1

Clauza penală în materie contractuală

1. Generalităţi

Clauza penală este definită prin art. 1538 Cod civil ca fiind o convenţie prin care părţile

prevăd că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale.

În caz de neexecutare, în acord cu art. 1538 alin. 2 Cod civil, creditorul poate cere fie

executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală. De subliniat că facultatea opţiunii

se află la dispoziţia creditorului, şi nu la libera alegere a debitorului. Aşadar, convenţia prin care se

stipulează clauza penală nu conferă debitorului opţiunea între obligaţia principală şi cea accesorie,

esenţialmente subsecventă şi condiţionată de neexecutarea obligaţiei primare, ci „repune” în sarcina lui

o prestaţie unică şi determinată. Creditorul are posibilitatea, în măsura în care este interesat, să ceară nu

executarea obligaţiei principale ci executarea convenţiei accesorii, clauza penală. Aşadar, clauza

penală este, în acelaşi timp, o faţetă a răspunderii civile contractuale, dar şi o garanţie a executării

obligaţiei principale, acordată creditorului de către debitorul însuşi.

Ȋn prevederile art. 1539 din Codul civil este interzis cumulul celor două alternative:

executarea în natură şi penaliatea. Totuşi, dacă părţile au stabilit un loc şi un timp pentru executarea

obligaţiei principale, iar penalitatea s-a stipulat pentru neexecutarea obligaţiei principale la timpul sau

la locul stabilit, se permite creditorului să cumuleze executarea silită a obligaţiei principale şi

executarea silită a penalităţii, dacă creditorul nu renunţă voluntar la dreptul de a cumula executările sau

dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei principale.

Din perspectiva naturii juridice a clauzei penale, având ca reper definiţia clauzei penale din

alin.1 art.1538 Cod civil,se consideră că legiuitorul român a oferit prevalenţă teoriei dualiste, conform

căreia clauza penală este o pedeapsă civilă reparatorie dar şi o reparaţie sancţionatorie, pentru ipoteza

neexecutării ilicite a contractului principal de către debitor.

Privită astfel, clauza penală cuprinde sau regrupează într-o singură noţiune atât natura sa

reparatorie, de stabilire anticipată a daunelor-interese, cât şi aceea de pedeapsă privată, în sensul de

sancţiune contractuală pentru neexecutarea ilicită a obligaţiilor contractuale. Prin obligarea debitorului

la plata clauzei penale se repară prejudiciul cauzat creditorului şi, în acelaşi timp, se pedepseşte

comportamentul ilicit al debitorului care constă în neexecutarea obligaţiilor sale contractuale.1

1 Liviu Pop, Tratat de drept civil.Obligaţiile. Vol.II. Contractul, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.684

2

Deşi executarea clauzei penale nu este condiţionată de dovedirea existenţei şi întinderii

prejudiciului, acordarea ei are însă ca scop principal (şi) repararea prejudiciului suferit de creditor.

Din perspectiva structurii mixte a clauzei penale, se consideră că acordarea clauzei penale are

loc în principal şi preponderent ca pedeapsă civilă pentru a se sancţiona faptul neexecutării contractului

şi numai în subsidiar pentru repararea prejudiciului cauzat; în consecinţă, ea nu constituie în primul

rând o despăgubire, ci, mai degrabă, o pedeapsă.Acesta este argumentul prin care se explică faptul că

existenţa şi întinderea prejudiciului nu reprezintă o condiţie obligatorie pentru executarea clauzei

penale, specificitate prin care ea se deosebeşte radical de daunele-interese care se acordă potrivit

dreptului comun.

Pe cale de consecinţă, se derogă de la regula condiţionării angajării răspunderii civile

contractuale doar în situaţia în care victima unei fapte ilicite dovedeşte un prejudiciu cert; simpla

neexecutare a prestaţiilor datorate de debitor atragând, în prezenţa clauzei penale, condamnarea

debitorului la plata sumei stabilite cu acest titlu.

Caracterul accesoriu al clauzei penale este explicat prin legătura de dependenţă care există

între clauza penală şi obligaţia născută din contractul principal. Clauza penală izolată va fi inexistentă;

ea nu poate fi închipuită în afara unui context contractual, a unui raport obligaţional preexistent.

