea.

Cele mai vechi cuvinte maghiare sunt înregstrate îndocumente slavo-

române din secolul al XIV-lea: primul cuvânt atestat este hotar (1392), apoi

nemeș (1404), meșter (1407), majă „plasă de pescuit“ (1413), vamă (1415), oraș

(1418),.

2.1. În limba română sunt 2 tipuri de cuvinte maghiare:

- cuvinte cu mare circulaţie;

- cuvinte regionale, cu circulaţie în special în Transilvania şi în zonele

învecinate.

2.1.1. Cuvinte cu mare circulaţie, întâlnite pe întreg teritoriul limbii

române. Ele se referă la:

- organizarea socială, instituții: aprod, bir, dijmă, hotar, iobag, pârcălab,

neam, nemeș, uric;

- relații între oameni: aldămaș, a se bizui, chezaș, a făgădui, a îngădui, a

mântui, megiaș;

- agricultură: belșug, holdă, imaș, mohor;

- comerț: ban, a cheltui, ducat, meșter, vamă;

- viață orășenească: bâlci, a cheltui, gazdă, marfă, oraş, tâlhar;

- locuință: lăcaș, a locui, sălaș;

- însușiri, stări: beteag, gingaş, hapsân, uriaş, viclean, viteaz;

- diverse: altoi, a bănui, chin, chip, haită, hârdău, mereu, răvaş, sârg,

talpă.

60

Limba veche avea mai multe cuvinte maghiare decât cea de astăzi. În

DLRM apar 443 împrumuturi maghiare, de la care s-au format pe teren românesc

630 de derivate.

2.1.2. Cuvinte cu circulaţie regională, mai ales în partea de vest:

astăluş „tâmplar“, barşon „catifea“, chefe „perie“, copârşău „sicriu“, dărab

„bucată“, fedeu „copac“, laboş „cratiţă“, lepedeu „cearşaf“, pălincă „ ţuică“, sabău

„croitor“, şogor „cumnat“, temeteu „cimitir“, tolcer „pâlnie“, uiagă „sticlă“,

vandralău / handralău „derbedeu“, tulai „vai!“.

☞ Ce tipuri de cuvinte de origine maghiară există în limba română?

2.2. Toponime – în Transilvania şi în regiunile învecinate:

Lăpuş, Hideag, Homorod, Odorhei, Malnaş, Borsec, Beclean, Oradea, Carei,

Râmeţ, Cristur, Teiuş, Mediaş, Tăuţi, Bacău, Sascut.

2.3. Sufixe de origine maghiară:

-aş (care se suprapune unui sufix slav -aş) – recunoscut în sălaş şi folosit apoi la

formarea unor cuvinte ca ceteraş, birtaş, poteraş;

-eş care formează cuvinte ca vameş, chipeş, trupeş;

-ăuş – bătăuş;

-ău �� din făgădău, sabău care formează şi mâncău, lingău;

-işag – vălmăşag, dar şi furtişag, rămăşag

-şug – vicleşug, beteşug, dar şi prieteşug

-ălui – în a preţălui, a trebălui

Bibliografie



2001.


1961.

61



Pușcariu, Sextil, Limba română, I, Privire generală, București, 1940.




✎ Evaluare

Ce se atribuie influenței maghiare în limba română?

62

UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE III

Influen ţa germanică şi germană

Obiective:







În istoria raporturilor lingvistice româno-germane se pot distinge două

perioade.

3.1. O perioadă veche, din timpul contactului cu diferite triburi germanice

migratoare care s-au perindat pe teritoriul patriei noastre începând cu secolele al

II-lea – al III-lea până prin 566 când au trecut în sudul Dunării (goţii – vizigoţii,

ostrogoţii, gepizii, vandalii, taifalii) (Ist. Rom., 1960: 682-694; 704-722).

În aceste condiții, ar trebui să se vorbească şi despre un superstrat

germanic, la fel ca şi pentru celelalte limbi romanice, dar, spre deosebire de ele, în

limba română urme ale superstratului germanic nu prea există sau sunt nesigure.

3.1.1. Părerile istoricilor şi lingviştilor în legătură cu o influenţă veche

germană în limba română au fost diferite. S-a mers de la negarea totală a

influenţei germanice până la exagerarea ei sau la atribuirea de etimon germanic

unor cuvinte de alte tipuri (latineşti, slave, săseşti târzii sau germane).

Printre cercetătorii care au încercat să stabilească elemente vechi

germanice în vocabularul românesc pot fi menţionați: W. Meyer-Lübke, G.

Weigand, A. Zauner, O. Densusianu, Al. Rosetti, V. Arvinte, C. Diculescu, G.

Giuglea.

Invocând absenţa elementelor germanice din nordul Dunării, R. Roessler a

susţinut că poporul român s-a format în sud. În replică, C. Diculescu a consemnat

63

în lucrarea sa Die Gepiden (Leipzig, 1922) vreo 100 de cuvinte din gepidă,

precum şi o serie de toponime şi antroponime. Dar majoritatea etimologiilor

propuse de Diculescu nu au fost acceptate de lingvişti.

3.1.2. Cercetări mai noi au arătat că o origine germanică poate fi probată

numai pentru câteva cuvinte: bâlcă „urcior”, bulz „cocoloş”, ciuf, a cutropi (vezi

şi expresia a veni cu tropul „a veni în număr mare”), nasture, rapăn „jeg”,

strănut, targă, tureci, a zgudui (ILR, 1969: 368-370).

Absenţa elementelor germanice se explică prin natura relaţiilor dintre două

tipuri de civilizaţie (germanicii erau migratori, pe când populaţia romanizată de la

nord de Dunăre era sedentară). În afară de aceasta, multe dintre populaţiile

germanice au folosit Dacia doar ca popas pentru drumul lor spre vest (vizigoţii au

ajuns în sudul Franţei şi în Spania, gepizii şi longobarzii în Italia, vandalii în

Spania de sud şi în Africa de nord).

☞ Ce puteți spune despre influența germanică din limba română?

3.2. O a doua perioadă a început în Evul Mediu, în urma contactului direct

cu populaţiile germane stabilite pe teritoriul patriei noastre.

Influenţa germană s-a făcut simţită în 3 arii mai compacte: Transilvania,

Banat şi Bucovina.

3.2.1. În Transilvania, începând cu sec. al XII-lea au fost colonizate

populaţii de origine germană compact, mai ales în zonele de graniţă, în jurul

Sibiului, în jurul Braşovului, în jurul oraşului Bistriţa-Năsăud.

Aceşti colonişti erau originari din regiunile apusene ale Germaniei, din

stânga Rinului, Mosella, Luxemburg şi Flandra. În sec. al XIII-lea au venit şi din

Saxonia, de la care s-a dat apoi, probabil, tuturor coloniştilor germani numele de

saşi (< saxones). De asemenea, la Bran au fost colonizaţi cavalerii teutoni (unde

au stat doar 20 de ani, după care s-au mutat în Prusia).

Scopul aducerii lor a fost întărirea pazei la hotar, dar şi ridicarea

economică a oraşelor din Transilvania, unde s-au creat bresle şi s-au dezvoltat

meşteşugurile.

64

De la aceste populaţii germane au pătruns elemente lexicale mai întâi în

Transilvania, iar apoi, când unii meşteşugari s-au stabilit în Moldova şi Ţara

Românească şi acolo.

Cu timpul, aceste populaţii au început să înveţe româneşte, astfel încât şi

graiurile săseşti au primit o puternică influenţă românească.

3.2.2. În sec. al XVII-lea s-au făcut colonizări şi în Bucovina, iar în sec. al

XVIII-lea au apărut colonişti şi în Banat, al căror număr a crescut treptat, mai ales

în timpul Mariei Tereza, care le-a acordat numeroase privilegii. Aceşti colonişti

erau din toate regiunile Germaniei, dar mai ales din sud şi vest, din Alsacia şi

Lorena, de aceea numele de şvabi este (ca şi în cazul saşilor) impropriu, întrucât

foarte puţini erau originari din Suabia.

3.3. Se atribuie influenței germane

3.3.1. Cuvinte germane cu largă circulaţie:

corfă „coş”, ochelari, roabă, ladă, turn, şold, şură, ştreang, joagăr,

şindrilă, ţandără, troacă, ţiglă, jeţ etc.

O clasificare a cuvintelor de origine germană arată că influenţa germană

s-a exercitat mai cu seamă în domeniul culturii materiale:

- îmbrăcăminte: stofă, şnur, şorţ, şli ţ, flec etc.;

- mâncare, băutură: chiflă, cartof, crenvurşt, griş, parizer, şniţel, şuncă,

şvaiţer, halbă etc.;

- armată: ofiţer, maior, iuncăr „elev al unei şcoli militare”, grenadir etc.;

- comerţ: creiţar, rabat, şfanţ, taler, şperţ etc.;

- ocupaţii: chelner, maistru;

- diverse: clavir, haltă, vană, vailing, glasvand, lozincă, foraibăr, ţol,

şurub, bormaşină etc.

