UNIVERSITATEA DE VEST ,,VASILE GOLDIŞ” ARADFACULTATEA DE ŞTINŢE JURIDICE

LUCRARE DE LICENŢĂPARTICIPAŢIA PENALĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC: LECTOR UNIV. DR. ION PITULESCU

ABSOLVENT:

IULIE 2008

CUPRINS

INTRODUCERE ..................................................................................... 3

CAPITOLUL I: PARTICIPAŢIA PENALĂ ....................................... 4SECŢIUNEA I: PLURALITATEA DE INFRACTORI ....................................................... 4

Subsecţiunea I - Noţiune .......................................................................... 4Subsecţiunea a II-a: Caracterizare ........................................................... 5Subsecţiunea a III-a: Formele pluralităţii de infractori ........................... 6

SECŢIUNEA A II-A: DEFINIŢIA PARTICIPAŢIEI ......................................................... 7

Subsecţiunea I: Sediul materiei ................................................................. 7Subsecţiunea a II-a: Definiţia participaţiei penale ................................... 7Subsecţiunea a III-a: Genuri şi feluri de participaţie penală ..................10Subsecţiunea a IV-a: Participaţia improprie .......................................... 13

SECŢIUNEA A III-A: CONDIŢIILE PARTICIPAŢIEI ................................................... 13

Subsecţiunea I: Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală .......... 13Subsecţiunea a II-a: Cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei

prevăzute de legea penală ................................................................................. 15Subsecţiunea a III-a: Cel puţin unul dintre participanţi să acţioneze cu

intenţie ............................................................................................................... 17

CAPITOLUL II: FORMELE PARTICIPAŢIEI ............................... 20SECŢIUNEA I: AUTORUL. COAUTORUL ................................................................ 20

Subsecţiunea I: Definiţia autorului ......................................................... 20Subsecţiunea a II-a: Calificarea contribuţiei autorului .......................... 21Subsecţiunea a III-a: Definiţia coautoratului ......................................... 21Subsecţiunea a IV-a: Condiţiile coautoratului ........................................

23SECŢIUNEA A II-A: INSTIGAREA .......................................................................... 27

Subsecţiunea I: Definiţie. Caracterizare. Condiţiile instigării ............... 27Subsecţiunea a II-a: Instigarea neurmată de executare.......................... 32Subsecţiunea a III-a: Calificarea contribuţiei instigatorului.................. 34

SECŢIUNEA A III-A: COMPLICITATEA .................................................................. 35

Subsecţiunea I: Definiţie ......................................................................... 35Subsecţiunea a II-a: Condiţiile complicităţii .......................................... 35Subsecţiunea a III-a: Formele complicităţii ........................................... 38

1

Subsecţiunea a IV-a: Calificarea contribuţiei complicelui ..................... 42

CAPITOLUL III: TRATAMENTUL SANCŢIONAR AL PARTICIPAŢIEI ........................................... 44

SECŢIUNEA I: SISTEMUL DE SANCŢIONARE AL PARTICIPANŢILOR ........................ 44

Subsecţiunea I: Sistemul diversificării şi sistemul parificării ................. 44Subsecţiunea a II-a: Pedeapsa pentru participanţi. Pedeapsa autorului. Pedeapsa coautorului .............................................................................. 47Subsecţiunea a III-a: Pedeapsa instigatorului ........................................ 48Subsecţiunea a IV-a: Pedeapsa complicelui ........................................... 49

SECŢIUNEA A II-A: CIRCUMSTANŢE PERSONALE ŞI REALE ................................... 51

Subsecţiunea I: Cazul circumstanţelor personale ................................... 52Subsecţiunea a II-a: Cazul circumstanţelor reale ...................................

55Subsecţiunea a III-a: Cauza de agravare a pedepsei pentru Participanţi ............................................................

57 SECŢIUNEA A III-A: ÎMPIEDICAREA SĂVÂRŞIRII FAPTEI DE CĂTRE PARTICIPANŢI..59

Subsecţiunea I: Condiţiile împiedicării eficiente .................................... 59Subsecţiunea a II-a: Efectele împiedicării şi limitele acestora ..............

60SECŢIUNEA A IV-A: TRATAMENTUL PENAL AL INSTIGĂRII NEURMATĂ DE EXECUTARE .................................................................... 62SECŢIUNEA A V-A: PEDEAPSA ÎN CAZUL PARTICIPAŢIEI IMPROPRII ...................... 63

SOLUŢII DIN PRACTICA JUDICIARĂ ..................................................... 64

CONCLUZII .................................................................................................... 68

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ SELECTIVĂ ..............................................70

2

„Dreptul apare ca prima virtute a instituţiilor sociale, aşa cum adevărul apare ca principala calitate a sistemelor noastre de gândire, adevăr ce devine curat şi în cea mai murdară faptă”.

(ARISTOTEL, RAWLS)

INTRODUCERE

Problematica dreptului poate fi abordată sub mai multe aspecte, întrucât dreptul este privit, în primul rând, ca un fenomen sociologic, cu o structură complexă şi o fizionomie aparte, ce întruchipează, în gradul cel mai înalt posibil viaţa juridică a unei societăţi umane, sistemul juridic. Ideea pe care se fundamentează întreg edificiul cunoaşterii în acest domeniu (drept) este cea de justiţie, dreptate, echitate. Ceea ce este specific vieţii juridice, particularizându-1 faţă de celelalte componente normative ale vieţii sociale este faptul că suportul ideii de justiţie, garanţia realizării ei în fapt, o constituie regula de drept.

De asemenea, prin funcţia preventivă şi educativă pe care o are, norma de drept avertizează asupra pericolului la care se expun cei ce o încalcă astfel încât, de teama constrângerii, mulţi dintre oameni îşi vor adapta conduita la rigorile legii, eliminând de asemenea, posibilitatea intervenţiei forţei coercitive. Fundamentul pedepsei fiind apărarea societăţii împotriva infracţiunilor, scopul nu poate fi decât prevenirea comiterii de infracţiuni. Fără îndoială, pedeapsa este efectul infracţiunii, dar contrar, a ceea ce aparent ar putea rezulta din alăturarea acestor două noţiuni, infractorul nu este pedepsit pentru ca răul să-şi găsească o compensaţie în suportarea unei suferinţe, pentru a ispăşi suferinţa sau paguba pricinuită, căci o asemenea răzbunare legalizată ar fi un act gratuit şi inutil, ci

3

pentru ca societatea şi valorile ei fundamentale să-şi găsească o cât mai adecvată ocrotire.

Fermitatea în aplicarea legii penale presupune aplicarea întocmai, cu consecvenţa şi intransigenţa principială, a prevederilor legale, în spiritul şi în scopul în vederea căruia au fost instituite. Dar fermitatea nu se confundă cu duritatea şi excesul: o pedeapsă este fermă nu pentru că este aspră, ci pentru că, fiind stabilită cu intransigenţa principială, pe baza criteriilor prevăzute de lege, reprezintă în cazul concret respectiv tratamentul penal cel mai adecvat necesităţilor de reeducare a făptuitorului şi de apărare socială.

4

CAPITOLUL I

PARTICIPAŢIA PENALĂ

Secţiunea IPluralitatea de infractori

Subsecţiunea I: Noţiune

O infracţiune poate fi săvârşită, în general, de către o singură persoană. Practica a învederat, însă, că la comiterea unei fapte penale pot coopera mai multe persoane, care aduc o contribuţie de natură diferită morală sau materială, identică sau eterogenă, contribuţii ce se întrepătrund, concurând la săvârşirea faptei.

În sistemul legislaţiei penale romane exista pluralitate de făptuitori de câte ori o faptă prevăzută de legea penală este comisă de două sau mai multe persoane. Pluralitatea de făptuitori se transformă în pluralitate de infractori atunci când cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are loc prin voinţa comună şi cu vinovăţie şi când nu este prezentă nici una din cauzele care exclud sau înlătură caracterul penal al faptei.

Subsecţiunea a II-a: Caracterizare

Pluralitatea de infractori, având ca element de unificare existenţa unei singure infracţiuni, iar infracţiunea prezentând totdeauna în structura sa două laturi: una obiectivă (materială) şi alta subiectivă (psihică), această dualitate se răsfrânge în mod firesc şi asupra structurii pluralităţii de infractori care, la rândul ei, prezintă un aspect obiectiv (material) şi unul subiectiv (psihic).

Fapta săvârşită, indiferent de caracterul ei, este în realitate obiectivă, baza, punctul de plecare şi elementul de unificare în problema pluralităţii de făptuitori şi, deci şi în problema pluralităţii de infractori. Mai multe persoane au contribuit la săvârşirea unei fapte, aceasta este realitatea de fapt. Pentru ca realitatea de fapt a pluralităţii de făptuitori să capete importanţă pe plan juridic este nevoie ca fapta comisă (cu voinţa comună) de către făptuitori să aibă relevanţă juridică, adică să facă obiectul unei anumite reglementări juridice.

Aşadar, se poate ca, în cadrul aceleiaşi realităţi de fapt, comiterea unei fapte prevăzute de legea penală de către mai mulţi făptuitori, să se constate că:

-nu există pluralitate de infractori şi anume atunci când nici unul dintre făptuitori nu a lucrat cu vinovăţie sau numai unul singur este vinovat;

-că există pluralitate de infractori pentru o parte dintre făptuitori şi anume pentru cei care au lucrat cu vinovăţie şi că există o simplă pluralitate de făptuitori pentru toţi cei faţă de care nu s-a constatat vreo vinovăţie.

Când pe baza cercetărilor făcute cu privire la aspectul obiectiv şi la cel subiectiv al pluralităţii de făptuitori s-a ajuns la concluzia că fapta săvârşită este

5

prevăzută de legea penală şi că toţi sau o parte dintre făptuitori au lucrat cu vinovăţie, pluralitatea de făptuitori primeşte în total sau în parte caracterizarea de pluralitate de infractori.

Astfel, pluralitatea de infractori se caracterizează prin cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni. Nu orice faptă comisă de mai multe persoane presupune şi o pluralitate de infractori. Dacă nici o persoană nu a acţionat cu vinovăţie la comiterea faptei, nu se poate reţine o pluralitate de infractori, ci o pluralitate de făptuitori, iar fapta fiind fără vinovăţie nu este infracţiune1.

Subsecţiunea a III-a: Formele pluralităţii de infractori

În doctrina penală, pluralitatea de infractori este cunoscută sub trei forme:a)pluralitatea naturală;b)pluralitatea constituită;c)pluralitatea ocazională;a) Pluralitatea naturală, denumită şi pluralitate necesară2 este forma

pluralităţii de infractori în care cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei este cerută de însăşi natura acesteia.

Deci, există anumite fapte prevăzute de legea penală care nu pot fi săvârşite de o singură persoană ci presupun cooperarea mai multora.

Unele infracţiuni presupun cooperarea a două persoane şi de aceea se numesc şi infracţiuni bilaterale3, ca de exemplu: bigamie - art. 303 C. penal; încăierarea -art. 322 C. penal; jocul de noroc - art. 330 C. penal.

Specificul pluralităţii naturale de infractori este considerarea ca autor a fiecărui participant şi drept urmare răspunderea penală se stabileşte în funcţie de rezultatul produs4.

Nu este de esenţa pluralităţii naturale, atât în cazul infracţiunilor bilaterale cât şi a celor ce presupun cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei, ca toţi făptuitorii să fie infractori, adică să răspundă penal, fiind suficient, aşa cum am arătat mai sus, ca unul dintre făptuitori să acţioneze cu vinovăţie.

Spre exemplu: va exista infracţiunea de bigamie şi în cazul în care unul dintre subiecţii infracţiunii comite fapta fără vinovăţie, fiind în eroare (art. 51 C. penal), cu privire la starea civilă a celuilalt; ori în cazul celorlalte infracţiuni bilaterale când unul dintre subiecţi este constrâns (art.46 C.penal) şi sub imperiul constrângerii comite fapta.

b)Pluralitatea constituită este forma pluralităţii de infractori ce presupune gruparea mai multor persoane pentru săvârşirea de infracţiuni. Prin asocierea

1 VINTILĂ DONGOROZ, Explicaţii teoretice ale Codului penal roman, vol. I, Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti 1969, pag. 182 şi următoarele.

2 VINTILĂ DONGOROZ, Drept penal, 1939, pag. 477; CONSTANTIN BULAI, Drept penal, Partea generală, vol. I, 1992, pag. 186; VASILE PAPADOPOL, Comentariul, pag. 142.3 CONSTANTIN BULAI, op. cit., pag. 186.4 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 478.

6

mai multor persoane în vederea comiterii de infracţiuni se realizează pluralitatea constituită, care datorită scopului ei antisocial este incriminată ca infracţiune de sine stătătoare. într-adevăr, prin dispoziţiile care încriminează complotul - art. 167 C. penal ca şi asocierea pentru comitere de infracţiuni - art. 323 C. penal, sunt prevăzute condiţiile cu privire la gruparea de persoane, la scopul urmărit -săvârşirea de infracţiuni - la organizarea acesteia de durată pentru a reprezenta o infracţiune, pentru a realiza pluralitatea constituită.

Pluralitatea constituită există indiferent dacă s-au săvârşit sau nu fapte infracţionale din cele pe care şi le-au propus cei care s-au constituit.

Când s-au comis infracţiuni pentru care se iniţiase sau se constituise asociaţia sau gruparea, sunt aplicabile dispoziţiile privind concursul de infracţiuni.

Şi în cazul pluralităţii constituite, fiecare persoană este considerată că a săvârşit infracţiunea şi va răspunde penal pentru aceasta ca autor.

c)Pluralitatea ocazională sau participaţia penală este forma pluralităţii de infractori în care, la comiterea faptei prevăzute de legea penală, participă un număr mai mare de persoane decât era necesar.

Cu alte cuvinte, la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală au participat un număr mai mare de persoane decât era necesar potrivit naturii faptei. Aceasta înseamnă că dacă o faptă putea fi comisă de o singură persoană datorită naturii ei, la săvârşirea ei au participat două sau mai multe persoane, iar dacă potrivit naturii ei fapta putea fi comisă de două persoane, la săvârşirea ei au participat trei sau mai multe. Prin această caracteristică se subliniază posibilitatea existenţei unei pluralităţi ocazionale naturală şi la o pluralitate constituită de infractori.

Existenţa unei pluralităţi ocazionale la o pluralitate constituită este controversată în literatura juridică. Se susţine că pluralitatea ocazională ar fi posibilă numai la săvârşirea infracţiunilor ce şi le-au propus cei care s-au constituit5. Nu este posibilă participaţia penală la constituire, când prin actele de sprijinire, înlesnire a unei pluralităţi constituite, se intră (sunt acte) într-o astfel de pluralitate constituită.

În altă opinie: „participaţia penală este posibilă în cazul depăşirii numărului de făptuitori necesar pentru existenţa pluralităţii constituite”6.

Spre deosebire de pluralitatea naturală şi de pluralitatea constituită, în cazul pluralităţii ocazionale de infractori, fiecare participant este considerat ca a participat cu o parte la săvârşirea infracţiunii şi va răspunde penal în funcţie de contribuţia adusă la săvârşirea infracţiunii7.

5 MATEI BASARAB, Drept penal, Partea generală, Centrul de multiplicare al Universităţii „Babeş Bolyai”, Cluj-Napoca, 1976, pag. 172.

6VASILE PAPADOPOL, Comentariu în Codul penal comentat..., op. cit., pag. 143.7CONSTANTIN BULAI - AVRAM FILIPAŞ - CONSTANNTIN MITRACHE, Drept penal roman, Curs selectiv pentru licenţă, 1997, Ed. Press „Mihaela” S.R.L., Bucureşti 1997, pag. 46-48.

7

Secţiunea a II-aDefiniţia participaţiei

Subsecţiunea I: Sediul materiei

Pluralitatea ocazională este cunoscută în literatură şi în legislaţie sub denumirea de participaţie. Participaţia este posibilă, în general, la orice infracţiune, chiar şi la faptele ce presupun pluralitatea naturală sau constituită de făptuitor.

Sediul legal al participaţiei se găseşte în partea generală a Codului penal, în titlul 2, privitor la „Infracţiunea”, ca o instituţie legată de aceasta, în capitolul 3, articolul 23-31 inclusiv.

Cadrul legal actual, mai cuprinzător decât al Codului penal anterior, defineşte categoriile de participanţi, prevede caracterul sancţionator al acestora şi include participaţia improprie, formă necunoscută reglementări anterioare.

Participaţia improprie este reglementată pentru prima dată în legislaţia noastră penală - art. 31 - ceea ce a impus lărgirea sferei participaţiei şi condiţionarea existenţei de „săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală”.

Astfel, în actualul Cod de drept penal, în partea generală, în titlul 2 -„Infracţiunea” - s-a creat un cadru legal amplu, în capitolul 3 intitulat „Participaţia”, care cuprinde: art. 23 - „Participanţi”; art. 24 - „Autorul”; art. 25 -„Instigatorul”; art. 26 - „Complicele”; art. 27 - „Pedeapsa în caz de participaţie”; art. 28 - „Circumstanţele personale şi reale”; art. 29 - „Instigarea neurmată de executare”; art. 30 - „împiedicarea săvârşirii faptei” şi art. 31 - „Participaţia improprie”.

Noul cod penal a adoptat acelaşi sistem ca al Codului penal anterior, prevăzând în partea generală numai reglementarea pluralităţii ocazionale sub denumirea de participaţie, cum am văzut în art. 23 - art. 31, inclusiv, iar pluralitatea naturală de infractori şi pluralitatea constituită sunt limitele necesare reglementate în partea specială în art. 167 - „Complotul”; art. 303 - „Bigamia”; art. 304 -„Adulterul”; art. 323 - „Asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni”.

Subsecţiunea a II-a: Definiţia participaţiei penale

Deşi capitolul afectat materiei ce se examinează este intitulat „Participaţia”, legiuitorul nu consacră o definiţie a acesteia, ci precizează în art. 23 C. penal, poziţia participanţilor în raport cu fapta săvârşită, prevăzând ca: „Participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici”.

În baza textului citat, corelat cu întreaga reglementare a participaţiei, se poate elabora o definiţie a acestei instituţii care să reflecte actuala concepţie în această materie, deosebită de a codului penal anterior.

În reglementarea anterioară, participaţia era condiţionată de săvârşirea de către autor a unei infracţiuni, de împrejurarea ca acesta să fi acţionat cu

8

vinovăţie şi fapta săvârşită să fi fost în raport cu el, o infracţiune8. Rezultă, deci, că participaţia există numai în situaţia în care, atât instigatorul (sau complicele), cât şi autorul ar fi acţionat cu intenţie. Se consacra, deci, în vechiul cod, numai participaţia proprie. Însituaţia în care autorul ar fi comis fapta sub imperiul constrângerii morale, al erorii de fapt, al iresponsabilităţii sau al altor cauze, care înlătură caracterul penal al faptei prin lipsa vinovăţiei, deci, când acesta ar fi comis doar o faptă prevăzută de legea penală şi nu o infracţiune, nu există participaţie, urmând a răspunde ca autor al faptei nu cel ce executase activitatea materială, ci instigatorul, care se transformă în „autor mediat” sau „de la distanţă”9. Deşi persoana care a determinat la săvârşirea faptei avea poziţia juridică, potrivit legii, de instigator, acesta urma să-şi schimbe poziţia şi să se transforme, fictiv, în autor al faptei, înlăturându-se instituţia participaţiei. Poziţia juridică a participantului era determinată nu de activitatea înfăptuită, ce configura o formă sau alta a participaţiei, ci de împrejurarea dacă autorul acţiona sau nu cu intenţie, dacă fapta era sau nu, în raport cu poziţia sa psihică, o infracţiune sau numai o faptă prevăzută de legea penală.

Întrucât construcţia artificială a „autorului mediat” a ridicat dificultăţi în practica judiciară, în special în cazul infracţiunilor proprii, când instigatorul, deşi nu avea calitatea cerută de lege, trebuia să se transforme în autor al faptei. Codul penal în vigoare a lărgit cadrul participaţiei, prin introducerea participaţiei improprii, considerând că există participaţie chiar şi în cazul în care autorul acţionează fără vinovăţie. Într-o astfel de situaţie, participaţia subzistă cu menţiunea că fapta ăvârşită de autor constituie doar o faptă prevăzută de legea penală şi nu o infracţiune, ceea ce are drept consecinţă lipsa răspunderii penale a acestuia. Instigatorul (sau complicele) care a acţionat cu intenţie răspunde pentru contribuţia adusă în calitatea avută, fără a se transforma în autor mediat al acelei fapte. Aşadar, participaţia nu mai este condiţionată de împrejurarea ca autorul să fi acţionat cu vinovăţie, ci ea există şi arunci când acestuia îi lipseşte vinovăţia, iar poziţia celuilalt participant nu este mobilă şi convertibilă, ci rămâne cea iniţială, de instigator, urmând ca acesta să răspundă pentru instigare, raportată la fapta săvârşită cu intenţie. Această formă de participaţie este consacrată în actualul Cod penal, în art.31, sub denumirea marginală de „participaţie improprie”.

Având în vedere actuala reglementare, se poate defini participaţia ca fiind cooperarea la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală a unui număr de persoane superior celui cerut de lege, dintre care cel puţin una a acţionat cu intenţie. In definiţia dată. ca şi în toate textele de lege ce reglementează participaţia, legiuitorul nu operează cu categoria de „infracţiune”, ci cu aceea de „faptă prevăzută de legea penală”, pentru a cuprinde în sfera sa nu numai participaţia proprie, ci şi forma improprie. Deşi definiţia dată poate desemna

8 VASILE PAPADOPOL. „Condiţiile generale ale participaţiei”, în Revista Română de Drept, nr. 5/1970, pag. 41.

9 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 238.

9

ambele forme ale participaţiei, se poate contura şi o definiţie a participaţiei proprii, care, de altfel, este forma tipică şi frecvent găsită în practică, ce constă în cooperarea la comiterea unei infracţiuni a unui număr de persoane mai mare ca acela impus de lege, dintre care, atât autorul, cât şi ceilalţi participanţi acţionează cu intenţie10.

Subsecţiunea a III-a: Genuri şi feluri de participaţie penală

În literatura juridică de specialitate şi în legislaţie se face deosebire între diferite genuri şi feluri de participaţie penală, folosindu-se diferite criterii:

1.După criteriul contribuţiei participanţilor la comiterea infracţiunii, se face deosebirea între:

a)activitatea de executare directă şi nemijlocită a faptei:- activitatea specifică autorului şi coautorului;

b)activitatea de determinare la comiterea unei fapte:- activitatea proprie instigatorului:

b)activitatea de înlesnire, de ajutorare la săvârşirea faptei:- activitatea complicelui.

Aceste forme de participaţie sunt importante şi au căpătat reglementări amănunţite în legislaţia penală.

2.După importanţa contribuţiei participanţilor la comiterea faptei şi producerea rezultatului, se face deosebire între forme principale de participaţie şi forme secundare de participaţie:

a)Participaţia este principală când prin aportul participantului se realizează însăşi conţinutul infracţiunii. Este contribuţia specifică autorilor şi coautorilor.

b)Participaţia este secundară când contribuţiile participanţilor nu se înscriu în realizarea acţiunii sau inacţiunii ce reprezintă însăşi fapta incriminată. Este contribuţia specifică instigatorilor şi complicilor11.

Această împărţire este importantă fiindcă este unanim admisă în doctrina penală şi în practica judiciară, că formele principale ale participaţiei absorb pe cele secundare.

Sunt considerate forme principale de participaţie: coautoratul faţă de celelalte forme de participaţie (respectiv instigarea şi complicitatea) şi instigarea faţă de complicitate.

Participarea unei persoane la comiterea unei infracţiuni nu poate fi calificată şi instigare şi coautorat, ci numai coautorat, chiar dacă contribuţiile sale puteau fi calificate atât instigare, cât şi coautorat. Astfel, s-a decis în practica judiciară ca participarea la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni prin două activităţi deosebite, una specifică instigării, iar cealaltă complicităţii, nu constituie un concurs de infracţiuni ci se pedepseşte numai potrivit textului de

10 MARIA ZOLYNEAK, Drept penal, Partea generală, vol. II, Ed. Fundaţia „Chemarea”, Iaşi 1999, pag. 144.11 MATEI BASARAB, Drept penal, Partea generală, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti 1983, pag. 182; DR.AUREL DINCU, Drept penal, Partea generală, vol. I, Universitatea din Bucureşti - Facultatea de Drept. Bucureşti 1977, pag. 270.

10

lege care sancţionează forma de participaţie principală a instigării, care absoarbe pe cea secundară a complicităţii12.

