Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Facultatea de Educaţie fizică şi sport

Secţia Educaţie fizică şi sportivă

LUCRARE DE

LICENŢĂ

Absovent,

2012

1

Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Facultatea de Educaţie fizică şi sport

Secţia Educaţie fizică şi sportivă

INFLUENŢA DECIZIILOR

POLITICE

ASUPRA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI

SPORTULUI

Conducător ştiinţific,

Prof. univ.

Absovent,

2012

2

Capitolul I

Sportul în general şi educaţia fizică în special, trebuiesc înţelese ca un fenomen social,

şi explicate în contextele lor istorice, politice, economice dar şi culturale. Sportul, a fost şi este

“folosit” de societate şi politică nu ca neutru ci în el se poate citi natura regimului care îl

utilizează. După 1990 rezultatele înregistrate de sportul românesc pe plan extern au fost din ce

în ce mai modeste. Bazele sportive au început să fie retrocedate, sportivi de elită, antrenori şi

specialişti români au plecat în străinătate în căutarea unor oportunităţi menite să le pună în

valoare capacităţile atletice sau tehnice. Educaţia fizică în şcoli a fost plasată de către

guvernanţii care s-au succedat la putere pe unul din ultimele “priorităţi”. Multe dintre bazele

sportive edificate sub regimul comunist care nu au fost retrocedate au fost lăsate în paragină şi

au ajuns în scurtă vreme pe mâinile unor samsari imobiliari. Dar, acelaşi fenomen a fost

înregistrat în toate statele foste comuniste. Încet, încet, încălcându-se constant legile în

vigoare, au început să dispară sub lama buldozerelor sute de baze sportive şi complexuri care

au aparţinut cluburilor sportive şcolare şi direcţiilor judeţene pentru sport. În picioare au mai

rămas doar complexurile sportive naţionale. Sportul est-german, odinioară fanion al

propagandei superiorităţii sistemului socialist în acest domeniu, a dispărut odată cu

desfiinţarea Republicii Democrate Germane. Sportul cubanez, model pentru familia ţărilor

latino-americane, s-a prăbuşit sub povara dificultăţilor economice cu care s-a confruntat Cuba

în urma căderii „cortinei de fier” din Europa. Nu în ultimul rând sportul sovietic, cel care

servise drept model de promovare ideologică a „învăţăturilor” marxist-leniniste în materie în

toate statele satelit Uniunii Sovietice a înregistrat o evoluţie descendentă în prima decadă de

după colapsul structural suferit de fosta URSS.

Participarea la Jocurile Olimpice de la Beijing a adus în portofoliul României doar

câteva medalii: patru de aur, una de argint şi trei de bronz. Enervaţi că nu s-au mai putut poza

cu gloria la scara avionului, politicienii au fost nemulţumiţi. A fost un motiv numai bun pentru

a spune că neintroducerea sportului în priorităţile naţiunii a fost o decizie deşteaptă, reliefată

suficient de bine de aceste rezultate descurajante. Atât conducătorii sportului, cât şi sportivii

au pus piciorul pe acceleraţia realităţii şi ne-au arătat verde în faţă cum stă treaba, adică

“foarte bine în raport cu baza existentă în România”. Mai mult, ne-au şi avertizat: “După

3

Londra, în 2012, aceste rezultate vi se vor părea mari performanţe”.1

Diferenţa foarte mare de palmares acumulat de sportul comunist până în 1989, implicit

de cel românesc, şi cel înregistrat post-decembrist, a constituit principala motivaţie care m-a

determinat să aleg această temă.

Astfel, consider că reprezintă interes analiza modului cum a fost orientat acest

domeniu, pentru a-şi îndeplini obiectivele solicitate de comanda socială şi de cea politică.

Lucrarea este structurată pe patru capitole, concluziile obţinute şi bibliografia.

În capitolul I prezint importanţa temei. În capitolul II vorbesc despre educaţia-fizică.

Sportul şi politica de-a lungul istoriei (definiţie, clasificare, evoluţie, funcţii, ideal, scop).

Capitolul III cuprinde Mişcarea sportivă între 1945 până în prezent. Ultimul capitol IV prezint

Deciziile politice naţionale şi internaţionale

1.1. Introducere

Politica în domeniul sportului nu are o bază juridică specifică, fiind, în consecinţă,

reglementată în prezent de dispoziţiile generale ale tratatului privind piaţa internă şi de

jurisprudenţa CEJ. În cazul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, sportul va deveni o

politică a Uniunii Europene, deşi rolul Comunităţii va fi, în special, să susţină statele membre.

Deşi nici un articol din tratate nu menţionează sportul în mod explicit, în realitate

numeroase domenii de competenţă ale Uniunii Europene au un impact direct asupra sportului,

în special asupra aspectelor sale de natură economică. Acestea sunt reglementate, de exemplu,

prin articolele privind libera circulaţie a lucrătorilor. Cu toate acestea, liderii Uniunii Europene

au tras un semnal de alarmă de natură politică, prin care doreau să recunoască rolul complex

pe care îl are sportul, prin includerea unei Declaraţii privind sportul în Tratatul de la

Amsterdam din 1997. Tratatul de la Nisa cuprindea, de asemenea, o declaraţie privind

„caracteristicile specifice ale sportului”, care recunoştea funcţiile importante de natură socială,

educaţională şi culturală ale acestuia.

Tratatul Constituţional a mers chiar mai departe în recunoaşterea sportului ca element

al politicii Uniunii Europene. Acesta a inclus sportul în rândul domeniilor în care UE poate

adopta măsuri de sprijinire, de coordonare sau măsuri complementare şi a făcut din nou

trimitere directă la funcţiile sale sociale şi educaţionale.

Din cauza lipsei unei baze juridice specifice, legislaţia europeană privind sportul a fost

1 http://ovidiuciutescu.wordpress.com/2011/11/11/iz-de-faliment-sportul-romanesc-strivit-de-interesul-imobiliar/4

formulată în mare măsură de jurisdicţia Curţii Europene de Justiţie (CEJ). Această situaţie a

condus la un grad mare de incertitudine juridică, întrucât nu este clar în ce măsură

organizaţiile sportive au competenţa de acţiona în mod autonom în calitate de autorităţi de

autoreglementare şi, pe de altă parte, când ar trebui să intervină legislatorul european.

De regulă, în temeiul dispoziţiilor actuale ale tratatului susţinute de jurisdicţia CEJ şi în

temeiul deciziilor Comisiei Europene, se poate afirma că sportul, atunci când reprezintă o

activitate economică, intră în domeniul de aplicare al normelor CE. Cu toate acestea, sportul

european este caracterizat de o relaţie foarte strânsă între sportul profesionist şi cel pentru

amatori. Această structură, descrisă ca reprezentând modelul „piramidal” al sportului

european, are la bază sportul local şi amator şi se termină cu ligile superioare profesioniste şi

federaţiile reprezentative. Diferitele niveluri au în comun faptul că competiţiile nu sunt închise

(retrogradarea este posibilă) şi există anumite măsuri de redistribuire care canalizează anumite

profituri dinspre vârf spre nivelul amator. În consecinţă, în realitate este imposibil de realizat o

distincţie clară între sportul profesionist şi cel amator şi între activităţile sportive economice şi

neeconomice.

1.2. Actualitatea temei

Rolul principal, în procesul de dezvoltare a educaţiei fizice, îi revine Ministerului

Educaţiei, Cercetării şi Inovării, în timp ce rolul principal, în dezvoltarea sportului, îi revine

Ministerului Tineretului şi Sportului. De buna cooperare între aceste două instituţii şi de

colaborarea lor cu alte organe ale Statului (Parlament, ministere, agenţii, instituţii publice,

judeţene, consilii locale etc.) depinde funcţionarea eficientă a sistemului naţional de educaţie

fizică şi sport. Funcţiile acestora se desfăşoară în următoarele direcţii:

- asigurarea cadrului legislativ, pentru buna desfăşurare a educaţiei fizice şi sportului la

toate vârstele şi nivelurile, precum şi urmărirea cu consecvenţă a aplicării legilor

existente;

- punerea în practică şi supravegherea permanentă a realizării prevederilor „Protocolului

privind asigurarea cadrului de colaborare, în vederea dezvoltării continue şi a

funcţionării performante a sistemului naţional de educaţie fizică şi sport”, încheiat în

2007, între Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Agenţia Naţională pentru

Sport şi Comitetul Olimpic şi Sportiv Român;

- elaborarea, de către MTS, a Strategiei generale de organizare şi dezvoltare a activităţii

5

de educaţie fizică şi sport din România, pe perioada 2009-2012;

- dezvoltarea continuă a bazei materiale pentru educaţie fizică şi sport, la care să aibă

acces toate categoriile de cetăţeni;

- elaborarea de programe care să constituie cadre eficiente pentru practicarea sistematică

a exerciţiilor fizice, de către toate categoriile de cetăţeni.

Acţiunile autorităţilor Statului, în domeniul educaţiei fizice şi sportului, trebuie să

vizeze ca România să devină o ţară cu o populaţie sănătoasă, viguroasă, bine educată, o ţară a

excelenţei pe plan sportiv, vizibilă în lume prin valorile sale.

Şcoala trebuie să ofere căi cât mai variate de practicare a sportului pentru toţi elevii,

inclusiv pentru cei performanţi, care să poată participa la competiţii interşcolare la diverse

sporturi, de echipă sau individuale. Aşa se întâmplă în Statele Unite, în ţările Uniunii

Europene şi în numeroase alte ţări.

Ne întrebăm până când MECI va continua să ia decizii care scot România de pe harta

ţărilor cu un învăţământ competitiv? Până când va fi încălcat de către autorităţi dreptul elevilor

la educaţie şi cunoaştere? Cum de ajung să ia decizii privind educaţia elevilor din România

persoane care dovedesc în mod repetat o totală lipsă de viziune şi care sunt, în mod evident,

inamici ai principiilor unei educaţii moderne? De unde apar aceşti oameni tocmai la

conducerea forurilor superioare şi ce fel de idealuri educaţionale servesc?

Orice fel de măsuri şi reforme ar fi iniţiate în privinţa învăţământului românesc trebuie

să aibă în vedere recomandările şi documentele europene privitoare la principiile educaţionale

care trebuie urmate pentru asigurarea unui învăţământ competitiv.

Conform unor studii, numărul persoanelor supraponderale din Uniunea Europeană este

de 14 milioane, din care peste trei milioane copii. Cauzele acestei cifre îngrijorătoare sunt

dieta nepotrivită şi lipsa activităţilor fizice. În noiembrie 2007, Parlamentul European şi-a

îndreptat atenţia asupra raportului prezentat de deputatul Pál Schmitt cu privire la educaţia

fizică.

La întrebarea „se practică suficiente activităţi sportive în şcoli?“, răspunsul dat de

cetăţenii europeni a fost „nu“. Documentul a identificat o serie de probleme de importanţă

majoră: prea puţin timp acordat sportului şi scăderea mediei de timp alocat activităţilor

sportive la 109 minute pe săptămână în şcolile primare şi 117 în liceu. Ambele cifre sunt în

cădere liberă începând cu 2002. Alte deficienţe constatate: opţiunile sportive în şcoli nu sunt

suficient de interesante pentru a motiva elevii, activităţile sportive practicate au un înalt grad

6

de competitivitate, lipsa de coordonare dintre sportul din interiorul şi din afara şcolilor.

Raportul propune un orar şcolar care să includă cel puţin trei ore de activităţi fizice pe

săptămână şi o conexiune între activităţile fizice din interiorul şi din afara şcolii. De asemenea,

se doreşte includerea minorităţilor etnice şi a persoanelor cu dizabilităţi, precum şi

introducerea educaţiei fizice ca disciplină obligatorie în şcoala primară şi în liceu. Astfel,

educaţia fizică ar trebui să fie obligatorie în programele educaţionale, iar copiii ar trebui să

aibă cel puţin trei ore de sport pe săptămână. În plus, raportul cere Statelor Membre să asigure

obligativitatea unei anumite cote de ore pentru educaţie fizică în şcoli, în ciclul primar şi

secundar, iar, la nivel academic, să asigure un grad mai mare de integrare între sport şi

cursurile obişnuite. Parlamentul îndeamnă Statele Membre să continue campaniile de

informare destinate copiilor de vârstă şcolară şi părinţilor acestora cu privire la conexiunile

între modul de viaţă sănătos, exerciţiul fizic şi alimentaţie. Mai mult, deputaţii susţin că ar

trebui acceptate acele principii conform cărora în orar ar trebui să fie prevăzute cel puţin 3 ore

de educaţie fizică pe săptămână, urmând ca şcolile să depună eforturi pentru a depăşi acest

prag, în funcţie de posibilităţi. Ei recomandă utilizarea fondurilor structurale pentru înfiinţarea

şi dezvoltarea unităţilor sportive şcolare din regiuni defavorizate şi invită Comisia, Consiliul şi

Statele Membre ca, ţinând seama de principiul subsidiarităţii, să elaboreze un cadru legislativ

care să ajute la creşterea investiţiilor şi a mijloacelor materiale alocate pentru activităţile

sportive ale tinerilor. În contextul în care raportul subliniază că educaţia fizică este singura

disciplina din programa şcolară care urmăreşte pregătirea copiilor pentru un stil de viaţă

sănătos şi care transmite valori sociale importante (autodisciplina, solidaritatea, spiritul de

echipă, toleranţa şi sportivitatea) e clar că toate aceste „indicaţii preţioase“ ar trebui de urgenţă

puse în practică. Realitatea dovedeşte însă că principiul amânării îl bate pe cel al

subsidiarităţii!

1.3. Motivaţia alegerii temei

Deciziile politice influenţează întreg sistemul social. În această lucrare doresc să arăt

importanţa şi influenţele deciziilor politice naţionale şi internaţionale asupra sportului din ţara

noastră. În acelaşi timp prezint situaţia sportului şi deciziile politicii comuniste dinainte de

1989, dar şi cele postrevoluţionare.

7

Capitolul II

Importanţa deciziilor politice în lumea sportului

2.1. „Epoca de aur”

Epoca „Nicolae Ceauşescu” a marcat istoria sportului românesc nu numai prin numărul

impresionant de medalii şi titluri cucerite de sportivii noştri pe plan internaţional, ci şi prin

producţia editorială de proporţii în materia lucrărilor din domeniul sportului. Inventarul

Bibliotecii Naţionale reţine în jur de 800 de titluri de lucrări tipărite în cei 24 de ani în care

Ceauşescu s-a aflat la cârma ţării. Cultura fizică şi sportul au ocupat un loc special în cadrul

programelor partidului comunist şi sub Gheorghiu-Dej, însă până în timpul regimului

Ceauşescu ele nu s-au bucurat de privilegiul de a fi aşezate printre problemele de interes

naţional. Avântul pe care mişcarea sportivă l-a cunoscut după anul 1965 poate fi explicat nu

numai prin prisma cerinţelor doctrinare de a utiliza acest sector în slujba propagării lozincii

superiorităţii sistemului comunist, ci şi prin cea a pasiunii nutrite de noul lider de la Bucureşti

pentru sport, dat fiind faptul că în tinereţe s-a implicat activ în organizarea şi dezvoltarea

resortului sportiv al armatei, în calitatea de ofiţer politic superior pe care o deţinea la acea

vreme. Spre deosebire de predecesorul său, Ceauşescu a încurajat deschiderea cercetării din

domeniul sportului către ştiinţa occidentală şi prin intermediul acesteia producţia autohtonă de

lucrări cu conţinut sportiv, traducerile din autorii sovietici începând să ocupe un spaţiu din ce

în ce mai limitat în catalogul anual al publicaţiilor. În lumina acestui ultim aspect, o mare

atenţie a fost acordată tipăririi documentelor de partid care reglementau noile orientări şi

direcţii care urmau să jaloneze parcursul viitor al sportului românesc, precum şi a lucrărilor

întocmite pe baza acestora de activiştii din sectorul sportiv cu scopul de a le populariza şi de a

le face mai accesibile celor cărora li se adresau cu precădere. Sociologia rurală, pusă în slujba

propagandei privitoare la acţiunea de sistematizare şi de urbanizare a comunelor cu potenţial

economic a contribuit şi ea cu câteva lucrări la promovarea culturii fizice şi sportului în

rândurile tineretului de la sate.

Conceptul mişcării sportive de masă a cedat tot mai mult teren în faţa sarcinilor de

partid, care trebuiau transpuse în viaţă prin noi şi noi succese, ori acest deziderat putea fi

8

realizat numai de către sportul de performanţă. Nemulţumit de uşoara curbă descendentă

înregistrată de sportul românesc în competiţiile de peste hotare, Ceauşescu solicita factorilor

de răspundere să opereze modificarea baremelor sportive naţionale în sensul alinierii acestora

la nivelul „celor mai înalte realizări din sportul internaţional”, Comitetul Politic Executiv fiind

însărcinat cu ducerea la îndeplinire a acestei dispoziţii şi cu monitorizarea modului în care

sportivii se vor fi achitat de obligaţii în următorii cinci ani.2

Pentru a trezi şi mai mult interesul populaţiei pentru sport, pe parcursul anilor au văzut

lumina tiparului un important număr de lucrări privitoare la istoria sportului internaţional şi a

celui românesc sau la istoria marilor evenimente sportive internaţionale Trecând peste

neajunsurile economice şi peste cele legate de nerespectarea drepturilor şi libertăţilor

cetăţenilor, pe plan sportiv „Epoca Ceauşescu” a fost una înfloritoare, realitate reflectată atât

prin zestrea dotărilor sportive, stadioane, arene, săli, bazine de înot, cât şi prin tezaurul

medaliilor şi titlurilor dobândite de sportivii români în întrecerile de peste hotare. În numai

câteva decenii România s-a transformat dintr-o ţară aproape absentă pe marile arene ale

sportului mondial într-o forţă sportivă de temut, situată an de an printre primele locuri ale

topului internaţional. Succesele sportului românesc s-au datorat nu numai dotărilor care i-au

fost puse acestuia la dispoziţie, ci şi rezultatelor cercetării ştiinţifice şi metodologiilor de care

s-a bucurat în mod constant prin intermediul sutelor de lucrări tipărite în domeniu.

Cu excepţia lucrărilor aparţinând sectorului propagandei, care prin natura lor au tratat

fenomenul sportiv prin prisma ideologiei, toate celelalte, că au fost ele de specialitate, de

medicina, de istoria sau sociologia sportului, prin conţinutul lor s-au ridicat la standardele

lucrărilor apărute în Occident. Din această perspectivă „Epoca Ceauşescu” poate fi percepută

într-o lumină pozitivă, prestigiul câştigat de ţara noastră în anii respectiv nemaifiind repetat de

atunci încolo.

2.2. Sportul şi politica – mijloc de propagandă şi afirmare internaţională

Activitatea fizică constituie una dintre componentele esenţiale ale existenţei umane

care, împreună cu cea intelectuală, a asigurat unicitatea speciei noastre pe calea evolutivă a

biosferei.

Deşi defineau sportul ca activitate apolitică, ţările comuniste aveau grijă să amintească

cu insistenţă caracterul politic al sportului, delimitându-l sistematic de practicile occidentale.

2 Epoca Nicolae Ceauşescu, 1974-1977, Partidul Comunist Român. Comitetul Central. Comitetul Politic Executiv, Editura Politică, 1986, p. 398

9

Spre deosebire de practicile burgheze, unde se sugerează un anumit caracter de clasă,

comuniştii susţineau sus şi tare caracterul de masă al acestei activităţi. Ei percepeau această

deschidere spre practicarea la scară largă a sportului şi ca pe o modalitate eficientă de

propagandă pro-comunistă şi în acelaşi timp anticapitalistă. „Burghezia şi moşierimea din ţara

noastră, ca peste tot în ţările capitaliste, a ţinut poporul muncitor departe de educaţia fizică şi

de sport. Ele au folosit sportul ca mijloc de cultivare a naţionalismului burghez, de aţâţare

şovină şi rasială” – se afirma în acest sens într-un document al partidului comunist.3

Clasicii marxism-leninismului au fost preocupaţi în a demonstra rolul important pe

care cultura fizică îl joacă în cadrul educaţiei comuniste. Karl Marx considera că prin educaţia

tinerei generaţii trebuie să se înţeleagă „în primul rând educaţia mintală, în al doilea rând

educaţia fizică, iar în cel de-al treilea rând instrucţia tehnică”4, întrucât, după cum se va

adeveri mai târziu, regimurile comuniste erau interesate de crearea unui om de tip nou, „mai

robust şi mai performant”5. Marx considera că atât mintea cât şi corpul trebuiesc dezvoltate în

egală măsură, fără a fi prejudiciate pe nici una dintre cele două componente.

Din această cauză în toate ţările comuniste sportul a îmbrăcat şi o latură militară, care

s-a manifestat atât prin programele de instruire fizică şi tactică a diferitelor categorii de

populaţie, cât şi prin înfiinţarea unor cluburi şi asociaţii în subordinea structurilor militare,

entităţi sportive ce urmau să joace rolul colectivităţii model.6

Lenin îşi exprima convingerea că tineretul comunist se va arăta capabil să ducă la bun

sfârşit cauza comunismului şi că pentru a putea realiza acest deziderat trebuie să se

pregătească asiduu pentru a deveni „voinic, sănătos, cu nervi de oţel şi muşchi de fier”7. Într-

un sistem în care muncii, în special celei fizice, îi era rezervată poziţia de valoare supremă în

panteonul ideologic, mişcarea fizică şi sportul au cunoscut un proces de denaturare structurală,

activiştii comunişti străduindu-se să le imprime principii ce-şi aveau originea în producţia de

bunuri, cu totul străine domeniului şi în acelaşi timp în contradicţie cu menirea lor firească, în

speranţa că pe această cale vor conserva conceptul de „amatorism” atribuit sportului de către

corifeii doctrinei marxist-leniniste.