Cele mai multe cuvinte aparţin diferitelor meserii şi industriei: sunt

atestate 220 de cuvinte aparţinând limbajului tipografilor (corectură, corpus,

matriţă, spaţiu, reclamă – unele dintre ele sunt de origine latină şi au pătruns în

română prin germană), 157 de cuvinte aparţinând limbajului pielarilor. Există

elemente germane în terminologia exploatării forestiere şi a plutăritului; a

65

construcţiilor edilitare; cuvinte din domeniul administrativ (Dimitrescu, 1978:

114).

3.3.2. Cuvinte regionale:

şnaider „croitor”, tişlăr „tâmplar”, farbă „vopsea”, tregher „hamal”, ţucăr

„zahăr”, crafle „gogoşi umplute cu dulceaţă”, cnedle „găluşti cu prune”, şpais

„camară”, paradaisă „pătlăgea”etc.

3.3.3. Există şi o influenţă idiş (dialect german vorbit de evreii din

Europa): belfer, mahăr „persoană importantă din domeniul afacerilor, şef”,

gheşeft „afacere”, cuşer „mâncare bine făcută”, sinagogă, haloimăs „amestec”,

balabustă „femeie cu forme pline”, la început însemna „nevasta evreului” etc.

☞ Ce tipuri de cuvinte de origine germană există în limba română?

Bibliografie



*** Istoria limbii române, Editura Academiei, București, II, 1969.

*** Istoria României, Editura Academiei, București, I, 1960, II, 1962.

Pușcariu, Sextil, Limba română, I, Privire generală, București, 1940.




✎ Evaluare

Ce se atribuie influenței germane în limba română?

66

UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE IV

Influen ţa greacă

Obiective:







4.1. În limba romana există trei straturi de de elemente grecești:

- cuvinte vechi grecești (intrate în limba latină și pătrunse și în latina

dunăreană) între secolele I – al VI-lea;

- elemente din perioada bizantină (medio-greacă) – secolul al VII-lea –

secolul al XV-lea;

- elemente neogrecești din secolele al XVI-lea – al XVII-lea, mai ales

din perioada fanariotă (1711- 1821).

Ponderea influenței grecești a fost diferită de la un dialect la altul – mai

puternică în aromână, care a avut un contact nemijlocit cu greaca; mai puține în

meglenoromână, iar în istroromână e un singur cuvânt – frică (Dimitrescu, 1978:

103)..

4.1.1. Cuvinte vechi grecești

Greaca a dat latinei un număr foarte mare de cuvinte din cele mai diferite

domenii de activitate. În română există două tipuri de elemente vechi grecești:

a) cuvinte grecești general romanice, cunoscute de aproape toate

limbile romanice; dintre acestea, în română sunt aproximativ 42:

(a) amăgi, biserică, (a) blestema, (a) boteza, carte, cicoare,

coardă, creștin, drac, farmec, grec, înger, spată, teacă, zeamă

etc. (din cauza vechimii, în dicționare li se dă etimon latin);

67

b) cuvinte pătrunse în latina dunăreană pe cale orală: broatec,

frică, mic, proaspăt, spân, stup, stur „coloană”, trufă „dispreț”.

C. Diculescu (1924: 394-516) și G. Giuglea (1943: 404-462) explică

pătrunderea la nord de dunăre a elementelor vechi grecești atât prin coloniști de

limbă greacă aduși în Dacia romană în perioada colonizării, cât și prin iradieri

culturale dinspre sudul Peninsulei Balcanice după căderea stăpânirii romane.

☞ Câte tipuri de cuvinte vechi grecești sunt în limba română?

4.1.2. Cuvinte din perioada bizantină

În limba română, împrumuturile bizantine au pătruns pe două căi:

a) pe cale directă, prin relațiile politice și culturale existente

(cancelarie, școală, biserică);

b) pe cale indirectă, prin filiera slavei meridionale.

4.1.2.1 Pe cale directă au pătruns:

- cuvinte: agonisi, arvună, cort, folos, flamură, mătase, mânie, omidă,

prisos, stol, urgie, a urgisi.

- toponime: Constanța, Calafat, Maglavit, Mangalia, Sulina, Giurgiu.

4.1.2.2. Limba slavonă, influențată puternic de greacă a slujit ca mijloc de

vehiculare și de transmitere a culturii bizantine.

- argat, busuioc, camătă, cămilă, cărămidă, crin, dascăl, dafin, desagi,

diac, hârtie, litră, hârtie, a lipsi, mireasmă, a mirosi, pită, piper, a vopsi;

după unii și: călimară, condei, cucuvaie, felie, ieftin, pat, a pedepsi, a

pricopsi, a sosi, strachină etc.

- termeni ecleziastici: acatist, aghiasmă, afurisi, aliluia, amin, anaforă,

anatemă, apostol, arhanghel, azimă, călugăr, candelă, chilie, egumen,

epitrop, faclă, făclie, icoană, a mărturisi, mănăstire, mitoc, popă, patriarh,

pronie, psalm, psaltire, raclă, schit, scorpie, sihastru, turlă etc.

68

Unele din aceste elemente sunt cunoscute de toate limbile din Balcani.

Făcând un inventar al elementelor bizantine din limba română, H.

Mihăescu (Influența grecească asupra limbii române până în secolul al XV-lea,

1966) stabilește cifra de 278 de cuvinte, din care 22 pătrunse pe cale directă, 256

indirecte ( 254 pătrunse prin intermediul slavei și 2 prin latina medievală).

☞ Ce tipuri de cuvinte grecești au pătruns în română în perioada

bizantină?

4.1.3. Elemente neogrecești

După căderea Constantinopolului și a consolidării dominației turcești, în

secolul al XVI-lea, în special al XVIII-lea, foarte mulți greci au emigrat în țările

române, unde au ajuns să dețină poziții sociale, politice și economice importante.

Cea mai puternică a fost influența din perioada fanariotă, când au pătruns

o mulțime de termeni referitori la organizarea administrativă, la noi manifestări de

viață socială, culturală. În această perioadă au pătruns cuvinte care nu au caracter

popular.

4.1.3.1. L. Galdi (apud Dimitrescu, 1978: 108) a constatat că în textele

românești din perioada fanariotă apar 1200 de cuvinte grecești; din acestea s-au

păstrat azi doar maximum 100-150 de cuvinte, printre care:

agale, alandala, anapoda, calapod, cartofor, a catadaxi, a categorisi,

conopidă, a dichisi, fidea, franzelă, a economisi, ifos, igrasie, ipsos, lefter,

logos, misit „sol”, molimă, nostim, orfan, politică, protipendadă, partidă,

pramatie, prosop, saltea, a sclifosi, a sclivisi, sindrofie, taifas, țață etc.

Prin intermediul împrumuturilor grecești, în română au pătruns și sufixele

verbale:

-isi: a agonisi, a afurisi, a dichisi, a categorisi, a economisi, a urgisi;

-psi: a vopsi, a lipsi, a pricopsi;

-xi: a catadaxi.

69

Bibliografie

Diculescu, C., Elementele vechi grecești din limba română, în

Dacoromania, IV, 1924, pag. 394-516.




*** Istoria României, Editura Academiei, București, I, 1960, II, 1962.

Giuglea, G., Elemente vechi grecești în limba română, în Dacoromania, X,

1943, pag. 404-462.

Mihăescu, H., Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul al

XV-lea, Bucureşti, 1966.




✎ Evaluare

1. Câte straturi de elemente de origine greacă există în limba română?

2. Ce se atribuie influenței grecești în limba română?

70

UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE V

Influen ța turcă

Obiective:







Influența turcă manifestată asupra limbii române este de două feluri:

a) preosmanlâie (turcică);

b) osmanlâie.

5.1. Influența turcă preosmanlâie (turcică) s-a exercitat odată cu apariția

și stabilirea pe teritoriul norddunărean a unor populații asiatice de origine turco-

tătară.

5.1.1. Pecenegii și-au făcut apariția în Moldova și în estul Munteniei

în secolul al IX-lea, iar în secolele al X-lea – al XI-lea au pătruns în Transilvania

și în Dobrogea. Au rezistat până în secolul al XI-lea, când au fost înfrânți în

Transilvania de regele Ladislau (1088) iar în sudul Dunării de bizantini (1091) și

au fost asimilați de populația romanică, de popoare din Imperiul Bizantin și de

unguri (Ist. Rom., 1962: 67-68).

De la pecenegi au rămas toponime ca: Peceneagul, Peceneaga, Pecenișca,

Pecenevra.

5.1.2. Cumanii au apărut în secolul al XI-lea și au ocupat un teritoriu mare

la nord de Dunăre – Cumania Neagră (Ist. Rom., 1962: 68-71).

Limba cumanilor a putut fi mai ușor studiată decât cea a pecenegilor,

datorită unui glosar latin-persan-cuman, redactat în 1303 – Codex Cumanicus.

71

Au fost considerate cumane acele cuvinte din română a căror etimologie e

necunoscută limbii turce sau care au fonetism diferit. Atestarea documentară a

acestor cuvinte trebuie să fie dintr-o epocă anterioară influenței turcești osmanlâi.

