PROCEDURĂ PENALA

Prima datorie a statului este de a proteja societatea.

Statul determina manifestarile cu caracter antisocial, cele ilicitate care aparţin materiei penale şi fixează pedepsele, cu alte cuvinte stabileste care sunt infracţiunile. Aceasta reprezinta obiectul dreptului penal, insă aceasta nu este suficienta.

Este necesar ca statul să stabileasca şi modalităţiile după care îşi exercita dreptul fundamental de a reactiona contra acestor manifestari ilicite care aparţin materiei penale, astfel se formează obiectul procedurii penale care este constituit dintr-un ansamblu de reguli care privesc constatarea infracţiunilor, identificarea persoanelor, prinderea acestor, urmărirea, judecată şi punerea in executare a hotărârilor penale definitive.

Procedura penala aparţine dreptului public intern, ea are in intregime caracter legislativ(regulile sunt prevăzute de lege), derivat( in raport cu dreptul penal- dreptul penal care conţine regulile de fond, preexista procedurii).

In raporturile dintre procedura penala şi dreptul penal material, procedura penala stabileste formele de aplicare a dreptului material la spete. Dreptul penal material are prioritate insă acesta nu reprezinta nimic fără procedura, justitia penala nu se poate realiza in afără regulilor.

Regulile nu exista in mod izolat ci ele se constituie in ansamblu, acesta formand procedura.

Procedura penala nu reprezinta un tesut de formalitati inutile, nu reprezinta un cuib de şicane care permite uneori intreruperi, intoarceri, regrese in desfasurarea procesului penal.

Procedura Penala este fundamentala, indispensăbila pentru justitia in materie penala, pentru ca ea nu are doar rolul de a garanta drepturile şi libertăţiile persoanelor implicâte ci in primul rand are rolul de a creea poşibilitati de aplicare a dreptului penal material la cazuri, ea reprezinta o condiţie a eficientei luptei contra criminalitatii, ea trebuie să faciliteze tragerea la răspundere penala a persoanelor cu privire la care se presupun ca au comis infracţiuni.

Procedura Penala trebuie să fie şimpla, echitabila

Doua caractere procesuale care sunt contradictorii: interesul privat al statului ( de a pedepşi persoana cu privire s-a stabilit ca este vinovata) şi interesul privat al părţilor procesului penal.

P.P trebuie să garanteze prezumţia de nevinovăţie, dar in acelaşi timp treubie să fie in măsura să impiedice erorile judiciare, ea presupune un sistem de probe potrivit, o organizare judiciara corespunzatoare.

Procedura penala stabileste organele judiciare care exercita functii judiciare in cursul procesului penal

Procedura penala se deosebeste de procesul penal, procesul reprezinta doar obiectul procedurii penale, p.p este alcâtuita din norme juridice care privesc procesul penal. Normele juridice care alcâtuiesc procedura penala sunt de 2 feluri: norme procesuale(cele care reglementează actele de procedura care dinamizează procesul penal) şi procedurale( cele care privesc actele de procedura princare se aduc la indeplinire dispoziţiile şi măsurile luate in cursul unui proces penal).

P.P are caracter legislativ- sursă principala a procedurii penale o reprezinta legea scrisă

In mod excepţional sunt surse şi ordonantele de urgenta ale guvernului

Principala sursă a procedurii penale il reprezinta Codul de procedura penala.

Codul de procedura penala in vigoare este din 1968, intrat in vigoare la 1 ian 1969, adoptat in perioada unui regim totalitar, care a fost modificât de multe ori astfel acesta se apropie de un model de proces penal acuzatorial, insă in prezent se poate conşidera ca acesta aparţine unui model procedural mixt, este pe jumatâte inchizitorial şi pe jumatâte acuzatorial.

Sunt numeroase legi de completare culminand cu legea nr 202/2010 ( privind accelerarea solutionarii proceselor).

Sunt notabile urmatoarele legi: legea 281/2003, O.G 66/2003, O.G 109/2003, legea 456/2006, O.G 60/2006, legea 167/2010, legea 202/2010.

Este adoptat şi Noul Cod de Procedura Penala, plecând de la neceşitatea unei reforme globale. Reformele succeşive nu au facut altceva decât să complice procedurile, să adanceasca inconsecventa legiuitorului in stabilirea regulilor privind procesul penal. Acesta este adoptat insă va intra in vigoare in decembrie 2011( data nerealista- 1 oct 2012 data realista)

Legea de punere in aplicare conţine dispoziţii tranzitorii şi modificari ale noului Codul de procedura penala, astfel se demonstrează stangacia legiuitorului.

Pe lângă Codul de Procedura Penala o alta sursă o reprezinta legiile penale care conţin norme procesual penale: legea 243/2000( prevenirea şi combatarea traficului ilicit de droguri) 39/2003 ( combatarea crim organizate) 78/2000, legiile care conţin regimuri particulare 243/2002, 508/2004 ( modificari completari)

Constitutia – sursă a p.p. Curţea Const exercita un rol important in formarea şi in dezv regulilor privind procesul penal( ex: numeroase decizii care privesc direct procesul penal- pe calea exceptiilor de neconstitutionalitate care se invoca in cursul desfasurarii. Eliminarea al 6 art 303 din c.p.p şi modificarea ultimului aliniat a art 29 din legea 47/1992 privind org şi func Curţii Const, prinlegea nr 167/2010, invocarea exceptiei de neconstitutionalitate nu are ca efect suspendarea judecătii până la solutionarea excepetiei, ci judecarea continuă pentru ca ulterior după rămânerea definitiva a hotărârii, dacă sunt indeplinite condiţiile din art 408(2) din c.p.p exista motiv de revizuire a hotărârii penale definitive, ca urmare u unei decizii a Curţii Const. )

Pe lângă legi şi constitutie, p.p decurge azi şi din reguli internationale care aparţin dreptului international public şi in special dreptului international al drepturilor omului. Ele se gasesc astazi in dreptul comunitar ca urmare a aderarii României la U.E. Exista decizii şi directive care au aplicabilitate directa in dreptul intern care privesc procesul penal. Se mai gasesc şi in recomandari la nivelul Conşiliului Europei, precum şi in norme ale Conventiei Europene a drepturilor omului, care prinintermediul Curţii Europene a drepturilor omului a format o adevărata jurisprudenta. Ele se gasesc in ultimul timp şi in jurisprudenta Curţii de Justitie a U.E.

Rol fundamental in dezv procedurii penale il are şi I.C.C.J care îşi afirma rolul pe care il are potrivit art 206 din Constitutie, acela de interpretare şi aplicare unitara a legii pe intregul teritoriu a României. Ca urmare a eliminarii recursului in anulare din sistemul judiciar prinlegea 576/2004 s-a dezvoltat

conşiderabil practica RILurilor pronuntate de către sectiile unite a I.C.C.J, decizii obligaţorii pentru instanţa, avand aceeaşi forta cu hotărâriile CEDO şi deciziile C.C ( obligaţorii).

Multiple surse ale procedurii penale, de aceea procedura penala este o materie complexa, dinamica, dificila, presupune cunoaştere.

Aplicarea in spaţiu a procedurii penale

Principiul este teritorialitatea. -> prezumţie de teritorialitate in privinţa competentei organelor judiciare penale interne, ceea ce inseamna ca extrateritorialitatea este permisă doar in situaţia in care exista justificari speciale.

Sunt cunoscute urmatoarele situaţii :

-­‐ 1.Extrateritorialitatea la cererea organului judiciar intern -­‐ 2.recunoaşterea hotaririlor penale straine -­‐ 3. extradarea, mandatul european de arestare- reglemntate de legea 302/2004 privind cooperearea

internationala judiciara – numeroase completari şi modificari -­‐ 4. imunitatea reprezentantiilor diplomatici

Aplicarea in timp a procedurii penale

Aplicarea in timp este guvernata de principiul activitatii legii. Legea de procedura se aplica in intervalul cuprins intre momentul intrarii in vigoare şi momentul ieşirii din vigoare a legii.

In ceea ce priveste procesul penal exista o trasătura particulara in raport cu celelalte materii:

-­‐ se vorbeste de imediata aplicare a legii de procedura penala, din aceasta trasătura decurg 3 consecinte:

1. aplicabilitatea legii de procedura cu privire la procesul penal care a fost pornit şi care s-a desfasurat in toata perioada in care legea era in vigoare

2. menţinerea ca valabile a actelor de procedura intocmiteinaintede intrarea in vigoare a noii legi chiar dacă procesul penal a fost pornit anterior intrarii in vigoare a legii

3. Inaplicabilitatea legii de procedura cu privire la actele de procedura intocmite ulterior ieşirii din vigoare a legii chiar dacă procesul penal a fost pornit sub imperiul legii vechi (ex: intre momentul inchiderii dezbaterilor şi momentul pronuntarii hotărârii apare o noua lege care stabileste o alta compunere a instanţei in mod obligatoriu instanţa va relua dezbaterile in noua compunere-> legea de procedura este de imediata aplicare sub sănctiunea nulitatii absolute).

Este poşibil ca in momentul in care intervine o lege de procedura, procesul penal să se afle in curs de desfasurare, in acest caz apar asă numite situaţii tranzitorii( momentele princare trece o cauza penala, un proces penal, de la o lege de procedura la alta, este vorba de asă numitele legi succeşive sau intermediare). Prindispoziţii tranzitorii intelegem acele dispoziţii legale care sunt cuprinse in legiile tranzitorii şi reglementează trecerea de la legea veche la legea noua. (ex: se gasesc astfel de dispoziţii in legi de punere in aplicare, şi legi speciale – 281/2003, 356/2006, 41/1996, 202/2010- hotărârile penale pronuntate sunt supuse in ceea ce priveste caile de atac motivele şi termenele legii de procedura vechi, sunt valabile caile de atac motivele şi termenele care sunt prevăzute in legea veche, iar când este vorba de procesele in curs de desfasurare organele vechi raman competente dacă

aceastea au fost sesizateinaintede intrarea in vigoare a noii legi, dacă sesizarea s-a facut după intrarea in vigoare a legii noi atunci competenţa este potrivit legii noi )

Sunt 2 situaţii de exceptie de la principiul actitivitatii legii de procedura: 1. situaţii care privesc retroactivitatea 2. situaţii care privesc ultraactivitatea

1. Retroactivitatea legii de procedura este poşibila cu privire la actele care au fost intocmite cu incalcarea condiţiei prevăzute de legea veche dacă aceasta condiţie care priveste valabilitatea actului nu mai este prevăzute de legea noua( ex: legea 281/2003 prevedea ca apelul procurorului in latura civila este condiţionat de apelul părţii civile, legea 306/2006 inlatura aceasta condiţiei.) Retroactivitatea mai este poşibila atunci când exista dispoziţii exprese ca se aplica retroactiv

2. Ultraactivitatea: -­‐ In materia competentei- atunci când s-a pronuntat o hotarare jud in prima instanţa, instanţa

competenţa să judece apelul şi recursul este cea prevăzuta de lege la momentul pronuntarii hotărârii

-­‐ In materia cailor de atac, calea de atac prevăzuta de lege impotriva unei hotărâri penale este cea care este stabilita de legea in vigoare din momentul declararii caii de atac. In acest caz, ultraactivitatea legii de procedura operează doar in sensul admîşibilitatii caii de atac, nu in acela al inadmisibilitatii ei, pentru ca ratiunea ultraactivitatii este aceea de a garanta accesul procurorului şi părţilor la calea de atac prevăzuta de lege. In acest caz ultraactivitatea este aplicabila nu numai cu privire la existenta caii de atac ci şi cu privire la motivele acesteia.

-­‐ In materia termenelor- termenele sunt cele prevăzute de legea in vigoare din momentul in care acestea au inceput să curga- sunt numeroase termene inauntrul carora trebuie, pot sau nu pot să fie indeplinite acte de procedura

Obiectul procedurii- procesul penal

Procesul penal reprezinta o activitate progreşiva care se desfasoara in etape, trepte. Procesul penal este o activitate complexa care se realizează de anumite organe de stat denumite organe judiciare sau organe ale procesului penal, cu respectarea stricta a dispoziţiilor legale şi cu participarea activa a părţilor in scopul constatării la timp şi in mod complet a faptelor care constituie infracţiuni astfel incât orice persoana cu privire la care se constată ca este vinovata să fie pedepşita potrivit vinovăţiei săle şi nici o persoana nevinovata să nu fie trasă la răspundere penala. Proces- activitate progreşiva, in dezvoltare care este in general aleatorie dar care prezinta şi aspecte de previzibilitate.

Procesul penal are urmatoarele trasături:

1. Este o activitate complexa – este alcâtuit dintr-o succeşiune de acte de procedura -­‐ Permite formarea unui dosar penal -­‐ Un dosar penal este alcâtuit din 2 câtegorii de documente: documente procedurale care atesta doar

legalitatea desfasurarii procesului penal- acestea au prioritate, documente probătorii-> cele care conţin probele şi care privesc stabilirea adevărului, privesc chestiunile legate de fondul cauzei 2. Procesul penal se organizează de organe judiciare-> cunoaşte o diverşitate de organe

judiciare, astfel sunt organe de urmărire penala( organele de cercetare penala şi Ministerul Public- procurori constituiti in parchete)- fază preliminara cu careacter nejurisdictional – şi instanţele judecătoresti. Instanţele sunt organizate la fel atât in materie civila cât şi in materie

penala: judecătorii, tribunale, Curţi de apel, ICCJ(sectia penala). In mod corespunzator exista Parchete pe lângă judecătorii, tribunale, Curţi de apel, ICCJ. Exista atât instanţe militare cât şi parchete militare

3. Procesul penal reprezinta o activitate complexa care se desfasoara cu respectarea strica a legii – principiu director a procesului penal. In materie penala competenţa este strica, prevăzute de lege. Procesul penal se desfasoara cu participarea activa a părţiilor. Părţile in principiu nu pot lipşi. Părţile sunt persoane interesăte – acestea dobandesc drepturi şi îşi asuma obligaţiile care îşi au izvorul in acţiuniile care se pun in mişcare şi care se exercita in cursul unui proces penal spre deosebire de procesul civil, părţile in procesul penal sunt cele care sunt prevăzute expres de lege, părţile sunt enumerate limitativ( art 24 c.p.p). Părţile sunt:

1.Inculpatul- partea principala acuzata. Persoana impotriva caruia s-a pus in mişcare acţiunea penala. 2.Partea vătămată- persoana care a suferit perin fapta penala o vătămare fizica, morala sau materiala, dacă participa in procesul penal 3. Parte civila - persoana vătămată care actionează acţiunea civila in cadrul procesului penal 4. persoana responsabila civilmente- persoana chemată in procesul penal să răspundă pentru pagubele provocate prin fapta invinuitului sau inculpatului ! Ministerul public nu este parte, dar este asimilat părţiilor.

Scopul procesului penal este de 2 feluri:

-­‐ scopul imediat: constatarea la timp(corespunde principiului celeritatii sau rapiditatii care reprezinta pretutindeni o problema, reprezentand o obseşie a intregului sistem, in detrimentul rapiditatii trebuie să primeze principiul adevărului ) şi completa a faptelor. Procesul penal are ca scop acela ca orice persoana care este vinovata să fie pedepeşita potrivit vinovăţiei săle şi nici o persoana nevinovata să nu fie pedepsită. Scopul are la bază atât interesul public cât şi interesul privat al părţii, al inculpatului care este acela de a fi pedepsită doar in măsura vinovăţiei şi de a nu fi pedepsită dacă s-a stabilit pe baza probelor ca nu este vinovată.

-­‐ Scopul mediat este de natură social politică- acesta constă in apărarea regulilor de drept a persoanei, a drepturilor şi libertăţiilor acestora precum şi educarea tuturor persoanelor in sensul respectarii dispoziţiilor legale de aceea procesul penal prezinta un important rol educâtiv, este in general mult mai spectaculos decât procesul civil, dacă cel civil se bazează pe documente, cel penal se bazează in mare măsura pe pledoariile orale a participanţiilor, a pledantiilor care transforma aceasta profeşie in ARTA, prinprezentarea argumentelor care trebuie să aiba rol educâtiv, ele sunt pentru autoritatiile judiciare cât şi pentru persoanele care se afla prezente in săla de judecată de aceea procesul penal exercita un important rol educâtiv, in prevenirea comiterii de infracţiuni.

Procesul penal este guvernat de asă numitele PRINCIPII. Principiile procesului penal realizează structura universăla a procesului, ele exista in intreaga desfasurare a procesului penal şi sunt obligaţorii, sunt reguli cu caracter general care privesc intreaga desfasurare a procesului penal, ele sunt prezente in intreaga structura, sub acest aspect procesul penal este strucutrat in 3 faze procesuale:

-­‐ Faza de urmărire penala( preliminara)- activitati de constatare, sesizare, identificarea şi prinderea persoanelor presupuse, efectuarea de investigatii şi administrarea de probe până in momentul

trimiterii in judecată. Urmărirea se realizează de organele de urmărire penala cu respectarea competentei prevăzute de lege.

-­‐ Judecată – activitati specifice- cercetarea probelor şi solutionarea cauzelor, din momentul trimiterii in jucată, a sesizarii instanţei, cu rechizitoriu şi până in momentul pronuntarii unei solutii, ea se realizează de instanţele penale de judecată

-­‐ Executarea hotărâriilor penale care constau in activitati specifice de punere in executare a unor hotărâri penale definitve- proceduri de executare

Fază de executare se realizează de către judecător specializat cu executarea numit judecător delegat cu executarea şi de aşa numita instanţa de executare.

Principiile care guvernează procesul penal sunt cele prevăzute de c.p.p la art 2-8: art 2(1) - stricta legalitate, principiul oficialitatii ( art 2 al 2). Principiul aflarii adevărului ( art 3), principiul rolului activ al organelor judiciare ( art 4), garantarea liberatii persoanei ( art 5 ), respectarii demnitati iumane ( art 5 (1) ), principiul prezumţiei de nevinovăţie( art 5(2)) garantarea dreptului la apărare ( art 6), limba oficiala- româna ( art 7) , foloşirea limbii române prininterpret( 8)

Stricta legalitate care intrenează procesul penal inseamna ca procesul penal se desfasoara atât in fază de urmărire penala cât şi in fază de judecată cu respectarea stricta a dispoziţiilor legale, organele judiciare penale sunt doar cele prevăzute de lege, ele exercita doar acele atributii prevăzute de lege, asigura respectarea dispoziţiilor legale care privesc procesul penal in intreaga să desfasurare. Legalitatea include şi executarea hotărâriilor penale. Actele indeplinite cu incalcarea dispoziţiilor legale nu sunt valabile ele se sănctionează cu nulitate. ( cpp reglementează nulitatiile)

Oficialitatea procesului penal ( al 2 art 2 cpp) inseamna ca toate actele de procedura se indeplinesc din oficiu, ele sunt obligaţorii datorita caracterului de ordine publica cu exceptia cazurilor prevăzute de lege-> acţiunea penala indisponibila. Acţiunea civila care este disponibila atunci când se exercita in procesul penal, alaturi de acţiunea penala, prezinta trasături de oficialitate

Principiul aflarii adevărului

Organele judiciare penale au obligaţia ca in realizarea obiectivului urmarit prindesfasurarea procesului penal să cerceteze , să examineze cauza penala sub toate aspectele, să cerceteze in mod complet faptele materiale. Adevărul trebuie să fie stabilit pe bază probelor. Stabilirea adevărului trebuie să fie completa, organele judiciare au obligaţia să apropie probele cât mai mult de realitate. Adevărul trebuie să fie stabilit in mod obiectiv -> cpp reglementează un sistem de probe şi de mijloace de probă

Principiul rolului activ

In intreaga desfasurare a procesului penal potrivit atributiilor prevăzute de lege organele judiciare au obligaţia de a exercita rolul activ. Aceasta presupune ca organele judiciare penale să aiba initiativa indeplinirii tuturor actelor procesuale şi procedurale prevăzute de lege. De asemenea mai presupune ca organele judiciare penale să explice părţilor drepturile şi obligaţiile procesuale pe care acestea le au in procesul penal, in toate fazele şi in toate stadiile procedurale.

De asemenea aceasta mai presupune ca organele judiciare să intervina in mod activ in exercitiul drepturilor şi obligaţiilor procesuale al tuturor participanţiilor la procesul penal incluzand: Ministerul public şi părţile. Rolul activ se opune judecătorului arbitru din dreptul anglosăxon

Principiul garantarii libertăţii persoanei

Potrivit acestui principiu libertăţea persoanei este garantata in tot cursul procesului penal. Potrivit Constitutiei ( art 23 al 1) in acelaşi timp cu garantarea libertăţii persoanei este garantata şi siguranţă persoanei. Prinnotiunea de libertăţe, in sensul art 23 al 1 din Const şi din cpp se intelege: doar libertăţea FIZICA a persoanei ( de a merge şi de a veni).

Prinsiguranţa persoanei inseamnă respectarea, garantarea respectarii de catre autoritatiile judiciare penale a libertăţii persoanei in cursul procesului penal. Intrucât principiul este libertăţea persoanei in procesul penal inseamna ca restrangerea sau privarea de libertăţe reprezinta exceptii de la principiul care presupun indeplinirea unor condiţii stricte şi presupun o procedura determinata. De aceea reţinerea, arestarea preventivă a unei persoane ( a invinuitului sau inculpatului) precum şi toate formele de limitare a libertăţii persoanei nu sunt poşibile decât in cazuri şi in condiţii strict determinate care sunt prevăzute expres de lege.

Ca o importanta garantie a libertăţii persoanei, odata cu revizuirea Constitutiei in 2003, măsura arestarii preventive poate fi dispusă doar de către judecător, poate fi dispusă in cursul urmăririi penale pe o durata determinata de cel mult 30 de zile cu posibilitatea prelungirii din 30 in 30 de zile fără a se putea depaşi in fază urmăririi penale 120 de zile, iar in cursul judecătii măsura este supusă unor proceduri de verificare la intervale de timp rezonabile, dar nu mai tarziu de 60 de zile.

Reţinerea unei persoane poate avea o durata maxima de 24h in actuala reglementare. Ca o importanta garantie a libertăţii penale, in tot cursul procesului penal, persoana reţinuta sau arestata precum şi cea supusă unei forme de restrangere a libertăţii are dreptul de a cere revocarea măsurii oricând, neexistand nici o limitare, dacă măsura este conşiderata ilegala. In tot cursul procesului penal, inculpatul poate cere punerea să in libertăţe provizorie sau sub control judiciar oricând.

Oricând persoana care este reţinuta sau arestata pe nedrept poate cere reparatia prejudiciului cauzat prinluarea unei asemenea măsuri atunci când se produce un prejudiciu.

Principiul respectării demnităţii umane

In toate fazele procesului penal, atât in cea de urmarie cât şi in cea de judecată sau de executare a pedepsei, inculpatul trebuie să fie tratât de către persoanele judiciare cu respectarea demnitatii umane. Sunt interzise tortura, tratamentele inumane sau cu cruzime.

Este necesar să fie evocâta jurîşiprudenta CEDO. Incalcarea art 3. ( multe condamnari ale RO, in general despre condiţiile de detentie, sau purtarea câtuselor in locuri publice)

Prezumţia de nevinovăţie

Legea 281/2003

Prin introducerea acesteia se subliniază importanta acestei reguli pentru desfasurarea procesului penal.

Orice persoana trebuie considerată nevinovata in toata perioada de desfasurare a procesului penal până in momentul in care se obţine o hotarare judecătoareasca definitiva de stabilire a vinovăţiei, până in momentul in care vinovatia este legal stabilita.

Prezumţia prezinta o reglementare particulara in materia probelor, astfel după modificarile aduse de Legea 281/2003, art 66 al 1 din CPP prevede in mod expres ca invinuitul beneficează de prezumţia de nevinovăţie, astfel incât beneficiind de prezumţia de nevinovăţie nu are obligaţia de a-şi probă nevinovatia ci dimpotriva aceasta obligaţie incumba organelor judiciare. Statul are obligaţia de a probă faptele.

Al 2 art 66 CPP prevede in mod expres ca atunci când exista probe de vinovăţie, invinuitul sau inculpatul are dreptul de a propune probe pentru a dovedi lipsă de temeinicie ainvinuirii. Aceasta regula nu trebuie interpretata in sensul ca vinovatia s-ar putea stabili pe parcursul procesului penal adicăinaintede obţinerea unei hotărâri judecătoresti definitive, ci trebuie interpretata in sensul ca invinuitului sau inculpatului i se recunoaşte doar un drept care este fundamental in materia probelor şi anume dreptul la „contraprobe”.

Prezumţia de nevinovăţie este garantata de exercitiul dreptului invinuitului sau inculpatului ( persoanei suspecte sau acuzate) de a nu face declaraţii ( dreptul la tăcere).

Prezumţia de nevinovăţie face aplicabila in procesul penal regula „in dubio pro reo”, potrivit careia atunci când exista indoiala, ea profita invinuitului intotdeauna, pentru ca o solutie de condamnare nu este compatibila cu indoiala, ci condamnarea se bazează pe certitudine.

Când exista indoiala?

Părere prof: nu exista indoiala atunci când la dosarul cauzei exista atât probe de vinovăţie cât şi probe de nevinovăţie precum atunci când toate probele sunt fie de vinovăţie sau nevinovăţie.

Exista indoiala atunci când la dosar nu exista nici probe de vinovăţie dar nici de nevinovăţie. In aceasta situaţie indoiala trebuie să conduca la achitare. Indoiala este o probă pozitiva de nevinovăţie.

Principiul garantarii dreptului la apărare

Art 6 Cpp: dreptul la apărare este garantat invinuitului sau inculpatului in tot cursul procesului penal. Dreptul la apărare da nastere unei obligaţii corelative care revine organelor judiciare şi anume obligaţiei de a aduce la cunoştiinţă invinuitului sau inculpatuluiinaintede prima ascultare ca are dreptul de a-şi angaja un apărător(avocat-membru al baroului). Se intocmeste procesul verbal care este obligatoriu.

Inainte de a fi ascultat, inculaptului i se aduce la cunoştiinţă in mod obligatoriu, conţinutul faptei materiale pentru care este cercetat precum şi a incadrarii juridice data faptei. Aducerea la cunoştiinţă a faptei pentru care invinuitul sau inculpatul este cercetat trebuie să se realizeze intr-un termen scurţ (imediat). Pentru aceasta, persoana cercetata este chemata de organul judiciar penal, este intrebăta dacă solicita acordarea unui termen in vederea pregătirii apararii ( este necesar deoarece persoana urmează să dea o declaraţie). Cu aceasta ocazie ( art 70 al 2 cpp) persoanei cercetate, respectiv invinuitului, i se aduce la cunosţintainaintede ascultare ca are dreptul să nu dea declaraţie atragandu-i-se atentia ca dacă da o declaraţie atunci aceasta va putea fi foloşita impotriva să in proces.

Dreptul la apărare este unul complex, el presupune

1. Posibilitatea părţilor de a se apara singure in proces (părţilor le sunt recunoscute numeroase drepturi şi obligaţii procesuale)

2. Dreptul la apărare inseamna şi posibilitatea părţilor de a recurge la serviciile deasistenta juridica ale unei persoane calificâte, ale unui apărător care trebuie să fie avocat membru al baroului.

3. Presupune şi obligaţia organelor judiciare de a cerceta in toate fazele procesului atât aspectele care sunt nefavorabile cât şi cele ce sunt favorabile părţilor.

Principiul limbii române:

Toate actele de procedura se intocmesc in limba româna. In teritoriile unde locuiesc persoane de nationalitate straina li se permite acestora să foloseasca in faţa organelor limba materna, insă in acest caz toate documentele procedurale se traduc şi se intocmesc tot in limba româna, traducâtorul fiind doar unul autorizat.

Pentru persoanele care nu inteleg sau nu vorbesc limba româna se foloseste limba româna prinintermediul unui traducâtor şi dacă este cazul, a unui interpret autorizat potrivit legii.

In afără acestor principii din CPP mai sunt şi altele care rezulta din Constitutie şi din reglementarile internationale privind drepturile omului: egalitatea persoanelor in procesul penal, dreptul la un proces echitabil, garantarea respectului la o viaţa privata, intimă, familiala; protectia domiciliului unei persoane ( incidenta art. 8 din Conventie).

Competenţa organelor judiciare penale

Organizarea judiciară

Legăturile cu procesul penal:

-­‐ Organizarea judiciară se caracterizează princomplexitate in materia penala deoarece spre deosebire de alte materii aici există o diverşitate de organe judiciare penale, adică de organe de stat care exercită funcţii judiciare in legătură cu desfaşurarea procesului penal-> organe de stat care exercită atribuţii privind procesul penal. Există organe de urmărire penala care asigură urmărirea şi există de asemenea, instanţe de judecătă . Acestea fac parte din câtegoria organelor judiciare. In afără acestora in procesul penal indeplinesc acte de procedură şi alte organe de stat care nu sunt inzestrate cu funcţii judiciare care poartă denumirea de organe constatâtoare. Acestea au doar rolul de a constată infracţiuni şi apoi de a le prezenta organelor de urmărire penala prevăzute de lege. Sunt 2 câtegorii de organe constatâtoare:

• Cele prevăzute de art 214 din CPP: organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat precum şi cele ale unor unităţi dintre cele prevăzute in art 145 C.P(de interes public) . Cu privire la infracţiuni constând in incălcarea dispoziţiilor legale sau a obligaţiilor pe care le controlează potrivit legii.

• Organele de control sau de conducere ale administraţiei publice cu privire la infracţiuni de serviciu sau in legatură cu serviciul ( 2 câtegorii) comise de persoane aflate in subordinea sau sub controlul lor.

• Ofiţerii şi subofiţerii jandarmeriei române pentru infracţiuni descoperite cu ocazia mîşiunilor specifice.

• La acestea se adaugă şi alte organe de stat prevăzute in legi speciale: autoritatea vamala ( legea 86/2006), poliţia comunitară, serviciile specializate in culegere de informaţii (servicii secrete- Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază).

Aceste organe constatâtoare au (1) dreptul de a lua declaraţii de la făptuitori, au (2) dreptul de a ridica obiecte materiale care reprezintă corpuri delicte şi au (3) dreptul de a evalua pagubele produse. In caz de infracţiune flagrantă au dreptul de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta autorităţiilor judiciare competente. In toate cazurile aceste organe intocmesc procese verbale care sunt mijloace de probă in procesul penal. Procesul verbal se inaintează organului de urmărire penala in cel mult 3 zile de la descoperirea infracţiunii.

Organele constatâtoare din art 215 sunt comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile comise de pe sau pe aeronava in afără portului sau in afără aeroportului. Sunt organe constatâtoare şi agenţii poliţiei de frontieră (nu ofiţerii). Aceste organe de constatăre au dreptul şi obligaţia intotdeauna de a lua declaraţie de la făptuitor şi persoanelor prezente şi au dreptul intotdeauna (nu doar in caz de infracţiune flagrantă) de a îl prezenta pe făptuitor autorităţii judiciare competente (organului de urmărire penala prevăzut de lege)

Organele de urmărire penala sunt organe care realizează in procesul penal toate activităţiile cu caracter preliminar incepând cu cele de constatăre a infracţiunilor, descoperire, prindere şi identificare a făptuitorilor şi conţinuând cu cele de strângere de date in vederea efectuării investigaţiilor şi indeplinirea tuturor actelor de urmărire penala.

Potrivit art. 201 C.P.P- 2 organele de urmărire penala: organe de cercetare penala şi procurori care sunt constituiţi in Parchete in cazul Ministerului Public.

Organele de cercetare penala asigură cercetarea penala a infracţiunilor.

Organele de cercetare penala sunt de 2 feluri: organul de cercetare penala al poliţiei judiciare, organul de cercetare penala special. Organul de cercetare penala al poliţiei judiciare este organul de cercetare penala comun care are o competenţă comună de cercetare a infracţiunilor.

Poliţia judiciară este alcâtuită din politisti care provin din Corpul Poliţiei, practic Poliţia Română se împarte in 2 corpuri: (1) poliţia judiciara, ( 2) restul poliţiei.

Poliţia judiciară- poliţişti care provin din structurile poliţiei şi care sunt desemnaţi nominal de Ministrul Administaţiei şi Internelor cu avizul conform al Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ, care îşi exercită atribuţiile in procesul penal, in fază preliminară a procesului penal, sub autoritatea procurorului general. Retragerea avizului conform atrage incetarea calităţii de membru al poliţiei judiciare. Atunci când există o lege speciala care stabileşte o procedură diferită de desemnare a membrilor poliţiei judiciare, dispoziţiile cuprinse in legea speciala se aplică in mod prioritar. Poliţia judiciară este reglementată de Legea nr 364/2004 cu modificările şi completările ulterioare-> stabileşte procedura comună.

Potrivit regulilor comune, membrii poliţiei judiciare sunt de 2 feluri: ofiţeri şi agenţi

Potrivit legii nu există vreo diferenţă sub aspectul atribuţiilor prevăzute de lege intre ofiţeri şi agenţi. Poliţia judiciară se afla potrivit legii intr-o dubla subordonare şi anume:

-­‐ O subordonare adminstrativă faţă de organul adminstrativ ierarhic superior. In acest fel poliţiştii din cadrul poliţiei judiciare deşi sunt desemnati de ministrul de interne in vederea efectuarii de acte privind procesul penal, adică in vederea indeplinirii de funcţii judiciare in cazul procesului penal, păstrează legăturile cu structurile administrative din care provin

-­‐ Se afla intr-un raport de subordonare profesionala faţă de procurorul care supraveghează urmărirea penala, astfel potrivit art 209 al 1 C.P.P procurorul care supraveghează urmărirea penala conduce, controlează şi organizează intreaga activitate a poliţiei judiciare.

Părere prof: Legea 364/2004 modificâtă şi completată nu contine suficiente garanţii de independenţă a poliţiei judiciare, ceea ce ar putea afecta independenţa justiţiei- poliţia judiciara indeplineste acte care apoi vor sta la bază hotărârilor judecătoreşti. Astfel potrivit legii, poliţiştii din cadrul poliţiei judiciare pot primi indrumări din partea şefului ierarhic privind activităţiile de constatăre a infracţiunilor, strângerea de date in vederea inceperii urmării penale, inclusiv in privinţa inceperii urmăririi penale. Inceperea urmării penale poate fi dispusă in cazurile pe care le supraveghează procurorul, de către organul de cercetare penala, ceea ce inseamnă că acesta se bucură de o independenta relativă. Ulterior insă pentru a fi valabila rezoluţia organului de cercetare penala aceasta este supusă confirmării de către procuror, in termen de cel mult 48 de ore. !!!!!Organul administrativ ierarhic superior nu poate interveni insă sub nici o formă in legătură cu actele de cercetare penala, adică cele ce se efectuează după inceperea urmăririi penale.

Există 2 legi speciale care reglementează activitatea poliţiei judiciare şi care contin dispoziţii particulare, care au prioritate faţă de cele comune: O.G 43/2002, legea 508/2004. Aceste legi speciale au creat o poliţie judiciară pusă in mod exclusiv in slujba procurorului, in slujba justiţiei in materie penala. Potrivit acestor legi speciale, poliţiştii din cadrul poliţiei judiciare nu se mai afla intr-o dubla subordonare ci ei sunt subordonaţi exclusiv procurorului care efectuează urmărirea penala. In cazul DNA şi numirea acestor politisti nu se mai realizează de ministrul administratiei şi internelor ci direct de către procurorul şef al DNA care face parte din structura parchetului de pe lângă ICCJ.

Poliţiştii răspund direct in faţa procurorului sef.

De asemenea, spre deosebire de procedura comuna( prin derogare), in acest caz poliţia judiciară nu mai are competenţa de a efectua orice act de cercetare penala cu exceptia celor date in competenţa altor organe de urmărire penala, ci pot efectua doar actele de cercetare penala dispuse in mod expres de către procuror, dispoziţia procurorului in acest caz trebuind să fie scrisă şi motivată.

Pe lângă poliţia judiciară, efectuează acte de cercetare penala şi aşa numitele organe de cercetare penala speciale-> cercetarea penala speciala.

Aceste organe sunt :

1. Comandanţii unităţiilor militare- corp aparte şi similare – pentru infracţiuni săvârşite de militarii din subordine, in acest caz competenţa poate veni şi ofiterilor anume desemnaţi de comandaţii acestor unităţi militare

2. Şefii comenduirilor de garnizoană sau ofiţerii anume desemnaţi de către aceştia pentru infracţiuni săvârşite de militari in afără unităţiilor militare.

3. Comandaţii centrelor militare sau ofiţeri anume desemnaţi de aceştia, pentru infracţiuni săvârşite de persoane civile in legătură cu obligaţiile lor militare. In acest caz organul de poliţie, exceptând poliţia judiciară, poate intocmi acte de constatăre atunci când descoperă o infracţiune.

De asemenea mai sunt organe speciale şi : ofiţerii poliţiei de frontieră pentru infracţiuniile de frontieră, căpitanii porturilor pentru infraţiuni contra ordinii şi disciplinei la bordul navei ori contra siguranţei navigaţiei maritime sau pentru infracţiuni in legătură cu serviciul, comise de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune in pericol siguranta navigaţiei.

Pentru ultimele 2 cazuri, cercetarea penala poate fi efectuată şi de organul de cercetare penala al poliţiei judiciare. Pentru primele 3 competenţa revine exclusiv organului de cercetare penala special.

Ministerul Public

Participă in procesul penal prin intermediul procurorilor. Este alcătuit din procurori.

Procurorii sunt constituiţi in parchete care sunt organizate pe lângă instanţele penale.

Ministerul Public după noile prevederi introduse prin legea nr 304/2004 privind organizarea judiciară cu modificarile şi completările multiple, nu face parte din Autoritatea judecătorească.

Ministerul Public aparţine unei autorităţi executive. Insă nu este vorba de executivul obisnuit, ci de un executiv care este pus in slujba justiţiei.

De aceea chiar dacă, Ministerul public nu aparţine autoritatii judecătoresti este implicât in infaptuirea justiţiei in materie penala alaturi de instanţele judecătoresti prinmodalităţi specifice.

Ministerul Public este creat pentru a asigura realizarea urmăririi penale care este prima fază a procesului penal. Procurorii, spre deosebire de judecători care se bucura de inamovabilitate, se bucură de stabilitate.

Stabilitatea reprezintă o garanţie a independenţei procurorilor.

Procurorii, care se afla la răscrucea legii şi ordinii publice,acţionează intr-un domeniu care le este propriu şi care defineşte statutul procurorilor in procesul penal şi anume in aşa numitul domeniu al acţiunii publice.Este domeniul care dă dreptul şi in acelaşi timp şi obligaţia procurorilor de a dispune cu privire la punerea in mişcare a acţiunii penale.

Ministerul public, prin procurori, reprezintă partea principala a procesului penal, in pofida faptului că nu figurează printre părti şi anume partea acuzatoare (acuzarea).

De aceea Ministerul Public este numit şi acuzatorul public pentru a-l deosebi de acuzatorul privat care este victima infracţiunii.

Parchetele sunt de 2 feluri:

-­‐ Parchete ordinare -­‐ Parchete speciale

Parchetele ordinare sunt alcătuite din procurori obisnuiţi care au o competenţă comună.

Paralel cu aceste parchete obişnuite sunt alcătuite şi parchete cu caracter personal – parchete militare. ( parchetele de pe lângă tribunalele militare etc)

Există parchete alcătuite din procurori specializaţi:

-­‐ DNA – in cadrul parchetului de pe lângă ICCJ, Birouri DNA la tribunale, Structuri teritoriale care corespund in grad Curţilor de Apel. DNA- procurori ce nu cunosc o competenţă teritoriala, au o

competenţă naţionala (chiar dacă apărţin unui serviciu teritorial au aceeaşi competeţă pe care o are orice procuror inclusiv cei care apărţin structurii centrale)

-­‐ DIICOT- funcţionează după reguli similare cu DNA, deosebirea este ca DIICOT este alcătuit din procurori specializaţi in prevenirea şi combatarea crimelor organizate.