3 Arhivele Naţionale ale României (în continuare ANIC), Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, dos. nr. 99/1949, f.14 Karl Marx, Opere I, vol. XIII, partea I, Editura Politică, Bucureşti, 1962, p. 1995 Lucian Boia, La mythologie scientifique du communisme, Editura Les belles Lettres, Paris, 2000, p.526 Alexandra Nacu, Le corps sous controle: apercu du sport sovietique, în Revue Regard sur L’Est (Bucureşti), janvier 20027 Apud Nikolay Macarţev Colectivul sportiv din întreprinderi, Editura Confederaţiei Generale a Muncii, 1948, p.82

10

De aici şi antagonismul ce s-a născut instantaneu între cele două linii directoare care au

subsumat evoluţia sportului în societatea comunistă de-a lungul timpului, întrucât nici unul

dintre regimurile comuniste nu s-a dovedit apt să soluţioneze conflictul dintre cerinţa de

promovare a sportului de masă, în scopul de a ţine astfel sub control populaţia şi a-şi asigura

pe această cale stabilitatea politică, şi setea de succese internaţionale, ca mijloc de propagare a

superiorităţii sistemului socialist, deziderat pe care numai sportul de performanţă îl putea

satisface. Cu alte cuvinte, era imposibil de realizat o fuziune completă între sportul amator,

generator de uniformitate şi mediocritate, şi cel profesionist, furnizor de prestigiu şi

recunoaştere mondială. Acesta a fost motivul pentru care sub paravanul asociaţiilor sportive

aflate în subordinea unor unităţi economice, a unor unităţi şcolare sau instituţii de stat, ţările

comuniste au dezvoltat adevărate centre de pregătire a sportului profesionist din care s-au

ridicat sportivi de performanţă de renume internaţional. Truda acestor sute de campioni a fost

exploatată în scop propagandistic, atribuindu-li-se în mod cinic titulatura de „cei mai buni

ambasadori” ai sistemului comunist, în condiţiile în care câştigau înzecit mai puţin decât

confraţii lor din Occident. Nu întâmplător, parafrazând îndemnul olimpic „Citius, Altius,

Fortius”, Stalin obişnuia să-i mobilizeze pe sportivii sovietici cu îndemnul „Mai departe, mai

repede, mai sus decât toţi”. Datorită faptului că de-a lungul timpului toate regimurile politice,

fie de stânga fie de dreapta, au utilizat sub diferite forme sportul ca mijloc de propagandă

internă sau externă, am considerat utilă o succintă prezentare a câtorva exemple pentru a

evidenţia faptul că exploatarea sportului în scopuri propagandistice de factură politică nu este

o invenţie a puterii comuniste din România.

După succesul înregistrat de către sovietici în faţa americanilor la jocurile olimpice din

1956, de la Melbourne, factorii responsabili cu mişcarea sportivă din statele occidentale şi-au

pus problema găsirii unei strategii prin care să poată fi demontat falsul amatorism sub care se

prezentau în competiţiile internaţionale delegaţiile ţărilor comuniste, cu atât mai mult cu cât la

ediţia de iarnă a olimpiadei schiorul austriac Karl Schranz a fost exclus din competiţii de către

comitetul olimpic pe motivul că ar fi beneficiat de sponsorizări. „Sportivii comunişti sunt

subvenţionaţi de stat şi toţi ceilalţi sportivi sunt într-un fel sau altul ajutaţi – a replicat

austriacul – plecaţi de la un principiu greşit, jocurile olimpice ar trebui să fie deschise tuturor

sportivilor”.8

8 Richard Espy, The politics of the Olympic Games, Univerity of California Press, Los Angeles, 1981, p. 13811

La cea de a 48-a sesiune generală a Comitetului Internaţional Olimpic (CIO), în cadrul

discuţiilor purtate pe tema naţionalismului şi a implicării politicului în problemele sportului,

preşedintele CIO, lordul Kiliann a căutat să găsească o soluţie afirmând că majoritatea

comitetelor olimpice naţionale îşi alimentează bugetele integral, sau în cea mai mare parte, de

la stat, ca manifestare firească a naţionalismului. „Spiritul de naţionalism între concurenţi a

existat întotdeauna şi nu va putea fi niciodată evitat naţionalismul stimulează sportivii care

depun tot efortul pentru a învinge, în antichitate se luptau pentru cetatea lor, iar azi se luptă

pentru naţiunea lor”9 precizează el.

Cu totul altfel a fost pusă însă problema în chestiunea apartheid-ului după ce, în 1957,

Comitetul Olimpic al Africii de Sud a interzis orice competiţie mixtă între coloniştii albi şi

indigenii negri pe teritoriul său. Ca urmare, CIO a decis excluderea Africii de Sud din

organizaţia olimpică, măsură ce a fost grăbită şi de o serie de acţiuni întreprinse de alte state,

sau individual de unii sportivi, care au refuzat să concureze cu echipele reprezentative şi cu

sportivii proveniţi din această ţară, printre acestea numărându-se şi refuzul României de a

disputa meciurile de tenis din cadrul Cupei „Davis” cu Africa de Sud.10

Modul diferit în care CIO a reacţionat în faţa celor două situaţii de încălcare fragrantă a

unor principii fundamentale ale olimpismului ar putea conduce la bănuiala, cel puţin în

problema delimitării ferme a barierei dintre sportul profesionist şi cel „amator” afişat de

statele comuniste, că înaltul for s-a poziţionat subiectiv, admiţând într-un fel că nici

amatorismul clamat de ţările occidentale nu ar fi fost întru-totul străin de suportul financiar al

statului.

În alte situaţii, pe fondul tensiunilor existente pe arena politică, competenţa CIO a fost

pur şi simplu eludată de către ţările membre. Un astfel de episod s-a consumat la olimpiada

din 1956 când Spania şi Olanda şi-au retras delegaţiile în semn de protest faţă de invazia

sovietică din Ungaria. Alte absenţe au fost determinate de-a lungul timpului de diversele

disensiuni bilaterale existente între unele state, cum s-a întâmplat la ediţia Jocurilor Asiatice

din 1974, găzduite de Pakistan, când Kuweitul a refuzat să dispute vreo întâlnire sportivă cu

Israelul, atitudine adoptată şi de Coreea de Nord faţă de Coreea de Sud, cu excepţia meciului

de volei, unde fileul a întruchipat frontiera care în 1948 a secţionat ţară în două entităţi politice

9 Ibidem, p. 5010 ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, dos. nr. 55/1975, f. 3

12

cu ideologii divergente11, sau la Campionatul Mondial de Lupte, tot din 1974, când sportivii

albanezi au fost opriţi să concureze cu cei sovietici.

Apogeul acţiunilor de protest a fost atins însă în prima jumătate a anilor ’80, când

Statele Unite şi alte ţări occidentale au boicotat jocurilor olimpice organizate la Moscova în

1980, ca urmare a invaziei sovietice în Afganistan din 1979, iar în replică, Uniunea Sovietică

şi alte 13 ţări comuniste au boicotat ediţia din 1984 de la Los Angeles12. Cu acest prilej

România, Iugoslavia şi China nu s-au raliat acţiunii Kremlinului13.

Etimologia cuvântului propagandă ne duce la latinescul “propagare” (a pune în pământ

o mlădiţă în scopuri de reproducere) şi la singularul acestuia “propagandum” (ceea ce trebuie

să fie propagat, difuzat)14.

Orice putere, de orice natură, din orice epocă istorică şi din orice parte a lumii a fost

preocupată de modul instituţional ori improvizat de a controla şi stăpâni mijloacele de

comunicare directe sau mediate cu masele, încercând să perceapă la timp “semnalele

schimbărilor de atitudine ale stărilor de spirit din diverse medii socio-profesionale”15.

Propaganda politică este astăzi un fenomen cu multiple implicaţii, nu numai de ordin

psihosocial, etnic, organizatoric, ideologic ci în primul rând de ordin social şi sociologic.

Propaganda nu este numai o tehnică, o activitate sau o instituţie politică ci reprezintă un

fenomen social total, prin prisma efectelor în sistemul social. Propaganda abordează toate

aspectele vieţii sociale, vizează probleme: economice şi organizatorice, etice, ideologice,

cultural-artistice, de loisir, interne şi internaţionale.

Ideile politice constituie pentru propadandă un mijloc de a manipula mase mari de

oameni (urnindu-le sau anihilându-le), de a accelera sau a temporiza desfăşurarea unor

evenimente. Ca instrument al ideologiei şi al politicii propaganda serveşte scopurilor

sistemului social, clasei sociale în slujba căreia este pusă, naţiunii respective. O “propagandă

neutră este un non-sens”16. Astfel nici puterea comunistă din România nu putea face excepţie

de la utilizarea tuturor formelor pe care le avea la îndemână pentru a realiza o propagandă

eficientă în rândul maselor. Ba mai mult, putem spune în statele comuniste au perfecţionat

11 Valter Roman, Fenomenul militar în istoria societăţii, Editura Militară, Bucureşti, 1980, p. 7312 Ioan Drăgan, Martor la 8 olimpiade de vară, Editura Porus, Bucureşti, 1992, p. 3813 Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007, p. 48014 Jean Malignon Dictionaire de politique, Editurea Cujas, Paris, 1967, p. 33215 Marin Radu Mocanu, Cenzura comunistă, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981, p. 1516 Petru Pînzaru, Sociologia propagandei, Caiet documentar, Academia “Ştefan Gheorghiu”, Bucureşti, 1975, p.14

13

multe din metodele de propagandă. N. Ceauşescu vedea propaganda ca fiind nu numai o parte

inseparabilă a socialismului, ci şi o necesitate obiectvă pentru făurirea cu succes a noii

orânduiri sociale ca răspuns la acţiunile “cercurilor imperialiste”.

La Congresul al X-lea al P.C.R. (1969), N. Ceauşescu defineşte propaganda şi

obiectivele sale fundamentale în accepţiune comunistă: “rolul muncii de propagandă este de a

stimula gândirea politică vie a oamenilor, de a-i ajuta să explice desfăşurarea evenimentelor şi

să adopte o poziţie justă faţă de ele, să dobândească o perspectivă clară pe baza concepţiei

marxist-leniniste asupra dezvoltării societăţii contemporane, să participe activ la înfăptuirea

politicii partidului şi guvernului”.17

Susţinerea tezei cu privire la superioritatea fenomenului culturii fizice în ţările

socialiste, se regăseşte cu prisosinţă în formulările doctrinare emise de profesorul sovietic N. I.

Ponomariov. El abandonează, cel puţin formal, bagajul ideologic steril pus la dispoziţie de

către propaganda autohtonă anticapitalistă, pentru a face apel la rezultatele analizelor critice

întreprinse în acest sens de o seamă de sociologi occidentali care au studiat mişcarea sportivă

în ţările lor. Astfel, sovieticul îşi găseşte un aliat în cercetătorul britanicului P. McIntosh care

apreciază că cultura burgheză, inclusiv cea fizică, nu poate satisface cerinţele maselor, fiind

afectată de o profundă nedreptate socială.18

Un alt autor citat de către cercetătorul sovietic este sociologul francez J. Meynaud care,

în lucrarea „Sportul şi politica”, după ce înfierează nefireasca subordonare a fenomenului

sportiv de către doctrina burgheză, atrage atenţia asupra conflictului permanent pe care această

subordonare îl generează între politică şi sport pe arena internaţională. „Sportul se dovedeşte

mai puţin interesat de politică decât politica de sport” – conchide intelectualul francez 19. În

realitate lucrurile stăteau la fel şi în comunism, puterea fiind interesată deopotrivă nu numai

să-şi dobândească şi să-şi menţină prestigiul pe plan internaţional, ci să şi obţină foloase

materiale de pe urma celor implicaţi în activitatea sportivă.

G. Magnane, de asemenea francez, figurează la rândul său în pachetul argumentativ al

ideologilor sovietici datorită concluziei la care ajunge acesta cu privire la rolul de instrument

de control social atribuit de regimurile burgheze sportului, judecată de valoare pe care

sociologul francez şi-o întemeiază pe analiza evoluţiei fenomenului sportiv sub regimurile

17 Raportul CC al PCR cu privire la activitatea PCR în perioada dintre Congresul al IX-lea şi Congresul al X-lea şi sarcinile de viitor ale partidului, în vol. 4, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p. 32318 P. C. McIntosh, Sport in Society, Wats Ed., London, 1963. Apud: N. I. Ponomariov, Funcţiile sociale ale culturii fizice şi sportului, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977, p. 1819 I. Meynaud, Sport et politique, Paris, 1966. Apud: N. I. Ponomariov, op. cit., p. 19

14

fasciste aflate în ascensiune în perioada interbelică. „Şi în prezent în ţările burgheze sportul

îndeplineşte o funcţie analoagă, aţâţând cruzimea, egoismul, senzualitatea josnică şi setea de

câştig” – subliniază N. I. Ponomariov încercând să convingă că în capitalism sportul şi-a trădat

adevărata menire. 20

Redactorul şef al gazetei sportive americane „Sport Illustrated”, R. H. Boyle, este şi el

citat pentru aprecierile sale negative la adresa pervertirii fenomenului sportiv în Statele Unite

sub presiunea „industriei spectacolului”. Sportul este perceput de către oamenii de afaceri ca o

importantă sursă de venituri, opţiune ce atrăgea în mod firesc neglijarea sportului de masă.

„Oamenii de afaceri din domeniul sportului speculează cu abilitate interesul americanilor

pentru sport, năzuinţa acestora către o odihnă activă – îl parafrazează Ponomariov pe

jurnalistul american – dar antreprenorii fac investiţii în ramurile de sport cu un mare grad de

spectaculozitate, ignorând sportul de masă”21.

La fel se întâmpla şi sub regimurile comuniste unde antreprenor era statul, însă un

antreprenor unic, care la fel ca investitorii capitalişti din Occident aloca la rândul său sume

importante în dezvoltarea sportului de performanţă. Îmbunătăţirea rezultatelor sportivilor

români reclama implicit dotarea bazelor sportive cu tehnologii şi materiale conforme cu

standardele celor folosite în Occident.22

La noi procesul de achiziţionare a acestora era supus aprobării CC al PCR, după

obţinerea avizelor din partea Ministerului Comerţului Exterior şi a Comitetului de Stat al

Planificării. Sumele alocate, la nevoie, puteau fi suplimentate cu banii transferaţi de la alte

sectoare care nu reuşiseră să-şi cheltuiască integral buget alocat. Aşa s-a întâmplat în anul

1976, când o parte a bugetului Ministerului Culturii a fost virat către CNEFS.23

R. H. Boyle este apreciat de către ideologii sovietici şi pentru opinia sa critică faţă de

falsa geneză a interesului populaţiei pentru fenomenul sportiv, născută nu dintr-o firească

preocupare pentru dezvoltarea sănătăţii fizice a individului, ci dintr-o mercantilă propagandă

mic-burgheză.24

Mai departe, sportul burghez este catalogat de către A. Notario ca fiind o afacere în

cadrul căreia cluburile sportive cumpără şi vând campioni, iar prin intermediul reclamei îl

transformă pe sportiv într-un element de stoarcere a profitului, competiţia fiind vitregită în 20 G. Magnane, Sociologie du sport, Paris, 1964. Apud: N. I. Ponomariov, op. cit., p. 2021 R. H. Boyle, Sport-Mirror of American Life, Boston, 1963. Apud: N. I. Ponomariov, Funcţiile sociale ale culturii fizice şi sportului, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977, p. 2122 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar 5/1975, f. 15023 22 Ibidem f. 14624 G. Magnane, op. cit. Apud: N. I. Ponomariov, op. cit., p. 20

15

acest fel de latura sa ludică. „Profesionismul nu este prin el însuşi un factor de sclavie a

omului sportiv, dacă este reglementat de legi sociale şi norme umanitare în aceeaşi măsură ca

şi toate celelalte profesiuni” – este concluzia la care ajunge sociologul, eronată după părerea

analistului sovietic.25

Nu în aceiaşi termeni a fost calificată de către autorităţile româneşti chestiunea

prelungirii contractului în Franţa a tehnicianului Ştefan Kovács. În perspectiva vizitei la

Bucureşti a premierului Jaques Chirac, din 1975, Secţia de Relaţii Externe a CC al PCR

recomanda rezolvarea pozitivă a repetatelor cereri a mai multor membri ai guvernului francez,

precum şi cererea Federaţie Franceze de Fotbal, de a aproba prelungirea şederii în Franţa a

antrenorului român de fotbal Ştefan Kovács, pentru ca acesta să poată pregăti în continuare

echipa naţională, miza propagandistică urmărită de ţara noastră fiind „ecoul favorabil care îl

va avea în cercurile guvernamentale” franceze. 26

Cu privire la etica profesională, sovieticii descalifică postura competiţiei sportive

specifice Occidentului, pe care o consideră a fi produsul „decăderii morale a lumii

capitalismului”. În opinia lor, categoria valorică a cinstei se traduce în Apus prin îndeplinirea

strictă a obligaţiilor comerciale asumate de către sportivul implicat, ori prin respectarea strictă

a regiei spectacolului de către cel în cauză, pervertire ce nu poate avea un alt efect decât

înşelarea spectatorilor şi încurajarea maşinaţiunilor din culise, în cele din urmă anulând

valoarea etică a competiţiei sportive. De sigur, o atare atitudine nu este admisă de etica

sportivă promovată de sistemul socialist, la baza căreia ar fi aşezate cinstea, spiritul de

dreptate, puritatea intenţiilor, respectul faţă de adversar, egalitatea condiţiilor tehnice de

desfăşurare a concursurilor. „În Uniunea Sovietică s-a statornicit o morală nouă, în care îşi

găsesc expresia principiile internaţionalismului, umanismului socialist, colectivismul şi

ajutorul reciproc” – afirmă aceştia27. În practică sovieticii procedau exact pe dos. Cazul

celebru al gimnastelor românce nedreptăţite la Olimpiada de la Moscova nu a fost singular.

Pentru toţi occidentalii care s-au implicat în mişcarea sportivă a fost şi a rămas deosebit de

dificilă înţelegerea provocării pe care Revoluţia din 1917 a lansat-o aşa numitelor „principii

burgheze” în această materie. Din momentul în care un guvern a decis că sportul este un drept

şi nu un privilegiu, postându-l ca statut alături de ştiinţă şi artă, până în momentul în care

25 Ibidem, p. 626 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar 5/1975, f. 11727 N. I. Ponomariov, op.cit., p. 134

16

acesta a fost introdus obligatoriu în şcoli şi universităţi, cu sprijin material de la stat, nu a mai

fost decât o chestiune de timp până la dominaţia mondială a sportului socialist.

Analistul englez James Riordan consideră că această orientare nu a însemnat doar

„politizarea sportului”, ci mai mult, a transformat sportul într-o politică de stat, evoluţia

fenomenului putând fi foarte bine surprinsă în metamorfoza suferită de către asociaţiile

sportive ale Germaniei, Cehoslovaciei şi Rusiei din epoca pre-socialistă. Din această

perspectivă există o clară diferenţă între modelul cultural exportat în secolul al XIX-lea de

către Marea Britanie în coloniile sale, unde sportul, nefiind susţinut de o economie solidă, s-a

împământenit ca un hobby, şi modelul introdus de ideologia marxist-leninistă28. Pornind de la

analiza statistică a performanţelor olimpice obţinute de sportivii ţărilor comuniste, comparativ

cu cele ale sportivilor statelor capitaliste, profesorul britanic John Bale ajunge la concluzia că

superioritatea celor din prima categorie nu s-ar datora într-o aşa de mare măsură diferenţei de

percepţie abordate de fiecare dintre cele două sisteme ideologice faţă de fenomenul sportiv, cât

controlului total pe care regimurile comuniste l-au deţinut asupra vieţii propriilor popoare. În

calitatea sa de componentă a societăţii, sportul nu avea cum să se sustragă acestei dominante.

Din această cauză Occidentul nu s-a putut ridica niciodată, în materie de sport, la cotele de

mobilizare a resurselor umane şi materiale cunoscute în lagărul comunist, şi implicit nici la

cotele de eficienţă atinse de sportivii comunişti. Cazul Germaniei Democrate rămâne unic în

analele olimpismului, această ţară înscriindu-se în istorie cu cel mai mare număr de campioni

pe cap de locuitor din lume.