3.După criteriul atitudinii psihice faţă de rezultatul faptei comise cu voinţa comună de a coopera, se disting: participaţia proprie şi participaţia improprie.

a)Participaţia proprie, numită şi participaţia propriu-zisă sau perfectă, se caracterizează prin aceea că toţi participanţi la săvârşirea infracţiunii acţionează cu aceeaşi formă a vinovăţiei - intenţie sau culpă. în literatura juridică se susţine că există participaţie proprie şi atunci când toţi participanţii acţionează din culpă la comiterea unei fapte, dar numai prin acte de executare directă şi nemijlocită, deci prin acte de coautorat13.

b)Participaţia improprie sau imperfectă se caracterizează prin aceea că participanţii nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie (unii cu intenţie şi alţii din culpă, sau unii cu intenţie şi alţii fără vinovăţie).

Cele două forme ale participaţiei sunt: proprie şi improprie, şi pot fi întâlnite cel mai adesea în practică, separate, dar nimic nu împiedică coexistenţa lor în cazul săvârşirii unei singure infracţiuni. Spre exemplu, la comiterea unei infracţiuni îşi aduc contribuţia mai mulţi participanţi care acţionează cu forme diferite de vinovăţie.

Subsecţiunea a IV-a: Participaţia improprie

A.Definiţia participaţiei impropriiParticipaţia improprie este reglementată pentru prima dată în legislaţia

noastră penală, în Codul penal - art.31, ceea ce a impus lărgirea sferei participaţiei şi condiţionarea existenţei sale de „săvârşirea unei fapte” prevăzută de legea penală. Astfel, art. 31 prevede că: „Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzută de legea penală se sancţionează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie.

Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune.

Dispoziţiile art. 28-30 se aplică în mod corespunzător”.S-a observat în cazul participaţiei proprii, că toţi participanţii care

desfăşoară o activitate din cele configurate în art. 24, 25, 26 C. penal acţionează cu intenţie. În cazul celei improprii, dacă toţi participanţii cooperează material prin activităţi diferite la săvârşirea faptei, de instigare, complicitate sau săvârşirea nemijlocită, aspect ce apropie forma improprie de cea proprie, în ceea ce priveşte aspectul subiectiv al cooperării, ei acţionează cu forme de vinovăţie

12 CONSTANTIN BULAI - AVRAM FILIPAŞ - CONSTANTIN MITRACHE, op. cit., pag. 49.

13 CONSTANTIN BULAI, Drept penal, Partea generală, vol. I, 1992, pag. 189.

11

diferite sau unii dintre ei fără vinovăţie. Astfel, întotdeauna instigatorul şi complicele acţionează cu intenţie, iar autorul, din culpă sau fără vinovăţie14.

B. Modalităţile participaţiei propriiLegea reglementează două modalităţi ale participaţiei improprii:a)instigarea şi complicitatea, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte comise

de autor din culpă;b)instigarea şi complicitatea, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte comise

de autor fără vinovăţie.a)Modalitatea intenţie şi culpăPrima modalitate este prevăzută în art. 31 al C. penal, modalitate care

constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, cu intenţie la săvârşirea din culpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală. Utilizându-se terminologia de determinare, înlesnire, ajutare, legea a stabilit poziţia juridică a făptuitorilor în procesul de săvârşire a faptei, ei rămânând instigatori sau complici, după felul activităţii realizate, chiar dacă autorul acţionează din culpă sau fără vinovăţie. în cadrul primei modalităţi, participantul care desfăşoară o activitate de determinare sau înlesnire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală prevede rezultatul activităţii autorului pe care îl urmăreşte sau acceptă, acţionând întotdeauna cu intenţie. Cel ce execută nemijlocit fapta nu prevede rezultatul activităţii efectuate, deşi, în condiţiile date, trebuia şi putea să-1 prevadă, dacă depunea un spor de atenţie, de diligentă. Această modalitate consacrată de lege este posibilă la faptele pe care legea le încriminează cu forma de vinovăţie a intenţiei şi culpei. De exemplu, o persoană determină o alta, care nu are pregătirea necesară, să pună în funcţie o instalaţie cu intenţia de a o distruge; persoana determinată, acţionând din imprudenţă sau neglijenţă, încearcă să o pună în funcţie, producând distrugerea ei. datorită necunoaşterii mecanismului de funcţionare; instigatorul a acţionat cu intenţie în raport cu fapta de distrugere care s-a produs, iar autorul din culpă15.

În ipoteza acestei forme de participare improprie, fapta comisă de autor este infracţiune deoarece este încriminată nu numai cu intenţie, ci şi cu forma de vinovăţie a culpei. Toţi făptuitorii sunt infractori, întrucât au acţionat cu vinovăţie, deşi formele cu care şi-au desfăşurat activităţile sunt deosebite, împrejurare ce se va răsfrânge asupra încadrării juridice şi răspunderii penale. Dacă în cazul participaţiei proprii toţi făptuitorii răspund, de regulă, în baza dispoziţiei legale care încriminează fapta săvârşită cu intenţie, în ipoteza celei improprii, răspunderea participanţilor se face în baza unor dispoziţii diferite, care încriminează distinct fapta intenţionată şi de culpă, în funcţie de forma de vinovăţie cu care au acţionat.

Instigatorul şi complicele care desfăşoară activitatea cu intenţie vor fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta intenţionată - în exemplul 14 VASILE PAPADAPOL, ..Participaţia improprie”, în Revista Româna de Drept, nr. 3/1971, pag. 37-38.

15 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., vol. II, pag. 511.

12

de mai sus. instigatorul la fapta de omor sau de distrugere se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 174 sau 217, 231 C. penal, care încriminează faptele în forma intenţionată.

Autorul, acţionând din culpă, va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută pentru fapta săvârşită din culpă - în exemplul de mai sus, pentru ucidere = art. 178 sau distrugere = art. 219, 232 din culpă. Dacă legea nu incriminează fapta comisă de autor cu forma de vinovăţie a culpei, atunci acesta nu răspunde.

b)Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţieA doua modalitate este prevăzută în art. 31, aliniatul 2 C. penal şi constă

în determinarea, înlesnirea sau ajutarea cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care săvârşeşte fără vinovăţie.

Instigatorul şi complicele care desfăşoară activitatea de determinare sau înlesnire a săvârşirii faptei cu intenţie au reprezentarea activităţii autorului şi a urmărilor acesteia, precum şi a împrejurării, ca prin activitatea lor contribuie la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală pe care o comite o altă persoană.

Cel ce săvârşeşte nemijlocit fapta - autorul = acţionând fără vinovăţie datorită iresponsabilităţii, minorităţii sub 14 ani sau între 14-16 ani, când minorul acţionează fără discernământ, erorii de fapt - cauzele cele mai frecvente, nu prevede rezultatul dorit datorită condiţiei psihice în care se afla. De exemplu: o persoană determină pe un iresponsabil sau un minor care lucrează fără discernământ să săvârşească o vătămare corporală sau un furt, sau determină pe o persoană ce se află în stare de eroare16 de fapt cu privire la aparenţa unui bun, să ia acel bun şi să-1 dea celui ce pretinde sau să pună în circulaţie o monedă falsificată, asigurând-o de valabilitatea ei.

Înainte de reglementarea actuală, această ultimă ipoteză a fost adeseori rezolvată în literatura şi practica penală, apelându-se la ideea autorului mediat sau de la distanţă, potrivit căreia, întrucât cel care a săvârşit fapta a acţionat fără vinovăţie, dispărea ideea de participaţie, transformându-se în autor al faptei, de la distanţă, cel ce a determinat la comiterea ei17.

Astfel, instigatorul şi complicele îşi aduc aportul la comiterea faptei cu intenţie, iar autorul comite fapta fără vinovăţie, găsindu-se în acel moment în eroare de fapt - art. 51 C. penal, ori sub imperiul unei constrângeri fizice sau morale - art. 46 C. penal, sau făptuitorul era minor - art. 50 C. penal sau iresponsabil - art. 48 C. penal. În ceea ce priveşte răspunderea penală, instigatorul şi complicele care au acţionat cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită cu intenţie, iar autorul nu este supus răspunderii penale, deoarece a comis fapta fără vinovăţie. Dispoziţiile cuprinse în art. 28-30 C. penal, care se referă la circumstanţele personale şi reale şi influenţa lor asupra participanţilor, instigarea neurmată de executare şi împiedicarea săvârşirii faptei se aplică şi în cazul participaţiei improprii18.

16 GEORGE ANTONIU, „Participaţia improprie în practica judiciară”, în Revista Română de Drept, nr.

9/1976, pag. 39: Tribunalul Jud. Braşov, decizia penală nr. 2480/1974.17

GEORGE ANTONIU, „Consideraţii asupra unor instituţii de drept penal”, în Revista Româna de Drept, nr. 11/1968, pag. 101.

18 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., vol. II. pag. 314.

13

Secţiunea a III-aCondiţiile participaţiei

Pentru ca o pluralitate ocazională de făptuitori să constituie o participaţie penală19, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

1.să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;2.fapta să fie săvârşită în cooperarea -efectivă - a două sau mai multor

persoane, în formele prevăzute de lege;3.cel puţin unul dintre participanţi să acţioneze cu intenţie.Termenul de „participaţie penală” este folosit, deoarece, corect aceasta

este denumirea pluralităţii ocazionale de infractori dar, în legea penală se elimină calificativul de penal în denumirea unor instituţii, deoarece reglementarea acestor instituţii în Codul penal face să se subînţeleagă acest calificativ.

Subsecţiunea I: Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală

Această condiţie este îndeplinită chiar dacă fapta a rămas în forma tentativei, fiind suficient ca tentativa acelei fapte să fie prevăzute de legea penală (tentativa pedepsibilă).

Prin definiţie, participaţia presupune săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, în care se absorb contribuţiile participanţilor şi care constituie temeiul răspunderii penale a acestora. Fapta se răsfrânge asupra tuturor participanţilor prin încadrarea sa juridică, formele de participaţie raportându-se, în vederea sancţionării, la textul de lege ce încriminează fapta săvârşită. Sunt posibile, totuşi, unele diferenţieri în cazul infracţiunilor ce prevăd pe lângă norma de bază sau tip a infracţiunii şi unele forme calificate (art. 208 - furtul; art. 209 C. penal, furtul calificat; art. 174 - omorul; art. 175 - omorul calificat şi art. 176 C. penal - omorul deosebit de grav), în sensul că unii participanţi - spre exemplu, coautorii pot răspunde pentru forma calificată, deoarece, săvârşind nemijlocit fapta, au prevăzut toate condiţiile de comitere, deci şi circumstanţele de calificare (furtul săvârşit în timpul nopţii, prin efracţie = art. 209 lit. E şi g; omorul săvârşit prin cruzimi = art. 176 lit. a, etc), iar alţi, spre exemplu, instigatorul sau complicele - pentru forma de bază, dacă nu au cunoscut, nici prevăzut circumstanţele agravante. în alte situaţii, tot datorită necunoaşterii unei împrejurări care schimbă tipul de infracţiune şi deci încadrarea juridică a faptei, activitatea unui participant poate fi raportată la o anumită infracţiune, iar a altuia, corelată cu o faptă penală distinctă (spre exemplu, instigatorul a determinat la săvârşirea unei infracţiuni de furt, iar autorul, în momentul comiterii faptei, folosind violenţa, a săvârşit o tâlhărie; primul va răspunde pentru instigare la furt, iar al doilea, în calitate de autor al infracţiuni, de tâlhărie).

19 VINTILĂ DONGOROZ. op. cit., pag. 189.

14

Încadrarea juridică este deosebită şi în cazul participaţiei improprii, când instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie, iar autorul din culpă, situaţie în care instigarea va fi raportată la infracţiunea incriminată ca formă de vinovăţie a intenţiei (omor intenţionat din art. 174 C. penal), iar activitatea autorului va fi încadrată în textul ce prevede fapta săvârşită din culpă (ucidere din culpă - art. 178 C. penal).

Condiţia cerută, aceea a săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, se realizează fie că îmbracă forma consumată (tipică), fie că se află în faza tentativei (forma atipică), cu condiţia ca legea penală să sancţioneze tentativa acelei fapte. Dacă totuşi, tentativa şi actele de pregătire nu sunt incriminate, pentru a exista participaţie, se cere ca fapta să ajungă în faza consumării.

Deşi în procesul de comitere a faptei în participaţie se începe cu activitatea de instigare a autorului la săvârşirea faptei, urmată, uneori, de complicitatea anterioară, totuşi în prezentarea condiţiilor participaţiei nu s-a dat întâietate condiţiei privitoare la cooperarea mai multor persoane, ci s-a examinat în primul rând condiţia privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. S-a adoptat această ordine deoarece comiterea faptei este determinantă pentru existenţa participaţiei, ea atribuind formelor de participaţie - instigare şi complicitate - sens penal. în lipsa faptei, chiar dacă s-a efectuat un act de complicitate, acesta rămâne fără semnificaţie penală; de asemenea, activitatea de instigare, neurmată de săvârşirea faptei, deşi este sancţionată potrivit legii penale (art. 29 C. penal = „Instigarea neurmată de executare”), nu apare ca forma de participaţie, deoarece instigarea nu a fost urmată de executarea faptei, ci ca o infracţiune de sine stătătoare.

Din condiţia examinată, rezultă că instigarea şi complicitatea la o faptă neprevăzută de legea penală nu pot fi considerate ca forme de participaţie datorită inexistenţei categoriei ce le atribuie caracter penal. Dacă o anumită activitate de determinare sau înlesnire la săvârşirea unei fapte neprevăzută de legea penală prezintă acel grad de pericol social care face necesară intervenţia legii penale, pentru a putea fi sancţionată, legiuitorul a trebuit să o incrimineze ca infracţiune de sine stătătoare, cadrul participaţiei neputând acoperi legal o asemenea situaţie. Astfel se explică de ce legiuitorul a încriminat ca infracţiune distinctă determinarea sau înlesnirea la sinucidere (art. 179 C. penal), deşi făptuitorul realizează o activitate de determinare sau înlesnire (instigare sau complicitate), fiind raportată la o faptă neprevăzută de legea penală (aici - sinuciderea nu este încriminată ca infracţiune), ea nu constituie forma de participaţie în sensul art. 25 şi art. 26 C. penal şi ca atare, nu poate intra în sfera de incidenţă a acestor reglementări20.

Subsecţiunea a II-a: Cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală

20 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., pag. 447.

15

Fapta să fie săvârşită în cooperare, adică prin contribuţia a două sau mai multor persoane - condiţie îndeplinită din moment ce există pluralitate de subiecţi activi, indiferent dacă aceştia au îndeplinit aceeaşi formă de cooperare (toţi sunt autori) sau forme diferite (autor şi instigator; autor şi complice; autor, instigator şi complice). în primul caz, participaţia este simplă, iar în al doilea este complexă21.

Participaţia prin concepţie presupune o pluralitate de făptuitori care cooperează la săvârşirea faptei, dar devin participanţi numai prin activitatea efectuată care se integrează în fapta comisă. Simpla intenţie de a contribui la comiterea unei fapte nemanifestată într-un act de cooperare nu atribuie persoanei respective calitatea de participant.

Cooperarea trebuie să se încadreze în una din formele de participaţie consacrată de lege. Cooperarea poet constă într-o activitate de determinare la săvârşirea unei fapte prevăzute de lege (instigare), de săvârşire nemijlocită a faptei (autorat, coautorat) sau de ajutor sau înlesnire în orice mod la comiterea acesteia (complicitate). Codul penal roman nu a consacrat şi forma de participaţie efectuată de organizatori. Poziţia de cvasi organizatori o are instigatorul, iar când nu se poate desprinde în activitatea sa acest aspect, organizarea revine autorului22.

Să existe voinţa comună de a coopera şi, deci, de a contribui la comiterea faptei; contribuţia fiecărei persoane trebuie să fi fost determinată de voinţa de a coopera cu celelalte persoane la săvârşirea faptei. Condiţia nu este îndeplinită atunci când un act care a contribuit la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală a fost efectuat de o persoană fără voinţa de a coopera cu cel care a comis fapta, de exemplu: A împrumută o armă lui B, care pretindea că vrea să facă exerciţii de tir; cu acea armă, B săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală; desigur, împrumutarea armei a contribuit material la comiterea faptei, dar A nu este participant fiindcă lipseşte voinţa de a coopera23.

Cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală este o condiţie cerută de însuşi conceptul de participaţie, deci făptuitorii care nu cooperează la săvârşirea unei fapte, a căror activitate nu se integrează în fapta săvârşită, nu sunt participanţi.

Actele de participare, indiferent de natura lor, trebuie să intervină înainte sau în timpul săvârşirii faptei, până la consumarea acesteia; dacă intervenţia unei persoane este ulterioară consumării faptei, fără o înţelegere prealabilă în acest sens, nu există participaţie, ci o infracţiune autonomă (tăinuire sau favorizarea infractorilor).

Contribuţia la săvârşirea unei fapte poate fi de natură morală (determinarea sau ajutarea la formarea hotărârii infracţionale) sau de natură materială (participare efectivă la executarea unor activităţi care se înscriu în

21 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 189.22 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., vol. II, pag. 447.

23 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 190.

16

activitatea infracţională).Participarea poate fi omogenă, când toţi participării sunt coautori sau

eterogenă, când participanţii au contribuţii diferite, de autori, instigatori şi complici.

Participarea poate fi determinabilă, când se poate stabili forma de participaţie (autor, instigator sau complice) sau indeterminabilă, când nu se poate stabili calitatea în care au acţionat participanţii (de exemplu: la infracţiunea de încăierare, prevăzută în art. 322, alin. 1 C. penal)24.

Contribuţiile pot fi identice (omogene) când toţi participanţii execută acte asemănătoare ce se completează unele pe altele şi se înscriu în latura obiectivă a faptei, situaţie ce configurează coautorul, sau eterogenă, când activităţile efectuate sunt diferite ca mod de realizare şi constau în acte de instigare, autorat şi complicitate - deci este participaţie omogenă şi participaţie eterogenă. De asemenea, aportul mai poate fi determinabil, când se poate stabili felul sau se poate încadra în una din formele de participaţie conturate de lege şi contribuţie indetenninabilâ, când datorită condiţiilor de săvârşire a faptei, nu se poate aprecia care dintre făptuitori au acţionat în calitate de instigatori, de coautori sau de complici25.

Actele de participaţie, indiferent de natura lor, întrucât contribuie într-un fel sau altul la săvârşirea faptei, trebuie să intervină înainte de comitere sau pe tot parcursul desfăşurării faptei, până în momentul consumării. în cazul infracţiunilor ce durează în timp, cum sunt cele continue şi continuate, caracterizate şi printr-un moment al epuizării, ce marchează, în general, data lor se săvârşire (art. 122, alin. ultim C. penal)26, contribuţiile participanţilor pot interveni pe tot parcursul desfăşurării lor, până la această dată. După cum actul de participaţie se plasează înainte de începutul executării faptei sau în timpul comiterii sale, participaţia poate fi anterioară şi concomitentă. Astfel, decurge din structura instituţiei analizate că nu există participaţie exterioară. Dacă o persoană intervine după săvârşirea unei fapte pentru a ascunde lucrurile ce provin din comiterea ei pentru a favoriza pe făptuitor, fără ca acest ajutor să fi fost promis înainte sau în timpul săvârşirii faptei, deşi activitatea sa este legată de o faptă comisă anterior, nu va fi calificată ca act de participaţie, ci ca infracţiune autonomă de tăinuire sau favorizare, în măsura în care se realizează condiţiile prevăzute în normele ce încriminează aceste infracţiuni. Dacă ajutorul acordat după comiterea faptei a fost prestat în baza unei promisiuni ce a fost dată înainte sau în timpul săvârşirii acesteia, activitatea se va încadra în forma de participaţie a complicităţii, determinantă în asemenea calificare fiind promisiunea făcută şi nu momentul când a fost efectuată, moment care este posterior comiterii faptei27.

24 UNGUREANU AUGUSTIN, Drept penal roman. Partea generală, Bucureşti 1995, pag. 122.

25 L. DINCU - AUREL DINCU, „Participaţia penală indeterminabilă”, în Revista Româna de Drept, nr. 7/1988, pag. 29 şi următoarele.26 “Termenele de prescripţie a răspunderii penale” - art. 122. alin. ultim C. Penal27 MARIA ZOLYNEAC, op. cit., vol. II, pag. 448.

17

Astfel, participaţia poate interveni oricând între momentul conceperii faptei prevăzută de legea penală şi momentul consumării sau epuizării acesteia.

Participaţia penală, fiind o circumstanţă obiectivă pentru toţi participanţii, locul comiterii va fi cel în care s-a epuizat fapta prevăzută de legea penală ori în care s-a realizat tentativa faptei, când aceasta este pedepsită. Tot astfel, caracterul de circumstanţă obiectivă a participaţiei conduce la consecinţa că, în ipoteza constatării faţă de unul dintre participanţi, a inexistenţei faptei, este împiedicată punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale faţă de toţi participanţii ( art. 10, lit. a, Codul de procedură penală)28.

Participaţia sub formele sale de manifestare este posibilă, în general, la toate infracţiunile.

Dacă unele, prin specificul acţiunii incriminate, sunt incompatibile cu anumite forme de participaţie, spre exemplu, infracţiunile cu subiect exclusiv unic (mărturia mincinoasă - art. 260 C. penal; cerşetoria - art. 326 C. penal) nu sunt susceptibile de coautorat, ele comportă totuşi posibilitatea realizării altor forme, ca acelea de tipul instigării sau complicităţii29.

Subsecţiunea a III-a: Cel puţin unul dintre participanţi să acţioneze cu intenţie

Condiţia ca cel puţin unul dintre participanţi să acţioneze cu intenţie şi anume fie instigatorul, fie complicele, rezultă din noua concepţie a legiuitorului în aceasta materie care a cuprins în sfera reglementării sale şi participaţia improprie. Astfel, în această situaţie, instigatorul şi complicele acţionează cu intenţie, iar autorul, din culpă sau nevinovăţie. Dacă toţi participanţii acţionează cu intenţie şi prin prezenţa acesteia fapta constituie infracţiune în raport cu autorul, participaţia este în formă proprie30.

Această condiţie nu este îndeplinită faţă de făptuitorul care a lucrat fără vinovăţie sau cu vinovăţie nepenală, adică din culpă în cazul faptelor pe care legea penală le sancţionează numai când sunt comise cu intenţie, de exemplu: un colocatar a uitat uşa apartamentului deschisă; un hoţ, profitând de această împrejurare s-a strecurat în camera altui locatar şi a furat câteva obiecte; neglijenţa primului locatar a contribuit la săvârşirea faptei penale; el nu este participant fiindcă nu exista voinţa comună şi nu a lucrat cu vinovăţie penală31.

Intenţia participantului cuprinde factorul intelectiv - reprezentarea faptei şi a urmărilor dăunătoare - şi factorul volitiv - dorinţa sau acceptarea producerii urmărilor respective. în prevederea participantului trebuie să intre şi reprezentarea că el contribuie, alături de autor, la săvârşirea faptei prin efortul lor conjugat.

28 DR. AUREL DINCU, Drept penal, Partea generală, vol. I, Bucureşti 1977, pag. 271.29 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., vol. II, pag. 449.

30 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., vol. II, pag. 449.31 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 190.

18

Legătura subiectivă dintre participanţi este esenţială pentru existenţa participaţiei, în lipsa acesteia urmând a se aprecia distinct activitatea fiecăruia. înţelegerea participanţilor poate fi expresă sau tacită, bilaterală sau unilaterală; înţelegerea este unilaterală când numai instigatorul şi complicele au reprezentarea participaţiei la faptă, autorul neavând această reprezentare ( nu-şi dă seama că este instigat sau ajutat)32.

Legătura subiectivă se poate manifesta sub forma unei înţelegeri exprese între participanţi, a acelui concept fraudulos (pactum aceleris) sau a unei înţelegeri tacite, când. fără a exista o comunicare expresă între aceştia, se stabileşte un acord tacit de cooperare. în ambele ipoteze, legătura subiectivă este bilaterală, fiecare participant dându-şi seama că îşi uneşte aportul cu al celuilalt în săvârşirea faptei. Dacă legătura subiectivă apare sub formă bilaterală, practica şi legislaţia penală pun în evidenţă şi situaţia când legătura subiectivă este unilaterală, caz în care comunicarea se face numai de la instigator şi complice către autor, nu şi viceversa.