Clauza penală este –cum s-a susţinut în doctrina franceză –„uncontract într-un contract”, conform

profesorului G.Paisant, sau „un contract unilateral accesoriu şi condiţional, distinct de contractul care

cuprinde angajamentul principal al debitorului”, potrivit opiniei lui D. Mazeaud, de aceea trebuie

recunoscută autoritatea principiului accesorium sequitur principale.Se cuvine a fi subliniat faptul că

sintagma „contract într-un contract”nu trebuie să inducă în eroare. Clauza penală poate fi într-adevăr

stipulată în contractul principal, după cum nimic nu împiedică inserarea ei într-un înscris separat. Din

punct de vedere formal, clauza penală nu este supusă respectării unor condiţii de solemnitate deosebite.

Se impune a fi subliniat faptul că potrivit prevederilor art. 115 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, clauza penală convenită după intrarea în vigoare a

Noului Cod Civil (de exemplu prin act adiţional la un contract încheiat anterior) produce efectele

prevăzute de Noul Cod Civil, indiferent de data naşterii obligaţiei principale.

Cu toate acestea, instanţa nu poate reduce penalitatea decât în două situaţii:

când obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului;

când penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la

încheierea contractului; cu toate acestea, chiar şi în acest din urmă caz, penalitatea astfel redusă trebuie

să rămână superioară obligaţiei principale, conform art. 1541 alin. 2 Cod civil.

Se acordă astfel prevalenţă funcţiei sancţionatorii a clauzei penale, adică naturii de pedeapsă

privată contractuală.

3

Consecinţele neexecutării obligaţiei principale sunt prezentate în reglementarea Codului Civil

din perspectiva a două ipoteze: a obligaţiei principale indivizibile şi a obligaţiei principale divizibile.

Atunci când nu s-a executat obligaţia principală indivizibilă, potrivit art. 1542 Cod civil, şi

fapta de neexecutare poate fi atribuită unuia dintre codebitori, acestuia i se poate stabili obligaţia de a

plăti în întregime penalitatea sau, creditorul îşi poate fracţiona penalitatea cerând fiecăruia dintre

codebitori să plătească partea lui din penalitatea totală. Codebitorii plătitori au dreptul de regres contra

aceluia care nu a executat obligaţia indivizibilă.

Divizibilitatea obligaţiei, conform art. 1543 din Codul civil, atrage şi divizibilitatea penalităţii.

Penalitatea va fi suportată numai de debitorul vinovat de neexecutare şi numai de partea ce îi revine

acestuia din ansamblul executării. Chiar şi în acest caz, dacă motivul pentru care s-a stipulat clauza

penală a fost de a împiedica fracţionarea executării plăţii, iar unul dintre codebitori a împiedicat

executarea în totalitate a principalei obligaţii, el va putea fi obligat să plătească întreaga penalitate şi

numai el va putea fi obligat în acest mod, adică la plata întregii penalităţi. Ceilalţi codebitori care nu au

împiedicat executarea în totalitate a obligaţiei principale vor putea fi siliţi să suporte numai o parte din

penalitate, proporţională cu partea din datoria principală şi, totodată, vor beneficia de acţiune în regres

contra codebitorilor care a împiedicat executarea obligaţiei în totalitate.

2. Reductibilitatea clauzei penale

2.1 Reglementările Noului Cod Civil

Legea permite părţilor să stabilească ele însele cuantumul despăgubirilor pentru situaţia

neexecutării culpabile a obligaţiilor. Este astfel realizată o evaluare convenţională printr-o stipulaţie ce

poartă denumirea de clauză penală.

Scopul clauzei penale este de a înlătura dificultăţile aprecierii în justiţie a cuantumului

daunelor – interese, având în vedere şi faptul că evaluarea prejudiciului la momentul producerii sale

poate fi costisitoare şi dificilă. De asemenea, creditorul este în cunoştinţă de cauză cu privire la forma

reparaţiei şi la valoarea despăgubirilor ce le va obţine.