Aceste parchete specializate sunt organizate după legi speciale. ( OUG 43/2002, Legea 508/2004)

La bază acţiunii procurorilor stau potrivit Constituţiei (art 32 al 1) principiile independenţei, principiile legalităţii, controlului ierarhic şi imparţialităţii.

Legalitatea este domeniul procurorilor .

Ministerul public are misiunea de a asigura respectarea legii in desfăşurarea procesului penal şi de a veghea la respectarea legii de către instantele judecătoreşti şi de către toti participanţii la procesul penal.

Tot odata Ministerul Public se caracterizează prin principiul controlului ierarhic. Acesta este de esenţa Ministerului Public. Controlul ierarhic inseamnă ca toţi procurorii din cadrul oricărui parchet se subordonează procurorului general al Parchetului de pe lângă ICCJ, care exercită controlul asupra tuturor procurorilor din subordine, de la toate parchetele, prin intermediul unor procurori inspectori anume desemnaţi.

Controlul ierarhic mai presupune subordonarea ierarhică a fiecarui procuror din cadrul unui parchet, conducâtorului parchetului din care face parte, după termenii legii: procurorului sef sau procurorului general. Controlul ierarhic mai presupune că şeful unui parchet să se subordoneze conducătorului parchetului ierarhic superior.

Structura ierarhizată a Ministerului Public se intâlneşte pretutindeni.

Ministerul Public se caracterizează şi prin imparţialitate. Imparţialitatea prucorurilor este impusă de statutul acestora, astfel procurorii fac parte din organele judiciare. Ei exercită o funcţie judiciară, fundamentala, funcţia de urmărire, iar exerciţiul functiei de urmărire pretinde ca procurorii să se caracterizeze prin imparţialitate (să fie nepărţinitori).

Procurorii au obligaţia de a cerceta faptele atât in favoarea cât şi in defavoarea acuzatului/suspectului.

Imparţialitatea se cere procurorilor in tot cursul procesului penal, in intreaga desfăşurare a procesului penal.

Imparţialitatea este puternic afectată in sistemul român, de participarea procurorilor la şedinţele de judecată in cauzele penale, iar in aceste condiţii procurorii nu pot rămâne imparţiali, ei au interesul ca rechizitoriul să fie confirmat de instanţele penale, de aceea poate ar fi mai potrivit ca imparţialitatea procurorilor să fie pretinsă acestora doar cu ocazia efecutarii actelor de urmărire penala, iar in fază de judecată procurorii care exercită aceleaşi drepturi şi obligaţii pe care le exercită părţile nu pot rămâne imparţiali.

Procurorii îşi exercită atritbuţiile in procesul penal sub autoritatea Ministrului justiţiei.

Exercitarea atributiilor Ministerului Public sub autoritatea Ministrului Justiţiei permie acestuia să solicite şi să obţină controlul asupra activităţiilor efecutate de procurori prin intermediul procurorilor inspectori, iar procurorii au obligaţia prin intermediul procurorului general să prezinte informari ministrului justiţiei ceea ce este de natura să afecteze independenta Ministerului public in raporturile cu executivul.

Parchetele sunt organizate pe lângă instantele judecătoreşti in materie penala.

Aceasta nu inseamnă o subordonare a procurilor faţă de instanţele judecătoresti, ci procurorii sunt şi trebuie să ramana independenţi in raport cu instanţele judecătoreşti.

Independenţa procurorilor se exprimă atât in deciziile pe care acestia le iau in fază de urmărire penala cât şi in concluziile pe care aceştia le pun in faţa instanţelor penale care trebuie să cunoaşcă doar 2 limite şi anume: dispoziţiile legale şi stabilirea adevărului.

Ministerul public se mai caracterizează şi prin indivizibilitate. Este necesară pentru ca procurorii să rămână intr-o deplină unitate de acţiune in rezolvarea aceluiaşi proces penal.

Indivizibiltatea permite ca actele de urmărire penala să se efectueze de un singur procuror sau de mai mulţi procurori. De asemenea, indivizibiltatea permite substituirea procurorilor (aceştia pot fi inlocuiţi unii cu alţii oricând, nu şi in cazul judecătorilor). Aceasta inseamnă ca fiecare procuror este reprezentantul procurorului general.

OUG 60/2006 a introdus restrângeri ale acestei posibiltăţi a procurului ierarhic superior de preluare a cauzelor din competenţa procurorului ierarhic inferior. Limitări declaraţe ulterior neconstituţionale deoarece incalcă principiul controlului ierarhic.

Principala atribuţie a procurorilor este urmărirea penala. In prezent, sub imperiul art 209 al 3 din CPP procurorii efectuează nemijlocit urmărirea penala in numeroase cauze, in special in cazul infracţiunilor considerate grave cum sunt de pilda toate infracţiunile cu omor.

In general formele agravate ale infracţiunilor indreptate contra patrimoniului cu consecinţe deosebit de grave, de asemenea toate infracţiunile care sunt de competenţa DNA sau care sunt asimiltate corupţiei, infracţiunile prevăzute de legea 39/2003 apărţinând criminalităţii organizate sunt de competenţa de urmărire penala a procurorilor-> principala atribuţie este urmărirea penala.

Participă la soluţionarea conflictelor penale prin mijloace alternative, ei conduc şi controlează activitatea poliţiei judiciare. In acest fel au atribuţia de supraveghere a actelor de cercetare penala ( in CPP se vorbeste de procurorul ce efecutează şi cel ce supraveghează urmărirea penala)

El participă la şedinţa de judecată in cauzele penale. Participarea procurorului este obligatorie la judecătorie, adică la instanta inferioară conform art. 315 din CPP, cu modificările şi completările ulterioare in următoarele cazuri: 1.in toate cazurile in care se prevede pedeapsă inchisorii de 3 ani sau mai mare, 2.in toate cazurile in care sesizarea instanţei se face prin rechizitoriu,4. in cazurile in care s-a dispus inlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsă inchisorii precum şi 5. in toate cazurile in care asistenţa juridică a invinuitului sau inculpatului este obligatorie potrivit legii (ex: cazurile in care invinuitul este minor, internat intr-un centru de reeducare, cazurile in care s-a dispus reţinerea sau arestarea unei persoane, internarea medicala, obligarea la un tratament medical, cazurile in care s-au dispus asemenea măsuri şi intr-o alta cauza, cazurile in care se apreciază ca invinuitul sau inculaptul nu se poate apara singur)

In toate celelalte cauze participarea este facultativă.

La toate celelalte instanţe inclusiv la ICCJ, Curţi de apel, Instanţele militare participarea procurorului este obligatorie in toate cauzele

INSTANŢA PENALA

Exercită funcţia cea mai importantă: funcţia de judecată

Compenente fundamentale:

-­‐ Jurisdicţia– atribuţia instanţelor judecătoreşti de soluţionare a cauzelor penale -­‐ Imperium – puterea cu care este inzestrata instanţa judecătoreasca de a constrânge persoana

condamnată să suporte săncţiunile penale aplicâte. Prin intermediul funcţiei de judecată, instanţele judecătoreşti realizează in mod direct justiţia in materie penala. Instanţele judecătoresti sunt alcătuite numai din judecători de profesie. Sistemul nostru judiciar nu cunoaşte incă judecători neprofesionali (juraţii sau asesorii).

Judecătorii sunt inamovibili. Se caracterizează prin independenţa şi imparţialitate. Principala atribuţie a instanţelor judecătoreşti este aceea de soluţionare a cauzelor penale. Inainte de soluţionarea cauzelor penale, instanţele judecătoresti in materie penala verifică, controlează intreaga activitate a Ministerului public şi de asemenea controlează activităţiile tuturor participanţilor la procesul penal. De asemenea inainte de soluţionare, instanţele judecătoresti in materie penala cercetează faptele materiale prin intermediul probelor, adică efectuează ceea ce se numeste: cercetarea judecătoarească.

Activităţiile instanţelor judecătoresti in materie penala se finalizează printr-o hotărâre judecătoarească, din momentul in care este definitivă şi care spre deosebire de soluţiile Ministerului Public, se caracteriează prin autoritate de lucru judecât.

In ceea ce priveşte organizarea instanţelor există judecătorii care sunt instanţele locale, există tribunale, curţi de apel şi ICCJ unde in materie penala exista o sectie penala şi completul de 5 judecători.

Paralel cu aceste instanţe exista instanţele militare: tribunalele militare(4,) o singură Curte de Apel.

La ICCJ nu există secţia militară.

Există tribunalele specializate pentru minori şi familie, care judecă cauzele care privesc infracţiunile săvârşite de minori sau împotriva minorilor, care sunt pe cale de desfiinţare şi vor fi inlocuite de complete specializate.

Există complete specializate şi in cazurile infracţiunilor de coruptie.

Spre deosebire de procurori, instanţele de judecată judecă doar in complete de judecată, intr-o anumită compunere care este prevăzută de lege. Nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la compunerea instanţelor se săncţionează cu nulitatea absolută, regulile privind compunerea instanţelor fiind reguli de ordine publică.

Obligaţivitatea completelor de judecată este prevăzuta expres in art. 292 al 1 din CPP

Noţiunea de compunere a instanţei prezintă 2 aspecte şi anume:

1. Aspectul constitutiv care inseamnă numărul de judecători prevăzut de lege pentru judecarea unei cauze penale.

2. Aspectul functional al noţiunii de compunere inseamnă capacitatea unei persoane de a judeca o cauză penala (ex: cauzele cu inculpati minori se judecă nu de orice judecător ci de judecători anume desemnaţi de preşedintele instanţei-> dacă judecătorul care compune instanţa nu este in lista de judecători desemnati de presedintele instanţei, s-au incalcât regulile privind compunerea instanţei-> nulitatea absolută a judecăţii)

In ceea ce priveşte aspectul constitutiv, in prezent, in urma modificărilor intervenite prin Legea nr 247/2005 judecâta in primă instanţă la toate instanţele, cu exceptia secţiei penale a ICCJ, se realizează de un singur judecător sau altfel spus de judecătorul unic.

Judecâta in apel se realizează de 2 judecători, iar judecată in recurs se realizează de 3 judecători cu excepţia ICCJ.

In ceea ce priveste ICCJ aceasta judecă in prima instanţa la sectia penala in complet alcâtuit din 3 judecători.

Recursurile declaraţe contra hotărârilor pronuntate de sectia penala a ICCJ se judecă de un complet de 5 judecători.

In mod excepţional completul de 5 judecători judecă in primă instanţă revizuirea in interesul drepturilor omului ca urmare a unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului conform prevederilor cuprinse in art 408 (1) din CPP.

Secţiile unite ale ICCJ judecă RILurile.

Compunerea instanţelor trebuie să fie aceeaşi in tot cursul judecătii, principiul este cel al unicităţii şi continuităţii completului de judecată.

In mod excepţional, este posibila schimbarea completului de judecată pentru motive obiective, insă cel mai tarziu până la inceperea dezbaterilor, adică până in momentul procesual in care procurorul şi părţile pun concluzii in faţa instanţei. Din momentul inceperii dezbaterilor judiciare este interzisă orice schimbare in compunerea completului de judecată (in compunerea instanţei) sub săncţiunea nulităţii absolute.

Dacă intervine o situaţie care impune o schimbare după inceperea dezabterilor, in mod obligatoriu se reiau dezbaterile judiciare in noua compunere, sub săncţiunea-> nulitate absolută.

De ex: minuta este semnată de un alt judecător decât cel care a fost prezent la dezbateriile judiciare, judecarea este nula absolut.

Competenţa organelor judiciare penale se afla in strânsă legatură cu atribuţiile organelor judiciare penale astfel organele judiciare penale pe care le-am prezentat, (de organul de cercetare penala, Ministerul public şi instanţele judecătoresti) îşi exercită atribuţiie doar in funcţie competenţa care este prevăzută de lege.

Ele sunt repărţizate in raport de dispoziţiile legale care reglementează competenţa. In acest fel notiunea de competenţa prezinta 2 sensuri: inseamnă pe de o parte, capacitatea unui organ judiciar penal de a instrumenta o anumită cauză penala potrivit legii, iar pe de altă parte inseamnă insuşirea unei cauze penale de a fi instrumentată de un anumit organ judiciar penal.

Regulile privind competenţa organelor judiciare penale sunt reguli de ordine publică, de aceea in cazul nerespectarii regulilor privind competenţa, cu excepţia competenţei teritoriale, sănctiunea este nulitatea absolută conform art 197 al 2 din CPP.

Determinarea competenţei se realizează in raport de următoarele criterii şi anume:

1. Natura şi gravitatea infracţiunii. Aceasta reprezintă competenţa materiala 2. Calitatea persoanei care trebuie să existe in momentul săvarşirii faptei. Aceasta este competenţa

personala. [când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne

competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii nu mai are această calitate, in cazurile când: 1.fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului. 2.s-a dat o hotărâre in primă instanţă.] După reglementarea actuala conform art 40 CPP, de regula, pierderea calitatii persoanei ulterior săvârşirii faptei conduce la modificarea competenţei, in mod excepţional ,pierderea calităţii persoanei nu determină schimbarea competenţei care riscă să devină dintr-o competenţa personala, intr-una materiala in 2 cazuri: a. Fapta săvârşită are legătură cu atribuţiile de serviciu ale persoanei b. S-a dat deja o hotărâre in primă instanţă.

Dobândirea calităţii persoanei după săvârşirea faptei in general nu determină modificarea competenţei cu o singură excepţie: persoanele enumerate in art 29.(1) CPP care se judecă in primă instanţă de secţia penala a ICCJ. (senatori , deputaţi , europarlamentari, membrii Guvernului, judecătorii Curţii Constituţionale, membrii CSM, judecătorii ICCJ, procurorii de pe lângă Parchetul ICCj, mareşali, amirali, generali, chestori).

Competenţa instanţelor militare este o competenţă după calitatea persoanei şi de asemenea au o competenţă după calitatea persoanei şi Curţile de apel şi Secţia penala a ICCJ.

Competenţa materiala care are la bază criteriul naturii infracţiunii, precum şi criteriul gravităţii poate fi determinată in 2 feluri: relativ şi concret.

Determinarea relativă a competenţei materiale există atunci când se foloseşte o formula generică cu privire la infracţiunile care intră in competenţa organului judiciar (ex: judecătoriile judecă orice infracţiuni cu exceptia infracţiunilor date in mod expres in competenţa celorlalte instanţe; organul de cercetare penala efectuează actele de cercetare penala in toate cazurile cu excepţia cazurilor date in competenţa organelor de cercetare penala speciale sau a procurorului)

Determinarea concretă a competenţei materiale inseamnă nominalizarea infracţiunilor, indicarea in concret a acestora (ex: tribunalul judecă urmatoarele tipuri de infracţiuni: )

3. Competenţa mai poate fi determinată şi de criterii teritoriale

Competenţa materiala şi după calitatea persoanei. Competenţa materiala şi după calitatea persoanei este reglementată in mod expres doar in privinta instanţelor judecătoresti, in cazul organelor de urmărire penala se prevăd doar dispoziţii speciale-> sunt aplicabile regulile generale privind competenţa instanţelor ( art 26-29 CPP ).

Sub acest aspect organul de cercetare penala are o competenţă comună, determinată generic pentru toate infracţiunile, cu excepţia infracţiunilor care sunt date in mod expres organelor de cercetare speciale sau procurorului.

Ministerul Public ( alcătuit din procurori)

Procurorul efecutează personal urmărirea penala doar in cazurile anume prevăzute de lege. Este vorba de infracţiunle enumare limitativ in articolul 209 al 3din CPP cu modificarile şi completarile aduse de legea 202/2010. Este vorba de infracţiunile considerate grave, astfel procurorul de pilda face urmărirea penala proprie in cazurile privind infracţiunile contra siguranţei statului, inf de omor, etc.

Procurorul in toate celelalate cazuri supraveghează activităţiile organului de cercetare. Astfel procurorii conduc şi controlează activitatea organului de cercetare penala al poliţiei judiciare. In aceste cazuri conform art 209 al 2 din CPP, procurorul poate efectua orice act de urmărire penala care intră, potrivit legii, in competenţa organului de cercetare penala. Competenţa revine intotdeauna procurorului din cadrul Parchetului corespunzator in grad primei instanţe.

Judecătoria are o competenţă materiala generala ( nu are competenţă personala). Judecă in materie penala toate infracţiunile cu excepţia celor date in competenţa celorlalte instanţe.

Tribunalul judecă in primă instanţă doar infracţiuni considerate grave, de regula cele care fac parte din competenţa de urmărire penala a procurorului, inclusiv infracţiunile de contrabandă având ca obiect materii explozive şi radioactive, infracţiunea de bancruta frauduloasă atunci când aceasta priveste sistemul bancar al statului, infracţiunile de trafic şi consum ilicit de droguri, infracţiunile de spalare de bani, toate infracţiunile care apărţin criminalităţii organizate, infracţiunile de corupţie prevăzute de codul penal, judecă infracţiunea de evaziune fiscala.

Deşi competenţa materiala este determinată şi de gravitatea infracţiunii sunt infracţiuni grave care au rămas in competenţa judecătoriei ( cazul abuzului in serviciu.)

După modificările introduse de Legea nr 202/2010, tribunalul nu mai este instanţă de apel ,ca atare tribunalul nu mai judecă apeluri, judecă insă recursuri, dar numai in cazuri limitativ prevăzute de lege:măsurile preventive, infracţiuni pentru care acţiunea penala se pune in mişcare la plângerea prealabila, liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, măsura asiguratorie, executarea hotărârilor penale şi reabilitarea.Totodata soluţionează conflictele de competenţă ivite intre 2 judecătorii din circumscripţia să teritoriala.

Curtea de apel judecă atât in primă instanţă cât şi in apel şi in recurs. Judecă in prima instanţa infracţiunile cele mai grave: infracţiunile contra siguranţei statului şi cele contra siguranţei naţionale, de asemenea judecă infracţiunile contra păcii şi omenirii, infracţiunea de conflict de interese. După părerea noastră nu se justifică competenţa pentru infracţiunea de conflict de interese, care potrivit limitelor de pedeapsă nu este o infracţiune gravă.

Judecă de asemenea apelurile declarate împotriva hotărâriilor pronunţate de tribunale in primă instanţă pentru toate infracţiunile. Curtea de Apel judecă şi recursurile indreptate împotriva hotarâriilor pronunţate de judecătorii in primă instanţă cu excepţia celor date in competenţa tribunalului.De asemenea soluţionează şi conflictul de competenţă a tribunalelor şi judecătoriilor aflate in circumscripţia să teritoriala. Soluţionează cereri de extrădare sau cereri pentru transferul persoanelor condamnate in străinătate.

Inalta Curte de Casăţie şi Justiţie judecă in primă instanţă infracţiuni săvârşite de : senatori, deputati, europarlamentari, membrii ai guvernului, judecători ai CC, membrii CSM, judecători ai ICCJ, procurori de pe lângă ICCJ, generali, maresăli, amirali, chestori ( competenţa după calitatea persoanei-> sectiei penale)

ICCJ este o instanţă de recurs, judecă recursurile indreptate împotriva sentinţelor pronunţate de Curţiile de apel şi Curtea Militară de apel, precum şi recursurile contra decizilor date in apel de Curţiile in Apel şi Curtea Militara de Apel şi judecă recursurile declarate contra sentinţelor pronunţate in primă instanţă de secţia penala a ICCJ.

Competenţa instanţelor militare este o competenţă atât după calitatea persoanei cât şi după materie.

Tribunalele militare care corespund in grad judecătoriei, judecă toate infracţiunile privind capacităţiile de de apărare a ţării prevăzute in Codul Penal săvârşite către militari, precum şi infracţiunile săvârşite de civili dacă au legatură cu obligaţiilor de militari.

Infracţiunile comise de militari sunt de competenţa, in primă instanţă a tribunalelor militare in situaţiile in care militarii au gradul de până la colonel inclusiv.

Tribunalul militar teritorial ce corespunde in grad tribunalelor judecă toate infracţiunile ce sunt de competenţa tribunalelor mentionate in art 27 CPP dacă sunt săvârşite de militari până la gradul de colonel inclusiv.

Curtea Militara de Apel competenţa similiară Curţilor de Apel, cu precizarea ca judecă infracţiunile săvârşite de militari până la gradul de colonel inclusiv.

Competenţa teritoriala

Competenţa teritoriala (ratione loci) reprezintă acea formă a competenţei, care in raport de criteriul administrativ teritorial stabileşte care dintre organele judiciare de grad egal are competenţa de a instrumenta o cauză penala. Spre deosebire de competenţele materiale şi personale, competenţa teritoriala acţionează pe plan orizontal cu alte cuvinte, delimitează sfera organului judiciar abilitat să efectueze acte procesuale şi procedurale pornind de la anumite criterii stabilite in raport de locul pe care art 30 din CPP îl stabileşte in mod expres. Art. 30 CPP: (1) Competenţa după terioriu este determinată de: a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea, b) locul unde a fost prins făptuitorul, c) locul unde locuieşte făptuitorul, d) locul unde locuieşte persoana vătămată.

(2) judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţele competente potrivit alin 1) in a cărui rază s-a efectuat urmărirea penala.

Utilitatea acestei competenţe teritoriale este aceea ca previne suprapunerea organelor judiciare in efectuarea aceleaşi activităţi şi evită neimplicarea lor intr-o cauza penala care ar ramane in nelucrare.

Cu toate acestea, prin excepţie, există anumite organe judiciare penale cu competenţă generala, unde criteriile de competenţa teritoriala nu se mai aplică.Astfel avem: parchetul de pe lângă ICCJ, DNA(structura centrala), DIICOT(structura centrala), ICCJ(secţia penala).

Totuşi există anumite reguli distincte pentru infracţiunile săvârşite in străinătate:

1. Competenţa pentru infracţiunile săvârşite in ţară.

Art 30 stabileşte limitativ anumite criterii de preferinţă in cazul infracţiunilor care s-au săvârşit pe teritoriul României

Art 30.a – locul săvarşirii infracţiunii- raţiunea pentru acest prim criteriu este aceea ca la locul săvârşirii infracţiunii se găsesc de regula probele, martorii şi posibilitatea efectuării actelor de urmărire penala este evident uşurată.

Art 30.b – locul unde a fost prins făptuitorul. Acest criteriu subsidiar va atrage subsidenţa teritoriala in cazul in care primul criteriu nu este aplicabil.

Art 30.c – locul unde locuieşte faptuitorul. In sensul legii procesual penale se intelege prin locul in care locuieşte făptuitorul, locaţia in care acesta efectiv locuieşte, nu neapărat cea din actul de identitate. Poate fi o reşedinţă, o locuinţă provizorie in care este găzduit sau se ascunde.

Art 30.d – locul unde locuieşte persoana vătămată. Ratiune- partea vătămată este cea interesătă să solicite tragerea la răspundere penala şi dacă celelalate criterii nu sunt cunoscute poate să se deplaseze mai usor la organul judiciar pentru a se interesă de cauza.

Regula generala este că in cazul in care organul judiciar este sesizat, acesta va fi competent chiar dacă sunt şi alte criterii de stabilire a competenţei care nu au fost activate, de ex: locul prinderii infractorului. In cazul sesizării simultane, devin aplicabile criteriile pe care le-am anunţat anterior.

Ex: să presupunem că unei persoanei i se fură anumite bunuri intr-o anumită staţiune, el sesizează organele de politie, dar sosind in Cluj va depune aici o plângere penala. Intra in concurs criteriul: locul săvarşirii infracţiunii cu locul unde locuieste faptuitorul.

Parchetul general (de pe lângă ICCJ) in cazul in care efectuează urmărirea penala intr-o cauză poate alege (potrivit competenţei teritoriale) instanţa care să judece cauza respectivă având in vedere câteva cerinţe: locul unde pot fi mai bine administrate probele, locul unde poate fi efectuată mai rapid judecâta, unde desfăşurarea procesului penal va avea un impact educâtiv mai mare şi mai eficient.

2. Pentru infracţiunile săvârşite in străinătate.

Ne referim la situaţia in care fapta penala a fost comisă pe un teritoriu care nu este supus nici unei jurisdicţii sau suveranităţi.

Ex: marea libera

Art 31- Infracţiunile săvârşite in afără teritoriului ţării se judecă in raport de circumscripţia teritoriala in care se afla domiciliul infractorului.

Ex: locuieste in cluj, comite un omor in Padova, se va aplica legea italiana.

In cazul in care nu are domiciliul in ţară (cetatean străin sau apatrit), competenţa pentru infracţiuni care conform art 25 revin judecătoriei, este atribuită judecătoriei sectorului 2 Bucuresti, pentru infracţiuni de tribunal- Tribunal Bucureşti, pentru infracţiuni de competenţa curţii- Curtea de Apel Bucureşti.

In situaţia in care infracţiunea este săvârşită pe o navă sub pavilion românesc, sau pe o aeronavă română- competenţa revine primului port românesc sau aeroport naţional in condiţiile art 31 al 3 CPP.

In situaţia in care nu aterizează nava pe un aeroport românesc (sau nu acostează pe un port românesc), competenţa este cea de la al 1- instanţele in rază căruia domicilează persoana făptuitorului.

Competenţa functionala (ratione oficee)

In cazul acestei competenţe sunt distinse anumite organe judiciare in cadrul competenţei generale ce revin organelor de urmărire penala respectiv instanţelor judecătoresti.

Ex:In cadrul amplu al organului de urmărire penala această competenţă ne arată care sunt atribuţiile specifice procurorului şi care sunt atributiile specifice organului de cercetare penala, sau cercetare penala speciala.

Ex: In cadrul aceleaşi instanţe exista sectia fond şi sectia apel sau recurs ( la tribunale mai puţin)

Competenţa funcţionala in cadrul organelor de urmărire penala

• Ministerul public- alcătuit din procurori care funcţionează in parchete constituite pe lângă instanţele de judecată a. Exercită supravegherea actelor de urmărire penala efectuate de organele de cercetare penala

(când efectuează personal acestea urmărirea) b. Exercită urmărirea penala proprie in cauzele prevăzute de art 209 al 3 CPP. c. Participă in calitate de procuror de sedinta la şedinţele de judecată ale instanţei pe lângă îşi are

parchetul competenţa. Acest procuror de sedintă este reprezentantul Ministerului Public in proces, şi reprezintă interesul public având anumite drepturi procesuale.

d. Procurorul este şi regulator de competenţă, adică rezolvă confictele de competenţa intre OCP subordonate. Ex: procurorul de la Jud Cluj rezolva in conflic de interese intre Sectia I şi Sectia II de politie.

e. Procurorul de sedinţă intocmeşte anumite studii privind situaţia infractionala pentru a sesiza procurorul general in privinţa modificării legislaţiei procesuale penale sau penale.

f. Procurorul general mai poate declanşa RILuri in anumite situaţii in care practica judiciară nu este unitară.

• Competenţa judiciară a instanţelor. a. Judecătoria judecă numai in primă instanţă. b. Tribunalele, Curţiile de Apel au secţii de prima instanţa şi respectiv complete de apel, respectiv de

recurs in raport de competenţa pe care o au. Până la intrarea in vigoare a Noului Cod de Procedura Penala şi judecătoria şi tribunualul vor judeca numai in primă instanţă ( criteriul: dacă pedeapsă este de până la 5 ani- judecătoria, peste 5 ani tribunalul-> apel direct la Curţea de Apel).

c. Curtea Supremă de Justiţie judecă in primă instanţă, judecă in recurs, judecă RILurile, soluţionează conflictele de competenţă intre toate instanţele naţionale.

Competenţa speciala presupune că anumite organe judiciare instrumentează o anumită cauză după competenţa materiala (ratione materie) in mod exclusiv. Este vorba de infracţiuni ce aduc atingere din punct de vedere al obiectului juridic special anumitor valori sociale care prezintă un anumit grad de periculozitate specific: organele de cercetare penala speciala ( art 208 CPP)-ex: comandatul unitatii militare pentru infracţiuni săvârşite de militari in interiorul cazărmii.

Tribunalele maritimite şi fluviale – infracţiuni la regimul de navigare fluviala (tribunalul fluvial Galaţi, tribunalul maritim Constanţa)

Tribunalele militare au o competenţa personala

Competenţa excepţionala- această competenţă excepţionala reprezintă o formă derogatorie a competenţei comune determinată de împrejurări, situaţii de natură excepţionala şi au ca şi rezultat luarea unei cauze din competenţa unor organe judiciare şi atribuirea competenţei altor organe judiciare. Ex: tribunalele poporului ( după instaurarea republicii) pentru a judeca anumite fapte împotriva siguranţei statului, după 89- tribunalele militare extraordinare( din magistraţi civili şi asesori populari, ofiţeri au judecât infracţiunile săvârşite in împrejurările excepţionale)

Aceste instanţe nu sunt recunoscute de Constituţie- In Constituţie se prevede ca infiinţarea unor instanţe extraordinare este interzisă.

Prorogarea de competenţa

Prin prorogare de competenţă se intelege transferul de competenţă in a intrumenta o cauză penala sau anumite acte procesual penale de la un organ judiciar, in favoarea altui organ judiciar, care in mod obişnuit niciodată nu ar fi avut această competenţă. Prorogarea de competenţă priveşte atât organele de urmărire penala cât şi instanţa judecătoarească.

Cazurile in care poate opera prorogarea de competenţa ( sau pe plan orizontal sau pe plan vertical, de la superior la inferior).

-­‐ Conexitatea art 34 -­‐ Indivizibilitatea art 35 CPP -­‐ Chestiunile prealabile art 44 -­‐ Schimbarea incadrarii juridicii art 33

Cazurile de conexitate:

Conexitatea reprezintă situaţia juridică in conformitate cu care datorită existenţei unor legături substanţiale intre 2 sau mai multe infracţiuni se impune reunirea acestora in cazul aceluiaşi proces penal in vederea infăptuirii in condiţii optime a actului de justiţie.

Conform art 34 CPP există conexitate in următoarele situaţii:

a. Când 2 sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite de una sau mai multe persoane împreună, in acelaşi timp şi in acelaşi loc.

Cu alte cuvinte este vorba despre comiterea unor infracţiuni simultane (ex: o incaierarea când părţile îşi aplica reciproc una alteia lovituri).- reunirea acestor situaţii intr-o singură cauză penala.

b. Când 2 sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite in timp şi loc diferit in bază unei inţelegeri prealabile intre infractori. Ex: Timp şi loc diferit dar unitatea de rezoluţie infracţionala specifică formelor de participaţie ale coautoratului determină reunirea cauzei.

c. Când o infracţiune a fost săvârşită pentru a pregăti, a inlesni sau a ascunde comiterea unei alte infracţiuni ori pentru a inlesni sau asigura sustragerea de la răspunderea penala a făptuitorului ori a altei persoane. ( pluralitatea de infracţiuni sub forma concurslui)

d. Când intre două sau mai multe infracţiuni există o legătură, iar reunirea cauzei se impune pentru o mai bună infăptuire a justiţiei- cauze diferite dar ele se impun a fi aduse in faţa unei instanţe, acelaşi complet de judecată, tocmai ca actul de justitie să fie mai bine administrat ( ex: un concurs de infracţiuni, o anumite infracţiune ce are legătură cu cea dusă judecătii)

Indivizibilitatea

Reprezintă situaţia juridică potrivit căreia există o legătură substanţiala intre diferitele aspecte ale aceleaşi cauze, legătura care impune şi imprimă faptei penale un caracter unitar şi necesită reunirea lor intr-o singură cauză in cadrul aceluiaşi proces in vederea aflarii adevărului şi pronunţării unei soluţii legale şi temeinice. Există această indivizibilitate in următoarele situaţii:

-­‐ A) Când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane ( participaţia penala) -­‐ B ) Când 2 sau mai multe infracţiuni au fost comise prin acelaşi act material de executare (

concursul ideal)

-­‐ C) Când 2 sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune ( art 41 CP ) (infracţiunea continuată, complexă, de obicei, infracţiunile colective).

Chestiunile prealabile

Reperzinta incidente, probleme de natura extrapenala care trebuie solutionate inainte de a proceda la efectuarea sau rezolvarea cauzei penale intrucât, de corecta soluţionare a acestora depinde justa soluţionare a cauzei.

Acestea se deosebesc de chestiunile preliminare care se soluţionează inainte de fondul cauzei, cum ar fi de exemplu abţinerea, refuzarea care sunt remedii procesuale care indepărtează din proces persoana aflată in prezumţie de părtinire, excepţiile de neconstituţionalitate- dar de rezolvarea lor nu depinde justa soluţionare a fondului cauzei (ex: se contesta constitutinalitatea unui text procesual penal- nu se mai suspenda procesul penal din oct 2010).Chestiunile extrapenale vizează alte ramuri de drept ( ex: dreptul civil- art 220 CP- se contesta dreptul de proprietate, dreptul familiei art 305 CP- abandonul de familie).

Schimbarea incadrării juridice

Schimbarea incadrării juridice se deosebeşte de calificarea juridică dată faptei prin aceea că incadrarea juridică reprezintă operaţiunea de logică judiciară in conformitate cu care se alege textul legal incriminator aplicabil.

Schimbarea incadrării juridice se deosebeşte de calificarea juridică care este un atribut exclusiv al legiuitorului şi reprezintă conferirea faptei antisociale valenţa de infracţiune ( art 17 CP- def infracţiunii)

Schimbarea incadrării juridice reprezintă situaţia in care, in cursul procesului penal se constată că incadrarea anterioară nu mai corespunde, respectiv este greşită. Este greşită atunci când in mod eronat s-a realizat incadrarea, şi nu mai corespunde deoarece s-au schimbat temeiurile de fapt (ex: trimis in judeacâta pentru vătămare corporala gravă se constată că defapt este vorba despre o tentativă de omor; ex: o vătămare corporala, iar după declanşarea procesului penal, partea vătămată decedează, se schimbă incadrarea juridică).

Reguli privind prorogarea de competenţă in caz de conexitate:

1. Cauzele penale să fie cunoscute (să fie pe rol) 2. Să se fi pus in mişcare acţiunea penala, respectiv să se afle in aceeaşi fază sau etapă procesuala

(fie amandouă să fie in fază de urmărire penala, fie amandouă in fază de judecată, fie amandouă in Apel etc)

3. Cauzele să se afle in faţa primei instanţe ori in cauza instanţei de apel ori in faţa instanţel de recurs( acelaşi ciclu judiciar)

4. Prorogarea să fie posibila, respectiv să se afle in acelaşi stadiu procesual ( adică să nu fie vorba despre o cauză definitivă cu situaţia in care ne aflam in situaţia judecăţii in primă instanţa cu cealaltă cauză)

Criterii de determinare a organului judiciar penal competent:

1. Gradul ierarhic a organului judiciar 2. Natura organului judiciar in faţa căruia se afla cauza penala ( in cazul organelor judiciare de grad

diferit competenţa intră organului judiciar ierarhic superior). Dacă aparţine unor instanţe de natură diferită ( ex o instanţa militara şi o instanţa civila) competenţa revine instanţei civile. In cazul in care instanţa militară este superioară in grad instanţei civile nu se va trimite cauza tribunalului civil şi o va trimite curţii de apel ( unei instanţe in grad egala cu instanţa militara)

3. Competenţa in cazul in care ea revine şi sectiei maritime, revine secţiei maritime

Competenţa de a judeca cauzele reunite se va păstra pe toata durata procesului chiar dacă pentru persoana sau cauza care a determiant conexarea respectiv prorogarea de competenţa se dispune achitarea( art 10 lit a-e raportat la 11.2 lit a) ori incetarea procesului penal.

Titularii cererii:

-­‐ din oficiu- organul judiciar -­‐ procurorul -­‐ părtile ( justitifică interes procesual)

Prorogarea in caz de indivizibilitate:

Cauzele penale se reunesc in cazul:

-­‐ infracţiunii continuate -­‐ infracţiunii complexe -­‐ infracţiunii de obicei -­‐ infracţiunii colective

In aceasta situaţie sunt necesare respectarea condiţiilor amintite anterior.

Prorogarea in cazul schimbării incadrării juridice:

Instanţa sesizată cu judecarea unei cauze rămâne competentă să judece cauza chiar dacă se va constată că după schimbarea incadrării juridice şi efectuarea cercetarii judecătoresti că infracţiunea revine instanţei ierarhic inferioare. (ex : tribunalul dispune conexarea unei infracţiuni de vătămare corporala recalificând-o in tentativa de omor, dar defapt era chiar vătămare corporala- judecâta va continua in faţa instanţei care a dispus conexarea chiar dacă s-a schimbat din nou calificarea)

In cazul in care intervine schimbarea calificării printr-o lege nouă, regula este ca nu intervine modificarea competenţei afară dacă prin lege nu se dispune altfel. (ex : anumite cauze au fost luate de la instanţele militare după modificarea competenţei, dar in lege s-a spus că cauzele pe rol continuă să fie soluţionate după vechile reguli de procedură).

Disjungerea

Reprezintă operaţiunea inversă conexării prin care o cauză aflată pe rolul unei instanţe este separată şi judecată ulterior.

Ex: intr-un lot de infractori, pentru unul din ei e suspendat procesul penal-e bolnav.

Ex2: intr-o cauză penala, latura civila ar ocaziona o intarziere considerabila ( ex: gradul de infirmitate se poate determina doar peste 1 an – disjung latura civila)

Disjungerea are caracter facultativ.

Disjungerea se poate dispune : din oficiu, la cerere cu precizarea că in caz de indivizibilate regula este ca nu se poate separa cauza cu exccepţia participaţiei penale. In cazul conexităţii disjungerea este oricând.

Chestiunile prejudiciale:

De rezolvarea lor depinde soluţionarea cauzei insă pentru că acestea sunt delicâte şi presupun o specializare a judecătorilor, instanţele penale nu au competetnta de a le soluţiona, dacă ele se invoca in instanţa, instanţa are obligaţivitatea de a le trimite instanţelor competente de a le soluţiona.

Există in prezent 3 câtegorii de chestiuni care sunt prejudiciale:

1. Excepţiile de neconstituţionalitate

Sunt de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale. După modificările recente prin legea nr 177/2010, invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate in cauzele penale nu atrag suspendarea judecătii, insă conform art 408 ind.2 din CPP constituie motiv de revizuire dacă ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoresti se constată printr-o decizie a Curţii Constituţionale că textul pe bază căruia s-a dat soluţia definitivă este contrar prevederilor Constiţutiei.

2. Legea nr 554/2004 ( cu modificarile introduse prinlegea nr 202/2010- legea contenciosului administrativ) – Excepţiile de nelegalitate

Prevede excepţiile de nelegalitate a actului administrativ. Ele pot fi invocâte in proces şi in faţa instanţelor penale. Ele reprezintă chestiuni prejudiciale pentru ca sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ specializate: tribunale, Curţi de apel, sectia de Contencios a ICCJ

Invocarea excepţiei de nelegalitate in faţa instanţei penale nu atrage suspendarea judecătii in materie penala, judecarea continuă ( atrage suspendarea in celelate materii ), urmând ca ulterior instanţa să tină seama de hotărârea dată in contenciosului adminstrativ in vederea soluţionării cauzei.

3. Intrebările preliminare care se adresează Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

In bază art 234 din tratâtul de constituire a UE. Aceste excepţii sunt reglementate expres in legea interna la care tratâtul face trimitere ( legea 340/2009).

Intr-o asemenea situaţie instanţa penala are competenţa de a examina excepţia doar sub aspectul admisibilităţii ceea ce inseamnă că instanţa penala poate dispune respingerea excepţiei ca inadmisibila in 2 situaţii :

a. Dacă nu are legatură cu obiectul cauzei b. Dacă nu priveşte o normă comunitară

In România au fost invocâte deja intrebări preliminare. Prima intrebăre preliminară in materie penala se referă la infracţiunea de „abuz de piata” ( manipularea pieţei de capital)- la bază acestei incriminări stă o directiva a UE- reprezinta o normă comunitară.

Ex: Intrebăre preliminare: ce se inţelege prin piaţă reglementată?

Dacă excepţia este invocâtă in faţa primei instanţe suspendarea judecării cauzei este facultativă, nu este obligatorie. Intr-o asemenea situaţie instanţa poate suspenda, insă in mod obligatoriu nu va putea soluţiona cauza inainte ca instanţa de la Luxemburg să dea o soluţie cu privire la excepţie, sesizarea Curţii de Justiţie este insă obligatorie.