Faptul că dominaţia blocului comunist în sport a încetat odată cu prăbuşirea

„imperiului sovietic” reliefează cel mai bine dimensiunea presiunii exercitate decenii de-a

rândul asupra resortului sportiv de către regimurile de sorginte marxistă29. Deşi s-a urmat

acelaşi model, evoluţia sportului în ţările căzute în sfera de dominaţie sovietică a evoluat

diferit, decalajele înregistrate izvorând din nivelul de dezvoltare economică, şi implicit

culturală, atins de fiecare dintre ele până la declanşarea conflagraţiei mondiale, de tradiţia

practicării sportului, de mentalităţile tradiţionale. Diferenţe au existat însă, sub aspectul

conceptualizării sportului, şi în cadrul Blocului comunist, care nu trebuie analizat ca o entitate

uniformă. De pildă, sportul cehoslovac a cunoscut o dezvoltare mai dinamică dată fiindu-i

tradiţia dobândită înainte de primul război mondial şi apoi cea interbelică, susţinută de cele

28 James Riordan, Sport under Communism: the USSR, Czechoslovakia, the GDR, China, Cuba, McGill-Queen’s University Press, London, 1981, p. 529 John Bale, Sports geography, Taylor&Francis Ed., 2002, p. 65

17

trei sau patru generaţii de muncitori industriali, nemaivorbind de Germania Democrată, ai

cărei conducători au adaptat principiile educaţiei ştiinţifice de dinaintea divizării statului

german la cerinţele filozofiei marxiste. În Cuba sportul a fost perceput ca principal mijloc de

eludare a boicotului economic şi cultural impus de Statele Unite, iar în China i s-a conferit

valoarea unei veritabile inginerii sociale menite să ridice nivelul etic şi cultural al populaţiei

sub pozitivul slogan „în primul rând prietenia şi apoi competiţia”.

2.3. Sportul în regimul comunism

Toată povestea noastră începe în sumbra zi de 23 august 1944, ca urmare a deplasării

unei delegaţii române la Moscova, pentru semnarea Convenţiei de Armistiţie cu Naţiunile

Unite. Ruşii, conform înţelegerilor secrete cu forţele aliate, se hotărăsc să-şi extindă puterea,

doresc să aibă controlul total. Prin introducerea comunismului în România au reuşit să preia o

ţărişoară cu o istorie pe cât de lungă, pe atât de frumoasă din punct de vedere istoric. În 20

februarie, primul lider comunist, Gheorghe Apostol a fost rănit, iar ca răspuns, patru zile mai

târziu, câţiva bolşevici au deschis focul asupra unor manifestanţi pentru a impune prin forţă

guvernul Groza, acest guvern instaurându-se după demisia generalului Rădescu, respectiv în

data de 6 marie 1945. Pentru ca Partidul Muncitoresc din România să atragă noi simpatizanţi,

Petru Groza a pus în vigoare reforma agrară. Vicleşugul acestei măsuri s-a văzut câţiva ani

mai târziu, când comuniştii au trecut la cooperativizarea agriculturii. În faţa perspectivei de a

rămâne fără pământ, o parte a ţăranilor nemulţumiţi au protestat. Aveau să îndure suferinţa

temniţelor comuniste sau, mai grav, să fie împuşcaţi.

Încercând să stopeze ascensiunea comunismului în România, în anul 1946 Regele

Mihai a declanşat greva generală. Singurele consecinţe au fost includerea a doi reprezentanţi ai

PNL şi PNŢ în Guvern. Groza a creat lagărele de deţinuţi, a impus controlul total al ziarelor şi

a declanşat alegeri „libere”. Pentru intimidarea „huliganilor naţionalişti” s-au impus arestări.

Sovieticii i-au sprijinit pe comunişti şi au preluat puterea prin falsificarea alegerilor, împotriva

partidelor istorice. Un nou val de arestări a început după semnarea Tratatului de Pace cu

Naţiunile Unite. Sute de mii de români au fost aruncaţi în temniţele comuniste. O parte a lor

nu a mai văzut lumina zilei niciodată. Jilava, Gherla, Aiud, Sighetul Marmaţiei, Gherla este

numele a doar câteva din înfricoşătoarele lagăre care erau răspândite în întreaga ţară. Au fost

închişi nu numai membrii partidelor politice, ci şi ofiţeri ai Armatei Române, pentru vina de a

fi cucerit Basarabia, intelectuali care se împotriveau instaurării unui regim dictatorial al

18

proletariatului, prelaţi ai Bisericii, care au luat atitudine împotriva ateismului comunist, şi, în

general orice om care era în dezacord cu regimul comunist. De aici şi până la desfiinţarea şi

interzicerea partidelor politice a fost un drum scurt. Opoziţia a fost extirpată. În noiembrie

1947, prin înlăturarea P.N.L.-ului din guvern, PCR-ul a rămas singurul partid care conducea

ţara. Deşi Regele Mihai I a fost sfătuit să nu se reîntoarcă în ţară, patriotismul său l-a nevoit să

o facă. Această întoarcere în ţară l-a costat pe regele Mihai I pierderea tronului. În data de 30

decembrie 1947, Regelui Mihai i s-a cerut abdicarea, acesta semnând-o, fiind şantajat cu

executarea a peste 1000 de studenţi aflaţi în arest. România devine după această dată

Republică, deşi acest fapt nu a fost niciodată votat de guvern, dar asta nu a fost un impediment

pentru comunişti. O altă fărădelege a comuniştilor a fost schimbarea sistemului monarhic, prin

falsificarea rezultatelor referendumului.

Un nou capitol al comunismului a început odată cu moartea lui Gheorghe Gheorghiu-

Dej. Locul său în Partidul Muncitoresc din România a fost luat curând de „mult prea iubitul

tovarăş Nicolae Ceauşescu”. De la primirea în funcţie a lui Ceauşescu el l-a atacat pe fostul

conducător, pentru a ieşi în evidenţă, spunând despre el însuşi că este „deschizătorul marii

politici”. În 1964 sunt eliberaţi deţinuţii politic.

Într-o perioadă scurtă, între anii 1965-1971, Ceauşescu a adoptat o nouă Constituţie, a

schimbat numele ţării în Republica Socialistă Română şi a redenumit Partidul Muncitoresc din

România în Partidul Comunist Român. Prin promisiunile cu caracter populist, Ceauşescu şi-a

câştigat simpatia poporului, dar şi pe cea a Occidentului.

În august 1968, trupele sovietice împreună cu trupele tratatului de la Varşovia se

hotărăsc să atace Cehoslovacia. La Bucureşti, Nicolae Ceauşescu pregăteşte o mişcare

inteligentă. Se hotărăşte să condamne invazia, lucru care stârneşte admiraţia chiar şi în rândul

intelectualilor, care până atunci erau rezervaţi faţă de PCR. Cazurile lui Paul Goma şi Nicolae

Breban sunt edificatoare în acest sens. Sute de mii de oameni au participat la mitingul în care

Nicolae Ceauşescu condamna invadarea Cehoslovaciei de trupele armatei sovietice.

Pentru a amplifica rolul Republicii Socialiste Române „tovarăşul” efectuează o serie de

vizite repetate în afara teritoriului românesc.

Începând din anul 1972, Ceauşescu Nicolae îşi pune rudele în funcţii de partid, cea mai

bine promovată fiind soţia sa, Ceauşescu Elena.

În anul 1974, Ceauşescu este investit în funcţia de preşedinte al Republicii. De când a

fost investit în funcţie „tovarăşul” a luat o serie de decizii economice greşite, ceea ce a adus

19

câţiva ani mai târziu Republica Socialistă Română într-o situaţie de criză şi colaps financiar.

În 1980, Republica Socialistă Română semnează un acord cu privire la schimburile de

produse dintre Republică şi Comunitatea Europeană. Acest fapt îi aduce lui Ceauşescu

simpatia popoarelor europene, dar şi vizita a doi preşedinţi ai Statelor Unite ale Americi,

preşedinţii Nixon şi Ford.

Pentru că noile blocuri construite trebuiau să fie populate, „tovarăşul” ia una dintre

cele mai groaznice măsuri luate de Partidul Comunist Român, aceea de a demola gospodării

ţărăneşti. Tot în programul său de demolări, pe lângă gospodării, „tovarăşul” mai are două

ţinte: monumentele istorice şi bisericile. Românii exilaţi şi comunitatea internaţională încep să

ia atitudine. Prin aceste demolări, Ceauşescu a remodelat capitala, dându-i acesteia un nou stil.

Tot în acest program de remodelare al Bucureştiului, Ceauşescu demarează construirea

Casei Poporului (a doua ca mărime din lume, după Pentagon).

În 1977 are loc greva minerilor din Valea Jiului. Minerii declară grevă generală. Este

nevoie de intervenţia directă a lui Nicolae Ceauşescu, care, mergând în Valea Jiului, le

promite îndeplinirea solicitărilor protestatarilor. După încetarea grevei, liderii minerilor sunt

arestaţi, iar Valea Jiului este împânzită de Securitate.

Paul Goma încearcă să constituie o organizaţie anticomunistă, Charta ’77, în jurul

căreia să solidarizeze românii în lupta împotriva dictaturii. Atât el, cât şi cei care i s-au

alăturat, sunt arestaţi.

Tot în anul 1977, Partidul şi Republica primesc o lovitură grea prin fuga ”trădătorului”

Pacepa. Acesta era unul dintre conducătorii de vârf ai temutei Securităţi. Colaboratorii lui

Pacepa rămân în continuare cu funcţii de conducere în structura Departamentului de Informaţii

externe.

O năpraznică lovitură stârneşte tipărirea cărţii lui Pacepa - „Orizonturi roşii: Cronicile

unui spion comunist”, în 1986. În această carte este dezvăluită colaborarea Partidului

Comunist Român cu terorişti arabi şi se arată faptul că Republica făcea spionaj împotriva

industriei americane. Sunt prezentate, de asemenea, planurile de atragere a susţinerii politice a

Occidentului.

Starea izolării Republici Socialiste Române se accentuaează după aceste dezvăluiri, iar

starea economică devine din ce în ce mai precară.

„Momentul fericit” al lui Ceauşescu a trecut, şi odată cu acesta şi simpatia oamenilor a

început să dispară. Majoritatea oamenilor erau nemulţumiţi, drept urmare, în data de 15

20

noiembri 1987, muncitorii de la Steagul Roşu din Braşov au ieşit în stradă, pentru că de câteva

luni li se făceau reţineri nejustificate din salariu şi pentru că nu mai suportau condiţiile de viaţă

ale unui regim care se considera ca fiind, în primul rând, al muncitorilor. Iniţial, protestul a

fost, putem zice, paşnic. S-a început cu slogane ca „Vrem mâncare”, „Vrem lumină la copii”

etc. Pe traseu, celor 200 de „stegari” li s-au adăugat alţi oameni, şi ei la rândul lor fiind

nemulţumiţi de condiţiile de traai de la vremea aceea. Momentul în care manifestaţia a prins o

altă conotaţie a fost intonarea actualului imn naţional (interzis şi ştiut de puţină lume la acea

vreme) şi rostirea rugăciunii „Tatăl nostru”. De atunci a început adevărata revoltă a oamenilor.

De atunci a început adevărata revoltă anticomunistă. Lozinci ca „Jos Ceauşescu!”, „Jos

comunismul!” au răsunat în tot Braşovul. Manifestanţii s-au îndreptat spre Judeţeana de Partid,

unde au fost provocaţi prin nesăbuitele vorbe ale unui activist de partid: „Sunteţi voi viteji azi,

dar să vă văd eu mâine!”. Manifestaţia a degenerat, şi fiindcă era zi de alegeri şi nomenclatura

comunistă se pregătea de sărbătoare, pe geamuri au început să zboare scaune, caşcaval,

documente, salam. De pe clădirea Judeţenei de Partid, în uralele manifestanţilor, a fost aruncat

un portret-gigant al Secretarului General al Partidului, „tovarăşul Nicolae Ceauşescu”, de către

un muncitor de la Tractorul, pe nume Gheorghe Duduc.

Securitatea, văzând ce turnură a luat manifestaţia, a trimis îndată la sediul Judeţenei de

Partid forţele speciale.

A doua zi s-a soldat cu arestări, iar sintagma „nu vă faceţi griji, dau câteva declaraţii şi

apoi se întoarec acasă” a fost auzită de nevestele sau rudele celor arestaţi din cauza participării

la revoltă.

În drumul spre Inspectoratul General de Poliţie – Bucureşti, maşina „novembriştilor”

se „strică”. Se răspândeşte zvonul că muncitorii, elevii şi studenţii arestaţi vor fi executaţi.

Această „stricare neaşteptată” era o tactică prin care te terorizau psihic, prin care comuniştii îţi

arătau că ei deţin puterea, că eşti în mâinile lor şi că ei pot face orice cu tine şi cu viaţa ta.

După bătăile primite la Inspectoratul General de Poliţie – Bucureşti, novembriştii s-au

întors acasă pentru a-şi primi pedepsele. Majoritatea au fost deportaţi în oraşe ca Alexandria,

Piatra Neamţ, Slobozia, etc. Ideea era să împartă „gruparea huliganică” prin toată ţară, pentru

ca ea să nu mai existe, şi să nu se mai revolte vreodată împotriva „mult-pre-iubitului şi

stimatului tovarăş Nicolae Ceauşescu”. Când venea „tovarăşul” într-un oraş în care existau

deportaţi „novembrişti”, aceştia erau nevoiţi să stea la secţiile de miliţie închişi, pentru „a nu

perturba buna desfăşurare a activităţilor”.

21

15 Noiembrie 1987 a fost începutul sfârşitului. În decembrie 1989, în Timişoara încep

manifestaţiile de protest împotriva regimului comunist. Oraşului martir Timişoara i se alătură

Braşovul, Clujul, Bucureştiul. În cele din urmă, întreaga ţară. Din păcate, în timpul revoluţiei

sunt ucişi peste 1000 de oameni, majoritatea tineri protestatari, sătui de promisiunea făuririi

Epocii de Aur.

Un regim de ocupaţie instaurat prin crimă, cu sprijinul Armatei Roşii, ieşea din istorie

tot prin crime. Petre Ţuţea, şi el unul dintre deţinuţii politici ai acestui regim, definea regimul

comunist ca pe o crimă continuă. Realitatea acelor timpuri i-a dat deplină dreptate.

Ce a însemnat, totuşi, regimul comunist pentru România? Scriam mai înainte de

crimele acestuia. Crimele comuniştilor nu au fost, însă, numai de natură fizică. Închiderea în

puşcării a elitelor politice, religioase, culturale, economice, miltare, ţărăneşti constituie o altă

crimă de neiertat. S-a încercat o nivelare la nivelul cel mai de jos al celor care aveau să

conducă ţara. Aceasta a făcut ca România să piardă câteva zeci de ani în dezvoltarea sa.

Dar, poate cel mai important lucru care a fost furat românilor este libertatea. Am vorbit

despre libertatea furată celor care au îndurat iadul închisorilor comuniste. Dar toţi românii au

fost într-o închisoare, mai mare, numită Republica Socialistă România, în care restricţiile şi

constrângerile erau dominante.

Şi, pentru a arăta ura comuniştilor faţă de tot ce înseamnă spirit uman, ar trebui

menţionat că şi cărţile au fost arestate, nu doar autorii lor. Peste 8000 de titluri de cărţi au fost

interzise. Autori români, vii sau morţi, au fost puşi la index: Mihai Eminescu, Lucian Blaga,

Constantin Noica, Petre Ţuţea, Nichifor Crainic şi mulţi, mulţi alţii. O crimă ale cărei efecte

sunt vizibile, poate, numai astăzi. Şi, ceea ce mi se pare celmai edificator, este un lucru pe care

l-am auzit de la un deţinut politic, anume acela că un poet a fost condamnat la moarte pentru o

poezie pe care a scris-o.

Petre Ţuţea spunea că libertatea omului este prezenţa divină din el. Şi, de aceea,

trebuie s-o apărăm. Este cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la cei care au luptat

împotriva comunismului.

2.4. Mişcarea sportivă între 1945 şi până în prezent

După intrarea sovieticilor în ţară şi preluarea puterii de către comunişti liderul acestora,

Gheorghe Gheorghiu-Dej, a avut o ascensiune politică fulminantă. Persoana lui Gheorghiu-

Dej este definită ca un produs al educaţiei cominteriste, un patriot şi în acelaşi timp un

22

obedient al Moscovei. Începând cu Congresul al II-lea al PMR, Gheorghiu-Dej lansează teza

„reconsiderării moştenirii culturale”, moment ce avea să marcheze începuturile curentului

naţional-comunist pe care prim-secretarul partidului îl va cultiva până la sfârşitul vieţii. După

retragerea trupelor sovietice din România, puterea de la Bucureşti s-a angajat pe calea unui

proces de îndepărtare treptată a tutelei Moscovei şi de apropiere a ţării noastre de ţările

occidentale.

După decesul liderului Gheorghe Gheorghiu-Dej, survenit la 19 martie 1965, evoluţia

sportului românesc se va înscrie pe coordonatele procesului reformator impus societăţii

româneşti de succesorul acestuia, Nicolae Ceauşescu. În linii generale, noul regim va continua

politica de extragere treptată a staff-ului de la Bucureşti de sub tutela Kremlinului şi de

promovarea tot mai accentuată a naţionalism-comunismului, demarată de Gheorghiu-Dej la

începutul anilor ’60, cu diferenţa că, pe acest fond, noul lider va dezvolta în jurul propriei

persoanei forme groteşti ale cultului personalităţii30. Pentru Ceauşescu figura lui Gheorghiu-

Dej a constituit arhetipul proletarului revoluţionar, modelul din a cărui experienţă şi-a inspirat

toate aspiraţiile. Ca structură interioară Ceauşescu se deosebea de Gheorghiu-Dej prin

egocentrismul ce-l caracteriza. Ca ideolog era adeptul socialismului de cazarmă pe care-l

percepea ca unică soluţie de modernizare a României. Cei doi aveau însă în comun un profund

şi rudimentar dispreţ pentru intelectualitate şi democraţie, specifice de altfel tuturor sectelor

leniniste. După modelul sovietic, odată cu „eliberarea” statelor din estul şi centrul Europei de

către Armata Roşie, în toate aceste viitoare ţări de „democraţie populară” vor fi înfiinţate

structuri specializate în organizarea şi gestionarea sportului conform cerinţelor doctrinei

marxist-leniniste. Urmând aceeaşi cale, prima formă instituţionalizată de control a maselor

prin intermediul sportului introdusă de către comunişti în România după 23 august 1944 a fost

„Organizaţia Sportului Popular” (OSP).

Conform cronologiei comuniste, perioada 7 martie 1946 – 9 august 1949 ar reprezenta

etapa de tranziţie a sportului românesc de la vechile forme burgheze de organizare la cele noi

de „democraţie populară”, răstimp în care Organizaţia Sportului Popular şi-a asumat

răspunderea celor mai nepopulare şi mai radicale măsuri în direcţia înscrierii sportului

autohton în tiparele celui sovietic. OSP era însărcinată să ducă la îndeplinire patru mari

categorii de atribuţii specifice sportului de masă: „a) Răspândirea prin toate mijloacele a

sporturilor, educaţiei fizice şi turismului în marile mase ale poporului, creând condiţiile cele

30 Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Editura Univers, Bucureşti, 1995, p. 14923

mai prielnice în acest scop; b) Asigurarea celei mai temeinice dezvoltări a sportului sindical,

universitar, militar şi rural prin resorturile sale centrale; c) Gruparea tuturor federaţiunilor de

specialitate, dându-le directive de funcţionare şi sprijin financiar; d) Organizarea de federaţii,

precum şi întocmirea regulamentelor tehnice şi administrative, obligatorii pe tot cuprinsul

ţării”.31

La 26 iunie 1949, Biroul Politic al Comitetului Central al PMR emite „Hotărârea

asupra problemei stimulării şi dezvoltării continue a culturii fizice şi sportului”, document

politic ce va marca intrarea mişcării sportive din ţara noastră într-o nouă etapă evolutivă.

Hotărârea susţinea necesitatea desfiinţării OSP şi preluarea atribuţiilor acesteia de către

Comitetul de Cultură Fizică şi Sport (CCFS). Ca noutăţi, documentul politic introducea

obligativitatea educaţiei fizice la toate nivelele de şcolarizare şi în toate instituţiile de

învăţământ, apoi nominaliza ramurile sportive care trebuiau să se bucure de o atenţie deosebită

din partea factorilor de răspundere din domeniu, majoritatea din sfera sporturilor individuale şi

totodată tangente pregătirii militare, şi nu în ultimul rând întărirea pregătirii ideologice,

deopotrivă a instructorilor cât şi a sportivilor. Pe 2 iulie 1957 CC al PMR, împreună cu

Consiliul de Miniştri, vor emite o hotărâre prin care locul CCFS va fi luat de către Uniunea

pentru Cultură Fizică şi Sport (UCFS), organ unic de conducere, îndrumare şi organizare a

activităţii sportive.32

La conferinţa pe ţară a mişcării sportive din 1967, s-a hotărât înlocuirea UCFS cu un

nou organism de conducere, Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport (CNEFS),

definit ca „organ central de specialitate cu caracter obştesc” investit de stat cu atribuţii

privitoare la dezvoltarea educaţiei fizice şi sportului.