Din economia art. 1538 Noul Cod Civil deducem regula potrivit căreia în caz de neexecutare,

debitorul datorează penalitatea prevăzută în contract. De la această regulă, legiuitorul a dispus două

excepţii:

1. reducerea ei când obligaţia principală a fost executată în parte, iar executatea a profitat

creditorului;

2. reducerea ei când clauza penală este excesivă, instanţa constatând că penalitatea este mult

disproporţionată faţă de prejudiciul pe care părţile l-ar fi putut anticipa la încheierea contractului.

4

Observăm că ambele excepţii rămân la aprecierea instanţei, aceasta nefiind obligată să

procedeze la reducerea penalităţilor. Prima excepţie reprezintă o reiterare a art. 1070 coroborat cu art.

1.101 din vechiul Cod civil.

Cu privire la a doua excepţie de la regula enunţată, art. 1.541 alin.(1) lit.b) din Noul Cod

Civil, prevede că instanţa poate reduce penalitatea în mod excepţional, atunci când este mult

disproporţionată faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, iar alin.(2)

stipulează că penalitatea astfel redusă trebuie, totuşi, să rămână superioară obligaţiei principale.

Legiuitorul a vizualizat astfel în clauza penală un profund caracter punitiv, care în opinia noastra va

prevala caracterului reparatoriu în noua reglementare.

Ȋn orice caz, noile dispoziţii vor naşte discuţii şi practică judiciară neunitară, întrucât

legiuitorul nu a definit termenul de „excesiv”, ceea ce înseamnă că va rămâne în sarcina instanţelor să

facă o astfel de apreciere. Într-o soluţie dată înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, s-a

considerat că o clauză penală de 6% pe zi întârziere în materie comercială nu constituie clauză penală

excesivă, în timp ce tribunalele arbitrale au considerat că o valoare de 1% pe zi întârziere înfrânge

flagrant nivelul clauzelor penale obişnuite şi rezonabile prevăzute de diverse dispoziţii legale.

În literatura de specialitate anterioră Noului Cod s-a afirmat că depăşirea prejudiciului nu

trebuie să fie mai mare de 25-30% în contractele civile şi 30-40 % în contractele în care caracterul

lucrativ este pregnant (cele dintre profesioniști). Sau, în orice caz, reducerea clauzei penale ar trebui

făcută la o limită rezonabilă, eventual dublul valorii prejudiciului produs. Reamintim însă că Noul Cod

civil prevede că penalitatea trebuie considerată mult disproporţionată în raport de prejudiciul pe care

părţile l-ar fi putut prevedea la încheierea contractului, iar nu ţinându-se cont de prejudiciul efectiv

suferit. În practica judiciară franceză, a fost ales, din contră, tocmai acest din urmă criteriu

Reglementarea din Noul Cod civil face abstracţie de prejudiciul efectiv suferit. Considerăm că

raţiunea legiuitorului a fost de a sublinia caracterul preponderent punitiv al penalităţii, fără a obliga

creditorul să facă dovada unui lucru pe care ambele părţi au voit să îl înlăture : proba prejudiciului,

astfel cum se întâmplă în legislaţia franceză. De altfel, art. 1538 alin. (4) prevede: creditorul poate cere

executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.

Ȋn funcţie de circumstanţe, părţile contractuale îşi pot cunoaşte sau nu slăbiciunile de piaţă. O

neexecutare a obligaţiilor uneia dintre părţi poate conduce uneori la intrarea în insolvenţă a celeilalte,

ceea ce produce prejudicii în lanţ. Creditorul ar putea dori astfel să se asigure de buna-credinţă a

cocontractantului cu privire la plată, iar o penalitate apăsătoare poate determina debitorul să-şi execute

obligaţia. Astfel, aceeaşi penalitate poate fi echitabilă într-un contract, pe baza unor considerente

subiective ce derivă exclusiv din raporturile dintre părţi, şi excesivă în alt contract. Legiuitorul nu a

stabilit criterii limitative, ci unul generic : prejudiciul pe care părţile l-ar fi putut prevedea la încheierea

contractului. Alături de acest criteriu în funcţie de care se stabileşte excesivitata penalităţii stipulate,

5

există şi condiţia imperioasă a unei disproporţii vădite între cele două elemente supuse comparaţiei de

către instanţa de judecată : prejudiciul previzibil şi penalitatea.