După majoritatea cercetătorilor ar putea fi cumane: aslam „camătă”

(atestat în textele religioase din secolul al XVI-lea), baltag, beci (însemna „zid,

întăritură”; vezi și numele Vienei „cetate întărită”), capcană, cazan, cioban, conac

(a însemnat „distanța dintre două poște”, apoi „locul unde se schimbau caii” și a

ajuns în română „casă boierească de la țară”; în anumite dialecte înseamnă „colibă

la câmp”), dușman, teanc, toi, a tolăni.

Ov. Densusianu (1961, I: 243-244) propune etimologii cumane pentru:

bardacă „ulcică”, catâr, chindie, chior, hambar, haram „gratis, pe degeaba” (vezi

expresia De haram a fost, de haram s-a dus), murdar, taman – considerate, în

general, ca fiind împrumuturi mai târzii din turcă.

Al ți cercetători adaugă și pe: buzdugan, dulamă, maidan, maramă, suman,

tărâm (apud Dimitrescu, 1978: 109).

De la cumani au mai rămas:

- toponime precum: Comani, Comănești, Comănița, Comanca. Se

presupune că de origine cumană ar fi și Caracal (Kará Kalá „cetate

neagră”), Teleorman (teli orman „pădure nebună, deasă, sălbatică”),

Bărăgan, Caraiman, Cozia.

- nume de ape (terminate în -ui): Bahlui, Covurlui, Călmățui, Desnățui,

Teslui, Vaslui.

- nume de persoană (atestae în mai multe documente din secolele al

XIV-lea – al XVI-lea): Comăneci, Comănescu, Coman; Aslan,

Balaban, Basarabă, Carabă, Ciortan, Itu, Talabă, Toxabă, Ulan,

Utmeș.

☞ Ce se atribuie influenței turcești peosmanlâi în limba română?

5.2. A doua influență începe o dată cu invazia turcilor osmanlâi în

Peninsula Balcanică, în secolul al XIV-lea. După subjugarea treptată a tuturor

72

popoarelor balcanice, Țările române au căzut sub suzeranitate turcească, începând

o lungă perioadă de relații directe cu turcii (de la sfârșitul secolului al XIV-lea

până în prima jumătate a secolului al XIX-lea). Aceste relații au favorizat

pătrunderea în limba română a unui mare număr de elemente turcești, mulți

termeni supraviețuind până astăzi în româna contemporană.

5.2.1. Elementele turcești au pătruns în limba română în două faze istorice:

- cuvinte împrumutate între secolele al XV-lea și al XVIII-lea, care au,

în general, caracter popular, cu mare răspândire în limbă, unele intrând

în fondul lexical principal;

- turcisme din epoca fanariotă, care în cea mai mare parte au dispărut din

uz (în special cele care aveau legătură cu viața social-politică, de tipul:

agă, ienicer, vizir etc), iar multe din cele care au reușit să se mențină

au primit un sens ironic sau peiorativ.

5.2.2. Cuvintele turcești sunt de două feluri:

a) cunoscute pe întreg teritoriul de limbă română;

b) cuvinte cu circulație regională, în Muntenia, Oltenia, Dobrogea și

Moldova.

Cuvintele din limba română se referă la domenii foarte variate:

- casă, locuință: acaret, balama, cearşaf, cercevea, cearşaf, cerdac,

chibrit, divan, dușumea, hambar, iatac, odaie, pridvor, tavan;

- mâncăruri, băuturi: baclava, cafea, caimac, ciulama, ciorbă, ghiveci,

iahnie, iaurt, musaca, magiun, pastramă, rachiu, sarma, telemea,

trufanda, tutun;

- îmbrăcăminte (multe dispărute): anteriu, basma, ciorap, fotă, dulamă,

giubea, ilic , maramă, năframă, testemel, șalvari, halat, tulpan;

- floră, faună: abanos, bamă, dovleac, dud, pătlăgea, zambilă, bostan;

bursuc, catâr;

- minerale: chihlimbar, fildeș, sidef;

- comerț: cântar, chilipir , dugheană, mușteriu, para, raft, saftea, tarabă,

tejghea;

- meserii: băcan, boiangiu, casap, cazangiu;

73

- unelte: cazma, meșină, pingea;

- obiecte: ciubuc, ibric, lulea, ghiozdan, tipsie;

- diferite noțiuni abstracte sau concrete: berechet, belea, cusur, halal,

hatâr, huzur, maidan, moft, naz, tabiet, talaz, tertip, zaiafet;

- însușiri: ageamiu, babalâc, belaliu, chefliu, lichea, fudul, peltic,

pișicher, șiret, tembel, zevzec, ursuz.

Unele dintre cuvintele turcești au suferit în română evoluții semantice:

balama însemna „legătură”, iar azi înseamnă „obiect metalic care

mijlocește legătura”;

lichea „defect, pată” a ajuns să însemne „om de nimic”;

pehlivan care însemna „erou”, a ajuns să însemne „escroc, mcalit”;

tertip ”plan, proiect”, înseamnă astăzi „intrigă, mijloc necinstit”;

buluc „unitate militară” a ajuns să însemne „claie peste grămadă” etc.

În lexicul fundamental al limbii române au pătruns 14 cuvinte de origine

turcească, dintre care 5 au la bază o origine arabă (cafea, chef, chirie, cântar,

tăbăci), 5 sunt de origine persană (dușman, moft, murdar, para, zor), iar 4 sunt

turcești propriu-zise (chior, ciomag, hai, soi) (Graur, 1969: 277).

5.2.3. Sufixe

Sufixele au fost împrumutate odată cu termenii care le conțineau, apoi s-au

atașat și altor împrumuturi din turcă ori unor cuvinte de alte origini.

- -giu (productiv): boiangiu, cafegiu, giuvaergiu, surugiu, zarzavagiu,

este foatre productiv: barcagiu, chiulangiu, camionagiu, fustangiu,

scandalagiu, reclamagiu;

- -iu: cafeniu, ghiurghiuliu, tuciuriu, fistichiu, după care s-au format:

arămiu, argintiu, auriu, castaniu, cenușiu, nisipiu, pământiu, piersiciu,

rubiniu, ruginiu, vișiniu etc.

- -lic, -lâc: caraghioslâc, siretlic, după care s-au format: haimanalâc,

pușlamalâc; avocatlâc, crailâc, savantlâc etc.

74

Bibliografie


1961.




*** Istoria României, Editura Academiei, București, II, 1962.



Suciu, Emil, Influența turcă asupra limbii române, I, Studiu monografic,

București, 2009.


✎ Evaluare

Câte straturi de elemente turcești sunt în limba română?

În câte faze istorice au pătruns elementele turcești în limba română?

Prezentați pe sfere semantice termenii românești de origine turcă.

Ce sufixe de origine turcă au pătruns în limba română? Comentați.

75

UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE VI

Privire sintetică asupra limbii române vechi

Obiective:



- familiarizarea cu principalele tehnici şi metode utilizate în cercetarea

diacronică.

- cunoașterea principalelor particularități fonetice, morfosintactice și

lexicale ale limbii române vechi.


6.1. Despre limba primelor texte româneşti, N. Iorga (1988: 26) afirma:

„Limba cărţilor acestora este ... cu desăvârşire aspră, simţul stilului nu există

deloc, traducerea este până într-atâta de nedibace încât, dacă se găseşte un cuvânt

de origine grecească pe care traducătorul nu l-a înţeles ce înseamnă, îl reproduce

tocmai aşa”.

Într-adevăr, la o primă comparaţie făcută între limba textelor netraduse şi a

celor traduse, se poate observa că limba celor dintâi, în afara unor formule

stereotipe de adresare şi de încheiere, precum şi a unor cuvinte de legătură slave,

se caracterizează prin claritate şi cursivitate, prin apropierea de limba vorbită, în

vreme ce limba primelor traduceri româneşti de cărţi religioase e mai greu de

înţeles datorită reproducerii frazeologiei originalului şi a numărului mare de

elemente lexicale şi calcuri slave sau maghiare.

Privită în ansamblu însă, limba română din textele scrise în secolul al XVI-

lea prezintă aspecte omogene, dar şi divergente; între limba acestor scrieri şi

graiurile vorbite în regiunile unde au fost redactate, traduse ori copiate sau graiul

celui care a făcut traducerea sau tipărirea, există o strânsă legătură (Gheţie, 1978:

400; Munteanu, Ţâra, 1983: 70).

76

6.1.1. O sinteză a particularităţilor lingvistice comune tuturor textelor

scrise în secolul al XVI-lea a fost făcută de I. Gheţie (1978: 77-96) şi de Şt.