Încă din Constituţia din 13 aprilie 1948 educaţia fizică şi sportul sunt decretate

„probleme de stat”33, Prin prevederile art. nr. 2 al Legii nr. 29, din 1967, educaţia fizică şi

sportul sunt decretate „activităţi de interes naţional”34. Lucrările Conferinţelor mişcării

sportive din Republica Socialistă România, din 1975 şi 1979 şi sarcinile stabilite la Plenarele

31 Legea nr. 135/1946, privind înfiinţarea „Organizaţiei Sportului Popular” (OSP), art. 3, în Monitorul Oficial, nr. 58 din 9 martie 1946, art. 5, lit. a, b, c, d32 Nicolae Postolache, Din istoria mişcării sportive muncitoreşti şi de mase, Bucureşti, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1975, p. 257 32 Idem33 „Art. 20 – Cetăţenii au drept la odihnă. Dreptul la odihnă este asigurat prin reglementarea orelor de muncă, prin concedii plătite, în conformitate cu legea, prin organizarea de case de odihnă, sanatorii, cluburi, parcuri, terenuri de sport şi aşezăminte special amenajate”. Legea nr. 114/1948, Constituţia Republicei Populare Române, în Monitorul Oficial, nr. 87 bis din 13 aprilie 194834 *** Legea nr. 29/1967, cu privire la dezvoltarea activităţii de educaţiei fizică şi sport, art. 2, în Buletinul Oficial, nr. 114 din 29 decembrie 1967

24

CC al PCR au dus la trasarea direcţiilor de dezvoltare a educaţiei fizice şi sportului în vederea

îndeplinirii obiectivelor generale stabilite prin „Programul PCR de făurire a societăţii

socialiste multilateral dezvoltate şi de înaintare a României spre comunism”, şi a celor

specifice trasate acestui domeniu la Congresul al XI-lea al PCR pentru perioadele 1976-1980

şi 1981-1990. Anii ’80 nu vor mai cunoaşte schimbări majore în domeniul legislaţiei sportive

sau al demersului politic în această materie. Puterea va fi interesată acum de dezvoltarea şi

perfecţionarea cadrului legislativ deja existent. În acest sens, o importanţă deosebită va fi

acordată conferinţelor naţionale ale profesorilor, antrenorilor şi tehnicienilor implicaţi

profesional în mişcarea sportivă în vederea evaluării rezultatelor obţinute de aceştia şi

promovării exemplelor pozitive. În a doua jumătate a anilor ’70 şi următoarea decadă,

mişcarea sportivă din România, atât cea de masă, cât şi cea de performanţă, a fost subordonată

programului politic al „Daciadei”. În planul cincinal 1976-1980, sportul se va regăsi, alături de

ramurile economice, în graficele dinamicii prognozate pentru a fi atinse de societatea

românească în următorii ani. Regulamentul de organizare şi desfăşurare a competiţiilor din

cadrul complexului Daciadei a fost finalizat în anul 1977. El prevedea partajarea activităţii

sportive în cele două mari ramuri ale sale, sportul de masă şi sportul de performanţă, prima

fiind destinată pregătirii fizice generale a tuturor categoriilor de oameni ai muncii, iar cea de a

doua depistării tinerelor talente şi pregătirii acestora pentru competiţiile internaţionale. Era

pentru prima dată când existenţa sportului de performanţă era recunoscută într-un document

politic. Ca structură şi conţinut programul „Daciadei” îl copia în mare măsură pe cel sovietic

(GMA) introdus în anii ’50 şi la noi în ţară. Diferenţa o făcea doar numele, inspirat din

antichitatea românească cu scopul de a stimula sentimentul naţional al populaţiei. Sportul a

fost pe departe într-o altă postură decât aceea a unui compartiment social de periferie. În

schimbul loialităţii faţă de sistem, sportivilor li se mai făcea favoarea de a li se permite să-şi

rotunjească veniturile cu ocazia deplasărilor efectuate în străinătate prin intermediul

comerţului cu diferite produse de provenienţă occidentală care treceau astfel frontierele

Blocului comunist. Autorităţile comuniste au adoptat faţă de sportivii lor de performanţă un

anumit grad de libertate atât în ţară, cât şi în deplasările acestora peste hotare, pe de o parte

pentru a-i motiva din punct de vedere material, iar pe de altă parte pentru a evita orice formă

de manifestare ostilă sau de disidenţă a acestora cu ocazia întrecerilor internaţionale. Această

libertate controlată a constituit în acelaşi timp şi un mijloc de constrângere, ori de şantaj,

pentru sportivii care de-a lungul carierei lor au îndrăznit să nu răspundă comenzilor politice.

25

Puţini au fost aceia care, trecând peste ameninţări şi punându-şi familiile în situaţii dificile, au

avut curajul şi tăria de a părăsi „Raiul comunist” pentru o viaţă mai bună şi pentru un trai

liber.

Nici contribuţia în pregătire militară a tineretului, atribuită exclusiv sportului din lumea

burgheză, nu-i era străină sistemului socialist, ba mai mult aceasta figura până şi în

documentele programatice lansate de părinţii ideologiei comuniste. Îndemnul emis de Stalin în

sensul „creşterii unei generaţii de muncitori sănătoşi şi voioşi, apţi de a ridica puterea ţării

sovietice la înălţimea cuvenită şi s-o apere cu trup şi suflet de atacurile din partea duşmanilor”

a fost preluat, adaptat şi aplicat ad-literam de toate statele satelit35. În ţara noastră, la fel ca şi

în celelalte “state frăţeşti”, autorităţile comuniste s-au menţinut într-o cvasi-confuzie

doctrinară în privinţa menţinerii mişcării sportive în limitele amatorismului reclamat de

ideologia marxist-leninistă şi dorinţa de promovare peste hotare a superiorităţii societăţii

socialiste prin intermediul sportului. Din această perspectivă se poate spune că forurile

internaţionale au arătat îngăduinţă faţă de sportivii “lagărului comunist” în a le permite

participarea la concursurile externe, motivate în special de spiritul de competiţie ce trebuia să

domine aceste întreceri, care a primat în faţa divergenţelor de ordin politic.

Cu alte cuvinte, sportivul de tip nou trebuia să se definească ca o entitate polivalentă,

prezentă la şcoală, la locul de muncă, pe arena sportivă iar la nevoie pe câmpurile de bătălie,

spre binele său şi al comunităţii36. În acest context, pe tot parcursul anilor ’50 factorii

responsabili din sportul românesc şi-au făcut o preocupare din a transpune în viaţă una dintre

cerinţele utopice ale ideologiei marxist-leniniste, aceea legată de negarea existenţei statutului

profesionist în mişcarea sportivă din ţara noastră, calitate atribuită de părinţii comunismului

numai sistemului capitalist. Formal toţi sportivi de la noi figurau în statisticile Oficiului

Forţelor de Muncă angajaţi pe la câte o întreprindere sau instituţie, când în realitate ei nu

prestau nici o activitate productivă ci erau preocupaţi numai de pregătirea lor sportivă.

Interesul pentru sporirea performanţei atletice a omului nu a fost specific numai lumii

comuniste, dar în comunism acesta a căpătat valoarea unui deziderat la atingerea căruia au

concurat deopotrivă doctrina marxist-leninistă cât şi ştiinţa medicală. Specialistul sovietic în

educaţie fizică, Serghei Kapitza, trecea în revistă în 1991 seria etapelor parcurse de „ştiinţa

performanţei atletice” din Uniunea Sovietică, începând cu cercetările geneticianului Trofim

Lâsenko, apoi contribuţiile aduse de fiziologul Ivan Pavlov în anii ’30, până la utilizarea

35 I. V. Stalin, Problemele leninismului, Editura Cartea Rusă, Bucureşti, 1948, p. 38336 Lincoln Allison, The Politics of sport, Manchester University Press, 1986, p. 76-78

26

substanţelor anabolizante începând cu anii ’7037. Spre deosebire de situaţia din sportul

celorlalte state socialiste (în special URSS şi RDG), dopajul a câştigat foarte puţin teren şi pe

acesta mai ales către sfârşitul anilor ’80. Comparativ cu rezultatele înregistrate în sportul de

masă, anul 1950 a adus sportului românesc „profesionist” primele rezultate notabile.

Rezultatele sportive ale României au dus cu siguranţă la creşterea prestigiului ţării peste

hotare. Numărul sportivilor participanţi, al ramurilor şi probelor la care au concurat, al

medaliilor, inclusiv de aur şi al punctelor obţinute sunt o dovadă concretă a prestaţiilor

acestora în arena olimpică. Începând cu anul 1924 J.O. de vară aveau să fie completate cu cele

de iarnă, organizate separat, în acelaşi an, până în 1992. Începând din 1994 J.O. de iarnă şi

J.O. de vară se organizează alternativ din 2 în 2 ani, păstrându-se intervalul de 4 ani între

ediţii. Delegaţiile României au participat la 19 ediţii ale J.O. de vară şi 18 ediţii ale J.O. de

iarnă. Rezultatele obţinute de sportivii români la J.O. sunt net superioare la ediţiile de vară,

unde aceştia au cucerit până azi 292 de medalii, comparative cu o singură medalie obţinută la

întrecerile hibernale. O posibilă explicaţie ar putea fi şi poziţia geografică şi condiţiile

climaterice din ţara noastră, care deşi nu sunt ideale, permit totuşi practicarea sporturilor de

iarnă. O altă explicaţie, ceva mai plauzibilă ar fi cea a costurilor ridicate pe care le presupune

practicarea unor astfel de discipline sportive (amenajarea de pârtii cu instalaţii mecanice de

tractare, patinoare, materialele propriu-zise de concurs, etc.). Deşi cu ocazia organizării JMU

din 1951 pe Valea Prahovei sau făcut unele amenajări în această direcţie, investiţiile nu au mai

continuat în anii următori şi astfel s-a ajuns la acest decalaj.

Referitor la perioada care face obiectul demersului nostru ştiinţific (“Epoca N.

Ceauşescu”) putem evidenţia faptul că din zestrea de 292 medalii (din care 86 de aur, 89 de

argint si 117 de bronz) obţinute de sportivii români la toate cele 19 ediţii la care au participat

până astăzi, 160 medalii au fost obţinute la cele 6 ediţii ale J.O. de vară desfăşurate în perioada

vizată, ceea ce înseamnă ~55% din totalul medaliilor. La această zestre de medalii ediţiile J.O.

din perioada interbelică au contribuit doar cu 2 medalii. Odată cu noul sistem de educaţie

fizică şi sport introdus în România după cel de-al doilea Război Mondial, cu creşterea

numărului bazelor sportive (chiar dacă multe dintre ele precar dotate), facilitarea accesului la

practicarea sportului pentru o masă mare de persoane (nu doar pentru o categorie elitistă) şi

implicit mărirea bazei de selecţie pentru aproape toate disciplinei sportive, pregătirea unor

specialişti care să se ocupe de pregătirea acestora a făcut ca deja de la ediţiile J.O. din ’52, ’56,

37 Lincoln Allison, The Changing politics of sport, Manchester University Press, 1993, p. 27-2827

’60 şi ’64 România să înceapă să conteze în lupta pentru medalii, iar la sfârşitul întrecerilor să

poată ocupa în clasamentul pe naţiuni locuri între 11 şi 23. Rezultatelor sportivilor români

continuă să se îmbunătăţească de la an la an, ca o consecinţă firească a măsurilor luate şi a

atenţiei acordate acestui sector al vieţii speciale, iar la cele 6 ediţii ale J.O. desfăşurate în

timpul “Epocii N. Ceauşescu” au permis României clasări între locurile 2 şi 11 în clasamentul

pe naţiuni. O enumerare a principalelor “stele” ale sportului românesc din perioada vizată este

extrem de dificilă (din dorinţa de a nu nedreptăţi pe nimeni) astfel că nu putem decât să facem

o modestă încercare şi să amintim: atletele Iolanda Balaş Soter, Mihaela Peneş, Viorica

Viscopoleanu, Doina Melinte, Maricica Puică şi Paula Ivan, boxerii Nicolae Linca, Calistrat

Cuţov, canotorii Elisabeta Lipă, Doina Ignat, Veronica Cochelea, Sanda Toma, gimnaştii

Nadia Comaneci, Ecaterina Szabo, Daniela Silivaş, Simona Păuca şi Dan Grecu, halterofilii

Petre Becheru şi Nicu Vlad, kaiac-canoiştii Ivan Patzaichin, Toma Simionov, Leon Rotman şi

Vasile Dîba, luptătorii Gheorghe Berceanu, Ncolae Martinescu şi Vasile Puşcaşu, înotătoarele

Noemi Lung şi Anca Pătrăşcoiu, tiriştii Corneliu Ion şi Sorin Babii. În prima parte a perioadei

studiate de noi şi jocurile sportive prezintă rezultate notabile, titluri mondiale şi medalii

olimpice mai ales la handbal şi volei. Astfel, în 1956 lotul feminin de handbal al României

obţine titlul mondial la Frankfurt învingând echipa gazdă, în 1960 obţine cel de al doilea titlu

mondial, iar în 1962 cel de al treilea titlu mondial la Bucureşti. În 1961 lotul masculin de

handbal obţine primul titlu mondial la Dortmund, în 1964 cel de al doilea titlu mondial la

Praga, în 1970 cel de al treilea titlu în Franţa, în 1974 cel de al patrulea titlu mondial în

Germania Democrată. Odată cu trecerea anilor jocurile sportive nu mai prezintă acelaşi interes

pentru conducătorii sportului românesc deoarece susţinerea materială a unei echipe de jocuri

sportive este net mai costisitoare unui lot dintr-o disciplină individuală, iar echipa chiar dacă

se clasează pe podium obţine doar o medalie, pe când în sporturile individuale fiecare sportiv

poate obţine medalie sau chiar medalii dacă concurează la mai multe probe. “Epoca N.

Ceauşescu” a fost marcată şi de legendarii Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, care deşi nu au obţinut

medalii în întrecerile care contau în clasamentele pe naţiuni C.M. şi J.O., prin numeroasele

turnee câştigate şi prin cele trei finale de Cupa Davis jucate au devenit foarte populari atât în

ţară cât şi peste hotare. O altă performanţă de excepţie ce trebuie amintită aici este câştigarea

finalei Cupei Campionilor Europeni de către echipa Steaua Bucureşti în confruntarea de la

Valencia cu FC Barcelona. Multitudinea de medalii obţinute de sportivii români la

Campionatele Mondiale, Campionatele Europene, atât de seniori cât şi de junior, recordurile

28

mondiale şi europene stabilite de aceştia şi-au adus toate contribuţia a creşterea prestigiului

ţării peste hotare. Totuşi aceste rezultate au fost şi exploatate propagandistic, atât în străinătate

cât şi în ţară, de către reprezentanţii regimului politic de la acea vreme, ca de altfel şi de alte

state, indiferent de regimul politic din fruntea lor.

2.5. Educaţia fizică şi sportul după 1989

Bugete tot mai mici, rezultate tot mai “subţiri”, baze de antrenament lipsă şi sportivi tot

mai puţini. Cam aceasta este imaginea sportului de performanţă românesc la început de 2009.

Una dintre cauze datează chiar din 1990, atunci când au început retrocedările.

Rezultatele “subţiri” obţinute de sportul românesc la Olimpiada de la Beijing ne-au

alarmat pe toţi. Niciodată, din 1952 încoace, mişcarea olimpică de la poalele Carpaţilor nu a

avut o clasare atât de proastă, locul 17 pe naţiuni. Iar viitorul sună la fel de rău, în condiţiile în

care bazele sportive olimpice din România sunt pe cale de dispariţie.

Participarea la Jocurile Olimpice de la Beijing a adus în portofoliul României doar

câteva medalii: patru de aur, una de argint şi trei de bronz. Enervaţi că nu s-au mai putut poza

cu gloria la scara avionului, politicienii au luat foc. A fost un motiv numai bun pentru a spune

că neintroducerea sportului în priorităţile naţiunii a fost o decizie deşteaptă, reliefată suficient

de bine de aceste rezultate descurajante. Atât conducătorii sportului, cât şi sportivii au pus

piciorul pe acceleraţia realităţii şi ne-au arătat verde în faţă cum stă treaba, adică “foarte bine

în raport cu baza existentă în România”. Mai mult, ne-au şi avertizat: “După Londra, în 2012,

aceste rezultate vi se vor părea mari performanţe”.

În 1990, după apariţia Legii 18, românul a purces la recuperarea terenurilor confiscate

de regimul comunist. De clădiri nu s-a atins nimeni, fiind considerate de interes naţional. Apoi

a venit Legea retrocedărilor. Şi sportul a intrat în vrie. Patrimoniul acestuia a început să

dispară sub avalanşa de cereri de retrocedare, depuse de moştenitori. Odată înapoiate

proprietarilor, a început “măcelul”. Încet, încet, încălcându-se constant legile în vigoare, au

început să dispară sub lama buldozerelor sute de baze sportive şi complexuri care au aparţinut

cluburilor sportive şcolare şi direcţiilor judeţene pentru sport. În picioare au mai rămas doar

complexurile sportive naţionale. Sau olimpice, aşa cum le cunoaşte tot omul. În fond, baza pe

care se coc marile performanţe la olimpiade. Nouă la număr. Peste scurt timp, însă, şi acestea

tind să rămână o simplă amintire. Un singur astfel de complex poate fi considerat “sigur”. Cel

de la Piatra Arsă. Restul ori a fost câştigat în instanţă, ori este în curs de soluţionare în

29

favoarea foştilor proprietari. În aceste condiţii, orice iniţiativă de modernizare a bazelor este

îngreunată sau chiar sistată.

Complexul Naţional Sportiv de la Poiana Braşov este cel mai important de pe această

hartă. Dar şi cel mai lovit de soartă. Aici se pregătesc, fără excepţie, toţi sportivii care ne

reprezintă la Jocurile Olimpice. Baza, care se întinde pe o suprafaţă de aproape 53.000 de

metri pătraţi, cuprinde Hotelul Caraiman, patinoar, stadion de fotbal, terenuri de handbal,

volei, atletism şi baschet, sală de lupte şi de forţă, precum şi Sala Polivalentă “Ruia”. În

prezent, toate aceste construcţii sunt la un pas de a nu mai putea fi folosite. “La începutul

anului 2000 a venit la noi un reprezentant al familiei Tătuşescu. Era blindat cu un maldăr de

hârtii care demonstrau că este proprietarul a tot ce înseamnă teren în acest areal. Primăria le-a

dat dreptate, Justiţia la fel. Apoi, familia Gogonea a cerut terenul pe care se află amplasat

hotelul Caraiman. Singurul imobil din patrimoniu care nu este afectat de retrocedare este

hotelul Olimpic”, ne-a declarat Cristian Ungurianu, director adjunct al complexului. Multe

dintre aceste construcţii, aflate pe terenurile cerute în instanţă, sunt relativ noi. Nici măcar nu

au apucat să fie amortizate. De exemplu, patinoarul, renovat total în perioada ministrului

Gingăraş, a apucat să producă aproximativ patru miliarde de lei vechi. Asta în condiţiile în

care costurile renovării s-au ridicat la circa 15 miliarde de lei. “Valoarea metrului pătrat de

teren valorează la noi între 300 şi 500 de euro, iar în joc sunt peste 50.000 de metri pătraţi.

Faceţi dumneavoastră calculele. Noi suntem mici, nu putem spune ce se va întâmpla sau cine

va plăti. Pentru Caraiman, pretenţiile moştenitorilor se ridică la cinci milioane de euro. Iar

pentru terenul de handbal, zilele trecute ne-au fost cerute 300 de mii de euro! Cum să dăm

asemenea sume când terenul ăla nici în o sută de ani nu va produce aceşti bani? Au pus gard

pe 1.800 mp, în aceştia intrând şi o parte din terenul de handbal. Eu nu înţeleg cum se poate

întâmpla aşa ceva din moment ce aceste parcele pe care se află construcţiile sunt protejate de

Legea 69/2001.” În opinia lui Ungurianu, sportul românesc se află la un pas de dezastru.

Pentru că “un complex sportiv aflat la o mie de metri altidudine nu poate fi înlocuit de cel de

la Piatra Arsă, aflat la 1.800 metri altitudine. Nu are nici capacitatea de a caza atâţia sportivi,

dar nici nu poate îndeplini condiţiile optime de pregătire ale sportivului. Aşa sunt regulile când

vrei să faci performanţă”.

Performanţele obţinute de caiac-canoe se leagă de trei puncte de reper. Anume,

pregătirea făcută în centrele de la Snagov, Bascov şi Orşova. Cel mai important şi singurul cu

dotări de ultimă generaţie este cel de la Bascov. Dar şi singurul aflat în litigiu. Terenul de

30

acolo, aflat în mare parte pe fosta albie a râului Argeş, reprezintă acum un punct de interes

major pentru foştii proprietari. “Am înţeles că acolo vrea să facă doamna Lipă ceva şi că vrea

să cumpere. Noi vrem să ne luăm terenul şi să vindem”, spune unul dintre moştenitori. Bine

amenajat, cu hotel, săli de antrenament, simulatoare, hangare, debarcader etc, spaţiul cu

pricina este loc de pregătire pentru câteva sute de sportivi, “în special loturi naţionale de caiac-

canoe, lupte şi haltere”, spune administratorul bazei, Mihai Boţilă. În opinia acestuia “terenul

şi clădirile dorite pentru retrocedare nu au valoarea vehiculată pe piaţă. Până să le intre în cap

că aici vrea X sau Y să facă ceva, terenul valora maximum 2 euro/mp. Acum cer şi marea şi

sarea”. Primarul localităţii, Ion Ştefan, dă toată vina pe fosta mare glorie Elisabeta Lipă: “Am

fost la domnul Gheorghe Florian, pe vremea când acesta era ministru, şi i-am spus despre un

proiect pe care îl aveam noi, de extindere a bazei. Era benefic şi pentru sport, dar şi pentru

comună. Au trecut doar câteva ore de la acea discuţie şi doamna Lipă a ieşit la o televiziune şi

a spus că eu am cerut 29 de euro/mp. Nici măcar nu avansasem o astfel de sumă, pentru că

terenul nu avea valoare. Imediat după această ieşire publică aiurea a doamnei Lipă ne-am

pomenit cu revendicatorii la uşă!”. De partea cealaltă, fosta mare campioană susţine contrariul:

“Habar nu am de aşa ceva. Eu m-am dus la Piteşti să construiesc o prelungire a pistei, pentru

canotaj. Aveam banii pentru investiţie, dar nu şi pentru teren. Ne-am lovit de refuzul de a fi

ajutaţi atât din partea primarului, cât şi a prefectului. Cum am venit eu acolo, cum au apărut

peste noapte potenţialii proprietari. Până atunci, lumea a stat liniştită”. Una peste alta, războiul

de gherilă purtat între foştii proprietari şi administratori sistează toate planurile de modernizare

ale complexului, cea mai afectată fiind într-un final pregătirea sportivilor.