Din dispoziţia potrivit căreia „instanţa nu poate reduce penalitatea” (art. 1.541 alin.1

N.C.civ), am putea fi tentaţi,să conchidem ca ea poate fi majorată, instanţa putând conferi despăgubiri

mai mari decât cele prevăzute. În realitate însă, spre deosebire de intervenţia legiuitorului francez care

prevede expres posibilitatea majorării clauzei penale când ea este derizorie , legiuitorul român a ales pe

cale de excepţie de la art. 1538 N.C.civ. doar reducerea acesteia.

De asemenea, dacă în legislaţia franceză s-a prevăzut expres că judecătorul poate interveni

„chiar şi din oficiu”, acest lucru nu s-a realizat în cazul Codului civil român. Considerăm însă că

instanţa de judecată se poate sesiza din oficiu cu privire la disproporţia vădită a penalităţii şi să o

reducă. Intervenţia instanţei din oficiu reiese dintr-o interpretare sistematică a normelor ce

reglementează clauza penală. Dacă la art. 1.538 legea vorbeşte despre conduita părţilor, „creditorul

poate cere…”,”debitorul nu se poate libera”,”creditorul este îndreptăţit”, ceea ce sugerează

disponibilitatea părţilor, la art. 1.541 legiuitorul prevede că „instanţa nu poate reduce penalitatea

decât atunci când (…)”, ceea ce sugerează tocmai rolul activ, adică posibilitatea de a cenzura din

oficiu penalitatea excesivă.  Legiuitorul face abstracţie de o solicitare a debitorului, deci de principiul

disponibilităţii, incluzând în puterea rolului activ intervenţia instanţei. Dincolo de o interpretare

sistematică, din dispoziţia art. 1.541 alin.(3) ce prevede că „orice stipulaţie contrară se consideră

nescrisă”, reiese caracterul imperativ, de ordine publică al normelor ce reglementează reducerea

clauzei penale. Aşadar, caracterul de excepţie al reducerii clauzei penale nu reflectă, în opinia noastră,

numai nuanţe de drept substanţial, ci şi de drept procesual.

Menţionăm că atunci când părţile au deghizat o clauză limitativă de răspundere sub forma

unei clauze penale, stabilind o limită derizorie a daunelor-interese, clauza penală poate fi anulată în

măsura în care limitează în mod ilegal răspunderea contractuală, cum ar fi, spre exemplu, în cazul

neexecutării datorate intenţiei sau culpei grave. De altfel, Noul Cod civil prevede expres în acest sens

că nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul

material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă. (art. 1.355. alin.1). Fiind

nulă clauza penală deghizată, creditorul îşi va putea acoperi prejudiciul apelând la evaluarea judiciară.

2.2 Problema reducerii clauzei penale în Codul civil anterior

În reglementarea anterioară și în acord cu practica judiciară constantă, instanţa nu putea

reduce cuantumul clauzei penale. Potrivit art.1087 din vechiul C.civ., “când convenţia cuprinde că

partea care nu va executa va plăti o sumă oarecare drept daune-interese, nu se poate acorda celeilalte

părţi o sumă nici mai mare, nici mai mică”. Singura excepţie exista în caz de executare parţială a

6

obligaţiei, cu amendamentul că instanţa avea facultatea, iar nu obligaţia reducerii penalităţii, căci

potrivit art. 1070 din vechiul Cod civil, “penalitatea poate fi împuţinată de judecător(…)”. Prevederile

acestui articol se interpretau prin prisma art. 1.101 vechiul Cod Civil care condiţionau valabilitatea

plăţilor parţiale de acceptarea creditorului. Prin urmare, art. 1070 se aplica numai când creditorul

accepta plata parţială făcută de debitor ori când asemenea plată era permisă prin contract.

Astfel cuantumul daunelor–interese stabilit prin clauza penală, era, potrivit art. 1087 din

vechiul Cod civil, nemodificabil, postulându-se explicit şi imperativ regula intangibilităţii judiciare a

clauzei penale, instanţele ataşându-se fără rezerve interdicţiei prevăzute de lege. Evident, avem în

vedere situaţia în care a fost stipulată o clauză penală, fără a exista o altă prevedere contractuală prin

care părţile au prevăzut posibilitatea limitării penalităţilor.