In recurs insă, adică in faţa unei instanţe penale care dă o hotărâre definitivă dacă se invocă excepţia prejudiciala, suspendarea judecăţii nu mai este facultativă ci este obligatorie până la soluţionarea excepţiei de Curtea de Justiţie a UE ( până ce Curtea va răspunde la intrebrarea preliminara), urmând ca după obţinerea răspunsului instanţa penala să dea o soluţie prin intermediul căreia să ţină seama de rezolvarea dată de Curţea de Jusţiei a UE.

Verificarea competenţei:

Verificarea competenţei se realizează in mod permanent in tot cursul procesului penal ( in intreaga desfăşurare, incă din momentul sesizării şi până in momentul soluţionării cauzei penale), de aceea se vorbeste de un autocontrol al competenţei sau de o verificare din oficiu( in absenţa unei cereri).

Procurorul şi părţile pot invoca oricând nerespectarea dispoziţiilor legale privind competenţa pe calea excepţiilor de necompetenţa. Excepţia de necompetenţă este mijlocul juridic prin care se invocă necompetenţa organului judiciar. Potrvit art 301 CPP procurorul şi părţile pot formula oricând cereri, pot ridica excepţii şi pot pune concluzii ( oricând). Necompetenţa se invocă pe cale de excepţie.

Doar in cazul necompetenţei teritoriale excepţia de necompetenţă poate fi invocâtă doar intr-un anumit termen, respectiv cel mai târziu până la citirea actului de sesizare a instanţei (in fază de judecată), adică până la inceperea cercetării judecătoreşti (in faţa primei instanţe).

Cum se rezolvă excepţia de necompetenţă?

Se rezolva de procuror prin ordonanţă ( procurorul care supraveghează urmărirea penala sau cel ce efectuează urmărire) – ordonaţa trebuie să fie motivată, procurorul trebuie să arate care sunt măsurile dispuse in cursul urmării penale şi actele care pot fi menţinute, cu excepţia necompetenţei teritoriale.

Instanţa penala in cursul judecăţii dispune prin sentinţă motivată declinarea competenţei atunci când admite excepţia. In acest caz sentinţa nu este supusă vreunei căi de atac, ea este defintivă. Sentinţa pentru a fi valabila trebuie să arate motivele şi trebuie să indice instanţa la care se trimite cauza spre soluţionare.

Ce se intampla in cazul in care nu se indică instanţa? – intrerupere a cursului normal al justiţiei care este de competenţa exclusivă a ICCJ. Trebuie sesizată ICCJ pentru a decide cui i se va trimte cauza in vederea judecătii.

Ce se intampla dacă instanţa respinge excepţia considerandu-se competentă? In acest caz instanţa penala nu va da o sentinţa ci va da o incheiere prin care respinge excepţia, incheierea poate fi atacâtă odată cu fondul cauzei.

Ce se intampla cu instanţa căreia i se trimite cauza in vederea judecăţii ? Aceasta nu este obligaţă să primească dosarul şi să judece, ci doar in cazul in care verificându-şi competenţa apreciază că este competentă, astfel primeste dosarul şi judecă. Ea nu este obligaţă să se conformeze sentinţei de declinare a competenţei. Dacă instanţa căreia i se trimite cauza se consideră necompetentă atunci se creează un

conflict de competenţă. Conflictul de competenţă este generat de neintelegerile instanţelor penale in privinţa stabilirii competenţei. Conflictul este de 2 feluri:

-­‐ Pozitiv – când ambele instanţe se consideră competente să judece cauza -­‐ Negativ – când instanţele se consideră ambele incompetente, declinându-şi reciproc competenţele

una in favoarea celeilalte.

Care instanţa este competenţa să judece conflictul ? Potrivit CPP competenţa de rezolvare a conflictului revine instanţei superioare şi comune instanţelor aflate in conflict.

Ex: conflict intre 2 judecătorii – competenţa revine tribunalului ( dacă judecătorile sunt in circumscripţii diferite, revine Curţii de Apel dacă se afla in aceeaşi circumscripţie a Curţii de Apel, dacă nu sunt nici la aceeaşi Curţe de Apel, revine ICCJ)

Cine sesizează instanţa ? In cazul conflictului pozitiv- instanţa care s-a considerat cea din urmă competentă. In cazul celui negativ se soluţionează de instanţa care s-a considerat cea din urma necompetentă şi care şi-a declinat cea din urma competenţa in favoarea celeilalte instanţe.

Ce se intâmpla in situaţia in care nu îşi respecta această obligaţie ? Intrerupere a cursului normal al justiţiei- sesizarea se poate face şi de procuror şi se mai poate face şi de părţi.

Regulile privind competenţa sunt aplicabile şi organelor de urmărire penala cu particularităţiile lor, care sunt extrem de reduse. ( in cazul in care intrevine intre 2 organe de urmărire penala competenţa revine procurorului, dacă este conflict intre 2 procurori, soluţionarea este a procurorului ierarhic superior).

Remediile procesuale

Sunt mijloacele juridice de inlaturare a suspiciunilor privind lipsă de imparţialitate a persoanelor care compun organele judiciare in exercitarea atribuţiilor privind procesul penal.

La bază remediilor procesuale se afla principiul imparţialităţii.

Potrivit acestui principiu organele judiciare au obligaţia de a-şi exercita atribuţiile in intreaga desfăşurare a procesului penal in mod obiectiv, adică fără părtinire, in interesul unei bune justiţii.

Remediile procesuale care sunt in esenţa tehnici juridice de oprire a persoanelor care fac parte din un organ judiciar de la efectuarea unor activităţi procesuale reprezintă importante garanţii prin care se realizează protecţia organelor judiciare penale împotriva influenţelor şi împotriva presiunilor in exerciţiul atribuţiilor privind procesul penal care sunt destul de numeroase şi frecvent intâlnite in practica judiciară.

La bază reglementării remediilor procesuale stau situaţii care sunt prevăzute de lege şi care reprezintă prezumţii legale de suspiciune referitoare la imparţialitate (acestea sunt prevăzute expres de lege). Există 2 câtegorii de prezumţii de suspiciune:

-­‐ Prezumţii individuale - stau la bază Incompatibilităţiilor -­‐ Prezumţii colective de suspiciune – stau la bază strămutării cauzei

Incompatibilităţiile:

Incompatibilitatea este prevăzuta pentru judecători, procurori, organele de cercetare penala, magistraţii asistenţi ai ICJJ, grefieriul de sedinţă, experţi, interpreţi

Cea prevăzută pentru judecători reprezintă dreptul comun in materia incompatibilităţiilor (ele sunt valabile şi pentru procurori, grefieri etc)

Cazurile de incompatibilitate ale judecătorului:

Sunt prevăzute expres : art 46-48 din CPP cu modificările şi completările ulterioare.

Aceste cazuri sunt următoarele:

1. Cazul constând in legătura de rudenie dintre judecătorii- judecătorii care sunt soţi sau rude ori afini până la gradul 4 intre ei nu pot forma acelaşi complet de judecată (datorita legăturii judecătorii se pot influenţa in luarea deciziilor) ( cazul este prevăzut şi pentru procurori, organul de cercetare penala, magistratul asistent, atât intre ei cât şi intre unul din acestea şi membrii completului de judecată in cazul procurului şi al magistratului asistent)

2. Judecătorul care a luat parte la solutionarea unei cauze penale nu poate participa la solutionarea aceleaşi cauze intr-o cale de atac şi nici la judecarea cauzei şi nici la rejudecarea cauzei ca urmare a desfiinţării cu trimitere in apel sau ca urmare a casării cu trimitere in recurs. ( pentru că judecătorul nu îşi poate verifica propria hotărâre).

3. Nu poate participa la judecarea cauzei penale,indferent de natura cauzei, judecătorul care anterior şi-a exprimat părerea cu privire la soluţie (exprimarea părerii se poate face atât in cursul sedinţei de judecată cât şi in afără acesteia) ( se intampla frecvent).

4. Nu poate participa la judecarea cauzei judecătorul care fiind anterior procuror a pus in mişcare acţiunea penala, a participat la urmărirea penala sau a pus concluzii in faţa instanţei ori in funcţia de judecător a dispus in cursul urmăririi penale cu privire la luarea măsurii arestarii preventive sau cu privire la prelungirea măsurii arestarii preventive. Simplu, acest caz de incompatibilitate are la bază raţiunea separării funcţiei de urmărire de funcţia de judecată şi de asemenea are la bază raţiunea separării funcţiei de arestare preventivă de cea de judecată. (judecătorul care a solutionat un rescurs cu privire la arestarea preventivă nu este incompatibil, judecătorul care a dispus arentarea preventivă poate participa ulterior la prelungirea măsurii arestării preventive insă nu poate participa la judecarea fondului cauzei)

5. Nu poate participa la judecarea cauzei judecătorul care a fost anterior apărător sau reprezentat al uneia dintre părţi. Intr-o asemenea situaţie nu este necesar ca judecătorul să efecuteze in mod efectiv apărarea sau să fi efectuat acte de reprezentare ci este suficient ca judecătorul să fi avut această calitate.

6. Nu poate participa la judecarea cauzei judecătorul care anterior a fost expert sau a fost martor in aceeaşi cauza penala (incompatibile). Pentru aceasta este nevoie ca expertul să fi făcut un raport şi martorul să dea o mărturie.

7. Judecătorul care este interesăt in legătura cu soluţionarea cauzei atât el cât şi soţul sau o rudă apropiată. ( in termenii noi este vorba de o ruda sau un afin până in gradul 4 inclusiv).Acest caz este unul general, legiuitorul nu defineşte interesul. Acesta poate fi direct sau indirect (ex direct: judecătorul a suferit un prejudiciu in urma infracţiunii, indirect: atunci când judecătorul se afla intr-o legătura de dependenţa economică, financiară sau intr-o legatură familiala cu vreuna din părţile procesului penal. interesul nu poate fi prezumat pentru a fi un caz de incompatibilitate, acesta trebuie să fie dovedit. Celelalte cazuri care sunt prevăzute in art 48 CPP şi ci care au fost

introduse prin legea 356/2006 au la bază acelaşi criteriu de incompatibilitate, acela al interesului. Astfel nu poate participa la judecarea cauzei judecătorul al cărui soţ, rudă apropiată sau afin până la gradul 4 inclusiv a efectuat acte de urmărire penala sau acte de supraveghere a urmăririi penale ori a soluţionat propunerea de luare a măsurii preventive sau propunerea de prelungire a arestării preventive, nu poate participa la judecarea cauzei nici

8. judecătorul care se afla in relaţii de dusmanie cu vreuna din părţile procesului penal, el sau soţul sau o ruda sau afin până la gradul 4 inclusiv,

9. judecătorul care este tutore sau curator al uneia dintre părţi, sau dacă a primit liberalitati de la vreuna din părţi,

10. la soluţionarea unei cauze in căile de atac nu poate participa judecătorul al cărui soţ, rudă sau afin fiind anterior procuror sau judecător a luat parte la judecarea cauzei. Toate aceste cazuri se gasesc şi in legi speciale.

Cauzele sunt valabile şi pentru ceilalti subiecţi procesuali cu precizarea că in privinţa procurorului nu poate participa la refacerea urmăririi penale dacă a efectuat anterior urmărirea penala sau a supravegheat urmariarea penala.

De asemenea nu poate participa la efectuarea urmăririi penale sau la supraveghere procurorul care se afla in oricare din cazurile de incompatibiliatâte care sunt prevăzute pentru judecător.

Procurorul nu poate participa la solutionarea unei cauze penale, la judecărea unei cauze penale in căile de atac dacă anterior a pus concluzii in faţa instanţei.

In privinţa experţiilor şi a interpreţilor este incompatibila calitatea de expert cu cea de martor.

Intotdeauna are intâietate calitatea de martor.

Modalităţiile de rezolvare a incompatibilităţiilor: abtinerea, refuzarea

a. Abţinerea

Modalitatea principala ( ea are prioritate)

Ea reprezintă modalitatea prin care judecătorul care se afla in una din situaţiile de incompatibilitate prevăzute de lege este obligaţ să formuleze o declaraţie in faţa presedintelui instanţei prin care să anunţe instanţa că renunţa la efectuarea de acte procesuale intr-o cauză penala concretă cu indicarea cazului de incompatibilitate prevăzut de lege.

Abţinerea se materializează intr-o declaraţie, poate fi verbala sau scrisă. Judecătorul este obligaţ să formuleze declaraţia de abţinere de indata adică din momentul in care a luat la cunostiinţă de situaţia de incompatibilitate. In cazul in care judecătorul nu îşi indeplineşte această obligaţie, adică nu se abţine deşi are cunostiinţă că este incompatibil potrivit legii, poate fi săncţionat disciplinar. Atunci când judecătorul nu formulează declaraţie de abţinere contrar dispoziţiilor legale, ultimul remediu procesual il reprezintă recuzarea. Aceata se realizează printr-o cerere formulată in scris sau verbal, ea poate fi formulată doar de părţi ( in actuala reglementare, in NC şi procurorul ). In cazul judecătorului, cererea de recuzare se adresează preşedintelui instanţei, ea poate fi adresătă şi judecătorului recuzat.

Cererea de recuzare pentru a fi admisibila trebuie să conţină cazul de incompatibilitate prevăzut de lege precum şi temeiurile de fapt din care rezultă existenţa cazului de incompatibilitate. Cererea de recuzare poate privi doar membrii completului de judecată.

De asemenea recuzarea nu poate privi judecătorii care sunt desemnaţi să soluţioneze cererea de recuzare. In cazurile in care se constată că au fost incălcâte aceste reguli, cererea de recuzare trebuie considerată ca inadmisibila. Aceasta inseamnă că atunci când se recuza mai mulţi judecători este necesar ca pentru fiecare persoana se se indice cauzele de incompatibilitate şi temeiurile de fapt.

Cererea de recuzare poate fi respinsă ca inadmisibila şi in situaţia in care fiind formulată anterior o altă cerere de recuzare privind acelaşi judecător nu au fost invocâte elemente de fapt noi care nu au fost cunoscute la data la care s-a formulat cererea anterioară sau in situaţia in care nu au fost invocâte elemente de fapt care au aparut ulterior formularii cererii precedente, de aceea pentru a fi admisibila cererea de recuzare trebuie să cuprindă toate elementele de fapt de care titularul a avut cunoştinţă in momentul formularii cererii. In acest fel se deschide un examen asupra admisibilităţii cererii de recuzare care este dat in competenţa judecătorului care este recuzat.

Completul de judecată in faţa căruia se formulează cererea de recuzare are obligaţia de a dispune cu privire la măsurile preventive, ceea ce inseamnă că in privinţa măsurilor preventive recuzarea este lipsită de eficienţa. O asemenea derogare a fost justificâtă de urgenţa care caracterizează in general măsurile preventive.

Aceste reguli sunt aplicabile şi organelor de urmărire penala (organelor de cercetare penala şi procurorilor) cu precizarea că in cazul acestora, competenţa de a dispune cu privire la abţinere şi cu priviere la recuzare revine procurorului care supraveghează cercetarea penala atunci când cel ce se abţine este organul de cercetare penala ( sau cel ce este recuzat) sau procurorul ierarhic superior când este privit procurorul care supraveghează sau realizează urmărirea penala.

In acest caz, atât recuzarea cât şi abţinerea se vor inainta procurorului in termen de maxim 24h. Procurorul se pronunţă prin ordonanţă in termen de maxim 3 zile. Regulile privind abţinerea şi recuzarea judecătorului sunt aplicabile şi magistratuluiasistent, grefierului şi interpretului.

In toate cazurile, cererea de recuzare se judecă in şedinţă secretă. Competenţa aparţine completului de judecată in compunerea obişnuită, insă fără participarea judecătorului care este recuzat. Dacă este interzisă recuzarea, in actuala reglementare, tuturor judecătorilor unei instanţe, nu este interzisă insă abţinerea tuturor judecătorilor unei instanţe.

Ex: judecata a privit un judecător din cadrul aceleaşi instanţa care era trimis in judecată pentru corupţie ( toti judecătorii instanţei s-au abtinut, astfel incât fiind admise declaraţiile de abţinere practic nu au existat judecători la acea instanţa care să poata forma completul de judecată pentru judecarea cauzei). Intr-o asemenea situaţie, neputând fi format un complet in instanţa respectivă, completul de judecată se va alcătui de către instanţa superioară.

Incheierea de admitere sau respingere a abţinerii sau admitere a recuzării nu este supusă unei căi de atac, este definitivă.Incheierea de respingere a celei de recuzare este supusă căilor de atac prevăzute de lege odată cu fondul cauzei.

In scopul de a elemina practicile abuzive a dreptului de a formula cereri de recuzare in CPP s-au introdus dispoziţii care limitează intr-un mod inacceptabil accesul la recuzare.

(ex: exista procedura de admisibilitate dată in competenţa judecătorilor care sunt recuzaţi, este inadmisibila obligaţia părţilor de a îşi motiva cererea de recuzare atât in drept cât şi in fapt in faţa judecătorului care este recuzat, inadmisibila prevederea care da drept judecătorului care este recuzat de a respinge cererea ca inadmisibila).

Strămutarea:

Mijloc juridic prin care se realizează trasmiterea unei cauze penale de la instanţa care are competenţa teritoriala potrivit legii la o altă instanţă de acelaşi grad şi de aceeaşi natură. Strămutarea este necesară atunci când există motive de suspiciune cu privire la imparţialitatea tuturor judecătorilor unei instanţe penale.

Ea este admisibila in principiu doar in cursul judecăţii şi doar in cadrul instanţelor penale.După modificări ( legea 356/2006) – temeiul strămutării poate consta in următoarele cazuri:

-­‐ Atunci când se constată ca imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită( imparţialitatea intregii instanţe) datorită imprejurărilor cauzei, duşmăiilor locale, calităţii părţilor

-­‐ Când există pericol de tulburare a ordinii publice -­‐ Când vreuna din părţi este rudă sau afin cu unul dintre judecătorii instanţei, procurorii din cadrul

parchetului corsepunzator, unul din asistenţii judiciari sau grefierii instanţei.

In practică strămutarea este admisibila când se constată o atitudine general ostila a judecătorilor raportat la cauza respectivă, atunci când se constată că la locul unde se desfasoară judecata potrivit regulilor legale s-a format o atmosfera generala necorespunzătoare, atunci când se constată incălcări repetate grave a procedurii ( incalcarea repetată a procedurii de citare a părţilor)

Competenţa de solutionare a stramutarii revine sectiei penale a ICJJ.

Modalitatea de rezolvare a situaţiilor care fac necesară strămutarea o reprezintă cererea de strămutare. Ea poate fi facută de părţile interesăte, de procuror sau de ministrul justiţiei in reglementarea actuala.

Introducerea unei cereri de strămutare nu atrage suspendarea de drept a judecării cauzei, de regula ea continua. In mod excepţional, la cerere, completul de judecată investit cu solutionarea cererii de strămutare poate dispune suspendarea. Ea opereaă astfel pe cale judiciară, ea trebuie dispusă.

Procedura de examinare şi de soluţionare a cererii de strămutare presupune parcurgerea in mod succesiv a câtorva etape:

1. Informarea cu privire la motivele strămutării este obligatorie. Sub acest aspect este esenţial de cunoscut că cererea de strămutare trebuie să indice toate datele de identitate ale titularului, ale părţii interesăte.

2. trebuie să facă referire exactă la obiectul cauzei, 3. este necesar ca cererea să fie motivată, 4. este necesar să se indice cazul de strămutare şi elementele de fapt atunci când cererea de

strămutare se sprijină pe inscrisuri ( o mediatizare exagerata a cazului este necesar să se faca menţiune, iar aceste inscrisuri trebuie ataşate la cererea de strămutare).

Presedintele ICCJ se informează cu privire la motivele de strămutare, cu privire la recurgerea la instanţa ierarhic superioară, solicită informări acesteia cu privire la motivele strămutării, dacă instanţa superioară este chiar ICCJ, informarea se solicită de la Ministerul Justiţiei.

Odata cu informarea, părţile sunt inştiinţate cu privire la formularea unei cereri de strămutare şi cu privire la termenul fixat, cu privire la soluţionarea cererii de strămutare pentru a li se da posibilitatea să formuleze memorii şi dacă apreciază că este necesar să se prezinte la termenul stabilit pentru a pune concluzii in privinţa strămutării. De aceea odată cu informarea se fac menţiuni şi cu privire la indeplinerea procedurii de inştiinţare a părţilor.

Examinarea cererii de strămutare se face in şedintă publică, in urma unei dezbateri contradictorii cu participarea procurorului şi a părţilor, care dacă sunt prezente pot pune concluzii. Partea interesătă pune concluzii prin care susţine cererea de strămutare.

Soluţionarea cererii se realizează in conformitate cu prevederile actuale introduse in CPP prin Legea 202/2010 prin sentinţă motivată, ea fiind definitivp, nu este supusă unei căi de atac.

Prin sentinţă ,dacă ICCJ admite cererea de strămutare stabilieşte in mod obligatoriu şi instanţa care va judeca cauza in urma strămutării.

Aceasta poate fi o instanţa din circumscripţia aceleaşi Curţi de Apel sau din circumscripţia unei curţi de apel invecinate. Atunci când se solicită strămutarea unei cauze penale aflate in competenţa unei Curţi de Apel va putea fi desemnată să judece cauza doar o Curte de Apel aflată in circumscripţia invecinată. Aceasta regula este justificată de necesitatea asigurării celerităţii procesului penal şi evitarea cheltuielilor de deplasăre la instanţă, a părţilor şi a martorilor.

In situaţia in care ICCJ admite cererea, ea dispune in mod expres cu privire la admisibilitatea actelor şi măsurilor dispuse până in momentul strămutării, ea le poate menţine sau desfiinţa.

In situaţia in care instanţa se pronunţă după soluţionarea cauzei, dacă dispune admiterea cererii, hotărârea pronunţată se desfiinţează de drept prin efectul admiterii cererii de administrare.

Recuzarea priveşte o persoană in mod individual, iar strămutarea nu priveşte o persoană anume ci o anume infracţiune sau faptă

Desemnarea unei alte instanţe (61.1 CPP )

Similară strămutării cu deosebirea că desemnarea unei alte instanţe este dată de procuror inca din fază de urmărire penala,inainte de a dispune trimiterea in judecată.

Procurorul are dreptul să sesizize ICCJ şi să solicite pe aceleaşi temei ca şi strămutarea desemnarea unei alte instanţe, care să judece cauza atunci când va dispune trimiterea in judecată. Aceasta instituţie a fost reglementată plecând de la anumite cauze mai ales privitoare la ceea ce se numeşte : „clanul de interlopi” din oraşele mai mici, de provincie.Procurorii dispuneau trimiterea in judecată la instanţa din aceea localitate. Făceau cerere de strămutare insă până la soluţionare trecea un interval de timp mare, astfel s-a constatăt că era o suspiciune asupra imparţialităţii instanţei, care nu era destul de rapid rezolvată, astfel s-a introdus această instituţie.

Suport curs asemanari şi deosebiri cu strămutarea Desemnarea altei instanţe in vederea judecării cauzei (art. 611)

§1. Noţiune. Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei reprezintă remediul procesual prin intermediul căruia o anumită cauză penala este luată din competenţa unei instanţe inainte de sesizarea

acesteia şi dată spre rezolvare unei alte instanţe de acelaşi grad şi de aceeaşi natură atunci când există o suspiciune colectivă privind lipsă de imparţialitate a judecătorilor. Instituţia a fost introdusă prin Legea nr. 356/2006.

§2. Temeiuri. Potrivit art. 611 alin. 2, desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei se poate dispune pe bază aceloraşi temeiuri ca şi in ipoteza strămutării.

§3. Procedura de soluţionare 3.1. Cererea de desemnarea a unei alte instanţe. Potrivit art. 611 alin. 1 există un singur titular al

cererii de desemnare: procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penala. Cererea trebuie să fie motivată şi să facă menţiune dacă sunt arestaţi in cauză. Inscrisurile pe care se sprijină cererea se alatură la cerere.

Cererea se formulează inainte de sesizarea instanţei competente, cauza aflându-se incă in fază de urmărire penala.

3.2. Competenţa de soluţionare. Competenţa de soluţionare a cererii de desemnare a altei instanţe aparţine ÎCCJ in secţie penala.

3.3. Reguli de procedură. Potrivit art. 611 alin. 3, Inalta Curte soluţionează cererea in camera de consiliu in termen de 15 zile de la sesizare.

3.4. Soluţii. Potrivit art. 611 alin. 4, ÎCCJ dispune prin incheiere motivată:

a) admiterea cererii. In acestă ipoteză ÎCCJ desemnează o altă instanţă egala in grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza in primă instanţă care să fie sesizată in cazul in care se va emite rechizitoriul.

b) respingerea cererii. Potrivit art. 601 alin. 5 incheierea prin care ÎCCJ dispune asupra cererii de desemnare a unei alte

instanţe nu este supusă nici unei căi de atac. §4. Comparaţie intre strămutare şi desemnarea altei instanţe.

strămutare desemnarea altei instanţe

Ø se dispun pe bază aceloraşi temeiuri : 1) imparţialitatea judecătorilor este ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor; 2) există pericol de tulburare a liniştii publice; 3) una dintre părţi are o rudă sau afin până la gradul patru inclusiv printre judecători sau procurori, asistenţii judiciari sau grefierii instanţei.

Ø competenţa de soluţionare a cererii aparţine s. pen. a ÎCCJ care se pronunţă prin hotărâre ce nu poate fi supusă nici unei căi de atac

Ø au ca efect transferul cauzei la o altă instanţă de aceeaşi natură şi acelaşi grad → prorogare de competenţă teritoriala

Ø cererea conţine aceleaşi elemente Ø repetarea cererii se poate face in aceleaşi condiţii cererea de strămutare se formulează in cursul judecăţii

cererea de desemnare a altei instanţe se formulează in cursul urmăririi penale

titulari = 1) oricare dintre părţi; 2) procuror; 3) ministrul justiţiei

titular = procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penala

inainte de soluţionarea cererii, se derulează o procedură de informare a ÎCCJ privind circumstanţele cauzei cu trimitere la motivele de strămutare şi

inainte de soluţionarea cererii, nu se derulează nici o procedură preliminară

o procedură de inştiinţare a părţilor

cererea de strămutare se soluţionează in şedinţă publică, cu participare părţilor

cererea de desemnare a altei instanţe se soluţionează in camera de consiliu, fără participarea părţilor

nu este impus un termen de soluţionare

este impus un termen de 15 zile

Instanţa de trimitere – din circumscripţia teritoriala a aceleiaşi curţi de apel sau din circ. ter. a unei curţi de apel invecinate acesteia

Instanţa de trimitere – orice instanţă de pe teritoriul ţării

ÎCCJ – soluţionează cererea prin sentinţă

ÎCCJ – soluţionează cererea prin incheiere

Trimiterea cauzei la un alt parchet (217.1 CPP )

Introdus prin legea 202/2010 (mica reformă)

Este o „strămutare a urmării penale”. Atunci când există o suspiciune colectivă cauzată la fel ca in materia strămutării de calitatea părţilor, împrejurările cauzei, procurorul general poate dispune transferul urmării penale de la un parchet la un alt parchet de acelaşi grad.

Cea mai importantă parte a incompatibilităţiilor priveste cele ale judecătorului, CEDO dă dreptul acuzatului să fie judecat de un tribunal imparţial. In foarte multe state, nu există incompatibilitate a procurorului pentru că procurorul fiind considerat parte in proces, nu se poate recuza partea adversă, această instituţie fiind specifică dreptului român.

Trimiterea cauzei la un alt parchet (art. 2171)

§1. Noţiune. Trimiterea cauzei la un alt parchet reprezintă remediul procesual prin intermediul căruia o anumită cauză penala este luată din competenţa unui organ de urmărire penala şi transferată unui alt organ de urmărire penala de acelaşi grad atunci când există o suspiciune colectivă privind lipsă de imparţialitate a procurorilor. Instituţia a fost introdusă prin Legea nr. 202/2010.

§2. Temeiuri. Potrivit art. 2171 trimiterea cauzei la un alt parchet se poate dispune atunci când există o suspiciune rezonabila că activitatea de urmărire penala este afectată din cauza împrejurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori există pericolul de tulburare a ordinii publice.

§3. Procedura de soluţionare. Trimitera cauzei la un alt parchet se dispune de procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, la cererea părţilor sau din oficiu.

ACŢIUNEA PENALA ŞI ACŢIUNEA CIVILA

Acţiunile in procesul penal

1. Noţiuni generale

§1. Noţiune. Prin acţiune in procesul penal inţelegem modalitatea juridică prin care conflictul de drept născut din săvârşirea unei infracţiuni este adus in faţa organelor judiciare in vederea angajării răspunderii penale şi civile a persoanei culpabile şi a aplicării constrângerii de stat faţă de aceasta, precum şi a obligării ei la repararea prejudiciului produs prin infracţiune, atunci când este cazul.

Ca un specific al dreptului român, procesul penal implică existenţa acestor 2 acţiuni.

Dintre ele obligatorie este cea penala. Este un specific al procesului român, existenţa celor 2 acţiuni.

Ratiunea este simplificarea procesului şi concentrarea pe ceea ce este mai important, procesul penal.

Consideraţii generale :

Ce inseamnă o acţiune ?

Acţiune inseamnă acel mecanism prin care se solicită instanţei tragerea la răspundere a unei persoane. (ex: acţiuni in răspundere civila delictuala). In acelaşi fel avem şi acţiune penala- se solicită tragerea la răspundere penala a unei persoane care a săvârşit o infracţiune

Acţiunea civila- se solicită tragerea la răspundere civila a unei persoane, ea se exercită tot in cadrul procesului penal.Orice acţiune are un temei de fapt şi de drept.

Acţiune penala-temei de drept- norma de incriminare

Temeiul de fapt- fapta in concret săvârşită

Raporturile intre acţiunea penala şi cea civila in România.

Acţiunea penala este cea principala, acţiunea civila este una accesorie, ea poate sau nu să fie exercitată fiind lasătă in aprecierea persoanei vătămate care va alege dacă va solicita sau nu despăgubiri in timpul procesului penal (poate să solicite despăgubirile şi intr-un proces civil obişnuit)

Avantaj : acţiunea civila este scutită de taxa de timbru in cadrul procesului penal.

Există situaţii când acţiunea civila este obligatorie, ea se face din oficiu in timpul urmării penale- art 17 CPP- atunci când persoana vătămată este una lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă, astfel este o măsura de protecţie a acelei persoane.

Instanţa are la dispoziţie „disjungerea acţiunii civile” – separarea acţiunii civile de cea penala şi soluţionarea acţiunii civile după soluţionarea celei penale, acţiunea civila rămâne tot la instanţa penala insă aceasta o va soluţiona după soluţionarea acţiunii penale.

In privinţa acestei probleme NCPP- instanţa penala poate să disjungă cele 2 acţiuni şi să trimită acţiunea civila la instanţa civila.

Trăsături:

Există deosebiri importante:

§2. Categorii de acţiuni. In sistemul procesual penal român, se pot exercita două acţiuni:

1) acţiunea penala = acţiunea principala ce are ca obiect aplicarea de săncţiuni penale;

2) acţiunea civila = acţiunea secundară ce are caracter accesoriu faţă de acţiunea penala; are ca obiect repararea prejudiciului creat prin infracţiune in acelaşi cadru procesual penal, concomitent cu soluţionarea acţiunii penale.

§3. Elementele acţiunii. Fiecare din cele două acţiuni cunoaşte următoarele elemente:

a) temeiul acţiunii = a.1.) temeiul de fapt reprezintă fapta ce a declanşat conflictul de drept penal / drept penal şi civil; a.2.) temeiul de drept reprezintă norma de drept incălcată care permite tragerea la răspundere penala / civila;

b) obiectul acţiunii = acţiunea penala are ca obiect aplicarea de săncţiuni penale, iar acţiunea civila are ca obiect repararea prejudiciului material, moral sau fizic suferit de o persoană ca urmare a săvârşirii infracţiunii;

c) aptitudinea funcţionala = aptitudinea unei acţiuni de a produce efecte juridice (totalitatea actelor procesuale ce pot fi efectuate prin exercitarea acţiunii); impune condiţia potrivit căreia acţiunea să fie legala şi temeinică;

d) subiecţii acţiunii = persoanele ce pot exercita in procesul penal acţiunea (subiecţii activi) şi cele împotriva cărora se exercită acţiunea in procesul penal (subiecţii pasivi). Sunt subiecţi activi:

1) in latura penala:

Ø statul prin Ministerul Public → acţiunea penala publică Ø victima infracţiunii → poate interveni in acţiunea penala in două modalităţi:

a) intervenţia victimei in acţiunea penala publică:

§ prin constituirea de parte vătămată → victima se alatură procurorului in exercitarea acţiunii penale solicitând aplicarea de săncţiuni penale făptuitorului şi preia rolul unui acuzator privat accesoriu.

§ prin formularea plângerii prealabile → in această ipoteză, victima condiţionează punerea in mişcare şi exerciţiul acţiunii penale prin formularea plângerii prealabile. După formularea acesteia insă, titularul punerii in mişcare şi a exerciţiului acţiunii penale rămâne tot procurorul, aflându-ne in prezenţa unei acţiuni penale publice. Victima se poate constitui parte vătămată şi se poate alatura procurorului in exercitarea acestei acţiunii. Anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 356/2006, in ipoteza plângerii prealabile directe (plângerea adresătă direct judecătoriei) titularul punerii in mişcare şi a exerciţiului acţiunii penale era persoana vătămată, fiind caz de acţiune penala privată.

b) intervenţia victimei in acţiunea penala privată → la ora actuala, după modificările aduse prin legea nr. 356/2006, suntem in prezenţa unei acţiuni penale private intr-o singură ipoteză: cea prevăzută de art. 2781 alin. 8 lit. c) = atunci când victima infracţiunii formulează plângere împotriva soluţiei procurorului de scoatere de sub urmărire penala sau de incetare a urmăririi penale, judecătorul admite plângerea prin incheiere şi reţine cauza spre judecată. In această ipoteză, art. 2781 alin. 9 dispune că actul de sesizare al instanţei cu judecarea fondului cauzei este reprezentat de plângerea iniţiala a persoanei vătămate împotriva soluţiei procurorului, aceasta fiind in consecinţă şi act de punere in mişcare a acţiunii penale. Preluând acţiunea penala abandonată de procuror partea vătămată preia rolul unui acuzator privat subsidiar.

2) in latura civila: partea civila (victima directă sau victima indirectă) şi, cu titlul excepţional, statul (in ipotezele prevăzute de art. 17 in care acţiunea civila se exercită din oficiu)

Sunt subiecţi pasivi:

1) in latura penala: inculpatul = persoana fizică sau juridică împotriva căreia se exercită acţiunea penala

2) in latura civila: inculpatul şi partea responsabila civilmente

Subiecţii acţiune penale şi civile:

Acţiunea penala- subiect activ- statul prin Ministerul Public reprezentat de procurori

Atunci când se constituie parte vătămată, victima infracţiunii are un rol accesoriu.

Constituirea ca parte vătămată- victima infracţiunii se constituie parte vătămată atunci când solicită instanţei săncţionarea persoanei făptuitorului. In procesul penal victima infracţiunii are opţiune in a se constitui parte vătămată şi a se constitui parte civila. ( ex: nu ma interesează câti ani de inchisoare ia, vreau doar banii inapoi- constituire doar de parte civila).

Subiect pasiv- inculpatul- această calitate nu poate fi transmisă moştenitorilor (spre deosebire de latura civila)

In acţiunea civila subiect activ este partea civila, respectiv persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune şi solicită repararea pagubelor in procesul penal, excepţie: statul- exercitare din oficiu a acţiunii civile ( in cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu).

Subiect pasiv al acţiunii civile- inculpatul, in egala măsura este subiect pasiv şi partea responsabila civilmente (acea persoană chemată să suporte prejudiciile cauzate de inculpat- răspundere pentru fapta altuia)

Părţile in procesul penal român- art 23,24 CPP – Părţile sunt in numar de 4 : inculpatul, partea vătămată, partea civila, partea responsabila civilmente (procurorul nu este parte! Este considerat participant ca şi instanţa de judecată-> consecinţe: nu se mai stie foarte clar care sunt funcţiile judiciare in procesul penal, procurorul fiind foarte apropiat de judecător, ambii urmaresc aflarea adevărului şi singura persoană aflată pe o alta poziţie fiind individul, cetăţeanul, ceea ce face ca raportul să se stabileasca mereu intre stat (instanţa, procuror) şi individ.

De lege lata- procurorul in sistemul român nu este parte ci este participant.

Părţile in procesul penal

§1. Noţiune. Părţile sunt acele persoane fizice sau juridice care au drepturi şi obligaţii ce decurg din exercitarea acţiunii penale sau a acţiunii civile in procesul penal.

§2. Categorii de părţi in procesul penal. Potrivit art. 23 şi art. 24, sunt părţi in procesul penal:

1) inculpatul

2) partea vătămată

3) partea civila

4) partea responsabila civilmente

In latura penala intervin inculpatul şi partea vătămată, iar in latura civila, inculpatul, partea civila şi partea responsabila civilmente.

§3. Discuţii. In C.pr.pen. român (adoptat in anul 1968) procurorului nu îi este recunoscută calitatea de parte in proces. In C.pr.pen. anterior, cel din anul 1936, precum şi legislaţiile europene, procurorul are această calitate recunoscută expres de lege el fiind partea acuzatoare in cauză.

INCULPATUL – art 23 – persoana faţa de care s-a dispus punerea in mişcare a acţiunii penale(PMAP)

In sistemul român, persoana suspectă de săvârşirea unei infracţiuni trece prin3 calităţi: făptuitor, invinuit, inculpat

Secţ.1. Inculpatul §1. Noţiune. Potrivit art. 23 persoana împotriva căreia s-a pus in mişcare acţiunea penala este parte in procesul penal şi se numeşte inculpat. Inculpat poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică.

§2. Evoluţia calităţii procesuale. Cu ocazia desfăşurării procesului penal, subiectul activ al infracţiunii dobândeşte diferite calităţi procesuale cu semnificaţii distincte:

1. făptuitor. Făptuitorul este persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare in vederea inceperii urmăririi penale.

2. invinuit. Invinuitul este persoana faţă de care se efectuează acte de urmărire penala atât timp cât nu a fost pusă in mişcare acţiunea penala împotriva să (art. 229). Calitatea de invinuit se dobândeşte prin actul de incepere al urmăririi penale. Potrivit art. 228 dispoziţia de incepere a urmăririi penale este consemnată intr-o rezoluţie.

3. inculpat. Inculpatul este persoana faţă de care s-a pus in mişcare acţiunea penala (art. 23). Calitatea de inculpat se dobândeşte prin actul de punere in mişcare a acţiunii penale care poate fi:

a) ordonanţă (art. 235);

b) rechizitoriu (art. 262);

c) declaraţia verbala a procurorului (art. 336, art. 337);

d) plângerea persoanei vătămate împotriva soluţiei procurorul de netrimitere in judecată (art. 2781 alin. 8 lit. c, alin. 9 )

Doar inculpatul este parte in procesul penal deoarece doar punerea in mişcare a acţiunii penale (formularea acuzaţiei) declanşează procesul penal in sens strict, proces in care pot exista părţi. In C.pr.pen. român declanşarea procesului penal, intr-un sens extins, este determinată de ÎUP.

Evoluţia calităţii procesuale:

făptuitor (suspect) invinuit inculpat

persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare (investigaţii preliminare) in vederea ÎUP

persoana faţă de care se efectuează acte de UP atât timp cât nu a fost PMAP

persoana faţă de care s-a PMAP

in etapa actelor premergătoare in fază urmăririi penale in fază urmăririi penale atunci

când PMAP a fost dispusă prin ordonanţă in cursul acesteia

in fază de judecată

≠ parte ≠ parte = parte

A.P. urmărirea penala judecată executare

făptuitor (suspect)

invinuit PMAP (facultativ in cursul UP)

PMAP

(obligatoriu la finalul UP)

inculpat condamnat

inculpat inculpat

§3. Drepturile şi obligaţiile inculpatului

Deşi invinuitul nu reprezintă o parte a procesului penal, majoritatea covârşitoare a drepturilor şi obligaţiilor recunoscute inculpatului sunt recunoscute şi invinuitului. Din acest considerent, in abordarea drepturilor şi obligaţiilor inculpatului vom face trimitere şi la invinuit.