Pe masa proaspăt reînfiinţatului Minister al Tineretului şi Sporturilor se află dosarele

tuturor litigiilor în care sunt angrenate centrele naţionale sportive. Astfel, în afara celor două

exemple de mai sus, MTS mai are de rezolvat încă şase dosare de retrocedare. Este vorba de

cele de la Galaţi (4.500 mp teren), Izvorul Mureşului (3.340 mp teren + construcţii), Craiova

(2.600 mp teren + construcţii), Timişoara (4.000 mp teren + construcţii) şi Sfântul Gheorghe

(5.000 mp teren + construcţii). Un caz aparte este Bucureştiul. Aici, la Lia Manoliu sunt

revendicaţi 52.000 mp, iar la Olimpia este câştigat în instanţă terenul de rugby. “Problema este

gravă, pentru că sportul pierde aceste baze, printre puţinele care au mai rămas. Este drept că

oamenii trebuie să reintre în posesia bunurilor pierdute, dar este trist că în foarte multe dintre

cazuri astfel de retrocedări pornesc de la primarii de localităţi sau de la rechinii imobiliari. Se

duc la oameni şi le spun: ştiţi că puteţi deveni proprietar pe suprafaţa X? După acte este a

31

dumneavoastră! Asta mă irită, interesele murdare. Aşa se ajunge la sume exorbitante”, ne-a

declarat sub protecţia anonimatului unul dintre directorii acestor centre38.

Un pion important, pe care şefii centrelor naţionale sportive îşi pun baza, este Octavian

Bellu, secretar de stat în MTS. În viziunea lor, Bellu este “singurul om care poate face rost de

bani de la Guvern” pentru ca aceste baze să nu se piardă. La rândul său, Bellu vrea, dar situaţia

nu este deloc simplă. “Nu prea îmi place să mă bag în chestiuni juridice, pentru că nu este

treaba mea, dar prelungirea acestor litigii nu este benefică sportului. Problema o văd în felul

următor: chiar dacă nu vom avea bani să plătim contravaloarea terenurilor şi construcţiilor,

Legea sportului ne ajută. Aceste baze nu-şi vor schimba destinaţia, indiferent că intră în

posesia altor persoane. Recunosc, legea este un pic ciudată, în sensul că nu poţi obliga omul să

facă ce vrei tu cu terenul său. Dar, ca în orice ţară civilizată, şi la noi legea trebuie să protejeze

bazele sportive”, spune Octavian Bellu. Acesta nu vede cu ochi buni desfiinţarea centrelor,

pentru că şi aşa sunt puţine. “Ca om care a trăit prin sport şi care se confundă cu sportul vă

spun că voi face tot ce este omenesc să le păstrez exclusiv pentru sport. Pentru 2009 am cerut

de la Guvern 70 de milioane de RON pentru a plăti terenul de la Olimpia şi o parte din baza de

la Braşov. Într-un fel sau altul, trebuie ca Guvernul să ne ajute să păstrăm atât cât mai avem

din sport.”

Octavian Bellu aprobă retrocedarea proprietăţilor, dar cere sprijin guvernamental

pentru răscumpărarea lor: “Am constatat că oamenii care revendică aceste locaţii sunt destul

de înţelegători. Sper ca, după ce se termină cu evaluarea bunurilor retrocedate, să avem şi bani

pentru a le plăti”.

“La Bascov am investit peste zece milioane de euro. Avem proiecte mari acolo, vrem

să aducem Campionatul European de Tineret la caiac-canoe din 2012. Trebuie să existe o

soluţie pentru a păstra ceea ce am făcut acolo. Este cea mai modernă bază din România”,

afirmă Gheorghe Toth secretar general al Federaţiei Române de Caiac-Canoe.

“Ar fi trist să se întâmple aşa ceva. Încet, încet pierdem câte ceva din sport. Şi aşa

suntem omorâţi de sistem. Acum, aceste baze sunt frumoase şi aranjate şi e normal să pună

alţii ochii pe ele. Răscumpărarea este o soluţie, dar pe seceta asta…” Ivan Patzaichin

38 Christian Silva/JURNALUL NAŢIONAL32

2.6. Măsurile Uniunii Europene adoptate în temeiul diferitelor dispoziţii şi

declaraţii ale tratatului abordează aspectele economice, sociale, educaţionale şi culturale

ale sportului

Numeroase aspecte ale politicilor Uniunii Europene au un impact asupra lumii

sportive. Pe lângă cele menţionate anterior, merită a fi specificate politica audiovizualului şi

politica privind sănătatea.

A. Libera circulaţie a lucrătorilor

Ca activitate economică în sensul articolului 2 din Tratatul CE, sportul trebuie să

respecte legislaţia europeană, în special dispoziţiile privind libera circulaţie a lucrătorilor,

astfel cum este prevăzut de hotărârea Curţii de Justiţie în cauza Walrave (1974). De atunci,

numeroase cauze (Dona, Deliège şi Lethonen) au confirmat această abordare. În decembrie

1995, Curtea a hotărât, în temeiul articolului 48, în importanta cauză Bosman (C-415/93)

faptul că sumele de transfer, care afectează în mod direct accesul unui fotbalist pe piaţa

locurilor de muncă din altă ţară a Uniunii Europene, reprezentau un obstacol în calea liberei

circulaţii a lucrătorilor, fiind, conform tratatului, ilegale. De asemenea, Curtea a hotărât

eliminarea oricărei limite privind numărul jucătorilor resortisanţi ai altor state membre ale

Uniunii Europene care ar putea activa în echipa unui club. În decembrie 1998, în urma unor

plângeri, Comisia a formulat rezerve către Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Fotbal

(FIFA) cu privire la sistemul de transferuri al acesteia şi compatibilitatea cu legislaţia

europeană în domeniul concurenţei şi al liberei circulaţii a lucrătorilor. După o serie de discuţii

lungi, Comisia, FIFA şi UEFA (Uniunea Europeană a Asociaţiilor de Fotbal) şi reprezentanţii

fotbalului profesionist (FIFPro) au aprobat în 2001 alinierea sistemului de transferuri la

legislaţia UE, luându-se în considerare natura specifică a fotbalului.

Mulţi sunt de părere că, în temeiul acordurilor actuale, formarea tinerilor sportivi nu

este suficient luată în considerare. În cazul echipelor sportive, în special în domeniul

fotbalului, tinerele talente sunt din ce în ce mai mult „importate” din afara graniţelor naţionale

sau europene, acest lucru fiind în detrimentul tinerilor jucători locali. Există două modele de

rezolvare a problemei. Regula „jucătorilor formaţi pe plan local”, aplicată în prezent de

UEFA, impune ca fiecare club profesionist de fotbal să aibă în echipa sa formată din 25 de

jucători cel puţin 8 jucători formaţi la club sau în ţara respectivă. Celălalt model este

reprezentat de propunerea FIFA „6 + 5”, în temeiul căreia în fiecare echipă de profesionişti 6

33

jucători din cei 11 care activează în mod real trebuie să fie resortisanţi ai ţării în care joacă.

Comisia a criticat această idee ca fiind discriminatorie faţă de jucătorii străini şi încălcând

libera circulaţie a lucrătorilor, susţinând în mod precaut „regula jucătorilor formaţi pe plan

local”.

B. Politica în domeniul concurenţei

Două componente trebuie susţinute: pe de o parte, activitatea sportivă însăşi, care

îndeplineşte un rol social, integrator şi cultural şi în cazul căreia normele din domeniul

concurenţei din tratat nu se aplică teoretic şi, pe de altă parte, o serie de activităţi economice

determinate de activităţile sportive în cazul cărora se aplică normele din domeniul concurenţei

din tratat. Interdependenţa şi, în special, suprapunerea acestor două elemente fac şi mai

complexă aplicarea normelor din domeniul concurenţei.

Federaţiile sportive sunt luate în considerare în temeiul „întreprinderilor” legislaţiei

europene şi, în consecinţă, intră în domeniul de aplicare al normelor antitrust ale CE. Astfel,

articolele 81 şi 82 din tratat joacă un rol important în domeniul sportului. Comisia are datoria

de a asigura respectarea normelor europene din domeniul concurenţei. Numeroase plângeri şi

cazuri înaintate Comisiei au la bază faptul că un organism sportiv a abuzat de putere şi a

încălcat normele antitrust (a se vedea, de exemplu, cauza recentă Meca-Medina şi

Majcen/Comisia, Cauza C-519/04 P).

Un alt aspect al concurenţei este reprezentat de ajutorul acordat de stat (articolele 87-

89). Numeroase cluburi sportive se bazează pe subvenţiile acordate de autorităţile locale,

regionale sau naţionale (sub forma scutirilor de impozit, condiţiilor preferenţiale pentru

împrumuturi etc.), în special când este vorba despre finanţarea infrastructurii sportive. Această

practică, în funcţie de circumstanţele specifice, poate fi văzută ca o încălcare a normelor

privind ajutorul acordat de stat.

C. Evenimentele sportive şi politica audiovizuală

Televiziunea este principala sursă de finanţare a sportului profesionist din Europa.

Unele sporturi, precum fotbalul şi Formula 1, ating cote de audienţă foarte ridicate, ceea ce

explică importanţa acordată acestor evenimente de furnizori. Numeroşi furnizori sunt dispuşi

să plătească sume mari pentru dreptul exclusiv de transmitere a unor evenimente sportive

renumite. În acest sens, Directiva privind „serviciile media audiovizuale” (DSMAV) este

semnificativă, întrucât stabileşte garanţiile în ceea ce priveşte difuzarea în formă necodată a

anumitor evenimente sportive majore. Directiva permite autorităţilor naţionale să specifice un

34

număr limitat de evenimente care trebuie să fie disponibile pentru difuzare pe canalele

„gratuite”.

D. Sănătatea publică şi lupta împotriva dopajului

Statele membre ale Uniunii Europene au o legislaţie naţională de combatere a

dopajului în domeniul sportului, însă miniştrii sportului din Uniunea Europeană şi instituţiile

europene au afirmat în mai multe rezoluţii faptul că situaţia actuală poate fi îmbunătăţită doar

printr-o cooperare strânsă la nivel european şi internaţional. Agenţia internaţională antidoping

(AIAD) a fost înfiinţată la 10 noiembrie 1999 în vederea promovării şi coordonării luptei

împotriva dopajului în sport, sub toate formele sale la nivel internaţional. Comisia Europeană

s-a implicat activ în înfiinţarea Agenţiei internaţionale antidoping. Concluziile reuniunii

informale a miniştrilor europeni ai sportului cu privire la lupta împotriva dopajului, din

februarie 2003, prevedeau că al treilea raport al Codului împotriva dopajului al Agenţiei

internaţionale antidoping (care a fost aprobat în timpul conferinţei AIAD de la Copenhaga, din

martie 2003) ar trebui să aibă un caracter pe deplin obligatoriu în ceea ce priveşte organismele

şi organizaţiile de atletism de la toate nivelurile. În septembrie 2007, Codul a fost actualizat.

De asemenea, miniştrii au subliniat faptul că este necesară o strânsă cooperare între UE,

Consiliul Europei şi UNESCO în vederea abordării corespunzătoare a problemei dopajului şi a

naturii sale internaţionale şi transfrontaliere.

E. Sportul şi educaţia

În 2003, prin Decizia 291/2003/CE, PE şi Consiliul au stabilit anul 2004 ca fiind Anul

european al educaţiei prin sport (AEES). Această iniţiativă viza numeroase obiective, dar a

fost acordată o importanţă deosebită sensibilizării tinerilor cu privire la importanţa sportului în

dezvoltarea competenţelor personale şi sociale şi încurajării legăturilor dintre educaţie şi sport.

AEES a avut succes, făcând posibilă finanţarea a 161 de proiecte (inclusiv 10 proiecte

comunitare, de exemplu proiecte care au reunit participanţi din peste opt ţări europene). De

asemenea, a fost organizată o campanie de informare cu privire la valoarea educaţională a

sportului. Acest succes i-a făcut pe experţi să recomande continuarea acţiunii europene în

domeniul educaţiei prin sport.

De asemenea, sportul este un instrument important în promovarea valorilor sociale

pozitive, cum ar fi idealul spiritului de echipă sau concurenţa loială. De asemenea, acesta

reprezintă un mijloc de incluziune în societate a persoanelor dezavantajate din punct de vedere

social (de exemplu migranţii). Un exemplu este Cupa mondială pentru persoanele fără

35

locuinţă, organizată în Africa de Sud, în septembrie 2006.

F. Cartea albă privind sportul

După doi ani de consultări, în iulie 2007, Comisia Europeană a adoptat Cartea albă

privind sportul, primul document complex care prezintă viziunea acesteia în materie.

Obiectivul cartei albe este:

- de a oferi o orientare strategică rolului pe care sportul îl are în Europa;

- de a încuraja dezbaterile pe tema unor probleme specifice între UE şi organismele din

domeniul sportului;

- de a îmbunătăţi gradul de transparenţă al domeniului sportului în cadrul politicilor

elaborate la nivelul UE;

- de a sensibiliza opinia publică cu privire la necesităţile şi aspectele specifice acestui

sector;

- de a identifica măsurile adecvate de intervenţie la nivel european.

De asemenea, Cartea albă propune măsuri concrete în cadrul unui plan de acţiune

detaliat, cunoscut sub denumirea de „Pierre de Coubertin”. Planul de acţiune abordează

aspectele sociale şi economice ale sportului, precum sănătatea publică, educaţia, incluziunea

socială şi voluntariatul, relaţiile externe şi finanţarea.

2.7. Rolul Parlamentului European

Parlamentul European consideră că este din ce în ce mai necesar ca Uniunea

Europeană să abordeze chestiuni privind sportul respectând, în acelaşi timp, pe deplin

principiul subsidiarităţii şi, în consecinţă, susţine includerea unei referiri explicite la sport în

cadrul tratelor. În cadrul PE, dezvoltarea politicii europene a sportului ţine de competenţa

Comisiei pentru cultură şi educaţie.

A. Sportul şi educaţia

Încă din 1997, PE a solicitat Comisiei organizarea unui an european al sportului,

solicitare care a avut ca rezultat stabilirea AEEA 2004. În noiembrie 2007, acesta a revenit la

chestiunea privind adoptarea unui raport din proprie iniţiativă privind sportul şi educaţia,

elaborat de un deputat maghiar în PE, Pál Schmitt, care subliniază importanţa valorilor

transmise prin sport, precum autodisciplina, înfruntarea propriilor limite, solidaritatea şi

respectul pentru ceilalţi. Parlamentul a solicitat statelor membre să promoveze conştiinţa

organismului şi sănătatea printr-un grad mai mare de interdisciplinaritate între educaţia fizică

36

şi materiile de studiu. Anterior, PE a solicitat experţilor academici un studiu privind situaţia

educaţiei fizice în Uniunea Europeană.

B. Dopajul

PE se arată foarte îngrijorat de dopajul practicat atât în sportul profesionist, cât şi în cel

amator, şi susţine puternic planul Comisiei de intensificare a cooperării în vederea combaterii

dopajului la nivel internaţional. În noiembrie 2004, Comisia pentru cultură a organizat o

audiere publică pentru a atrage atenţia asupra acestui subiect. În iulie 2008, aceasta a audiat un

expert academic privind actuala situaţie a luptei împotriva dopajului.

C. Sportul feminin

De asemenea, Parlamentul European a solicitat o recunoaştere mai mare a dimensiunii

feminine a sportului, în ceea ce priveşte atât practicarea, cât şi accesul, şi a îndemnat Comisia

Europeană să susţină promovarea sportului feminin.

D. Fotbalul profesionist

În mai 2006, PE a organizat o audiere publică comună privind fotbalul profesionist. Ca

urmare, în martie 2007, Parlamentul a adoptat un raport din proprie iniţiativă, elaborat de un

deputat belgian în PE, Ivo Belet, privind viitorul fotbalului profesionist în Europa, în care

subliniază faptul că este necesară o mai mare certitudine juridică în cadrul sectorului şi afirmă

că dezvoltarea acesteia continuă să fie determinată pentru fiecare caz în parte de CEJ. De

asemenea, raportul subliniază importanţa susţinerii tinerelor talente şi a promovării

competiţiilor mai echilibrate. În consecinţă, acesta sprijină măsurile adoptate de UEFA în

vederea încurajării formării tinerilor jucători solicitând un număr minim de jucători formaţi pe

plan local în echipele cluburilor (a se vedea mai sus) şi pledează pentru crearea unui sistem de

control al costurilor, ca mijloc de consolidare a stabilităţii financiare şi a echilibrului

concurenţial între echipe.

De asemenea, Parlamentul European şi-a exprimat îngrijorarea în privinţa cazurilor de

rasism din fotbalul profesionist. În mai 2006, acesta a adoptat o declaraţie scrisă prin care

solicita UEFA să asigure faptul că arbitrii au posibilitatea, în conformitate cu orientări clare şi

stricte, de a întrerupe meciurile în cazul unor abuzuri serioase pe motive rasiale.

E. Cartea albă privind sportul

În mai 2008, Parlamentul a reacţionat la Cartea albă privind sportul prin adoptarea unui

raport elaborat de un deputat elen în PE, Manolis Mavromatis [P6_TA(2008)0198], care

sublinia necesitatea ca Uniunea Europeană să se limiteze la a completa acţiunile statelor

37

membre din domeniul sportului şi de a respecta autonomia mişcării sportive. De asemenea,

Parlamentul a solicitat o mai mare coerenţă şi certitudine juridică în cadrul politicii europene,

sugerând stabilirea unui „parteneriat şi a unui dialog structurat între Comisie şi mişcarea

sportivă”, Gonçalo Macedo.

2.8. Sportul în România

Primele asociaţii sportive din România a fost înfiinţate la mijlocul secolului al XIX-

lea. Una din primele s-a numit „Societatea de dare la semn” (înfiinţată în timpul domniei lui

Al. I. Cuza). În primii ani ai secolului al XX-lea s-au extins sporturi precum boxul, ciclismul şi

mai târziu jocurile de echipă. Primul meci de fotbal s-a jucat la Timişoara în 1902 iar în 1910

a fost înfiinţat primul club de rugby în Bucureşti. Doi ani mai târziu a fost înfiinţată în capitală

Federaţia Societăţilor Sportive din România, fiind urmată de înfiinţarea Comitetului Olimpic

Român în 1914. Prima instituţie de învăţământ superior în acest domeniu, Institutul Naţional

de Educaţie Fizică, şi-a deschis porţile în 1923. În perioada dintre cele două războaie mondiale

sportivii români au obţinut primele victorii în concursurile internaţionale.

Oina - sau hoina cum i se mai spunea - este socotită un joc sportiv naţional pentru

români, având, pe pământul românesc, o vechime de cel puţin 6 secole, aşa cum menţionează

cronici şi hrisoave care îi subliniază popularitatea de care se bucura printre copii şi tineri,

printre oşteni şi voievozi. Aşa, de pildă, aflăm că pe timpul lui Vlaicu Vodă, adică prin anul

1364, oina se juca pe plaiurile Ţării Româneşti, ea pătrunzând peste tot: în sate, în comune, în

viaţa oamenilor. Jocul de oină aminteşte de o veche îndeletnicire a daco-romanilor, păstoritul.

A „oina” oile înseamnă a le coborî toamna de la munte la şesul verde, într-o zonă sau localitate

din apropierea unui râu, fenomen numit transhumanţă.

Fotbal - Echipa naţională de fotbal a României îşi începe activitatea prin meciul de la

8 iunie 1922 de la Belgrad, contra Iugoslaviei, scorul fiindu-ne favorabil cu 2-1. La 20 mai

1923 Comisia de Fotbal a FSSR (Federaţia Societăţilor Sportive din România) este admisă la

Congresul de la Zürich ca membră a FIFA. În această calitate de membră a FIFA, România

participă la Turneul Olimpic de Fotbal de la Jocurile Olimpice din 1924 desfăşurate la Paris.

Federaţia Română de Fotbal este membră fondatoare a UEFA în 1954. Din august 1990, FRF

a devenit organ independent de conducere al mişcării fotbalistice din România, primul

preşedinte ales fiind Mircea Sandu.

La nivel internaţional, selecţionata de fotbal a României a participat până acum la 7

38

Campionate Mondiale de Fotbal. Cele mai mari succese le-a înregistrat pe parcursul anilor '90.

În 1994, la Campionatul Mondial din Statele Unite, echipa României a reuşit să ajungă până în

sferturi, clasându-se atunci pe poziţia 6 în clasamentul FIFA. Liderul generaţiei de aur a

fotbalului românesc este Gheorghe Hagi. În prezent, dintre fotbaliştii români celebri pot fi

amintiţi Adrian Mutu și Cristian Chivu.