În literatura de specialitate s-a considerat că soluţia din Codul civil din 1864 era rămasă în

urmă faţă de cea pe care o găsim în alte sisteme de drept cum ar fi cel italian sau cel elveţian, ce

recunosc judecătorului posibilitatea de a interveni, atunci când aceasta se impune, pentru a modifica în

sensul creşterii sau al micşorării cuantumului clauzei penale convenite de părţi. În acelaşi sens a

procedat şi legislatorul francez. Dispoziţiei cuprinse în art. 1152 C.civ. francez ce stipulează că în

principiu nu poate fi mărită sau micşorată suma convenită de părţi drept clauză penală, i s-a adăugat un

nou alineat, potrivit cu care judecătorul poate – chiar din oficiu – să modereze sau să mărească

penalitatea convenită de cocontractanţi dacă aceasta este în chip manifest excesivă sau derizorie.

Aşadar, în Franţa, principiul intervenţiei judecătorului în sensul posibilităţii modificării clauzei penale

este considerată de ordine publică, părţile neputând înlătura prin convenţia lor această putere ce i-a fost

conferită de lege.

În doctrina clasică s-a apreciat că soluţia din legislaţiile altor state privitoare la posibilitatea

intervenirii judecătorului, deşi echitabilă, încalcă însuşi scopul pentru care a fost instituită clauza

penală şi anume înlăturarea apelului la justiţie pentru fixarea daunelor. Dacă s-ar fi admis ca instanţa să

poată reduce clauza penală, aceasta nu şi-ar mai fi îndeplinit rolul său esenţial – de a constrânge la

executarea obligaţiei – întrucât nu ar mai fi reprezentat o ameninţare pentru debitor[11]. Ea nu ar mai fi

fost utilă, deoarece, indiferent de cuantumul clauzei penale, în caz de neexecutare debitorul ar fi fost

obligat doar la valoarea prejudiciului, sumă pe care oricum ar fi datorat-o şi în lipsa clauzei penale.

2.3 Problema aplicării legii în timp

Potrivit art. 6 alin. (2) din Noul Cod Civil. şi art. 3 din Legea nr. 71/2011, “actele și faptele

juridice încheiate ori, dupa caz, săvâșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot

genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a

savârsirii ori producerii lor.” În aceeași ordine de idei, art. 115 din legea de punere în aplicare

7

prevede: “clauza penală convenită după intrarea în vigoare a Codului civil produce efectele prevăzute

de acesta, indiferent de data nașterii obligaţiei principale.”

În literatura de specialitate recentă s-a arătat generic că, în frecvente cazuri, Noul Cod Civil

rezolvă o problemă controversată, oferind una dintre soluţiile date în jurisprudenţă sau în doctrina

corespunzătoare reglementării anterioare. Într-un asemenea caz, chiar şi pentru situaţiile născute

anterior s-ar putea da soluţia la care s-a oprit noua reglementare (şi chiar este recomandabil în

considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă), fără a se putea reproşa că s-ar

atribui efect retroactiv legii noi, însă soluţia un poate fi motivată pe dispoziţiile legii noi, ci pe

argumentele deduce din vechea reglementare.

Pentru clauza penală stipulată după această dată, indiferent de data naşterii obligaţiei

principale, instanţa poate interveni în sensul reducerii acesteia în condiţiile art. 1541 din Noul Cod

Civil.

3. Clauza penală în practică

3.1 Contract de imprumut - nulitatea unei clauze penale

Clauza penală convenită de părți în contractul de împrumut, în sensul transmiterii proprietății

imobilului de către împrumutat în cazul neachitării sumei la scadență, este sancționată cu nulitate

absolută.

Reclamantul L.D.S. a chemat în judecată pârâta B.D. solicitând să se constate intervenița între

părți vânzarea-cumpărarea a imobilului situat în Eforie Nord, format din construcție neterminată,

amplasată pe un teren concesionat. S-a motivat că, la data de 3 aprilie 1998, reclamantul a împrumutat

pârâtei suma de 45 milioane lei, cu scadență la 27 iunie 1998. În contract s-a stipulat clauza potrivit

căreia, în caz de nerestituire a sumei, se va transmite reclamantului-creditor proprietatea imobilului.