In cursul urmăririi penale, invinuitul sau inculpatul are următoarele drepturi :

1) dreptul de a i se aduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, incadrarea juridică a acesteia, dreptul de a avea apărător, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie ;

2) dreptul de a fi asistat de apărător ; 3) dreptul de a formula cereri pentru administrarea de probe, cereri de recuzare, cereri privind

inlocuirea, revocarea sau inceterea măsurilor preventive ; 4) dreptul de a formula memorii ; 5) dreptul de a participa la efectuarea unor acte de urmărire penala. In cursul urmăririi penale se

desfăşoară acte la care prezenţa invinuitului sau inculpatului este obligatorie : ascultarea, confruntarea, prezentarea materialului de urmărire penala, şi reconstituirea. La celelalte acte de urmărire penala, cum ar fi spre exemplu audierea martorilor, invinuitul sau inculpatul nu are dreptul să participe, in schimb poate participa apărătorul acestuia.

6) dreptul de a ataca actele de urmărire penala la procuror sau la judecător in funcţie de distincţiile prevăzute expres de lege. In cursul urmăririi penale, invinuitul sau inculpatul are următoarele obligaţii :

1) de a se prezenta la citarea organului de urmărire penala ; 2) de a suporta măsurile de constrângere ce se dispun împotriva să.

In cursul judecăţii,inculpatul are următoarele drepturi :

1) dreptul de a i se aduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, incadrarea juridică a acesteia, dreptul de a avea apărător, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, precum şi dreptul de a pune intrebări coinculpaţilor, părţilor sau martorilor ;

2) dreptul de a lua cunoştinţă de dosraul cauzei in tot timpul judecăţii ;

3) dreptul de a participa la toate actele de judecată ;

4) dreptul de a propune probe ;

5) dreptul de a formula cereri, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii ;

6) dreptul la ultimul cuvânt ;

7) dreptul de a utiliza căile de atac.

In cursul judecăţii,inculpatul are următoarele obligaţii :

1) de a se prezenta la termenele de judecată atunci când instanţa consideră necesară prezenţa să; 2) de a respecta ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată ; 3) de a suporta măsurile de constrângere ce se dispun împotriva să.

Partea vătămată

Este un acuzator accesoriu- il ajută pe procuror

Partea vătămată solicită tragerea la răspundere penala a infractorului ( diferit de partea civila (!) )

Constituire de parte vătămată se poate face oricând in cursul urmăririii penale sau in timpul judecării până la citirea actului de sesizare (citirea rechizitoriului, intervine intre inceputul sedinţei şi cercetarea judecătorească).

Secţ.2. Partea vătămată

§1. Noţiune. Potrivit art. 24 alin. 1 persoana care a suferit prin fapta penala o vătămare fizică, morala sau materiala, dacă participă in procesul penal, se numeşte parte vătămată.

§2. Constituirea de parte vătămată. Condiţii. Pentru constituirea de parte vătămată se impun următoarele două condiţii:

1. să existe o vătămare fizică, morala sau materiala;

2. vătămarea să fie produsă prin infracţiune.

§3. Constituirea de parte vătămată. Procedură. Declaraţia de participare in proces ca parte vătămată se poate face:

Ø in scris sau verbal in faţa organului judiciar penal competent; Ø oricând in cursul urmăririi penale, iar in fază de judecată până la citirea actului de sesizare in

faţa primei instanţe. Această citire a actului de sesizare in faţa primei instanţe este considerată de legiuitor a fi termenul limită până la care se poate face constituirea de parte vătămată. Constituirea tardivă reprezintă cauză de nulitate relativă.

Constituirea de parte vătămată in procesul penal nu este obligatorie, ci ea intervine in bază dreptului de apreciere a persoanei vătămate. Prin constituirea de parte vătămată, persoana vătămată se alatură procurorului in exerciţiul acţiunii penale şi solicită instanţei aplicarea de săncţiuni penale făptuitorului, dovedind un interes direct in cauză.

Atunci când nu se constituie parte vătămată, păstrând calitatea unei persoane fără interes, persoana vătămată poate fi ascultată ca martor.

Constituirea persoanei vătămate ca şi parte vătămată in procesul penal nu este condiţionată de solicitarea de despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral produs prin infracţiune. Această solicitare este specifică constituirii de parte civila. Calitatea de parte vătămată şi cea de parte civila pot fi cumulate in procesul penal de aceeaşi persoană care a fost vătămată prin infracţiune.

Acest drept de opţiune al persoanei vătămate generează obligaţii corelative in sărcina organelor judiciare. Astfel, atât organul de urmărire penala, cât şi instanţa, au obligaţia de a comunica persoanei vătămate dreptul de a se constitui parte in procesul penal (art. 76 şi art. 320 C.pr.pen.).

§4. Drepturile şi obligaţiile părţii vătămate. Partea vătămată are drepturile şi obligaţiile oricărei părţi din proces dar numai in latura penala (dreptul de a solicita administrarea de probe, dreptul de a pune intrebări inculpatului, celorlalte părţi sau martorilor in cursul judecăţii, dreptul de a pune concluzii, etc).

Partea civila- aceeaşi persoana vătămată prin infracţiune, doar că acuma solicită obţinerea de despăgubiri civile( de cele mai multe ori persoanele se constituie atât parte vătămată cât şi parte civila). Constituirea de parte civila are acelaşi termen limită ca şi partea vătămată.

Pentru a se constitui parte civila trebuie ca victima infracţiunii să fi suferit un prejudiciu cuantificabil.

Secţ.3. Partea civila

§1. Noţiune. Potrivit art. 24 alin. 2 persoana vătămată care exercită acţiunea civila in cadrul procesului penal se numeşte parte civila. Partea civila este persoana vătămată care a suferit un prejudiciu material sau moral prin săvârşirea infracţiunii şi care solicită repararea acestuia in cadrul procesului penal.

§2. Constituirea de parte civila. Condiţii. Pentru constituirea de parte civila se impun următoarele două condiţii:

1. să existe un prejudiciu moral, material sau fizic;

2. prejudiciul a fost produs prin săvârşirea infracţiunii;

Noţiunea de parte civila este mai largă decât noţiunea de parte vătămată. Astfel, având drept premisă un prejudiciu rezultat din infracţiune, se pot constitui părţi civile şi „victimele indirecte”. Ex.: se poate constitui parte vătămată victima unei infracţiuni de vătămare corporala gravă, dar parte civila se poate constitui şi copilul minor al acesteia, având in vedere că acesta nu mai poate beneficia de susţinerea materiala a părintelui sau ce a suferit prin infracţiune o infirmitate majoră şi a suferit astfel in mod indirect un prejudiciu.

§3. Constituirea de parte civila. Procedură. Constituirea de parte civila cunoaşte următoarele reguli:

Ø constituirea de parte civila in procesul penal reprezintă o opţiune a persoanei vătămate, aceasta putând opta in egala măsură pentru repararea prejudiciului in faţa instanţei civile. Ca excepţie, art. 17 prevede că acţiunea civila se porneşte şi se exercită şi din oficiu (in

cadrul procesului penal), când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă;

Ø constituirea de parte civila se poate face in scris sau verbal in faţa organului judiciar penal competent;

Ø constituirea de parte civila se poate face oricând in cursul urmăririi penale, iar in fază de judecată până la citirea actului de sesizare in faţa primei instanţe (art.15). Constituirea tardivă reprezintă cauză de nulitate relativă ce poate fi confirmată prin acceptarea inculpatului.

§4. Drepturile şi obligaţiile părţii civile. Partea civila are drepturile şi obligaţiile oricărei părţi din proces dar numai in latura civila.

Partea responsabila civilmente – art 24 al 3 CPP- persoana chemată in procesul penal pentru a răspunde pentru prejudiciile cauzate de inculpat ( răspundere pentru fapta altuia, ex: răspunderea parinţilor pentru prejudiciile cauzate de minori)

Secţ.4. Partea responsabila civilmente

§1. Noţiune. Potrivit art. 24 alin. 3 persoana chemată in procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta invinuitului sau inculpatului, se numeşte parte responsabila civilmente.

Partea responsabila civilmente intervine in ipotezele de răspundere civila pentru fapta altuia: răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 C. civ.), răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor lor (art. 1000 alin. 3 C. civ.), etc

§2. Modalităţile de constituire de parte responsabila civilmente. Procedură. Constituirea de parte responsabila civilmente cunoaşte două modalităţi:

1. introducerea in cauză

Ø la cererea părţii civile / din oficiu de către organul judiciar penal in ipotezele in care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, iar acţiunea civila se exercită din oficiu.

Ø oricând in cursul urmăririi penale, iar in fază de judecată până la citirea actului de sesizare in faţa primei instanţe

2. intervenţia voluntară

Ø la cererea părţii responsabile civilmente Ø oricând in cursul urmăririi penale, iar in fază de judecată până la terminarea cercetării

judecătoreşti in faţa primei instanţe introducerea in cauză intervenţia voluntară

nu există manifestare de voinţă a părţii responsabile civilmente

există manifestarea expresă de voinţă a părţii responsabile civilmente

cererea părţii civile (nu la cererea inc.) / din oficiu de către OJP in cazul exercitării AC din

voinţa părţii responsabile civilmente

oficiu

termen limită : citirea actului de sesizare in faţa primei instanţe

termen limită : terminarea cercetării judecătoreşti in faţa primei instanţe

raţiune: acest termen ce depăşeşte momentul tradiţional al citirii actului de sesizare este recunoscut in favoarea părţii responsabile civilmente → permite acesteia să-şi susţină o apărare proprie in raporturile săle cu inculpatul. Ex.: neindeplinirea condiţiilor de răspundere civila pentru fapta altuia.

→ dacă partea civila are capacitate deplină de exerciţiu, instanţa nu poate introduce din oficiu in cauză persoana care, potrivit legii, răspunde pentru pagubele săvârşite de inculpat

→ normele referitoare la partea responsabila civilmente sunt instituite in favoarea creditorului (a părţii civile), nu in favoarea debitorului (a inculpatului).

Enumerarea părţilor este limitativă, procurorul nu este parte ci participant alaturi de instanţa de judecată.

Subiecţii procesuali ce pot inlocui părţile:

-­‐ Succesori- art 21 CPP ( nu pot interveni in latura penala a cauzei având in vedere că răspunderea este personala). In latura civila se poate transmite calitatea de subiect pasiv moştenitorilor.

-­‐ Reprezentanţii – 2 categorii: reprezentanţi legali, reprezentanţi convenţionali ( ipoteza persoanei juridice: este reprezentată in procesul de reprezentantul legal al acesteia; reprezentantul conventional- apărător – poate să asiste sau să reprezinte. Apărătorul asistă atunci când partea este alaturi de el).

-­‐ Substituţi procesuali- drept propriu pe care îl exercită in numele unei alte persoane- ex: este substitut procesual in ipoteza plângerii prealabile soţul pentru soţie sau soţia pentru soţ

3. Subiecţii procesuali care pot inlocui părţile in procesul penal

§1. Noţiune. Subiecţii procesuali care inlocuiesc părţile in procesul penal sunt acele persoane fizice sau juridice care preiau in anumite ipoteze drepturile şi obligaţiile părţilor.

§2. Categorii. Pot fi subiecţi procesuali care inlocuiesc părţile in procesul penal: 2.1. Succesorii. Prin succesori se inţeleg persoanele fizice sau juridice care succed in drepturile persoanelor fizice decedate sau a persoanelor juridice reorganizate, desfiinţate sau dizolvate. Succesorii intervin in latura civila a cauzei (art. 21). 2.2. Reprezentanţii. Prin reprezentanţi se inţeleg persoanele împuternicite in proces să efectueze acte procesuale in numele şi in interesul unor părţi din proces in temeiul unei împuterniciri legale (reprezentarea legala) sau convenţionale (reprezentarea convenţionala). Reprezentanţii intervin in latura penala şi in latura civila a cauzei.

A. Reprezentarea legala intervine, spre exemplu, in următoarele ipoteze:

1) in cazul in care procurorul propune judecătorului arestarea preventivă a inculpatului, art. 1491

alin. 6 dispune: in cazul in care inculpatul se afla in stare de reţinere sau de arestare potrivit art. 146 şi din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus in faţa

judecătorului, propunerea de arestare va fi examinată in lipsă inculpatului, in prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a formula concluzii.

2) in procedura de prelungire a arestării preventive, art. 159 alin. 4 dispune: in cazul in care inculpatul arestat se afla internat in spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus in faţa instanţei sau când, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate, deplasărea să nu este posibila, propunerea va fi examinată in lipsă inculpatului, dar numai in prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.

3) atunci când subiectul pasiv al acţiunii penale este persoana juridică, potrivit art. 4792 alin. 2, aceasta este reprezentată la indeplinirea actelor procesuale şi procedurale de reprezentantul sau legal. Dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a inceput urmărirea penala şi împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta. In cazul in carepersoana juridică nu îşi numeşte un mandatar, acesta este desemnat de organul de urmărire penala sau de instanţa de judecată din rândul practicienilor in insolvenţă autorizaţi potrivit legii.

B. Reprezentarea convenţionala intervine in bază unui contract de mandat.

In fază de judecată, atât in primă instanţă, cât şi in căile de atac, potrivit art. 174, in principiu, reprezentarea convenţionala a tuturor părţilor este posibila fără restricţii. Reprezentarea convenţionala este asigurată de apărătorul părţilor, avocat ce are depusă la dosar împuternicirea avocaţiala. Reprezentarea se deosebeşte de asistenţă prin aceea că in ipoteza celeui dintâi partea reprezentată lipseşte de la desfăşurarea actului, pe când in ipoteza asistenţei, partea e prezentă şi e asistată de avocatul acesteia.

In privinţa inculpatului sunt posibile două excepţii:

1) cazul in care prezenţa inculpatului este obligatorie:

Ø inculpat minor. Excepţie: când există dovada sustragerii acestuia de la judecată. Ø inculpat arestat.

2) cazul in care instanţa consideră necesară prezenţa inculpatului la judecată → aducerea inculpatului cu mandat de aducere.

2.3. Substituţii procesuali. Prin substituţi procesuali se inţeleg acei subiecţi procesuali care efectuează acte procesuale in nume propriu pentru realizarea unui drept al părţilor. Ex.: plângerea penala poate fi introdusă de copilul major pentru părinţi sau de un soţ pentru celalalt soţ; apelul sau recursul poate fi formulat şi de către soţul inculpatului.Pentru a produce efecte juridice, actul realizat de substitutul procesual are nevoie de confirmarea titularului dreptului.

succcesorii reprezentanţii substituţii procesuali

au un drept propriu pe care îl exercită in interes propriu

nu au un drept propriu, ci acţionează in numele şi in interesul părţii

au un drept propriu pe care îl exercită in nume propriu, dar in interesul părţii

Apărătorul

Apărătorul reprezintă o institutie strâns legată de cea a părţilor pentru ca acesta asistă părţile in procesul penal. – avocat care participă intr-un proces penal.

Nu este o parte in proces ci el se plasează pe poziţia părţii pe care o asistă, el nu este o parte ci asistă una dintre părţile procesului penal, de aceea drepturile apărătorului sunt grefate pe drepturile părţii pe care o reprezintă.

In sistemul român exista 2 categorii de asistenţă juridică: obligatorie, facultativă.

Obligatorie- in anumite situaţii legiuitorul a considerat că este absolut obligatoriu ca inculpatul să aiba avocat alaturi, lipsă avocatului -> nulitate absolută.

Cazurile de asistenţă juridică obligatorie: ( art 171 CPP al 2 al 3)

-­‐ Se refera la situaţii in care inculpatul este vulnerabil: ex- inculpat minor, inculpatul este in stare de arest preventiv, internat intr-un centru de reeducare sau institut medical.

-­‐ Ori de câte ori organul de urmărire penala sau instanţa consideră că invinuitul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea

-­‐ In fază de judecată – caz special- ori de câte ori săncţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea ce face subiectul cauzei este mai mare de 5 ani.

Atunci când asistenţa juridică este obligatorie, persoana acuzată are dreptul să îşi aleagă un apărător. Dacă acuzatul nu îşi alege un apărător i se va desemna unul din oficiu. Acesta intotdeauna intervine in mod subsidiar ( prima dată acuzatul are dreptul să îşi aleagă un avocat). După numirea unui avocat din oficiu acuzatul are in continuare dreptul de a îşi alege un avocat-> alegerea duce la incetarea mandatului avocatului din oficiu

Asistenţa juridică facultativă:

Ori de câte ori nu suntem intr-un caz de asistenţă juridică obligatorie. In aceste cazuri totdeauna vom avea avocaţi aleşi. In ipotezele de asistenţă juridică obligatorie lipsă avocatului conduce la săncţiunea nulităţii absolute ale acelor acte efectuate in lipsă avocatului (!).

O persoană se poate apara singură doar in cazurile de asistenţă facultativă.

Obligaţia avocatului de a fi prezent la efectuarea anumitor acte:

-­‐ Dacă apărătorul lipseşte şi nu îşi asigură substituirea printr-un alt avocat se va numi un avocat din oficiu care să îl inlocuiască. Când lipseşte riscă aplicarea unei amenzi judiciare.

Drepturile apărătorului in procesul penal:

-­‐ In fază de urmărire penala- art 172 – are dreptul să participe la toate actele de urmărire penala, nu doar audierea invinuitului sau inculpatului ci şi audierea martorilor

-­‐ Are drepturi grefate pe drepturile părţii pe care o reprezintă ( poate formula cereri, memorii, plângeri)

-­‐ In fază de judecată are dreptul de a participa la toate şedinţele de judecată + toate drepturile părţii reprezentate.

Apărătorul in procesul penal

§1. Noţiune. Apărătorul reprezintă acel avocat, membru al unui Barou (a se vedea Legea nr. 51/1995 privind organizarea profesiei de avocat), introdus in procesul penal pentru a susţine interesele părţilor. Apărătorul nu are o poziţie procesuala proprie, ci se situează pe poziţia procesuala a părţii pe care o asistă sau o reprezintă.

§2. Modalităţile de participare a apărătorului in procesul penal. Un avocat poate participa in procesul penal ca apărător prin două modalităţi:

1) alegerea de către parte şi incheierea unui contract de asistenţă juridică in ipotezele de asistenţă juridică facultativă / obligatorie;

2) desemnarea din oficiu la cererea organului judiciar penal de către Serviciul de Asistenţă Juridică din cadrul Barourilor in ipotezele de asistenţă juridică obligatorie atunci când partea nu are apărător ales. Apărătorul ales are intotdeauna prioritate faţă de apărătorul din oficiu. Potrivit art. 171 alin. 5

delegaţia apărătorului desemnat din oficiu incetează la prezentarea apărătorului ales.

§3. Asistenţa juridică. Feluri. Asistenţa juridică este de două feluri:

1) asistenţa juridică facultativă – reprezintă regula in procesul penal şi intervine atunci când legea nu impune cu titlu obligatoriu asistenţa apărătorului, ci această asistenţă de specialitate intervine doar ca rezultat al dreptului de apreciere al părţii;

2) asistenţa juridică obligatorie – intervine doar in cazurile expres prevăzute de lege in anumite ipoteze in care legiuitorul consideră, sub săncţiunea nulităţii absolute, că se impune asistenţa apărătorului. Asistenţa obligatorie poate fi exercitată de un apărător ales, iar in lipsă acestuia, de un apărător din oficiu ale cărui onorarii sunt asigurate din fondurile Ministerului Justiţiei.

§4. Ipoteze de asistenţă juridică obligatorie. Asistenţa juridică obligatorie poate fi împărţită in următoarele două categorii:

4.1. asistenţa juridică obligatorie a invinuitului / inculpatului. Potrivit art. 171 alin. 2, in fază de urmărire penala şi in fază de judecată, aceasta intervine in următoarele ipoteze:

1) când invinuitul sau inculpatul este minor. 2) când invinuitul sau inculpatul este internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical

educativ; 3) când invinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat chiar in altă cauză; 4) când faţă de invinuit sau inculpat a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau

obligarea la tratament medical chiar in altă cauză; 5) atunci când organul de urmărire penala sau instanţa apreciază că invinuitul ori inculpatul nu şi-ar

putea face singur apărarea; 6) in alte cazuri prevăzute de lege .

In bază art. 171 alin. 3, in cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi in cauzele in care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsă detenţiunii pe viaţă sau pedeapsă inchisorii de 5 ani sau mai mare.

Nerespectarea dispoziţiilor privind asistenţa obligatorie a invinuitului / inculpatului este săncţionată cu nulitatea absolută.

Pentru a preveni aplicarea săncţiunii nulităţii absolute in cazul absenţei apărătorului ales, art. 171 alin. 41 prevede:

Ø când asistenţa juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat la data stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penala sau la termenul de judecată fixat şi nici nu asigură substituirea, pleacă sau refuză să efectueze apărarea, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l inlocuiască, acordându-i timpul necesar pentru pregătirea apărării - textul are in vedere procedurile de comparare imediată a invinuitului sau inculpatului (proceduri urgente; ex: procedura de soluţionare a cererilor procurorului de dispunere a arestării preventive)

Ø in cursul judecăţii, după inceperea dezbaterilor, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales lipseşte nejustificat la termenul de judecată şi nu asigură substituirea, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l inlocuiască, acordând un termen de minimum trei zile pentru pregătirea apărării. 4.2. asistenţa juridică obligatorie a celorlalte părţi. Potrivit art. 173 alin. 3, aceasta intervine

atunci când organul judiciar (organul de urmărire penala sau instanţa) apreciază că, din anumite motive, partea vătămată, partea civila sau partea responsabila civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea şi se impune asistenţa de specialitate a apărătorului.

§5. Drepturile apărătorului. Apărătorul invinuitului / inculpatului, precum şi a celorlalte părţi are următoarele drepturi:

1) dreptul de a asista partea Ø in fază de urmărire penala, apărătorul are dreptul de a asista la efectuarea oricărui act de

urmărire penala Pentru a-şi putea exercita acest drept, apărătorul are dreptul de a fi incunoştinţat de

către organul de urmărire penala de data şi locul efectuării acestora. Lipsă apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penala dacă există dovada că acesta a fost incunoştinţat, exceptând ipoteza in care prezenţa invinuitului sau inculpatului este obligatorie şi asistenţa acestuia este, la rândul sau, obligatorie. Spre exemplu, la audierea unui martor apărătorul invinuitului sau inculpatului are dreptul, nu obligaţia de a fi prezent. In schimb la audierea invinuitului sau inculpatului, atunci când acesta se afla intr-una din situaţiile prevăzute de art. 171 alin. 2, prezenţa apărătorului este obligatorie sub săncţiunea NA.

In fază de judecată, apărătorul are dreptul de a asista la toate actele de judecată.

2) dreptul de a reprezenta partea atunci când legea permite. Spre deosebire de asistenţă, reprezentarea presupune absenţa părţii asistate de apărător, apărătorul fiind prezent la desfăşurarea actelor de urmărire penala sau de judecată şi reprezentând partea care lipseşte (a se vedea art. 174).

3) dreptul de a formula cereri, memorii, de a invoca excepţii 4) dreptul de a lua contact cu invinuitul sau inculpatul arestat preventiv, cu asigurarea

confidenţialităţii convorbirilor 5) dreptul de a se plânge dacă cererile săle nu au fost acceptate 6) dreptul de a exercita in fază de judecată drepturile procesuale ale părţilor (dreptul de a lua

cunoştinţă de dosarul cauzei, dreptul de a formula cereri, de a ridica excepţii, de a pune concluzii) §6. Obligaţiile apărătorului. Potrivit art. 172 alin. ultim, apărătorul ales sau din oficiu este obligaţ să asigure asistenţa juridică. Pentru nerespectarea acestei obligaţii, organul de urmărire penala sau instanţa de judecată poate sesiza conducerea baroului din care face parte avocat pentru a se lua măsurile corespinzătoare potrivit legii.

Potrivit art. 198 alin. 3 lipsă nejustificată a apărătorului ales sau desemnat din oficiu fără a asigura substituirea, in condiţiile legii, ori inlocuirea sau refuzul acestuia de a asigura apărarea se săncţionează cu amendă judiciară de la 250 lei la 3.000 lei.

Din greşeala, Legea nr. 202/2010 a mai introdus o dată această abatere judiciară in art. 198 alin. 1 lit. b1, săncţiunea fiind aceea de la 100 la 1000 lei.

§7. Săncţiuni. Potrivit art. 197 alin. 2, sunt prevăzute sub săncţiunea nulităţii absolute dispoziţiile relative la asistarea invinuitului sau inculpatului de către apărător, când aceasta este obligatorie potrivit legii. Asistenţa obligatorie a celorlalte părţi nu este prevăzută sub săncţiunea nulităţii absolute, fiind incidente dispoziţiile art. 197 alin. 4.

ACŢIUNEA PENALA

Acţiunea penala

§1. Noţiune. Acţiunea penala reprezintă mijlocul procesual prin care conflictul de drept penal născut dintr-o infracţiune este adus in faţa jurisdicţiei penale pentru a fi soluţionat şi pentru a se aplica săncţiuni penale.

§2. Particularităţi. Acţiunea penala prezintă următoarele particularităţi

1) este o acţiune publică, de stat „ (..) prin ea se valorifică dreptul penal substanţial sau material, care este un drept eminamente public; are ca obiect un conflict de drept penal substanţial, adică de drept public; prin ea se valorifică un drept subiectiv public al Statului; este independentă de prejudiciul civil cauzat prin infracţiune, afară de cazul in care dauna privată ar fi un element constituitiv al infracţiunii; se exercită pentru aplicarea săncţiunilor de drept penal care au caracter public, in interesul apărării sociale, al realizării justiţiei penale, deci in interes public; asupra ei nu are loc transăcţia privată. Astfel, acţiunea penala este publică prin natura, obiectul, scopul şi exerciţiul ei. Acţiunea penala este totdeauna publică, chiar şi când punerea in mişcare ar fi subordonată unei condiţii de punibilitate şi de procedibilitate (plângere, autorizaţie, etc) fiindcă această exigenţă nu alterează structura acţiunii penale şi de indată ce această condiţie s-a indeplinit sau impedimentul s-a inlaturat, devine liber exerciţiul acţiunii penale” [Pop II, p. 430].

2) este obligatorie – acţiunea penala trebuie să fie pusă in mişcare ori de câte ori sunt indeplinite condiţiile legale

„Astfel, Ministerul public, ca organ al acuzării, este obligaţ să pună in mişcare acţiunea penala. Dar această obligaţiune subsistă numai dacă există condiţiile legale in ce priveşte existenţa infracţiunii, culpabilitatea, punibilitatea şi urmărirea. In acest caz, conform principiului legalităţii, Ministerul public este obligaţ să pună in mişcare acţiunea penala şi să o exercite. (...) Opus acestuia este principiul oportunităţii in bază căruia punerea in mişcare şi exerciţiul acţiunii penale nu este obligatorie, ci facultativă, deşi există condiţiile ei legale. In bază acestuia, Ministerul public are libertăţea, facultatea de a se abţine de la punerea in mişcare a acţiunii penale şi de la exerciţiul acesteia pentru consideraţiuni de oportunitate sociala şi politică. Astfel Ministerul public are puterea discreţionară in ce priveşte punerea in mişcare şi exerciţiul acţiunii penale, desigur in condiţiile prevăzute de lege; de aceea acest principiu se mai numeşte şi principiul discreţionalităţii. Se mai poate zice că Ministerul public poate dispune de acţiunea penala după consideraţiuni de oportunitate; oportunităţii i se săcrifică legalitatea; aşa incât am putea numi acest principiu şi principiul disponibilităţii” [Pop II, p. 439-440].

3) este indisponibila – odată pusă in mişcare acţiunea penala nu mai poate fi retrasă, trebuind să fie continuată până la epuizare

„Astfel Ministerul public, odată ce a pus in mişcare acţiunea penala, nu o poate retrage, revoca, fiindcă ar fi ajuns la concluzie contrară urmăririi, sau pentru alt motiv, ci va fi obligaţ să exercite acţiunea penala, putând pune insă concluziuni de nevinovăţie, sau de nepedepsire, sau de neurmărire, dacă in acest sens s-a schimbat aprecierea, convingerea să; aceste concluziuni de nevinovăţie, etc, nu implică revocarea acţiunii penale, ci susţinerea sau exerciţiul ei in concordanţă cu convingerea să din urmă pe care o va şi motiva; şi aceste concluziuni nu vor trebui să fie insuşite de instanţă, şi deci să conducă la achitare, etc, ci instanţa le va aprecia şi va judeca după convingerea să; şi judecata va putea fi in opunere cu concluziile de neurmărire etc ale Ministerului

public. Astfel Ministerul public nu poate desista la acţiunea penala pusă in mişcare; nu poate desvesti pe judecătorul investit cu acţiunea să; el nu mai este stăpânul acţiunii declanşate; aceasta va trebui să fie continuată până ce instanţa va da hotărâre definitivă asupra ei. (...) Există şi sistemul care aplică principiul disponibilităţii de acţiunea penala in sensul că procesul penal poate continua numai atât timp cât Ministerul public susţine acţiunea penala şi incetează in momentul când acesta desistă dela acţiunea penala, de la acuzare; şi din acest moment instanţa nu mai poate judeca; aşa incât in sistemul acesta, se aplică nu numai la iniţierea procesului, ci in tot cursul lui, in fiecare moment principiul că fără acuzare nu este judecată; există insă corectivul acuzei private subsidiare” [Pop II, p. 456].

4) este indivizibila - acţiunea penala se extinde asupra tuturor celor care au participat la săvârşirea infracţiunii;

5) este personala - acţiunea penala poate fi exercitată numai împotriva persoanelor fizice sau juridice care au calitatea de participanţi la săvârşirea infracţiunii.

6) este autonomă - acţiunea penala nu este dependentă de nici o altă acţiune, ci ea este acţiunea principala in procesul penal.

§3. Desfăşurarea acţiunii penale

In desfăşurarea ei acţiunea penala are 3 momente: punerea in mişcare a acţiunii penale, exercitarea acţiunii penale şi stingerea acţiunii penale. (publică, obligatorie, indisponibila)

Principiul care guvernează acţiunea penala este acela potrivit căruia in actuala reglementare actiunea penala odata pusă in mişcare nu poate fi retrasă, nu se poate renunţa la ea .Aceasta este o consecinţă a principiului legalitatii.

Desfăşurarea acţiunii penale presupune parcurgerea in mod obligatoriu a 3 etape:

-­‐ Punerea in mişcare a acţiunii penale -­‐ Exercitarea acţiunii penale -­‐ Stingerea acţiunii penale

Punerea in mişcare a acţiunii penale inseamnă formularea actului de inculpare prevăzut de lege. Titularul punerii in mişcare a acţiunii penale este unul singur in toate cazurile in actuala reglemenetare: Ministerul Public prin intermediul procurorilor.

Ministerul Public are competenţa de a pune in mişcare acţiunea penala atât in cazurile in care acţiunea penala se pune in mişcare din oficiu, când este obligatorie cât şi celelelate cazuri când acţiunea penala se poate pune in mişcare doar dacă este indeplinită o condiţie procedurala.Ceea ce inseamnă că in absenţa condiţiei, acţiunea penala nu poate fi pusă in mişcare. Este vorba despre condiţia privind plângerea prealabila a persoanei vătămate, existenţa unei sesizari sau a unei autorizări din partea organului competent prevăzut de lege precum şi a oricărei alte condiţii necesară pentru punerea in mişcare sau pentru exercitarea acţiunii penale (enumerarea nu este limitativa).Ministerul Public poate să pună in mişcare acţiunea penala in actuala reglementare, fie in cursul urmăririi penale, fie la sfârşitul urmăririi penale. In cursul urmăririi penale, procurorul pune in mişcare acţiunea penala prin ordonanţă motivată.

La sfârşitul urmăririi penale procurorul pune in mişcare acţiunea penala prin rechizitoriu. In cursul judecătii in cazurile de extindere a procesului penal pentru alte fapte sau pentru alte persoane, procurorul pune in mişcare acţiunea penala prin declaraţie orala dată in faţa instanţei penale.

Prin derogare de la regula competenţei Ministerului Public ,instanţa penala pune in mişcare acţiunea penala in 2 situaţii:

In cursul judecătii:

-­‐ In cazurile de extindere a acţiunii penale ( instanţa judecătoarească are competenţa exclusivă) din oficiu

-­‐ In cazurile de extindere a procesului penal pentru alte fapte şi pentru alte persoane dacă sunt indeplinite condiţiile prevăzute de lege şi numai dacă procurorul nu participă la sedinţa de judecată In actuala reglementare persoana vătămată (persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune) poate să pună in mişcare acţiunea penala, doar intr-o singură situaţie- ca o consecinţă a eliminării plângerilor prealabile directe- şi anume pe calea plângerii contra soluţiilor Ministerului Public de neurmărire sau de netrimitere in judecată. Cu privire la condiţiile punerii in mişcare a acţiunii penale care inseamnă formularea acuzaţiei oficiale împotriva unei persoane cu privire la săvârşirea unei fapte penale acestea, nu sunt prevăzute de lege. (art 234+art 235 partea speciala a CPP – prevede ca acţiunea penala poate fi pusă in mişcare dacă sunt temeiuri fără să precizeze in ce constau temeiurile de punere in mişcare a acţiunii penale). In legătură cu acestă prevedere generala s-a considerat in doctrină şi in practica penala că nu există nici o deosebire intre inceperea urmăririi penale care conduce la dobândirea calităţii de invinuit şi punerea in mişcare a acţiunii penale care determină dobândirea calităţii de inculpat. !!!!!Părere prof- nu suntem de acord cu acest punct de vedere chiar dacă lipseşte o prevedere expresă in codul de procedura penala. După părerea noastră pentru inceperea urmăririi penale sunt suficiente indiciile temeinice. Pentru punerea in mişcare a acţiunii penale insă trebuie să existe probe, nu sunt suficiente indiciile temeinice. Argument juridic- faţă de prevederile cuprinse in art 9 al 1 din CPP realizarea obiectului acţiunii penale de tragere la răspundere penala a persoanei cu privire la care există presupunerea că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penala, nu poate avea loc pe bază unor simple indicii chiar dacă ele sunt temeinice, ci trebuie să existe probe ( in sensul art 63 al 1 CPP ). Aceasta inseamnă că in prealabil este necesar să fie incepută urmărirea penala. Inceperea urmăririi penale are drept consecinţă dobandirea de către o persoană a calităţii de invinuit sau de suspect. Inceperea urmăririi penale se poate dispune de procuror in toate cazurile şi de organele de cercetare penala in cazurile in care se efectuează acte de cercetare penala insă in acest caz sub condiţia confirmării ulterioare de către procurori in maxim 48h, ceea ce inseamnă că inceperea urmăririi penale aparţine Ministerului Public in toate cazurile. ( MP dispune inceperea urmăririi penale sau o controlează) Odata pusă in mişcare acţiunea penala ea produce 2 efecte care sunt obligaţorii:

-­‐ Invinuitul devine inculpat (este indispensăbil, este partea principala, partea acuzată a procesului penal, inculpat=acuzat)

-­‐ Posibilitatea exercitării acţiunii penale. Acţiunea penala odată pusă in mişcare poate fi exercită in tot cursul procesului penal până in momentul soluţionării definitive a acestuia. Sunt insă anumite situaţii in care punerea in mişcare sau exerciţiul acţiunii penale este împiedicată. Aceste situaţii poartă denumirea generică de cauze care împiedică punerea in mişcare sau exerciţiul acţiunii

penale. Ele împiedică insuşi procesul penal. Aceste cazuri sunt enumerate limitativ in art 10. Această tehnică legislativă de enumerare se gaseşte şi in noul cod de procedura penala. Acestea se împart in 2 mari categorii:

-­‐ Cazuri de împedicare care lispsesc acţiunea penala de temei -­‐ Cazuri de împiedicare care lipsesc acţiunea penala de obiect

Cazurile care fac ca acţiunea penala să fie lipsită de temei sunt situaţii care atunci când sunt stabilite conduc la concluzia că lipseşte insăşi infracţiunea care reprezintă temeiul acţiunii penale precum şi la concluzia că este exclusă răspunderea penala. De asemenea aceste cazuri au intotdeauna un caracter definitiv şi obligatoriu.

• Fapta nu există – nu există probe din care să rezulte că s-a săvârşit o faptă materiala • Fapta nu este prevăzuta de legea penala – s-a săvârşit o fapta materiala dar ea nu este incriminată • Fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni • Fapta nu a fost săvârşită de invinuit sau inculpat- se consideră ca fapta nu a fost săvârşită de invinuit

sau inculpat atunci când din probele administrate rezultă ca invinuitul sau inculpatul nu a săvârşit fapta-> nu inseamnă că nu există fapta sau ca fapta nu este prevăzută de legea penala ci inseamnă ca fapta a fost săvârşită de o alta persoană.

• Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii – elementele de fapt trebuie să se regăsească in norma de incriminare, fapta materiala trebuie să se suprapună pe structura normei de incriminare, adică să fie indeplinite toate cerinţele privind subiectul activ, subiectul pasiva obiectul material, legătura de cauzalitate, latura subiectivă, forma de vinovăţie, scopul, mobilul (tipicitatea).

• Când există o cauza care inlatură caracterul penal al faptei- acţiunea penala este împedicată Cazurile care fac ca acţiunea penala să fie lipsită de obiect: Desemenează acele situaţii care stabilesc fie existenţa unei cauze de inlaturare a răspunderii penale fie existenţa unei condiţii de procedură privind punerea in mişcare sau exerciţiul acţiunii penale. Cazurile sunt urmatoarele:

• Lipseşte plângerea prealabila a persoanei vătămate, sesizarea sau autorizarea organului competent prevăzut de lege ( ex: in cazul infracţiunilor contra ordinii şi discipliniii generale- sesizarea comandantului, in cazul magistraţilor, judecătorilor, procurorilor etc, se cere incuviinţarea secţiei din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii in vederea formarii unor anumite acte prevăzute de lege- percheziţionare, reţinere, arestarea) sau o altă condiţie prevăzută de lege (plângerea prealabila- mod special de sesizare a organului de urmărire penala, ea se adresează doar organului de urmărire penala, nu se poate adresă direct instanţei, este vorba in general de infracţiunile de gravitate redusă care se formează datorită interesului personal al victimei infracţiunii, in aceste cazuri :domeniul asă numitei acţiuni penale private)

• A intervenit amnistia,prescripţia, decesul sau radierea persoanei juridice atunci când aceasta are calitate de făptuitor.Amnistia şi prescripţia împiedică punerea in mişcare a acţiunii penale pentru că sunt cauze de inlaturare a acţiunii penale, amnistia poate determina chair ştergerea infracţiunii. In ceea ce priveste prescripţia ,situaţia este mai delicată. In ceea ce priveste decesul persoanei fizice care are calitate de invinuită sau inculpat ,împedică acţiunea penala- acţiunea penala este individuala, nu trece asupra succesorilor. In cazul in care persoana juridică este radiată împiedica acţiunea penala, aceasta presupune operaţiuni administrative de ştergere din registrul comerţului.