Munteanu şi V. Ţâra (1983: 72-77):

- păstrarea lui ă etimologic în cuvinte de origini diferite: blăstema, fămeie,

părete, rădica, năsip, păhar;

- păstrarea lui e nesincopat în: derept, derege;

- prezenţa lui î etimologic la iniţială în: împlea, îmfla (numai la Coresi se

înregistrează î > u de două ori: umplut, umpluse);

- preferinţa pentru rostirea moale a consoanelor ş, j urmate de e, i (apar şi

rostite dur în toate textele, dar mult mai rar);

- labialele urmate de iot se păstrează intacte, cu excepţia lui f > h',

rareori;

- m păstrat în rumpe (numai în textele coresiene alternează formele

rumpe-rupe);

- numeroase substantive fac pluralul în -e (astăzi primesc desinenţa -i):

grădine, talpe, groape, rane;

- o mare frecvenţă a substantivelor neutre terminate în -ure: locure,

chinure;

- alături de formele sintetice de genitiv-dativ articulat în -eei şi -iei

(caseei, nopţiei), se întrebuinţează şi forme analitice, alcătuite cu prepoziţiile de şi

a: mijloc de băserecă, cale de cetate, trestie a călturariu;

- vocativul în -e: oame, nebune;

- adjectivul gol are la plural forma goli;

- pronumele relativ care este variabil: carele, carea, carii, carele;

- larga circulaţie a formelor verbale iotacizate: (eu) spui, auz, poci;

- forme etimologice de imperfect la persoana a III-a, plural: (ei) era,

spunea;

- auxiliarul perfectului compus la persoana a III-a, singular are forma au (a

apare sporadic): (el) au spus;

- mai mult ca perfectul perifrastic este larg întrebuinţat;

- formele de imperativ negativ în -areţi, -ereţi, -ireţi: nu dareţi, nu

tânjireţi;

- folosirea prepoziţiei pre;

77

- complementul direct, nume de persoană, exprimat prin substantiv sau

pronume personal se construieşte fără prepoziţia pre (pe): Nu vă clevetireţi urul

alaltu; ... bărbat şi muiare îi făcu ei;

- complementul direct sau indirect exprimat prin pronume personal, forma

accentuată, nu este anticipat de forme pronominale neaccentuate: ... şi ducea pre

noi; ... tremeate nouă dulceaţa ta;

- comparativul este legat de celălalt termen al comparaţiei prin de: ... mai

dulci de miarea;

- plasarea facultativă a auxiliarului la timpurile verbale compuse înainte sau

după verb: fi-va sau va fi; vedea-vor sau vor vedea; ... am mâncat şi băut-am;

- negaţia simplă nice (nici) + verb apare în locul formei nici + nu + verb:

... nice cu mânia ta pedepsi mene;

- sufixul colectiv -ame: mişelame, voinicame;

- numărul mare al verbelor neprefixate: bătrâni, crunta, mulţi, neca

podobi, tâmpla;

- numeroase forme prefixate cu ne- (negata, negăndire) şi forme realizate

cu sufixul -ură (adâpostitură, adevărătură, asemănătură).

În privinţa lexicului, au fost înregistraţi:

a) termeni care azi au dispărut sau au fost păstraţi în unele graiuri: agru

„ogor”, arină „nisip”, a cumpli „a sfârşi, a pierde”, a deşidera „a dori”, a deştinge

„a coborî”, gintu „neam, familie”, a se înveşti „a se îmbrâca”, lucoare „lumină”,

măritu „soţ”, temoare „teamă” etc.

b) termeni care s-au păstrat, dar au suferit o evoluţie semantică: adunătură

„sfat”, bezaconie „nelegiuire”, bez(d)nă „prăpastie”, ciudă „minune”, fămeie

„familie”, jale, jelanie „dorinţă”, mişel „sărac”, prost „simplu”, a răposa „a se

odihni”, a săruta „a saluta”, silă „putere”, voinic „ostaş” etc.

☞ Care sunt trăsăturile limbii române din secolul al XVI-lea?

6.1.2. Alături de trăsăturile comune, limba română scrisă din secolul al

XVI-lea conţine şi numeroase particularităţi divergente, specifice anumitor zone.

În acest sens, referindu-se la faptul că, în cele mai multe situaţii, textele au fost

78

copiate de persoane din alte zone decât cele din care proveneau originalele, I.

Gheţie (1978: 101) a avansat ideea că: „nici unul din textele secolului al XVI-lea

nu este pur sub raport lingvistic” şi că „este firesc, până la un punct, să întâlnim în

paginile lor elemente inexistente în graiul vorbit de copişti (tipografi), pătrunse

din nebăgarea de seamă a acestora”.

Dar, cu toate că particularităţi care apar frecvent în textele dintr-o anumită

regiune se găsesc în arii difuze şi în texte din altă regiune, au putut fi identificate

anumite trăsături, cele mai multe de natură fonetică şi, într-o oarecare măsură şi

morfologică, care indică, cu o relativă precizie, apartenenţa textelor la o arie sau la

alta.

6.1.2.1. Astfel, Al. Rosetti (1968: 582-583), pe baza unor trăsături

fonetice, a distins existenţa a două grupuri dialectale:

- un grup dialectal nordic, ce cuprindea Moldova, nordul Ardealului şi

Maramureşul;

- un grup dialectal sudic, cuprinzând Ţara Românească şi sudul

Ardealului.

În ceea ce priveşte Banatul, acesta ocupa un loc aparte, deoarece prezintă

particularităţi care îl alătură şi primului grup, şi celui de-al doilea.

Unităţile dialectale stabilite prezintă următoarele particularităţi fonetice

tranşante:

- diftongul e�a se păstrează în se�amă, în sudul Ardealului şi Ţara

Românească, iar în nordul Ardealului-Maramureş şi Moldova e�a > a: samă;

- i > â după dz (dzâc) – în nordul Ardealului-Maramureş;

- o > u, în numele Moldovei (Moldua) – în nordul Ardealului şi Moldova;

- ă > a (cazu) – în nordul Ardealului, Maramureş şi Moldova;

- nazalitatea vocalelor era mai pronunţată în nordul Ardealului-

Maramureş;

- tendinţa lui u�, al doilea element al diftongilor au��, eu�, ău�, iu� de a trece la

v: tăvu „tău”, răvu „rău” – în nordul Ardealului-Maramureş şi Moldova;

- diftongul âi � (câi�ne) – în Banat, sudul Ardealului şi Ţara Românească;

- fonetismul â (câne) – în nordul Ardealului-Maramureş şi Moldova;

- e�a final > é (mâna mé) – în nordul Ardealului, Bucovina şi Moldova;

- palatalizarea oclusivelor labiale şi a fricativelor labio-dentale – în

nordul Ardealului-Maramureş şi Moldova;

79

- păstrarea lui dz şi ĝ (dzice, ĝos) – în nordul Ardealului-Maramureş,

Moldova şi Banat;

- evoluţia lui dz > z şi a lui ĝ > j – în sudul Ardealului şi în Ţara

Românească;

-ĝ > j (arjintu, leje) – în Moldova;

-rotacismul lui n intervocalic – în nordul Ardealului-Maramureş şi

Moldova;

- conservarea lui n – în nordul Ardealului-Maramureş, Bucovina, Moldova

şi Banat;

- ń > ø – în sudul Ardealului şi în Ţara Românească;

- prezenţa lui r � – în nordul Ardealului-Maramureş;

- ł, cu tendinţa de a trece la u� sau de a dispărea – în nordul Ardealului-

Maramureş;

- grupul nt > mt (sămt, indic.prez., III, pl.) – în nordul Ardealului-

Maramureş, Moldova şi Banat;

- conservarea grupului fs (fsat) – nordul Ardealului-Maramureş.

6.1.2.2. La aceleaşi concluzii, ca şi Al. Rosetti, referitoare la repartizarea

teritorială a limbii secolului al XVI-lea ajunge şi Fl. Dimitrescu (1973: 67-68) în

urma studierii lexicului din această perioadă: acceptă existenţa a două arii

principale, „reprezentate prin nordul Ardealului-Maramureş şi sudul Ardealului-

Muntenia – care sunt arii staţionare” şi face menţiunea că Banatul are, şi din

punct de vedere lexical, o situaţie aparte, deoarece el reprezintă „o arie

intermediară, de tranziţie”, care se situează când mai aproape de nordul

Ardealului-Maramureş, „mai ales prin elementele latine moştenite şi prin cele

maghiare împrumutate”, când mai aproape de sudul Ardealului-Muntenia, „de aria

cărora ţine prin cuvintele din limba curentă”, specificul Banatului fiind dat de

„caracterul bidirecţional al relaţiilor sale cu cele două grupări dialectale

principale”.

6.1.3. O cercetare amănunţită consacrată aspectului dialectal al

dacoromânei în secolul al XVI-lea a fost făcută de I. Gheţie şi Al. Mareş (1974:

331 ş.u ), în urma căreia au stabilit existenţa tot a două mari diviziuni teritoriale:

un subdialect nordic şi altul sudic, cu diferenţa că în subdialectul nordic au

încadrat: Moldova, Transilvania de nord şi Banatul-Hunedoara, iar în cel sudic,

80

Muntenia propriu-zisă şi o parte a Olteniei. Între cele două subdialecte, ei

consideră că s-ar fi aflat o serie de graiuri de tranziţie, cele mai importante

aflându-se în Oltenia de vest şi de nord, în Transilvania de sud-vest şi în

Transilvania de sud-est.