Cel mai cunoscut club de fotbal din România este Steaua Bucureşti, care în 1986 a fost

prima echipă din estul Europei şi singura din România ce a câştigat Cupa Campionilor

Europeni. De asemenea, în 1989 a mai jucat o finală a Cupei Campionilor Europeni. Altă

echipă de succes din fotbalul românesc este Dinamo Bucureşti care a jucat o semifinală a

Cupei Campionilor Europeni în 1984 iar 1990 semifinala Cupei Cupelor UEFA. Alte cluburi

importante de fotbal sunt Rapid Bucureşti, CFR 1907 Cluj-Napoca şi FC Universitatea

Craiova.

Alte sporturi şi JO. Prima participare a României al Jocurile Olimpice a fost în 1900

când a participat doar cu un singur sportiv. Mai apoi, delegaţia României a fost prezentă la

toate ediţiile Jocurilor Olimpice începând cu anul 1924, excepţie făcând două ediţii de vară,

cele din 1932 şi 1948 şi una de iarnă, cea din 1960. România are un palmares de 292 de

medalii (din care 86 de aur, 89 de argint şi 117 de bronz) câştigate de sportivi la Jocurile

Olimpice de vară, de la prima ediţie, Paris, 1924 până la ediţia Beijing 2008. Prima medalie

olimpică, una de bronz, a fost câştigată la Paris în 1924 de către echipa de rugby. Ea a fost

urmată de una de argint la cursele de cai la Olimpiada din Berlin din 1936. Primele titluri de

campion mondial au fost câştigate în 1934 şi 1936 la sanie, în timp ce boxul românesc obţinea

primul titlu european în 1930 prin Lucian Popescu. În anii '50 s-au înregistrat succese notabile

la tenis de masă feminin, tir, box, lupte şi haltere. Dintre sportivii din această perioadă pot fi

amintiţi Iosif Sîrbu şi Iolanda Balaș. La caiac-canoe România s-a remarcat prin Ivan

Patzaichin iar la canotaj prin Elisabeta Lipă.

Gimnastica românească a avut un număr semnificativ de succese fapt pentru care

România a devenit cunoscută în întreaga lume. Nadia Comăneci, prin performanţele sale

răsunătoare consemnate de istoria sportului ca expresie a perfecţiunii este recunoscută peste

ani de mişcarea olimpică ca sportiva secolului al XX-lea.

La 2 mai 1910 se înfiinţează grupare polisportivă „Tenis Club Roman” (TCR). Aceasta

reunea mai multe discipline: sporturi atletice, canotaj, footbal-rugby (denumirea englezească a

rugby-ului), fotbal, înot, patinaj, sporturi de iarnă, scrimă, tenis şi tir. Culorile noului club erau

39

alb si verde, iar numărul membrilor se apropia de 350. Jocul de rugby avea să apară în cadrul

acestui club peste doi-trei ani, printre promotorii acestei discipline numărându-se Grigore

Caracostea şi Mircea Iconomu. La fel cum s-a întâmplat şi cu jocul de fotbal, primele noţiuni

legate de rugby, precum şi cele dintâi baloane de joc, au fost aduse la Bucureşti de către tineri

români care studiaseră la Paris. Acest proces s-a petrecut pe la începutul secolului al XX-lea.

Jocul de baschet se răspândeşte în Europa la începutul secolului al XX-lea, fiind

prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904, de la St. Louis. În 1932 se constituie

Federaţia Internaţională de Baschet Amator (F.I.B.A.). România s-a aflat printre cele 8 ţări

membre fondatoare ale forului mondial alături de Anglia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia,

Italia, Lituania, Elveţia şi Portugalia. Din 1935 se dispută campionatele europene (la care a

participat şi ţara noastră). La noi în ţară, primele demonstraţii de baschet au fost efectuate în

1920. Până în 1923, baschetul se practica în special în liceele din capitală, organizându-se

sporadic competiţii interșcolare. Federaţia Română de Baschet şi Volei ia fiinţă în 1931.

Dintre performanţele României pe plan internaţional menţionăm clasarea de 3 ori pe locul IV

la campionatele feminine europene (1964,1966, 1968) şi de 2 ori pe locul V la cele masculine

(1957,1967). În 1981, la Campionatele Mondiale Universitare echipa de fete a României s-a

clasat pe locul III, cucerind medalia de bronz, iar echipa masculină a ocupat locul IV.

Tenisul de câmp cu Ion Țiriac și Ilie Năstase (ultimul fiind câştigătorul marelui

premiu FILT în 1972 şi 1973) România a fost de trei ori finalistă în Cupa Davis, fără însă a o

câştiga vreodată. Echipa masculină de handbal a câştigat 4 titluri mondiale.

Scrima în România, este rezultatul împletirii mânuirii armelor şi activităţilor militare

organizate cu influenţa străină pătrunsă prin intermediul războaielor şi schimburilor

economice şi culturale, fiecare epoca aducându-şi contribuţia la scrima sportivă de astăzi. În

perimetrul ţării această activitate s-a aflat printre primele discipline sportive. Prima participare

românească la un concurs internaţional de scrimă are loc în 1910, în Franţa, Mihai Savu

ocupând locul I. În 1911, la Paris, românul Dinu Cesianu cucereşte primul loc la un concurs

internaţional de spadă. În 1932, forul sportiv U.F.S.R. recunoaşte oficial Federaţia Română de

Scrimă.

Atletismul apare în România la sfârşitul secolului al XIX-lea, la iniţiativa studenţilor

care studiau în ţările occidentale. În timpul vacanţelor, aceştia promovau atletismul organizând

competiţii de alergări, sărituri şi aruncări. Primele Campionate Naţionale ale României sunt

organizate în 1914, la 16 probe, şi se adresează doar bărbaţilor. Un an mai târziu, în 1915, se

40

inaugurează la Bucureşti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul

Tineretului. Primul concurs organizat de atletism are loc în 1882 la Bucureşti, cu participarea

elevilor de la liceele Sf. Sava şi Matei Basarab. La atletism, Gabriela Szabó a fost, de

asemenea, de trei ori campioană mondială.

Judo. Judo-ul a fost introdus în Romania prin 1928, de profesorul japonez Heishichi

Ishiguro, unul dintre numeroşii instructori formaţi de Jigoro Kano.

Abia prin anul 1950, după război, judo-ul revine în scena sportivă românească. La

Arad, Mihai Botez a reuşit, în 1957, să-şi facă "acte" pentru secţia sa de la Uzinele de

Vagoane, în acelaşi an prof. loan Avram înfiinţând un cerc de judo la Institutul Agronomic din

Bucureşti. Tot atunci, prof. Florian Frazzei a organizat şi condus un cerc de judo la Şcoala

Sportivă nr. 2 din Capitală. Doi ani mai târziu, în 1959, un mare iubitor de judo, Vasile

Gotelet, tehnician sportiv a înfiinţat un cerc de judo la Uzinele Vulcan din Bucureşti. În 1960,

au apărut, ca ciupercile după ploaie, cercuri de judo la Sibiu, Mediaş, Arad, Iaşi.

Alexandru Siperco, pe atunci membru al Comitetului Internaţional Olimpic C.I.O, a

sprijinit şi el din toate puterile iniţiativa mea (Andrei fiul acestuia, fiind judoka în secţia de

copii Cutezătorii). Aici trebuie să recunosc, am avut noroc pentru că mulţi dintre copiii

demnitarilor politici şi militari ai epocii practicau judo în cluburi şi îşi influenţau într-un fel

părinţii în luarea deciziilor legate de viitorul acestui sport.

Apreciate cum se cuvine au fost şi primele medalii olimpice, cele două medalii de

bronz cucerite de Mircea Frăţica şi Mihai Cioc la Jocurile Olimpice de la Los Angeles in

1984. Tabloul de onoare al Federaţiei de Judo a fost completat mai târziu, cu o altă medalie

olimpică, de Simona Richter, care a ocupat locul III la Jocurile Olimpice de la Sidney din

2000, la categoria 78 kg.39

Sportul în cadrul federaţiilor. În România sportul de performanţă este practicat într-

un cadru organizat, iar organul care îndrumă şi controlează activitatea dintr-o anumită ramură

sportivă poartă numele de federaţie.

Conform statisticii, în România există 57 de federaţii sportive şi 3.379 de secţii afiliate

acestora, 106.632 sportivi legitimaţi, 4.890 antrenori cu normă întreagă, 1.707 instructori,

4.830 arbitri. Federaţia cu cele mai multe secţii sportive afiliate este Federaţia Română de

Fotbal, federaţia cu cei mai mulţi sportivi legitimaţi este Federaţia Română de Tenis, cu

17.185 sportivi, FRF aflându-se pe locul 2 cu 11.441 sportivi. Cei mai mulţi antrenori ţi arbitri

39 www.frjudo.ro – prof. Ioan Moraru41

se află la Federaţia Română de Fotbal, primii fiind în număr de 553, respectiv 467.

Federație Secții Sportivi Antrenori Instructori Arbitri

Federația Ecvestră Română 39 308 29 22 29

Federația Română de Aeronautică 16 121 58 251 84

Federația Română de Alpinism și Escaladă 18 434 2 23 41

Federația Română de Arte Marțiale 168 5427 71 129 138

Federația Română de Arte Marțiale de Contact 78 1292 52 31 40

Federația Română de Atletism 231 3112 505 19 336

Federația Română de Badminton 19 400 24 8 18

Federația Română de Baschet 130 9063 506 - 131

Federația Română de Baseball și Softball 20 1120 27 - 28

Federația Română de Bob și Sanie 16 283 22 - 16

Federația Română de Box 112 1767 149 20 154

Federația Română de Bridge 23 586 24 27 36

Federația Română de Canotaj 34 933 51 1 44

Federația Română de Ciclism 38 231 25 - 33

Federația Română de Culturism 78 1019 69 96 37

Federația Română de Dans Sportiv 99 5038 73 116 55

Federația Română de Fotbal 294 11441 553 76 467

Federația Română de Fotbal Tenis 15 203 - - -

Federația Română de Gimnastică Aerobică 10 182 19 - 15

Federația Română de Gimnastică Artistică 52 866 205 - 87

Federația Română de Gimnastică Ritmică 30 230 31 4 37

Federația Română de Go 14 605 4 24 32

Federația Română de Golf 8 113 - 10 8

Federația Română de Haltere 28 724 45 8 37

Federația Română de Handbal 148 - 340 - 525

Federația Română de Hochei pe Gheață 45 1450 56 - 25

Federația Română de Hochei pe Iarbă 9 152 9 - 14

Federația Română de Judo 129 3364 163 16 103

Federația Română de Kaiac-Canoe 30 925 68 6 11

Federația Română de Karate Kyokushin 24 639 20 19 14

Federația Română de Karate Modern 87 3346 81 50 38

Federația Română de Karate Tradițional 66 2553 71 36 90

42

Federația Română de Karate WKC 39 1683 25 26 23

Federația Română de Lupte Greco-romane 63 2493 97 3 36

Federația Română de Lupte Libere 68 1870 88 2 34

Federația Română de Modelism 51 439 37 14 174

Federația Română de Motociclism 33 387 5 9 21

Federația Română de Natație și Pentatlon Modern 63 2214 136 39 342

Federația Română de Oină 18 274 7 25 16

Federația Română de Orientare 39 346 22 13 119

Federația Română de Patinaj 16 217 23 - 55

Federația Română de Polo 18 840 34 12 18

Federația Română de Popice și Bowling 35 674 24 26 42

Federația Română de Rugby 68 6196 86 32 71

Federația Română de Schi-Biatlon 41 1244 109 8 190

Federația Română de Scrable 10 234 1 3 14

Federația Română de Scrimă 30 859 69 12 81

Federația Română de Taekwondo ITF 22 1296 12 19 37

Federația Română de Taekwondo WTF 41 1466 41 45 72

Federația Română de Tenis 187 17185 254 233 60

Federația Română de Tenis de Masă 77 769 78 33 214

Federația Română de Tir 27 298 33 6 20

Federația Română de tir cu Arcul 10 144 15 - 20

Federația Română de Volei 145 2965 201 11 334

Federația Română de Yachting 11 369 11 7 18

Federația Română de Șah 143 3798 109 124 54

43

Capitolul III

Selecţia în volei la copii 12-14 ani

3.1. Apariţia şi evoluţia jocului de volei pe plan mondial şi la noi în ţară

Voleiul a fost inventat în anul 1895, de Williams G. Morgan director pentru educaţie

fizică a Universităţii Y.M.C.A., Colegiul Holyake, statul Massachussetts din SUA.

Jocul acesta nou a avut la bază modelul jocului de tenis şi iniţial s-a numit

“mintonette”. După un an, în 1896, timp în care i s-au precizat şi primele reguli, jocul a fost

prezentat unei comisii de specialişti, care l-a propus spre a fi difuzat şi practicat schimbându-i

denumirea în volleyball (volley = zbor, ball = minge), la propunerea doctorului A.T. Holsted

din Springfield, denumire care şi-o păstrează şi în prezent.

Organizaţia YMCA, prin filialele sale l-a răspândit şi popularizat în statele din

America şi Asia, apoi el a ajuns şi în Europa.

În Asia este cunoscut în anul 1900 şi foarte repede este inclus în programul Jocurilor

Panasiatice din anul 1913.

În Europa jocul este adus de militarii SUA şi începe să se practice în Anglia în anul

1914 şi apoi în Franţa în 1917. Această ultimă ţară a avut un rol determinant în dezvoltarea

voleiului din acea perioadă pe continentul european. Astfel, între anii 1920-1921 este cunoscut

în Cehia şi Slovacia, Rusia (URSS), Polonia, România, Italia, Spania, Germania, Olanda,

Grecia şi în alte ţări europene. Astfel, în anul 1934, la congresul de la Stockholm din Suedia,

se propune înfiinţarea unei comisii tehnice pentru volei, acţiune care se finalizează abia în

1936 la Berlin, cu prilejul jocurilor olimpice din Germania.

În aprilie 1947 sa înfiinţat Federaţia Internaţională de Volley-ball şi Baschet-ball

(FIVB), precum şi constituirea comitetului de conducere a FIVB, în sarcina căruia stătea

elaborarea unui regulament de joc care trebuia respectat şi aplicat de toate federaţiile afiliate,

precum şi calendarul competiţional al acestui forum internaţional.

44

În România jocul de volei este cunoscut în aceeaşi perioadă de timp ca în celelalte ţări

europene. Foarte repede a început să fie practicat de către elevi şi studenţi din Bucureşti şi în

câteva centre din ţară ca: Ploieşti, Constanţa, Iaşi, Braşov, Timişoara, Cluj, Sibiu, Galaţi,

Buzău, Piatra-Neamţ, etc. S-au păstrat date puţine asupra anului când s-a înfiinţat federaţia de

volei. Disputa se dă între anii 1928 şi 1931. Se precizează totuşi, că în primul an s-a constituit

o Uniune a Cluburilor de Volei şi s-au organizat primele jocuri, iar în al doilea an s-a decis

constituirea Federaţiei Române de Voley-ball şi Baskett-ball, precum şi elaborarea unui

regulament de joc pentru organizarea şi desfăşurarea tuturor competiţiilor voleibalistice.

Anul 1948 aduce şi pe linie organizatorică înfiinţarea Comisiei Centrale de Volei, care,

ulterior, în 1958 se transformă în Federaţia Română de Volei, ca organ juridic independent

care-şi desfăşoară activitatea şi în prezent. Primul campionat a avut loc în anul 1949 numai

pentru echipele masculine, care a dat câştig de cauză echipei Locomotiva C.F.R. Bucureşti,

iar din 1950 se organizează şi pentru echipele feminine, titlul fiind adjudecat tot de echipa

Locomotiva C.F.R. Bucureşti.

Cele mai valoroase rezultate ale echipelor clujene în decursul vremii sunt:- la

masculin:

în anul 1961, locul III Ştiinţa Cluj, antrenor dr. V. Fulger;

în anul 1996, locul I în campionat şi Cupa României “U” ARDAF, antrenor

prof. N. Pop;

în anul 1997, locul II în campionat şi locul I în Cupa României, antrenor prof.

N. Pop.

- la feminin:

în anii 1961 şi 1962, locul III Ştiinţa Cluj, antrenor prof. I. Scurtu;

în anul 1996, locul III “U” ARDAF, antrenor prof. V. Luca;

în anul 1997, locul III “U” SILVA REGHIN, antrenor prof. I. Bânda.

Voleiul este un joc sportiv de echipă care face parte din categoria jocurilor sportive

inventate prin sistemul exerciţiilor sale şi în funcţie de scopul urmărit, voleiul reprezintă atât

un mijloc al educaţiei fizice cât şi un sport - o disciplină sportivă.

Voleiul, alături de celelalte jocuri sportive şi sporturi ocupă un loc important în

sistemul nostru de educaţie fizică, prin valoarea lor practică, igienică şi educativă, concurând

la procesul complex al educaţiei multilaterale a tineretului.

În cadrul lecţiilor de educaţie fizică la orele de clasă sub forma:

45

jocurilor de mişcare (motrice) cu elemente din volei;

jocurilor pregătitoare pentru volei;

jocurilor de volei echipă contra echipă;

iniţierea într-o ramură de sport;

dezvoltarea calităţilor motrice

lărgirea fondului motric.

3.2. Particularităţi psiho – somatice

La această vârstă (12-14 ani) echilibrul sexelor se destramă mai întâi din punct de

vedere somato – funcţional, iar apoi din punct de vedere psihic. Interesele se diversifică,

dorinţa de afirmare devine puternică, încrederea în forţele proprii depăşind barierele obişnuite.

Ca aspiraţie,copilul se consideră matur, iar între fete şi băieţi se creează o anumită

diferenţă. Fetele sunt mai precoce şi îi privesc pe băieţi de sus în timp ce băieţii nu le acordă

mare atenţie. Atât fetele cât şi băieţii au accese de obrăznicie şi de încăpăţânare, ca reacţie la

apariţia adulţilor faţă de aspiraţiile şi tendinţele lor de manifestare.

Gândirea devine abstractă şi critică.

Memoria este logică şi în general capacitatea de asimilare creşte simţitor, iar pe planuri

senzorial perceptive cresc foarte mult capacităţile vizuale şi auditive. Se dezvoltă orientarea

spaţială şi temporară ca şi tendinţă de a interpreta semnificaţiile percepţiilor.

Spiritul de observaţie se dezvoltă în legătură cu unele interese şi manifestări ale

curiozităţi, memoria se transformă din reproductivă în logică.

Afectivitatea, emotivitatea se manifestă activ sau viu în expresiile exterioare ale

mimicii şi pantomimicii prin trecerea din stări de excitaţie ireale la încrederea în sine. Această

etapă este perioada descoperirii de sine, a trezirii interesului pentru propria persoană şi a griji

pentru ţinuta personală. Caracterul irascibil al sentimentelor se exprimă şi în conflictele,

protestele, abandonările şi strategiile. In grupuri mici, restrânse, sunt sensibile, manifestările

de afectivitate de familie şi ale prietenilor fiind capabil la rândul său de sacrificiu în unele

împrejurări.

Dragostea apare ca o îmbinare a ataşamentului cu sexualitatea. Fetele trăiesc o

dragoste nesenzuală, în timp ce băieţi pot manifesta comportamente mai puţin subtile, care

decepţionează sau jignesc în anumite împrejurări.

Tot în acest interval de timp apare idealul în viaţă, primele gânduri spre profesiunea

46

viitoare. Si în acelaşi timp apar şi primele orientări spre activităţi de interes social.

Independenţa gândirii se asociază cu sentimentul autonomiei morale, al echităţii, al onoarei.

Personalitatea oglindeşte noua stare a preadolescentului, apropiindu-se de stadiul de

caracterizare.

Sistemul cardiovascular se dezvoltă lent în etapa pubertară, iar arterele au un diametru

proporţional mai mic decât la un adult, prezentând dificultăţi de adaptare la eforturi.

Funcţia respiratorie se ameliorează şi creşte capacitarea vitală şi implicit simplitudinea

mişcării respiratorii. Subliniem în mod deosebit faptul că în această perioadă au loc creşteri

anuale în greutate de până la 9-10 kg şi înălţime până la 10-12 m.

Fenomenul de acceleraţie, creşterea accelerată în greutate şi înălţime, deteriorează

raportul de greutate-forţă. Scad atât precizia în mişcări cât şi îndemânarea. Acestea duc la

dereglarea unor execuţi tehnice. In această perioadă se impune un antrenament intensiv pentru

dezvoltarea forţei, vitezei şi rezistenţei.

În funcţie de specificul jocului de volei şi de perioada pe care o parcurg copii, respectiv

jucătorii, începând cu această vârstă se creează substratul nervos şi locomotor necesar

învăţării, deprinderilor motrice complexe, respectiv perfecţionarea acţiunilor individuale

precum şi pentru eforturile de viteză.

Ţinând seama de faptul că fiecare copil îşi parcurge propria pubertate, trebuie acordată

o atenţie deosebită individualizării efortului în funcţie de specificul fiecărui joc de volei.

Nu se recomandă eforturile maxime. In schimb se poate folosi un număr mare de

exemple fizice cu o structură diferită a mişcărilor şi de un caracter variat a eforturilor neuro-

musculare.

Aceste exerciţii care favorizează eforturile mai cunoscute contribuie la dezvoltarea

tipurilor dinamice.

La jucătorii cuprinşi în activitatea voleibalistică până la vârsta de 13-14 ani se

recomandă să nu lipsească dezvoltarea fizică armonioasă cu accent pe dezvoltarea

musculaturii spatelui.