• A fost retrasă plângerea prealabila a persoanei vătămate,împacarea părţilor- cauze care conduc la inlaturarea răspunderii penale atunci când acţiunea este condiţionată de plângere prealabila. Acordul de mediere nu este o nouă situaţie de inlaturare a răspunderii penale ci este o modalitate particulară

de împăcare a părţilor care intr-o asemenea situaţie nu se realizează in mod direct ci se realizează prin intermediul unui mediator autorizat, de aceea in privinţa acordului de mediere este incidentă şi legea nr 192/2006 privind profesia de mediator. Acordul de mediere este introdus pentru prima dată in art 10 lit h din CPP prin legea nr 202/2010- împăcarea poartă denumirea de acord de mediere care este prezentat organului de urmărire penala şi instanţei judecătoresti. Medierea poate fi de 2 feluri : mediere extrajudiciară care intervine inainte de declanşarea procesului penal ( de inceperea urmării penale) sau poate interveni in proces după inceperea urmării penale,caz in care medierea împiedică punerea in mişcare a acţiunii penale şi exerciţiul acţiunii penale. Ea nu se găseşte in Codul Penal printre cauzele care inlatură răspunderea penala. Potrivit legii speciale 192/2006, atunci când părţile recurg la serviciile unui mediator operează după caz suspundarea urmăririi penale şi suspendarea judecăţii până in momentul finalizării procedurii de mediere. Suspendarea poate opera pe o perioada limitată, pe o perioada de cel mult 2 luni, urmând ca la expirarea duratei procesul să se reia.

Acţiunea penala este lipsită de obiect- constă in aceea că s-a inlocuit răspunderea penala. Acest caz este inaplicabil pentru fază de urmărire penala.- nu mai este prevăzut in NCP

Există o cauză de nepedepsire din CP sau legi speciale – desistarea, împedicarea producerii rezultatului, instigarea neurmată de executare in cazul in care pedeapsă este de cel mult 2 ani, retragerea in timp util a mărturiei mincioase etc

• Exista autoritate de lucru judecat- are la bază principiul „ne bis in idem”. Produce 2 efecte: un efect pozitiv:din momentul in care o hotărâre judecătorească in materie penala devine definitivă, intrând in puterea de lucru judecat, ea poate fi pusă in executare; un efect negativ: o nouă urmărire şi o nouă judecată pentru aceeaşi fapta şi in privinţa aceleaşi persoane ,chiar sub o altă incadrare juridică- este inadmisibila

Exercitarea acţiunii penale

Exercitarea acţiunii penale apartine exclusiv Ministerului Public. In toate cazurile ea reprezintă o obligaţie nu o facultate. In fază de urmărire penala se materializează prin trimiterea in judecată care se realizează prin intocmirea rechizitoriului. In fază de judecată exercitarea acţiunii penale se realizează prin susţinerea invinuirii de către procuror in faţa instanţei penale. Astfel in exercitarea acţiunii penale in cursul judecăţii procurorul pune concluzii, ridică excepţii, formulează cereri şi uzează de căile de atac prevăzute de lege. Acţiunii penale i se opune in cursul exerciţiului acesteia contraacţiunea care este exercitată de inculpat, personal şi prin apărător. Contraacţiunea se materializeză in folosirea tuturor mijloacelor de apărare prevăzute de lege.

Stingerea urmăririi penale:

In ceea ce priveşte stingerea acţiunii penale nu există o prevedere expresă in codul de procedură penala actuala. (există in NCPP ). Stingerea acţiunii penale se realizează, după părerea noastră, in fază de urmărire penala prin scoaterea de sub urmărire penala, incetarea urmăririi penale, clasărea.

In fază de judecată- rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti.

In fază de urmărire penala procurorul poate dispune scoaterea de sub urmărire penala, dacă sunt indeplinite 2 condiţii: dacă există invinuit sau inculpat in cauză, dacă este prezentă vreuna din cauzele de împiedicare prevăzute in art 10- lit A-E- > dintre cele care fac acţiunea penala să fie lipsită de temei.

Procurorul dispune incetarea urmăririi penale dacă sunt indeplinite 2 condiţii:

-­‐ Există invinuit sau inculpat in cauză -­‐ Este prezent vreunul din cauzele de împiedicare prevăzute in art 10 F-J care fac ca acţiunea penala

să fie lipsită de obiect.

Dacă in cazul scoaterii de sub urmărire inseamna fie că nu există infracţiune fie că nu există răspundere penala, in cazul incetarii urmăririi penale inseamnă doar ca lipseşte o condiţie procedurala de punere in mişcare sau de exercitare a acţiunii penale, ceea ce inseamnă ca ulterior dacă această condiţie este indeplinită acţiunea penala va putea fi pusă in mişcare şi exercitată (ex: a lipsit incuviinţarea camerei din care făcea parte senatorul-> s-a dispus in fază de judecată incetarea procesului penal, insă ulterior această condiţie a fost indepinită şi urmărirea a fost reluată)

Clasărea poate fi dispusă doar dacă nu există invinuit sau inculpat in cauză şi este prezent unul din cauzele de împedicare prevăzute de lege. După părerea noastră, in actuala reglementarea clasărea cauzei in poate interveni doar in cazurile care operează „in rem” adică fără referire la o persoană, adică atunci când fapta materiala are cauze obiective, când fapta nu se datorează unei persoane.

In practica clasărea intervine frecvent in acele cazuri cu autori necunscuti ( se asteapta împlinirea termenului de prescriptie după care se dă clasărea). In toate cazurile procurorul se pronunţa, cu titlu de regula generala, prin rezoluţie. Procurorul va da ordonanţă doar atunci când se prevede expres.

In fază de judecată instanţa penala dă o soluţie de achitare dacă există inculpat in cauză şi dacă este prezent vreunul din cazurile prevăzute in art 10 lit a-e care fac ca acţiunea penala să fie lipsită de temei.

Instanţa de judecată dă incetarea procesului penal când există inculpat in cauza şi este prezent unul din cauzele care fac acţiunea penala să fie lipsită de obiect (art 10 lit f-j).

Instanţa pronuntă o soluţie de condamnare atunci când din probele administrate rezultă că a fost săvârşită o faptă materiala, fapta materiala este infracţiune, fapta este săvârşită de inculpat, iar acesta răspunde penal.

Continuarea procesului penal

Este un important mijloc de apărare ( prevăzut şi in NCPP) şi este posibila in cazurile de amnistie, prescripţie, retragerea plângerii prealabile precum şi in cazurile in care a intervenit vreuna din cauzele de nepedepsire sau impunitate. In aceste cazuri inculpatul ar putea cere continuarea procesului penal in cursul judecătii, pentru a obţine o soluţie de achitare.

La finalul cercetării judecătoreşti, la finalul procesului penal, instanţa va putea da fie o soluţie de achitare, dacă in urma administrării probelor constată că a intervenit o cauză care face ca actiunea penala să fie lipsită de temei sau va putea de o soluţie de incetare a procesului penal dacă in urma judecătii instanţa penala constată că a intervenit o cauză dintre cele care fac ca acţiunea penala să fie lipsită de obiect.

ACŢIUNEA CIVILA

Acţiunea civila poate fi alaturată acţiunii penale in procesul penal. Ea are ca obiect tragerea la răspundere civila a persoanei cu privire la care există presupunerea că a săvârşit o infracţiune. In actuala reglementare, ea poate fi indreptată împotriva invinuitului sau inculpatului şi dacă este cazul şi a părţii responsabile civilmente. Atunci când se pune in mişcare şi se exercită in procesul penal alaturi de acţiunea penala, acţiunea civila prezintă următoarele trăsături:

-­‐ Izvorăşte din prejudiciul cauzat prin infracţiune -­‐ Acţiunea civila atunci când se alatură acţiunii penale are acelaşi temei ca acţiunea penala-

infracţiunea -­‐ Atunci când se pune in mişcare in procesul penal este o acţiune in responsabilitate delictuala, ea

are la bază răspunderea civila delictuala -­‐ Nu este o acţiune civila simpla, prezintă o fizionomie proprie, determinată de acţiunea penala -­‐ Poate fi exercitată in procesul penal, in principiu, doar la cererea părţii civile a unei persoane care

solicită ca repararea prejudiciului să se realizeze deodată cu soluţionarea procesului penal -­‐ Este divizibila -­‐ Are caracter facultativ, ea nu este obligatorie, are la bază dreptul de optiune procedurala al părţii

civile, al persoanei care pretinde un prejudiciu prin infracţiune. -­‐ Se exercita doar in faţa organelor judiciare penale. Ea poate fi exercitată in fază de urmărire

penala in faţa procurorului şi a organului de cercetare penala, iar in fază de judecată se exercită in faţa instanţei judecătoreşti.

-­‐ Are ca titular exclusiv persoana prejudiciată prin infracţiune, persoana care se constituie parte civila in procesul penal.

-­‐ Ministerul Public nu este titular al acţiunii civile. In mod excepţional, ea se exercită obligatoriu şi din oficiu in anumite situaţii ceea ce inseamnă că ea împrumută trăsături de oficialitate de la acţiunea penala şi anume in cazurile in care persoana prejudiciată prin infracţiune este o persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. In aceste cazuri Ministerul Public are obligaţia de a susţine din oficiu actiunea civila

-­‐ Are caracter accesoriu in raport cu acţiunea penala. Inseamnă ca soluţionarea acţiunii civile in procesul penal depinde de soluţionarea acţiunii penale.

Acţiunea civila, pentru a fi pusă in mişcare şi a fi exercitată in procesul penal, trebuie să indeplinească anumite condiţii stricte:

a. Să existe un prejudiciu care poate fi material sau moral b. Prejudiciul material sau moral să rezulte din infracţiunea pentru care s-a dispus trimiterea in

judecată a inculpatului c. Să existe o legătură cauzala care trebuie să fie directă şi necesară intre prejudiciul cauzal şi

fapta inculpatului d. Prejudiciul să nu fie reparat (ex: poate fi reparat de asigurator)

Principiul care guvernează acţiunea civila in procesul penal este cel al reparării integrale a prejudiciului, inseamnă ca victima infracţiunii care pretinde existenţa unui prejudiciu moral sau material trebuie replasătă in situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii din punct de vedere material, iar repararea prejudiciului trebuie să fie integrala.

Reparea prejudiciului care formează obiectul acţiunii civile in procesul penal se realizează potrivit legii civile. In acest fel are prioritate repararea in natură a prejudiciului cauzat prin infracţiune. In acest fel, repararea prin echivalent bănesc, prin obligarea inculpatului la despăgubiri constând intr-o suma de bani are caracter subsidiar. Ea este posibila doar când nu este posibila reparaţia in natură.

Există următoarele modalităţi de reparare in natură:

-­‐ Restituirea lucrurilor -­‐ Restabilirea situaţiei anterioare

-­‐ Desfiinţarea totala sau parţiala a unui inscris -­‐ Orice alt mijloc de reparare in natura

Acţiunea civila (continuare)

§1. „Electa una via non datur recursus ad alteram”. Această regula aduce o limită dreptului de opţiune recunoscut persoanei vătămate: odată aleasă fie calea procesului penal, fie calea procesului civil, persoana vătămată trebuie să o urmeze. Regula are o aplicare dubla, reciprocă, adică se opune trecerii atât de la procesul civil la cel penal, cât şi invers, de la procesul penal la cel civil.

Regula cunoaşte următoarele excepţii. a) situaţia in care persoana vătămată poate părăsi calea civila şi se poate urma calea penala - in

bază art. 19 alin. 4 persoana vătămată care a pornit acţiunea in faţa instanţei civile poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penala sau instanţei de judecată, dacă punerea in mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare.

Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă.

b) situaţia in care persoana vătămată poate părăsi calea penala şi se poate adresă instanţei civile – persoana vătămată care a pornit acţiunea civila in faţa organelor judiciare penale poate să părăsească această cale şi să se adreseze instanţei civile atunci când procesul penal a fost suspendat ori când instanţa a lasăt nesoluţionată acţiunea civila.

Pentru pagubele care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale in primă instanţă, potrivit art. 20 alin. 3, persoana vătămată se poate adresă cu acţiune la instanţa civila.

§2. „Penalul ţine in loc civilul”. In bază acestei reguli, atunci când persoana vătămată a intentat acţiunea civila separat la instanţa civila, procesul civil se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale ( art. 19 alin. 2).

§3. Soluţionarea acţiunii civile. Rezolvarea acţiunii civile este in mod exclusiv in competenţa instanţei care dispune prin aceeaşi sentinţă asupra acţiunii penale şi a celei civile (art. 346 alin. 1). Instanţa poate dispune:

a) admiterea acţiunii civile. Instanţa admite acţiunea civila atunci când: 1) sunt indeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi 2) instanţa a pronunţat in latura penala:

Ø condamnarea Ø achitarea in bază art. 10 lit. b1), d), e) Ø incetarea procesului penal in bază art. 10 g), h) (doar in ipoteza împăcării),

i), i1) b) respingerea acţiunii civile. Instanţa respingea cţiunea civila atunci când:

1) nu sunt indeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale sau 2) instanţa a pronunţat in latura penala:

Ø achitarea in bază art. 10 lit. a), c) c) situaţiile in care instanţa penala nu soluţionează acţiunea civila. Instanţa nu

soluţionează acţiunea civila atunci când pronunţă in latura penala: Ø achitarea in bază art. 10 lit. b) Ø incetarea procesului penal in bază art. 10 f), h) (in caz de retragere a

plângerii prealabile), j).

II. Acordarea de către stat a

compensăţiilor financiare victimelor unor infracţiuni

Sediul materiei: cap. V al Legii nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor.

§1. Condiţii de acordare a compensăţiilor financiare

Compensăţia financiară poate fi acordată de stat următoarelor categorii de victime:

a) persoanele asupra cãrora a fost săvârşită o tentativă la infracţiunile de omor, omor calificat şi omor deosebit de grav, prevãzute la art. 174-176 din C. pen. o infracţiune de vãtãmare corporalã gravã, prevãzutã la art. 182 din C. pen., o infracţiune intenţionată care a avut ca urmare vătămarea corporala gravă a victimei, o infracţiune de viol, act sexual cu un minor şi perversiune sexuala, prevăzute la art. 197, 198 şi art. 201 alin. 2-5 din C. pen., o infracţiune privind traficul de persoane, o infracţiune de terorism, precum şi orice altã infracţiune intenţionatã comisã cu violenţã;

b) soţul, copiii şi persoanele aflate in intreţinerea persoanelor decedate prin sãvârşirea infracţiunilor prevãzute la alin. (1).

Condiţiile ce trebuie indeplinite pentru acordarea compensăţiei fiananciare de către stat sunt următoarele:

1) infracţiunea să fi fost săvârşită pe teritoriul României;

2) victima să facă parte din categoriile menţionate anterior şi să fie: a) cetăţean român; b) cetăţean străin ori apatrid care locuieşte legal in România; c) cetăţean al unui stat membru al U.E., aflat legal pe teritoriul României la data comiterii infracţiunii; sau d) cetăţean străin sau apatrid cu reşedinţa pe teritoriul unui stat membru al U. E., aflat legal pe teritoriul României la data comiterii infracţiunii.

3) victima a sesizat organele de urmărire penala in termen de 60 de zile de la săvârşirea infracţiunii;

4) in cazul in care fãptuitorul este cunoscut, compensăţia financiarã poate fi acordatã victimei dacã sunt intrunite urmãtoarele condiţii:

a) victima a formulat cererea de compensăţie financiarã in termen de un an, dupã caz:

1. de la data rãmânerii definitive a hotãrârii prin care instanţa penalã a pronunţat condamnarea sau achitarea in cazurile prevãzute la art. 10 alin. 1 lit. d) şi e) din C. pr.pen. şi a acordat despãgubiri civile ori a pronunţat achitarea in cazul prevãzut la art. 10 alin. 1 lit. c) din C. pr.pen. sau incetarea procesului penal in cazurile prevãzute la art. 10 alin. 1 lit. g) şi i1) din C. pr.pen.;

2. de la data la care procurorul a dispus scoaterea de sub urmãrire penalã in cazurile prevãzute la art. 10 alin. 1 lit. c), d) şi e) din C. pr.pen. sau a dispus incetarea urmãririi penale in cazul prevãzut la art. 10 alin. 1 lit. g) din C. pr.pen.;

3. de la data la care s-a dispus neinceperea urmãririi penale in cazurile prevãzute la art. 10 alin. 1 lit. c), d), e) şi g) din C. pr.pen.;

b) victima s-a constituit ca parte civilã in cadrul procesului penal, cu excepţia cazului prevãzut la lit. a) pct. 3;

c) fãptuitorul este insolvabil sau dispãrut;

d) victima nu a obţinut repararea integralã a prejudiciului suferit de la o societate de asigurare.

In cazul in care făptuitorul nu este cunoscut victima poate formula cererea de compensăţie financiară in termen de 3 ani de la data săvârşirii infracţiunii.

5) compensăţia financiarã nu se acordã dacã:

a) se stabileşte cã fapta nu existã sau nu este prevăzutã de legea penala ori cã fapta a fost sãvârşită in stare de legitimã apărare împotriva atacului victimei in condiţiile art. 44 din C. pen.;

b) victima este condamnată definitiv pentru participarea la un grup infracţional organizat;

c) victima este condamnatã definitiv pentru una dintre infracţiunile prevãzute la art. 21 alin. (1);

d) instanţa reţine in favoarea fãptuitorului circumstanţa atenuantã a depãşirii limitelor legitimei apãrãri împotriva atacului victimei, prevãzutã la art. 73 lit. a) din C. pen., sau circumstanţa atenuantã a provocãrii prevãzutã la art. 73 lit. b) din C. pen.. Compensăţia financiarã se acordã victimei pentru urmãtoarele categorii de prejudicii suferite de aceasta prin săvârşirea infracţiunii:

1. cheltuielile de spitalizare şi alte categorii de cheltuieli medicale suportate de victimă; 2. prejudiciile materiale rezultate din distrugerea, degradarea sau aducerea in stare de neintrebuinţare a bunurilor victimei ori din deposedarea acesteia prin săvârşirea infracţiunii;

3. câştigurile de care victima este lipsitã de pe urma sãvârşirii infracţiunii;

In cazul soţului, copiilor şi persoanelor aflate in intreţinerea persoanelor decedate prin sãvârşirea infracţiunilor , compensăţia financiară va cuprinde:

1. cheltuielile de inmormântare;

2. intreţinerea de care victima este lipsitã din cauza săvârşirii infracţiunii.

§2. Procedura de acordare a compendaţiilor financiare

Cererea de acordare a unei compensăţii financiare se depune la tribunalul in a cărui circumscripţie domiciliază victima şi se soluţionează de doi judecători din cadrul Comisiei pentru acordarea de compensăţii financiare victimelor infracţiunilor, constituite in fiecare tribunal.

Victima poate solicita Comisiei pentru acordarea de compensăţii financiare victimelor infracţiunilor un avans din compensăţia financiarã, in limita unei sume echivalente cu 10 sălarii de bazã minime brute pe ţarã stabilite pentru anul in care victima a solicitat avansul. Avansul se acordă dacã victima se aflã intr-o situaţie financiarã precară.

Cererea de compensăţie financiarã şi cererea privind acordarea unui avans din compensăţia financiarã se soluţioneazã in camera de consiliu, cu citarea victimei. Participarea procurorului este obligatorie. In vederea soluţionãrii cererii, Comisia pentru acordarea de compensăţii financiare victimelor infracţiunilor in complet format din doi judecători poate să audieze persoane, să solicite documente şi sã administreze orice alte probe pe care le considerã utile pentru soluţionarea cererii. Soluţionând cererea de compensăţie financiarã sau cererea privind acordarea unui avans din aceasta, Comisia pentru acordarea de compensăţii financiare victimelor infracţiunilor in complet format din doi judecători poate pronunţa, prin hotărâre, una dintre urmãtoarele soluţii:

a) admite cererea şi stabileşte cuantumul compensaţiei financiare sau, dupã caz, al avansului din aceasta;

b) respinge cererea dacã nu sunt intrunite condiţiile prevãzute de lege pentru acordarea compensăţiei financiare sau, dupã caz, a avansului din aceasta.

Hotãrârea prin care s-a soluţionat cererea de compensăţie financiarã sau cererea privind acordarea unui avans din aceasta se comunicã victimei. Hotãrârea poate fi atacatã cu recurs la curtea de apel, in termen de 15 zile de la comunicare.

PROBELE

Principiul care guvernează materia probelor care diferenţiază probele de indiciile temenice este cel potrivit căruia: probele decurg din mijlocele de probă prevăzute de lege, indiciile temeinice decurg din simple date.

Mijloacele de probă sunt enumerate limitativ in art. 64 al. 1 din CPP

Limitarea mijloacelor de probă la cele enumerate in art. 64 al 1 din CPP actual ingrădeşte intr-un mod inadmisibil principiul libertăţii in administrarea probelor.

Organele judiciare trebuie să aibă posibilitatea de stabilire a adevărului prin orice mijloc cu condiţia să se respecte dispoziţiile legale.

Doar legalitatea poate limita acest drept şi această obligaţie a organelor judiciare de a cerceta probele, adică de a stabili adevărul.

Mijloacele de probă:

-­‐ Declaraţiile invinuitului sau inculpatului -­‐ Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente -­‐ Declaraţiile martorilor -­‐ Inscrisurile -­‐ Interceptările şi inregistrările de convorbiri -­‐ Fotografiile -­‐ Mijloacele materiale de probă -­‐ Constatările tehnico-stiinţifice -­‐ Constatările medico-legale şi expertize

Declaraţiile invinuitului sau ale inculpatului

Declaraţia reprezintă mijloc de probă doar atunci când aceasta este obţinută in cadrul procesului penal adică atunci când are caracter judiciar. Ea are un dublu rol: este mijloc de probă deoarece contribuie la stabilirea adevărului (invinuitul este persoana care cunoaşte cel mai bine cum s-au realizat faptele in

realitate) şi rol de apărare (declaraţia este cel mai important mijloc de apărare, este modalitatea primară prin care invinuitul îşi face apărarea cu privire la fapta materiala care i se reproşează , dar şi in legătură cu invinuirea care i se aduce).

La bază declaraţiei invinuitului sau inculpatului se afla recunoaşterea unui drept procesual fundamental al acesteia care decurge din calitatea procesuala, din pozitia procesuala a invinuitului sau inculpatului

-­‐ dreptul la tăcere (dreptul de a nu face declaraţii)- acest drept decurge din prezumţia de nevinovăţie precum şi din integritatea persoanei umane, dreptul la tăcere este o formă de recunoaştere a libertăţii individuale, dreptul la tăcere permite invinuitului sau inculpatului să îşi exprime refuzul in faţa organelor judiciare de a da o declaraţie şi de a răspunde la intrebări. Dreptul la tăcere inseamnă ca acesta nu poate fi obligat să dea o declaraţie şi nu poate fi obligat să răspundă. Dacă insă invinuitul dă o declaraţie, atunci aceasta va putea fi utilizată in proces cu titlu de mijloc de probă. Declaraţia se poate obţine in modalitatea audierii acestuia de către organul judiciar competent potrivit legii. Ea poate fi obţinuta atât in fază de urmărire penala cât şi in fază de judecată. Ea este guvernată de reguli generale care sunt aplicabile ambelor faze procesuale şi de reguli specifice fazei procesuale in care este obţinută declaraţia.

Pentru a fi valabila declaraţia trebuie să fie obţinută cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale. Aceasta presupune parcurgerea mai multor etape succesive şi anume:

a. identificarea invinuitului sau inculpatului, aceasta presupune obţinerea de către organul judiciar a datelor personale ale acestuia (datele prev in art 70 al 1 cpp- nume,prenume, porecla, data şi locul nasterii, numele şi prenumele părinţilor, studii, ocupaţie, antecedente penale, adresă unde locuieste efectiv, orice alte date privind situaţia personala care organul apreciază ca fiind necesară).

b. Informarea invinuitului cu privire la drepturile procesuale: i se aduce la cunoştiinţă fapta materiala pentru care este cercetat, pentru care s-a inceput urmărirea penala sau pentru care s-a dispus punerea in mişcare a acţiunii penale, i se aduce la cunoştiinţă dreptul de a avea un apărător membru al baroului, dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i atenţia că dacă doreşte să dea o declaraţie aceasta va putea fi folosită ulterior in proces, i se aduce la cunoştiinţă şi o obligaţie procesuala- de a anunţa organul judiciar cu privire la orice schimbare a locuinţei pe timpul procesului in termen de cel mult 3 zile, pentru a putea fi incunoştiinţat cu privire la actele ulterioare. Aceasta informare se consemnează intr-un proces verbal semnat de organul procesual şi de invinuit şi apărătorul acestuia dacă este prezent. In situaţia in care invinuitul consimte să dea o declaraţie i se va atrage atenţia să declare tot ceea ce ştie cu privire la fapta care formează obiectul invinuirii precum şi cu privire la invinuirea care i se aduce in legătură cu fapta. In aceasta ipoteza se va trece la etapa urmatoare

c. Obţinerea unei declaraţii scrise personal a invinuitului sau inculpatului in faţa organului judiciar:

Cu aceasta ocazia invinuitul sau inculpatul are posibilitatea de a relata in scris liber, fapta materiala pentru care a fost chemat in faţa organului judiciar şi care formează obiectul invinuirii. Aceasta declaraţie este scrisă de invinuit sau inculpat personal in faţa organului judiciar. Este interzisă prezentarea unei declaraţii scrisă anterior.

d. Etapa ascultării invinuitului sau inculpatului de către organul judiciar.

Obiectul ascultării îl reprezintă fapta şi invinuirea care i se aduce in legătură cu fapta. Acultarea invinuitului sau inculpatului se face separat, este o regula generala pentru toate fazele de judecată.

Ascultarea se realizează in 2 etape: este pus să relateze liber tot ceea ce doreşte in legătură cu fapta pentru care este cercetat. Invinuitul sau inculpatul este liber să relateze cu privire la toate faptele şi cu privire la toate împrejurările sau numai cu privire la unele sau altele din faptele sau împrejurările care formează obiectul invinuirii. Pentru aceasta invinuitul sau inculpatul nu poate realiza o declaraţie scrisă anterior. Se poate folosi insă de insemnări cu privire la anumite detalii. De asemenea este interzisă cu desăvârşire citirea de către organul judiciar a unor declaraţii anterioare, ori reamintirea acestora inainte de relatarea liberă a acestuia.

e. După epuizarea acestei etape invinuitului i se pot pune intrebări. Etapa intrebărilor. Acestea privesc fapta materiala, toate împrejurările care au legătură cu fapta precum şi invinuirea care a fost formulată in legătură cu fapta. Cu aceasta ocazie organul judiciar are obligaţia de a pune intrebări cu privire la probele pe care acesta le depune. După finalizarea audierii se va trece la etapa următoare

f. Consemnarea declaraţiei:

Se face in scris obligatoriu. In cursul urmăririi penale se consemnează intr-un formular tipizat şi inseriat şi care după completare se depune la dosarul cauzei. Declaraţia invinuitului sau inculpatului este retractabila şi divizibila. Ea este retractabila pentru că invinuitului sau inculpatului i se permite să revină ulterior asupra acestuia. Retractarea trebuie să fie justificată; de aceaa dacă îşi retractează partea care nu ii este convenabila acesta trebuie să îşi motiveze retractarea, astfel nu va putea convinge organul judiciar cu privire la veridicitatea acesteia.

Declaraţia este una divizibila in sensul in care aceasta poate să conţină fapte şi împrejurări care ar putea servi doar parţial la stabilirea adevărului in sensul că ar putea fi luate in considerare doar unele din faptele pe care le conţine declaraţia iar altele ar putea fi inlaturate. In ceea ce priveste valoarea probantă a declaraţiei invinuitului sau inculpatului, se va ţine seama de poziţia procesuala a acestuia care este subiectivă, de modul in care s-a obţinut declaraţia, de ex: in cazul recunoaşterii vinovăţiei aceasta ar putea fi inlaturată dacă se constată că a fost obţinută cu incălcarea art 68. Al 1 din CPP, respectiv prin ameniţări, violenţe, promisiuni,indemnuri ori prin orice alte mijloace de constrângere. In toate cazurile insă valoarea probantă a declaraţiei este condiţionată in sensul că ea va putea servi la stabilirea adevărului doar dacă se coroborează cu celelalte probe care rezultă din ansamblul probelor existente in cauza.

Sunt şi reguli specifice care guvernează obţinerea declaraţiei invinuitului sau inculpatului astfel in fază de urmărire penala declaraţia se obţine in mod unilateral de către organul de urmărire penala, doar organul de urmărire penala poate pune intrebări invinuitului sau inculpatului. De asemenea dacă sunt mai multi invinuiţi sau inculpaţi ascultarea acestora se realizează separat. In fază de judecată obţinerea declaraţiei inculpatului se realizează cu respectarea principiului contradictorialităţii. Inculpatului pot să i se pune intrebări de membrii completului de judecată, procuror, partea vătămată, partea civila, ceilalţi inculpaţi, apărătorul sau intrebările se pun direct nemijlocit. In fază de judecată declaraţia inculpatului este inregistrată integral prin mijloace tehnice audio.

De asemenea atât declaraţia cât şi intrebările care i se pun inculpatului in fază de urmărire penala se consemnează in scris integral (intrebare şi raspuns) . In toate cazurile după consemnarea declaraţiei aceasta i se da invinuitului care o semnează doar după ce o citeşte şi numai dacă este de acord cu conţinutul ei, astfel declaraţia poate fi ulterior corectată şi completată. Orice adăugire, corectură sau

completare se consemnează in conţinutul acesteia. Invinuitul sau inculpatul o semnează numai dacă este de acord cu ea.

In fază de judecată se semnează de preşedinte, grefier, inculpat. Dacă sunt mai multi inculpaţi regula este aceea potrivit căruia inculpatul este ascultat împreună cu ceilalţi inculpaţi, doar prin excepţie când instanţa crede că este in interesul judecăţii se pot asculta separat inculpaţii, cu obligaţia de a i se aduce la cunoştiinţă ulterior inculpatului neascultat declaraţiile celorlalţi inculpaţi.

Declaraţiile celorlalte părţi: părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente au aceeaşi valoare probantă pe care o are şi declaraţia invinuitului sau inculpatului. Aceasta este condiţionată in sensul că declaraţiile celorlalate părţi pot constitui la stabilirea adevărului doar dacă se coroborează cu fapte sau împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente in cauză.

In privinţa celorlalte părţi, organului judiciar îi revine in plus obligaţia prealabila de a chema in faţa sa, persoana vătămată şi persoana responsabila civilmente in vederea introducerii in cauză in privinţa persoanei vătămate. Cu privinţa la persoana vătămată, organul judiciar are obligaţia de a-i aduce la cunoştiinţă acesteia dreptul de a se constitui parte vătămată şi dreptul de a se constitui parte civila in proces. Indeplinirea acestei obligaţii are importanţă doar având in vedere statutul precar pe care il are persoana vătămată in proces, precum şi vulnerabilitatea acesteia recunoscându-i-se un drept de opţiune procedurala. Persoana vătămată in raport de opţiunea sa poate participa in proces ca parte sau ca martor după caz. In privinţa modului de ascultare a celorlalte părţi şi apoi a consemnării declaraţiei sunt aplicabile toate regulile privind declaraţia invinuitului sau inculpatului.

Declaraţia martorului ( in practica se vb de martor/martori – subiectul probei, mărturie-declaraţia martorului, probă cu martori- mijloc de probă)

Martorul este o persoană fizică care are cunoştiinţe despre fapte sau împrejurări care au legătură directă sau indirectă cu obiectul cauzei. Aceste fapte sau împrejurări pot fi cunoscute in mod nemijlocit de martori, prin percepţia directă a matorului dar şi in mod indirect, in actuala reglementare ( art 78 cpp nu face nici o distincţie). La baza declaraţiei martorului stă indatorirea de a fi martor. Orice persoană care deţine informaţii cu privire la fapte sau împrejurări ale cauzei are obligaţia legala de a le furniza organului judiciar atunci când este chemat in procesul penal, pentru a fi audiat in calitate de martor, pentru ca o persona să aibă calitate de martor este necesar să aibă capacitate juridică testimoniala. Capacitatea de a fi martor este o capacitate generala astfel in principiu orice persoană poate fi martor, chiar o persoană ce suferă o infirmitate fizica( ex: orb, surd, mut), cu privire la faptele sau împrejurările pe care le-a perceput cu simţurile care sunt sănătoase, poate fi şi o persoană cu o infirmitate psihică dacă a perceput faptele respective, şi un minor poate fi martor şi o persoana de varsta inaintată.

Excepţie de la această regula a capacităţii privesc incompatibilitatiile care sunt prevăzute de lege:

Persoanele care au obligaţia respectării secretului profesional (medici, farmacisti, notari, avocaţi) pot fi audiaţi in calitatea de martor doar cu privire la fapte sau împrejurări care nu au legătură cu profesia, dacă persoana care are obligaţia respectării secretului profesional a dobândit cunoştiinţe despre fapte sau împrejurări ale cauzei in exerciţiul profesiei.

Acestea nu pot fi ascultate in calitatea de martor decât dacă se obţine in prealabil conşimţământul persoanei sau unităţii in favoarea căreia este prevăzut secretul profesional. Nu poate fi martor apărătorul sau reprezentantul unei părţi. Calitatea de martor are prioritate cu privire la faptele şi împrejurările de care apărătorul a luat cunoştiinţă inainte de a fi introdus in proces, in calitatea de apărător. Cu privire la

anumite infracţiuni (ex: infracţiuni contra sigurantei statului, contra păcii şi omenirii) nu operează interdicţia ascultării, dacă persoana care are obligaţia de a păstra secretul profesional a luat cunoştiinţă despre asemenea fapte cu ocazia exerciţiului profesiei- aceeaşi este situaţia şi in cazul medicului cu privire la anumite categorii de boli).

In ceea ce priveste modul de ascultare a martorilor şi modalitatea de consemnare a declaraţiei martorului sunt aplicabile in general regulile privind ascultarea invinuitului sau inculpatului cu anumite derogări astfel:

Ascultarea martorului presupune parcurgerea următoarelor etape:

1. Obţinerea datelor de identitate ale martorului (nume, prenume, vârstă, adresă, ocupaţie). Martorul mai este intrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna dintre părţi, calitate care reprezintă o derogare de la indatorirea unei persoane de a fi martor, astfel in aceasta situaţie organul judiciar este obligat să intrebe persoana care este soţ sau rudă apropiată cu una dintre părţi dacă doreste să dea declaraţie (regula este obligaţia care este legala). De asemenea martorul este intrebat şi in ce relaţii se afla cu vreuna dintre părţi, aceasta are legătură cu verificarea veridicităţii conţinutului mărturiei şi a fiabilităţii martorului. Martorul mai este intrebat şi dacă a suferit vreun prejudiciu de pe urma infracţiunii.

2. Inainte de a se trece la ascultarea martorului i se aduce la cunoştiinţă şi motivul pentru care este chemat, respectiv faptele şi împrejurările pentru care urmează să fie intrebat, care trebuie să privească obiectul cauzei, aceasta inseamnă că martorul are obligaţia de a răspunde doar la acele intrebări care au legătură cu obiectul cauzei, poate refuza să răspundă la intrebări ce nu au legătură cu obiectul cauzei.

3. Spre deosebire de invinuit şi celelalte părţi,inainte de a se trece la audiere, martorul are obligaţia de a presta jurământul prevăzut de lege. Obligaţia de a presta juramantul inainte de audiere nu are caracter absolut- obligaţie relativă a martorului. Formula jurământului prevăzut de lege este diferită in raport de credinţa religioasă a martorului şi in raport de conştiinţa martorului. Regula o reprezintă in actuala reglementare, formula religioasă care este aplicabila atunci când martorul aparţine unei religii, astfel formula prevăzută de lege pentru martorul care este creştin este următoarea: „Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu, aşa să îmi ajute Dumnezeu” ( trebuie făcută cu mâna pe Biblie sau pe cruce). In situaţia in care martorul nu este creştin, atunci acesta nu are obligaţia sa puna mâna pe Biblie sau cruce. In situaţia in care martorul este ateu, atunci jurământul va îmbraca o formula laică in raport de conştiinţa sa : „Jur pe onoare şi pe conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”. In situaţia in care religia sau conştiinţa îi interzic jurământul, atunci se poate excepta de la regula jurământului, „ mă oblig că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”. O asemenea formula este necesară pentru că martorul este o persoana ce nu este implicată in proces şi pe de alta parte declaraţia martorului are o altă valoare probantă decât a celorlalte părţi, este una necondiţionată nu trebuie să se coroboreze cu nici un alt mijloc de probă. După depunerea jurămantului i se atrage atenţia martorului că are obligaţia de a spune adevărul cu privire la faptele şi cu privire la împrejurările pentru care este chemat de organul judiciar aratându-i-se că dacă nu spune adevărul va comite infracţiunea de mărturie mincionoasă.

4. Ascultarea martorului se face in 2 părţi: relatarea liberă, etapa intrebărilor. Consemnarea se realizează in scris. Martorul va semna declaraţia doar dacă aceasta corespunde adevărului. In ceea ce priveste valoarea probantă a declaraţiei martorului este necondiţionata. In afară procedurii comune de ascultare sunt reglementate modalităţi speciale de ascultare:

-­‐ Modalităţi speciale de ascultare a părţii vătămate şi părţii civile:

Dacă se constată existenţa unui pericol pentru viaţa, integritatea corporala a părţii vătămate sau părţii civile ori a rudelor apropiate ale acestora, ascultarea părţii vătămate şi a părţii civile se poate realiza intr-un alt loc decât locul unde se desfăşoară urmărirea penala sau sediul instanţei de judecată, prin folosirea mijloacelor tehnice audio. Această reglementare derogă de la obligaţia părţii vătămate şi civile de a se prezenta fizic la locul unde se desfăşoară urmărirea penala sau sediul instanţei judecătoreşti.

Sunt prevăzute 2 modalităţi: prin utilizarea unor mijloace tehnice audio, prin utilizarea unei reţele video-audio de televiziune. In primul caz se prezintă doar inregistrarea audierii care se redă in scris şi se consemnează in fază de urmărire penala intr-un proces verbal semnat de procuror şi organul de urmărire penala şi in fază de judecată intr-o declaraţie scrisă semntă de preşedinte, procuror, grefier. In cazul ascultării părţii vătămate şi părţii civile prin utilizarea unei linii de tv sau a unei reţele video-audio se crează premisele unui proces penal comun care permite tuturor participanţilor la proces inclusiv procurorului, părţilor şi apărătorilor acestora să pună intrebări in mod direct părţii audiate. In acest caz imaginea şi vocea nu sunt disimulate. In toate cazurile audierea se consemnează in fază de urmărire penala intr-un proces penal şi in fază de judecată intr-o declaraţie care conţine redarea inregistrării. Se ataşează suportul pe care este făcută inregistrarea. In cazul martorilor, spre deosebire de părţile vătămate şi cele civile, este reglementată o procedură speciala de protecţie a datelor de identitate ale martorului este vorba de martorul care este ameninţat, intimidat sau vulnerabil atunci când există probe sau indicii temeinice că este pusă in pericol viaţă, integritatea sau libertatea martorilor sau a unei alte persoane. Intr-o asemnea situaţie la solicitarea organului judiciar, a martorului sau a oricărei persoane indreptăţite procurorul in fază de urmărire penala in şi instanţa in fază de judecată poate dispune după caz protejarea identităţii martorului, reţedinţei sau domiciliului (in acest caz el se prezintă in proces cu o altă identitate decât cea reala, o identitate atribuită de procuror in faza de urmărire sau de instanţă in fază de judecată).

Protecţia poate fi parţiala sau totala.

Parţiala- se prezintă cu adresa reala

Totala- toate datele de identitate, inclusiv adresa unde locuieşte martorul sunt atribuite de către organul judiciar.

Documentele privind identitatea reala sunt introduse intr-un dosar confidenţial ce se păstrează intr-un loc special intr-un plic sigilat. Părţile nu au acces la datele de identitate reala. Identitarea reala va fi adusă la cunoştiinţă doar dacă se constată că a dispărut pericolul.

Modalităţiile speciale de ascultare sunt identice cu cele prevăzute de partea vătămată sau cea civila care se afla in pericol ( ascultarea intr-un alt loc, audierea in direct).