Legătura subiectivă unilaterală, deşi caracteristică participaţiei improprii, poate să apară şi în cazul participaţiei proprii. Astfel, complicele cu intenţie realizează un act de înlesnire a infracţiunii de furt sau de omor, de care autorul se foloseşte fără să-şi dea seama că a fost ajutat. Această legătură subiectivă unilaterală este caracteristică participaţiei improprii, întrucât autorul, acţionând din culpă sau fără vinovăţie are o poziţie psihică cu totul diferită de a celorlalţi participanţi, ceea ce face imposibilă comunicarea între acesta şi instigator sau complice. Pe cale de consecinţă, legătura unilaterală se stabileşte numai de la instigator sau complice către autor, care au urmărit comiterea faptei prin intermediul acestuia din urmă33.

Coeziunea psihică a participanţilor poate fi prealabilă sau concomitentă săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, premeditată ori spontană. De cele mai multe ori, legătura subiectivă dintre participanţi este reciprocă, dar caracterul reciproc al legăturii subiective nu este însă de esenţa participaţiei, deoarece este suficient ca numai unul dintre participanţi să voiască să înnoade activitatea sa de a celuilalt şi să aibă cunoştinţa rezultatului la a cărui producere cooperează. în cazul când nu este reciprocă, legătura subiectivă trebuie să se stabilească de la complice sau de la instigator către autor. Astfel, identitatea de mobil sau de scop nu este de esenţa participaţiei penale, ci varietatea de mobil sau de scop poate subzista în cadrul coeziunii psihice necesare participaţiei penale34.

Participaţia penală este condiţionată de existenţa unei coeziuni psihice, adică de voinţa comună a făptuitorilor de a coopera la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi de comiterea faptei cu vinovăţie penală de către cel puţin unul dintre făptuitori.

32 UNGUREANU AUGUSTIN, op. cit., pag. 122.

33 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., pag. 451.34 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 190.

19

Dacă lipseşte această ultimă condiţie a participaţiei, aceea ca cel puţin unul dintre participanţi să acţioneze cu intenţie, deşi priveşte o faptă prevăzută de legea penală, nu are totuşi caracter penal, fiindcă fără vinovăţie fapta prevăzută de legea penală nu constituie infracţiune (art. 17 C. penal) şi fără infracţiune, participarea de fapt nu devine participaţie penală. Când făptuitorii au lucrat cu acelaşi fel de vinovăţie, există o participaţie propriu-zisă (perfectă), iar în cazul contrar, participaţia este improprie (imperfectă)35.

35 DR. AUREL DINCU, Drept penal, Partea generală, vol I, Bucureşti 1977, pag. 272.

20

CAPITOLUL II

FORMELE PARTICIPAŢIEI

Secţiunea IAutorul. Coautorul

Subsecţiunea I: Definiţia autorului

Autor al unei fapte este persoana care a săvârşit fapta şi căreia i se atribuie, deci, acea faptă.

Codul penal în vigoare defineşte noţiunea de „autor” în art. 24 astfel: „Autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală”.

Calitatea de autor nu este condiţionată de existenţa participaţiei, autor fiind şi acela care săvârşeşte singur o faptă prevăzută de legea penală.

Când autorul a săvârşit infracţiunea împreună cu alţi participanţi, contribuţia sa se caracterizează prin aceea că a realizat în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Prin termenul „nemijlocit” se înţelege, pe de o parte, efectuarea unor acte de executare, fără interpunerea unei alte persoane, iar pe de altă parte, caracterul de act de executare pe care trebuie să-1 aibă contribuţia autorului la săvârşirea faptei.

Comiterea oricărei fapte implică efectuarea unor acte de executare (comisiune, acţiune) sau îndeplinirea unor acte obligatorii (omisiune, inacţiune). Astfel, autor al faptei realizată prin comisiunea sau omisiunea astfel săvârşită este persoana care efectuează actele de executare sau care nu îndeplineşte actele la care era obligată.

Autorul contribuie în mod nemijlocit la săvârşirea faptei, indiferent dacă pentru realizarea acelei contribuţii foloseşte sau frânează propria energie fizică (ucide, loveşte, distruge, sustrage, nu dă ajutor, nu denunţă), ori dinamizează sau profită de energia fizică a unei forţe străine (arme, substanţe explozive, toxice, animale vătămătoare etc.).

Nu este autor, ci instigator, acela care se serveşte de o altă persoană pentru a comite actele de executare, sau care determină altă persoană să nu-şi îndeplinească obligaţiile sale, fiindcă contribuţia la comiterea faptei nu este nemijlocită.

Orice faptă prevăzută de legea penală se realizează concret prin săvârşirea, în mod nemijlocit, de către o persoană care devine astfel autor al acelei fapte, dar nu întotdeauna, nu orice persoană, acţionând în mod nemijlocit, poate deveni autor al unor anumite fapte prevăzute de legea penală. Astfel sunt infracţiuni la care autorul trebuie să aibă o anumită calitate (infracţiunii proprii), deci, în cazul acestor infracţiuni, nu poate fi autor decât persoana care are acea calitate, spre exemplu: funcţionar, gestionar, militar. La comiterea acestor infracţiuni pot contribui şi alte persoane decât cele calificate, dar nu în calitate de autor, ci ca instigatori sau complici şi aceasta chiar dacă contribuţia acestora

21

din urmă s-ar fi produs în mod nemijlocit, spre exemplu: un particular ajută pe un gestionar să sustragă câteva materiale din depozitul gestionat. Calitatea cerută pentru autor trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei, deoarece nu pierde calitatea de autor cel care după săvârşirea faptei a încetat de a mai avea calitatea care condiţiona acea calificare şi viceversa, şi nu devine autor cel care a dobândit această calitate după săvârşirea faptei la care a participat36.

Subsecţiunea a II-a: Calificarea contribuţiei autorului

Pornind de la realitatea de fapt, adică de la săvârşirea în mod nemijlocit a unei „fapte prevăzută de legea penală”, contribuţia autorului poate fi încadrată în una din următoarele calificări.

1.autorul nu răspunde penal, fiindcă se constată că a comis fapta fără vinovăţie (nu există intenţie sau culpă) sau că a săvârşit fapta cu vinovăţie nepenală (există culpă, dar pentru fapta săvârşită legea penală nu prevede pedepsirea în caz de culpă) sau că există vreo cauză care înlătură caracterul penal al faptei (legitimă apărare, starea de necesitate, constrângerea etc.).

2.autorul răspunde penal deoarece a comis fapta cu vinovăţie penală (intenţie sau culpă în cazul faptelor pe care legea penală le sancţionează şi atunci când sunt săvârşite din culpă).

3.autorul răspunde penal, dar răspunderea sa penală este înlăturată (abrogarea incriminării, amnistia, prescripţia acţiunii penale).

Aceste încadrări sunt posibile atât în cazul când autorul a comis singur infracţiunea, cât şi în cazul de participaţie. în cazul când există mai mulţi autori (coautori), dacă toţi autorii au lucrat cu acelaşi fel de vinovăţie (toţi cu intenţie sau toţi din culpă) participaţia va fi propriu-zisă; dacă coautorii au lucrat însă cu vinovăţie diferită (unii cu intenţie, alţii din culpă), participaţia va fi improprie, iar fapta săvârşită va fi sancţionată în raport cu felul vinovăţiei fiecăruia, forma de vinovăţie fiind o circumstanţă personală care nu radiază de la un participant la altul37.

Subsecţiunea a III-a: Definiţia coautoratului

În cadrul participaţiei, cea mai importantă contribuţie este cea a autorului, ceea ce justifică definirea în primul rând a acestuia în cadrul textelor privitoare la categoriile de participanţi. Codul penal român în vigoare nu defineşte noţiunea de „coautorat”, ci pe aceea de „autor”, prevăzută în art. 24. O faptă poate fi, însă, săvârşită nemijlocit de două sau mai multe persoane. Aceste persoane care au contribuit nemijlocit la comiterea faptei sunt coautori, întrucât activităţile lor, care au la bază o voinţă comună, au dus la realizarea faptei, s-au completat unele pe altele, toate contribuind direct la producerea rezultatului. Pornind de la definiţia autorului şi de la concepţia participaţiei în general, se poate defini coautoratul ca fiind situaţia în care două sau mai multe persoane

36 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., vol. I, pag. 191, 192.37 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., vol. I, pag. 194, 195.

22

contribuie nemijlocit la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, în baza unei voinţe comune, a unei legături subiective38.

Fiecare coautor, fiind un autor, poziţia lui juridică este cea stabilită de lege pentru autor, adică pentru cel care a contribuit în mod nemijlocit la comiterea faptei. Astfel, nu a fost nevoie ca în lege să se prevadă în mod special situaţia de „coautori”, şi nici să se folosească acest termen, aşa cum nu se dă o precizare specială nici noţiunii de „coinculpat”39.

Pentru a delimita coautoratul de celelalte forme de participare, trebuie definită expresia „săvârşirea nemijlocită a faptei”, prin prisma valorii contributive a actelor săvârşite faţă de rezultatul produs. În literatura juridică şi în practica judiciară s-a considerat că următoarele acte contributive intră în sfera coautoratului:

a)actele ce se înscriu în acţiunea tipică descrisă de norma specială de incriminare, acte ce se integrează în latura obiectivă a infracţiunii;

b)în cazul infracţiunilor complexe, acţiuni total diferite ca mod de realizare ale participanţilor, sunt acte de coautorat dacă se integrează în structura complexă a infracţiunii;

c)fac parte din cadrul actelor de executare acele acte care, fără a aparţine acţiunii tipice încriminate prin lege, contribuie într-o măsură determinantă la realizarea ei, fiind indispensabile săvârşirii infracţiunii.

a)Nu se cere ca un participant (coautor) să acopere prin participarea sa întreaga latură obiectivă a infracţiunii, cum se cere în cazul săvârşirii infracţiunii de către un singur autor; coautoratul presupune dimpotrivă acte comise de toţi participanţii, acte ce se completează reciproc. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de omor, realizată prin acţiuni similare şi concomitente ale mai multor persoane (lovirea victimei cu obiecte contondente) dacă se constată că numai acţiunea unuia sau a unora a dus la rezultatul letal, nu trebuie să se tragă concluzia că numai acea sau acele persoane unt autori (coautori), iar celălalt sau ceilalţi complici, deoarece actele săvârşite de toţi participanţii, completându-se reciproc, alcătuiesc împreună activitatea unică, indivizibilă de ucidere, care trebuie apreciată în ansamblu, ea constituind cauza producerii urmării dăunătoare; acţiunile care, prin ele însele au dus la rezultatul dăunător, nu pot fi calificate drept acte de complicitate deoarece, atât sub aspect subiectiv, cât şi sub aspect obiectiv, ele depăşesc forma de participaţie a complicităţii, iar o altă încadrare juridică nu li se poate da, reprezentând acte de coautorat, de cooperare la săvârşirea unei singure fapte.

b)Exemplu: la infracţiunea de tâlhărie, un participant ameninţă sau imobilizează victima, iar celălalt ia bunul din posesia acesteia.

c)în acest sens, sunt acte de coautorat: fapta unei persoane de a imobiliza victima pentru ca o altă persoană să-i poată aplica lovitura mortală sau să-i provoace vătămări corporale, esenţial pentru aceste acte fiind proprietatea lor de a înlătura orice rezistenţă pe care o întâmpină acţiunea tipică, de a avea caracter

38 MATEI BASARAB, op. cit., pag. 103.39 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 192.

23

de act indispensabil pentru înfăptuirea acţiunii tipice; faptele succesive, mai ales la infracţiunile continue sau continuate, care sunt săvârşite până la epuizarea infracţiunii, dacă se integrează în complexul activităţii prin care se realizează fapta penală40.

Subsecţiunea a IV-a: Condiţiile coautoratului

Coautoratul, ca formă de participaţie, presupune existenţa cumulativă a următoarelor condiţii:

a)săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;b)săvârşirea faptei prevăzute de legea penală să se realizeze de două sau

de mai multe persoane în cooperare;c)voinţa comună a coautorilor.

a)Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală este condiţie de esenţă a participaţiei, deci şi a coautoratului, care se realizează atât în cazul faptei consumate, cât şi actelor pregătitoare ori a tentativei, când acestea sunt sancţionate penal;

b)Cooperarea a două sau a mai multor persoane este o condiţie specifică a acestei forme de participare care nu este de determinare (ca la instigare) sau de ajutorare (ca la complicitate), ci de realizare nemijlocită a faptei.

c)Voinţa comună este condiţia care constă în aceea că fiecare participant (coautor) doreşte să-şi unească activitatea sa cu a celorlalţi, în vederea realizării aceleiaşi infracţiuni; cu alte cuvinte, activităţile infracţionale ale participaţiei sunt coordonate material şi intelectual; simpla săvârşire de către două persoane în acelaşi timp şi în acelaşi loc, a unor sustrageri fără coordonarea lor intelectuală şi fără o voinţă comună, realizată anterior sau concomitent, nu constituie coautorat, ci fiecare infractor urmează a răspunde ca autor al unei infracţiuni distincte de furt41.

Intenţia coautorului presupune reprezentarea acestuia că activitatea sa se alătură de a celuilalt coautor, în vederea realizării unei anumite fapte, unită cu voinţa de a coopera la înfăptuirea sa. Aceasta constituie legătura subiectivă necesară în materia participaţiei. între coautori, se poate stabili o înţelegere expresă sau tacită, anterioară săvârşirii faptei, ori concomitentă cu comiterea acesteia.

Nu există coautorat dacă activităţile făptuitorilor, deşi pornite din acelaşi mobil (de a răzbuna pe victimă), nu au avut loc nici în acelaşi timp şi nici ca urmare a unei înţelegeri de a acţiona împreună42.

Activităţile coautorilor de executare nemijlocită a infracţiunii nu trebuie să fie identice, ci să se completeze într-o activitate unică. în mod constant, s-a

40 UNGUREANU AUGUSTIN, op. cit., pag. 125.

41 UNGUREANU AUGUSTIN, op. cit., pag. 126.42 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., vol. II, pag. 469.

24

decis în practica judiciară că sunt acte de coautorat loviturile aplicate de mai multe persoane victimei, în cadrul unei hotărâri infracţionale comune, de omor, chiar dacă nu toate au fost mortale43.

În practica judiciară s-a decis pe bună dreptate că acte de executare - de coautorat - sunt şi cele prin care se contribuie indirect la comiterea faptei, cum sunt actele prin care se face imposibilă rezistenţa, apărarea, care obstaculează energiile ce tind să combată producerea rezultatului44.

Legătura subiectivă între coautori constă în reprezentarea pentru fiecare coautor, ca activitatea să se alăture activităţii celorlalţi coautori, în vederea realizării unei anumite fapte. între coautori se poate stabili o înţelegere expresă sau tacită, anterioară sau concomitentă cu săvârşirea faptei.

Coautoratul are anumite particularităţi, în funcţie de specificul diferitelor categorii de infracţiuni, şi anume:

1.Infracţiunile proprii (pentru care legea cere ca subiectul să aibă o anumită calitate) pot fi comise în autorat numai dacă toţi participanţii au calitatea cerută de lege; spre exemplu, la infracţiunea de delapidare, pentru a fi coautori, toţi participanţii trebuie să aibă calitate de funcţionari, care gestionează sau administrează bunurile furate; participantul care efectuează o activitate ce face parte din latura obiectivă a infracţiunii, dar nu are calitatea cerută de lege, nu este coautor, ci complice: calitatea respectivă trebuie să existe în momentul săvârşirii infracţiunii, dobândirea acelei calităţi ulterior, fiind irelevantă.

2.Infracţiunile omisive nu sunt susceptibile de coautorat, deoarece neîndeplinirea obligaţiei prescrise de lege, de fiecare persoană, constituie o infracţiune distinctă pentru fiecare persoană. Infracţiunile omisive sunt, în general, infracţiuni cu subiect exclusiv unic, întrucât obligaţia „de a face”, impusă de lege este, de regulă, personală. Când o astfel de obligaţie priveşte mai multe persoane, neîndeplinirea ei de către acestea generează mai multe infracţiuni distincte, în funcţie de numărul persoanelor care nu şi-au îndeplinit obligaţia prevăzută de lege.

De exemplu: lăsarea fără ajutor a unei persoane aflată în pericol - art. 351 C. penal; nedenunţarea - art. 170 C. penal; omisiunea de a înştiinţa organele judiciare - art. 265 C. penal etc.45

3.Infracţiunile cu autor exclusiv unic nu sunt susceptibile de coautorat datorită specificului acţiunii incriminate; ele pot fi comise în celelalte forme de participaţie (instigare, complicitate la fapta autorului); exemplu: infracţiunile de mărturie mincinoasă (art. 260 C. penal), port nelegal de decoraţii sau semne distinctive (art. 241 C. penal), dezertarea (art. 332 C. penal), vagabondajul (art. 327 C. penal), prostituţia (art. 328 C. penal), violul (art. 197 C. penal).

4.Infracţiunile praeterintenţionate pot fi săvârşite în coautorat dacă participanţii au cooperat la săvârşirea faptei iniţiale, cu intenţie şi fiecare în parte

43 Revista Română de Drept, nr. 7/1967, pag. 174.44 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 193.

45 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 194.

25

a prevăzut urmarea gravă survenită, dar a sperat în mod uşuratic că ea nu se va produce sau nu au prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi putea să-1 prevadă; dacă se realizează coautoratul doar pentru fapta iniţială cu intenţie, iar pentru unii făptuitori nu există culpă în raport cu rezultatul mai grav survenit, aceştia din urmă vor răspunde numai în calitate de coautori la fapta iniţială.

Infracţiunile praeterintenţionate, cum sunt lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C. penal) sau tâlhăria care a dus la moartea victimei (art. 211, al. 3 C. penal), se caracterizează printr-o formă mixtă de vinovăţie, intenţia cu care se săvârşeşte fapta iniţială şi culpa pe care se grefează rezultatul mai grav (moartea) care s-a produs. Literatura şi practica judiciară sunt unanime în acceptarea ideii coautoratului la infracţiunile praeterintenţionate şi a răspunderii coautorilor pentru faptele cu rezultat mai grav. Analiza procesului subiectiv al coautorilor relevă intenţia în ce priveşte realizarea faptei iniţiale, coautorii urmărind, de regulă, producerea rezultatului şi culpa în privinţa urmării mai grave. în raport cu fiecare participant trebuie să se verifice existenţa culpei, în sensul că acesta nu a prevăzut rezultatul, dar în condiţiile în care a acţionat trebuia şi putea să-1 prevadă sau a prevăzut rezultatul, dar a sperat că nu se va produce, contând pe anumite împrejurări de natură a-1 preveni. Existând o culpă în legătură cu urmarea mai gravă în persoana fiecărui coautor în parte, toţi participanţii vor răspunde pentru fapta complexă produsă mai gravă, forma de vinovăţie care acoperă întreg ansamblul faptic fiind praeterintenţia. Coautoratul se menţine pe toată amplitudinea faptei, atât în faza faptei intenţionate, cât şi a celei din culpă. Un argument de text în sprijinul acestei susţineri îl constituie art. 28, al. 2 C. penal, referitor la circumstanţele reale -moartea constituind o astfel de circumstanţă - care, aşa cum prevede textul, se răsfrâng asupra tuturor participanţilor, în măsura în care le-au cunoscut sau prevăzut46.

5.Infracţiunile din culpă, în concepţia unor doctrinari şi a unor instanţe judecătoreşti nu pot fi săvârşite în coautorat, iar în concepţia altora nu pot fi săvârşite în coautorat în anumite condiţii.

Problema compatibilităţii coautoratului cu infracţiunile din culpă (ucidere din culpă - art. 178 C. penal; distrugere din culpă - art. 219 C. penal) a fost rezolvată diferit în literatura şi practica penală.

Codul penal din 1936 cuprindea un text - art. 124 - care excludea coautoratul la infracţiunile din culpă, prevăzând că: „dacă efectele delictuoase se datorează cooperării mai multor persoane la actele materiale, fiecare din ele este pedepsită ca autor al acelei infracţiuni”. Actualul Cod penal nu reiterează un astfel de text.

Într-o opinie susţinută în literatură se consideră că este posibil coautoratul la faptele de culpă47. În acest sens, s-a considerat că atunci când, datorită efectuării unor acţiuni din culpă, simultan sau succesiv, de către două sau mai 46 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., pag. 471.47 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 194; 203; 215; 237; 242; MARIA ZOLYNEAK, „Aspecte ale coautoratului şi explicaţii în literatura şi practica judiciară”, în Dreptul, nr. 1-2/1990, pag. 61 şi următoarele.

26

multe persoane, s-a produs un rezultat ce întregeşte conţinutul unei infracţiuni din culpă, toate aceste persoane vor fi coautori ai faptei de culpă, întrucât contribuţia fiecăruia a concurat nemijlocit la producerea rezultatului, înscriindu-se în antecedenţa cauzală a acestuia. Dar s-a mai considerat că nu se poate nega existenţa coautoratului când făptuitorii acţionează din culpă, întrucât se constată o voinţă comună a mai multor persoane de a coopera la comiterea unei fapte şi că, faţă de unitatea acţiunii şi a rezultatului produs, nu se poate vorbi de o pluralitate de infracţiuni, ci de o singură infracţiune săvârşită în cooperare, deci în coautorat. Această opinie a fost promovată şi de unele instanţe judecătoreşti în cazul uciderii din culpă, când, prin acţiunile neglijente sau imprudente a două persoane de conducere a unui autoturism, s-a ajuns la moartea unei persoane. în astfel de situaţii, în special atunci când este vorba de acţiuni simultane, o persoană nu depune toată atenţia în desfăşurarea activităţii şi evitarea unor riscuri întrucât contează pe atenţie maximă şi prevederea mai ascuţită a celeilalte persoane care, la rândul ei, are un fond participativ similar, existând o poziţie psihică identică (de exemplu, în cazul conducerii unui autovehicul de către o persoană care urmează şcoala de şoferi, asistată de instructorul acelei şcoli sau de un ajutor de şofer, în prezenţa conducătorului titular al autovehiculului ori în cazul în care două persoane incompetente, fără instruirea necesară, se hotărăsc să pună în funcţiune o instalaţie, asumându-şi riscul producerii unei degradări. Nu este o identitate întâmplătoare, necorelată, ci poziţiile subiective se corelează, se întrepătrund, unul din făptuitori contând pe atenţia maximă şi intervenţia calificată a celuilalt - a instructorului - şi viceversa, neglijenţa sau temeritatea având ca urmare producerea unei infracţiuni. Este o corelaţie a poziţiilor subiective, o legătură subiectivă bilaterală, o participare la producerea rezultatului ce le este imputabil; prin acţiunile convergente, cei implicaţi în comiterea faptei au contribuit material şi formal la producerea ei.

Problema coautoratului din culpă are în vedere nu toate situaţiile în care două sau mai multe persoane concură din culpă la producerea unui rezultat prin acţiuni concomitente sau succesive, însă necorelate, ci se reduce la acele cazuri de săvârşire directă, concordantă a unor acţiuni corelate obiectiv şi subiectiv. Rezolvarea prin lege a unei asemenea situaţii ar fi de natură să unifice controversa născută, mai ales că. datorită dezvoltării fără precedent a tehnicii, săvârşirea din culpă a unor fapte în care sunt implicate direct acţiunile mai multor persoane capătă o mare frecvenţă48.

Într-o altă opinie susţinută în literatură, se consideră că nu este posibil coautoratul la faptele din culpă, deşi la producerea rezultatului periculos s-a ajuns prin faptele a două sau a mai multor persoane, deoarece nu există voinţa de a coopera la producerea acestui rezultat, nu există coordonare materială şi intelectuală; există poziţii psihice identice, dar lipseşte legătura subiectivă care, la coautorat, trebuie să constea în conştiinţa, reprezentarea participantului că îşi uneşte efortul său cu al celorlalţi participanţi, în vederea comiterii unei infracţiuni. Culpa, prin caracteristicile sale, exclude ideea de participaţie în 48 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., vol. II, pag. 474.

27

general şi de coautorat în special, iar dacă un rezultat se produce ca urmare a activităţii din culpă a mai multor persoane, fiecare va răspunde ca autor distinct al faptei respective49.

Făptuitorii nu au prevăzut rezultatul (în cazul neglijenţei) şi dacă nu l-au prevăzut nu se poate vorbi de cooperare în vederea producerii lui, sau au prevăzut rezultatul (în cazul uşurinţei), nu l-au urmărit şi acceptat, sperând fără temei că el nu se va produce, ceea ce înseamnă că nici în această ipoteză, participanţii nu puteau coopera la producerea unui rezultat pe care nu l-au urmărit şi nici acceptat.

Faptele din culpă admit, prin urmare participaţia, dar numai sub unica formă a autoratului (coautoratului). Dacă însă, unii făptuitori acţionează nemijlocit cu intenţie, iar altora nu li se reţine decât culpa, în condiţiile art. 31, al.1 C. penal, va exista participaţie improprie, iar fiecare coautor va răspunde penal în raport cu forma vinovăţiei sale.