Examinând particularităţile de limbă, I. Gheţie şi Al. Mareş (1974: 49) au

constatat că dintre cele două subdialecte, cel sudic prezintă o anumită

omogenitate, iar cel nordic apare divizat în trei graiuri: moldovean, ardelean de

nord şi bănăţean-hunedorean. Individualitatea acestor arii rezultă, pe de o parte,

„din modul particular în care fiecare dintre ele se grupează cu una din celelalte arii

nordice sau cu alte arii din afara subdialectului nordic”, iar pe de altă parte, „prin

fenomene fonetice, morfologice şi lexicale de importanţă mai redusă, prin

prezenţa unor trăsături arhaice sau, dimpotrivă, prin apariţia unor inovaţii”.

Ca o concluzie a cercetării efectuate, I. Gheţie şi Al. Mareş (1974: 337-

347) au stabilit care sunt cele mai importante trăsături ale fiecărei arii, iar

particularităţile reţinute au fost împărţite în trei categorii, după cum pot opune

unul altuia cele două subdialecte:

- particularităţi care prezintă realizări tranşante în cele două arii:

aria nordică aria sudică

- [dz]: dzi; - [z]: zi;

- [ĝ]: ĝura; - [j]: jura;

- [ă]: năroc; - [o]: noroc;

- [â]: câne; - [âi �]: câi�ne;

- [b] moale: beşică; - [b] dur: băşică;

- pluralul mânule; - pluralul mâini;

- adverbul acmu (amu); - adverbul acum.

- fenomene răspândite în toate cele trei arii nordice, alături de forma

sudică, dar în arii difuze, în timp ce sudul prezintă un tratament unitar sau forme

care în nord au o distribuţie unitară, în timp ce în sud, alături de fenomenele care

apar în nord, există şi alte forme, circulând în arii difuze:


- [-i-]: oamini; - [-e-]: oameni;

- [-é] ([e�]): mé (me�); - [-e�a]: me�a;

81

- [ŕ]: argintari(u); - [-r]: argintar;

- [s], [dz], [z], [ţ] duri: - [s], [z], [ţ] moi:

dzâc, săc, ţapă, zâd; sec, ţeapă, zid;

- [î-]: îmbla; - [u-]: umbla;

- [m]: frâmt; - [n]: frânt;

- [d] moale: de, din; - [d] dur: dă, dân;

- [ĝ] ĝice; - [z]: zice;

- art. hot.: lui; - art. hot: lu;

- art. pos.: a invariabil; - art. pos. variabil;

- formele verbale sem, seţi; - formele verbale: sîntem, sînteţi;

- auxiliarul au (pers. 3, sing.); - auxiliarul a;

- cuvântul bumb; - cuvântul nasture.

- fenomene care se întâlnesc cu circulaţie restrânsă în toate cele trei arii

nordice (sau cel puţin în două) alături de fenomenul sudic care cunoaşte o difuzare

destul de mare:


- [r] moale: riu; - [r] dur: râu;

- [ń]: cuń; - [i �]: cui�;

- [r �]: r �umpe; - [r]: rumpe.

În anumite situaţii, opoziţia dintre aria nordică şi cea sudică se realizează

numai între două dintre ariile nordice, luate împreună, şi subdialectul sudic.

Astfel, au fost distinse următoarele situaţii:

Moldova şi Transilvania de nord / subdialectul sudic:

- labiale dure: iubăsc, tocmală; - labiale moi: iubesc, tocmeală

- [ş], [j] moi: şe�apte (şe�pte); - [ş], [j] duri: şapte;

- [r] moale: ure�aşte; - [r] dur: uraşte;

- [-r-]: mâră; - [-n-]: mână;

- [u�]: Moldu�a; - [v]: Moldova;

- pron. şi adj. dem. aiesta; - pron. şi adj. dem. ăsta.

Transilvania de nord şi Banatul-Hunedoara / subdialectul sudic:

- [t'], [d'], [ń]: - [t], [d], [n]:

82

d'es, ńepot, t'ine; des, nepot, tine;

- [e] ([ i]): derept, dirept; - ø: drept;

- [u]: preut; -[o]: preot.

Moldova şi Banatul-Hunedoara / subdialectul sudic:

-[a]: barbat; -[ă]: bărbat;

- [i]: čini; -[e]: čine.

În ceea ce priveşte cele trei graiuri nordice, pentru fiecare au fost reţinute

particularităţi specifice, dar cu precizarea că „în unele cazuri prezenţa acestor

fenomene şi în alte arii decât cea unde au fost atestate nu este câtuşi de puţin

exclusă” (Gheţie, Mareş, 1974: 339).

Astfel, pentru graiurile moldoveneşti ar fi specifice:

- trecerea lui [ă] la [e] în nedejde, a lui [e] la [ă] în Dumnădzău;

- [ă] analogic în loc de [e] în dător;

- [i] > [o] în mărtorisi;

- [o] > [u] în cucon, Muldova;

- palatalizarea lui [p] în stadiul [k'] şi a lui [m] în stadiul [mń];

- fricativizarea lui [ĉ] şi a lui [ĝ] în stadiile [ŝ] şi, respectiv, [z];

- auxiliarul a la viitor, persoana a 3-a, singular;

- cuvintele: buhai „taur”, buor „bou sălbatic”, ciobotă „cizmă”, deseatnic

„slujbaş însărcinat cu strângerea desetinei”, harbuz „pepene verde”, jerebie

„bucată de pământ lungă şi îngustă”, oghial „plapumă” , pilotă „plapumă de puf”,

prisacă „stupină”, uric „act de proprietate” (uricar „scriitor de urice”).

În Banat-Hunedoara au fost înregistrate fenomenele:

- [ă] > [i]: privi;

- [h] > [o]: zăbovi;

- [e] > [i]: striin;

- [u�] > [v]: luva;

- [p] în îndărăpt;

- [d'] > [đ]: đes;

- [n] dur: nătare;

- [ń] în pl. ań;

83

- [ń] şi [ i �] în făină;

- [ş] > [s] în deschide;

- [l']: tel';

- [cl'], [gl']: cl'eie, ungl'u;

- formele mânc, ploia şi scria;

- cuvintele: aldovăni „a se jertfi, a se sacrifica”, aleaneş „duşman,

potrivnic”, aveni „a se dospi” (avenit „dospit”, avenită „dospită”), beadă „lipsă”,

cliciu „coapsă”, im „lut, argilă”, leatnic „zăbavnic”, murgui „a protesta, a

împotrivi”, niştotă „nevoie”.

Pentru Transilvania de nord sunt înregistrate numai cuvintele: alegădaş

„mulţumire” şi somsid „ vecin”, dar nu şi alte particularităţi, ceea ce, după cei doi

cercetători, s-ar explica fie prin „informaţiile, în genere, sărace pe care le-am putut

dobândi asupra graiurilor din această regiune a ţării” (Gheţie, Mareş, 1974: 340),

fie prin aceea că „nu este totuşi exclus ca nordul Transilvaniei să fi fost mai unitar

din punct de vedere lingvistic decât celelalte două arii” (Gheţie, Mareş, 1974:

340).

☞ Care sunt principalele trăsături care individualizează cele două

mari arii dialectale din secolul al XVI-lea?

6.2. În ceea ce priveşte limba textelor scrise în secolul al XVII-lea, în

general, nu prezintă modificări însemnate faţă de secolul trecut. Alături de

particularităţile comune limbii scrise din toate provinciile, se menţin şi în acest

secol cele care individualizează atât aria nordică de cea sudică, cât şi principalele

diviziuni ale ariei nordice.

6.2.1. Printre principalele trăsături ale limbii din această perioadă se pot

menţiona:

- dispariţia grafiilor cu en, de tipul amente, svente;

- păstrarea vocalelor ă şi e în cuvinte ca: păhar, rădica, răsipi, lăcui; den,

dentre, inemă, neşte etc. În textele munteneşti se înregistrează şi forme în care

cele două vocale au fost asimilate la i: ridica, risipi; citi, din, dintre, nişte etc.;

- în majoritatea textelor, mai puţin în cronicile muntene, î se menţine în:

împle, a îmbla, a îmfla;

84

- vocalele anterioare e şi i trec în seria centrală după consoanele dure s, z,

dz, ţ, r în special în textele de tip nordic, unde fenomenul începe să fie atestat şi

după fricativele ş şi j;

- în ceea ce priveşte pe ĝ şi j, textele munteneşti îl notează exclusiv pe j, în

timp ce în celelalte apare ĝ (în textele bănăţene-hunedorene se întâlneşte frecvent

alternanţa lui ĝ cu j);

- rotacismul nu mai este notat decât uneori în scrierile moldoveneşti;

- dentala d se rosteşte dur, ca şi în secolul precedent, în textele munteneşti;

- pluralele în -e apar, în general, în textele de tip nordic (barbe, blane, lefe,

talpe etc.), în schimb, în textele munteneşti sunt notate plurale în -i neacceptate de

limba literară actuală (colibi, mili, măhrămi etc.);

- sunt frecvente forme analitice de genitiv construite cu prepoziţiile a, de,

de la (în mijloc de besearecă, au spus a tot norodul, din pîntecele de la maica

noastră) şi de dativ cu la (eu … scriş la marele împărat, să închinară la Antioh

etc.);

- formele de acuzativ nume de persoană, complement direct, sunt, în

general, însoţite de prepoziţia p(r)e;