In cazul minorilor sub 16 ani care sunt victime ale violenţei in familie există o prezumţie de pericol care justifică ascultarea acestora prin utilizarea mijloacelor tehnice audio. Ceea ce inseamnă ca victimele infracţiunilor de violenta in familie care au vârsta sub 16 ani vor fi ascultate după modalitatea speciala de ascultare prin intermediul mijloacelor tehnice audio. Noutatea pe care o introduce legea este aceea ca la solicitarea organului judiciar sau după caz a părţii vătămate, părţii civile, martorului la ascultare, participă şi un consilier de probaţiune care realizează o interfaţă intre apărare pe de o parte şi organul judiciar pe de altă parte, exitând posibilitatea ca intrebările să poată fie puse prin intermediul consilierului.

Valoarea probantă a declaraţiilor martorilor care sunt protejataţi sau ascultaţi după modalităţiile speciale este redusă la nivelul de valoare probantă a declaraţiilor părţilor, astfel, aceste declaraţii nu mai au o

valoare probantă necondiţionată. Valoarea lor probantă este condiţionată, acestea pot servi la stabilirea adevărului doar dacă se coroborează cu fapte şi împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente in cauză.

Inscrisurile sunt mijloace de probă in sensul art 89 din CPP in măsura in care conţin fapte şi împrejurări care au legătură cu obiectul cauzei. Ele se deosebesc de mijloacele materiale de probă. In acest fel un inscris ar putea constitui mijloc de probă dacă prezintă importanţă pentru stabilirea adevărului nu prin conţinut ci prin aspectul exterior, dacă poartă o urmă a infracţiunii. Ex: o bucată de hârtie pe care se afla o urmă de sânge nu este un inscris ci este un mijloc material de probă.

Inscrisurile cu titlu de mijloace de probă pot proveni de la părţi sau de la alte persoane fizice sau juridice. Dintre toate inscrisurile cu titlu de probă cel mai important şi cel mai frecvent intâlnit in procesele penale este procesul verbal. Este cel mai important inscris. Poate proveni chiar de la organul judiciar, cel de urmărire penala sau instanţa judecătorească, conform art 90 al 1, sau poate proveni de la un organ adminstrativ, astfel conform art 90 al 2, au valoarea de mijloace de probă şi procesele verbale intocmite de alte organe de stat decât organele judiciare precum şi actele de constatare care sunt prevăzute de lege, este vorba de procesele verbale intocmite de organele constatatoare cele prev. In art 214 şi 215 din CPP.

Interceptările şi inregistrările de convorbiri

Reprezintă un mijloc de probă special care este utilizat doar pentru cecetarea anumitor categorii de infracţiuni şi anume a infracţiunilor considerate grave. Acest mijloc de probă a fost introdus in codul nostru prin legea 141/1996 fiind ulterior supus unor modificări şi completări prin mai multe legi de modificare 281/2003, 356-2006, 202/2010. Acest mijloc de probă trebuie să se realizeze in mod excepţional.

Interceptările şi inregistrările de convorbiri sau comunicări pot privi convorbirile sau comunicările oricarei persoane. Orice persoană poate fi subiect al interceptărilor şi inregistrărilor, fără distincţie- chiar şi avocatul cu privire la faptele proprii ale sale dacă acestea se incadrează printre infracţiunile ce pot forma obiectul utlizării unui asemenea mijloc de probă.

Interceptările şi inregistrările pot privi orice fel de convorbiri sau comunicări, pot privi cele prin telefon(cele mai frecvente), atât cel fix cât şi cel mobil, orice alt mijloc electronic, precum şi in mediul ambiental. Ele pot privi şi identificarea şi localizarea persoanelor prin GPS. Ele pot privi şi imaginiile, nu doar convorbiriile, fiind aplicabile aceleaşi reguli.

Cu toate că inregistrările şi interceptările figurează printre mijloacele de probă, in realitate acestea sunt procedee probatorii adică modalităţi de scoatere la lumină a probelor, mijlocul de probă in acest caz fiind procesul verbal in care sunt redate integral convorbiriile inregistrate precum şi suportul tehnic pe care sunt imprimate inregistrările.

Principiul care guvernează utilizarea acestui mijloc de probă este cel al interdicţiei ascultărilor de convorbiri sau comunicări pe care le efectuează o persoană, cu alte cuvinte regula este interdicţia ascultăirii convorbirilor, excepţia pe care o reprezintă admisibilitatea utlizării unui asemnea mijloc de probă prespune respectarea unor condiţii stricte care au rolul de a concilia necesităţiile sociale generate de nevoia de combatare a formelor grave de criminalitate cu respectarea drepturilor şi libertăţiilor persoanei in procesul penal.

Acest mijloc de investigaţie se utilizează frecvent in marile procese penale, cele care privesc formele grave de criminialitate (ex: corupţia). Se poate spune astazi că utilizarea interceptărilor şi inregistrărilor de convorbiri cu titlu de mijloc de probă prezintă astazi aceeaşi frecvenţă cu care se utilizează şi martorii in procesul penal, aproape că nu există astăzi dosar penal in care să nu se găsească convorbiri inregistrate sau comunicări ale persoanelor.

Acest mijloc de probă furnizează probe directe. Uneori intregul dosar se bazează pe inregistrări de convorbiri ceea ce, după părerea noastră, nu este normal. Recurgerea unui asemenea mijloc de probă ce aduce atingeri grave drepturilor şi libertăţiilor persoanei de a-i fi respectate viaţa privată,intimă,familiala, domiciliul,corespondenţa, insă in practică se utilizează aproape cu titlu de regula generala, astfel se poate spune in aceeastă materie ca excepţia devine regula.

Atât principiul care este cel al interdicţiei ascultării unei persoane cât şi derogările de la acest principiu care privesc posibilitatea organelor judiciare ca in anumite condiţii foarte stricte să deroge de la acest principiu.

Cu privire la domeniul interceptărilor şi inregistrărilor – aparent nu există nici o limită astfel, in actuala reglementare interceptările de convorbiri şi inregistrările de convorbiri pot fi utilizate atât inainte de proces, aşa numita etapă a actelor premergătoare, fără să fie incepută urmărirea penala şi de asemenea după inceperea urmăririi penale in tot cursul urmăririi penale.

Cu privire la această chestiune s-a exprimat Curţea Constitutionala- decizia 962/2009- prin care doar in considerente, Curţea a argumentat că este inadmisibila utilizarea interceptărilor şi inregistrărilor de convorbiri in etapa actelor premergătoare adică inainte de inceperea urmăririi penale, cu argumentarea simpla că in această etapă nu pot fi administrate probe şi in consecinţă nu există mijloace de probă, iar interceptările şi inregistrările de convorbiri reprezintă mijloc de probă. In motivarea acestor considerente Curţea Constitutionala a invocat Art. 91.1.1 din CPP care prevede pe de o parte că:

-­‐ Autorizarea interceptărilor şi inregistrărilor de convorbiri se poate realiza doar la propunerea procurorului care efectuează urmărirea penala sau care supraveghează urmărirea penala

-­‐ Utilizarea interceptărilor şi inregistrărilor de convorbiri se poate realiza nu numai in cazul in care s-a săvârşit o infracţiune ci şi in cazul in care se pregăteste săvârşirea unei infracţiuni. Prin pregătirea unei infracţiuni se intelege tentativa, adică punerea in executare a hotărârii de a comite o infracţiune. Pregătirea unei infracţiuni in opinia Curţii Constitutionale nu autorizează folosirea acestui mijloc de probă in etapa actelor premergătoare şi evident nici inainte ca infracţiunea să fie săvârşită. Practica judiciară penala nu ţine seama de această decizie a Curţii Constitutionale, practica este aproape unanimă in sensul că este permisă utilizarea interceptărilor şi inregistrărilor şi in etapa actelor premergătoare in scopul strângerii de date sau de informaţii in vederea inceperii urmăririi penale.

In CPP lipeşte o prevedere referitoare la posibilitatea utilizării acestui mijloc de probă in faza de judecată. Cu toate acestea, după părerea noastră, nu este interzisă utilizarea unui asemenea mijloc de probă in fază de judecată, de ex: atunci când in cursul judecăţii ar exista date sau informaţii că inculpatul incearcă să zădărnicească aflarea adevărului sau că inculpatul efectuează acţiuni din care rezultă ca urmăreşte să se sustraga de la judecată.

Ex: In fază de judecată au fost inregistrate convorbirile purtate in celula de unul din inculpati din care a rezultat ca acesta a mituit martori care au fost propuşi de procurori in rechizitoriu şi citati in faţa instanţei penale.

Condiţiile de utilizare a inregistrărilor de convorbiri :

-­‐ Să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni – terminologia folosită de legiuitor este necorespunzătoare, el nu a ţinut seama de definiţia indiciilor temeinice prevăzuta de art 68.1 din CPP, de aceea după părerea noastră este indeplinită această condiţie ori de câte ori se constată că există o presupunere rezonabila că o persoana pregăteşte sau săvârşeşte o infracţiune , iar această presupunere poate rezulta din acte premergătoare sau din acte de urmărire penala. Datele sau indiciile temeinice pot privi atât săvârşirea unei infracţiuni ceea ce inseamnă că fapta trebuie să fie realizată, ea poate fi in formă consumată sau tentată, dar in acelaşi timp acestea pot privi şi pregătirea unei infracţiuni. După părerea noastră pregătirea unei infracţiuni nu poate insemna tentativa. Este evident că utilizarea unui asemenea procedeu poate fi realizat chiar inainte ca infracţiunea să fie săvârşită fiind suficient să existe acţiuni concrete de pregătire. Aceasta inseamna ca interceptările de convorbiri au şi un rol preventiv fiind vorba de cele mai grave infracţiuni.

-­‐ - datele sau indiciile temeinice trebuie să privească doar acele infracţiuni cu privire la care urmărirea penala se efectuează din oficiu, in acest fel de principiu infracţiunile urmărite la plângerea prealabila a persoanei vătămate sunt exceptate in mod expres.

De la aceasta regula există o singură derogare şi anume atunci când interceptările şi inregistrările de convorbiri sunt autorizate la solicitarea persoanei vătămate adresată procurorului care supraveghează sau care efectuează urmărirea penala, insă numai in privinţa convorbirilor proprii şi indiferent de natura infracţiunii.

Datele şi indiciile temeinice trebuie să priveasca vreuna din infracţiunile inscrise pe lista de infracţiuni prevăzuta de art 91.1 al 2 din CPP. Această listă conţine infracţiunile considerate cele mai grave, infracţiunile care prezintă cea mai mare importanţă. Această regula este prevăzuta pentru a asigura respectarea principiului proporţionalităţii, astfel incât fiind un mijloc special de obţinere a probelor, interceptările şi inregistrările de convorbiri pot fi admise doar in cazuri particulare.

Proporţionalitatea asigură caracterul excepţional al utilizării acestui mijloc de probă. Aceste infracţiuni sunt: infracţiunile contra siguranţei naţionale, toate infracţiunile de trafic (trafic de stupefiante,persoane,arme), spălarea de bani, actele de terorism, falsificarea de modele sau alte valori, toate infracţiunile considerate de corupţie prevăzute in legea 78/2000 privind prevenirea descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, infracţiunile comise prin mijloace electronice de comunicare ( acele infracţiuni ce privesc comerţul electronic) şi de asemenea orice altă infracţiune gravă in sensul legii.

Definiţia infracţiunii grave- art 2 lit b din Legea 39/2003 privind prevenirea şi combatarea criminalităţii organizate- este infracţiune grava pe lângă infracţiunile enumerate in mod expres orice infracţiune al cărui minim special este de cel puţin 5 ani inchisoare.

-­‐ Utilizarea lor este permisă doar in cazurile in care se constată ca aceasta se impune pentru stabilirea stării de fapt precum şi in cazurile in care se constată că identificarea şi localizarea participanţilor nu se poate realiza prin alte mijloace precum şi in toate cazurile in care se constată că cercetarea ar fi mult intârziată. După părerea noastră prin introducerea acestei noi reguli, prin legea nr 356/2006, este limitat in mod considerabil, neacceptabil, principiul subsidiarităţii care guvernează utilizarea acestui mijloc de probă. In virtutea subsidiarităţii, recurgerea la interceptări şi inregistrări trebuie să aibă loc doar atunci când se poate constata

raportat la circumstanţele cazului că stabilirea situaţiei de fapt nu se poate realiza prin mijloace obişnuite, clasice de obţinere a probelor, adică doar atunci când mijloacele clasice se dovedesc a fi insuficiente.-> se pare ca legiuitorul a renunţat la acest principiu, din dorinţa de a uşura munca organelor de urmărire penala.

-­‐ Art 91.1 al 1, 3, 8 din CPP prevede şi o altă condiţie care este o condiţie de procedură pentru utilizarea unui asemenea mijloc de probă şi anume să existe autorizarea organului judiciar competent .Astfel potrivit al 1 din art 91.1 din CPP: „pentru utilizarea unui asemenea mijloc de probă trebuie să existe autorizarea judecătorului (competenţa aparţine preşedintelui instanţei care are competenţa de judecată a cauzei in prima instanţă sau după caz preşedintele instanţei corespunzătoare in grad primei instanţe in a cărei circumscripţie se afla sediul parchetului din care face parte procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penala, sau judecătorul anume desemnat de preşedintele instanţei). Prin această reglementare s-a urmărit să se atragă atenţia asupra importanţei utilizării acestui mijloc de probă, pentru că autorizarea nu poate fi dată de oricare judecător al instanţei. Judecătorul nu poate acţiona din oficiu in timpul urmăririi penale, ci doar la propunerea procurorului astfel incât este nevoie de propunerea procurorului care supraveghează sau desfăşoară urmărirea penala, care poate acţiona din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penala sau a persoanei vătămate. Prin instituirea acestei reguli a sporit atenţia care se acordă persoanei vătămate in procesul penal. Procedura de autorizare:

-­‐ Procedura presupune in prealabil sesizarea judecătorului cu o propunere -­‐ Continuă cu examinarea acestei propuneri (nu este vorba de judecată, ci de examinare in Camera

de Consiliu in absenţa părţilor dar cu participarea procurorului) -­‐ Procedura are un caracter confidenţial.

Autorizarea se poate da pe o durată determinata, iniţiala de cel mult 30 de zile. Durata poate fi reinoită sau prelungită, reinoirea poate avea loc după expirare, prelungirea inainte de expirarea duratei precedente. Aceasta nu poate dura mai mult de 30 de zile. Intr-o cauza penala autorizarea nu poate depăşi o durata totala de 120 de zile.

Autorizarea se dă printr-o incheiere motivată. Incheierea de autorizare trebuie să conţină in mod obligatoriu următoarele menţiuni şi anume:

• arătarea faptelor materiale şi a indiciilor temeinice • arătarea motivelor concrete pentru care s-a recurs la utilizarea unui asemenea mijloc de probă ( de ce

este necesar un asemenea mijloc de probă pentru stabilirea stării de fapt, de ce localizarea nu se poate realiza prin mijloace obişnuite, de ce s-ar intarzia cercetarea dacă nu s-ar recurge la ele )

• va arăta in mod obligatoriu şi mijlocul de comunicare care formează obiectul inregistrărilor (cel mai adesea convorbiri telefonice, poate consta in urmărirea unei persoane prin GPS sau alt mijloc electronic, inregistrări de imagini)

• se menţionează şi persoana ale căror convorbiri sau comunicări formează obiectul autorizării ( nu trebuie să fie neaparat inculpatul)

• se mentionează şi locul unde se poartă aceste convorbiri, este in practică locul unde este prezent in mod frecvent suspectul, invinuitul, inculpatul sau pe care il frecventează o alta persoană ce se afla in legături cu persoana invinuită.

• Perioada pe care se face autorizarea

Prin derogare de la regula privind competenţa judecătorului in mod excepţional doar in cazuri in care exista urgenţă, respectiv atunci când intârzierea datorată obţinerii autorizării judecătorului ar putea aduce atingeri grave intereselor urmăririi penale, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penala poate autoriza cu titlu provizoriu, interceptările şi inregistrările de convorbiri prin ordonanţă motivată pe o durată de cel mult 48h, iar in termen de cel mult 48h de la expirarea duratei procurorul are obligaţia de a sesiza judecătorul care este acelaşi, preşedintele instanţei etc, cu propunere de confirmare a autorizarii pe care a dat-o şi dacă este necesar şi de prelungire a autorizarii, la care in mod obligatoriu, atşează suportul tehnic pe care este imprimată inregistrarea, precum şi un proces verbal care conţine o redare rezumativă a convorbirilor inregistrate.

Judecătorul dacă apreciază ca s-au respectat condiţiile prevăzute de lege, confirmă autorizarea dată de procuror şi dacă procurorul solicită şi prelungirea, in caz de confirmare, prelungeşte autorizarea pe durata prevăzută de lege, adică până la 30 de zile cu posibilitatea de reinoire sau prelungire.

In cazul in care judecătorul infirma autorizarea dată de procuror dispune de indată şi incetarea realizări interceptărilor de convorbiri, urmată de ştergerea sau după caz, distrugerea convorbirilor inregistrate care reprezintă o obligaţie a procurorului, procurorul intocmind in acest sens un proces verbal (de stergere sau de distrugere a convorbirilor neautorizate, având obligaţia de a comunica preşedintelui instanţei o copie a procesului verbal). In cazurile in care au fost interceptate şi inregistrate convorbiri care nu au legătură cu obiectul cauzei sau care nu servesc la identificarea sau localizarea participanţilor, acestea se păstrează până in momentul soluţionării definitive a cauzei penale. Ele se păstrează intr-un plic sigilat la sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea şi pot fi inaintate instanţei de judecată la solicitarea acesteia.

Dacă ulterior procurorul constată pe parcursul efectuării interceptărilor şi inregistrărilor de convorbiri că acestea nu mai sunt necesare, că nu mai este necesară efectuarea acestora chiar anterior expirării perioadei pentru care s-a dat autorizarea, procurorul are obligaţia ca prin ordonanţă să dispună incetarea interceptărilor şi inregistrărilor de convorbiri. Aceasta inseamnă ca ele pot fi efectuate doar pe durata care este necesară, care poate fi mai scurtă decât durata pe care s-a dat autorizarea.

Poate fi ascultată orice persoană, inclusiv convorbirile dintre avocat şi persoana pe care o asistă, insă numai dacă din conţinutul acestei convorbiri rezultă săvârşirea de către avocat doar a unei infracţiuni dintre cele pentru care este admisibila autorizarea acestui mijloc de probă. După părerea noastră, această reglementare incalcă flagrant confidenţialitatea raporturilor dintre avocat şi partea pe care o asistă şi de asemenea, această reglementare intăreşte neincrederea părţilor in apărătorii lor. Această inregistrare a convorbirilor avocatului este posibila doar după o procedură speciala, insă o asemenea procedură speciala nu există, procedura aplicabila fiind cea comună.

Efectuarea interceptărilor de convorbiri

- art 91.2 al 1- prevede in mod expres că interceptarea şi inregistrarea convorbirilor se efectuează personal de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penala, procurorul poate delega organul de cercetare penala in vederea inregistrărilor şi interceptărilor de convorbiri. In privinţa personalului tehnic care îşi dă concursul la executarea din punct de vedere tehnic a interceptărilor şi inregistrărilor de convorbiri se prevede că acesta are obligaţia păstrării secretului profesional având in vedere confidenţialitatea procedurii in intregime. Pentru a fi utilizate in proces cu titlu de mijloc de probă, interceptările şi inregistrările de convorbiri presupun parcurgerea unei proceduri care poartă denumirea de certificare pentru autenticitate a convorbirilor care au fost inregistrate.

Trebuie făcută deosebirea intre simpla interceptare şi inregistrarea acestora.

Interceptarea a fost introdusă recent, reprezintă operaţiunea primară de ascultare, de intervenţie din exterior, prin mijloace tehnice, prin echipamente tehnice speciale in convorbirea sau in comunicarea care are loc intre 2 persoane, iar inregistrarea reprezintă operaţiunea subsecventă de fixare a convorbirilor care au fost interceptate pe suporţi tehnici.

Certificarea convorbirilor este precedată de o operaţiune de redare in scris a convorbirilor care au fost inregistrate.Convorbirile sau comunicările care au legătură cu obiectul cauzei sau care servesc la identificarea sau localizarea participanţilor se redau integral. Redarea integrala a convorbirilor se consemnează intr-un proces verbal care se intocmeşte fie personal de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penala sau de persoana delegată din poliţia judiciară.

Procesul verbal de redare a convorbirii conţine in mod obligatoriu numărul sau numerele de telefon intre care au loc convorbirile precum şi orice alte elemente de legătură sau date prinbcare se face legătură intre convorbiri/comunicări, de asemenea procesul verbal mai conţine şi indicarea persoanei care poartă convorbirile dacă persoana este cunoscută.

Procesul verbal mai conţine şi data şi ora fiecărei convorbiri inregistrate, de asemenea acesta mai conţine şi numărul de ordine al convorbirii imprimate pe suportul tehnic.

Procesul verbal se semnează doar de către procuror sau de lucrătorul de justiţie judiciară delegat.

Se atasează şi copia suportului tehnic pe care se realizează convorbirea. Suportul tehnic original se păstrează ls sediul parchetului din care face parte procurorul. La solicitarea expresă a instanţei in cursul judecăţii are obligaţia de a inainta instanţei suportul original. După sesizarea instanţei cu rechizitoriu se inaintează acesteia copii de pe suporţii tehnici pe care sunt imprimate inregistrările de convorbiri.

De la regula redării convorbirilor există o singură excepţie in cazul inregistrărilor de imagini. In acest caz se intocmeste proces verbal in care se descriu imaginile şi eventual se face un comentariu al imaginilor.

Pentru a fi valabile convorbirile inregistrate trebuie certificate pentru autenticitate de către procuror.

Certificarea pentru autenticitate se menţionează pe procesul verbal in forma unei rezoluţii simple.

In actuala reglementare certificarea pentru autenticitate reprezintă o simpla formalitate, după părerea noastră, atâta timp cât nu este permis accesul persoanelor ascultate ale caror convorbiri au fost interceptate sau inregistrate, sau a persoanei interesate. Certificarea se realizează in cadrul unui proces de selectare de către procuror a convorbirilor care sunt concludente şi utile cauzei, a celor care au legătură. Este vorba de cele redate in scris in cuprinsul proceselor verbale. (certificarea este formulată in felul următor: „se certifică pentru autentiticitate”)

Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penala i se prezintă judecătorului integral procesele verbale de redare a convorbirilor şi doar la cererea expresă a acestuia i se asigură ascultarea convorbirilor.

Convorbirile autorizate şi efectuate in cauza penala pot fi utilizate intr-o altă cauza penala dacă acestea sunt apreciate ca fiind concludente şi utile şi dacă privesc infracţiuni dintre cele pentru care este admisibila utilizarea unui asemenea procedeu. Rolul certificării:

-­‐ De selectare a probelor obţinute prin intermediul interceptărilor şi inregistrărilor de convorbiri.

Probele sunt convorbirile care au format obiectul inregistrărilor şi interceptărilor. Inregistrările şi interceptările persoanelor furnizează probe directe pentru că realizează in mod nemijlocit reactualizarea convorbirilor care astfel sunt aduse prin intermediul undelor sonore şi dacă este cazul vizuale. In cazul inregistrărilor de imagini organului judiciar penal are posibilitatea de a percepe in mod nemijlocit probele, de a asista in mod direct pe calea undelor la convorbirile şi comunicările intre persoane.

Sunt supuse certificărilor doar acele convorbiri care au legătură cu obiectul cauzei sau care ar putea servi la identificarea şi la localizarea participanţilor, celelalte convorbiri nu se redau şi in consecinţă nu se certifică.

Procedura in reglementarea actuala este unilaterala pentru că se realizează de procuror in absenţa părţilor şi a apărătorilor acestora care in acest fel se afla in imposibilitate de a-şi exprima poziţia cu privire la certificare.

Convorbirile inregistrate şi necertificate se păstrează intr-un plic sigiliat in condiţii de maximă siguranţă la sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează/supraveghează urmărirea penala şi sunt păstrate până la soluţionarea definitivă a cauzei penale.

Ele vor putea fi solicitate de instanţa de judecată fie din oficiu fie la cererea părţilor pentru a fi avute in vedere la soluţionarea cauzei (ex: există posibilitatea ca procurorul să nu redea toate convorbirile şi să omită redarea celorlalte convorbiri sau fragmentelor care relevă aspecte favorabile invinuitului sau inculpatului).

Inregistrările de convorbiri sunt supuse unei proceduri de verificare sub aspectul temeiniciei respectiv a conţinutului şi a veridicităţii. Verificarea acestui mijloc de probă se realizează prin intermediul expertizei care poate fi solicitată de procuror sau de părţi ori dispusă din oficiu de instanţa judecătorească.

In urma modificărilor intervenite prin legea 202/2010 expertiza privind inregistrările de convorbiri sau comunicări, atât telefonice cât şi din mediu ambiental cât şi de imagini, poate fi o expertiză tehnică atunci când se contestă originalitatea suportului tehnic pe care este imprimată inregistrarea sau expertiza criminalistică atunci când se contestă autenticitatea inregistrărilor ori identitatea vocii şi vorbirii.

Una din condiţiile de legalitate a utilizării unui asemenea mijloc de probă o reprezintă existenţa autorizării (ea se dă de judecător, in mod excepţional de procuror in cazuri urgente).

In mod excepţional prin derogare de la regula autorizării pot fi utilizate ca mijloace de probă in procesul penal inregistrări de convorbiri efectuate de părţi sau de alte persoane cu o singură condiţie: dacă acestea privesc convorbirile proprii ale acestora, şi dacă se apreciază ca sunt utile şi concludente pentru soluţionarea cauzei penale.

Mai pot fi utilizate in procesul penal ca mijloace de probă orice alte inregistrări şi convorbiri, comunicări sau imagini dacă nu sunt interzise de lege. (ex: imaginile obţinute prin intermediul camerelor in magazine, staţii de benzină, autostrăzi ar putea fi folosite cu titlu de mijloace de probă pentru ca nu există nici o prevedere legala care să interzică folosirea acestora in procesul penal cu titlu de mijloace de probă, insă pentru aceasta este necesară dispoziţia expresă a organului judiciar, pentru că la baza utilizării acestor mijloace de probă stă intotdeauna dreptul de apreciere a organului judiciar).

In privinţa valorii probante, nu este o valoare probantă preferenţiala ci este aplicabil acelaşi principiu al liberei aprecieri care guvernează administrarea probelor in procesul penal, cu toate că ele furnizează probe directe.

Fotografiile reprezintă un alt mijloc de probă- in absenţa unei definiţii este vorba despre o varianta speciala de imagini care surprind fapte care au legătură cu obiectul cauzei. Ele pot proveni de la părţi sau de la orice alte persoane fizice sau juridice. Fotografiile sunt menţionate doar in art. 64 al (1) printre mijloacele de probă prevăzute de lege. NU există o reglementare speciala cu privire la obţinerea şi utilizarea unui asemenea mijloc de probă, de aceea recurgerea la fotografii are la bază dreptul de apreciere al organului judiciar, ele pot fi verificate prin intermediul expertizei. Valoarea probantă a acestora nu este una preferenţiala. (ex: de regula se efectuează fotografii chiar cu ocazia interceptărilor şi inregistrărilor de imagini). Aceste fotografii se depun la dosar şi constituie mijloace de probă, ele se deosebesc de fotografii judiciare efectuate cu ocazia parcurgerii unei proceduri (ex: cazul cercetării la faţa locului sau a unei percheziţii când se pot efectua fotografii judiciare care se ataşează la procesul verbal).

Un alt mijloc de probă îl reprezintă mijloacele materiale de probă.

Acestea constituie obiectele care poartă o urmă a infracţiunii, precum şi cele ce reprezintă produsul infracţiunii, de asemenea sunt mijloace materiale şi corpurile delicte care reprezintă obiectele care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii.

Mijlocul material de probă este un mijloc de probă principal pentru ca furnizează probe directe. Ele fac legătură dintre fapta materiala reproşată şi persoana cu privire la careexistă presupunerea că a săvârşit fapta(ex: mijloc material de probă- cadavrul in cazul infracţiunii de omor; un obiect de îmbrăcăminte pe care se afla urme de sânge provenind de la victimă; moneda falisficată- produsul infracţiunii, arma- instrumentul folosit).

Mijloacele materiale de probă se fixează prin intermediul procesului verbal după regulile procesului verbal. La acesta se ataşează mijlocul material de probă care se inaintează instanţei judecătoreşti odată cu sesizarea acesteia prin rechizitoriu.Cu această ocazie se pot efectua şi fotografii, se pot intocmi planşe fotografice şi se pot efectua schiţe privind mijlocul material de probă care se ataşează la procesul verbal.

Procedeele de ridicare a obiectelor şi inscrisurilorAcestea se numesc procedee probatorii.

Ele au rolul de a obţine mijloace de probă care urmează să fie folosite in procesul penal.Aceste procedee privesc deopotrivă inscrisurile (in sensul art 89 cpp) şi mijloacele materiale de probă.

Sunt cunoscute următoarele procedee probatorii:

1. Ridicarea de obiecte şi inscrisuri 2. Percheziţia 3. Cercetarea la faţa locului 4. Reconstituirea

Ele sunt modalităţi de obţinere a mijloacelor de probă

1. Ridicarea de obiecte sau inscrisuri

Ridicarea de obiecte sau inscrisuri are la bază pe de o parte obligaţia organului judiciar de a proceda la ridicarea acestora in cazul in care se apreciază ca ele ar putea fi utilizate in procesul penal cu titlu de mijloace de probă şi pe de altă parte obligaţia persoanelor fizice sau juridice care obţin obiecte sau inscrisuri ce ar putea fi folosite cu titlu de mijloace de probă in procesul penal de a le preda organului judiciar.

In acest fel atunci când organul judiciar are cunoştiinţă despre existenţa unor asemenea inscrisuri sau obiecte le va solicita persoanei care le deţine, care are obligaţia de predare. In cazul inscrisurilor de regula se ridică inscrisurile originale, autentice. Pot fi ridicate in anumite situaţii şi copii de pe inscrisurile originale, situaţie in care organul judiciar face menţiune despre aceasta in cuprinsul procesului verbal. De asemenea sunt situaţii in care organul judiciar lasă obiectele sau inscrisurile in custodia unei persoane, de regula a persoanei care le deţine cu obligaţia acesteia de păstrare până la soluţionarea definitivă a cauzei penale.

In toate cazurile se intocmeşte proces verbal.

In cazul obiectelor sau inscrisurilor incredinţate unor unităţi poştale de transport există o reglementare speciala astfel in cazul ridicării corespondenţei unei persoane este necesară parcurgerea procedurii de autorizare care este prevăzută pentru autorizarea interceptărilor şi inregistrărilor de convorbiri intrucât se aduce atingere dreptului la viaţă privată a persoanei.Corespondenţa unei persoane face parte din viaţa privată a acesteia. In acest caz compenţa de autorizare aparţine judecătorului din cadrul instanţei competente să judece cauza in primă instanţa sau instanţei corespunzătoare in grad primei instanţe in a care circumscripţie se afla sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penala. Competenţa aparţine preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat.

In cazuri excepţionale care reclamă urgenţa, autorizarea poate fi dispusă şi de procuror cu obligaţia acestuia de a informa ulterior judecătorul. In cazul in care persoana care deţine obiectele sau inscrisurile refuză să le predea se va dispune ridicarea silită a acestora. In faza de urmărire penala competenţa aparţine organului de urmărire penala putând dispune organul de cercetare sau procurorul, iar in fază de judecată competenţa revine instanţei, in acest caz instanţa va dispune procurorului care participă la şedinţa de judecată efectuarea ridicării silite. In toate cazurile se intocmeşte proces verbal.

2. Percheziţia

Orice persoană care deţine un mijloc de probă are obligaţia de a o prezenta sau infăţisa organului judiciar penal.

Percheziţia reprezintă procedeul probatoriu prin intermediul căruia se caută obiectele sau inscrisurile care ar putea servi la aflarea adevărului atunci când persoana care le deţine tăgăduieşte existenţa acestora sau refuză să le predea, precum şi atunci când există indicii temeinice privind necesitatea unui asemenea procedeu in vederea stabilirii adevărului şi pentru soluţionarea justă a cauzei penale.

Percheziţia este supusă unei reglementări stricte pentru că aduce atingere dreptului persoanei la o viaţă privată, intimă şi familiala precum şi dreptului persoanei la domiciliu.

Percheziţia este de 2 feluri:

A. Percheziţie corporala B. Percheziţie domiciliară A. Percheziţia corporala

Inseamnă căutarea de obiecte sau de inscrisuri asupra corpului persoanei. Ea are un dublu rol şi anume: - acela de aflare a adevărului când există indicii că persoana deţine asupra sa obiecte sau inscrisuri care ar putea servi ca mijloace de probă.

- garantare a siguranţei organului judiciar, de asigurare a securităţii fizice a acestuia in cazul unei infracţiuni flagrante, ori atunci când se dispune reţinerea unei persoane. Percheziţia coporala inseamnă căutarea in obiectele de îmbrăcaminte ale persoanei, in bagajele acesteia sau in mijloacele de transport ale persoanei.

Percheziţionarea vehicolului este considerată o percheziţie corporala. Percheziţia corporala poate fi dispusă de organul de cercetare penala sau de procuror in faza de urmărire penala sau de instanţa in faza de judecată. In faza de judecată se poate dispune de pildă cu ocazia unei cercetări locale, ea se efecutează de procuror la dispoziţia instanţei.

In toate cazurile se intocmeşte proces verbal.

B. Percheziţia domiciliară

Inseamnă căutarea de obiecte sau inscrisuri chiar in locuinţa persoanei percheziţionate sau intr-un loc împrejumuit sau intr-o dependinţă ce aparţine de aceasta.

Percheziţia domiciliară poate fi efectuată doar după inceperea urmăririi penale, de aceea pentru ca organul judiciar să dispună efectuarea unei percheziţii domiciliare este necesar ca in prealabil să existe invinuit sau inculpat in cauză.

In etapa actelor premergătoare nu poate fi dispusă.

Se dispune doar de judecător

In cursul urmăririi penale competenţa aparţine judecătorului din cadrul instanţei competente să judece in primă instanţă sau in cadrul instanţei corespunzătoare in grad primei instanţe in a cărei circumscripţie se afla procurorul.

Judecătorul se pronunţă asupra cererii de autorizare a percheziţiei domiciliare in camera de consiliu cu participarea obligatorie a procurorului, dar in absenţa invinuitului sau inculpatului şi a apărătorului acestuia.

Procedura de autorizare a percheziţiei domiciliare are caracter secret.

Judecătorul dispune prin incheiere motivată. In baza incheierii de autorizare a percheziţiei, judecătorul emite o autorizaţie de percheziţie care reprezintă actul procedural al percheziţiei.

Autorizaţia de percheziţie trebuie să conţină in mod obligatoriu denumirea şi sediul instanţei, numărul dosarului, numele prenumele şi funcţia judecătorului care a autorizat percheziţia, menţiuni privind obiectul dosarului, indiciile privind necesitatea percheziţiei, locul unde se efectuează percheziţia şi de asemenea in mod obligatoriu numele şi prenumele invinuitului sau inculpatului.

Autorizaţia de percheziţie se semnează de judecătorul care a autorizat percheziţia domiciliară.

Autorizaţia de percheziţie nu poate fi folosită decât o singură dată.

In cuprinsul autorizaţiei se menţionează şi perioada pentru care se dă autorizaţie.

Percheziţia domiciliară se efectuează de către procuror in mod nemijlocit sau de către lucrătorul operativ din cadrul poliţiei judiciare delegat in acest sens de către procuror.

In cazurile in care procurorul supraveghează cercetările penale, percheziţia domiciliară se poate efectua şi de organul de cercetare penala.

Percheziţia domicilară se efectuează in intervalul cuprins intre orele 6-20 in timpul zilei.

Sunt interzise percheziţiile domiciliare in timpul nopţii cu 2 excepţii:

-­‐ In localurile publice -­‐ Infracţiunilor flagrante

In mod excepţional dacă percheziţia incepe in timpul zilei intre 6-20 şi nu se poate finaliza inainte de ora 20 poate continua şi după ora 20.Se apreciază că in acest caz intreruperea percheziţiei ar putea să o facă ineficientă fiind justificată in acest caz de necesităţiile efectuării urmăririi penale sau ale judecăţii, după caz, in scopul stabilirii adevărului cu condiţia insă ca la baza procedurii să nu se afle un abuz al autorităţiilor judiciare.

Percheziţia domicliară nu poate fi efectuată decât dacă este in prealabil autorizată de judecător(legea nu prevede nici o excepţie de la această regula). Cu toate acestea suntem de părere că nu este necesară autorizarea judecătorului in cazul in care persoana interesată consimte să se efectueze percheziţia domiciliară precum şi in situaţia in care infracţiunea este flagrantă.

Procedura de efectuare a percheziţiei domiciliare debutează cu prezentarea de către organul judiciar persoanei la domiciliul căreia se efectuează percheziţia a autorizaţiei de percheziţie emisă de judecător.

Percheziţia nu se poate efectua in absenţa persoanei la locuinţa căreia se efectuează percheziţia.

Dacă insă aceasta lipseşte, percheziţia domiciliară va putea fi efectuată in prezenţa reprezentatului persoanei, a unui membru al familiei, ori a unui vecin cu capacitate deplină de exerciţiu.

Dacă invinuitul sau inculpatul este arestat preventiv, acesta este adus pentru a fi prezent la percheziţia domiciliară efectuată. Doar in situaţia in care acesta nu poate fi adus din motive obiective se va asigura prezenţa reprezentantului legal al acestuia, a unui membru al familiei, sau a unui vecin cu capacitate deplină de exerciţiu.

Este interzisă efectuarea de activităţi concomitente cu percheziţia domiciliară deoarece acestea ar putea împiedica persoana interesată să participe la efectuarea percheziţiei domiciliare.

La efectuarea percheziţiei domiciliare poate participa şi apărătorul invinuitului sau inculpatului.

In cazurile de asistenţă juridică obligatorie, participarea acestuia trebuie asigurată fiind o obligaţie a organului judiciar.

Inainte de a trece la căutarea obiectelor sau inscrisurilor organul judiciar insărcinat cu efectuarea percheziţiei domiciliare are obligaţia prealabila de a solicita persoanei la locuinţa căreia se efectuează percheziţia de a prezenta obiectele sau inscrisurile pentru a căror căutare s-a dispus percheziţia şi de a deschide toate locurile unde se presupune că s-ar găsi asemenea obiecte sau inscrisuri. Aceasta inseamnă ca doar in subsidiar, numai in situaţia in care persoana la locuinţa căreia se efectuează percheziţia (nu neaparat inculpatul sau invinuitul) refuza să prezinte obiectele sau inscrisurile cu privire la care este intrebat sau refuză să deschidă locurile unde acestea s-ar putea găsi (ex: dulapuri, sertare) organul judiciar competent (procuror sau organul de cercetare penala) va proceda in mod nemijlocit la căutarea obiectelor sau inscrisurilor prin deschiderea tuturor locurilor unde acestea s-ar putea afla.

Cu această ocazie se ridică doar obiectele sau inscrisurile care au legătură cu obiectul cauzei, adică cele care sunt căutate. In afara acestor obiecte se mai pot ridica şi altor obiecte sau inscrisuri a căror deţinere este interzisă potrivit legii(ex: droguri, arme).

Percheziţia domiciliară se efectuează in prezenţa a 2 martori asistenţi. După parearea noastră trebuei asigurată prezenţa matorilor asistenţi şi in cazul ridicării silite de obiecte sau inscrisuri.

Ridicarea silită de obiecte sau inscrisuri de regula insoţeşte percheziţia domiciliară.

Martorii asistenţi pot fi persoane fizice ce nu au interes in cauză ce au vârsta mai mare de 14 ani şi care nu pot face parte din cadrul organului judiciar care procedează la efectuarea percheziţiei.

Se intocmeste un proces verbal. In cuprinsul său se descriu toate activităţiile efectuate, de asemenea se descriu obiectele sau inscrisurile ridicate cu ocazia percheziţiei.

Dacă nu s-au găsit obiecte sau inscrisuri se menţionează că nu s-au găsit.