Astfel, dispoziţiile art. 24 C. penal, definind poziţia autorului nu prevăd expres forma vinovăţiei cu care autorul (coautorii) contribuie nemijlocit la comiterea faptei prevăzute de legea penală. De aici rezultă implicit dar categoric că legiuitorul a voit compatibilitatea contribuţiei de autor (coautori) cu oricare din formele vinovăţiei statornicite în art. 19 C. penal (atât cu intenţie cât şi din culpă, în măsura în care legea sancţionează comiterea faptei din culpă). Dacă s-ar fi voit incompatibilitatea coautoratului cu faptele de culpă, s-ar fi prevăzut expres forma de vinovăţiei, cum se procedează în cazul celorlalţi participanţi (în art. 25 C. penal, la instigator şi în art. 25 C. penal la complice). Mai mult, dacă am admite incompatibilitatea coautorarului cu faptele de culpă, pulverizând-o în atâtea fapte câte persoane au contribuit, din culpă, la comiterea ei, ceea ce ar fi contrar concepţiei legiuitorului care a construit întreaga instituţie a participaţiei în jurul şi pe temelia acelei realităţi imediat unice care este fapta prevăzută de legea penală.

Secţiunea a II-aInstigarea

Subsecţiunea I: Definiţie. Caracterizare. Condiţiile instigării

A. DefiniţieÎn Codul penal, nu este definită noţiunea de instigare, ci noţiunea de

instigator, în art. 25 arătându-se că: „Instigator este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală”.

Din examinarea acestei prevederi legale se poate desprinde şi definiţia instigării. Astfel, se poate spune că instigare este o formă de participaţie morală, caracterizată prin aceea că o persoană, cu intenţie, determină o altă persoană să

49 UNGUREANU AUGUSTIN, op. cit., pag. 127.

28

comită o faptă prevăzută de legea penală50.Instigatorul, prin activitatea sa, face să se nască în mintea instigatului

hotărârea de a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală, contribuie, deci, la formarea laturii subiective a infracţiunii; de aceea, instigatorului i se mai spune autor moral, iar instigatului, autor material.

Instigarea se deosebeşte de „complicitatea morală”, deoarece instigarea determină luarea hotărârii, în timp ce „complicitatea morală” ajută doar la întărirea sau menţinerea hotărârii deja luate.

Instigarea este posibilă, în general, la orice infracţiune, inclusiv la cele neintenţionate, în acest din urmă caz fiind vorba de instigare improprie, reglementată în art. 31 C. penal51.

B. CaracterizareInstigator, în vorbirea curentă, este acela care îndeamnă pe altul să comită

o faptă, sugerându-i mai întâi ideea săvârşirii acelei fapte şi făcându-l apoi să accepte acea idee şi să treacă la realizarea ei.

Instigarea este, aşadar, relevantă din punct de vedere al legii penale numai atunci când activitatea de instigare priveşte o faptă prevăzută de legea penală. Instigarea presupune, în mod firesc, prezenţa a două persoane. Una, instigatorul, care desfăşoară activitatea de instigare şi alta, instigatul, faţă de care se efectuează această activitate.

Instigarea prezintă, în principal, un aspect psihic (moral); ea creează în mintea altuia hotărârea de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală, realizând în acest fel cauzalitatea psihică care precede şi însoţeşte apoi cauzalitatea fizică, adică efectuarea actelor de executare prin care se comite fapta.

Dar nu trebuie să se tragă concluzia că contribuţia instigatorului ar fi numai de ordin material, instigatorul desfăşoară şi el o activitate fizică, efectuează acte (ia contact cu cel instigat, îl convinge, îi procură informaţii etc), care constituie, în esenţă, adevărate acte de pregătire în vederea comiterii infracţiunii. Fără aceste acte materiale, contribuţia instigatorului nu s-ar putea exterioriza şi ar rămâne ineficientă.

Instigarea este posibilă la oricare din faptele prevăzute de legea penală. Concret, nu poate exista fapta săvârşită fără autor; ori, autorul să fi conceput el însuşi săvârşirea faptei (autodeterminare) sau poate să fi fost determinat de un altul să o săvârşească (instigare). Astfel, instigarea este posibilă atât la infracţiunile de acţiune, cât şi la cele de inacţiune, la cele de intenţie, ca şi la cele de culpă, la cele care pot fi comise de o singură persoană, cât şi la cele comise cu pluralitate naturală sau constituită de făptuitori.

Chiar la infracţiunile la care un autor nu poate fi decât o persoană cu o anumită calitate (infracţiuni proprii), ideea şi hotărârea de a săvârşi infracţiunea nu trebuie neapărat să fie proprii autorului, ci pot fin rezultatul unei determinări provenite de la un altul, iar acesta poate fi orice persoană, chiar şi una care nu

50 DR. AUREL DINCU, op. cit., vol. I, pag. 276, MARIA ZOLYNEAK, op. cit., vol. II, pag. 476.

51 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., vol. II, pag. 476.

29

are calitatea cerută autorului. Exemplu: un civil poate instiga pe un militar să dezerteze sau un particular poate determina pe un funcţionar să săvârşească un abuz în serviciu.

Instigarea poate fi operată de o singură persoană, dar poate fi efectuată şi de mai multe persoane, fie concomitent, fie succesiv faţă de aceeaşi persoană sau faţă de mai multe persoane, dar privitor la aceeaşi faptă prevăzută de legea penală. Pot exista, astfel, coinstigatori, fie faţă de un singur autor, fie faţă de coautorii aceleiaşi fapte. Există concurs de instigări şi nu coinstigare, atunci când între diferiţi instigatori nu există vreo înţelegere, dar fapta a fost săvârşită ca urmare comună a contribuţiei lor.

Când un instigator a luat parte şi ca autor la comiterea faptei, situaţia de instigator se absoarbe în aceea de autor; se va ţine însă seama de ea la individualizarea pedepsei. în special la infracţiunile cu pluralitate naturală (bigamie, adulter, incest), unul dintre autori este de cele mai multe ori instigator faţă de celălalt autor52.

C.Condiţiile instigăriiPentru existenţa instigării ca formă a participaţiei penale şi pentru ca

instigatorul să fie considerat participant, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:a)Efectuarea unei activităţi de determinare din partea unei persoane,

instigator faţă de o alta, numită instigat;b)Activitatea de determinare să fi intervenit înainte ca persoana faţă de

care se desfăşoară să fi luat hotărârea de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală;

c)Activitatea de determinare să se efectueze cu intenţie;d)Instigarea să fie urmată de executare ori să fie urmată cel puţin de o

tentativă pedepsibilă.e)Activitatea de determinare începe, de regulă, printr-un îndemn adresat

de instigator altei persoane, şi se întregeşte prin determinarea efectivă a acesteia la comiterea faptei avută în vedere de instigator, prin luarea hotărârii de a comite fapta. îndemnul se poate manifesta sub formă orală sau scrisă. Pentru acceptarea hotărârii, instigatorul poate folosi diferite mijloace, în funcţie de condiţia psihică a celui instigat, de starea în care se afla în momentul instigării, de raporturile sale cu instigatorul etc. Pentru transmiterea hotărârii, uneori este suficient să se folosească anumite argumente, să se incite un anumit fond psihic cunoscut de instigator, după cum, în alte situaţii, pentru captarea voinţei instigatului, se impune folosirea unor daruri, crearea de avantaje sau situaţii convenabile, folosindu-se chiar ameninţarea sau constrângerea. în prima ipoteză, instigarea este simplă, iar în a doua, este calificată. Stabilirea modului de determinare prezintă un interes practic în operaţiunea de individualizare judecătorească a pedepsei instigatorului. Hotărârea poate fi transmisă instigatului direct prin 52 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 195-196.

30

indicarea explicită a faptei pe care să o comită autorul, caz în care instigarea este directă sau fără a se manifesta în acest fel, se creează o anumită stare de spirit instigatului, prin incitarea unor sentimente de răzbunare, lăcomie, gelozie etc, care-1 conduc la luarea hotărârii, situaţie în care instigarea este indirectă18. Dacă în primul caz legătura subiectivă dintre participanţi este bilaterală, în situaţia instigării indirecte, legătura este unilaterală, autorul nedându-şi seama că a fost determinat la comiterea faptei. Determinarea se poate face şi faţă de o persoană care acţionează fără vinovăţie - iresponsabil, minor, care nu răspunde penal - caz la care instigarea îmbracă formă improprie (art. 31 C. penal).

Activitatea desfăşurată de instigator să fi avut ca efect luarea hotărârii de către instigat, condiţie impusă de art. 25 C. penal. Determinarea înseamnă luarea efectivă a hotărârii de către cel instigat, indiferent de împrejurarea dacă o pune sau nu în executare53.

Dacă o pune în executare, instigarea reprezintă o formă de participaţie la fapta comisă, iar dacă cel instigat nu mai dă curs instigării, se realizează instigarea neurmată de executare, prevăzută în art. 29 C. penal. Rezultă că nu există instigare în cazul aşa-numitei „instigări aparente”, când cel asupra căruia s-a efectuat determinarea, nu a luat hotărârea de a comite fapta sau a lăsat doar impresia că a fost determinat şi ulterior anunţă victima sau organele competente54.

Instigarea se poate efectua de o singură persoană sau de două persoane, la aceeaşi faptă, concomitent sau succesiv. În cazul din urmă, se realizează o coinstigare, participanţii fiind cei doi instigatori şi autorul, care au cooperat la săvârşirea aceleiaşi fapte. Coinstigarea nu trebuie confundată cu concursul de instigări, ci există în situaţia în care două persoane determină pe alta la comiterea aceleiaşi fapte, fiecare acţionând separat, fără o înţelegere şi cooperare între ei.

Dacă după efectuarea activităţii de instigare, instigatorul participă nemijlocit la săvârşirea faptei alături de autor, nu va răspunde pentru un concurs de infracţiuni în care s-ar reuni cele două forme de participaţie, ci numai pentru coautorat, în care se absoarbe activitatea anterioară de instigare. Nu se realizează concursul de infracţiuni pentru că cele două forme de participaţie reprezintă acte de cooperare în realizarea unei singure infracţiuni, şi nu a unor fapte penale diferite55.

b)Instigarea prezintă relevanţă penală dacă activitatea de determinare se referă la săvârşirea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală. Această condiţie implică necesitatea ca instigarea să fie certă, adică activitatea de determinare să fie realizată astfel încât cel instigat să ia cunoştinţă că se voieşte şi se urmăreşte ca el să comită o faptă prevăzută de legea penală, consumată sau numai o tentativă, când legea penală sancţionează tentativa acelei fapte.

53 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., pag. 478.54 VASILE PAPADOPOL, „Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem în materia dreptului penal”, Partea generală, în Revista Română de Drept, nr. 12/1974, pag. 119-121.55 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., pag. 479.

31

Nu întâmplător am subliniat că obiectivul actelor de determinare îl constituie comiterea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală: dacă cineva determină o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală în calitate de complice, instigare la complicitate, iar această din urmă persoană înlesneşte sau ajută săvârşirea faptei, atunci poziţia juridică a ambelor persoane este cea de complici. Într-adevăr, cel ce determină pe altul să ajute la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contribuie de fapt la săvârşirea faptei, astfel încât, în realitate, comite el însuşi un act de complicitate morală şi este, deci, complice chiar în lipsa unui text care să-1 califice astfel56.

Activitatea de determinare să fi intervenit înainte ca persoana faţă de care se desfăşoară să fi luat hotărârea de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală. Instigarea presupune să nu existe o determinare anterioară sau o autodeterminare. Cel care desfăşoară o activitate de determinare la comiterea unei fapte faţă de o persoană care anterior luase hotărârea de a o comite, nu are calitatea de instigator. Dacă activitatea sa are doar rolul de a întări hotărârea infracţională a celuilalt, se va transforma în complicitate morală.

c)Activitatea de determinare să se efectueze cu intenţie, adică cel care instigă o altă persoană să desfăşoare această activitate anume pentru a ajunge la săvârşirea faptei care formează obiectul instigării.

Nu există, deci, instigare din culpă, când cuvinte imprudent rostite au determinat pe o altă persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, această împrejurare din care rezultă că autorul a fost oarecum sub influenţa unei sugestii, va putea servi la individualizarea pedepsei autorului, dar nu va duce la existenţa unei instigări penale. Pentru existenţa condiţiei privitoare la existenţa instigatorului nu este important dacă persoana instigată a comis fapta cu intenţie (în care caz, va exista o participaţie propriu-zisă) sau din culpă (caz în care, participaţia va fi improprie).

Pentru existenţa instigării nu interesează scopul sau mobilul pe care 1-a avut în vedere instigatorul. Astfel există instigare şi atunci când instigatorul nu a urmărit realizarea faptei la care a instigat, ci punerea celui instigat în situaţia de a fi denunţat şi surprins în momentul începerii executării (agent provocator)57.

Instigarea, fiind o formă de participaţie care se comite numai cu intenţie, nu şi din culpă, pune problema dacă este posibilă la infracţiunile praeterintenţionate. Răspunderea instigatorului pentru asemenea fapte se rezolvă în baza art. 28, al. 2 C. penal, referitor la circumstanţele reale şi la modul cum se răsfrâng asupra participanţilor. Rezultatul, mai grav în cazul infracţiunilor praeterintenţionate, ce constă în moartea victimei - art. 197, al. 2, lit. d şi al. ultim art. 183 - reprezintă o împrejurare reală care se răsfrânge şi asupra instigatorului în măsura în care a cunoscut-o sau a avut posibilitatea să o cunoască58.

d)Instigarea să fie urmată de executare. Condiţia este îndeplinită şi arunci 56 VINTILĂ DONGOROZ, Noul Cod penal şi Codul penal anterior - prezentare comparativă, Ed. Politică, Bucureşti 1968, pag. 28.

57 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 198.58 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., pag. 480.

32

când instigatul a început săvârşirea faptei la care a fost determinat, dar ulterior s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului. Dacă instigatul nu a trecut la comiterea faptei, arunci nu este îndeplinită condiţia ce o analizăm şi nu se realizează forma de participaţie a instigării, iar activitatea instigatorului poate îmbrăca forma unei infracţiuni distincte59.

Instigarea ca formă de participaţie nu trebuie confundată cu anumite forme de „instigare”, de îndemn, incriminate ca infracţiuni de sine-stătătoare, dar care se pot transforma în acte de participare când, în urma acţiunii de instigare, o persoană a dat curs acesteia, săvârşind fapta la care a fost instigat. Astfel, Codul penal, incriminează în art. 324, sub denumirea „Instigarea publică şi apologia infracţiunilor”, fapta de a îndemna publicul, prin diferite mijloace, să nu respecte legile ori să săvârşească fapte ce constituie infracţiuni. Legea a incriminat ca faptă penală simplul îndemn al publicului în sensul celor aminte datorită pericolului social prezentat de o astfel de activitate, având în vedere condiţiile în care se efectuează şi efectele pe care le poate antrena. Dacă îndemnul se finalizează prin determinare, care are drept urmare comiterea infracţiunii la care s-a instigat, acesta va constitui un act de participaţie sub forma instigării la fapta săvârşită, sancţionabil potrivit reglementării generale (art. 25 şi art. 27 C. penal).

Subsecţiunea a II-a: Instigarea neurmată de executare

Instigarea neurmată de executare, care este reglementată în art. 29 C. penal, cuprinde două situaţii deosebite ca natură juridică, cărora legiuitorul le-a atribuit acelaşi tratament juridic. Acestea sunt:

a)situaţia actelor de instigare neurmată de executarea faptei;b)situaţia actelor de instigare urmate de desistarea autorului ori

de împiedicarea producerii rezultatului;Art. 29 C. penal - „Instigarea neurmată de executare” - precizează că:

„Actele de instigare neurmate de executarea faptei, precum şi actele de instigare urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, se sancţionează cu o pedeapsă între minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general. în cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiune pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani.

Actele arătate în alineatul precedent nu se sancţionează, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat este de 2 ani sau mai mică, afară de cazul când actele îndeplinite de autor până în momentul desistării constituie altă faptă prevăzută de legea penală.

a)În această ipoteză, activitatea de determinare dusă de instigator a condus la luarea hotărârii infracţionale de către instigat, dar acesta, din diferite motive, nu a pus-o în executare sau a început executarea care s-a întrerupt, rămânând în

59 CONSTANTIN BULAI (S.A.), op.cit., pag.52.

33

fază de tentativă pe care legea nu o pedepseşte. în aceste situaţii nu există instigare deoarece nu s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, condiţie obligatorie pentru orice formă de participaţie60.

Instigarea neurmată de executare are o semnificaţie penală proprie, prin voinţa legii instigatorul urmând să răspundă ca autor al unei fapte incriminate de sine stătător, datorită pericolului social intrinsec al activităţii de instigare, momentul săvârşirii sale fiind cel al efectuării activităţii de determinare, iar nu acela al unor eventuale acte pregătitoare ori de tentativă, neincriminate. De acest moment se va ţine seama la aplicarea legii penale în timp, a amnistiei, a graţierii, prescripţiei, răspunderii penale etc.

Instigarea neurmată de executare se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între minimul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general.

b)Actele de instigare urmate de desistarea autorului sau de împiedicarea producerii rezultatului.

În această situaţie există participanţi, sub forma instigări, deoarece până în momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Nepedepsirea neinstigatului nu profită instigatorului, desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului fiind o cauză personală de nepedepsire (art. 22 C. penal).

În acest caz, instigarea nu se pedepseşte potrivit art. 27 C. penal (tratamentul general al instigării), ci, mai atenuat, potrivit art. 39 C. penal, ce prevede următoarele patru ipoteze:

1.dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat este de 2 ani închisoare sau mai mică, iar actele îndeplinite de autor până în momentul desistării nu constituie altă infracţiune prevăzută de legea penală, instigarea nu se pedepseşte (art. 29, al.2).

2.dacă actele îndeplinite de autor până în momentul desistării constituie o altă infracţiune prevăzută de legea penală, dar pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune este de 2 ani închisoare sau mai mică, instigarea se pedepseşte în mod obişnuit, adică la fel cu autorul (potrivit art. 27 C. penal), iar autorul se pedepseşte pentru infracţiunea realizată până în momentul desistării (art. 22, al. 2 C. penal).

3.dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat este detenţia pe viaţă (care a înlocuit pedeapsa cu moartea), instigarea se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.

4.în toate celelalte situaţii (când pedeapsa pentru infracţiunea la care s-a instigat este mai mare de 2 ani închisoare), instigarea se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între minimul special al pedepsei prevăzut pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general (15 zile închisoare sau 10.000 lei amendă, după caz, potrivit art. 53, al.1 pct. 1 C.penal, modificat prin Legea nr. 104/1992).60 GEORGE ANTONIU - H. DIACONESCU, „Notă la decizia penală nr. 284/1982 a Tribunalului Jud. Bihor”, în Revista Română de Drept, nr. 12/1982, pag. 53; VASILE PAPADOPOL, „Despre incidenţa dispoziţiilor de amnistie şi graţiere cu privire la instigarea neurmată de executare”, în Revista Româna de Drept, nr. 7/1986, pag. 32 şi următoarele.

34

Deşi prima situaţie (a instigării neurmate de executare) nu constituie formă de participaţie, din motive de sistematizare a normelor legale penale, a fost inclusă în acelaşi text (art. 29 C. penal), cu cea de-a doua situaţie care este formă de participaţie, ambele situaţii primind un tratament juridic comun, mai blând61.

Subsecţiunea a III-a: Calificarea contribuţiei instigatorului

Instigarea, implicând desfăşurarea cu intenţie a unei activităţi de determinare, iar această activitate având ca obiect săvârşirea de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, în raport cu aceste coordonate ale realităţii de fapt, contribuţia instigatorului la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală poate fi încadrată în una din următoarele calificări:

a)instigatorul nu răspunde penal ca participant la fapta comisă dacă se constantă că a lucrat fără intenţie, chiar şi în cazul când i s-ar putea imputa o oarecare culpă;

b)instigatorul nu răspunde penal chiar dacă se constată că a lucrat cu intenţie, arunci când fapta, deşi prevăzută de lege penală, a fost săvârşită de către autor din culpă, iar legea penală nu sancţionează acea faptă când este comisă din culpă.

c)Instigatorul răspunde penal ca participant într-o participaţie propriu-zisă, când se constată că a desfăşurat cu intenţie fapta prevăzută de legea penală, la care a fost instigată.

d)instigatul răspunde penal ca participant într-o participaţie improprie, când se constată că a desfăşurat cu intenţie activitate de determinare, dar cel instigat a comis din culpă fapta prevăzută de legea penală la care a fost instigat, iar legea penală sancţionează acea faptă chiar când este săvârşită din culpă.

e)instigatorul răspunde penal ca participant printr-o participaţie proprie când se constată că a desfăşurat cu intenţie activitatea de determinare, dar fapta prevăzută de legea penală comisă de persoana instigată nu constituie în raport cu acea persoană, adică cu autorul, o infracţiune, fiindcă acesta beneficiază de una dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (potrivit dispoziţiei din art. 44-51 C. penal).

f)instigatorul răspunde penal dar nu ca participant, ci pentru infracţiunea de sine stătătoare, atunci când instigarea nu a fost urmată de executare, fiindcă instigatul nu a păşit la comiterea unor acte de executare62.

Secţiunea a III-aComplicitatea

61 UNGUREANU AUGUSTIN, op. cit., pag. 132-133.62 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 199.

35

Subsecţiunea I: Definiţie

Legea penală nu defineşte noţiunea de complicitate, ci pe aceea de „complice”, în art. 26 C. penal arătându-se că: „Complicele este persoana care, cu intenţie. înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită”.

Din textul enunţat, se poate desprinde şi definiţia complicităţii. Astfel, se poate spune că prin complicitate se înţelege acea formă de participare penală care constă în fapta persoanei care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod, inclusiv prin promisiunea de a tăinui bunuri provenite din comiterea faptei sau de a favoriza pe infractor, chiar dacă după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită63.

Prin această formă de participare se creează autorului condiţii favorabile în vederea comiterii faptei, complicele cooperând cu autorul prin activităţi care nu sunt determinante sau indispensabile săvârşirii faptei şi nici nu se înscriu în activităţi nemijlocite de realizare a laturii obiective a infracţiunii înscrise în norma specială de incriminare. Datorită acestui fapt, complicitatea este o formă secundară de participaţie care se plasează înainte de punerea în executare a hotărârii infracţionale, iar care este concomitentă cu acţiunea autorului, nu are caracter determinant pentru autor64.

Complicitatea presupunând un ajutor de natură materială sau morală, este posibilă, în general, la toate infracţiunile, chiar şi la acelea la care nu sunt posibile unele forme de participaţie, cum ar fi coautoratul. Este posibilă şi la infracţiunile cu subiect special, fără a se cere şi complicelui calitatea prevăzută de lege, care este impusă numai autorului65.

Subsecţiunea a II-a: Condiţiile complicităţii

Pentru ca să existe complicitate şi pentru ca o persoană să fie considerată complice, trebuie să fie îndeplinite cumulativ trei condiţii:

a)să se fi săvârşit în mod nemijlocit de către o altă persoană (autorul) o faptă prevăzută de legea penală (condiţie de bază);

b)realizarea unei contribuţii din partea complicelui (condiţie obiectivă);c)contribuţia complicelui să fie efectuată cu intenţie.a)Complicitatea, ca şi celelalte forme de participaţie, impune condiţia

săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, întrucât numai prin comiterea acesteia devine o activitate relevantă penală. În lipsa săvârşirii faptei de către

63 CONSTANTIN BULAI, Drept penal, Partea generală, vol. II, „Infracţiunea”, Universitatea Bucureşti 1981, pag. 204.64 UNGUREANU AUGUSTIN, op. cit., pag. 135.

65 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., vol. II, pag. 487.

36

autor, activitatea realizată nu cade sub incidenţa legii penale, afară de situaţia când prin ea însăşi constituie o faptă cu semnificaţie penală proprie, caz în care făptuitorul răspunde ca autor al acelei fapte şi nu în calitate de complice.

Condiţia săvârşirii faptei se realizează nu numai în cazul comiterii unei fapte în formă consumată, ci şi în formă de tentativă pedepsibilă.