În cea ce prevede calitaţile motrice se pune accent pe următoarele dintre ele: din cadrul

vitezei, dezvoltarea vitezei de reacţie, însuşirea startului clasic şi din poziţii specifice jocului

de volei, dezvoltarea vitezei de alergare, a schimbului de direcţie şi oprire în poziţii specifice

echilibrate.

Din cadrul forţei, însuşirea tehnicii exerciţiului cu îngenunchiere, formarea bazei

47

anatomo-funcţionale necesară mai târziu.

Dezvoltarea prioritară a grupelor mari de muşchi. Însuşirea exerciţiului de bază pentru

detenta la trenul inferior şi superior. La detentă forţă-viteză.

Din cadrul rezistenţei dezvoltarea parţiala a celei aerobe. La vârsta de 11-13 ani

supleţea se dezvoltă foarte uşor şi trebuie reţinut faptul că deficienţele din cadrul supleţei

prelungesc timpul învăţării şi perfecţionării acţiunilor de joc, limitează dezvoltarea.

3.2.1. Forţa

Dintre formele de manifestare ale forţei (maximă, explozivă, în regim de rezistenţă),

voleibaliştii trebuie să se ocupe în special de forţa explozivă.

Dintre formele specifice de manifestare a forţei de cea mai mare importanţă este cea de

săritură (detenţa = forţa în regim de viteză).

Forţa specială combinată cu viteza se manifestă în schimbarea direcţiei în deplasare,

oprirea din deplasare, serviciul şi atacul puternic.

- parcurgerea etapei întâi a dezvoltarii fortei;

- însuşirea tehnicii exerciţiilor cu îngreunări;

- formarea bazei anatomo-funcţionale necesare mai târziu lucrului cu îngreunări mai

mari;

- dezvoltarea prioritara a grupelor mari de muşchi;

- însuşirea exerciţiilor de bază pentru detentă la trenul inferior si superior.

3.2.2 Viteza

Această calitate motrică prezintă trei forme de manifestare: viteza de reacţie, de

execuţie şi de repetiţie. Toate aceste forme de manifestare ale vitezei îmbracă aspecte specifice

în fiecare acţiune tehnico - tactică a jocului de volei.

Pentru viteza de execuţie din cadrul diferitelor acţiuni o mare importanţă o are

însuşirea la un nivel înalt a tehnicii. Numai astfel efortul volitiv şi concentrarea atenţiei pot fi

canalizate în totalitate spre manifestarea vitezei.

Viteza de repetiţie se manifestă în joc şi la antrenamente, în cadrul săriturilor din linia

I, al repetărilor şi a alternărilor acţiunilor de atac şi de apărare etc.

În cadrul dezvoltării vitezei de repetiţie mişcările trebuie executate degajat, fără

încordări inutile.

48

Viteza de repetiţie a săriturilor necesită dezvoltarea complexului forţă - viteză.

- Viteza de deplasare şi de schimbare a direcţiei se manifestă în cadrul majorităţii

acţiunilor (preluare din serviciu, din atac, lovitură de atac, blocaj, dublare etc.). Se poate vorbi

de viteză de deplasare înainte, laterală şi înapoi. Această formă se manifestă şi-n cadrul

schimbării direcţiei din deplasare înainte şi din deplasare laterală.

- Viteza de oprire este utilă în volei mai ales la acţiunile care necesita oprire

echilibrată, în poziţii stabile după o deplasare rapidă cum ar fi: preluarea din atac, din blocaj,

din serviciu, din autodublaj şi din ridicare etc.

Dezvoltarea vitezei de oprire necesită perfecţionarea tehnicii şi mai ales exersarea

acţiunilor cu accent pe aceasta.

- dezvoltarea vitezei de reacţie;

- însuşirea tehnicii startului clasic si din poziţii specifice voleiului;

- dezvoltarea vitezei de alergare, a schimbării de direcţie si a opririi în poziţii specifice,

echilibrate (oprire în unul şi doi timpi, cu fandare);

3.2.3. Îndemânarea

Aceasta se manifestă în volei ca şi celelalte calităţi motrice, în cadrul deprinderilor

specifice. Dintre aspectele specifice menţionăm: coordonarea ochi - cupă şi ochi - antebraţ,

simţul mingii, capacitatea de anticipare a mişcării mingii şi a jucătorilor, ambidextria (mâna,

picior şi chiar trunchi), capacitatea de reproducere a mişcării, dirijarea mişcării şi motricitatea

analitică (degete, mână).Condiţii pentru dezvoltarea îndemânării specifice:

- îmbunătăţirea ambidextriei prin volum de repetări cu 25% mai mare (preluare şi

fandare cu mâna şi respectiv piciorul neîndemânatic);

- modificarea unor deprinderi naturale (stând, mers, alergare);

- exersarea din poziţii diferite şi în condiţii mereu schimbătoare;

- acţiuni cu pronunţat scop tactic (constanţă, precizie, anticipare);

- "ruperea" stereotipului motric la unele deprinderi specifice (în cadrul fentelor, la

corectarea unor deprinderi greşite).

- dezvoltarea coordonării generale şi specifice;

- capacitatea de reproducere a mişcării şi cea de dirijare a mişcărilor;

- supleţea;

- ambidextria;

49

- echilibrul şi orientarea în spaţiu;

- aspecte ale îndemânării specifice apărării şi atacului.

3.2.4. Rezistenţa

În ceea ce priveşte rezistenţa specifică, aceasta se manifestă în cadrul repetării unor

acţiuni rapide cu starturi, opriri, loviri ale mingii combinate cu sărituri pentru atac şi blocaj.

Reprizele de efort intens sunt intercalate cu pauze active sau pasive. Repetarea într-un meci

sau set a reprizelor de efort necesită o rezistenţă generală şi specifică. Solicitarea rezistenţei

este mai mare în cadrul meciului dintre două echipe cu valori apropiate şi deosebit de mare în

cadrul unui turneu când acestea prezintă indici ridicaţi atât tehnico - tactici cât şi a celorlalte

componente ale jocului.

Rezistenţa specifică se manifestă în volei, în special prin rezistenţa de joc cu unele

aspecte specifice în linia a II-a şi în linia I. Eforturile din linia I şi a II-a se succed ca urmare a

rotaţiei. În cadrul evaluării rezistenţei de joc se pot folosi: durata jocului, numărul şi durata

seturilor, numărul şi durata fragmentelor de joc din linia I şi a II-a, numărul săriturilor şi

durata pauzelor.

- accent pe dezvoltarea forţei triplei extensii prin influenţare selectivă;

- dezvoltarea capacităţii de a ridica greutăţi mari (eforturi mari şi maxime - economie

de timp);

- dezvoltarea în continuare a masei musculare la grupele mari (spate, abdomen).

Calităţile motrice de bază: forţa, viteza, îndemânarea şi rezistenţa se manifestă în

volei sub diferite aspecte specifice.

3.3. Selecţia la nivelul bazei de masă a voleiului de performanţă

Selecţia este un proces complex, continuu, care se adresează tuturor categoriilor de

vârstă, finalizat prin promovarea elementelor tolerante pe verticala performanţei sportive.

Selecţia este fără îndoială indispensabilă, însuşi competitivă, în întrecerea sportivă,

constituind într-un fel o permanenţă selecţie datorită faptului că performanţele se aproprie tot

mai mult de limitele posibilităţilor omeneşti, pentru ameliorarea lor este chemată ştiinţa.

Ştiinţa are rolul eliminări timpului pierdut şi a energiei depuse atât de specialişti cât şi

de subiecţi care nu posedă înclinaţi deosebite pentru sportul de performanţă.

50

Sistemul de selecţie beneficiază în prezent de următoarele condiţii:

- Existenţa unei concepţii unitare asupra selecţiei în sport;

- Criterii de deplasare precoce a calităţilor somato-funcţionale şi psihomotrice

particularizate pentru volumul de performanţă;

- Sistemul de norme şi probe de control pe nivele de pregătire şi de sex;

- Un sistem de instruire organizat(cluburi sportive şcolare şi clase speciale de volei)

- Un sistem competiţional relativ stabil care verifică nivelul de pregătire şi care

validează sau nu o bună selecţie prin rezultatele obţinute.

3.4. Factorii decizionali ai selecţiei ştiinţifice

Selecţia ştiinţifică dispune de o serie de factori decizionali sistematizaţi în selecţia

prezentată. Aceşti factori trebuie cercetaţi şi cunoscuţi pentru a se putea stabili prognoza

disponibilităţilor subiecţilor în concordanţă cu cerinţele jocului modern.

- Necunoaşterea limitei posibilităţilor bio-psihico-motrice;

- Hipertrofia unor calităţi prin pregătire;

- Limitele biologice şi ereditare;

- Situaţiile limită şi interdependenţa bio-psihică socială;

- Compensarea în transformarea pozitivă a deficitului biomotric şi psiho-social;

- Diagnosticarea oportună a calităţilor stabile;

- Corelarea compensatorie a calităţilor specifice.

3.5. Criterii de selecţie

3.5.1. Criteriul medico – biologic

Criteriul medico - biologic se referă în general la aprecierea stării de sănătate şi a

nivelului de dezvoltare fizică generală a subiectului examinat. Aprecierea dezvoltării fizice

priveşte, printre altele:

statura (talia);

anvergura;

lungimea membrelor inferioare;

deficienţe fizice contraindicate voleiului.

Examenul medico - sportiv trebuie repetat periodic pentru aprecierea stării de sănătate,

a dezvoltării fizice şi starea funcţionala a diferitelor aparate şi sisteme.

51

3.5.2. Criteriul motric

Potrivit specificului din volei se impun exigenţe mari privind viteza (de reacţie, de

execuţie, de repetiţie), îndemânarea generală şi specifică precum şi bagajul de deprinderi

motrice.

Dintre calităţile motrice, destul de restrânse la număr, viteza este cea care îi

avantajează pe sportivii cu indici ridicaţi în această direcţie, ea manifestându-se mai complex

în cazul voleiului, deoarece acesta se axează în special pe viteză (I. K. Ghermanescu si C.

Florescu).

Substratul morfo-funcţional al vitezei se maturizează în jurul vârstei de 13 ani, dar

predicţia vitezei se poate face începând de la 10 ani, la fete şi 12 ani, la băieţi, când aceştia

realizează 80% din viteza pe care o vor avea la 16 ani. Dacă până la 14 ani nu s-au dezvoltat

cele trei forme de manifestare ale vitezei, jucătorul nu este dotat genetic pentru performanţă

(M. Georgescu).

În afară de calităţile motrice stabile, viteză şi îndemânare, ne interesează în mare

măsură capacitatea de însuşire a acţiunilor specifice în toate perioadele selecţiei. Aceasta

depinde de îmbinarea optimă a calităţilor motrice (viteză, îndemânare) cu calităţile

neuropsihice (echilibrul cortical, rapiditate de decizie). În practică capacitatea motrică se poate

verifica prin: variante de sărituri, exerciţii de îndemânare cu mingea etc.

3.5.3. Criteriul psihologic

Dezvoltarea psihică ne interesează, deşi, nu poate fi apreciată cu uşurinţă şi

obiectivitate. O importanţă deosebită o reprezintă verificarea personalităţii şi calităţile

individuale. Un mijloc util pentru acest lucru îl constituie jocul de verificare sau chiar cel

fragmentar, precum şi exerciţiile complexe cu elemente de întrecere din cadrul jocului de

volei.

Din punct de vedere psihologic ne mai interesează capacitatea de învăţare, simţul

mingii, gândirea şi capacitatea de decizie, toate acestea constituind aptitudini deosebit de

importante pentru practicarea jocului de volei.

De asemenea, trebuie verificate motivaţia pentru performanţă, interesul, pasiunea

pentru volei, rezistenţa la emoţii şi capacitatea de a participa în competiţii.

Tipul temperamental preferat este cel puternic echilibrat, cu manifestări pozitive

52

privind capacitatea de muncă, rezistenţă faţă de greutăţi şi perseverenţă în depăşirea

momentelor dificile (emoţii negative şi tensiunea în competiţii).

3.5.4. Mijloace pentru selecţie

În cadrul selecţiei primare se pot verifica elevii prin diferite mijloace:

variante de sărituri în înălţime, pe obstacole, peste obstacole (ştachete);

idem în lungime;

sărituri din poziţii neobişnuite (cronometrate);

jocuri motrice (dinamice) simple;

stând în depărtat, prinderea mâinii partenerului care încearcă să-l atingă;

stând (sau şezând) cu spatele, întoarcere la semnal şi prinderea a două mingi;

săritura peste capră şi prinderea unei mingi în timpul aterizării;

rostogolire pe saltea şi prinderea a 2 mingi aruncate.

Pentru selecţia copiilor în general se foloseşte un sistem de 8 probe (transformate în

puncte) prevăzut ca şi criteriu de selectie în sport, deci aplicabil şi în volei. Pentru avansaţi se

aplică sistemul probelor şi normelor stabilite de F. R. Volei.

3.6. Etapele selecţiei

Selecţia presupune un ansamblu de verificări periodice care să depisteze şi să confirme

aptitudinile copiilor în procesul de instruire.

3.6.1. Selecţia iniţială (preliminară)

În cadrul selecţiei iniţiale accentul cade pe depistarea elevilor dotaţi şi iniţierea în jocul

de volei.

Atragerea copiilor spre practicarea voleiului se va efectua prin mijloace şi metode

variate ăi atractive.

În această etapă se va urmări însuşirea corectă a acţiunilor din punct de vedere tactic,

tehnic, fizic şi psihologic. Dintre acestea se va pune accent deosebit pe componenta tehnică,

iar în cadrul acesteia pe aspectele dominante. În nici un caz nu se vor urmări rezultatele din

competiţii.

Depistarea copiilor cu aptitudini sportive deosebite se poate efectua prin:

53

asistenţe la lecţiile de educaţie fizică;

urmărirea copiilor în pauze şi în joaca lor independentă;

discuţii cu ceilalţi profesori şi cu părinţii copiilor;

urmărirea evoluţiei lor în activitatea competiţională ocazională şi mai ales în

campionatul cu caracter permanent al şcolii;

organizarea de ştafete şi jocuri cu caracter de depistare care trebuie astfel desfăşurate

încât să provoace manifestarea tuturor aptitudinilor şi disponibilităţilor copiilor, din

punct de vedere motric, tehnic, tactic şi psihologic.

Este foarte dificil să se diferenţieze un copil dotat de unul mai puţin dotat şi de aceea

se recomandă testări repetate, pe o perioadă mai îndelungată.

3.6.2. Selecţia secundară (intermediară)

În cadrul selecţiei secundare accentul se va pune pe învăţarea, consolidarea şi chiar

perfecţionarea unor acţiuni şi a ansamblului de joc potrivit modelului intermediar preconizat,

raportat la nivelul stadial al acestora.

3.6.3. Selecţia finală (decisivă)

Selecţia finală are ca scop pregătirea pentru voleiul de performanţă. În acest sens se va

urmări constanţa şi eficacitatea în acţiunile tehnico - tactice, dezvoltarea capacităţii de

concurs, pregătirea fizica, teoretică şi psihologică, adecvate jocului de volei competiţional.

Selecţia corespunde vârstei de 15-16 ani la eleve şi 17-18 ani la elevi.

Profesorii din gimnaziu pot obţine unele performanţe şi cu elevii din clasele a VII-a şi

a VIII-a mai ales dacă selecţia a început din clasele III-IV.

În general selecţia trebuie să aibă un caracter deschis, de aceea profesorul poate să

includă în permanenţă şi alţi elevi dotaţi în pregătire şi în acelaşi timp poate să renunţe la cei

care pe parcurs nu dovedesc reale calităţi psiho-somatice şi motrice pentru practicarea acestui

joc sportiv atât de îndrăgit şi simpatizat de copii şi tineret.

3.7. Metode de cercetare folosite

3.7.1. Studiul materialului bibliografic

Materialul bibliografic care a stat la baza elaborării acestei cercetări au fost mai multe

lucrări de specialitate cum ar fi, cele care tratează atât problemele din jocul de volei cât şi din

54

alte specialităţi ca: Anatomia, Psihologia, Biochimia, alte jocuri sportive de echipă.

Materialul studiat redă semnificaţia şi direcţia actuală către care se îndreaptă instruirea

la (juniori III) în antrenoratul specific jocului de volei pentru realizarea performanţelor dorite

la nivelul unei astfel de eşalon voleibalistic.

Este necesar abordarea cu mai mult curaj şi răspundere a problemelor jucătorilor de

volei şi nu numai, ştiindu-se faptul că e nevoie mai mult de elaborarea şi folosirea unor

metode de instruire cât mai eficiente care propulsează performanţa voleibalistică.

3.7.2. Observaţia pedagogică

În cadrul acestei metode am căutat să abordez şi înregistrez modul în care jucătorii

participă activ la construcţia şi finalizarea atacului, precum şi organizarea apărării în cadrul

antrenamentelor şi competiţiilor acestui eşalon voleibalistic. Pe parcursul antrenamentului în

practica antrenoratului cu elevii, aceştia au fost testaţi la probele şi normele de control

specifice vârstei de 13 – 14 ani.

3.7.3. Experimentul pedagogic

Acesta s-a desfăşurat în perioada 10.10.2011 – 02.04.2012. în cadrul Şcolii Generale

Spermezeu, judeţul Bistriţa-Năsăud şi a cuprins un număr de 22 elevi dintre care 3 s-au retras

pe motiv de situaţie şcolară precară, 3 au fost îndepărtaţi pe motiv că manifestau un interes

mai redus pentru această activitate, 3 au plecat împreună cu familia din ţară. Pe parcurs am

mai depistat 2 copii cu calităţi deosebite pe care i-am încadrat în lotul echipei de juniorii III

speranţe, având un lot de 15 jucători.

Menţionez că am fost sfătuit şi ajutat în pregătirea echipei de domnul profesor Bogdan

Măierean de la Şcoala Generală din Spermezeu.

Aceşti copii fiind la nivelul vârstei de 13-14 ani, specific campionatului de speranţe, an

competiţional 2011 – 2012.

Probele de control sunt:

- detentă fără elan, cu elan;

- săritură în lungime de pe loc;

- deplasare laterală 10x3 m;

- deplasare înainte înapoi 6x6 m;

- 1000 m. Rezistentă;

55

- viteză 50 m.

Probele care se referă la dezvoltarea somatică:

- talia;

- greutatea;

- perimetrul somatic;

- capacitatea vitală

Înregistrarea datelor sunt prezentate în anexe.

În concluzie se poate aprecia faptul că lucrarea prezentată cu investigaţiile urmărite şi-

a atins scopul propus atât ca rezultat cât şi ca performanţa sportivă, utilizând un număr adecvat

de mijloace care au fost raţionalizate şi standardizate pe tot parcursul procesului de instruire,

pe baza mai multor operaţii care în final au scos în evidenţă atât mijloacele cât şi metodele

folosite ce corespund cerinţelor realizării scopurilor propuse pentru întregirea eşalonului de

jucători de la acest nivel stadial de pregătire voleibalistică.

Lucrarea este utilă şi cadrelor de specialitate care predau jocul de volei la cluburile

sportive şcolare, vizând în mod deosebit eşalonul grupelor de începători, avansaţi şi

perfecţionaţi (nivel de echipă din campionatul naţional de speranţe).

56

Capitolul IV

Concluzii şi propuneri

4.1. Parte teoretică

În perioada postbelică sportul şi-a pus amprenta asupra proceselor social-politice de

transformare a ţării, fiind un important mijloc de propagandă politică şi de atragere a tinerilor

în rândul organizaţiilor comuniste. Mult mediatizata sintagmă “adevărat sport de masă” a avut

o acoperire destul de semnificativă şi în fapte în atragerea unui număr din ce în ce mai mare de

tineri spre practicarea exerciţiilor fizice, construirea de baze sportive unde aceştia să-şi poată

desfăşura activitatea, instruirea de personal calificat care să-i îndrume. Componenta de

educaţie politică a constituit o sarcină importantă a tuturor cluburilor şi asociaţiilor sportive.

Pe lângă fiecare organism sportiv funcţiona o persoană responsabilă cu educaţia politică a

tuturor celor implicaţi în activitatea respectivă. Puterea politică a realizat rolul important, de

mijloc de propagandă comunistă şi de formare în exterior a unei imagini favorabile României

şi lui Nicolae Ceauşescu, pe care sportul îl poate avea pe plan internaţional şi a acordat

mişcării sportive o atenţie deosebită. Probabil, cea mai puternică lovitură de imagine pe care a

dat-o regimul lui Ceauşescu în Occident a fost legată de fenomenul sportiv. Este vorba de

nealinierea alături de toate celelalte state ale blocului comunist la boicotarea Jocurilor

Olimpice de la Los Angeles din 1984. Fenomenul sportiv, ca mai toate domeniile de activitate,

a fost reflectat în presa „Epocii N. Ceauşescu” în conformitate cu viziunea regimului asupra

acestui segment de activitate. Principalii vectori de opinie, chiar şi în ceea ce priveşte

fenomenul sportiv, erau tot cele două cotidiene centrale, Scânteia şi România liberă, mai ales

pe probleme sensibile care aveau şi conotaţii politice (rezultate deosebite ale sportivilor

români în întrecere cu sportivii „capitalişti”, cazurile de fugă în străinătate ale unor sportive

celebri, dezvoltarea unor relaţii preferenţiale cu anumite state pe linie sportivă, etc.). Astfel,

principalul cotidian de specialitate (Sportul) era orientat, aşa cum era şi firesc, spre

evidenţierea performanţelor sportivilor români în competiţiile internaţionale, pe popularizarea 57

rezultatelor tehnice din mai toate disciplinele sportive, casete tehnice, etc. Trebuie evidenţiată

preocuparea ziariştilor din echipa cotidianului de a populariza rezultatele tehnice din mai toate

disciplinele sportive, chiar şi a celor mai puţin populare, cu accent deosebit pe cele olimpice.