Obiectele sau inscrisurile se prezintă in prealabil persoanei de la care urmează să se ridice pentru a fi insemnate, pentru a putea fi recunoscute ulterior.In situaţia in care nu este posibila insemnarea acestora, ele se pun intr-un singur loc împreună cu celelalte obiecte sau inscrisuri, de regula se împachetează şi se aplică sigiliul organului judiciar care a procedat la efectuarea percheziţiei.

Toate acestea se menţionează in toate cazurile in procesul verbal. De asemenea se face menţiune in procesul verbal asupra prezenţei persoanelor prevăzute de lege, arătându-se identitatea şi adresa acestora pentru a putea fi ulterior citaţi de organul judiciar.

Procesul verbal se semnează de organul judiciar penal precum şi de martorii asistenţi şi de persoanele la care se referă, care au fost prezente la efectuarea percheziţiei.

In cazul in care se formează obiecţii, acestea se menţionează in cuprinsul procesului verbalIn mod obligatoriu se menţionează ora la care a inceput şi ora la care s-a terminat percheziţia.Se menţionează de asemenea şi autorizaţia dată de judecător.

Procesul penal reprezintă mijloc de probă. La acesta se ataşează obiectele şi inscrisurile ridicate care se păstrează la sediul organului judiciar.

Percheziţia domiciliară poate fi ordonată şi de instanţa in fază de judecată, in acest caz se aduce la indeplinire de către procuror. In mod excepţional ea poate fi făcută nemijlocit de instanţa de judecată cu ocazia unei cercetări locale.

3. Cercetarea la faţa locului

Reprezintă instrumentul probatoriu prin care se efectuează o verificare de ansamblu a locului săvârşirii faptei. Prin intermediul cercătării la faţa locului se urmăreşte identificarea urmelor infracţiunii la locul faptei, stabiliarea locului unde au fost găsite mijloacele materiale de probă, se urmăreşte ridicare obiectelor şi inscrisurilor de la locul faptei, fixarea urmelor posibile ale infracţiunii

Se efectuează de regula in prezenta invinuitului sau inculpatului şi dacă este cazul apărătorului acestuia in situaţia in care acesta are apărător ales sau in cazurile de asistenţă juridică obligatorie.De asemenea cercetarea la faţa locului poate fi făcută şi cu participarea persoanei vătămate şi a celorlalte părţi precum şi a altor persoane, inclusiv martori a caror prezenţă este apreciată ca fiind necesară.

Ea se dispune de regula in faza de urmărire penala dar poate fi dispusă şi in faza de judecatăCu ocazia cercetării la faţa locului se pot efectua schiţe şi fotografii privind locul faptei in ansamblu sau urmele infracţiunii.

In situaţia in care se descoperă obiecte sau inscrisuri ori se descoperă urme care ar putea servi la stabilirea situaţiei de fapt, acestea se ridica şi se vor consemna intr-un proces verbal.Fixarea urmelor se realizează prin intermediul fotografiilor.

Este posibila şi efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice sau medico –legale.

Prin locul săvarşirii faptei se inţelege locul in care s-a realizat acţiunea in total sau un parte precum şi locul in care s-a produs rezultatul. In toate cazurile se asigură şi prezenţa martorilor asistenţi in număr de 2. Cu ocazia cercetării la faţa locului, organul judiciar are posibilitatea de a interzice persoanelor prezente să comunice intre ele, de asemenea poate să dispună indepărtarea persoanelor străine.

Organul judiciar are obligaţia de a lua măsuri de securitate a locului faptei.

Procesul verbal se semnează după aceleaşi reguli.Procesul verbal constituie mijloc de probă. La procesul verbal se ataşează dacă este cazul schiţe şi planşe fotografice care fac parte integrată din procesul verbal.

4. Reconstituirea

Reprezintă procedeul probatoriu care constă in reproducerea modalităţii de comitere a faptei.

Este necesară uneori in scopul efectuării unor verificări sau pentru completarea sau precizarea verificărilor efectuate anterior, pentru stabilirea modului concret in care s-a săvârşit fapta.

De aceea dacă in cazul cercetării la faţa locului prezenţa invinuitului sau inculpatului este facultativă, in cazul reconstituirii prezenţa invinutului sau inculpatului este obligatorie.

Ea trebuie să se realizeze la locul faptei şi in condiţii similare celor existente in momentul săvârşirii faptei.De regula, ea este urmată de obţinerea de imagini şi fotografii care urmăresc fixarea momentelor parcurse in săvârşirea faptei materiale.Este posibila in principiu cu privire la orice infracţiune. Reconstituirea se valorifică in acelaşi mod, adică prin intermediul procesului verbal. Ea are loc in mod obligatoriu in prezenta martorilor asistenţi in numar de 2.Procesul verbal de efectuare a reconstituirii reprezintă mijloc de probă potrivit legii

Constatarea tehnico-ştiintifică

Figurează intre mijloacele de probă.Cu toate acestea constatarea tehnico şţiintifică după părerea noastră nu este mijloc de probă ci este procedeu probatoriu constant in recurgerea la cunoştiinţele unui specialist atunci când organul de urmărire penala apreciază ca aceasta este necesară in vederea stabilirii adevărului.

Constatarea tehnico-ştiinţifică poate fi dispusă doar in cursul urmăririi penale .

Ea se dispune de procuror sau de organul de cercetare penala după caz prin rezoluţie sau prin ordonanţă după caz. Constatarea tehnico ştiinţifică poate fi dispusă doar atunci când există pericolul dispariţiei unor mijloace de probă ori a schimbării situaţiei de fapt precum şi atunci când este necesară lamurirea urgentă a faptelor şi a împrejurărilor cauzei.

Constatarea tehnic-ştiinţifică nu poate fi dispusă in cursul judecăţii. In timpul judecăţii instanţa poate dispune doar refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice.

Constatarea se efectuează de regula de către specialişti care fac parte din structura organului judiciar. In mod excepţional constatarea poate fi efectuată şi de specialişti din afara organului judiciar.O reglementare speciala există in cazul DNA care are in structura sa specialişti care efectuează constatări tehnico-ştiinţifice din dispoziţia scrisă a procurorilor.

In vederea efectuării constatării tehnico-ştiinţifice, organul de urmărire penala are obligaţia de a aduce la cunoştiinţa specialistului obiectul constatării, intrebările la care trebuie să răspundă şi termenul de efectuare a constatării tehnico-ştiinţifice.

In vederea efectuării constatării, specialistul are dreptul de a consulta materialul necesar, inclusiv dosarul cauzei, deasemenea are dreptul de a solicita organului de urmărire penala toate lamuririle de care are nevoie pentru efectuarea constatării.

Constatarea se finalizează printr-un raport scris, care poartă denumirea de raport de constatare tehnico -ştiinţifică este semnat de specialist şi reprezintă mijloc de probă.

Raportul de constatare cuprinde 3 părţi:

-­‐ 1. O parte introductivă- denumirea, sediul instituţiei din care face parte specialistului, numărul dosarului,obiectul, intrebăririle la care trebuie să răspundă, termenul, memţiune cu privire la dispoziţia organului judiciar (rezoluţie sau ordonanţă) şi cu privire la materialul pe care se bazează constatarea.

-­‐ 2. O parte descriptivă- prezentarea tuturor operaţiunilor efectuate de specialist până in momentul finalizării constatării.

-­‐ 3. Concluziile raportului- sunt sinonime cu probele pe care le furnizează raportul de constatăre tehnico-ştiinţifică. Raportul de constatare nu are o valoare probantă superioară faţa de celelate mijloace de probă ci este supus aceluiaşi principiu al libertăţii in aprecierea probelor. Nu există nici un caz de constatare tehnico –ştiinţifică obligatorie. Sunt utilizate frecvent in practica.

Constatarea medico legala

Instrumentul proabatoriu prin care se recurge in faza de urmărire penala la cunştiinţele unui medic legist in cazul in care pentru lamurirea unor fapte sau împrejurări sunt necesare cunoştiinţe medicale.

In principiu este facultativă insă sunt situaţii in care este obligatorie.

Constatarea medico-legala este obligatorie in următoarele situaţii:

-­‐ In caz de moarte violentă -­‐ In caz de moarte suspectă sau ale cărei cauze nu sunt cunoscute -­‐ Este necesară examinarea asupra corpului unei persoane ( ex: pentru stabilirea numărului de zile

de ingrijiri medicale)

Procedura este identică cu cea prevăzută de lege in cazul constatării tehnico-ştiinţifice.Ea este posibila doar in faza de urmărire penala. In faza de judecată este posibila refacerea sau completarea.Se consemnează intr-un raport. Competenţa- aparţine medicului legist.

Cu privire la valoarea probantă, nu este una preferenţiala ci raportul de constatare medico-legala care constituie mijloc de probă are o valoare probantă supusă liberei aprecieri a organului judiciar.

Expertiza

Deşi figurează printre mijloacele de probă, ea este un procedeu probatoriu.Figurează pe lista de mijloace de probă (art 64 al 1 CPP)

Organul judiciar atât in faza de urmărire penala cât şi in faza de judecată poate recurge la cunoştiinţele de specialitate ale unui expert dacă se apreciază că pentru lamurirea cauzei sub toate aspectele sunt necesare cunoştiinţele de specialitate ale unui expert.

Expertul se deosebeste de specialist. Expertul este o persoană autorizată (specialistul nu este autorizat ci doar are cunoştiinţe) potrivit legii să efectueze expertize. Ea este autorizată de Ministerul Justiţiei.

Expertiza este un procedeu care se intâlneşte frecvent in practica judiciara penala. Procesele penale actuale sunt aproape nelipsite de expertize, expertul a devenit un interlocutor obişnuit al organului judiciar. Se recurge la expertiza in cauze penale de mare complexitate, in special in cauze care aparţin criminalităţii noului cod financiar, formelor grave de criminalitate, in cauzele care aparţin criminialităţii organizate, in cele ce aparţin formelor de corupţie sau care au legătură cu corupţia.

Sunt cunoscute mai multe feluri de expertize astfel sunt expertize criminalistice, medico legale,tehnice, contabile, psihologice. Sunt şi expertize genetice judiciare.

Expertul nu este judecător, nici auxiliar al justiţiei, nici martor.Are o poziţie procesuala proprie, el nu este decât o persoană autorizată intr-un anumit domeniu şi care este chemată de organul judiciar penal pentru a lamuri prin cunoştiinţele sale de specialitate anumite fapte sau împrejurări ale cauzei.

In materia expertizei regula este aceea a expertului oficial, adică a expertului care este autorziat de lege. De aceea pentru ca o persoană să poată să aibă calitatea de expert, aceasta să fie autorizată potrivit legii (să figureze pe lista „experţi autorizaţi” aprobată de Ministerul Justiţiei). Doar in mod excepţional se poate recurge la alţi specialişti care nu au calitate de experţi in anumite domenii de specialitate.

In acest caz specialiştii pot doar asista experţii la efectuarea expertizei ori pot acorda un aviz cu privire la aceasta. In ceea ce priveşte formarea corpului de experţi oficial, sunt cunoscute 2 sisteme:

-­‐ Prin infiinţarea de institute de specialitate – cazul Institutului Medico Legal, serviciilor de medicină legala in cadrul universităţiilor precum şi a cabinetelor medico legale, Institul National de Criminalistică şi laboratoarele interjudeţene de criminialistică la nivelul tribunalelor şi de asemenea de alte instituţii de specialitate.

-­‐ Prin infiintarea de birouri de expertize – Biroul Central de Expertize tehnice şi contabile şi de birourile locale de expertize tehnice şi contabile la nivelul tribunalelor.

In ceea ce priveste procedura expertizei sunt cunoscute 2 sisteme şi anume o procedură aparent necontradictorie. Este vorba de procedura in faţa institutului de criminalistică, a celui medico-legal şi a altor instituţii de specialitate.In cazul in care expertiza urmează să fie efectuată de un institut de specialitate (ex: cel de medicină legala, sau de criminalistică) numirea expertului se realizează de institutul de specialitate respectiv.

Pentru numirea expertului, organul de urmărire penala sau instanţa judecătorească se va adresa instituţiei de specialitate respectiv. După modificările intervenite prin legea 281/2003 se permite insă şi in

aceste cazuri părţilor să propună un expert care va participa din partea lor la efectuarea expertizei şi care va semna acordul de expertiză alaturi de expertul oficial.

Acest expert are dreptul de a avea acces la intregul material al dosarului, inclusiv a arhivei interne a institutului cu aprobarea conducerii institutului şi de asemenea, acesta poate formula obiecţiuni cu privire la modul de efectuare a expertizei şi cu privire la concluziile raportului de expertiză.De aceea procedura este doar aparent necontradictorie.

O procedură contradictorie- atunci când se dispune efectuarea expertizei de către biroul de expertize tehnice şi contabile, numirea expertului se face direct de către organul judiciar care dispune efectuarea expertizei (organul de urmărire penala, organul judiciar).

Organul judiciar solicită biroului de expertiză tehnice şi contabile o lista de experţi care sunt autorizaţi potrivit legii, după care numirea expertului se va face dintre experţii aflaţi pe lista de experţi. In acest caz, in faza de judecată numirea expertului de pe lista de experţi se realizează in urma unor dezbateri contradictorii.Poate fi recuzat expertul care se afla in una din situaţiile de incompatibilitate. ( art 48 CPP) Expertul trebuie să fie o persoană neinteresată – este incompatibila atât cu cea de parte cât şi cu cea de martor(cea da martor are intâietate)

CU aceasta ocazie i se acordă dreptul invinuitului sau inculpatului şi celorlalte părţi să propună desemnarea unui expert recomandat care va participa la efectuarea expertizei alaturi de expertul oficial.Expertul recomandat de părţi are aceleaşi drepturi şi obligaţii cu cel oficial.

In vederea efectuării expertizei, după numirea expertului de către organul judiciar penal, acesta(organul judiciar) in mod obligatoriu îl cheamă in faţa sa in toate cazurile ( după părerea noastră in ambele sisteme) pentru a ii aduce la cunoştiinţă obiectul expertizei, intrebările la care trebuie să răspundă expertul şi termenul de efectuare a expertizei.

Cu această ocazie i se va pune la dispoziţie expertului, intregul material al cauzei de care acesta are nevoie pentru efectuarea expertizei.Se asigură expertului accesul la dosarul cauzei.

Expertului i se asigură şi dreptul de a solicita organului judiciar toate lamuririle de care acesta are nevoie pentru efectuarea expertizei. De asemenea părţile au posibilitate de a da explicaţii expertului pe timpul efectuării expertizei. Expertului i se recunoaşte dreptul de a cere explicaţii părţilor dacă apreciază că acestea sunt necesare pentru efectuarea expertizei. In acest scop părţile pot fi citate de expert pentru a participa la unele din activităţiile care privesc expertiza.

Expertiza presupune cercetarea de către expert cu ajutorul cunoştiinţelor de specialitate, a faptelor şi a împrejurărilor pentru care sunt necesare cunoştiinţele sale de specialitate. Expertiza se finalizează cu un raport scris care reprezintă mijloc de probă .

Raportul de expertiză are aceeaşi structură pe care o are raportul de constatare medico ştiinţifica sau medico legala, partea cea mai importantă a raportului o reprezintă ultima parte, ce reprezintă concluziile şi care reprezintă probele.Concluziile trebuie să fie certe, concluziile indoielnice nu pot să fie probe.

Se face in dublu exemplar- unul se dă persoanei interesate unul rămâne la organul judiciar.In situaţia in care se constată că raportul de expertiză este incomplet, că nu a răspuns la toate intrebările atunci se poate solicita completarea raportului de expertiză. Ea se realizează de regula de către acelaşi expert. In acest caz se va intocmi un supliment de expertiză. De asemenea sunt situaţii in care concluziile expertului sunt

neclare. Sunt situaţii in care sunt necesare lamuriri care expertul să le dea instanţei care pot să fie din oficiu, la cererea procurorului sau a părţilor.In acest caz există 2 modalităţi:

-­‐ Fie i se va cere expertului să formuleze lamuriri in scris prin care răspunde la obiecţiuni in scris -­‐ Fie organul judiciar va dispune citarea expertului să dea lamuriri verbale in faţa organului judiciar.

Dacă se contestă exactitatea concluziilor expertului, atunci se poate solicita efectuarea unei noi expertize. Organul judiciar poate dispune o nouă expertiză sau cum mai este cunoscută o contra expertiză atunci când instanţa apreciază ca există indoiala cu privire la exactitatea concluziilor. Acestea trebuie să fie exacte, adică ele trebuie să retraseze adevărul cât mai aproape de realitatea faptelor.

In cazul expertizei inscrisului care este o variantă a expertizei criminialistice, expertiza asupra inscrisului are o regelemetare speciala.Intr-o asemenea situaţie organul judiciar va dispune prezentarea de scripte de comparaţie. Acestea pot proveni de la orice persoană fizică sau juridică care le deţine. In situaţia in care se constată că există scripte de comparaţie aflate intr-un depozit public organul judiciar va dispune in mod obligatoriu ridicarea acestora pentru a fi avute in vedere la efectuarea expertizei. Dacă scriptele de comparaţie sunt deţine de o persoana care nu este soţ sau rudă apropiată cu invinuitul sau inculpatul va dispune obligarea acesteia de a le preda.

Dacă organul judiciar constată că este necesar poate obliga invinuitul sau inculpatul să predea o piesă scrisă de mână sa proprie ori să scrie după dictare.Ulterior scriptele de comparaţie împreună cu materialul dosarului vor fi inaintate expertului in vederea efectuării de expertize.

Legea numarul 202/2010 introduce in Codul de Procedură Penala un text nou, art 127 ind. 1 care permite unităţiilor sanitare de specialitate ca in cazul in care s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice a minorului, să solicite direct autorităţii tutelare competente in a carei rază teritoriala se afla, domiciliul minorului, o ancheta sociala, care va fi avută in vedere la efectuarea expertizei.

In cazul expertizei medico-legale atunci când s-au efectuat 2 sau mai multe expertize, formulându-se concluzii contradictorii este necesar avizul comisiei superioare medico-legale. Instanţa nu are posibilitatea de a alege pe cea care îi formează convingerea ci este obligată să solicite acest aviz care va decide care dintre expertize este conformă cu realitatea. Avizul nu trebuie motivat.

In toate cazurile in care se dispune efectuarea unei noi expertize, cea de-a doua se efectuează de o comisie de experţi pe când prima de obicei se efectuează de un singur expert. Cu privire la valoarea probantă a raportului de expertiză nu există o reglementare speciala, el este supus aceluiaşi principiu, a liberei aprecieri.

MĂSURILE PROCESUALE

In cursul procesului penal exista posibilitatea luării unor măsuri procesuale.

Măsurile procesuale sunt mijloace de constrângere de care poate uza organul judiciar penal după procedura prevăzută de lege pentru a asigura indeplinirea de către participanţii la procesul penal a obligaţiilor procesuale şi pentru a garanta desfăşurarea normala a procesului penal.

Măsurile procesuale pot fi in functie de valoarea sociala împotriva căreia se indreaptă: măsuri procesuale personale şi măsuri procesuale reale.

Măsurile procesuale personale sunt cele indreptate împotriva persoanelor (Ex: măsuri preventive, măsuri de siguranţă)

Măsurile reale sunt acelea care se indreaptă împotriva bunurilor aparţinând după caz invinuitului sau inculpatului sau părţii responsabile civilmente (ex măsurile asiguratorii)

Codul nostru de Procedura Penala clasfica măsurile procesuale după natura lor juridică in următoarele categorii:

1. Măsuri preventive- acele măsuri care pot fi dispuse împotriva invinuitului sau inculpatului şi au ca scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal şi împiedicarea sustragerii invinuitului sau inculpatului de la urmărirea penala, judecată, executarea pedepsei.Măsurile preventive in actuala reglementare sunt: reţinerea, obligarea invinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea, ţara, arestarea preventivă, eliberarea provizorie fie sub control judiciar fie pe cauţiune( nu este una distinctă, este condiţionată de arestare)

2. Măsurile de ocrotire- acele măsuri care pot fi dispuse faţă de o persoana in scopul ocrotirii acesteia dacă aceasta se afla in ingrijirea sau sub ocrotirea invinuitului sau inculpatului faţa de care s-a dispus măsura reţinerii sau arestării preventive (ex: sunt arestaţi ambii părinţi)

3. Măsuri de siguranţă- acele măsuri procesuale care pot fi dispuse in cursul procesului penal faţa de invinuitul sau inculpatul care prezintă pericol pentru societate datorită intoxicaţiei cronice cu alcool sau stupefiante

-­‐ Obligarea la tratament medical -­‐ Internarea medicala 4. Măsuri asiguratorii- acele măsuri procesuale care constau in indisponibilizarea cu caracter

provizoriu a bunurilor invinuitului sau inculpatului sau după caz a părţii responsabile civilmente -­‐ Sechestrul asigurator -­‐ Poprirea -­‐ Inscripţia ipotecară

1. Măsurile preventive

Măsurile preventive sunt măsurile procesuale care pot fi dispuse in cursul unui proces penal faţă de invinuit sau faţă de inculpat in scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal ori in scopul împiedicării sustragerii invinuitului sau inculpatiului de la urmărire penala, judecată, executarea pedepsei.

In art 136 al 1 din CPP se mai prevede că in mod expres, măsurile preventive (toate) pot fi dispuse doar in cauzele privind infracţiuni care sunt pedepsite de lege cu detenţiunea pe viaţa sau inchisoare.

De asemenea in aliniatul 1 din art 136 se mai prevede că măsurile preventive sunt : reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea,ţara, arestarea preventivă.

In al 2 art 136 CPP se prevede că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

Condiţiile generale ale măsurilor preventive care sunt comune tuturor măsurilor:

-­‐ să existe probe sau indicii temeinice că invinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penala. Aceasta condiţie este prealabila şi comuna fiind obligatorie in toate cazurile in care se procedează la luarea unei măsuri preventive.

Probele constau in elemente de fapt care trebuie să rezulte din mijloace de probă. Ele trebuie să conducă la certitudinea săvârşirii unei fapte materiale prevăzute de legea penala.

Indiciile temeinice sunt simple presupuneri care pot rezulta din acte premergătoare sau din acte de urmărire penala.

Pentru luarea unei măsuri preventive asemenea presupuneri trebuie să aibă caracter rezonabil, adică să fie in măsura să facă legătura dintre fapta materiala şi persoana invinuitului sau inculpatului.

Indiciile temeinice trebuie să fie in măsură să apropie faptele materiale de certitudinea care caracterizează probele.

Probele nu trebuie să aibă forţa juridică necesară pentru formularea unei acuzaţii, pentru punerea in mişcare a acţiunii penale, insă trebuie să fie suficiente pentru a convinge un observator obiectiv(judecătorul in reglementarea actuala) ca invinuitul sau inculpatul a săvârşit fapta.

-­‐ Este necesar să existe invinuit sau inculpat in cauză – să fie incepută urmărirea penala sau să fie pusă in mişcare acţiunea penala. Măsurile preventive nu pot fi luate decât faţă de invinuit sau inculpat nu pot fi luate faţă de o persoană fără calitate procesuala.Ele nu pot fi dispuse decât in cadrul procesului penal (adică intr-unul declanşat sau intr-unul inceput)

-­‐ Pedeapsă prevăzuta de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie :deţiunea pe viaţă sau inchisoarea. In principiu această condiţie este indeplinită in toate cazurile in care legea penala prevede pentru infracţiunea care i se reprosează invinuitului sau inculpatului pedeapsă inchisorii singură sau alternativ cu pedeapsă amenzii.In mod particular doar in cazul luării măsurii arestarii preventive este necesar ca pedeapsă prevăzuta de lege pentru infraciunea care i se imputa invinuitului sau inculpatului să fie doar inchisoarea ( nu poate fi luata dacă e alternativ cu amenda)

Este indeplinită indiferent de limitele de pedeapsă prevăzute de lege. In mod particular in cazul arestării preventive care reprezintă măsura preventivă cea mai gravă care poate fi luata in cursul procesului penal este necesar ca pedeapsă prevăzuta de lege să fie inchisoarea mai mare de 4 ani.

Aceasta prevedere reprezintă o recunoaştere a luării in considerare a criteriului gravităţii in vederea luării măsurii arestării preventive.

-­‐ De regula este necesar să existe vreuna din situaţiile prevăzute in art 148 din cpp. Este vorba despre cazurile pentru care poate fi dispusă reţinerea şi arestarea preventivă.

Aceste situaţii enumerate in art 148 din CPP nu trebuie să existe decât in cazul in care se dispune măsura reţinerii sau măsura arestării preventive faţă de invnuit sau inculpat. In cazul celorlalate măsuri preventive nu este necesar să existe vreuna din situaţiile prevăzute in art 148 din CPP. Aceste situaţii sunt cunoscute şi sub denumirea de cazuri juridice de arestare.

Acestea sunt următoarele:

a. Invinuitul sau inculpatul a fugit sau s-a ascuns, sau există date din care rezultă ca acesta va incerca să fuga ori să se sustragă in orice mod de la urmărire, judecată,executare a pedepsei.

Acest caz in egala măsura de reţinere şi de arestare se intemeiază pe existenta unui risc real şi efectiv de sustragere a invinuitului sau inculpatului de la urmărire penala, de la judecată sau de la executarea pedepsei. Pentru a fi in prezenţa unei asemenea situaţii este necesar să se stabiliească realizarea de către invinuit sau inculpat a vreuneia din acţiunile care sunt enumerate in conţinutul textului (art 148 lit a cpp) : fuga invinuitului sau inculpatului (pentru aceasta este necesar ca in prealabil, invinuitul sau inculpatul să aibă cunoştiinţă că a pornit un proces penal împotriva sa şi prin această acţiune de fugă să urmărească să se sutragă de la urmărirea penala sau de la judecată, de obicei, fuga este constatată in practică in caz de infracţiune flagrantă), fapta de a se ascunde ( se poate materializa in diverse moduri in practică, de regula schimbarea locuineţei, localităţii, locului de muncă etc cunoscând ca s-a pornit un proces penal impotriva sa)

b. Invinuitul sau inculpatul (art 148 lit a ind 1) a incălcat cu reacredinţă măsura obligatorie de a nu părăsi ţara, localitatea. Acest caz după părerea noastră este rezultatul unei erori din partea legiuitorului, mai intâi acest caz conduce la o arestare obligatorie, in al doilea rând el nu are la bază existenţa unei probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte privind legea penala, sau incălcarea unei obligaţii, in al 3lea rând acest caz intră in contradicţie cu art 145 al 3 din cpp care prevede că in situaţia in care se constată incălcarea cu rea-credinţă de către invinuit sau inculpat a măsurii obligatorii de a nu părăsi localitatea sau ţara sau a obligaţiilor impuse, măsura se inlocuieşte cu arestarea preventivă, in consecinţă nu este caz de luare a măsurii prevenive ci este caz de inlocuire, legiuitorul a confundat luarea unei măsuri cu inlocuirea unei măsuri cu o altă măsură.

c. Există date din care rezultă că invinuitul sau inculpatul incearcă să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unei părţi a unui martor sau expert ori prin alterarea mijloacelor materiale de probă. Pentru existenţa acestei situaţii juridice nu este suficient ca invinuitul sau inculpatul să ia legătură cu vreuna din părţi, martori sau expert ci trebuie să realizeze o acţiune concretă de influenţare. Aceasta se poate materializa in diverse moduri, constrângerea fizica, psihică a vreunei părţi, vreunui martor, a expertului ori chiar in coruperea acestora. Pentru existenţa unui asemenea caz este nevoie să existe date concrete, simpla temere nu este suficientă, de asemenea este necesar să existe acţiuni concrete de alterare sau distrugere a unor mijloace materiale de probă, a unor obiecte care ar putea servi la stabilirea adevărului.

După părerea noastră existenţa acestui caz nu este aplicabil in situaţia alterării sau distrugerii inscrisurilor deoarece inscrisurile nu sunt mijloace materiale de probă, enumerarea textului legal fiind limitativă.

Pentru existenţa unei asemenea situaţii este necesar ca acţiunea să fie ulterioară săvarşirii faptei preţinse, adică să nu privească insăşi fapta.

d. Există date din care rezultă că invinuitul sau inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni- elemente de fapt concrete din care rezultă că inculpatul a realizat fapte materiale de pregătire in privinţa săvarşirii unei noi infracţiuni ( nu este suficienta după părerea noastră doar intentia ci trebuie să fie şi acte pregătitoare).

e. Invinuitul sau inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune, - o varianta a cazului precedent care se deosebeste prin gradul de certitudine (nu contează natura infracţiunii, poate să nu aibaă nici o legătură cu cea iniţiala, după parearea noastră, noua infracţiune trebuie să fie săvârşită după inceperea urmăririi penale pentru infracţiunea iniţiala).

f. Există date din care rezultă că invinuitul sau inculpatul efectuează presiuni asupra persoanei vătămate sau că incearcă o inţelegere frauduloasă cu aceasta (părerea noastră- varianta speciala a literei b)

g. Inculpatul a săvârşit o infracţiune cu pedeapsa inchisorii mai mare de 4 ani sau deţiunea pe viaţa şi prezintă pericol concret pentru ordinea publică (intalnită frecvent in practica judiciară)- părerea noastră: limita de pedeapsă nu îşi gaseste locul deoarece reprezintă o condiţie comună pentru toate situaţiile prevăzute in art 148 din CPP – trebuie să existe probe spre deosebire de toate celelalte situaţii, deoarece acest caz este considerat cel mai vulnerabil pentru că in virtutea acestui caz in absenţa unei reglementări stricte măsura reţinerii şi arestarii preventive ar putea fi luată oricând pentru că oricând s-ar putea invoca pericolul pentru ordinea publică in legătură cu orice infracţiunea prevăzuta de lege. Aceasta inseamnă că măsura reţinerii şi cea a arestarii preventive pe acest temei nu ar trebui să poata fi dispusă decât in mod excepţional.

Competenţa:

Organul judiciar competent

Măsura reţinerii poate fi dispusă doar in timpul urmăririi penale de către organul de cercetare penala şi de către procuror.

Măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea poate fi dispusă in timpul urmăririi penale de organul de cercetare sau procuror şi in timpul judecării de judecător

Măsura arestării preventive poate fi dispusă doar de judecător atât in faza de urmărire penala cât şi de judecată.

Liberarea provizorie poate fi dispusă de instanţa de judecată in cursul urmăririi penale sau in timpul judecăţii – după părerea noastră textul trebuie modificat după noile reglementari potrivit cărora liberarea proviziorie poate fi dispusă in timpul urmăririi penale de un singur judecător indiferent de natura cauzei.

Actul prin care se dispune măsura in cursul urmăririi penale: măsura reţinerii precum şi cea a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara poate fi dispusă prin ordonanţă motivată.

Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea in faza de urmărire penala precum şi cea de arestare preventivă poate fi dispusă de judecător prin incheiere motivată.

Liberarea- inchiere motivată.

Actul prin care se dispune măsura preventivă- in toate cazurile trebuie să conţină: fapta materiala, textul legal , pedeapsa prevăzută de lege

In cazul reţinerii şi arestării preventive actul trebuie să conţina cazul prevăzut in art 148 din CPP şi temeiurile concrete din care să rezulte existenţa cazului.

In cazul obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara – actul trebuie să conţină: temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii.

Criteriile de alegere a măsurilor preventive:

Art 136 ultimul al din CPP- care sunt criteriile de care trebuie să ţină seama organul judiciar competent in alegerea măsurii preventive dintre cele care sunt prevăzute de lege, cele pe care organul judiciar penal le poate lua.

Ordinea măsurilor preventive prevăzute in art 136 din CPP nu este intamplatoare, astfel este prevăzuta mai intâi reţinerea ( măsura poliţiească), obligarea de a nu părăsi ţara sau localitatea, arestarea preventivă, liberarea provizorie.

După părerea noastră criteriile de alegere a măsurilor preventive sunt reglementate in jurul măsurii preventive a arestării care este măsura supremă.

Existenta acestor criterii obligă pe de o parte organul judiciar penal să aleagă dintre măsurile preventive existente măsura preventivă care se potriveste cel mai bine invinuitului sau inculpatului şi care este necesară. Existenta acestor criterii obligă organul judiciar să analizeze cu prioritate posibilitatea luării unei măsuri preventive alternative la arestare. Arestarea preventivă să reprezinte ultimul remediu (caracter excepţional ).

Criterii:

-­‐ Scopul măsurii preventive- scopul general: poate fi unul din cele prevăzute cu titlu general in art 136 al 1 din CPP: fie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal fie împiedicarea sustragerii de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; poate fi şi scop special : trebuie analizat in raport cu fiecare măsura preventivă pentru a vedea dacă măsura preventivă are aptitudinea a realiza scopurile măsurilor preventive.

-­‐ Gradul de pericol social- la momentul procesual la care se ia măsura preventivă in mod evident nu se poate avea in vedere gradul de pericol social concret; se va avea in vedere natura, frecventa, urmarea infracţiunii, limitele de pedeapsă; cu toate acestea după părerea noastră gradul de pericol social se va aprecia in concret

-­‐ Persoana – se va ţine seama de elementele la care se referă in mod expres legea, antecedente, vârsta, starea de sănatate, orice alt element de fapt care priveşte situaţia persoanala.

In cpp sunt prevazute urmatoarele categorii de masuri preventive:retinerea, obligarea de a nu parasi localitatea sau tara si arestarea preventiva

In alin 2 al art 136 se mai prevede ca scopul masurilor preventive poate fi realizat si prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cautiune. Aceasta inseamna dupa parerea noastra ca sub aspectul naturii juridice liberarea poate fi introdusa in categorie masurilor preventive.

Masura preventiva principala este: arestarea preventiva

Intotdeauna trebuie sa aiba prioritate masurilor preventive restrictive in raport cu cele privative, pentru ca ele trebuie sa constituite alternative la detentie, la privarea de libertate.

Retinerea

Retinerea este o masura preventiva care consta in privarea de liebertate a unei personae pe durata cea mai scurta in vederea asigurarii bunei desfasurari a urmaririi penale.

Masura preventiva a retinerii este o masura care se dispune de regula la inceputul cercetarilor penale. Ea este justificata de necesitatiile urmaririi penale, ea poate fi dispusa atunci cand organul de urmarire penala apreciaza ca masura este necesara pentru desfasurarea activitatiilor de urmarire penala si pentru strangerea probelor necesare punerii in miscare a actiunii penale, cu alte cuvinte pentru intemeierea actului de inculare prevazut de lege.

Retinerea nu este obligatorie decat intr-un singur caz decat in caz de infractiune flagranta, atunci procedura este speciala (poarta denumirea de procedura speciala a infractiunii flagrante). In toate celelate cazuri retinerea este facultativa, ea poate fi dispusa daca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege.

Conditii de retinere:

1. Conditii de fond -­‐ Sa existe probe si indicia temeinice ca invinuitul sau inculpatul a savarsit o fapta prevazuta de

legea penala

Aceasta conditie este comuna tuturor masurilor preventive, art 143 al 1, insa pentru retinerea unei personae nu este necesar sa existe probe ci sunt suficiente simplele indicia in sensul de informatii din care trebuie sa rezulte doar probabilitaea comiterii uneif apte prevazute de legea penala, de aceea ele trebuie sa fie temeinice (potrivit art 68 ind 1), sa aiba aptitudinea de a face legatura dintre o persoana si fapta prevazuta de legea penala.

-­‐ Necesitatea luarii masurii. Legea nu da o definitie necesitatii. In absenta ei dupa parerea noastra masura preventiva a retinerii este necesara atunci cand masura are aptitudinea de a realiza scopurile masurilor preventive aratate in art 136 al 1 CPP ( buna desfasurare a urmarii, impiedicarea sustragerii de la urmarire).

De aceea la baza retinerii trebuie sa stea necesitatiile care decurg din urmarirea penala, retinerea nu poate fi justificata doar de existent unor probe sau a unor indicia temeinice ci pentru ca retinerea sa poata fi dispusa trebuie sa existe motive de retinere care sunt distinice de conditia generala prealabila de luare a masurii retinerii.

Ea este rezultatul alegerii pe care o face organul de urmarire penala.

-­‐ Este necesar sa fie prezent vreunul din cazurile din art 148 CPP ( cazuri de arestare- valabile si pentru retinere).

In practica de regula retinerea precede arestarea.

In plus fata de arestare masura retinerii este posibila si in cazul in care se savarseste o infractiune flagranta (descoperita in timpul savarsirii sau imediat dupa savarsire) – infractiunea flagranta nu este temei de arestare doar de retinere-

-­‐ Presupune ca infractiunea sa fie pedepsita de lege cu pedeapsa inchisorii fie singura fie alternative cu amenda (deosebire fata de arestare la care infractiunea trebuie sa fie pedepsita de lege doar cu inchisoarea)

2. Conditii de forma

-­‐ Sa fie inceputa urmarirea penala sau sa fie pusa in miscare actiunea penala. -> masura retinerii in actual reglementare poate fi dispusa in egala masura atat fata de invinuit cat si fata de inculpate.

Dupa parerea noastra aceasta reglementare este necorespunzatoare pentru ca nu tine seama de natura juridical si de finalitatea retinerii. Retinerea poate fi justificata de nevoile urmaririi penale, ea are ca finalitate strangerea probelor necesare pentru punerea in miscare a actiunii penale ori daca actiunea penala este deja pusa in miscare actiunea penala ea nu mai este utila.

-­‐ Invinuitul sau inculpatul trebuie sa fie ascultat in prealabil. Conditia este o una obligatorie.

Cu aceasta ocazie invinuitul sau inculpatul trebuie intrebat cu privire la conditiile de retinere, cu privire la conditia existentei unor probe sau indicii temeinice, cu privire la motive, temeiuri

-­‐ Prezenta unui aparator (avocat) in timpul ascultarii, adica la luarea masurii este obligatorie sub sanctiunea nulitatii absolute, art 143 al 1 CPP

Competenta

Competenta revine organului de urmaririre penala- organului de cercetare, procurorului

Ea poate fi disupsa doar in timpul urmarii penale. Dupa parerea noastra in actuala reglementare responsabilitatea retinerii revine procurorului (care supravegheaza sau cel care efectueaza urmarirea penala).

De asemenea atunci cand masura retinerii este dispusa de organul de cercetare penala al politiei judiciare sau cel special ea este supusa controlului procurorului care supravegheaza urmarirea penala, astfel atunci cand organul de cercetare penala dispune retinerea acesta are obligatia sa il informeze imediat pe procuror despre luarea masurii, de asemenea atunci cand organul de cercetare penala propune procurorului intocmirea propunerii de luare a masurii arestarii preventive are obligatia ca in termen de cel mult 10 ore de la luarea masurii sa inainte dosarul impreuna cu propunerea procurorului ce supravegheaza urmarirea penala. In acest interval de timp de cel mult 10 ore organul de cercetare penala are obligatia de a instiinta pe procuror cu privire la luarea masurii.

In toate cazurile masura retinerii nu poate depasi 24h. ( art 23 al 4 Constitutie, art 144 CPP ).

Durata retinerii are un caracter substantial, este un termen pe ore, ora de la care incepe retinerea si ora la care se termina retinerea intra in calculul duratei retinerii. Retinerea se dispune in toate cazurile de organul de cercetare penala sau procuror prin ordonanta motivata.

In cuprinsul ordonantei de retinere se arata fapta, incadrarea juridica a faptei, limitele de pedeapsa prevazute in textul incriminator, cazul prevazut in art 148 din CPP si temeiurile din care rezulta cazul prev in art 148 din CPP.

Durata retinerii sa calculeaza de regula de la data emiterii ordonantei, timpul in care are loc ascultarea invinuitului sau inculpatului care precede emiterea ordonantei nu intra in calculul retinerii.

In mod exceptional daca retinerea este precedata de conducerea administrativa a invinuitului la sediul politiei in vederea stabilirii identitatii, masura prevazuta de art 31 lit b din legea politiei 218/2002, aceasta masura se scade din durata retinerii, de aceea ordonanta de retinere va cuprinde ora la care a inceput retinerea si ora la care se termina retinerea.