Dacă, după efectuarea activităţii de complicitate, persoana ce trebuie să execute nemijlocit fapta nu mai procedează la comiterea ei, „complicitatea” nu se pedepseşte, aşa cum se sancţionează instigarea neurmată de executare, întrucât în Codul penal nu s-a prevăzut o reglementare similară celei din art. 29, care instituie un tratament special instigării neurmate66.

b)Realizarea unei contribuţii din partea complicelui.Activitatea complicelui trebuie să se manifeste în una dintre formele

arătate în art. 19 C. penal, simpla intenţie de a ajuta pe autor nefiind suficientă pentru existenţa complicităţii.

În cazul infracţiunilor proprii (cu subiect calificat), deşi fapta unui participant se încadrează în latura obiectivă a infracţiunii, nu poate fi calificată ca un act de coautorat, ci ca act de complicitate, dacă participantului îi lipseşte calitatea specială cerută de lege.

Dimpotrivă, în unele cazuri, chiar dacă activitatea participantului nu se înscrie în conţinutul laturii obiective a infracţiunii, va fi coautorat iar nu complicitate datorită caracterului determinant sau indispensabil al activităţii respective (de exemplu, ţinerea victimei pentru a fi lovită de o altă persoană sau pentru a fi deposedată de bunuri sau pentru a fi ucisă)67.

Contribuţia complicelui trebuie să servească efectiv autorului, altfel nu există complicitate, cu excepţia cazului când, prin ele însele, actele săvârşite de complice sunt infracţiuni distincte. Aşa cum există instigare la instigare, există şi complicitate la complicitate, când o persoană ajută pe o alta la săvârşirea unui act de complicitate.

În cazul când o persoană săvârşeşte mai multe acte de complicitate la fapte identice, comise de autori diferiţi, ce constituie infracţiuni distincte, actele de complicitate nu pot fi reunite într-o singură activitate de complicitate continuată, săvârşită în baza unei rezoluţii unice, ci trebuie considerate ca acte de complicitate în concurs real, deoarece actele de complicitate nu constituie infracţiuni autonome ci sunt indisolubil legate de cele ale autorilor, cărora li se subordonează.

În cazul în care, după realizarea unui act de complicitate, participantul contribuie şi la executarea acţiunii ce constituie latura obiectivă a infracţiunii, el este autor sau coautor, după caz, actele de complicitate absorbindu-se în cele de autorat68.

66 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., vol. II, pag. 487.

67VASILE PAPADOPOL, „Notă la decizia penală nr. 969/1969 a Tribunalului Jud. Braşov”, în Revista Română de Drept. nr. 10/1970, pag. 148.68 UNGUREANU AUGUSTIN, op. cit., pag. 136.

37

c)Contribuţia complicelui să fie efectuată cu intenţie.Să existe vinovăţie în formă de intenţie, adică contribuţia celui care

înlesneşte sau ajută la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală să fie dată cu intenţie. Aşadar, persoana care efectuează actele de înlesnire sau de ajutor trebuie să fi cunoscut şi să-şi fi dat seama că, prin acele acte, contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi, deci, să fi înţeles că devine participant la fapta săvârşită (condiţie subiectivă). Condiţia subiectivă este, deci, îndeplinită atât în caz de intenţie directă, cât şi în caz de intenţie indirectă.

Este indiferent dacă persoana care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, autorul a lucrat la rândul său cu intenţie (în care caz va exista participaţie proprie, potrivit art. 26 combinat cu art. 27 C. penal) sau a lucrat din culpă (caz în care va fi o panicipaţie improprie, potrivit art. 31, al. 1 C. penal).

Sprijinul dat din culpă la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală nu poate servi la îndeplinirea condiţiei subiective a complicităţii, culpa fiind negarea intenţiei. Nu există deci complicitate din culpă.

Când actele efectuate din culpă de către o persoană au contribuit la efectuarea de către o altă persoană, tot din culpă, a unor acte care au dus la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală şi sancţionată penal şi în caz de culpă, actele primei persoane nu constituie o complicitate la actele efectuate din culpă de cealaltă persoană fiindcă fără intenţie nu există complicitate; actele ambelor persoane constituie însă antecedente cauzale în producerea faptei de culpă şi deci persoanele care le-au efectuat vor fi coautori la fapta de culpă săvârşită prin îmbinarea acelor antecedente. De exemplu, un medic a comis o eroare asupra dozei unei substanţe toxice în conţinutul unei reţete, farmacistul nu a observat greşeala şi a dat pacientului medicamentul care i-a cauzat grave vătămări corporale; astfel, medicul şi farmacistul sunt ambii vinovaţi de vătămările produse din culpă şi deci coautori ai faptei de culpă.

Contribuţia să fie efectuată cu intenţie, condiţie prevăzută în mod expres în art. 26 C. penal - „Complicele”, care constă în reprezentarea de către complice a acţiunii pe care o comite autorul şi a urmărilor ei, precum şi a împrejurării că actul de complicitate contribuie la comiterea faptei, unită cu voinţa de a coopera la realizarea acesteia. Dacă o persoană a avut intenţia de a contribui în calitate de coautor, dar în săvârşirea faptei nu a efectuat decât o activitate de complicitate, va răspunde pentru ceea ce efectiv a înfăptuit, intenţia care excede contribuţia prestată nefiind suficientă pentru atribuirea calităţii de coautor.

Intenţia complicelui implică o anumită legătură subiectivă între acesta şi autor. Această legătură poate fi bilaterală şi se poate manifesta sub forma unei înţelegeri exprese sau tacite, prealabile sau concomitente sau unilaterale, ce se stabileşte întotdeauna de la complice la autor, care nu-şi dă seama că este ajutat în săvârşirea faptei de către complice.

Ultima formă de legătură este caracteristică complicităţii improprii, fiind posibilă, cu frecvenţa mult mai scăzută şi în cazul celei proprii. De exemplu, o persoană, fără ştirea autorului, pune la îndemână acestuia un dispozitiv, o substanţă, un obiect de care are nevoie în comiterea faptei sau lasă deschisă uşa

38

unui imobil pentru a pătrunde înăuntru în scopul de a sustrage bunuri.Condiţia indispensabilă ce rezultă din art. 26 C. penal este aceea ce constă

în voinţa complicelui de a-şi uni aportul său de activitate autorului, indiferent dacă acesta are sau nu cunoştinţă de ajutorul dat.

Participarea sub forma complicităţii este posibilă în cazul infracţiunilor praeterintenţionate dacă se dovedeşte că în raport de rezultatul mai grav, complicele a avut o poziţie subiectivă similară autorului69.

Subsecţiunea a III-a: Formele complicităţii

Faptele prevăzute de legea penală fiind numeroase şi variate în conţinut, este firesc ca şi contribuţiile prin care se poate ajuta la săvârşirea diferitelor fapte prevăzute de legea penală să poată prezenta numeroase şi variate forme. 1.După natura ajutorului dat la săvârşirea infracţiunii, complicitatea poate fi:

a)complicitate materială (fizică);b)complicitate morală (imaterială).

2.După momentul în care se acordă ajutor la comiterea infracţiunii, poate fi: a)complicitate anterioară;

b)complicitate concomitentă;3.După modul direct sau indirect în care se realizează

contribuţia complicelui la săvârşirea infracţiunii, de disting:a)complicitate nemijlocită;b)complicitate mediată;

4.După aspectul dinamic al contribuţiei complicelui la comiterea faptei, se disting:

a)complicitate prin acţiune (comisivă);b)complicitate prin inacţiune (omisivă);

5.După forma de vinovăţie cu care autorul săvârşeşte fapta, complicitatea poate fi: a)complicitate proprie; b)complicitate improprie.

1.În raport de latura infracţiunii autorului sprijinite de complice, există complicitate morală (imaterială) sau complicitate materială (fizică).

Complicitatea morală sprijină latura subiectivă a infracţiunii săvârşită de autor, întărirea sau întreţinerea hotărârii luate şi se poate prezenta sub următoarele aspecte:

a) întărirea sau întreţinerea hotărârii luate de a comite fapta de către autor.Astfel, dacă o persoană intervine şi înlătură ezitările sau temerile autorului

prin încurajare şi invocarea unor argumente care consolidează hotărârea, va răspunde pentru complicitate morală.

Tot astfel, promisiunile privind ascunderea bunurilor după sustragere şi sprijinire pentru valorificarea acestora, precum şi de a ajuta autorul pentru a se ascunde sau a scăpa de urmărirea penală sunt de natură a întări hotărârea infracţională şi constituie complicitate morală.

În cazul promisiunilor de tăinuire sau favorizare, nu interesează dacă, 69 CONSTANTIN BULAI - AVRAM FILIPAŞ - CONSTANTIN MITRACHE, op. cit., pag.55 şi următoarele.

39

ulterior, acestea au fost sau nu respectate; dacă promisiunile sunt respectate, există o singură complicitate iar nu un concurs între complicitatea iniţială şi infracţiunea de tăinuire (art. 221 C. penal) sau favorizarea infractorilor (art. 264 C.penal); iar dacă ajutorul dat ulterior nu a fost promis anterior, nu va fi complicitate, ci tăinuire sau favorizarea infractorilor, după caz, ca infracţiuni distincte70.

b)Activitatea de instigare (de determinare) asupra unei persoane care a luat hotărârea infracţională se transformă în activitate de complicitate morală, respectiv de consolidare a hotărârii.

c)Asistenţa în timpul săvârşirii faptei de către autor, care reprezintă o încurajare a autorului, constituie o complicitate morală. Dar, evident, că într-un asemenea caz, pentru a exista complicitate morală, trebuie ca autorul să ştie că este asistat pentru a i se da material la nevoie.

d)Darea de sfaturi, informaţii, instrucţiuni pentru folosirea unor instrumente şi metode, procurarea de date privind locul şi timpul optim pentru săvârşirea faptei constituie acte de complicitate morală numai dacă au rolul de a întări hotărârea autorului şi de a-i înlătura îndoielile acestuia.

Dacă, dimpotrivă, hotărârea autorului este fermă, iar informaţiile sunt doar de natură a-1 pune pe autor în situaţia de a cunoaşte împrejurările în care se comite fapta, timpul optim, locul convenabil, întrucât se răsfrâng asupra laturii obiective a infracţiunii, contribuind la realizarea ei în condiţii optime, constituie o complicitate materială71.

e)Instigarea la complicitate sau complicitatea la instigare (determinarea unei persoane să ajute altă persoană la comiterea unei infracţiuni) este considerată drept complicitate în raport cu fapta autorului.

În acest caz, există complicitate morală deoarece instigatorul nu a determinat pe autor la săvârşirea infracţiunii, ci a determinat un act de înlesnire a săvârşirii faptei de către autor. Spre exemplu: „A” determină pe „B”, care deţine o substanţă otrăvitoare, de a i-o procura lui „C”, pentru ca „C” să comită un omor cu acea substanţă. Activitatea constituie participaţie sub forma complicităţii şi nu a instigării, întrucât nu a determinat pe autor la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, ci a determinat la un act de înlesnire a săvârşirii faptei de către autor. Complicitatea la instigare există în situaţia în care ajutorul complicelui a folosit instigatorului, sprijinind activitatea de determinare a instigatorului către instigat. Exemplu: o persoană procură o sumă de bani instigatorului sau alte mijloace necesare acestuia pentru determinarea autorului. Complicitatea la instigare este tot o formă de complicitate morală deoarece se cantonează tot în sfera activităţilor de ajutorare a autorului în mod direct, mediat.

Complicitatea materială constituie forma de complicitate prin care se înlesneşte sau ajută la săvârşirea faptei în materialitatea ei, adică la înfăptuirea laturii obiective a acestei. Modalităţile concrete sunt variate:

70 DR. UNGUREANU AUGUSTIN, op. cit., pag. 137-138.71 VASILE PAPADOPOL- MARIA ZOLYNEAK, op. cit., pag. 497

40

-procurarea mijloacelor necesare săvârşirii faptei şi punerea lor la dispoziţia autorului (instrumente, arme, substanţe, mijloace de transport, sume de bani, locuinţe);

-pregătirea mijloacelor prin modificarea lor, pentru a le face apte săvârşirii faptei;

-ajutorul acordat în timpul săvârşirii faptei, reprezentând acte mediate, indirecte, ce susţin săvârşirea faptei, fără a se integra în conţinutul său. De exemplu, darea de instrumente sau mijloace necesare înfăptuirii omorului.

Trebuie să se facă distincţia între complicitatea morală şi instigare, dar şi o delimitare între complicitatea materială (concomitentă) şi coautorat. Complicitatea materială trebuie delimitată de coautorat mai ales în cazul actelor exterioare acţiunii tipice, care pot să fie indispensabile săvârşirii faptei, ceea ce le transformă în acte de coautorat şi pot să ajute doar la comiterea acesteia, prin înlăturarea obstacolelor care ar fi putut fi înlăturate de autorul însuşi, când trebuie reţinute ca acte de complicitate.

Uneori, activitatea efectuată în vederea înlesnirii săvârşirii unei infracţiuni poate constitui, în acelaşi timp, un act de complicitate, dar şi o infracţiune de sine stătătoare. De exemplu: o persoană a falsificat anumite înscrisuri pentru a înlesni comiterea unei delapidări. Persoana va răspunde pentru un concurs ideal între complicitate şi acea infracţiune. Aici se reuneşte falsul în acte şi complicitatea la delapidare.

2.În raport de momentul în care se realizează activitatea de înlesnire, complicitatea poate fi anterioară sau concomitentă. Actele de complicitate trebuie să intervină, fie înainte de a se fi trecut la comiterea faptei, fie în timpul executării ei, excluzându-se posibilitatea realizării lor după consumarea faptei.

Complicitatea anterioară se plasează, în timp, înainte de momentul începerii executării faptei de către autor. Poate lua forma complicităţii morale, fie a celei materiale. Anumite forme ale complicităţii nu pot fi decât anterioare săvârşirii faptei, cum este întărirea hotărârii infracţionale prin diferite mijloace, complicitatea la instigare, precum şi ipoteza prevăzută în art. 26 C. penal, partea a II-a a aliniatului (întărirea hotărârii infracţionale prin promisiuni de tăinuire sau favorizare).

Complicitatea concomitentă se plasează, în timp, între momentul începerii executării şi momentul consumării infracţiunii. Poate fi, la rândul său, materială sau morală.

În cazul infracţiunilor care, sub aspect material, se caracterizează prin durată în timp (infracţiunile continuate, continue), actul de complicitate poate interveni în toată perioada de executare, până la epuizarea lor.

Prin definiţie, nu există complicitate posterioară, întrucât şi aceasta, ca orice formă de participaţie, implică cooperarea la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. în ipoteza promisiunii de ajutor, în cazul în care cel ce a promis îşi păstrează promisiunea prin ajutorul acordat după comiterea faptei, ceea ce a avut importanţă a fost promisiunea însăşi, realizarea ei fiind o continuare a unui act ce trebuie plasat în timp înainte sau pe parcursul săvârşirii activităţii infracţionale. Că interesează acest rezultat, reiese chiar din lege, care prevede că

41

există complicitate chiar dacă după comiterea faptei, promisiunea nu este îndeplinită. Este posibil ca o persoană să întărească hotărârea infracţională prin promisiunea de a ascunde lucrările ce provin din săvârşirea faptei, iar promisiunea să fie realizată la o dată ulterioară celei săvârşirii faptei. Dacă, după comiterea faptei şi înainte de realizarea promisiunii de către complice intervine un act de clemenţă (graţiere), de acesta va profita şi complicele, în măsura în care sunt realizate condiţiile actului de graţiere , întrucât activitatea, integrându-se în fapta comisă, în planul său moral, apare ca fiind realizată înainte de data actului de clemenţă, şi anume la data săvârşirii infracţiunii, chiar dacă promisiunea este realizată mai târziu. în cazul realizării promisiunii, participantul va răspunde numai pentru complicitate raportată la fapta săvârşită, fără a se reţine alături de aceasta şi tăinuire de bunuri sau favorizarea făptuitorului.

3.După modul direct sau indirect în care se realizează contribuţia complicelui la săvârşirea infracţiunii, se disting: complicitate nemijlocită şi complicitate mediată.

Complicitatea nemijlocită este atunci când sprijinul a fost dat de complice direct persoanei care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, adică autorului.

Complicitatea mediată (mijlocită) este atunci când contribuţia complicelui a ajuns să constituie o înlesnire sau un ajutor la comiterea faptei prin intermediul, prin mijlocirea unui alt participant, instigator sau chiar complice.În cadrul acestei complicităţi mediate intră:

- complicitatea la instigare;-complicitatea la complicitate;-instigarea la complicitate.Există complicitate la instigare atunci când sprijinul complicelui a folosit

instigatorului, înlesnind sau ajutând ca acţiunea acestuia să se efectueze şi să reuşească.

Există aşa-zisa complicitate la complicitate atunci când o persoană a sprijinit un complice ca să-şi poată duce contribuţia la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, cunoscând rostul acestei contribuţii. Exemplu: o persoană pune la dispoziţia complicelui un autovehicul cu care a condus pe autorul faptei de trecere frauduloasă a frontierei până la graniţa ţării.

Există instigare la complicitate atunci când o persoană a determinat o altă persoană să efectueze o activitate de complice şi contribuţia acestuia din urmă a înlesnit sau ajutat la săvârşirea faptei comisă de autor.

În toate cazurile, complicele la instigare, complicele la complicitate şi instigatorul la complicitate sunt complici mediaţi, iar complicitatea lor este mijlocită.

Complicitatea la instigare, ca şi instigare la complicitate, sunt, pe de altă parte, cazuri de complicitate imaterială.

4.După aspectul dinamic al contribuţiei complicelui la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, se disting: complicitate comisivă şi complicitate omisivă.

La complicitatea prin acţiune (comisivă), contribuţia complicelui constă

42

în efectuarea unor acte de înlesnire sau de ajutor în vederea sau cu ocazia săvârşirii faptei prevăzute de legea penală. De exemplu: procurarea de mijloace, pregătirea executării, atragerea în cursă a victimei.

La complicitatea prin inacţiune (omisivă), contribuţia complicelui constă în neîndeplinirea de către acesta a unor acte pe care era obligat să le efectueze, iar această neîndeplinire a servit, înlesnit sau ajutat la săvârşirea faptei. De exemplu, un contabil omite să releve că un ordin de plată este suspect, înlesnind astfel folosirea actului fapt şi încasarea pe nedrept a sumei plătite.

Nu trebuie să se confunde complicitatea prin inacţiune (omisiune) cu aşa-zisa complicitate negativă, denumire dată situaţiei celui care aflând că se va săvârşi o faptă prevăzută de legea penală, nu a adus aceasta la cunoştinţa autorităţilor, sau care fiind de faţă în timpul cât se săvârşea o faptă prevăzută de legea penală, nu a intervenit pentru a împiedica consumarea72.

5.În funcţie de poziţia psihică a autorului faţă de fapta comisă, complicitatea poate fi proprie sau improprie.

Complicitatea proprie se realizează când autorul acţionează cu intenţie, realizându-se o poziţie psihică omogenă (cu intenţie) la toţi participanţii.

Complicitatea improprie se realizează atunci când autorul acţionează din culpă sau fără vinovăţie, numai complicele acţionează cu intenţie, ştiind că ajută pe autor să săvârşească o faptă din culpă sau fără vinovăţie.

Subsecţiunea a IV-a: Calificarea contribuţiei complicelui

Complicitatea fiind condiţionată de existenţa unor acte care au înlesnit sau ajutat la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, iar subiectiv de existenţa intenţiei de a efectua acele acte de înlesnire sau de ajutor, în raport cu aceste coordonate, contribuţia complicelui poate fi încadrată în una din următoarele calificări:

a)nu răspunde penal dacă se constată că a lucrat fără intenţie (şi aceasta chiar dacă i s-ar putea imputa vreo culpă) în cazul faptelor sancţionate penal, numai când sunt săvârşite cu intenţie;

b)nu răspunde penal dacă se constată că a lucrat cu intenţie dar autorul a săvârşit din culpă fapta prevăzută de legea penală, iar legea nu sancţionează penal acea faptă decât numai atunci când este comisă cu intenţie.

c)răspunde penal când se constată că a efectuat cu intenţie actele prin care a înlesnit sau ajutat la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar autorul a săvârşit acea faptă, de asemenea cu intenţie (participaţia proprie);

d)răspunde penal când se constată că şi-a dat cu intenţie contribuţia la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, iar autorul a comis acea faptă din culpă, dar legea sancţionează penal fapta comisă, chiar şi atunci când este săvârşită din culpă (participaţie improprie);

e)răspunde penal când se constată că actele efectuate din culpă au înlesnit

72 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 205; UNGUREANU AUGUSTIN, op. cit., pag. 138.

43

sau ajutat la comiterea altor fapte efectuate tot din culpă de o altă persoană şi care au condus la producerea rezultatului ce intră în conţinutul faptei prevăzute de legea penală, faptă pe care legea o sancţionează penal şi atunci când este săvârşită din culpă. în acest caz, nu există complicitate, ambii făptuitori răspunzând ca autori ai faptei săvârşite din culpă;

f)răspunde penal când se constată că a efectuat cu intenţie actele destinate să înlesnească sau să ajute la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dar acea faptă nu a mai fost săvârşită, însă actele care erau destinate să servească la comiterea faptei constituie prin ele însele o faptă penală de sine stătătoare. De exemplu: procurarea ilicită de arme - art.279; deţinerea de instrumente sau materiale destinate falsificării de valori - art. 285 C. penal.

Când autorul este învinuit pentru săvârşirea mai multor fapte, situaţia fiecărui complice trebuie să fie cercetată numai în raport cu faptele la săvârşirea cărora a adus o contribuţie de înlesnire sau ajutor. în cazul faptelor complexe, chiar dacă contribuţia complicelui s-a mărginit numai la fapta absorbită ca element în conţinutul faptei complexe, el va fi socotit drept complice la săvârşirea acesteia din urmă. De exemplu, în caz de tâlhărie, complicele a procurat arma cu care a fost ameninţată victima; el este totuşi complice la tâlhărie, nu la fapta de ameninţare73.

73 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 207-208.

44

CAPITOLUL III

TRATAMENTUL SANCŢIONAR AL PARTICIPAŢIEI

Secţiunea I Sistemul de sancţionare al participanţilor

O diferenţiere a pedepselor, aplicate în concret participanţilor în raport cu importanţa reală a contribuţiilor acestora, apare ca o necesitate absolută. Acest lucru îl recunosc chiar şi susţinătorii sistemului parificării care sunt de acord că pedeapsa prevăzută prin lege pentru participanţi trebuie, în concret, să fie stabilită ţinându-se seama de contribuţia reală a fiecărui participant.

Şi atunci, dacă în ambele sisteme se admite necesitatea diferenţierii pedepsei în aplicaţia concretă, se pune întrebarea: care trebuie să fie în mod firesc şi raţional sistemul legii, al parificării şi al diversificării?

Răspunsul vine în sprijinul sistemului parificării fiindcă, în faţa legii, în abstract (normativ) toţi aceia care trebuie să fi contribuit la realizarea faptei prevăzute de legea penală, trebuie să fie consideraţi făptuitori susceptibili de a fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă. însă, în concret, pedeapsa trebuie să fie stabilită potrivit cu natura şi importanţa contribuţiei pe care a adus-o efectiv fiecare participant. Dar, această diferenţiere în aplicarea concretă a pedepsei este aprioric limitată în sistemul diversificării, fiind precedată de o diferenţiere anticipată făcută de lege, aşa încât, unui complice care s-ar constata că a avut în fapt o contribuţie importantă şi gravă, va trebui să se aplice pedeapsa redusă prevăzută de lege pentru complici, deşi ar merita o sancţiune mai gravă. Dimpotrivă, în sistemul parificării, posibilitatea de diferenţiere în aplicarea concretă a pedepsei participanţilor funcţionează integral, fără nici un fel de limitări prestabilite.

Subsecţiunea I: Sistemul diversificării şi sistemul parificării

În problema sancţionării participanţilor. în literatura şi legislaţia penală s-au conturat două sisteme, cu efecte diferite asupra răspunderii penale a acestora, şi anume sistemul diversificării şi parificării74.

În primul sistem, al diversificării, pornindu-se de la importanţa contribuţiilor în procesul săvârşirii faptei, de a o ierarhizare în abstract a acestora, în contribuţii principale şi secundare (contribuţia instigatorului şi a autorului se încadrează în sfera celor principale, iar a complicelui se încadrează în categoria celor secundare), s-a susţinut că sancţiunile participanţilor trebuie să fie diferenţiate prin lege, în afară de operaţiunea de individualizare judecătorească, realizată de instanţă în funcţie de aportul şi eficienţa lor în

74 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 210 şi următoarele.