Pârâta nu a restituit suma și, deși notificată, nu s-a prezentat în fața notarului pentru a perfecta

vânzarea-cumpărarea imobilului.

Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr.838/18.12.2000 a respins acțiunea, reținând, în

esență, că, stipularea în contractul de împrumut a unei clauze vizând transmiterea proprietâții către

creditor, nu constituie o convenție legal facută în sensul prevederilor art.969 din Codul Civil, fiind

bazată pe o cauză ilicită, întrucât este prohibită de lege.

Apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat prin decizia nr.213/3.07.2001 a Curții

de Apel Constanța.

8

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.D.S. susținând că ambele instanțe au

considerat în mod eronat ca fiind nulă clauza penală, fără a verifica textul Legii nr.313/1879; în

realitate, clauza, expresă, clară și imperativă, inserată în contract, nu este lovită de nulitate; ea

reprezintă voința părților și modalitatea prin care creditorul se asigură că va fi dezdaunat în caz de

neexecutare a obligației de către debitoare.

Potrivit definiției legale date de art.1066 C.civ., clauza penala este “aceea prin care o

persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de

neexecutare din parte-i”.

În speță, pârâta “dând asigurare” că va restitui la scadență suma împrumutată, “s-a legat” că,

în caz de neexecutare a obligației, să transfere reclamantului proprietatea asupra bunului imobil.

Așadar, definiția legală a clauzei penale este neechivoca asupra naturii stipulației pe care

recurentul-reclamant dorește să o valorifice prin acțiune. Ea nu este o garanție imobiliară, asa cum în

mod greșit a susținut reclamantul, întrucât nu are nici unul dintre caracterele specifice acestora.

Pe de altă parte, în raport de definiția dată contractului de împrumut, prin art.1576 și 1584 și

de dispozițiile art.966 și 968 C.civ. cu privire la nevalabilitatea cauzei actului juridic, în mod întemeiat

Curtea de apel a reținut și motivat că stipulația cuprinsă în contractul de împrumut contravine naturii

juridice a acestuia, întrucat, prin norma imperativă din art.1088 Cod civil, “la obligațiile care au ca

obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobanda legală,

afara de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate”.

De altfel, a existat o preocupare mai veche și constantă a legiuitorului de a interzice clauza

penală în contractul de împrumut, sens în care înca prin Legea nr.313 din 20.11.1879 “pentru anularea

clauzei penale din oarecari contracte” s-a statuat: “clauza penală aflată în contracte de împrumuturi ...

este și va rămâne anulată. Judecatorul, în caz de împrumut, va putea condamna numai la plata dobânzii

prevazute de art.1589 C.civ.”.

Aceasta reglementare, care nu a ieșit nici un moment din vigoare și în legătură cu care nu s-ar

putea susține că ar fi desuetă, este în concordanță și cu actualul regim juridic al dobânzii, configurat

prin O.G. nr.9/2000, care în art.9 precizează că “în raporturile civile obligația de a plăti o dobândă mai

mare decat cea stabilită în condițiile prezentei ordonanțe este nulă de drept”.

În consecință, corect Curtea de apel a reținut că atât sub imperiul legii vechi cât și al noii

reglementări, clauza penală convenită de părți în contractul de împrumut, în sensul transmiterii

proprietății imobilului de către debitoare în cazul neachitării sumei la scadență este lovită de nulitate

absolută.

Principiul libertății contractuale, ca și cel al forței obligatorii a contractului, invocate de

reclamantul recurent, nu pot conduce la o altă concluzie, întrucât numai convențiile “legal făcute” au

putere de lege între părțile contractante (art.969 C.civ.), iar potrivit prevederilor art.5 din același cod:

9

“nu se poate deroga prin convenții sau dispozitii particulare la legile care intereseaza ordinea publica si

bunele moravuri”.

Așa fiind, recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat.2

3.2 Despăgubiri, cerințe - interpretarea clauzei penale prevăzută de părţi în convenţia

lor.

Se constată că , prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 13.02.2012 ,

reclamanta S.C. S. P. S.R.L. , cu sediul în B.u , str. O. , nr.- , jud. B. , a solicitat obligarea pârâtei S.C.