- prezenţa vocativului masculin nearticulat în -e: oame, păminte etc.;

- în cronici, numele proprii apar frecvent articulate: Cârnul, Cornescul,

Radul-vodă etc.;

- pronumele relativ care prezintă, ca şi în secolul trecut, forme articulate:

carii, carea, carele;

- pronumele relative, nehotărâte şi demonstrative apar amplificate cu

particula -şi: cineşi, careşi, cevaşi, carevaşi, acestaşi etc.;

- formele iotacizate ale verbelor cu radicalul terminat în -d, -n, -t, -r sunt

dominante; în textele bănăţene-hunedorene încep să fie înlocuite de cele

analogice;

- la imperfect, la persoana 1 sunt notate forme cu desinenţa -m, frecvent în

textele munteneşti şi, într-o mai mică măsură în cele moldoveneşti; spre sfârşitul

secolului inovaţia începe să apară şi în Transilvania. Se păstrează, de asemenea,

omonimia dintre persoanele a 3-a şi a 6-a; forme de persoana a 6-a cu desinenţa -u

sunt atestate numai în textele bănăţene-hunedorene;

- auxiliarul perfectului compus de persoana a 3-a este în cele mai multe

texte au; forma a se întâlneşte în textele munteneşti;

85

- persoanele a 4-a şi a 5-a ale perfectului simplu apar până spre sfârşitul

secolului fără -ră-;

- în toate textele apar frecvent forme de mai mult ca perfect perifrastic şi

de viitor format din prezentul indicativ al auxiliarului a avea + infinitivul verbului

sau construite cu va + conjunctivul prezent;

- nu se mai înregistrează forme de condiţional sintetic;

- imperativul negativ în -areţi, -ereţi, -ireţi apare în toate textele;

- unele adverbe apar întărite cu particula deictică -şi: acoloşi, încăşi etc.

6.2.2. În ceea ce priveşte sintaxa, deşi se mai păstrează unele particularităţi

arhaice ca: dativul adnominal, acordul substantivelor în genitiv şi dativ cu

atributele şi apoziţiile, acordul gramatical după înţeles, folosirea negaţiei simple,

cumulul de conjuncţii, elemente de relaţie cu altă valoare decât cea pe care o au în

limba actuală etc., textele din acest secol au suferit modificări esenţiale.

Astfel, în scrierile religioase, deşi nu lipsesc frazele alcătuite după modele

străine, acestea au o frecvenţă mult mai scăzută decât în cele din secolul al

XVI-lea şi, în general, nu pun probleme în înţelegerea textului. Mai mult, unele

dintre ele, în special cele ale lui Varlaam, Dosoftei şi Antim Ivireanul se impun

atât prin valorificarea limbii populare, cât şi prin prezenţa unor elemente de

exprimare artistică.

Pe de altă parte, în structura sintactică a textelor laice se pot distinge două

maniere de exprimare: construcţii ample, savant construite, cu o topică particulară

cu predicatul situat la sfârşitul propoziţiei sau al frazei şi cu dislocări frecvente în

care se pot recunoaşte modele sintactice latine sau greceşti, textele dobândind un

caracter elaborat, livresc la cronicarii savanţi, în vreme ce, în scrierile cronicarilor

mai puţin erudiţi, sunt prezente elemente proprii sintaxei populare.

6.2.3. Modificări importante se înregistrează şi la nivelul lexicului, în

special în textele laice care au un vocabular mult mai bogat şi mai variat decât

cele bisericeşti: „Nevoia de a-şi spori cât mai grabnic posibilităţile de expresie îi

determină pe cărturari – aproape fără excepţie poligloţi – să caute cu asiduitate în

vorbirea populară şi în limbile pe care le cunoşteau termenii de care aveau nevoie,

dar adesea ei n-au şovăit să creeze cuvinte noi, punând la contribuţie şi mijloacele

interne de îmbogăţire a vocabularului” (Munteanu, Ţâra, 1983: 108).

86

Astfel, în vocabularul acestor texte se pot identifica:

- termeni de origine latină, astăzi dispăruţi din româna literară: bucin

„trâmbiţă”, camai „niciodată”, chiar „clar, limpede”, cust „trai”, dăzvoalbe „a

lămuri, a explica”, duroare „durere”, fur „hoţ”, judeţ „judecată”, lucoare „lumină,

strălucire”, measer „sărac”, neştine „cineva” etc.;

- termeni împrumutaţi din slavonă pe cale cărturărească, specifici lexicului

religios: bdenie „vechi în rugăciuni”, blagocestie „evlavie”, blagocestivie

„pioşenie”, a blagoslovi „a binecuvânta”, blagoveştenie „bunăvestire”, cin

„tagmă, ordin călugăresc”, a conceni „a sfârşi”, preobrajenie „schimbarea la faţă”

etc. Pe lângă aceşti termeni, în limba textelor bisericeşti se mai întâlnesc şi calcuri

după neogreacă şi slavonă, ca şi expresii şi locuţiuni specifice: peste fire

„extraordinar”, a da mulţumită „a mulţumi”, voie vegheată „protecţie” etc.;

- termeni de origine neogreacă, desemnând în general noţiuni abstracte:

agramat „ignorant”, anost, a catadicsi, nostim, a plictisi, anarhie, politie „stat,

oraş” etc.;

- turcisme care denumesc în special termeni concreţi, cei mai mulţi

referitori la civilizaţia materială (geam, cearceaf, cântar, basma, papuc, ciorap,

magazie, farfurie, tavă etc.) sau termeni politico-administrativi (beizadea „fiu de

prinţ”, caimacam „locţiitorul domnului”, agă „căpetenie militară”, carvasara

„birou vamal”, capichehaie „reprezentant diplomatic la Poartă” etc.);

- neologisme latino-romanice: alector „elector”, calendar, corăspondenţie,

coronaţie „încoronare”, epidemie, enchiclopedie, fantezie, paradă, senat etc.;

- elemente regionale, care au o circulaţie limitată: agud „dud”, ciobotă

„cizmă”, curechi „varză”, mamcă „doică”, omăt, a sudui „a înjura”, ţinterim

„cimitir” (în scrierile moldoveneşti), a aldui „a binecuvânta”, alenşig „duşmănie”,

de biu „din belşug”, hasnă „folos”, imală „noroi” etc. (în textele transilvănene şi

bănăţene), în vreme ce în textele munteneşti sunt frecvente cuvinte ca: ginere

„mire”, a înjura, pisică, zăpadă etc.

87

☞ Care sunt principalele particularități ale limbii secolului al

XVII-lea?

Bibliografie

Dimitrescu, Florica, Contribuţii la istoria limbii române vechi, Editura


Gheţie, Ion, Istoria limbii române literare. Privire sintetică, Editura

Științifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

Gheţie, Ion, Mareş, Alexandru, Graiurile dacoromâne în secolul al XVI-

lea, Editura Academiei, Bucureşti, 1974.

Iorga, Nicolae, Istoria literaturii române. Introducere sintetică (după note

stenografice ale unui curs), Editura Minerva, Bucureşti, 1988.

Livescu, Michaela, Histoire interne du roumain: morphosyntaxe et syntaxe

(Interne Sprachgeschiche des Rumänischen: Morphosyntax und Syntax), art. nr.

223 din Romanische Sprachgeschichte (Histoire linguistique de la Romania), sub

conducerea lui Gerhard Ernst, Martin Dietrich Gleßen, Christian Schmitt,

Wolfgang Schweikard, 3 Teilband/Tome 3, Walter de Gruyter, Berlin, 2009, pag.

2646-2692.

Munteanu, Ştefan, Târa, Vasile, Istoria limbii române literare, Editura


Rosetti, Alexandru, Istoria limbii române de la origini până în secolul al

XVII-lea, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968.

✎ Evaluare

Particularit ăți ale limbii române vechi – analiză de text.

Şi-mi fu întorrcîndu-mă întru Ierusalim şi rrugîndu-me în băsearecă şi-mi

fu spaimă, deaci vădzuiu elu grăindu: «Nevoiaşte-te şi ieşi currundu dintru

Ierusalim, derep ce nu-ţi voru preemi mărrturia ceaia ce e de menre». Şi eu dzişu:

«Doamne, înşiş stiu că eu era acela ce-i băga în temniţă şi-i ucidea prin gloate ceia

ce credea întru tinre şi cîndu vărrsară sîngele lu Ştefanu, marrtorului tău, însumi

88

era stîndu şi lăsa spre uciderea lui şi străjuiia veşmentele celora ce ucidea elu».

Deaci dzise cătră minre: Pasă, că eu întru limbi deparrte tremiţu-te».

Codicele Voroneţean, p. 269-271.

Bucurămu-nă de spăsenia ta; întinară-se limbile în perire ce féceră, în

cursa ačasta ce ascunseră legă-se pičorul loru.

Ştiutu ĭaste Domnul gĭudeţu făcîndu, întru lucrul măriloru sale legă-se

păcătosul.

Turna-se-voru păcătoşii întru ĭadu, toate limbile ce ultară Dumnedzeu. Că

nu pără în cumplitu ultatu va fi méserul, rebdaré mişeiloru nu va peri pără în

cumplit.