45

comiterea faptei. Atribuindu-se un rol mai important activităţii instigatorului şi autorului în raport cu cea a complicelui, s-a considerat că pedeapsa aplicabilă acestora trebuie să fie egală (cea prevăzută de lege pentru autor), iar a complicelui mai uşoară, sub aspectul naturii sau al limitelor prevăzute de lege. aplicându-i-se un coeficient de diminuare faţă de a primelor, determinat de caracterul contribuţiei care apare ca secundar sau accesorie.

Sistemul diversificării nu a fost ferit de formularea unor critici, printre care aceea că se întemeiază pe o bază formală, pe o apreciere prestabilită şi apriorică a importanţei contribuţiilor şi nu pe verificarea şi analiza în concret a aportului lor. Deşi, în general, contribuţia complicelui este mai puţin importantă, nu este exclusă posibilitatea ca, în anumite situaţii, să se ridice la nivelul importanţei contribuţiilor celorlalţi participanţi. Aşa fiind, în sistemul diversificării se paralizează, prin lege, posibilitatea aplicării unei pedepse eficiente, aceasta fiind diferenţiată faţă de cea a autorului şi sensibil atenuată în raport cu a acestuia. Pentru a permite aplicarea unei pedepse corespunzătoare tuturor participanţilor în raport cu rolul şi aportul contribuţiilor lor, în literatură şi legislaţie s-a formulat un alt sistem, al parificării, cu o deschidere mult mai largă, care, prin posibilităţile pe care le oferă, permite o mai justă individualizare a pedepsei în materia de participaţie penală75.

Sistemul parificării cere ca toţi participanţii, indiferent de rolul contribuţiei prestate, să fie sancţionaţi cu pedepse prevăzute de lege pentru autor. în cadrul acestui sistem, prin caracterul său suplu şi elastic, ce asigură individualizarea pedepsei în funcţie de importanţa şi eficienţa reală a felului participaţiei şi nu a aprecierii sale în abstract, înlătură limitele de care este afectat sistemul diversificării.

Codul penal roman în vigoare, pornind de la imperativul unei juste individualizări a pedepsei în funcţie de gravitatea faptei şi a contribuţiilor făptuitorului, a înlăturat sistemul anterior, al diversificării, şi a consacrat în art. 27 C. penal - „Pedeapsa în caz de participaţie” - sistemul parificării, care arată că: „Instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepse se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 72”.

Art. 72 C. penal - „Criterii generale de individualizare” - arată că: „La stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile generale ale acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de dispoziţiile aliniatului precedent, atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cât şi pentru proporţionarea acesteia” (acest articol este Principiul caracterului personal al răspunderii penale).

Din text rezultă că paritatea legală este îmbinată cu individualizarea 75 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., pag. 457 şi următoarele.

46

judiciară în sensul că:-se va aprecia felul contribuţiei şi aportul real al participanţilor (art. 27 C.

penal);-se va ţine seama de gradul de pericol social al faptei, de persoana

făptuitorului şi de împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală (art. 72 C. penal)76.

Sancţionarea participanţilor prevăzută în art. 27 C. penal se referă doar la participaţia proprie (intenţionată), pentru participaţia improprie s-a consacrat un regim sancţionar special şi diferenţiat în art. 31 C. penal.în literatura penală s-a pus problema în cazul săvârşirii unor infracţiuni prevăzute cu pedepse alternative - închisoarea sau amenda - dacă unor participanţi li se poate aplica pedeapsa închisorii, iar altora pedeapsa amenzii. Astfel, s-a considerat că, deşi legea prevede pedepse alternative, întrucât s-a săvârşit o singură infracţiune, gradul de pericol social al unor acte de participaţie, cum sunt cele de complicitate, nu poate fi apreciat independent şi diferit de gradul de pericol social al actelor de coautorat şi ca atare, complicelui nu i se poate aplica pedeapsa amenzii, iar autorului, aceea a închisorii. Dacă s-ar proceda astfel, s-ar neglija elementul de unitate infracţională ce caracterizează participaţia. Aşadar, se conchide în argumentarea acestei susţineri că instanţa trebuie să se fixeze asupra unei specii de pedeapsă pentru toţi participanţii, pe care să o individualizeze, în funcţie de natura şi relevanţa contribuţiei77.într-o altă opinie mai justă, se apreciază că nu există nici un obstacol legal ca, în situaţia discutată, instanţa să aplice pedepse diferite participanţilor, corespunzătoare gravităţii contribuţiei fiecăruia, răspunderea lor este personală şi independentă. Când legea a stabilit că instigatorului şi complicelui i se va aplica pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, a avut în vedere pedeapsa legală prevăzută în norma de incriminare, care este unică pentru toţi participanţii şi nu pedeapsa la care se va opri instanţa de judecată78.

Parificarea pedepselor participanţilor nu înseamnă aplicarea aceleiaşi pedepse pentru toţi, ci doar între aceleaşi limite - maxim special şi minim special, prevăzute de lege.

Dintre sistemele preconizate în literatura juridică şi prevăzute de Codul penal român, a fost consacrat sistemul parifîcării pedepselor cu corelativul diferenţierii sancţiunilor pentru săvârşirea infracţiunii79.

Subsecţiunea a II-a: Pedeapsa pentru participanţi. Pedeapsa autorului

76 UNGUREANU AUGUSTIN, op. cit., pag. 124.77 I. DELEANU, „Cu privire la aplicarea pedepselor alternative în cazul participaţiei penale”, în Revista Română de Drept, nr. 3/1967, pag. 101. 78 SORIN MOISESCU, Ibidem, pag. 111-113.

79 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 214.

47

Pedeapsa coautorului

Pedeapsa care poate fi aplicată participanţilor diferă după genul participaţiei, sistemul de pedepsire a participaţiei proprii (propriu-zise) fiind diferit de acela al participaţiei improprii.

Pedeapsa „prevăzută de lege pentru autor”, la care se referă dispoziţia din art. 27 C. penal, este pedeapsa arătată în partea specială a Codului penal în textul care prevede fapta săvârşită cu vinovăţie de către autor.

Autorul nu va fi pedepsit decât în cazul când răspunde penal pentru fapta săvârşită. Cunoaşterea pedepsei prevăzute pentru autor implică exacta încadrare în textul de lege care prevede acea faptă, în raport cu felul vinovăţiei autorului. Pedeapsa va diferi, aşadar, după cum fapta a fost săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă; în acest din urmă caz, sancţionarea are loc numai dacă legea pedepseşte fapta comisă şi atunci când este săvârşită din culpă. De exemplu: va fi pedepsit autorul care din culpă a cauzat o vătămare corporală (art. 184 C. penal), nu însă va fi pedepsit autorul unei loviri din culpă.

Când la comiterea nemijlocită a faptei prevăzute de legea penală au contribuit mai multe persoane, pedeapsa se va determina în raport cu fiecare coautor, adică ţinând seama de existenţa vinovăţiei şi de felul acesteia (de exemplu: un coautor a lucrat cu intenţie, iar altul din culpă).

Aşadar, pedeapsa prevăzută de lege va fi aceeaşi pentru coautori numai dacă ei au lucrat cu vinovăţie de acelaşi fel (încadrare similară).

Dar împrejurarea că pedeapsa prevăzută de lege este aceeaşi pentru mai mulţi coautori (datorită încadrării similare a contribuţiei lor) nu înseamnă că în concret ei trebuie să fie sancţionaţi la fel. Dispoziţia din art. 27, care prevede că la aplicarea pedepsei se va ţine cont de contribuţia fiecărui participant, este comună tuturor participanţilor, deci şi coautorilor. Sunt fapte prevăzute de legea penală a căror realizare implică diferite acte de executare, importanţa acestor acte în determinarea gradului de pericol al faptei comise este foarte diferit (de exemplu, nu se poate pune semnul egalităţii între contribuţia celui care sparge casa de bani şi contribuţia celui care pune apoi banii în sac). Alteori, diferenţa între contribuţiile coautorilor este de ordin cantitativ (exemplu: în cazul unui furt continuat, unul dintre coautori a luat parte la cinci operaţii, altul numai la trei şi un altul numai la una singură).

Diferenţierea între pedeapsa coautorilor va putea rezulta, de asemenea, din aplicarea criteriilor generale de individualizare potrivit art. 72 C. penal.

Cele arătate mai sus cu privire la aplicarea pedepsei faţă de coautorii unei fapte prevăzute de legea penală, săvârşită cu intenţie, se aplică în mod corespunzător şi coautorilor care au săvârşit din culpă o faptă prevăzută de legea penală (când legea prevede pedepsirea culpei). în cazul coautorilor poate exista o culpă comună sau un concurs de culpe sau culpe concurente. Astfel, parificarea pedepselor pentru participanţi nu presupune nici chiar în cazul coautoratului aplicarea aceleiaşi pedepse pentru toţi autorii, fiind deopotrivă obligatorii criteriile de individualizare prevăzute în art. 72 C. penal, cât şi cele prevăzute în art. 27 C. penal.

48

Subsecţiunea a III-a: Pedeapsa instigatorului

Instigatorul, potrivit sistemului parificării, se pedepseşte cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor (art. 27 C. penal). Între limitele de pedeapsă (minim şi maxim) prevăzute de lege pentru autor se stabileşte pedeapsa pentru instigator, ţinând seama de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. penal şi de contribuţia acestuia la săvârşirea faptei.

Pentru ca pedeapsa să poată fi aplicată instigatorului, trebuie ca contribuţia sa să se încadreze în calificările care atrag răspunderea penală.

Dacă normativ, pedeapsa instigatorului este aceeaşi ca şi pedeapsa prevăzută pentru autor, adică acelaşi maxim şi acelaşi minim special, în concret, pedeapsa aplicată instigatorului va putea să difere de cea aplicată autorului. Aplicarea se face pe baza criteriului realist, adică ţinându-se cont de modul şi de mijloacele prin care instigatorul şi-a dat contribuţia la săvârşirea faptei şi de criteriile de individualizare generală prevăzute de art. 72 C. penal.

Sunt cazuri în care se constată că partea de vină a instigatorului este mai mare decât a executantului (autorului) şi că este locul să i se aplice o pedeapsă mai grea decât cea aplicată autorului80. De exemplu: instigator - o persoană adultă şi autor - un minor cu răspundere penală; instigator, care profitând de starea critică în care se află o persoană, a determinat-o prin daruri sau promisiuni să comită fapta prevăzută de legea penală.

Se poate întâmpla ca persoana care a comis fapta prevăzută de legea penală să fi fost determinată de mai mulţi instigatori, fie laolaltă (coinstigare), fie în mod separat (instigări concurente). în astfel de cazuri, fiecare coinstigator sau instigator concurent este normativ sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Dar în concret, pedepsele vor putea fi diferenţiate în raport cu specificul fiecăruia dintre ei. Cele arătate mai sus cu privire la aplicarea pedepsei faţă de instigator sunt valabile şi în ipoteza pluralităţii de instigatori.

În cazul constrângerii, se va ţine seama de eventuala prezenţă a unui instigator ocult (ascuns, mediat), care a acţionat printr-un instigator făţiş (direct, imediat).

În cazul instigărilor concurente, existenţa acestora se datorează împrejurării ca fapta prevăzută de legea penală trebuie să fie săvârşită de mai mulţi coautori, aşa încât, fiecare instigator şi-a efectuat activitatea de determinare faţă de un anumit coautor. În astfel de cazuri, va trebui să se ţină seama la stabilirea în concret a pedepsei ce urmează să se aplice diferiţilor instigatori şi de rolul şi contribuţia autorilor instigaţi.

Cele arătate mai sus cu privire la pedeapsa instigatorului şi coinstigatorilor se aplică şi în cazul când instigarea s-a produs la o faptă cu pluralitate de subiecţi activi (pluralitate naturală sau pluralitate constituită).

În categoria contribuţiilor care atrag pedeapsa instigării nu intră acele forme de instigare care constituie acte de complicitate cum este: complicitatea la 80 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 216.

49

instigare şi instigarea la complicitate.Deşi potrivit dispoziţiei din art. 27 C. penal complicii sunt sancţionaţi ca

şi instigatorii cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, totuşi tratamentul juridic al instigării diferă de tratamentul juridic al complicităţii. Cea dintâi, produce, în anumite condiţii, consecinţe şi în cazul când autorul nu a mai săvârşit fapta, pe când instigările calificate complicitate nu produc astfel de consecinţe.

Tratamentul instigării nu trebuie, de asemenea, să fie extins la complicitatea efectuată prin întărirea hotărârii autorului de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală. între determinarea hotărârii autorului, act de instigare şi întărirea hotărârii luate de autor, act de complicitate, există o reală deosebire, aşa încât trebuie să se ţină cont de ea în concret, la aplicarea şi diferenţierea pedepsei.

În literatura juridică penală, unii autori au propus ca instigatorul să fie sancţionat cu o pedeapsă mai uşoară atunci când se constată că autorul faptei a avut motive proprii care l-au determinat să comită fapta şi, deci acţiunea de determinare a instigatorului s-a conjugat cu motivele determinatoare proprii ale autorului.

O diferenţiere apriorică făcută de lege la sancţionarea participanţilor, nu este de natură să asigure o bună aplicare a pedepselor. Deci, nu este recomandabil să se admită o astfel de diferenţiere nici în cazul instigării, dar diferenţierea se va putea face mult mai în concordanţă cu realitatea în operaţia de individualizare a pedepsei.

În ceea ce priveşte motivele proprii, ele nu constituie decât aparent un caz de excepţie, fiindcă am putea afirma că orice persoană care cedează unei instigări are şi motive proprii pentru a voi săvârşirea faptei. Motivele proprii lipsesc doar în caz de constrângere şi chiar şi atunci uneori determinarea se grefează pe un substrat de motive proprii. Exemplu: autorul pretinde că a cedat instigării fiindcă a fost constrâns, dar constrângerea s-a concretizat în ameninţarea că dacă nu va săvârşi fapta la care era instigat, va fi denunţat pentru o altă infracţiune comisă anterior. De aceea, trebuie ca de la caz la caz să se examineze în ce măsură au înrâurit motivele proprii, ori o necesitate stringentă, teama de a nu fi denunţat, sau grija de a nu părea nesupus sau nerecunoscător .

Subsecţiunea a IV-a: Pedeapsa complicelui

Complicele se sancţionează potrivit criteriului normativ prevăzut în dispoziţia din art. 27 C. penal, cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă de autor.

Pentru ca pedeapsa să fie aplicabilă complicelui, trebuie să se constate, pe de o parte, că autorul a săvârşit fapta prevăzută de lege cu intenţie, iar pe de altă parte, că complicele şi-a dat contribuţia sa, de înlesnire sau ajutor la săvârşirea faptei, tot cu intenţie (participaţie proprie).

Pedeapsa complicelui poate fi diversificată în aplicaţia concretă ţinându-se seama de contribuţia sa reală la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

50

Se va avea în vedere modul în care complicele a înlesnit sau ajutat la săvârşirea faptei; necesitatea şi eficienţa reală a contribuţiei sale; corelaţia dintre sprijinul dat de el şi contribuţia altor participanţi; măsura în care sprijinul material a constituit prin el însuşi un sprijin moral.

În general, contribuţia complicelui este de o importanţă şi o gravitate mai redusă decât cea a instigatorului şi autorului, nu sunt excluse însă cazurile în care contribuţia unui complice constituie evident actul cel mai important în desfăşurarea activităţii prin care s-a ajuns la săvârşirea faptei.

Regulile şi soluţiile de mai sus privitoare la pedepsirea complicelui sunt aplicabile şi în cazul formelor speciale de complicitate, ca:

-instigarea la complicitate;-complicitatea la instigare;-complicitatea la complicitate.În astfel de cazuri, la stabilirea pedepsei în concret se va ţine seama nu

numai de contribuţia directă a complicelui, ci şi de contribuţia conexă a coparticipantului respectiv.

Aşadar, în caz de instigare la complicitate se va avea în vedere atât contribuţia celui care a instigat cât şi a celui care a fost determinat să lucreze ca complice.

În cazul complicităţii la instigare se va ţine seama de contribuţia complicelui raportată însă la contribuţia instigatorului care 1-a ajutat.

La fel şi în caz de complicitate la complicitate, se va lua în considerare atât contribuţia complicelui direct, cât şi aceea a complicelui indirect. Se va ţine seama şi de pluralitatea contribuţiilor. De exemplu: un instigator la complicitate poate să fi determinat pe mai multe persoane să devină complici; astfel, un complice direct s-a putut folosi de înlesnirea sau ajutorul mai multor complici indirecţi81.

Participantul a cărui contribuţie constă în promisiunea de a tăinui sau în promisiunea de a favoriza, făcută înainte de săvârşirea faptei este sancţionat ca un complice, indiferent dacă şi-a ţinut sau nu promisiunea şi indiferent dacă fapta s-a consumat sau a rămas în forma de tentativă pedepsibilă. Chiar dacă complicele a tăinuit ulterior lucrurile sau a favorizat pe autor sau pe un alt participant, nu i se aplică decât pedeapsa de complice. Prin promisiunea sa, promiţătorul a devenit complice, deci participant, ori un participant nu săvârşeşte infracţiunea de tăinuire sau de favorizare în raport cu bunurile sau persoanele care privesc fapta, la a cărei săvârşire a participat (nu există infracţiune distinctă în caz de autotăinuire sau autofavorizare).

Oricum, la stabilirea pedepsei pentru complicitate prin promisiune, se va ţine seama şi de atitudinea pe care promiţătorul a avut-o după săvârşirea faptei; uneori, neîndeplinirea promisiunii provine din eschivarea promiţătorului (de exemplu: a dispărut după comiterea faptei sau invocă diferite proteste); alteori, ea este datorată unor împrejurări străine de voinţa acestuia (de exemplu: toţi participanţii, inclusiv promiţătorul, au fost prinşi imediat după comiterea faptei).81 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 217.

51

Se poate ca în cazul săvârşirii unei fapte de către mai multe persoane să nu se poată preciza cine a fost autor sau cine au fost autorii şi cine a fost complice sau cine au fost complicii şi câteodată chiar cine a fost instigator (participaţia nedeterminabilă).

În sistemul diversificării pedepsei participanţilor, această situaţie devenea insolubilă fiindcă legal pedeapsa autorului diferă de aceea a complicilor şi deci nu putea fi aplicată decât dacă se cunoştea precis cine este autor, astfel toţi participanţii erau socotiţi complici şi pedepsiţi ca atare. În sistemul parităţii de pedeapsă, situaţia arătată, a participaţiei nedeterminabile, nu mai ridică problema calificării contribuţiilor, fiindcă instigatorii, ca şi complicii, sunt sancţionaţi cu aceeaşi pedeapsă pe care legea o prevede pentru autor. Se va ţine cont de împrejurare, dacă participanţii nu-şi pot preciza felul participaţiei sau dacă, dimpotrivă, există certitudinea că ei cunosc situaţia fiecăruia, dar nu vor să o dea în vileag.

Pedeapsa complicelui, ca şi a celorlalţi participanţi poate fi diferenţiată şi în funcţie de existenţa circumstanţelor personale şi reale.

Secţiunea a II-aCircumstanţe personale şi reale

Faptele prevăzute de legea penală, ca oricare alte fapte, atunci când sunt comise iau contact cu realitatea şi prind în jurul lor o întreagă reţea de circumstanţe care privesc direct sau indirect, fie fapta, fie făptuitorul şi care servesc la caracterizarea acestora şi la cunoaşterea gradului lor de pericol social mai ridicat sau mai scăzut82.

Împrejurările stau în jurul faptei (circumstanţe reale) sau sunt în jurul făptuitorului (circumstanţe personale), fiindcă orice împrejurare implică o relaţie fie de la o faptă către ambianţa acesteia, fie de la făptuitor către biografia acestuia, împrejurările pot consta în stări, situaţii, întâmplări, calităţi, însuşiri şi orice alte realităţi sau date susceptibile de a particulariza fapta sau pe făptuitor.

Când o faptă prevăzută de legea penală este săvârşită de o singură persoană, evaluarea dialectic îmbinată a circumstanţelor reale cu cele personale, în operaţia de individualizare a pedepsei, nu are nici un fel de dificultăţi. Nu acelaşi lucru se întâmplă când fapta prevăzută de legea penală a fost săvârşită prin contribuţia mai multor persoane, deci atunci când există participaţie penală. în astfel de cazuri, împrejurările care privesc fapta sunt, de regulă, aceleaşi pentru toţi participanţii, dar împrejurările care privesc pe făptuitori pot varia de la participant la participant, de aici rezultă problema circumstanţelor personale şi reale în materia participaţiei penale.

Se pune întrebarea dacă şi în ce măsură împrejurările care privesc pe un participant (circumstanţe personale) se răsfrâng cu influenţa asupra pedepsei celorlalţi participanţi şi tot la fel se pune întrebarea dacă împrejurările care privesc fapta (circumstanţe reale) se răsfrâng, au influenţa totdeauna asupra pedepsei tuturor participanţilor sau dacă există limite şi excepţii de la această 82 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., vol. II, pag. 503.

52

incidenţă generală.Codul penal roman dă răspunsul la această întrebare în dispoziţiile art. 28

C. penal - „Circumstanţe personale şi reale”: „Circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi. Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor, numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut”.

Subsecţiunea I: Cazul circumstanţelor personale

Circumstanţele personale sunt împrejurări care privesc personal pe un participant, fie în legătură cu atitudinea sa psihică cu care a contribuit la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală (circumstanţe subiective), fie în legătură cu particularităţile personalităţii participantului respectiv (circumstanţe de individualizare).

Sunt circumstanţe personale subiective:-forma şi modalităţile cu care a lucrat participantul;-scopul urmărit de el;-mobilul care 1-a determinat;-manifestarea voinţei de a se desista;-pocăinţa şi alte asemenea atitudini psihice. Sunt circumstanţe personale

de individualizare:-calităţile participantului (funcţionar, militar, lucrător);-starea civilă (căsătorit, celibatar, văduv);-situaţia sa faţă de victimă (rudă apropiată, rudă, colocatar, coleg de

serviciu, prieten, duşman);-antecedente judiciare (condamnat, recidivist, urmărit penal pentru alte

fapte, reabilitat, amnistiat);-orice date proprii pentru individualizarea participantului (felul de viaţă,

reputaţia, merite sociale)83.Împărţirea circumstanţelor personale în subiective şi de individualizare

are importanţă căci circumstanţele de individualizare pot intra în conţinutul legal al infracţiunii şi îşi pierd calitatea de circumstanţe personale, devin element constitutiv al infracţiunii şi sub acest aspect radiază faţă de toţi participanţii, în măsura în care le-au cunoscut sau prevăzut84.

Potrivit dispoziţiei din al. 1 al art. 28 C. penal, circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi, nici nu le profită, nici nu le agravează situaţia.

Aşadar, la stabilirea pedepsei, se va ţine seama de circumstanţele personale ale fiecărui participant şi se va face abstracţie de circumstanţele personale privind pe ceilalţi participanţi. Circumstanţele personale pot fi agravante sau atenuante când răspunderea penală se modifică în sensul agravării sau atenuării. Astfel, în raport cu natura circumstanţelor, se va stabili pedeapsa

83 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 220.

84 CONSTANTIN BULAI - AVRAM FILIPAŞ - CONSTATIN MITRACHE, op. cit., pag. 60.

53

participantului, iar agravarea sau diminuarea nu va avea nici o înrâurire asupra pedepselor celorlalţi participanţi.

Deşi circumstanţele personale nu radiază între participanţi, totuşi, prin excepţie, potrivit art. 75, lit. c C. penal - „Circumstanţe agravante” (săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor), minoritatea uneia dintre persoane care a conlucrat la săvârşirea faptei constituie o circumstanţă agravantă pentru infractorii majori, dacă aceştia din urmă au ştiut că cel cu care au cooperat este minor85.

În cazul când aceeaşi circumstanţă este personală mai multor participanţi, se va ţine seama de acea circumstanţă la stabilirea pedepsei fiecăruia dintre acei participanţi. De exemplu: la o faptă comisă de patru autori majori, doi dintre aceştia, fără ştirea celorlalţi s-au servit de contribuţia a doi complici minori. Ori, potrivit dispoziţiei din art. 75, lit. c C. penal, săvârşirea unei infracţiuni de către un major împreună cu un minor constituie o agravantă pentru făptuitorul major, aşa că, în exemplul dat, celor doi autori, având o circumstanţă agravantă comună, li se va ţine în seamă aceasta fiecăruia dintre ei, nu însă şi celorlalţi autori care nu au ştiut de contribuţia minorilor.