F. T. S.A. , cu sediul în M. , str. S. , nr.- , jud. S., la plata sumei de 20.889,18 lei , reprezentând daune

moratorii legale , calculate asupra creanţei principale de la naşterea acesteia şi până la data de

7.02.2012 ; cu cheltuieli de judecată , astfel cum s-a precizat cu ocazia dezbaterilor asupra fondului

cauzei .

În motivarea acţiunii se învederează că , în temeiul contractului de prestări servicii

nr.669/1.09.2009 încheiat cu pârâta , reclamanta a emis factura fiscală nr.827/17.03.2010 pentru

încasarea contravalorii serviciilor prestate pârâtei , în cuantum de 61.630 lei ; prin sentinţa

nr.3446/2011 pronunţată de Judecătoria M. a fost admisă cererea reclamantei doar cu privire la debitul

principal , fiind respinsă cererea pentru penalităţile de întârziere pretinse , cu toate că acestea sunt

datorate în baza clauzelor contractuale .

În drept sunt invocate prevederile art.1-5 din O.G.9/2000 .

Prin întâmpinarea formulată , pârâta a invocat pe cale de excepţie autoritatea de lucru judecat

faţă de cele reţinute în considerentele sentinţei 3446/30.12.2011 , iar , pe fondul cauzei , a invocat

netemeinicia pretenţiilor deduse judecăţii , argumentând în sensul că penalităţile stipulate nu au fost

stabilite pentru fiecare zi de întârziere ci , pentru orice perioadă de întârziere raportat la valoarea

contractului , şi nu la valoarea obligaţiei contractuale scadente şi neonorate de debitorul obligaţiei .

Pe de altă parte , pârâta arată că reclamata ar fi fost , eventual , îndreptăţită la a solicita

penalităţi curse începând cu data de 15.07.2010 , iar nu 31.03.2010 , în condiţiile în care termenul

convenit iniţial a fost prelungit prin Actul adiţional nr.1.

Analizând actele şi lucrările dosarului , instanţa a reţinut următoarele :

2 http://www.dreptonline.ro/spete/detaliu_speta.php?cod_speta=227

10

Prin sentinţa 3446/2011 a Judecătoriei M. ( filele 8,9 dosar ) s-a admis în parte cererea

creditoarei S.C. S. P. S.R.L. B. împotriva debitoarei S.C. F. T. S.A. M. , căreia i s-a ordonat să

plătească creditoarei suma de 61.630 lei , reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în temeiul

contractului de prestări servicii nr.669/1.09.2009 încheiat de părţi .

S-a respins însă cererea privind penalităţile de întârziere pretinse de creditoare , apreciindu-se

că nu este dovedit caracterul cert al penalităţilor , în condiţiile în care părţile nu au stipulat în contract

intervalul de timp pentru care s-au prevăzut aceste penalităţi .

Prin contractul nr. 669/1.09.2009 reclamanta , în calitate de prestator , s-a obligat faţă de

pârâtă , în calitate de beneficiar , să presteze în favoarea acesteia servicii constând în închirieri utilaje .

În schimbul serviciilor prestate , pârâta s-a obligat să plătească reclamantei contravaloarea

serviciilor respective , în cuantum de 61.630 lei până la data de 31.03.2010 , stipulându-se la pct. IV

din contract că , în cazul în care nu va plăti la scadenţă , va „ suporta penalităţi calculate astfel : 0.05 %

din valoarea contractului” ( fila 11 dosar ).

Pârâta nu a contestat faptul că nu ar fi plătit la scadenţă debitul principal , de altfel , ea

recunoaşte în cauza soluţionată în procedura ordonanţei de plată neexecutarea acestei obligaţii .

De altfel , pârâta nu a invocat sau dovedit faptul că ar fi plătit debitul principal , anume suma

de 61.630 lei la care a fost obligată prin sentinţa 3446/2011 a Judecătoriei M. , până în prezent .

Prin urmare , se reţine că pârâta nu şi-a executat obligaţia de plată a contravalorii serviciilor ce

i-ai fost prestate de către reclamantă .