Învie, Doamne, se nu învrătoaşe-se omul, se gĭudece-se limbile între tire.

Psaltirea Scheiană, p. 13

Întrebare: Cîte rîndure de lucrure să ne cuprindem în rugăciune? Răspuns: Doao.

Întrebare: Carele-s acealea? Răspuns: Milcuitura şi datul de har. Întrebare: Ce

easte milcuitura? Răspuns: Milcuitura easte aceaia cînd cearem ceva de la

Dumnezeu şi avem greu şi nevoiia noastră, sfînt numele al lui pre ajutori să-l

chemăm. Întrebare: Ce e datul de har? Răspuns: Datul de har easte aceaia cîndu

ne aducem aminte depre toate faptele bune ale lui Dumnezeu şi dăm har lui pren

Hristos.

Coresi, Catehismul (Întrebarea creştinească), p. 104

[…] În scîrbi chemaşi-mă şi izbăviiu-te; auziiu-te de ascuns vihor şi

ispitiiu-te în apă de împutare. Auziţi oamenii miei şi mărturisi-voiu voao Israil să

ascultari mine. Să nu fie ţie Dumnezeu nou, nece să te închini a Dumnezeu striin.

Că eu sînt Domnul Dumnezeul tău, ce scoşi-te den tara Eghipetului; lărgeaşte

rostul tău şi împlea-l-voiu. Şi nu ascultară oamenii glasul mieu şi Israil nu

auzi-mă. Şi lăsai ei după începutul inimiei lor şi mearge-vor după începăturile

sale. Să vrea oamenii mie asculta mine şi Izrail în calea mea să vrea îmbla, de

nemică dracii lor smeri-vrea şi spre dodeitorii lor rădica vrea mîna mea […]

Idem, p. 348-350

[…] Dracii amu cerşură de la Hristosŭ să se ducă în turma porcilorŭ, ca

aceaia să-i neace, să strice şi să scârbească inimile stăpânilorŭ lorŭ, ca să nu

89

priimească pre Hristosŭ. Iar Hristosŭ lăsă şi grăi lorŭ: «Duceţi-vă!» Că arătă cîtă

răotate şi amărăciune avut-au dracii spre oameni. Şi încă de vrea fi avutŭ puteare

dracii, şi nu vrea fi apărati de Dumnezeu, mai mare rău fi-vrea făcutŭ noao, decîtŭ

atunce porcilorŭ. Iar Hristosŭ păziia cei ce se drăcise, ca să nu se ucigă, sau şi

sloboi ei den piiardere de ce le veniia de la hitleanii draci, ca să ştie de ce muncă

şi chinuire şi de ce reale izbăviţi sântŭ. Cătră aceştea să şi înţeleagemŭ, că nici

spre porci n-ară fi avutŭ dracii puteare, de nu-i vrea fi lăsatŭ Dumnezeu lor […]

Coresi, Carte cu învăţătură, p. 237

Toţi criştinii ascultaţi şi bine învăţaţi, carii agiutoru den domnul nu

aşteptaţi. Nu-i fără Domnezeu izbavă şi agiutor.

Voarece oraşu sau oamenii den casă domnul nu-i va pădzi; crede că vor

peri. Nu-i fără.

De fiete va fi sculatul de noapte, voauă ce în Domnezeu tare nu credeţi.

Nu-i fără.

Aşa se va tîmpla tuturora voauă în muncă şi în grijă pîne ce mîncaţi. Nu-i

fără.

Pre lesne dă Domnezeu de tot acelora carii lui usbăiesc şi lui i se roagă.

Nu-i fără.

Cumu-s săgeţile în mînă de puternic, aşa-s credzuţii tari în Domnezeu. Nu-

i fără.

Fericatu-i sufletul întărit cu credinţă, că tot alenşigul lesni-l va învinge.

Nu-i făr.

Scriadză svînt David în carte Joltarului, o sută doauodzeci şi şase de

cîntece: nu-i fără Domnăzeu izbavă şi agiutor.

Fragmentul Teodorescu, p. 337-338

[…] Derept aceaia astădzi sosiiu la fîntînă şi aceasta dziş: Doamne,

Domnedzeul lui Avraam, domnului mieu, să calea mea pre care am venit ai

nărocit, iaca la ceastă fîntînă stau, aşa să fie: acea fată ce va veni a scoate apă şi

cui eu voi dzice: lasă beau puţinea apă den veadra ta şi aceaia va dzice mie: bea,

încă şi cămilelor voiu scoate; aceasta să fie acea muiare, care-au tocmit Domnul

fiiului domnu-mieu. Şi mainte decît această beseadă într-înima mea era sfîrşit,

iaca ieşi Raveca cu veadra pre umerul ei şi pogorî la fîntînă şi scoase apă şi dziş

ei: rogu-te, dă-mi să beau. E ea prea curînd luo veadra de pre umăr şi dzise: bea,

90

încă şi cămilele tale voi adăpa. Şi eu băui, cămilele încă adăpă. Şi întrebai ea şi

dziş: a cui fată eşti? Ea răspunse: Fata lu Betuel sunt, care e fecior lu Nahor, care

lui au născut Milca. Şi puş un cercel pre fruntea ei şi o podoabă a mînilor pre

mînile ei […]

Palia de la Orăştie, p. 79-80

ZAPIS DE CUMPĂRARE

Bolbaşi – j. Gorj, 25 august, 1576

† Cum să se ştie că au cumpărat Stănilă vornicul i brati ego Cîrste di la

fraţii lor, anume Dan, Stoica, Brătian, Stanciul, Ivan şi Stan, Dan cel mic, Ion

Suveţul, din Matca Gurei, pi la moara lu Dobrin, pe după gruiul casălor, pîn gura

casălor, în zos, la Poiana Babei, în Gura Fînului, la Corn şi în Zîlţ pe den faţă den

Matca Gurei, la stupina lu Dobrin, la teiul cel mare, deasupra de hălăşteu, faţa în

zos pe la cer, pe de deal, de varniţă pînă în Gura Puiului. Dici, iară în Zilţ, nimedd

treabă să nu aibă den neamul acestor oameni ce sint mai sus scris, fără numai

Stănilă vornic şi frate-său Cîrste. Şi mărturie Brătian şi Ion şi Pătru Stan i Drăgoi.

Şi am scris această scrisoare în casa popei Stoiei ot Bolboşi şi am scris eu, popa

Pătru ot Sura. Pi(s) mĭ(s) a(v) 25(d) şi Pătru mărturie, let 7084. Pusu-ne-am şi

degetele mai jos.

Dan

Stoica

Brătian

Stanciul

Ivan

Stan

Dan cel mic

Ion Suveţul

Bădsor ot Bolboş, mărturie

Eu, Redei ot Sura, mărturie

Text reprodus după Documente şi însemnări

româneşti din secolul al XVI-lea, p.98-99

Şi lăcrâmă pré-sfănta Mariĭa şi dzise munciţilor: „au n-aţi credzut şi n-aţi

audzitu că printru numele meu munci-se-va totu acela ce nu va crede?” Şi dzise

91

pré-svănta Mariĭa: să cadzâ întunereculŭ ca şi de-inte, şi cădzu pre ĭai. Şi dzise

arhangghelŭ: Încătruo veri să mergi, pré-sfăntă maica lu Hs.: spre apus au spre

amiadzâdzi? Şi răspunse sfănta Mariĭa şi dzise: Blâmu spré amiadzădzi. Şi veniră

patru sute de îngeri, heruvimii şi sărafimii; şi luară pré-sfănta Mariĭa şi o duserâ

spre amiadzedzi, unde era unŭ râŭ de focŭ şi eşiĭa parâ de focu şi era într-ănsă

multu nărod, bărbaţi şi mueri: unii arde pănâ în brău, alăţii arde pănâ în pieptu,

alţii pănâ [în] creştetu, alţii era acoperiţi în foc.

Călătoria Maicei Domnului la iad, p.242-244.

Luna ai făcut cu rază,

Să crească-n vremi şi să scază,

Şi soarele ş-nemereşte

Apusul ce odihneşte.

Din tunerec feceş noapte,

De ies gadinile toate.

Lupii urlă şi scîncează,

Cînd spre vînat se gătează,

Să-ş ceie şi să-ş răpască

De la Domnul să-i hrănească,

Pînă cînd răsare soare,

De mărg cineş la nchisoare.

Şi omul, fără de greaţă,

Iese-n treabă demineaţă,

De lucrează pănă-n sară,

Zi de iarnă şi de vară.

Dosoftei, Psaltirea în versuri, p.751-753

[...] Şi au ales Domnul Dumnezeul lui Israil întru mine dentru toată casa

tătîne-mieu să fiu împărat preste Israil în veac; şi întru Iuda au ales împărăţia şi,

den casa Iudei, casa tatîne-mieu; şi, întru fiii tătîne-mieu, întru mine vru să mă fac

eu împărat peste tot Israilul. Şi dentru toţi fiii miei, căci mulţi feciori au dat mie

Domnul, au ales întru Solomon, fiiul mieu, să-l şază pre el preste scaunul

împărăţiei Domnului, preste Israil. [...]