Astfel, circumstanţe (cauze) personale agravante sunt:-recidiva;-beţia premeditată, care agravează răspunderea penală a recidivistului ori

a celui în stare de beţie anume provocată în vederea săvârşirii faptei prevăzute de legea penală;

în timp ce:-starea de provocare,-lipsa antecedentelor penale;-beţia completă voluntară;-atitudinea sinceră şi de regret manifestată după comiterea faptei, sunt

circumstanţe personale atenuante.Sunt fapte prevăzute de legea penală la care autor nu poate fi decât o

persoană care are o anumită calitate: funcţionar, gestionar, medic, militar. În cazul acestor fapte, calitatea cerută pentru autor nu mai este relevantă ca circumstanţa personală, ci ca element constitutiv în conţinutul faptei prevăzute de lege, adică o condiţie cerută pentru realizarea faptei, aşa încât îndeplinirea acestei condiţii faţă de autor operează faţă de ceilalţi participanţi. Aşadar, trebuie să se facă deosebirea între cazul când o calitate este element constitutiv al unei fapte prevăzute de legea penală, de cazul în care calitatea apare numai ca o circumstanţă personală. La faptele cu pluralitate naturală de subiecţi, bilaterale (adulter, bigamie), este suficient ca elementul constitutiv la calitatea de persoană căsătorită să fie îndeplinită faţă de unul dintre făptuitori pentru ca încadrarea juridică să se răsfrângă şi asupra celuilalt făptuitor.

Există situaţii de fapt în care o circumstanţă, prin natura ei personală să

85 ŞTEFAN DANES - VASILE PAPADOPOL, Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1985, pag. 288.

54

capete un aspect obiectiv şi să se convertească într-o circumstanţă reală. De exemplu: premeditarea este o manifestare psihică, deci o circumstanţă personală -subiectivă. Totuşi, când cel care a premeditat să săvârşească o anumită faptă prevăzută de lege efectuează acte de pregătire împreună cu alte persoane care cunosc scopul pregătirii, circumstanţa premeditării a devenit obiectivă, fiind implicit însuşită şi de ceilalţi participanţi86.

De asemenea, calitatea unui participant, deşi constituie o circumstanţă agravantă personală, se converteşte în circumstanţă reală şi se răsfrânge şi asupra celorlalţi participanţi. De exemplu: evadarea unui condamnat nu era în fapt posibilă decât cu înlesnirea celui care avea în pază pe condamnat, înlesnire care a fost obţinută. Calitatea paznicului constituie o circumstanţă personală, însă în cazul citat ea a devenit o circumstanţă reală care se va răsfrânge şi asupra celorlalţi participanţi, cel care a instigat pe paznic, cel care i-a dat ajutor.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (legitimă apărare, starea de necesitate, constrângerea, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia complet accidentală, minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt)87 se grefează, în genere, pe situaţii sau stări de fapt, ele capătă însă relevanţă datorită acţiunii exercitate de aceste stări asupra psihicului făptuitorului, făcând să dispară vinovăţia (cel care se apără, care înlătură un pericol, cedează unei constrângeri sau lucrează sub înrâurirea unei erori), făptuitorul nu este considerat că a lucrat în mod vinovat, fiindcă el nu a avut subiectiv posibilitatea de a-şi determina liber voinţa.

În cazul acestor cauze care exclud caracterul penal al faptei ne găsim în faţa unei stări subiective care trebuie să fie tratate la fel ca şi circumstanţele personale, ele operând numai faţă de participantul care s-a găsit subiectiv sub presiunea lor, iar nu şi faţă de ceilalţi participanţi. Situaţiile de fapt care conduc la unele dintre aceste cauze sunt însă obiective şi au valoarea unor împrejurări reale care pot fi invocate de oricare dintre participanţi cu condiţia ca să se constate că s-a găsit şi el subiectiv constrâns când a efectuat actele de participare.

O menţiune specială se cuvine a fi făcută cu privire la stare de provocare, prevăzută în art. 733, lit. b C. penal - „Circumstanţe atenuante”, care fiind organic legată de latura subiectivă a infracţiunii este o circumstanţă atenuantă cu caracter personal, ca atare ea nu se răsfrânge asupra participanţilor. Dacă însă actul provocator a produs o stare de tulburare sau emoţie, la fel de puternică, nu numai în psihicul autorului dar şi al celorlalţi participanţi, aceştia vor beneficia şi ei de efectele atenuante ale stării de provocare, însă nu datorită radierii sale de autor asupra participanţilor88, ci pentru că, sub influenţa actului provocator, fiecare dintre ei a fost subiectiv tulburat.

Subsecţiunea a II-a: Cazul circumstanţelor reale

86 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 222; ŞTEFAN DANES - VASILE PAPADOPOL op. cit., pag. 289.87 Vezi infracţiunile din cap. V: „Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei”, din Codul penal al României, Atlas Lex, Bucureşti 1996, pag. 28 şi următoarele.88 ŞTEFAN DANES - VASILE PAPADOPOL, op. cit., pag. 290.

55

În legislaţia penală nu sunt prevăzute care anume împrejurări sunt circumstanţe reale şi această sarcină a revenit ştiinţei juridice penale.

Circumstanţele reale sunt acele situaţii sau împrejurări anterioare, concomitente sau posterioare comiterii fapte prevăzute de legea penală şi privescconţinutul atenuant sau agravant al faptei, legat de modul sau mijloacele folosite, de împrejurările de loc, timpul în care s-a săvârşit fapta şi de rezultatul produs89.

Necunoaşterea circumstanţei reale are drept efect neproducerea agravării răspunderii penale ca urmare a acestei circumstanţe.

Potrivit art. 28, al. 2 C. penal, în materia circumstanţelor privitoare la faptă (circumstanţe reale), funcţionează regula că ele se răsfrâng asupra participanţilor, dar numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau prevăzut.

După cum am văzut, faptele se săvârşesc în contextul unor împrejurări, stări sau situaţii care privesc fie fapta, fie pe făptuitor, acestea atribuind faptei şi făptuitorului un grad de pericol social mai mare sau mai redus. Astfel, împrejurările care se referă la faptă sunt denumite circumstanţe reale, iar cele care se referă la persoana făptuitorului se numesc circumstanţe personale.

Aşadar, împrejurările care reduc gradul de pericol social al faptei şi făptuitorului sunt denumite circumstanţe atenuante, iar cele care sporesc gradul de pericol social al faptei şi făptuitorului, sunt denumite circumstanţe agravante.

Circumstanţele reale pot constitui circumstanţe agravante speciale care atribuie infracţiunii caracter calificat (exemplu: art.209, lit.a,c,e,g C. penal -„Furtul calificat” când este săvârşit de două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopţii, într-un loc public, prin efracţie sau escaladare; folosirea de calităţi mincinoase în calitate de violare de domiciliu - art. 192, al. 2 C. penal; simularea de calităţi oficiale în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal - art. 189, al. 2 C. penal) sau circumstanţe agravante generale, prevăzute în art. 75 C. penal - (săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună, săvârşirea faptei prin cruzimi sau prin mijloace care prezintă pericol public, pentru motive josnice, de către un major împreună cu un minor etc)90.

Calitatea de participant implică, desigur, în principiu, posibilitatea ca cel care cooperează în orice mod la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală să cunoască ori să prevadă împrejurările obiective ce privesc, într-un fel sau altul, săvârşirea acelei fapte. Această posibilitate teoretică nu se verifică întotdeauna în fapt, căci, de pildă, este posibil ca înainte de începerea executării ori pe parcursul săvârşirii infracţiunii, autorul să modifice, fără ştirea celorlalţi participanţi şi fără ca ei să fi prevăzut aceasta înţelegerea iniţială cu privire la mijloacele şi metodele folosite pentru comiterea faptei, la felul sau întinderea urmărilor. De aceea, este necesar ca, în fiecare caz în parte, să se cerceteze şi să se stabilească dacă instigatorul şi complicele au cunoscut ori au prevăzut circumstanţele privitoare la fapte susceptibile să influenţeze stabilirea propriei

89 CONSTANTIN BULAI - AVRAM FILIPAŞ - CONSTANTIN MITRACHE, op. cit., pag. 60.

90 DR. UNGUREANU AUGUSTIN, op. cit., pag. 141.

56

lor pedepse. Cunoaşterea sau prevederea pot rezulta uneori din însăşi înţelegerea expresă ce a avut loc între participanţi anterior comiterii infracţiunii; alteori, ea poate fi dedusă din ansamblul împrejurărilor de fapt ce a precedat săvârşirea infracţiunii91, precum şi al condiţiilor în care aceasta s-a săvârşit.

Comiterea de către autor a unei infracţiuni mai grave decât acea la care a fost instigat sau la care a fost sprijinit, va atrage răspunderea penală a instigatorului şi complicelui la infracţiunea realizată, numai în măsura în care rezultatul mai grav a fost prevăzut de aceştia.

Când autorul comite o altă faptă decât cea la care a fost instigat ori sprijinit de un complice, această împrejurare nu se răsfrânge asupra participanţilor, căci nu s-a realizat de fapt o participaţie reală, contribuţia lor a rămas neutilizată. în acest caz, instigatorul va răspunde eventual pentru fapta de instigare neurmată de executare (art. 29 C. penal). Dacă însă autorul comite o faptă mai puţin gravă decât cea la care a fost instigat sau sprijinit, această împrejurare reală va profita tuturor participanţilor (de exemplu: autorul a fost instigat la tâlhărie, dar a realizat numai un furt).

Dacă fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de autor corespunde celei la care acesta a fost instigat şi în vederea căreia şi-au dat contribuţia complicii, dar s-au produs urmări mai grave decât cele pentru care participanţii au avut intenţie, adică în cazul faptelor care au căpătat formă praeterintenţională, această circumstanţă reală se va răsfrânge asupra tuturor participanţilor, fiindcă fiecare dintre ei a putut prevedea eventualitatea unor astfel de urmări mai grave (de exemplu: toţi participanţii au avut intenţia de a se săvârşi fapta de tâlhărie, dar fapta comisă a avut ca urmare o vătămare corporală sau moartea victimei)92.

Problema răspunderii participanţilor în cazul infracţiunilor praeterintenţionate se rezolvă tot în temeiul art. 28, al. 2 C. penal. Urmarea mai gravă care se produce (violul, care are ca urmare moartea victimei - art. 179, al. 3 C. penal), constituie o circumstanţă reală, ce se răsfrânge asupra tuturor participanţilor care, date fiind condiţiile de săvârşire a faptei, au cunoscut-o sau a avut posibilitatea să o prevadă.

Răsfrângerea circumstanţelor reale asupra diferiţilor participanţi este legal condiţionată de constatarea că participantul a cunoscut sau a cunoscut existenţa sau ivirea acelei circumstanţe reale privind fapta prevăzută de legea penală la care şi-a dat contribuţia. Dacă participantul nu a putut nici cunoaşte, nici prevedea circumstanţa reală, se poate face numai aplicarea excluderii din art. 28 C. penal, dar şi aplicarea dispoziţiilor privitoare la efectele erorii de fapt asupra existenţei circumstanţelor - art. 51, al. 2 C. penal.

Autorul poate, uneori, comite fapta contra unei alte victime decât cea vizată, datorită unei erori de fapt care nu apără, însă, de răspundere penală, adică eroare asupra persoanei (exemplu: în loc să ucidă pe „A”, din cauza unei confuzii 1-a ucis pe „B”) sau din greşita mânuire a armei (exemplu: glonţul, în 91“ „Tribunalul Suprem - Secţia penală, decizia nr. 3904/1970”, în Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifica şi Enciclopedică, 1982, pag. 412. 92 CONSTANTIN BULAI - AVRAM FILIPAŞ - CONSTANTIN MITRACHE, op. cit., pag. 60; VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 224.: ŞTEFAN DANES - VASILE PAPADOPOL, op. cit., pag. 293.

57

loc să-1 lovească pe „X”, 1-a lovit pe „Y”). În astfel de cazuri de error in persona sau de aberratio ictus, eroarea comisă de autor nu apără de răspundere nici pe ceilalţi participanţi, care vor fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută pentru fapta săvârşită de autor.

Problema este mai delicată, în cazul când participanţii nu sunt de faţă la locul comiterii faptei şi survin noi împrejurări neavute în vedere, care agravează răspunderea penală, prin calificarea faptei sau schimbarea tipului de infracţiune în raport cu cel care au înţeles că coopereze. Astfel, este posibil ca ei să fi contribuit la săvârşirea unui omor simplu, iar autorul sau coautorii să fi comis un omor „prin cruzimi” care transformă forma simplă în omor deosebit de grav, prevăzut în art. 176, lit. a C. penal sau ei au înţeles să coopereze la săvârşirea unui furt, iar în momentul săvârşirii acestuia autorul să fi întrebuinţat violenţa, care schimbă tipul de infracţiune proiectat în tâlhărie. în toate aceste cazuri, instigatorul şi complicele vor răspunde pentru infracţiunea avută de ei în vedere, fără răsfrângerea circumstanţelor agravante reale93.

Subsecţiunea a III-a: Cauza de agravare a pedepsei pentru participanţi

A. Participaţia - circumstanţa agravantă generalăFapta săvârşită în participaţie prezintă un coeficient sporit de gravitate în

raport cu fapta săvârşită de o singură persoană, condiţiile de realizare fiind mai favorabile atât sub aspectul executării materiale a faptei, cât şi a stării psihice a făptuitorului. Comiterea faptei împreună de către participanţi asigură reducerea timpului de săvârşire, distribuirea rolurilor în timpul executării, înfrângerea sau anihilarea rezistenţei victimei, înlăturarea urmelor infracţiunii; de asemenea, creează un climat psihic adecvat caracterizat prin curajul şi stimularea în executarea hotărârii. Pe aceste considerente s-a întemeiat legiuitorul când a atribuit caracter de circumstanţă agravantă generală împrejurării ce constă în „săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună” - art. 75, lit. a C. penal. Agravanta legală presupune realizarea următoarelor condiţii în mod cumulativ. O primă condiţie se referă la comiterea faptei de cel puţin trei participanţi. Nu interesează dacă au acţionat în calitate de coautori sau autori şi complici94, legiuitorul desemnând calităţile acestora prin termenul general de participanţi. De asemenea, nu interesează dacă unii dintre ei au acţionat cu intenţie, iar alţii fără vinovăţie, aflându-se sub imperiul erorii de fapt, a iresponsabilităţii sau a stării de minoritate, deoarece temeiurile care au condus la inserarea acestei agravante subzistă chiar în aceste condiţii, agravanta răsfrângându-se numai asupra celor ce au acţionat cu vinovăţie. Participaţia, în Codul penal în vigoare, poate să se manifeste atât sub formă proprie, cât şi improprie, ambele forme intrând sub incidenţa art. 75, lit. a C. penal -

93 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., vol. II, pag. 506.

94 N.GHEORGHIU - CONSTANTIN BULAI, „În legătură cu furtul săvârşit de două sau mai multe persoane împreună”, în Justiţia Nouă, nr. 11/1963, pag. 83-86.

58

„Circumstanţe agravante”.A doua cerinţă ce se desprinde din agravanta generală se referă la

împrejurarea ca persoanele să săvârşească fapta împreună. Această condiţie presupune realizarea unor acţiuni conjugate de către coautori sau de autori şi complici în timpul şi la locul săvârşirii faptei, întrucât numai în acest context se realizează avantajul material şi psihic al cooperării. Rezultă că nu orice faptă comisă de bei sau mai multe persoane cade sub incidenţa acestei reglementări. Dacă la săvârşirea ei au participat trei persoane - instigator, complice şi autor - dar primii doi au prestat activităţi anterioare, nu se consideră că au comis fapta împreună, în spiritul dispoziţiei din art. 75, lit. a C. penal, agravanta neavând aplicabilitate faţă de nici unul95.

Codul penal prevede o agravare de pedeapsă pentru participanţii adulţi (majori) care s-au folosit de participanţii minori sau care au cooperat la fapte săvârşite de aceştia - art. 75, lit. c C. penal. În ceea ce priveşte sporul de pedeapsă în cazul acestei agravante, potrivit dispoziţiilor din art. 78 C. penal - „Efectele circumstanţelor agravante” - nu poate depăşi o treime din maximul special al pedepsei96.

B.Participaţia - circumstanţa de agravare specialăÎn anumite cazuri, în dispoziţiile incriminatoare ce consacră formele

calificate ale unor infracţiuni, legiuitorul a prevăzut ca circumstanţe agravante speciale, cu efectele circumscrise numai la acele tipuri de infracţiuni: „săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună”.

În partea specială a Codului român se prevede, pentru anumite infracţiuni că săvârşirea faptei de „două sau mai multe persoane împreună” constituie fie o circumstanţă agravantă (exemplu: art. 189, al. 2 C. penal - „Lipsirea de libertate în mod ilegal”; art. 269, al. 2 C. penal - „Evadarea”), fie un element circumstanţial al unei infracţiuni calificate (exemplu: art. 209, lit. a C. penal - „Furtul calificat”).

Când o infracţiune pentru care legea a prevăzut o asemenea agravantă s-a comis în condiţiile ei, se va reţine numai forma calificată, cu tratamentul stabilit de lege, fără a se mai da efect şi dispoziţiei din partea generală, întrucât una şi aceeaşi împrejurare nu poate avea un dublu efect agravant, specialul primând asupra generalului97.

Şi această dispoziţie - „săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună” - presupune realizarea a două condiţii, şi anume:

-prima condiţie: fapta să fie comisă de trei sau mai multe persoane, limita minimă fiind de trei persoane;

-a doua condiţie cerută de lege este ca fapta să fie săvârşită împreună.Prin aceasta se înţelege, în primul rând, o conlucrare concomitentă,

prezentă tuturor făptuitorilor, de regulă, la locul şi în timpul comiterii faptei. în literatură s-a formulat şi punctul de vedere mai larg, potrivit căruia, agravanta operează în orice situaţie de participaţie, fără a fi necesară prezenţa

95 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., vol. II, pag. 460.96 VTNTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 251.97 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., pag. 462.

59

participanţilor la locul comiterii faptei şi în timpul săvârşirii ei.

Secţiunea a III-aÎmpiedicarea săvârşirii faptei de către participanţi

S-a constituit o cauză de nepedepsire, prin dispoziţiile art. 30 C. penal -„împiedicarea săvârşirii faptei” - de impunitatea participantului la săvârşirea unei infracţiuni dacă în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia. Prin această dispoziţie se încurajează participanţii, oferindu-le impunitate dacă împiedică consumarea infracţiunii98.

Potrivit art. 30 C. penal - „împiedicarea săvârşirii faptei” - „Participantul nu se pedepseşte dacă în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia. Dacă actele comise până în momentul împiedicării constituie altă faptă prevăzută de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa pentru această faptă”.

Subsecţiunea I: Condiţiile împiedicării eficiente

Din conţinutul textului enunţat rezultă că pentru existenţa acestei cauze de nepedepsire se cer întrunite, cumulativ, următoarele condiţii99:

a)autorul să fi început executarea acţiunii;b)acţiunea de împiedicare realizată de un participant să fi avut ca rezultat

împiedicarea consumării faptei;c)împiedicarea producerii rezultatului să aibă loc înainte de descoperirea

faptei.a)Autorul să fi început executarea acţiunii care constituie elementul

material al faptei la a cărei săvârşire si-a dat contribuţia participantul. Este nevoie să existe un început de executare, fiindcă înaintea acestui

moment, participaţia nu este relevantă penal şi nu există răspundere penală decât în cazul instigării neurmată de executare - art. 29 C. penal. Desigur, orice persoană care s-a oferit să-şi dea aportul la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, poate, înainte de începerea executării, să se desiste, să se retragă, să reia tot ceea ce procurase în vederea săvârşirii faptei, aceasta nu pentru a ieşi de sub incidenţa legii penale, fiindcă în acel moment nu exista o participaţie penală (până la începerea executării nu există decât o stare fapt nerelevantă penal), dar pentru a pune la adăpost pentru viitor.

Odată începută executarea, nu interesează dacă intervenţia participantului, prin care se împiedică consumarea faptei, este mai aproape de începutul de executare sau de momentul consumării100.

98 CONSTANTIN BULAI - AVRAM FILIPAŞ - CONSTANTIN MITRACHE, op. cit., pag. 6299 UNGUREANU AUGUSTIN, op. cit., pag. 142.

100 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 232.

60

b)Acţiunea de împiedicare realizată de un participant să fi avut ca rezultat împiedicarea consumării faptei.

Făptuitorul ce revine asupra hotărârii de a contribui la comiterea infracţiunii trebuie să se manifeste activ pentru a beneficia de cauza de impunitate, prin împiedicare efectivă a celorlalţi participanţi de a continua execuţia începută şi de a preîntâmpina, astfel, producerea rezultatului. Decurge din condiţia impusă că nu este suficientă simpla abandonare a săvârşirii faptei, retragerea sprijinului acordat, anularea contribuţiei prestate, desolidarizarea de ceilalţi participanţi prin anunţarea că nu mai cooperează cu ei sau ameninţarea că îi va anunţa organelor competente, ci este necesară o efectivă şi reală împiedicare a consumării faptei. Activitatea de împiedicare se poate realiza fie direct, prin distrugerea materialelor indispensabile comiterii faptei, care nu mai pot fi procurare, prin salvarea victimei şi acordarea unei asistenţe de natură a preveni producerea urmării, fie indirect, prin denunţarea făcută organului competent în timp util, în funcţie de natura faptei, de modalităţile de realizare, de gradul de înfăptuire a hotărârii infracţionale, ce implică o anumită posibilitate concretă de intervenţie pentru a salva obiectul pus în pericol. Dacă nu a reuşit să împiedice producerea rezultatului, el va fi sancţionat pentru fapta săvârşită alături de ceilalţi participanţi, cu luarea în considerare, la stabilirea pedepsei, a efortului depus în vederea împiedicării producerii rezultatului101.

c)împiedicarea rezultatului să aibă loc înainte de descoperirea faptei de organele competente sau de către orice altă persoană, deoarece, astfel, atitudinea participantului nu mai este din propria sa voinţă, ci impusă din afară.

După descoperirea faptei, dacă participantul înlesneşte descoperirerea şi arestarea celorlalţi participanţi, va răspunde pentru fapta sa, dar cu posibilitatea reţinerii circumstanţelor atenuante prevăzute în art. 74, lit. c C. pe circumstanţă de care se va ţine seama la individualizarea pedepsei.

Subsecţiunea a II-a: Efectele împiedicării şi limitele acestora

Potrivit dispoziţiei din art. 30 C. penal, participantul care a împiedicat consumarea este apărat de pedeapsă prin împiedicarea consumării faptei, rămânând în formă de tentativă. Efectele împiedicării se lărgesc uneori, după calitatea pe care o avea în cazul participaţiei făptuitorul care a realizat acţiunea de împiedicare.

Principal, orice participant poate efectua o acţiune eficientă de împiedicare a consumării, de aceea, examinăm efectele în raport de calitatea participant autor, de instigator şi de complice.

Împiedicarea datorită atitudinii autorului are în aplicarea dispoziţiei din art. 30 C. penal acelaşi efect ca şi în cazul dispoziţiei din art. 22 C: penal - „Desistarea şi împiedicarea rezultatului”.

Împiedicarea comiterii faptei constituie o circumstanţă penală, de aceea

101 MARIA ZOLYNEAK, op. cit., pag. 508.

61

influenţează răspunderea penală a celorlalţi participanţi; în consecinţă, ceilalţi participanţi vor fi sancţionaţi pentru tentativa săvârşită. Iar dacă legea sancţionează tentativa, instigatorii vor fi traşi la răspundere potrivit art. 29 C. pen.

Autorul este oarecum stăpânul executării şi îi reprezintă pe ceilalţi participanţi, aşa încât, din moment ce el însuşi a împiedicat consumarea, cauza de pedepsire bazată pe împiedicare are caracter real şi profită tuturor, cu excepţia instigatorului care, în cazul când autorul s-a desistat de consumare, este sancţionat pentru instigare, faptă de sine stătătoare, potrivit art. 29 C penal.

Dacă există coautori şi dacă toţi, de acord, au împiedicat consumarea, efectele acestei împiedicări sunt aceleaşi ca şi în cazul autorului singular. Dacă unii dintre coautori s-au desistat fără să fi împiedicat pe ceilalţi coautori să consume fapta, ei nu vor beneficia nici de dispoziţiile art. 22 C. penal, care nu operează decât în caz de tentativă şi numai dacă toţi coautorii s-au desistat.

Împiedicarea consumării de către instigator este un fapt rar, aproape ipotetic. De aceea, aplicarea dispoziţiei din art. 30 C. penal, când este vorba de instigare trebuie să se facă ţinând seama şi de dispoziţiile art. 22 C. penal, iar ceilalţi participanţi vor răspunde penal pentru tentativa realizată102.

c) împiedicarea rezultatului să aibă loc înainte de descoperirea faptei de organele competente sau de către orice altă persoană, deoarece, astfel, aţin participantului nu mai este din propria sa voinţă, ci impusă din afară.