Sub îndrumarea Secţiei de Propagandă şi Agitaţie din cadrul C.C. al P.C.R. în presă apăreau

cu regularitate articole „tematice”. Erau prezentate exemple pozitive, „de urmat”, atât în ceea

ce priveşte aspecte tehnice cât şi organizatorice de la diferite nivele de practicare a sportului.

Puteau fi întâlnite constant în presa vremii, chiar articole critice (unele „îndrăzneţe”, privite

acum sub rezerva timpului), fie că era criticată activitatea unor asociaţii sportive mai mici,

precaritatea bazei materiale, selecţia făcută de unii selecţioneri sau materialismul unor sportivi

care înregistrau eşecuri, etc.

De asemenea, popularizarea sportului de masă (“sportului pentru toţi”) a fost făcută cu

consecvenţă atât în presa centrală cât şi în cea locală. Proba timpului a demonstrat că a fost

făcută şi cu eficienţă (dovadă stau numeroşii campioni ai României selecţionaţi pentru sportul

de performanţă în urma unor astfel de întreceri). Pe lângă aceste articole cu exemple pozitive,

o prezenţă constantă în presă o aveau şi cele de „critică constructivă”. Secţia de Propagandă şi

Agitaţie din cadrul C.C. al P.C.R. se îngrijea să fie publicate de fiecare dată modificările

cadrului legislativ care reglementau desfăşurarea activităţii sportive şi hotărârile legate de

orientare metodică luate de consfătuirile naţionale ale specialiştilor din domeniul educaţiei

fizice şi sportului. Aprecierile apărute în presa străină ca ecou la marile performanţe ale

sportivilor români în întrecerile internaţionale de anvergură erau evidenţiate de fiecare dată,

inducându-se totodată părerea că aceste succese se datorează nu atât talentului sportivilor şi

priceperii tehnicienilor ci mai degrabă sistemului politic care asigura cadrul organizatoric

necesar pregătirii acestora. Un accent deosebit s-a pus în întreaga presă (atât cea sportivă cât şi

în restul publicaţiilor) pe evidenţierea contribuţiei sistemului politic la obţinerea fiecărui

succes al sportivilor români. Prima pagină era rezervată întotdeauna de scrisorile de mulţumire

pentru grija acordată de partid şi pentru condiţiile extraordinare de pregătire asigurate.

Rezultatele bune obţinute de sportivii români în marile competiţii internaţionale erau

întotdeauna prezentate ca fiind meritul sistemului politic şi aveau rolul de a demonstra

superioritatea acestuia în comparaţie cu alte sisteme politice. Comparativ cu succesele sportive

obţinute în concurenţă cu sportivii din celelalte state comuniste, trebuia să demonstreze mai

buna aplicare practică a concepţiilor privitoare la activitatea de educaţie fizică şi sport de către

România. Puterea politică a realizat rolul important, de mijloc de propagandă comunistă şi de

58

formare atât în interior cât şi în exterior a unei imagini favorabile României şi lui Nicolae

Ceauşescu, pe care sportul îl poate avea. Ca atare a acordat reflectării fenomenului sportiv în

presă o atenţie deosebită.

În legătură cu fuga peste hotare a Nadiei Comăneci, unul dintre biografii marii noastre

campioane, Geo Raeţchi, este de părere că principala motivaţie care a determinat-o să recurgă

la această soluţie a fost determinată de marginalizarea către care a fost împinsă cu bună ştiinţă

şi premeditat de către vârfurile puterii. „I s-a dat un post de ochii lumii. Sentinţa era hotărâtă:

blazare şi anonimat. Cineva avea interesul ca ea să nu mai însemne nimic, faima sa deranja

anumite persoane” – susţine scriitorul, cu toate că şi-ar fi putut reprezenta pe mai departe ţara

în cadrul forurilor sportive internaţionale.

Poate chiar din această pricină după 1984 nu i s-a mai permis să călătorească în

Occident, iar în estul socialist a mai păşit o singură dată, în 1986 la Moscova. Comparativ cu

alţi sportivi de succes, Nadia nu s-a bucurat de nici un privilegiu. Ducea o existenţă comună,

plătea rată la casă, taxă de celibat, telefon, lumină etc.

Întrebată fiind dacă nu ar avea curiozitatea să-şi vadă dosarul de urmărire păstrat la

CNSAS, Nadia Comăneci şi-a exprimat dezinteresul pentru un atare demers, întrucât în filele

acestuia ar putea găsi cu siguranţă numele unor informatori din cercul de prieteni, oameni pe

care marea noastră sportivă doreşte să-i investească şi pe mai departe cu încrederea ei. Ea

manifestă o deosebită înţelegere pentru cei care s-au pretat la colaborarea cu fosta Securitate,

date fiind rigorile impuse de regimul comunist şi nu în cele din urmă siguranţa traiului zilnic al

fiecăruia. „Am trăit într-un sistem în care lumea încerca să supravieţuiască. Fiecare îşi vedea

de pielea lui. Chiar dacă vreunul dintre prietenii mei a fost nevoit să spună ceva, am înţeles că

asta trebuia să facă, dar nu vreau să ştiu cine a fost” – spune Nadia. Aceeaşi părere este

împărtăşită şi de Hagi. În schimb arădeanul Marcel Coraş şi-a manifestat dorinţa de a-şi vedea

dosarul de urmărire, însă nu din motive legate de curiozitatea de a-i identifica pe informatori,

ci mai degrabă pentru a se distra pe seama notelor informative ce făceau referire la

comportamentul acestuia sub aspect extra-sportiv, cunoscut fiind faptul că fostului sportiv îi

plăcea să zăbovească la câte un şpriţ. „Îmi plăcea să mi se toarne, nu să torn” – mărturiseşte cu

umor Coraş.

După cum se vede, situaţia din sportul românesc era mai apropiată, sub aspectul

neregulilor care-l apăsau, de cea descrisă în lucrările sovietice de propagandă anti-occidentală

ale anilor ’50. Sentinţele de genul „Organizaţiile sportive burgheze sunt nişte întreprinderi ale

59

căror proprietari exploatează fără milă pe oamenii cei mai puternici, asigurându-şi un profit

maxim” sau „În ţările capitaliste sportivii se vând şi se cumpără, corupţia şi goliciunea sunt

caracteristicile sportului burghez” emise în 1955 de activistul Kukuskin48, puteau fi atribuite

foarte bine şi sportului socialist. În concluzie putem spune că implicarea Securităţii în

domeniul sportului a fost un fenomen real, care odată cu trecerea anilor a devenit tot mai activ,

atingând apogeul în ultimii ani ai “Epocii de Aur”. Ea s-a realizat sub multiple forme cum ar

fi: racolarea de informatori din rândul sportivilor, antrenorilor sau conducătorilor,

însoţirea/urmărirea delegaţiilor sportive la întrecerile sportive din Occident pentru a

preîntâmpina evadarea acestora din lagărul comunist, sprijinirea actelor de dopaj dirijat în

vederea obţinerii unor performanţe deosebite care să poată fi utilizate de regimul politic în

scop de propagandă internă şi externă, presiune asupra a diferiţi sportivi sau cluburi sportive în

preajma întrecerilor cu echipele protejate de Securitate pentru a-i forţa să evolueze cu teamă şi

evident cu un randament scăzut, astfel încât să le faciliteze acestora succesul pe teren.

Colapsul sistemului comunist din România s-a făcut resimţit şi în sectorul sportiv. Mizeria

traiului cotidian al populaţiei a fost resimţită şi de performerii noştri, care, oricum, faţă de

semenii lor din ţară se bucurau de oarecare privilegii oferite de deplasările în străinătate şi de

alte câteva avantaje oferite prin grija partidului. Acelaşi partid era însă şi autorul unor

imixtiuni nepermise în munca antrenorilor şi sportivilor, intervenţii care s-au dovedit în cele

mai multe cazuri nefericite şi păguboase. Pe de alta parte însă, nu putem încheia fără a

evidenţia încă o dată progresul extraordinar pe care îl înregistrează mişcarea sportivă în

general pe perioada supusă cercetării noastre. Rezultatele sportive înregistrate de sportivii

români la competiţiile majore, creşterea semnificativă a numărului practicanţilor de activităţi

sportive şi creşterea numărului bazelor sportive şi al antrenorilor calificaţi fiind principalele

motive care ne îndreptăţesc să facem această afirmaţie.

4.2. Parte practică

În concluzie se poate aprecia faptul că lucrarea prezentată cu investigaţiile urmărite şi-

a atins scopul propus atât ca rezultat cât şi ca performanţa sportivă, utilizând un număr adecvat

de mijloace care au fost raţionalizate şi standardizate pe tot parcursul procesului de instruire,

pe baza mai multor operaţii care în final au scos în evidenţă atât mijloacele cât şi metodele

folosite ce corespund cerinţelor realizării scopurilor propuse pentru întregirea eşalonului de

jucători de la acest nivel stadial de pregătire voleibalistică.

60

Lucrarea este utilă şi cadrelor de specialitate care predau jocul de volei la cluburile

sportive şcolare, vizând în mod deosebit eşalonul grupelor de începători, avansaţi şi

perfecţionaţi (nivel de echipă din campionatul naţional de speranţe).

BIBLIOGRAFIE

1. Allison, L., (1986), „The Politics of sport”, Manchester University Press

2. Cioroianu, A., (2007), „Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria

comunismului românesc”, Bucureşti, Editura Curtea Veche

3. Dragnea, A., (1996), ,,Antrenamentul sportiv”, Bucureşti, Ed. Didactică şi

Pedagogică

4. Demeter, A., (1972), ,,Fiziologia sporturilor”, Bucureşti, Ed. Stadion

5. Drăgan, I., (1989), ,,Selecţia şi orientarea medico-sportivă”, Bucureşti, Ed. Sport-

Turism

6. Drăgan, I., (1992), „Martor la 8 olimpiade de vară”, Bucureşti, Editura Porus

7. Epuran, M., (1976), ,,Psihologia educaţiei fizice” Bucureşti, Ed. Sport-Turism

8. Espy, R., (1981), „The politics of the Olympic Games”, Los Angeles, Univerity of

California Press

9. Ghenadi, V., (1994), ,,Model şi modele în voleiul de performanţă”, Bacău, Ed.

Plumb

10. Macarţev, A. N., (1948), „Colectivul sportiv din întreprinderi”, Editura

Confederaţiei Generale a Muncii

11. Marx, K., (1962), „Opere I, vol. XIII, partea I”, Bucureşti, Editura Politică

12. Mocanu, M. R., (1981), „Cenzura comunistă, Bucureşti, Ed. Albatros

13. Nacu, Alexandra, (2002), „Le corps sous controle: apercu du sport sovietique, în

Revue Regard sur L’Est janvier”, Bucureşti

14. Pînzaru, P., (1975), „Sociologia propagandei”, Bucureşti, Caiet documentar,

Academia „Ştefan Gheorghiu”

15. Poenar, A., Răcăşan. T., (1969), ,,Pregătirea sportivă a copiilor în jocul de volei”

Bucureşti, Revista IEFS

16. Poenar, A., (1999), ,,Volei - Teotie, tactică, metodică”, Cluj-Napoca, Ed.

Risoprint

17. Poenar, A., (2003), ,,Volei - Teorie, tactică, metodică”, Cluj-Napoca, Ed. Risoprint

61

18. Postolache, N., (1975), „Din istoria mişcării sportive muncitoreşti şi de mase”,

Bucureşti, Editura Sport-Turism

19. Ponomariov, N.I., (1977), „Funcţiile sociale ale culturii fizice şi sportului”,

Bucureşti, Editura Sport-Turism

20. Riordan, J., (1981), „Sport under Communism: the USSR, Czechoslovakia, the

GDR, China, Cuba,” London, McGill-Queen’s University Press

21. Scarlat, E. (1976), ,,Volei - Pregătirea echipelor şcolare”, Bucureşti, Ed. Sport-

Turism

22. Stalin, I.V., (1948), „Problemele leninismului”, Bucureşti, Editura Cartea Rusă

23. Stroie, Şt., (1976), ,,Pregătirea fizică a jucătorilor de volei”, Bucureşti, Ed. Sport-

Turism

24. Şerban, M., Pierre, D.H., (1985), ,,Volei strategie şi tactică”, Bucureşti, Ed. Sport-

Turism

25. Tismăneanu, V., (1995), „Fantoma lui Gheorghiu-Dej”, Bucureşti, Editura

Univers

***Arhivele Naţionale ale României, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie,

dos. nr. 99/1949, f.1

*** Arhivele Naţionale ale României, fond CC al PCR - Secţia Propagandă şi

Agitaţie, dosar 5/1975, f. 117

*** Buletine informative, FRV, Bucureşti, 2002, 2003

***Epoca Nicolae Ceauşescu, 1974-1977, Partidul Comunist Român. Comitetul

Central. Comitetul Politic Executiv, Editura Politică, 1986, p. 398

*** Legea nr. 29/1967, cu privire la dezvoltarea activităţii de educaţiei fizică şi sport,

art. 2, în Buletinul Oficial, nr. 114 din 29 decembrie 1967

***Legea nr. 135/1946, privind înfiinţarea „Organizaţiei Sportului Popular” (OSP),

art. 3, în Monitorul Oficial, nr. 58 din 9 martie 1946, art. 5, lit. a, b, c, d

*** Raportul CC al PCR cu privire la activitatea PCR în perioada dintre Congresul al

IX-lea şi Congresul al X-lea şi sarcinile de viitor ale partidului, în vol. 4, Editura Politică,

Bucureşti, 1973, p. 323

***www.frjudo.ro – prof. Ioan Moraru

62

***http://ovidiuciutescu.wordpress.com/2011/11/11/iz-de-faliment-sportul-romanesc-

strivit-de-interesul-imobiliar/

ANEXE

Fişa de observare:Echipa reprezentativă a Şcolii Generale Spermezeu, jud. Bistriţa-Năsăud.Teste iniţiale:

NRCRT.

NUME ŞI PRENUME

TA-LIE

Kg PER.TOR.

CAP.VITA-

LĂ

AL.DE VIT.

AL. DE REZIST

DETENTĂFĂRĂ ELAN

DETENTĂCU ELAN

SĂR ÎN LUNG DE PE LOC

DEPLLAT.

10 X 3 M

DEPL ÎNAINTE

ŞÎ ÎNAPOI6 X 6 M

1. BALOŞ G 1,74 70 73,8 2750 8,2 3,92 36 41 2,00 12,65 152. BALOŞ I 1,51 49 71,2 2625 8,4 3,85 51,7 43,1 1,64 12,80 15,403. CĂINAR I 1,48 42 72,4 2600 8,3 3,80 31,25 43 1,58 14,00 15,104. CLAPA G 1,76 75 69,9 2700 8,4 3,89 35,75 41 2,10 13,85 16,005. COPTIL A 1,49 42 71,2 2625 8,6 3,83 34.35 40 1,64 13,65 15,756. DENEŞ A 1,49 43 72,1 2700 8,2 3,79 37,65 44 1,65 12,90 15,257. HOGNOGI L 1,50 44 71,2 3000 8 3,81 35,5 46 1,60 13,50 15,108. HALEŞ I 1,67 62 82,3 2800 8,7 3.82 50,5 45 1,80 14,10 169. IRIMIES C 1,65 58 79,8 2725 8,5 3,85 49 47 1,78 13,90 15,9510. IRIMIEŞ S 1,44 40 69,8 2700 8,1 3,88 38.3 43,25 1,68 14,15 15,3511. MOLDOVAN 1,50 49 70,4 2900 7,9 3,89 33,5 39 1,68 13,45 15,4512. MURESAN A 1,43 40 67,6 2550 8,2 3,80 38,5 40,25 1,62 12,90 15,2513. POP V 1,42 42 65,8 2800 7,7 3,81 34,6 40 1,63 13,25 15,5014. RUS A 1,44 41 68,2 2625 8,2 3,85 33,5 39.25 1,65 14,25 15,2015. RUS I 1,49 44 70,4 2600 8,5 3,90 38,6 42 1,69 14,00 16,15

Fişa de observare: Echipa reprezentativă a Şcolii Generale Spermezeu, jud. Bistriţa-Năsăud.Teste Finale:

NRCRT.

NUME ŞI PRENUME

TA-LIE

Kg PER.TOR.

CAP.VITA-

LĂ

AL.DE VIT

AL. DE REZIST

DETENTĂFĂRĂ ELAN

DETENTĂCU ELAN

SĂR ÎN LUN DE PE LOC

DEPL.LAT.

10 X 3 M

DEPL. ÎNAINTE ŞÎ

ÎNAPOI6 X 6 M

1. BALOŞ G 1,76 73 75,9 2600 8,2 3,89 37 42 2,10 12,45 14,902. BALOŞ I 1,52 50 72,2 2650 8,3 3,83 31,9 43,3 1,68 12,70 15,303. CĂIENAR I 1,48 44 72,6 2650 8,1 3,79 31,50 44 1,60 13,50 15,004. CLAPA G 1,78 79 70,5 2625 8,2 3,86 36 41,25 2.15 13,55 15,855. COPTIL A 1,49 45 71,3 2675 8,1 3,80 35,50 40,50 1,67 13,35 15,656. DENEŞ A 1,49 43 72,4 2750 7,9 3,77 37,85 45 1,69 12,70 15,157. HOGNOGI L 1,52 46 71,3 3050 7,8 3,80 36 46,25 1,70 13,35 15,058. HALEŞ I 1,67 64 82,6 2825 8,3 3.79 50,55 48 1,82 13,90 15,759. IRIMIEŞ C 1,65 62 80,1 2755 8 3,83 49,50 47,50 1,80 13,70 15,7510. IRIMIEŞ S 1,45 41 69,9 2725 7,8 3,84 38.9 43,50 1,71 14,05 15,1511. MOLDOVAN 1,51 48 70,6 2925 7,9 3,80 33,8 40 1,73 13,35 15,2512. MUREŞAN A 1,44 41 67,7 2600 8,1 3,78 38,7 40,45 1,65 12,60 15,0513. POP V 1,43 41 66,4 2850 7,7 3,79 36 40,25 1,66 13,05 15,3514. RUS A 1,44 42 68,5 2655 8,1 3,82 34,5 40 1,70 14,15 15,1015. RUS I 1,50 47 70,9 2625 8 3,88 39 42,25 1,73 13,70 16,00

63

CUPRINS

Capitolul I

1.1. Introducere........................................................................................................pag. 2

1.2. Actualitatea temei..............................................................................................pag. 3

1.3. Motivaţia alegerii temei....................................................................................pag. 5

Capitolul II: Importanţa deciziilor politice în lumea sportului

2.1. „Epoca de aur” .................................................................................................pag. 6

2.2. Sportul şi politica - mijloc de propagandă şi afirmare internaţională...............pag. 7

2.3. Sportul în regimul comunism………………………………………...…......pag. 16

2.4. Mişcarea sportivă între 1945 şi până în prezent..............................................pag. 20

2.5. Educaţia fizică şi sportul după 1989..............................................................pag. 27

2.6. Măsurile Uniunii Europene adoptate în temeiul diferitelor dispoziţii şi

declaraţii ale tratatului abordează aspectele economice, sociale, educaţionale şi

culturale ale sportului.............................................................................................pag. 31

2.7. Rolul Parlamentului European........................................................................pag. 34

2.8. Sportul în România.......................................................................................pag. 36

Capitolul III: Selecţia în volei la copii 12-14 ani

3.1. Apariţia şi evoluţia jocului de volei pe plan mondial şi la noi în ţară.............pag. 42

3.2. Particularităţi psiho – somatice.......................................................................pag. 44

3.2.1. Forţa.................................................................................................pag. 46

3.2.2. Viteza................................................................................................pag. 46

3.2.3.Îndemânarea.....................................................................................pag. 47

3.2.4. Rezistenţa.........................................................................................pag. 48

3.3. Selecţia la nivelul bazei de masă a voleiului de performanţă........................pag. 48

64

3.4. Factorii decizionali ai selecţiei ştiinţifice .......................................................pag. 49

3.5. Criterii de selecţie...........................................................................................pag. 49

3.5.1. Criteriul medico – biologic.............................................................pag. 49

3.5.2. Criteriul motric................................................................................pag. 49

3.5.3. Criteriul psihologic..........................................................................pag. 50

3.5.4. Mijloace pentru selecţie...................................................................pag. 51

3.6. Etapele selecţiei...............................................................................................pag. 51

3.6.1. Selecţia iniţială (preliminară) .........................................................pag. 51

3.6.2. Selecţia secundară (intermediară) ..................................................pag. 52

3.6.3. Selecţia finală (decisivă) .................................................................pag. 52

3.7. Metode de cercetare folosite...........................................................................pag. 52

3.7.1. Studiul materialului bibliografic......................................................pag. 52

3.7.2. Observaţia pedagogică....................................................................pag. 53

3.7.3. Experimentul pedagogic...................................................................pag. 53

Capitolul IV: Concluzii şi propuneri

4.1. Parte

teoretică..................................................................................................pag. 55

4.2. Parte practică…………………………………………………………...

…....pag. 58

BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................pag. 59

ANEXE .............................................................................................................................pag. 61

65