Biblia de la Bucureşti, p.306

92

DE DOMNIA LUI P ĂTRU VODĂ RAREŞ, FICIORUL LUI ŞTEFAN

VODĂ CEL BUN, VĂ LEATUL 7035 GHENARIE 20

După moartea lui Ştefan vodă cel Tînar, strînsu-s-au boierii şi ţara de s-au

sfătuit pre cine vor alége să puie domnu, că pre obicéiul ţării nu să cădiia altuia

domniia, fără carile nu vrea fi sămînţă de domnu. Şi iscodindu unul de la altul,

aflatu-s-au unul de au mărturisit că au înţeles din rostul mitropolitului, carile s-au

fostu savîrşit mai nainte de Ştefan vodă şi fiindu Ştefan vodă bolnav la Hotin, au

lăsat cuvîntu, ca de să va săvîrşi el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru

Măjariul, ce l-au poreclit Rareş, dipre numele muierii ce au fostu după alt bărbat,

tîrgoveţ din Hîrlău, de l-au chiemat Rareş. Aşa pre Pătru aflîndu-l şi adeverindu-l

că iaste de osul lui Ştefan vodă, cu toţii l-au rădicatu domnu, ghenuarie 20.

Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, p.53

Zac. 10. Era véste de biruinţă acelui războiŭ mai mare a lui Mihai-vodă

decît a lui Baştè Giurgiu, care zavistie au făcut şi perirea lui Mihai-vodă.

Zac. 11. Spunŭ oameni bătrîni de pre acéle vrémi cum să fie agiunsŭ în

cîteva luni cu dare Ieremie-vodă la Baştè Giurgiu, pentru moartea lui Mihai-vodă,

care lucru poate să hie (că ce nu lucreadză în lume avuţiia). Banii răscolescŭ

împărăţiile şi mare cetăţi le surupă, cum să dzice cu un cuvîntŭ leşescu: Sula de

aurŭ zidiul pătrunde.

Zac. 12. V leato 7109 [1601] avgustŭ, 8 dzile dez-de-noapte, într-aşternut

încă Mihai-vodă, au venit doi căpitani némţi cu oamenii lor, trimişi de Baştè

Giurgiu să omoară pre Mihai-vodă. Şi cum au sositŭ la tabăra lui, că era deosebi,

au lovitŭ la cortulŭ unde odihniia, şi acolo în locŭ i-au tăiatŭ capul şi l-au dus la

Baştè Giurgiu, iară trupul păn-a triia dzi au stătut la vederea tuturora, neîngropat.

Oştile lui, ce avea, nu era cu dînsul în tabără; pre toţi îi slobodzise în pradă; pănă

în copiii lui au fostu mărsŭ şi ei în pradă. Şi aşea s-au plătitu lui Mihai-vodă

slujbele ce-au făcutŭ némţilor.

Miron Costin, Letopiseţul Ţărîi Moldovei, p.123

I. Ştefan-vodă cel Bun, luund domnia Moldovii, şi viind turcii în dzilele

lui să treacă în Moldova la Gălaţi, i-au bătut foarte rău pre turci … Şi în cîteva

93

rînduri s-au bătut Ştefan-vodă cu turcii. Iar cînd s-au bătut la Războieni, atunce s-

au aşedzat turcii cu Ştefan-vodă. Şi le-au dat hotar şi olat Bugeacul şi au făcut

pace. Şi turcii apoi au adus tătarî din Crîm şi i-au aşedzat în Bugeac, carii stau şi

pînă astădzi, precum au aşedzat şi la Hotin lipcani.

Ion Neculce, O samă de cuvinte, p.23

Deci făcîndu-se ei o ceată spurcată, noaptea să strîngea toţi la casa lui

Gheorghe-dvornicul, de făcea sfat şi să învăţa cu ce fel de meşteşugari vor ucide

pre acei 3 boiari. Şi altă vină nu le afla făr' cît zicea că ei tot boieresc la toţi

domnii, şi cum s-au îmbogăţit, şi cum nu-i băga în seamă şi numai batjocoresc. Iar

mai vîrtos pizmuia Băleanul, căci nu l-au pus ban mare la Craiova. Deci aşa

sfătuindu-se în toate nopţile, dat-au Dumnezeu de prinseră cei 3 boiari de veste

mai timpuriu şi degrab merseră la Antonie-vodă de-i spuseră şi să rugară să le facă

judecată dreaptă cu Băleanul şi ceata lui. Şi de-i va afla că au călcat jurămîntul sau

au făcut lor vrun rău, atunce să paţă după vina lor.

Letopiseţul cantacuzinesc, p.113

[...] Venind Gligore-vodă domnu în urma tătîne-său, au găsit ţara stricată,

fărîmată de atîta răotăţi ce-i venise asupră, de nebuniile rumânilor şi den rea

chiverniseala domnilor. Costandin-vodă o au purtat rău. Mihnea-vodă mai rău şi

mai cumplit, şi datorie multă rămăsese de la Mihnea-vodă făcută. Ci să mira ce să

facă: haraciul împărătescu va să-l dea, au datoriile va plăti, au ţara să îndrepteze;

ci-i era toate împotrivă. Ci într-acestea, după nor veni şi senin, după multă răotate

şi foamete ce era, şi ciumă, au dat Dumnezeu pace şi bişug în toate şi sănătate – că

s-au făcut grîu mult, mei mult, vin şi alte bucate, cu care-şi rădică săracii nevoile.

[...]

Letopiseţul Bălenilor, p.128

94

✎ Teste de evaluare finală

1. Definiți latina populară și precizați care sunt principalele ei izvoare.

2. Indicați ce fapte de limbă sunt atribuite substratului.

3. Comentați definiția genealogică a limbii române dată de Al. Rosetti

(1968: 77): „Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în

partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene

romanizate (Dacia, Pannonia de Sud, Dardania, Moesia Superioară și

Inferioar ă), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii și până

în zilele noastre”.

4. Definiți și comentați „teoria imigra ționistă”.

5. Precizați câteva argumente în favoarea continuității românești la

nord de Dunăre.

6. Ce denumiri au fost date perioadei de unitate a românei? Precizați

limitele și cauzele ruperii acestei unități.

7. Care sunt trăsăturile românei comune?

8. Care sunt urmările contactului dintre română și limbile cu care a

venit în contact?

9. Precizați principalele particularit ăți ale limbii române vechi.

95

Bibliografie generală

Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”

(coord. Mioara Avram), Sintaxa limbii române în secolele al XVI-lea – al XVIII-

lea, București, 2007.

Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”

(coord. Magdalena Popescu-Marin), Formarea cuvintelor în limba română din

secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, București, 2007.

Densusianu, Ov., Istoria limbii române, Editura Ștințifică, București, I, II

1961.



Fischer, Iancu, Latina dunăreană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1985.

Frâncu, Constantin, Gramatica limbii române vechi (1521-1780), Casa

Editorială „Demiurg”, Iași, 2009.

Gheţie, I., Mareş, Al., Graiurile daco-române în secolul al XVI-lea,

Editura Academiei, Bucureşti, 1974.

*** Istoria limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, I, 1965, II, 1969.


Mihăescu, H., Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul al

XV-lea, Editura Academiei, Bucureşti, 1966.

Mihăilă, G., Împrumuturi vechi-slave în limba română, Editura

Academiei, Bucureşti, 1960.

Puşcariu, S., Limba română, I, Bucureşti, 1940.

Rosetti, Al., Istoria limbii române de la origini până în secolul al

XVII-lea, Editura pentru Literatură, Bucureşti, ediţia a II-a, 1978.

Suciu, Emil, Influența turcă asupra limbii române, I, Studiu monografic,


Şăineanu, L., Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române,

Bucureşti, 1900.

*** Tratat de dialectologie românească, Editura Scrisul Românesc,

Craiova, 1980.

Istoria limbii romane

Text of Istoria limbii romane

Latinitate Si Dacism - Istoria Limbii Romane

fonetica limbii romane

Istoria Limbii Romane Literare Curs

CURS Istoria Limbii Romane

Www.referat.ro-istoria Limbii Romane

Istoria Limbii Romane 1

Introducere in Istoria Limbii Romane i - Grigore Brancusi

didactica limbii romane

Dictionarul Limbii Romane

Cultivarea Limbii Romane

Vocabularul Limbii Romane

Armana şi istoria limbii romane

Istoria Limbii Romane Anul 2 - Badescu

Istoria Limbii Romane Literare - Epoca Moderna III-II

Morfologia Limbii Romane

Mancas Mihaela - Istoria Limbii Romane Literare. Perioada Moderna

Sintaxa Limbii Romane

Istoria Limbii Romane Literare

Istoria limbii romane

Niculina Iacob-Istoria Limbii Romane Literare - Epoca Veche III-I

1894 - Philippide, Alexandru I. (1859-1933) - Istoria limbii romane. Volumul 1- Principii de istoria limbii.pdf

Istoria Limbii Romane Bejan 2008 2009

Gramatica limbii romane

Documents

Istoria limbii romane

Text of Istoria limbii romane