După descoperirea faptei, dacă participantul înlesneşte descoperirea şi arestarea celorlalţi participanţi, va răspunde pentru fapta sa, dar cu posibilitatea reţinerii circumstanţelor atenuante prevăzute în art. 74, lit.c C.pen. circumstanţă de care se va ţine seama la individualizarea pedepsei.

Când împiedicarea consumării infracţiunii este realizată de complice, el va beneficia de impunitate, dar autorul, coautorii, instigatorul vor răspunde penal pentru tentativa realizată. Când tentativa realizată nu se pedepseşte însă, de aceasta vor profita autorii şi complicii, iar instigatorul va răspunde cu pedeapsă proprie -art. 29 C. penal103.

Secţiunea a IV-aTratamentul penal al instigării neurmată de executare

După cum se ştie, existenţa instigării ca formă de participaţie este condiţionată de executarea faptei ori realizarea unei tentative pedepsibile de

102 VINTILĂ DONGOROZ, op. cit., pag. 232; MARIA ZOLYNEAK, op. cit., pag. 509.

103 VINTILÂ DONGOROZ, op. cit., pag. 234.; CONSTANTIN BULAI (SA), op. cit., pag. 62: UNGUREANU AUGUSTIN, op. cit., pag. 142.

62

către autorul infracţiunii.Sub denumirea de instigare neurmată de executare sunt prevăzute în art.

29 C. penal două situaţii distincte, şi anume:a) Instigarea neurmată de un început de executare;b) Instigarea neurmată de o executare pedepsibilă.În prima situaţie, instigatul determinat să săvârşească o faptă prevăzută de

legea penală nu trece la executare (se răzgândeşte) ori începe executarea şi realizează o tentativă nepedepsibilă. Într-o astfel de situaţie, nu sunt îndeplinite condiţiile participaţiei. Nu s-a comis o faptă prevăzută de legea penală. Instigatorul va fi pedepsit pentru activitatea lui, dar nu ca participant, ci ca autor al unei infracţiuni distincte, cu o pedeapsă prevăzută de art. 29 C. penal.

Întrucât instigatorul devine autor al unei fapte distincte, eventualii complici ai acestuia vor fi traşi la răspundere penală după regulile participării.

În cea de-a doua situaţie, când instigatorul a început executarea şi s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului, sunt realizate condiţiile instigării. Instigatorul nu va fi pedepsit pentru că beneficiază de impunitatea prevăzută de art. 22 C. penal (desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului), dar instigatorul va fi pedepsit ca participant după dispoziţiile art. 29 C. penal, care prevăd sancţionarea instigatorului în formele de instigare neurmată de executare, cu o pedeapsă cuprinsă între minimul special prevăzut pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general. Dacă pedeapsa închisorii prevăzută de lege este detenţia pe viaţă, atunci se aplică pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani.

Sancţionarea actelor de instigare neurmată de executare are loc numai dacă infracţiunea la care s-a instigat este sancţionată cu o pedeapsă mai mare de 2 ani. Dacă este, cu alte cuvinte, o infracţiune de o anumită gravitate.

Dacă prin actele executate de autor până în momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului se realizează conţinutul unei alte infracţiuni, răspunderea penală, atât a instigatorului, cât şi a instigarului urmează să stabilească după regula parificării pentru infracţiunea realizată chiar dacă sancţiur prevăzută pentru infracţiunea la care s-a instigat este închisoarea de 2 ani sau mai mică (art. 29, al. 2, C. penal)104.

Secţiunea a V-aPedeapsa în cazul participaţiei improprii

În cazul participaţiei improprii, modalitatea de intenţie şi culpă peni sancţionarea participanţilor s-a consacrat prin dispoziţiile art. 31, al. 1 C. pen. sistemul diversificării pedepselor.104 CONSTANTIN BULAI -AVRAM FILIPAŞ - CONSTANTIN MITRACHE, op. cit., pag. 61.

63

Întrucât instigatorul şi complicele contribuie cu intenţie la comiterea fapt ei urmează să fie sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege, iar autorul, deoarece comis fapta din culpă, va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă din culpă. Dacă fapta săvârşită din culpă nu este incriminată, autorul nu va fi pedepsit.

În modalitatea de intenţie şi lipsa de vinovăţie a participaţiei improprii instigatorul şi complicele vor fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea intenţionată. Deci, acelaşi tratament ca în cazul participaţiei improprii, modalitatea de intenţie şi culpă.

Deoarece autorul a acţionat fără vinovăţie, el nu va fi tras la răspundere penală, lipsind temeiul acesteia, săvârşirea unei infracţiuni - art. 27, al. 2 C. penal „Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii”.

Şi în cazul participaţiei improprii, sunt incidente dispoziţiile prevăzute în art.28-32 C.penal, privitoare la instigarea neurmată de executare şi la circumstanţele reale şi personale, precum şi la împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei art. 31, alineatul final C. penal105.

105 CONSTANTIN BULAI -AVRAM FILIPAŞ - CONSTANTIN MITRACHE, op. cit., pag. 190.

64

SOLUŢII DIN PRACTICA JUDICIARĂ

A. Coautoratul

În cazul în care două persoane, după o prealabilă înţelegere, atacă o persoană - unul săvârşind actele de violenţă, iar celălalt, concomitent, sustrage bunuri părţii vătămate - amândouă au calitatea de autori ai infracţiunii de tâlhărie, indiferent dacă, aşa cum s-a arătat, actele caracterizând latura obiectivă a infracţiunii au fost săvârşite numai în parte de către fiecare dintre făptuitori.

Prin sentinţa penală nr. 76 din 27 septembrie 1993, Tribunalul Bacău a condamnat pe inculpatul D.I. pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie prevăzute în art. 211, al.l şi art. 211, al.2 din C. penal.

Instanţa a reţinut că inculpatul, împreună cu un alt făptuitor (faţă de care disjunge cauza), după o prealabilă înţelegere, în seara zilei de 7 aprilie 1992, au urmărit partea vătămată I.F. pe stradă şi i-au sustras prin violenţă un ceas, portmoneul şi în seara zilei de 8 mai au sustras tot prin violenţă, părţii vătămate D.S. ceasul de la mână şi un lanţ din aur, iar de la partea vătămată B.I. o geacă şi o geantă.

Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 39 din 16 decembrie 1993 a admis apelul inculpatului cu privire la revocarea suspendării executării unei pedepse anterioare, menţinând condamnarea pentru infracţiunile de tâlhărie.

Împotriva deciziei, inculpatul a declarat recurs, cu motivarea că încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de tâlhărie este greşită, deoarece, deşi s-a înţeles cu celălalt făptuitor să sustragă prin constrângere bunuri de la părţile vătămate menţionate, el a participat numai la deposedarea acestora de bunuri, în timp ce celălalt făptuitor a exercitat actele de violenţă, motivele de casare fiind prevăzute în art. 385, al. 1, pct. 17 şi 18 din Codul de procedură penală.

Recursul nu este fondat.Din probele administrate în cauză, rezultă că starea de fapt, în ceea ce

priveşte participarea inculpatului la agresiune, a fost corect reţinută, iar încadrarea juridică este cea legală.

De altfel, este lipsită de relevanţă împrejurarea că numai unul dintre făptuitori ar fi săvârşit actele de constrângere, iar celălalt ar fi executat actele de deposedare de bunuri, câtă vreme acţiunile lor au fost concomitente şi cooperante în vederea realizării aceluiaşi scop106. (Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, decizia nr. 719 din 5 mai 1994).

B.Instigarea

Îndemnul adresat unei persoane de a lovi victima, dându-i şi un ciomag în acest scop, constituie instigare la lovire.

Dacă victima, în urma loviturii, moare, iar instigatorul putea şi trebuia să prevadă acest rezultat mai grav al lovirii, el va răspunde pentru o infracţiune

106 Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie, Set 1/1195 din baza de date Juris a Sijur.

65

praeterintenţionată, instigare la loviri cauzatoare de moarte107.

ComentariuÎnmânarea unui ciomag unei persoane spre a lovi spre cineva, odată c

îndemnul de a lovi, poate avea semnificaţii mai numeroase decât cele la care s-a oprit soluţia analizată.

Îndemnul de a lovi victima cu obiectul pus la dispoziţie de inculpat poate avea semnificaţia unei instigări la vătămarea corporală a acesteia (ciomagul fiind susceptibil de a provoca asemenea urmări).

Dacă inculpatul comite o faptă mai gravă decât aceea la care a fost instigat de pildă, omoară victima - instigatorul va putea fi tras la răspundere pentr instigarea la omor dacă a prevăzut posibilitatea acestui rezultat şi 1-a acceptat. Est posibil ca autorul să aplice victimei, cu ciomagul, o lovitură nemortală, însă moartea să fi survenit ca un rezultat praeterintenţionat. Dacă acest rezultat putea şi trebuia să fie prevăzut, autorul va răspunde pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, iar instigatorul, de asemenea, va răspunde pentru instigare 1a infracţiunea comisă de autor.

Dacă autorul comite o faptă mai uşoară decât aceea la care a fost instigat (de pildă, în loc să lovească cu ciomagul, cum a fost îndemnat, loveşte cu palma” instigatorul va răspunde în raport cu fapta pe care efectiv a săvârşit-o autorul (chiar dacă ar fi o simplă abatere).

De reţinut este şi faptul că instigatorul, pe lângă activitatea specifică de instigare desfăşurată, a dat autorului şi instrumentul cu care să lovească. Aceste din urmă acte, deşi au caracter de sprijinire, înlesnire a săvârşirii faptei, şi nu de instigare, nu vor fi reţinute separat, ci se vor absorbi în activitatea de instigare108.

C.Complicitatea

Simpla încredinţare a volanului unui autoturism unei persoane având îmbibaţie alcoolică în sânge de peste unu la mie sau aflată în stare de ebrietate pentru a conduce autovehiculul pe drumuri publice este greu de apreciat că poate fi complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 37, al.l din Decretul 328/1966, deoarece complicitatea respectivă nu implică numai o activitate materială de încredinţare a autovehiculului, ci trebuia ca inculpatul să aibă reprezentarea că încredinţează vehiculul unei persoane în stare de ebrietate şi că aceasta va circula în această stare pe drumurile publice. Sunt cunoscute dificultăţile întâmpinate chiar de organele judiciare în stabilirea stării de ebrietate sau a existenţei îmbibaţiei alcoolice peste limita legală, situaţie care cu atât mai mult nu ar putea fi sesizată de eventualul complice.

Comentariu107 Tribunalul Suprem, sentinţa penală, decizia 2355/1984, în Revista Română de Drept, nr. 11/1985, pag. 75.

108 DR. GEORGE ANTONIU - DR. CONSTATIN BULAI, Practica judiciară penală, Parte generală, vol. I, art. 1-51 C. penal, pag. 97.

66

Există complicitate indiferent de forma sub care se înfăţişează înlesnirea săvârşită şi nu este necesar ca actul de ajutorare să fie indispensabil autorului.

Complicitatea la infracţiunea menţionată nu implică numai o activitate materială de încredinţare a autovehiculului unei persoane care are în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală. Ca o condiţie obligatorie, trebuie ca inculpatul să aibă reprezentarea că încredinţează vehiculul unei persoane şi că aceasta va circula în această stare cu vehiculul.

Dacă aveam în vedere că identificarea îmbibaţiei alcoolice peste limita şi stabilirea stării de ebrietate sunt chestiuni pe care le rezolvă cu dificultate înseşi autorităţile când trebuie să constate existenţa elementelor infracţiunii prevăzute în art.37 din Decretul nr. 328/1966, cu atât mai mult nu ar putea fi sesizată de eventualul complice.

Pe de altă parte, dacă ar fi fost posibil să se aplice regulile generale ale participaţiei în cazul infracţiunilor prevăzute în Decretul nr. 328/1966, nu s-ar fi incriminat distinct încredinţarea unui autovehicul în situaţiile prevăzute în art. 36, al.3 din decret (unei persoane care nu are permis sau are permis necorespunzător) şi în limitele de pedeapsă mai reduse faţă de cele care sancţionează pe autor, deşi asemenea fapte echivalează cu o instigare ori complicitate la infracţiune.

Aceste argumente par să opună soluţiei analizate, care consideră că, în situaţia analizată, există obiectiv şi subiectiv, cerinţele complicităţii la infracţiune109.

D. Art. 28 C. penal - „Circumstanţele personale şi reale”

Mama, aflată într-o stare de tulburare post-natală, dacă îşi ucide copilul nou-născut, va răspunde pentru pruncucidere. Această circumstanţă fiind personală, nu se transmite asupra coautorilor, instigatorilor sau complicilor, astfel că răspunde pentru infracţiunea de omor calificat.

Pruncuciderea, fiind o infracţiune proprie, coautoratul nu este cu privire la celelalte forme de participaţie, sunt mai multe opinii în literatura juridică şi în practica judiciară.

Într-o primă opinie se susţine că în cazul în care mama, aflată în tulburarea prevăzută de text, este ajutată sau instigată de altul să-şi ucidă născutul, mama va răspunde pentru pruncucidere, iar complicele sau şi pentru participaţie la infracţiunea de omor simplu sau calificat, după cum este sau nu rudă apropiată cu copilul ucis. Prin consecinţă, când mama aflată în cauză ajută sau instigă altă persoană să-i ucidă propriul copil nou-născut, autorul va fi pedepsit pentru omor sau omor calificat, iar mama pentru complicitate sau pruncucidere.

În opinie contrară, se susţine că atunci când mama este ajutată să-şi ucidă copilul nou-născut, complicele sau instigatorul răspund alături de ea ca

109 DR. GEORGE ANTONIU - DR. CONSTANTIN BULAI, Practica judiciară penală, Partea generală, vol. I, în Comentariul 9, pag. 107 (art. 1-51 Codul penal).

67

participanţi la infracţiunea de pruncucidere. Această opinie este menţinută constant de practica Tribunalului Suprem.

Calitatea de mamă nu este element al infracţiunii în forma ei tip (pentru că forma ei tip este omorul) circumstanţă personală care nu se răsfrânge asupra participanţilor. Aceasta nu se poate reflecta în poziţia altei persoane, chiar dacă aceasta a cunoscut tulburarea mamei.

E.Participaţia improprie

Determinarea unor persoane să participe la luarea unor bunuri, bunuri ce nu aparţin instigatorului şi că se comite un furt, constituie o participaţie improprie la furt din partea celor instigaţi110.

Instanţa a reţinut corect existenţa unei participări improprii.Pe de o parte, există o persoană care determină cu intenţie comiterea

infracţiunii, iar pe de altă parte, există alte persoane care săvârşesc fără intenţie ori din culpă, fapta prevăzută de legea penală. Cei care înlesnesc, cu intenţie, fapta comisă de celelalte persoane vor răspunde de instigare ori complicitate la infracţiune, chiar dacă autorul va fi exonerat de răspundere sau va răspunde pentru o infracţiune comisă din culpă. Astfel, legislaţia noastră a respins ideea „autorului mediat”, adică a persoanei care, săvârşind o infracţiune prin altă persoană, ar fi urmat să răspundă în calitate de autor mediat, reţinând că asemenea persoane vor răspunde în raport.cu activitatea materială desfăşurată, şi anume de determinare (instigare ori de înlesnire (complicitate) la fapta prevăzută de legea penală, comisă de autor111.

110 „Tribunalul Jud. Constanţa, decizia penală nr. 554/1979”, în Revista Româna 2/1980, pag. 61.111 GEORGE ANTONIU - CONSTANTIN BULAI, Practica judiciară, vol. I, Partea generală (art. 1-51 Codul penal), în Comentariul 1, pag. 114.

68

CONCLUZII

În incriminarea faptelor din capitolul menţionat s-a avut în vedere specificul acestora, specific ce constă în faptul că valorile ocrotite privesc nemijlocit omul, persoana omului în complexul fiinţei sale. Numai prin asigurarea inviolabilităţii acesteia, drepturile sale sunt ocrotite în mod real şi pot fi puse în valoare nestingherit.

De asemenea, s-au avut în vedere gravele şi, adesea, ireparabilele urmări pe care aceste fapte le pot avea pentru societate, mijloacele şi procedeele violente în raport cu infracţiunile din alte grupe.

Apărarea omului este o condiţie sine qua non a însăşi existenţei societăţii, a realizării progresului pe toate planurile activităţii sociale. Problema este importantă în cadrul infracţiunilor contra vieţii, dată fiind frecvenţa săvârşirii acestora în participaţie. Cercetarea aspectelor pe care le ridică se impune pentru calificarea exactă a contribuţiei fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii şi pentru determinarea pericolului social al faptei şi a gradului de vinovăţie a fiecăruia, în scopul unei juste sancţionări a acestora.

Raportată la tratamentul juridic al participaţiei, indivizibilitatea faptei apare ca o sursă de solidaritate activă sau pasivă între diferiţii participanţi, în sensul că unele situaţii constatate sau realizate în persoana unui participant pot profita (sens activ) sau pot dăuna (sens pasiv) şi celorlalţi participanţi.

În sens pasiv, de exemplu, în cazul faptelor prevăzute de legea penală, pentru care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare decât la plângerea persoanei vătămate, plângerea prealabilă făcută contra unuia dintre participanţi atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor (art. 31, al.4 C. penal - „Lipsa plângerii prealabile”).

La fel, în cazul prescripţiei răspunderii penale, întreruperea cursului prescripţiei faţă de unul dintre participanţi are efect faţă de toţi ceilalţi participanţi (art. 123, al.3 C. penal - „întreruperea cursului prescripţiei”).

Aceste cazuri de solidaritate pasivă sunt, de asemenea, consecinţa indivizibilităţii faptei în sine săvârşită de participanţi: fapta nu poate fi dedusă trunchiat în faţa instanţei penale şi, deci, în urma plângerii prealabile, ea nu poate exista pentru unii dintre participanţi, iar pentru ceilalţi să rămână ca inexistentă. De asemenea, nu se poate ca prescripţia răspunderii penale pentru aceeaşi faptă să fie întreruptă faţă de un participant şi să continue a curge faţă de ceilalţi (principiul solidarităţii pasive).

Astfel, în sens activ, constatarea făcută cu privire la unii dintre participanţi, că există o cauză obiectivă legată de fapta în sine, care exclude răspunderea penală (fapta nu a fost săvârşită, fapta nu este prevăzută de legea penală, fapt datorată unui caz de forţă majoră, fapta a rămas în formă de tentativă nepedepsită de lege) va profita tuturor participanţilor.

Constatarea făcută în privinţa unuia sau unor participanţi, că fapta sa nu a cauzat nici un prejudiciu material (urmări păgubitoare) foloseşte participanţilor.

Aceste cazuri de solidaritate activă sunt consecinţe fireşti ale indivizibilităţii faptei săvârşite, privită în sine, obiectiv, în raport cu toţi

69

participanţii; aceeaşi realitate obiectivă nu poate conduce la constatări contradictorii pentru diferiţii participanţi, aşa încât, în mod firesc şi logic, ceea ce s-a constat relativ la unii dintre participanţi este bine constatat pentru toţi participanţii (principiul solidarităţii active).

Indivizibilitatea faptei comise nu găseşte o negaţie în pluralitatea contribuţiilor diferiţilor participanţi, ci o explicaţie obiectivă a participaţiei: fapta unică realizată prin contribuţia mai multor persoane!

70

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ SELECTIVĂ

ANDREI DUMITRU, „Probleme ale participaţiei în lumina reglementării din Codul penal”, în Revista Română de Drept, nr. 12/1968.

ANTONIU GEORGE - BULAI CONSTANTIN - STĂNOIU RODICA MIHAELA Practica judiciară penală, Ed. Academiei R.S.R., 1988.

ANTONIU GEORGE - DANES ŞTEFAN - POPA MARIN, Codul penal pe înţelesul tuturor, Ediţia a V-a, Ed. „Universul”, Bucureşti 1995.

ANTONIU GEORGE, „Consideraţii asupra unor instituţii de drept penal”, „Partea generală: desistarea voluntară, participaţia, infracţiunea continuată, confiscarea specială”, în Revista Română de Drept, nr. 11/1968.

ANTONIU GEORGE, „Participaţia improprie în practica judiciară”, în Revista Română de Drept, nr. 9/1976, Tribunalul Judeţului Braşov, Decizia penală nr. 2480/1974.

ANTONIU GEORGE, Notă la Decizia penală nr. 284/1982 a Tribunalului Judeţului Bihor, în Revista Română de Drept, nr. 12/1982.

BASARAB MATEI, Drept penal, Partea generală, Centrul de multiplicare al Universităţii “Babeş Bolyai”, Cluj-Napoca, 1976.

BASARAB MATEI, Drept penal, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică , Bucureşti, 1983.

BULAI CONSTANTIN-FILIPAS, AVRAM-MITRACHE C-TIN, Drept penal roman, Curs selectiv pentru licenţa -1997, Ed, Press “Mihaela“ S.R.L., Bucureşti 1997.

Codul penal al României, Ed. „Atlas Lex”, Bucureşti 1996.

CRIŞU CONSTANTIN - CRIŞU ŞTEFAN, Codul penal şi Codul de procedură penală, cu modificările până la 1.01.1997, Ed. „Argessis”.

Culegere de practică judiciară penală pe anul 1995 cu adnotări, Curtea de Apel Bucureşti - Note de V. Papadopol, Ed. „Continent XXI”, Bucureşti 1996.

DANES STEFAN - PAPADOPOL VASILE, Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed. Ştiinţifica si Enciclopedică, Bucureşti 1985.

71

DELEANU I., „Cu privire la aplicarea pedepselor alternative în cazul participaţiei penale”, în Revista Română de Drept, nr. 3/1963.

DIACONESCU H., “Despre incidenţa dispoziţiilor de amnistie şi graţiere cu privire la instigarea neurmată de executare“, în Revista Română de Drept, nr. 7/1986.

DINCU L.- DINCU A.,“Participaţia penală indeterminabilă“, Revista Română de Drept, nr.7/1988.

DOBRINESCU I., „Infracţiunea de pruncucidere”, în Revista Română de Drept, nr. 11/1971.

DONGOROZ VINTILĂ - KAHANE SIEGRIED - OANCEA ION -FODOR IOSIF - ILIESCU NICOLETA - BULAI CONSTANTIN - STĂNOIU RODICA, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969.

DONGOROZ VINTILĂ (S.A.), Noul Cod penal şi Codul penal anterior, prezentare comparativă, Ed. Politică, Bucureşti, 1968.

DR. DINCU AUREL, Drept penal, Partea generală, vol. I , Ediţia a II-a, Universitatea din Bucureşti -Facultatea de Drept, Bucureşti, 1997.

GHEORGHIU I.N. - BULAI C. - CHIVULESCU GR, „În legătură cu furtul săvârşit de două sau mai multe persoane împreună”, în Justiţia Nouă, nr. 11/1963; Notă, în Revista Română de Drept, nr. 4/1968.

IANCU TANASESCU, Drept penal roman, Ed. ALL Beck, 2002.

JURIDICA, Note de curs pentru pregătirea examenului de licenţă la dreptul penal, Ediţia a II-a, Ed. “Jus-RB.A” , Bucureşti 1995 in Revista Romana de Drept, nr. 7/1967

PAPADOPOL VASILE - POPOVICI MIHAI, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1967-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

PAPADOPOL VASILE, “Condiţiile generale ale participaţiei“, în Revista Română de Drept, nr. 55/1970.

PAPADOPOL VASILE , “Participaţia impoprie“, în Revista Română de drept, nr. 3/1971.

72

PAPADOPOL VASILE, “Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem în materia dreptului penal”, Partea generală, în Revista Română de Drept, nr. 12/1972.

PAPADOPOL VASILE, Codul penal comentat şi adnotat, Partea generală, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1972.

PAPADOPOL VASILE, Notă Decizia penală nr. 969/1969 a Tribunalului Judeţului Braşov, în Revista Română de Drept, nr. 10/1970.

TOADER TUDOREL, Drept penal, “Infracţiuni prevăzute în legile speciale“ , Ed. Fundaţiei” Chemarea “, Iaşi, 1993.

UNGUREANU AUGUSTIN, Drept penal român, Partea generală, Ed.”Lumina Lex”, Bucureşti, 1995.

ZOLYNEAK MARIA, „Aspecte ale coautoratului şi complicităţii în literatura şi practica judiciară penală”, în Dreptul, nr. 1-2/1990.

ZOLYNEAK MARIA, Drept penal, Partea generală, vol. II, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1992.

ZOLYNEAK MARIA, Drept penal, Partea generală, vol.III, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1993.

73