Fiecare parte contractantă a înţeles să se asigure de executarea la termen a obligaţiei asumate

de cealaltă parte , inserând în convenţia lor clauze penale ; astfel , în cazul în care reclamanta nu şi-ar fi

executat la termen obligaţia sa , ar fi fost obligată la „ penalităţi în valoare de 0,05% din valoarea

contractului”( pct.III ) , la fel cum pârâta s-a obligat să plătească penalităţi de „0.05 % din valoarea

contractului” în ipoteza neexecutării la termen a obligaţiei sale de plată ( pct. IV) .

Este de observat că părţile nu au fost suficient de diligenţe atunci când au redactat aceste

clauze penale , întrucât nu au precizat că acele penalităţi sunt datorate pentru fiecare zi de întârziere .

Este neîndoielnică intenţia părţilor de a stipula clauze penale în contractul lor , tocmai pentru

că interesul lor firesc a fost să se asigure că obligaţia celeilalte părţi va fi executată , şi va fi executată

fără întârziere , cum se întâmplă în mod uzual în relaţiile comerciale .

11

Din perspectiva interesului părţilor de a se asigura în acest sens , apare evident că penalitatea

convenită de acestea trebuia să aibă în sine forţa de a determina cealaltă parte contractantă la a-şi

executa obligaţia asumată . Or , dacă am admite cele invocate în apărare de pârâtă , în sensul că nu s-a

obligat decât la 0.05% din contract indiferent de durata întârzierii în efectuarea plăţii , atunci am avea o

penalitate de 30,815 lei ( 0,05 % din 61.630 lei ) indiferent că întârzie cu o zi sau cu 3 ani plata –

ipoteză care ar fi absurdă , şi care ar contrazice însăşi raţiunea unei clauze penale , căci astfel cum

prevede art.1069 C.civ. „ clauza penală este o compensaţie a daunelor interese ce creditorul suferă din

neexecutarea obligaţiei principale” . Aşadar părţile urmăresc obţinerea unei compensaţii , iar

compensaţia trebuie să fie pe măsura obligaţiei a cărei executare o asigură .

Ca atare , instanţa reţine , în lumina prevederilor art.970 C.civ. , potrivit cărora convenţiile

obligă nu numai la ceea ce ele prevăd expres , ci la toate urmările pe care echitatea , obiceiul sau legea

le dau obligaţiei , după natura sa , că părţile au convenit penalizarea neexecutării obligaţiei de plată

asumată de către pârâtă pentru fiecare zi de întârziere .

Pârâta datorează aceste penalităţi nu de la data pretinsă de reclamantă , ci de la data de

15.07.2010 , întrucât părţile au modificat termenul iniţial prin actul adiţional la contract ( aflat la dosar

la fila 13 ) .

Reclamanta face o confuzie în ceea ce priveşte temeiul juridic al pretenţiilor sale , atunci când

se referă la dobânda legală . Instanţa este lămurită , însă , în ceea ce priveşte cauza acţiunii deduse

judecăţii , fiind neîndoielnic faptul că pretenţiile reclamantei vizează penalităţile de întârziere stipulate

în contractul părţilor .

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse , acţiunea va fi admisă în parte , în sensul că

pârâta va fi obligată să plătească reclamantei suma de 17.561,7 lei ( 570 zile x 30,81 lei/zi ) ,

reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere aferente creanţei principale , urmând a fi

respinse pretenţiile pentru perioada 31.03.2010- 15.07.2010 .

În temeiul art.274 C.proc.civ. , pârâta , având culpă procesuală în măsura admiterii acţiunii ,

va fi obligată să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parţiale în cuantum de 1.169,7 lei .3

3 http://legeaz.net/spete-civil-2/interpretarea-clauzei-penale-prevazuta-de-501-2012

12

CUPRINS

Cap. I

Generalități…………………………………………………………….……….…..…1

Cap. II

Reductibilitatea clauzei penale……………………………………………….………3

2.1 Reglementările Noului Cod Civil………………………………………….….….3

2.2 Problema reducerii clauzei penale în Codul civil anterior………………….…….…...…..5

2.3 Problema aplicării legii în timp………………………………………………………….…….…….… 6

Cap. III

Clauza penală în practică.............................................................................................7

3.1 Contract de imprumut - nulitatea unei clauze penale………………………......7

3.2 Despăgubiri, cerințe - interpretarea clauzei penale prevăzută

de părţi înconvenţia lor……………………………………………………………....9