Punerea in executare a masurii retinerii se realizeaza potrivit prevederilor legii 218/2002 de catre organele politiei, ordonanta de retinere are o natura juridica dubla. Este act procesual si este si act procedural, aceasta inseamna ca nu este necesar sa se emita mandat pe baza ordonantei ci ordonanta de retinere este suficienta pentru aducerea la indeplinire a masurii.

In baza ordonantei de retinere invinuitul sau inculpatul este primit in vederea executarii masurii de catre centrul de retinere si arestare preventiva din cadrul inspectoratului general al politiei ( „arestul politiei”). In toata aceasta durata invinuitul sau inculpatul retinut este supus supravegherii politiei, el se afla la dispozitia organului de cercetare penala sau a procurorului dupa caz.

Ordonanta de retinere se aduce la cunostiinta invinuitului sau inculpatului in prezenta aparatorului.

Cu aceasta ocazie i se comunica si motivele care stau la baza retinerii. Pentru aceasta i se comunica o copie dupa ordonanta. (o copie administratiei locului de retinere si o copie invinuitului sau inculpatului).

I se aduce la cunostiinta in cel mai scurt timp si obiectul invinuirii.

Ordonanta de retinere se aduce la cunostiinta apoi si unui membru al familiei sau unei alte persoane indicate de acesta, de aceea invinuitul sau inculpatul este intrebat in mod expres cu privire la aceasta persoana ( art 137 ind 1 CPP ) .

CU privire la ordonanta de retinere invinuitul sau inculpatul poate formula plangere (art 140 ind 1 CPP). Plangerea este de competenta procurorului care supravegheaza urmarirea penala, daca masura este dispusa de procuror- competenta procurului ierarhica, care se pronunta asupra plangerii dupa parerea noastra printr-o ordonanta. Are posibilitatea de a revoca masura atunci cand o considera ilegala sau nejustificata.

Obligarea de a nu parasi tara sau localitatea

Obligarea de a nu parasi localitaeta 145 cpp- masura preventiva care consta in interdictia invinuitului sau inculpatului de a parasi localitatea, cu caracter temporal in vederea asigurarii bunei desfasurari a procesului penal sau a impiedicarii invinuitului sau inculpatului de a se sustrage de la urmarire penala sau de la judecata.

Aceasta masura poate fi dispusa atat in faza de urmarire penala cat si in faza de judecata.

Retinerea – unica masura care poate fi dispusa de organul de cercetare penala, celelalte masuri doar de procuror sau judecator.

Masura obligarii de a nu parasi localitatea este o masura restrictiva de libertate, ea determina doar limitarea libertatii de miscare a invinuitului sau inculpatului de aceea ea face parte din domentiul art 2 al protocolului nr 4 al conventiei europene pentru ca reprezinta o derogare de la libertatea de circulatie a persoanei in interiorul tarii si in afara sa.

Masura preventiva a obligarii de a nu parasi tara presupune indepliniera a unor conditii:

a. Conditii de fond: 1. Sa existe probe sau indicii temeinice ca a savarsit o fapta prevazuta de legea penala ( conditia

comuna) 2. Sa existe temeiuri pentru luarea masurii de a nu parasi localitatea (nu este necesar sa fie vreunul

din cazurile din art 148 cpp, insa nu inseamna ca nu trebuie sa exite temeiuri). Temeiurile sunt mentionate in aliniatul final al art 137 CPP care prevede ca actul prin care se dispune masura preventiva trebuie sa cuprinda si temeiurile care au determinat luarea acesteia. De aceea masura preventiva a obligarii invinuitului sau inculpatului de a nu parasi localitatea trebuie sa fie necesara realizarii scopurilor masurilor preventive de aceea ea trebuie sa fie motivata intrucat o asemenea masura poate fi dispusa atunci cand se apreciaza ca este necesara pentru a garanta prezenta invinuitului sau inculpatului la toate termenele eventuale pe care le stabilesc organele judiciare precum si pentru a garanta indeplinirea obligatiilor pe timpul desfasurarii procesului penal, ea poate fi dispusa doar atunci cand se identifica vreo atitidune sau vreun comportament negativ al invinuitului sau inculpatului din care trebuie sa rezulte ca daca nu se ia masura atunci exista riscul real si efectiv ca invinuitul sau inculpatul sa fuga, sa incerce sa se sutraga de la urmarire sau judecare ori sa zadarniceasca aflarea adevarului prin influentarea martorilor, expertilor sau alterarea ori distrugerea mijloacelor de proba ori prin alte asemenea fapte. Nu este suficient sa se afirme ca masura este necesara pentru ca exista un asemenea risc, ci trebuie sa existe o atitudine a inculpatului pentru a dovedi un asemenea risc.

b. Conditii de forma:

Sa fie inceputa urmarirea penala sau sa fie dispusa inceperea actiunii penale

Invinuitul sau inculpatul sa fie ascultat in prealabil in prezenta unui aparator ( comuna cu cea examinta anterior, art 145 al 1 teza finala face trimitere explicita la art 143 al 1 din cpp).Ascultarea trebuie sa se faca cu privire la conditii cat si cu privire la temeiuri

Ex: invinuitul este chemat de procuror pentru a i se aduce la cunostiinta rezolutia de incpere a urmarii penale, se intocmeste proces verbal, invinuitul arata ca doreste sa dea declaratie insa solicita termen pentru formarea apararii, procurorul ii da termen pentru pregatirea apararii dar cu aceeasi ocazie emite prin ordonanta punerea in miscare a actiunii penale si i se aduce la cunostiiinta inculpatului noua calitate si este intrebat din nou daca doreste sa dea declaratie si i se comunica ordonanta de a nu parasi tara -> masura luata fara ca inculpatul sa fie ascultat in prealabil de catre procuror.

In faza de uramrire penala- masura poate fi dispusa pe maxim 30 de zile cu posibilitatea prelungrii fara a se putea depasii o durata totala de un an cu exceptia infractiunilor pentru care se prevede detentiunea pe viata sau inchisoare de 10 ani sau mai mare pentru care duarata totala este de cel mult 2 ani in faza de urmarire penala

In cursul judecatii masura preventiva de a nu parasi localitatea poate fi dispusa pe o durata nedeterminata, pentru faza de judecata nu este regelemntata o durata determinata, ea nu este supusa verificarii ea dureaza

pana in momentul revocarii care poate fi dispusa din oficiu sau la cerere atunci cand instanta decide ca au incetat temeiurile

Ordonanta motiva de procuror- faza de urmarire penala

Incheiere motivata de catre instanta- faza de judecata

Ordonanta procurorului si incheierea din faza de judecata se aduce la cunostiinta ulterior invinuituliu sau inculpatului de asemenea se comunica sectiei de politie in a carei circumscriptie domiciala ori isi are resedinta invinuitul sau inculpatul, politiei comunitare, jandarmeriei, organelor de frontiera precum si organelor de stat cu atributii privind eliberarea pasapoartelor.

Masura obligarii de a nu parasi localitatea este insotita in actuala reglementare de controlul judiciar care consta in obligatii imperative si obligatii facultative.

Obligatii imperative:

-­‐ Obligatia invinuitului sau inculpatului de a se prezenta la toate termenele -­‐ De a se prezenta la sectia de politie care este insarcinata cu intocmirea unui program de

supraveghere si de a il respecta cu strictete programul fixat de sectia de politie. -­‐ Obligatia de a nu folosii vehicule pe timpul masurii -­‐ Interdictia de a nu folosii arme pe timpul masurii (cei ce le detin trebuie sa se prezinta de indata la

sectia de politie in vederea predarii armelor)

Obligatii facultative:

-­‐ De a purta un sistem electronic de supraveghere- pana in acest moment nu au fost semnalate cazuri datorita probemelor tehnologice si tehnice.

-­‐ Obligatia de a nu se apropia de parti, martori, experti, de a nu lua legatura cu acestia, de a nu se afla in locuinta persoanei vatamate, interdictia de a exercita profesia sau functia de care s-a folosit cu ocazia savarsirii infractiunii

-­‐ Obligatia de a nu se afla in anumite locuri, locuri care au legatura cu infractiunea, etc

Impotriva ordonentei procurorului se poate face plangere la instanta competenta sa judece cauza in prima instanta. Termenul de formulare a plangerii este de cel mult 3 zile de la data comunicarii ordonantei.

Examinarea plangerii se face in camera de consiliu. Participarea procurorului este obligatorie.

Impotriva incheierii poate fi exercitata calea de atac a recursului. Termenul de recurs este de cel mult 24 de ore de la pronuntare pentru cei prezenti/ comunicare in lipsa.

Formarea recursului -24h.Judecarea recursului 3 zile

In cazul obligarii de a nu parasi tara este identica cu cea in vederea neparasirii localitatii.

Prin localitate se intelege- localitatea unde domiciliaza sau isi are resedinta invinuitul sau inculpatul

Arestarea preventiva

Arestarea preventiva a invinuitului sau inculpatului reprezinta masura preventiva cea mai grava care poate fi dispusa fata de invinuit sau fata de inculpat in cursul procesului penal si consta in privarea de libertate a invinuitului sau inculpatului pe o durata determinata in conditiile prevazute de lege.

Arestarea preventiva imbraca 2 forme in raport de calitatea procesuala a persoanei fata de care poate fi dispusa masura si anume: arestarea preventiva a invinuitului, arestarea preventiva a inculpatului.

Arestarea invinuitului reprezinta o forma intermediara de arestare, ea a fost creata doar pentru sa suplini durata prea scurta a retinerii presupunandu-se ca in intervalul de retinere de cel mult 24h de regula nu pot fi finalizate cercetarile penale, nu poate fi finalizata urmarirea penala si nu se poate intemeia actul de punere in miscare a actiunii penale, de aceea a fost necesara o arestare de scurta durata pentru ca actiunea penala sa poata fi pusa in miscare sau mai exact pentru strangerea tuturor probelor necesare.

De aceea dupa parerea noastra arestarea preventiva de scurta durata a invinuitului este mai apropiata sub aspectul naturii juridice de retinere decat de arestare, deoarece la fel ca retinerea ea poate fi dispusa doar fata de un invinuit (in prezent retinerea poate fi dispusa si fata de inculpat, ceea ce este irational).

Arestarea poate fi dispusa doar atunci cand este necesara in interesul urmaririi penale. (in practica se decurge destul de rar la arestarea invinuitului)

Arestarea preventiva a invinuitului poate fi disusa de judecator in cursul urmarii penale de cel mult 10 zile.

In cazul invinuitului minor masura poate fi dispusa doar pe o durata de cel mult 3 zile.

Procedura de arestare preventiva a inculpatului este identica cu cea prevazuta pentru arestarea inculpatului (arestarea preventiva de scurta durata).

Competenta- judecatorului

In actuala reglementare masura arestarii preventive poate fi dispusa doar de presedintele instantei sau de judecatorul delegat din cadrul instantei care are competenta de a judeca cauza in prima instanta sau a instantei corespunzatoare in grad primei instante in a carei circumscriptie se afla sediiul parchetului din care face parte procurorul din care face parte sau supravegheaza urmarirea penala, sau in cadrul instantei in a carei circ a fost constata infractiunea ori in cadrul instantei in a carei circumscriptie teritoriala se afla locul de detentie daca invinuitul sau inculpatul este retinut.

In privinta conditiilor de luare a masurii arestarii preventive fata de invinuit:

Conditii de fond:

-­‐ Sa existe probe sau indicii temeinice ac invinuitul a savarsit o fapta prevazuta de legea penala -­‐ Sa fie prezent vreunul din cazurile prev in art 148 CPP -­‐ Masura sa fie necesara in interesul urmarii penale – arestarea preventiva a invinuitului nu este

obligatorie (exceptia infractiunii flagrante) -­‐ Sa se indice interesul urmarii penale

In absenta unei dispozitii legale masura arestarii preventive nu poate fi dispusa decat in mod exceptional si numai daca o alta masura preventiva, mai putin grava cum este cea a neparasirii tarii sau localitatii.

Motivele sunt distincte de condita prealabila de existenta a unor probe sau indcii temeinice.

In privinta cazului pervazut de art 148- nu este suficienta doar indicarea cazului ci este necesar sa existe date concrete din care sa rezulte existenta cazului de arestare preventiva, iar in cazul in care masura se dispune pe temeiul pericolului pentru ordinea publica este necesar sa existe probe

Condtii formale:

-­‐ sa fie inceputa urmarirea penala -­‐ Sa se procedeze in prealabil la ascultarea invinuitului in prezenta aparatorului ( cu privire la

conditii, temeiuri)

De la regula ascultarii invinuitului sunt prevazute 3 situatii de exceptie:

-­‐ Atunci cand este disparut -­‐ Atunci cand se afla in straintate -­‐ Cand se sustrage

Procedura:

In Cpp sunt 2 modalitati de aretare preventiva reglementate distincit: arestarea invinuitului, a inculpatului

In pofida faptului ca procedura este comuna si conditiile aproape identice le vom trata distinct.

Arestarea preventiva a invinuitului.Procedura de luare a masurii

In reglementarea actuala luarea masurii fata de invinuit preseupune parcugerea in mod succesiva a urmatoarelor etape:

-­‐ Sesizarea procurorului care supravegheaza urmarirea penala de catre organul de cercetare penala, in vederea intocmirii propunerii de luare a masurii arestaraii preventive fata de invinuit

In cazurile in care procurorul efectueaza personal urmarirea penala nu se mai intocmeste sesizare in modalitaeta referatului de catre organul de cercetare penala ci procurorul apreciaza din oficiu daca se impune intocmirea propunerii de luare a masurii arestarii preventive, de aceea urmatoarea etapa o reprezinta : - intocmirea propunerii de luare a masurii de arestare preventiva

Daca sunt indeplinite conditiile prevazute in in art 143 al 1 si 148 procurorul va proceda in prealabil la ascultarea invinuitului. Ascultarea invinuitului nu reperzinta o ascultare a acestuia asupra fondului cauzei, adica asupra faptelor ci inseamna ascultarea invinuitului cu privire la conditiile de luare a masurii arestarii preventive.

Cu ocazia ascultarii invinuitul este intrebat de procuror cu privire la conditiile de arestare, este intrebat cu privire la conditia prealabila privind existenta unor probe sau indicii temeinice ca invinuitul a savarsit o fapta prevazuta de legea penala si este intrebat si cu privire la temeiurile care ar putea justifica masura arestarii prevazute in art 148 din CPP

In urma ascultarii invinuitului care se face in mod obligatoriu in prezenta aparatorului, fiind caz de asistenta juridica obligatorie ( daca nu are aparator ales i se va desemna unul din oficiu sub sanctiunea nulitatii absolute)

Dupa ascultare procurorul apreciaza daca interesul urmaririi penale cere luarea masurii arestarii preventive, daca sunt indeplinite conditiile de arestare, daca exista vreunul din temeiurile prevazute in 148 cpp si daca este necesara luarea masurii in interesul urmaririi penale

IN cazul in care procurorul apreciaza ca masura este necesara si sunt indeplinite conditiile va trece la intocmirea unei propuneri motivate de arestare preventiva.

Propunerea se materializeaza intr-un referat care trebuie sa fie motivat.

Aceasta inseamna ca procurorul are obligatia de a indica in cuprinsul propunerii toate elementele de fapt din care rezulta:

• Ca sunt indeplinite conditiile • Masura este necesara in interesul urmaririi penale

In cuprinsul propunerii procurorul va indica in concret probele si indiciile temeinice din care rezulta conditiile. Cu pri vire la temeiurile din 148 CPP procurorul va indica datele din care rezulta temeiuri.

Daca se invoca pericoul pentru ordinea publica procurorul area obligatia sa indice in concret care sunt probele din care rezulta ca lasarea in libertate a invinuitului genereaza un pericol concret pentru ordinea publica.

-­‐ Inaintarea propunerii de arestare preventiva impreuna cu dosarul cauzei judecatorului in vederea luarii masurii arestarii preventive

Procurorul are obligatia de a prezenta dosarul cauzei impreuna cu propunerea motivata de luare a masurii judecatorului competent sa dispuna ( presedintele sau judecatorul delegat de aceasta din cadrul instantei competente sa judece cauza in prima instanta sau dupa caz a instantei in a carei circumscriptie teritoriala a fost constata infractiunea sau a instantei in a carei circ teritoriala se afla locul de detentie daca invinuitului este retinut in prealabil ori din cadrul instantei in a carei circ se afla sediul parchetului din care face procurorul care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala, acestea sunt compentente alternative-> oricare din aceste instante).

Legea reglementeaza procedura prezentarii dosarului si a propunerii. Aceasta se explicica prin necesitatea asigurarii celeritatii procedurii. Procedura de luare a masurii arestarii preventive este considerata o procedura urgenta, aceasta justifica evitarea de catre procuror a serviciului de registratura a instantei. Procurorul nu se prezinta la registratura ci direct la presedintele instantei personal cu dosarul si propunerea.

Odaca cu prezentarea dosarului si a propunerii, atunci cand invinuitul este retinut procurorul are obligatia personal da a il prezenta pe invinuit judecatorului, aceasta la fel se justifica prin necesitatea asigurarii celeritatii procedurii.

Masuri premergatoare dispuse de judecator

Primind dosarul impreuna cu propunerea judecatorul are obligatia de a fixa de indata termenul de solutionarea a propunerii mai exact ziua si ora de solutionare a propunerii, daca invinuitul este retinut in mod obligatoriu judecatorul va fixa ziua si ora inainte de expirarea duratei retinerii.

De aceea daca invinuitul este in prealabil retinut el va fi prezentat de procuror in mod obligatoriu judecatorului inainte de expirarea duratei retinerii, respectiv in primele 10 ore de la retinere.

La fel ci titlu de masura premergatoare judecatorul are obligatia de a incunostiinta de indata procurorul precum si aparatorul invinuitului cu privire la ziua si ora fixata pentru examinarea si solutionarea propunerii de lauare a masurii arestarii preventive

Propunerea de luare a masurii fata de invinuit nu este conditionata de retinere, retinerea invinuitului nu reprezinta o conditie de intocmire a propunerii si de arestare. Propunerea se poate intocmi dupa parerea noastra si fata de invinuitul in stare de libertate ( de regula in practica propunerea de arestare este precedata de retinere).

In acest fel daca nu s-a dispus in prealabil retinerea judecatorul are obligatia de a dispune imediat citarea invinuitului pentru a se prezenta in fata judecatorului in vederea solutionarii propunerii de arestare preventiva.

Legea nu prevede o procedura speciala de aceea dupa parearea noastra intr-o asemenea situatie in practica de regula se decurge la emiterea unui mandat de aducere pentru ca aducerea silita a invinuitului se poate realiza in cazul invinuitului spre deosebire de celelate persoane (martori experti interpreti) fara sa fie necesar ca in prealabil invinuitul sa fie citat legal si sa nu se prezinte.

Arestarea invinuitului nu poate fi dispusa in lipsa ( in cazul inculpatului nu este o un impediment- deoarece are la baza o actiune penala deja pusa in miscare).

Acestea sunt masurile premergatoare.

Examinarea propunerii

Examinarea propunerii de luare a masurii arestarii preventive fata de invinuit are loc in camera de consiliu,ea se realiza in mod obligatoriu de un singur judecator indiferent de natura infractiunii.

Participarea procurorului este obligatorie- trebuie sa fie prezent personal si sa sustina oral propunerea

De asemenea este obligatorie asistenta juridica a invinuitului sub sanctiunea nulitatii absolute ( avocat ales sau din oficiu)

Este obligatorie prezenta personala a invinuitului. Daca invinuitul este retinut examinarea propunerii se poate realiza in absenta acestuia doar atunci cand acesta se afla internat in spital ori atunci cand deplasarea sa la instanta nu se poate realiza datorita unei cauze de forta majora sau stare de necesitate, in acest caz insa este prezent aparatorul care il va reprezenta, reprezentarea invinuitului fiind una legala.

Procedura in camera de consiliu in fata judecatorului debuteaza cu ascultarea invinuitului, ascultarea invinuitului prezent este obligatorie sub sanctiunea nulitatii absolute.

Inainte de a se proceda la ascultarea invinuitului juecatorul are obligatia de a ii aduce la cunostiinta ca a fost intocmita o propunere de arestare preventiva de asemenea are obligatia ca inainte de ascultare de a

asigura dreptul efectiv al invinuitului personal si al aparatorului ales sau din oficiu de a consulta propunerea de luare a masurii si dosarul cauzei care sta la baza propunerii.

Judecatorul are obligatia de a acorda timpul si de a acorda toate inlesnirile necesare pregatirii apararii.

Dupa parcurgerea consultarii dosarului si a propunerii se asculta invinuitul.

Invinuitului i se aduce la cunostiinta dreptul de a nu face declaratii atragandu-i-se atentia ca daca este de acord sa dea o declaratie, aceasta ar putea sa fie folosita in proces impotriva sa, de aceea este intrebat de judecator daca doreste sa dea declaratie.

In cazul in care nu doreste se va consemna aceasta, daca doreste el va fi intrebat punctual cu prvirie la conditiile de luare a masurii.

Ascultarea acestuia este contradictorie, poate fi intrebat de judecator, procurorul care participa in camera de consiliu si de catre propriul aparator.

Dupa epuizarea ascultarii judecatorul acorda pe rand cuvantul mai intai procurorului pentru sustinerea propunerii de luare a masurii arestarii preventive si apoi aparatorului invinuitului si in cele din urma acorda ultimul cuvant invinuitului.

Dezbaterile sunt contradictorii, ele justifica natura jurisdictionala a masurii arestarii preventive in reglementarea actuala spre deosebire de vechea reglementare.

Cu ocazia concluziilor procurorul sustine masura, prezinta in fata judecatorului, invinuitului etc, motivele si aduce argumente juridice cu scopul de a convinge judecatorul in sensul admiterii propunerii si luarii masurii arestarii preventive.

Aparatorul invinuitului va aduce argumente prin care va incerca sa convinga judecatorul de inexistenta unui temei legal si a unui temei de fapt suficient pentru ca propunerea sa fie admisa si pentru ca propunerea arestarii sa fie dispusa. Apararea are obiectivul de a demonstra prin afirmatii cu trimitere concreta la dosar fie ca nu exista nici probe nici indicii fie ca nu au fost resepectate dispozitiile legale fie ca nu existe date din care sa rezulte vreunul din temeiurile de la 148 CPP cu trimitere la dosar, practica, doctrina, de asemenea apararea doreste sa deomnstreze ca masura nu este necesara ca interesul urmarii penale nu dispune luarea unei asemenea masuri.

Nu pot fi administrate probe ( nu exista cercetare judecatoareasca), nici macar proba cu inscrisuri cu exceptia inscrisurilor in circumstantiere privind persoana invinuitului care pot fi depuse la dosarul cauzei pentru a convinge judecatorul ca masura nu este necesara, ca el poate fi lasat in libertate.

Judecatorul trece la ultima etapa.

Solutionarea

Este in secret in camera de consiliu ocazie cu care judecatorul are obligatia de a se pronunta de indata cu privire la propunere. Dupa paraea noastra este inadmisibila amanarea propuntarii, judecatorul trebuie sa se prounente imediat fie in sensul admiterii fie in sensul respingerii propunerii.

Judecatorul hotaraste cu privire la propunere printr-o incheiere motivata.

Atunci cand apreciaza ca propunerea este intemeiata da o inchere motivata de admitere a propunerii dispune arestarea preventiva pe o durata de cel mutl 10 zile fata de invinuit.

Dupa pronuntarea hotararii jud va proceda imediat la emiterea mandatului de arestare preventiva fata de invinuit.

Atunci cand judecatorul admite pronuntarea va emite imediat mandat de arestare, are doare a natura procesuala, doar dispozitia de arestare.

Pentru ca cel dispozita sa fie dusa la executare este necesara si emiterea unui act procedural care este mandatul de arestare preventiva

Centrul de arestare nu il primeste daca nu exista mandat.

Mandatul de arestare preventiva va contine in mod obligatoriu toate datele pe care le contine si un mandat de arestare fata de inculpat si anume :

-­‐ Denumirea instantei din care face parte judecatorul -­‐ Sediul instantei -­‐ Numarul dosarului -­‐ Numele prenumele si calitatea persoanei care a dispus masura -­‐ Numele si prenumele invinuitului precum si taote celelalte date prevazute in art 70 al 1 CPP,

datale de identificare a invinuitului, -­‐ mentiuni privind fapta pentru care s-a dispusa masura arestararii, denumirea, textul legal, limitele

de pedeapsa, temeiurile concrete care stau la baza masurii inclusiv cazul de arestare de la art 148 CPP

-­‐ durata masurii arestarii ( pana la 10 zile) -­‐ ordinul de arestare -­‐ locul unde urmeaza sa fie executata masura -­‐ data luarii masurii(esentiala) -­‐ semnatura judecatorului

In situatia arestarii invinuitului cand masura se dispune dupa ascultarea acestuia un exemplar al arestarii i se va inmana invinuitului personal iar un al doilea exemplar se va inmana administratiei locului de arestare, in evderea punerii in executare a masurii.

In situatia in care judecatorul apreciaza ca propunerea nu este intemeiata va dispune respingerea propunerii prin incheiere motivata. In situatia in care judeactorul dispune respingerea masurii, daca propunerea este precedata de retinere invinuitul va fi pus in libertate in mod efectiv la data expirarii duratei retinerii.

In situatia in care jud apreciaza ca este necesara o alta masura fata de invinuit are posibilitatea ca respingand masura de arestare preventiva prin inchiere motivata sa dispuna dup caz obligarea invinuitului de a nu parasi tara sau localitatea care reprezinta masuri preventive alternative la arestare.

Incheierea judecatorului poate fi atacata cu recurs de procuror si de invinuit.

Termenul de rescurs este de 24 de ore si curge de la pronuntare pentru cei prezenti si de la comunicare pentru cei absentei.

Recursul indreptat in privinta inchierii nu are efect suspensiv de executare, aceasta inseamna ca dispozitia este imediat executorie.

Atunci cand se declara recurs impotriva incheierii, dosarul cauzei impreuna cu incheiera motivata va fi inanta insntatei in cel mult 24 de ore.

In cazul arestarii invinuitului recursul trebuie judecat in cel mult 48 de ore.

Instanta de recurs ar putea sa admita recursul atunci cand masura arestarii preventive este nelegala precum si atunci cand masura arestarii preventive este nejustificata.

Daca instanta de recurs admite recursul va dispune tot odata si punerea imediata in libertate daca invinuitul nu este arestat in alta cauza.

Daca instanta de recurs apreciaza ca masura arestarii preventive este legala si justificata respinge recursul.

In toate cazurile instanta de recurs se pronunta prin incheiere motivata (derogare de la instanta de recurs care de de obicei o decizie)

Dupa pronuntate instanta de recurs are obligatia ca in cel mult 24 de ore sa restituie dosarul de urmarire penala procurorului care efectueaza sau supravegheaza urmarirea in vederea continuarii urmarii.

Masura arestarii fata de invinuit nu poate fi prelungita.

Aceasta inseamna ca in principiu la expirarea duratei de cel mult 10 zile invinuitul trebuie pus imediat in libertate.

Daca procurorul apreciaza ca se impune arestarea in continuare are o singura posibilitate, va pune in miscare actiunea penala si va proceda la sesizarea judecatorului cu o propunere de luare a masurii de ar estare preventiva fata de inculpat.

Arestarea inculpatului

Arestarea inculpatului sau arestarea de lunga durata este masura preventiva privativa de libertate cea mai grava care poate fi dispusa in cursul unui proces penal inainte de judecata impotriva inculpatului daca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege respectiv, conditia prealabila a existentei unor probe si conditia privind existenta vreunui temei de arestare dintre cele prevazute in art 148 cpp pe o durata de cel mult 30 de zile cu posibilitatea prelungirii din 30 in 30 de zile fara sa se poate depasi insa maximul duratei arestarii preventive in timpul urmaririi penale care este de 180 de zile.

Conditii:

Conditiile sunt aproapte aceleasi cu cele prevazute pentru retinere si pentru arestarea preventiva a invinuitului cu urmatoarele particularitati:

-­‐ masura poate fi dispusa doar fata de inculpat ceea ce inseamna ca este necesara ca in prealabil sa fie pusa in miscare actiunea penala-> sa existe o ordonanta motivata de punere in miscare a actiunii penale

-­‐ nu sunt suficiente indiciile temeinice pentru luarea masurii arestarii fata de inculpat spre deosebire de retinere sau arestare a invinuitului ci trebuie sa existe probe adica trebuie sa existe fapte materiale concrete nu simple presupuneri, suspiciuni, ci este necesar ca faptele sa rezulte din mijloace de proba

In cazul arestarii inculpatului pe langa conditiile prevazute de lege, respectiv condita prealabila de existenta a probelor si vreunui din temeiurile din art 148 CPP este necesar sa existe motive care sa faca necesara luarea masurii arestarii preventive fata de inculpat. Necesitatea masurii se analizeaza in functie de faza procesuala in care se dispune masura.

Spre deosebire de retinere si de arestarea preventiva a invinuitului, masura arestarii preventive fata de inculpat poate fi dispusa nu numai in faza de urmarire penala, poate fi dispusa si in cursul judecatii

Spre deosebire de arestarea preventiva a inculpatului in faza de urmarire penala, arestarea in cursul judecatii nu presupune stabilirea unei durate determinate.

Durata masurii arestarii preventive este prevazuta doar pentru faza de urmarire penala, art 149 al 1 prevede foarte clar ca masura arestarii preventive in cursul urmaririi penale poate avea o durata de cel mult 30 de zile, durata arestarii se calculeaza de regula de la data emiterii mandatului de arestare preventiva, atunci cand arestarea preventiva a inculpatului se realizeaza dupa ascultarea acestuia

In cazurile insa in care arestarea inculpatului in cursul urmaririi penale se dispune in lipsa acestuia (in contumacie) durata masurii arestarii preventive se va calcula de la data punerii in executare a mandatului de arestare preventiva.

In faza de judecata masura arestarii preventive paote fi dispusa pe o durata nedeterminata.

Masura insa este provizorie de aceea in cursul judecatii ea este supusa unei verificari sub aspectul legalitatii si temeiniciei in mod sistematic la intervale de timp rezonabile fara a se depasi insa o durata maxima de 60 de zile. Astfel incat daca verificarea legalitatii si temeinicei arestarii preventive nu s-a realizat cu respectarea termenului de cel mult 60 de zile la data expirarii duratei de 60 de zile trebuie constata incetarea de drept a masurii preventive conform art 140 lit a CPP care are ca efect punerea imdeiata in libertate a inculpatului.

Procedura:

Procedura este identica cu cea pentru luarea masurii in cazul invinuituliu cu unele particularitatii extrem de reduse ( art 146 invinuit, 149.1 inculpat- textele sunt aproape identice).

Spre deosebire de arestarea invinuitului in cazul inculpatului daca inculpatul a fost anterior retinut si arestare in calitate de invinuit in mod obligatoriu judecatorul va fixa termenul de solutionare a propunerii procurorului inainte de exiprarea duratei retinerii si a arestarii in calitatea de invinuit. Judecatorul are obligatia ca inainte de expirarea duratei arestarii in calitate de invinuit sa procedeze la solutionarea propunerii de luare a masurii arestarii preventive. Ratiune- arestarea inculpatului es poate dispune doar in continuarea arestarii invinuitului daca este precedata de aceasta. Aceasta prevedere legala tine seama de principiul continuitatii si unicitatii detentiei. Detentia nu poate fi intrerupta, trebuie sa fie unica si continua, orice intrerupere a cursului detentiei denota un nou inceput al unei detentii.

Daca judecatorul nu va dispune inainte de exiprarea duratei, dupa expirarea acestia judecatorul nu va mai putea dispuna masura arestarii preventive pe acelaseasi temeiuri ci este necesar sa apara elemente noi. ( 160 ind a ultimul aliniat).

Intr-o asemenea situatia masura arestarii preventive a inculpatului nu poate fi dispusa pentru durata maxima ci doar pentru restul din durata care a mai ramas pana la durata maxima de 30 de zile (ex daca

anterior s-a dispusa arestarea invinuitului pe 10 zile, acum va putea pronunta masura doar pentru inca 20 de zile).

In absenta unei prevederi exprese, dupa parerea noastra, arestarea preventiva a inculpatului poate fi dispusa si fata de un inculpat in stare de libertate, situatie in care se procedeaza la fel ca in cazul in care se propune arestarea preventiva a invinuituliu.

In aceasta situatie dupa parerea naostra este justificata aducerea inculpatului la juecator cu mandat de aducere, nu este insa interzisa emiterea unei citatii care poate fi inmanta inculpatului imediat chiar in aceeasi zi prin intermediului serviciului postal sau al agentului procedural.

Arestarea inculpatului presupune la fel ca arestarea invinuitului si la fel ca retinerea prezenta personala.

In mod exceptional insa spre deosebire de arestarea invinuitului, arestarea inculpatului poate fi dispusa si in lipsa acestuia. Exista 3 situatii in care arestarea poate fi dispusa in lipsa adica fara ascultarea inculpatului in afara cazurilor care sunt prevazute pentru arestarea invinuitului si care le-am prezentat, adica atunci cand fiind arestat in calitate de invinuit, inculpatul se afla internat in spital ori atunci cand deplasarea sa la instanta nu este posibila pentru ca exista caz de forta majora sau stare de necesitate, in afara acestor cazuri arestarea inculpatului poate fi dispusa si fara sa fie ascultat daca:

-­‐ este disparut (plecat intr-un loc necunoscut fiind cautat in prealabil) -­‐ atunci cand inculpatul se sustrage de la urmarire penala, sa existe dovezi de sustragere ( s-a

ascuns, a fugit) -­‐ daca inculpatul se afla in strainatate

In situatia in care se dispune arestarea persoanei in lipsa, mandatul de arestare preventiva se emite in dublu exemplar si se inmaneaza organului de politie in vederea punerii in executare.

Primind cele 2 exemplare ale mandatului de arestare preventiva organul politiei are obligatia conform legii politiei sa procedeze la cautarea persoanei indicate in mandat in vederea punerii in executare a mandatului ( art 159). Persoana va fi cautata la adresa unde locuieste sau la locul de munca sau in alte locuri cunoscute ca frecventate de persoana cautata, daca persoana cautata este gasita organul de politie are obligatia sa inmaneze un exemplar al mandatului de arestare preventiva inculpatului, sa intocmeasca un proces verbal in care sa consemneze activitatea desfasurata si sa il prezinte apoi de indata judecatorului care a emis mandatul de arestare preventiva intrucat dupa ce persoana cautata este gasita sau daca ulterior se prezinta de buna voie in fata judecatorului ascultarea acesteia este obligatorie.

Cu aceasta ocazie judecatorul va proceda la ascultarea inculpatului daca inculpatul formuleaza obiectiuni, iar judecatorul apreciaza ca este necesar sa acorde termen pentru rezolvarea acestora va stabili de indata termen de judecata. In situatia in care inculpatul formuleaza obiectiuni privind identitatea, acestea trebuie solutionate imediat, in acest caz inculpatul va fi prezentat unui judecator din cadrul instantei corespunzatoare in a carei circumscriptie se afla locul unde a fost gasit, aceasta procedura se explica datorita urgentei.

Judecatorul locului unde este gasit inculpatul va proceda la verificarea obiectiunilor solicitand informatii daca considera ca este necesar inclusiv de la judecatorul instantei ce a emis mandatul de arestare preventiva.

Atunci cand nu exista riscul disparitiei, riscul de fuga, inculpatul poate fi lasat in libertate pana la rezolvarea obiectiunilor, atunci cand obiectiile formulate privind identitatea sunt apreciate ca intemeiate

judecatorul locului unde este gasit inculpatul va dispune punerea imediat in libertate a acestuia si va informa imediat juecatorul ce a emis mandatul de arestare preventiva.

Daca obiectiile formulate sunt apreciata ca neintemeiate va respinge aceastea si va dispuen punerea in executare imediata a mandatului de arestare.

In aceasta situatie durata arestarii preventive nu incepe sa curga de la data emiterii ci la data punerii in executare efectiva a mandatului.

Arestarea preventiva a inculpatului, spre deosebire de arestarea preventiva a invinuitului poate fi prelungita, prelungirea masurii arestarii preventive a inculpatului este o masura care poate fi dispusa in continuarea masurii ceea ce inseamna ca este inadmisibila in caz de intrerupere a masurii, ea poate fi dispusa doar in continuarea masurii.

Prelungirea arestarii preventive poate fi dispusa doar motivat daca temeriuile initiale care au stat la baza masurii impun privarea de libertate in continuare a inculpatului sau daca exista temeiuri noi, cu alte cuvinte la baza prelungirii arestarii preventive pot sta 2 categorii de temeiuri:

1. Temeiurile initiale cu conditia insa ca acestea sa impuna privarea de libertate in continuare ceea ce inseamna ca este necesar ca ele sa fie actuale (uneori temeiurile chiar daca au existat initial isi pierd uneori actualitatea)

2. Temeiuri noi- acestea trebuie sa existe, ele trebuie sa se afle la dosarul cauzei sa rezulte din acesta. Ele se deosebesc de cele care justifica rearestarea care trebuie sa intervina ulterior si care sunt exterioare.

Sub aspectul procedurii prelungirea masurii arestarii preventive are la baza propunerea organului de cercetare penala care trebuie inaintata procurorului care supravegheaza cercetarile penale cu cel putin 8 zile inainte de expirarea duratei masurii arestarii preventive.

Pentru ca procurorul sa aiba timp suficient sa sesizeze judecatorul in termenul prevazut de lege adica cu cel putin 5 zile inainte de expirarea duratei masurii arestarii preventive.

La propunerea de prelungire se ataseaza in mod obligatoriu dosarul cauzei. In cazurile de urmarire penala proprie a procurorului nu mai este necesara propunerea organului de cercetare penala.

Competenta de prelungire a masurii arestarii preventive revine judecatorului din cadrul instantei care are competenta de a jueca cauza in prima instanta. In situatia in care masura arestarii preventive a fost dispusa de un judecator din cadrul unei instante inferioare in grad, atunci cand ulterior fata de obiectul cauzei competenta in prima instanta revine unei instante superioare, propunerea de prelungire se va adresa instantei superioare.

Sesizarea judecatorului din cadrul instantei se realizeaza pe baza propunerii motivate a procurorului, propunerea de prelungire trebuie sa cuprinda motivele pentru care se solicita prelungirea duratei arestarii preventive.

Propunerea trebuie inaintata judecatorului din cadrul instantei competente sa judece cauze in prima instanta cu cel putin 5 zile inainte de expirarea duratei arestarii preventive

Sub aspectul naturii juridice a termenului de 5 zile doctrina si practica a constatat ca este un termen de recomandare un unul imperativ, nesocotirea termenului nu atrage sanctiuni procesuale.

Acesta este prevazut pentru a se da posibilitate procurorului care participa la sedinta de judecata si inculpatului arestat si aparatorului acestuia de a consulta dosarul cauzei si continutul propunerii.

Solutionarea propunerii de arestare preventiva trebuie sa se realizeze in mod obligatoriu inainte de expirarea duratei masurii arestarii preventive (altfel este caz de incetare de drept a masurii si de punere imediat in libertate)

Examinarea propunerii de prelungire se realizeaza in camera de consiliu, participarea procurorului este obligatorie potrivit legii, de asemenea este obligatorie asistenta juridica sub sanctiunea nulitatii absolute. Este obligatorie prezenta personala a inculpatului.

Nu este prevazute insa ascultarea inculpatului, ceea ce dupa parerea noastra este o deficienta a procedurii, pentru ca judecata in recurs a propunerii de prelungire a arestarii preventive include obligatia ascultarii inculpatului.

Prelungirea ascultarii inculpatului poate fi analizata si in absenta inculpatului arestat atunci cand acesta nu poate fi adus la instanta datorita starii de sanatate ori din cauza de forta majora sau stare de necesitate.

Judecatorul se pronunta asupra propunerii de prelungire printr-o incheiere motivata.Atunci cand el apreciaza ca sunt motive de prelungire admite propunerea si dispune prelungirea pe o durata ce nu poate depasi 30 de zile.

In situatia in care apreciaza ca nu este nevoie de prelungire el dispune prin incheiere motivata oprirea masurii si poate dispune o alta masura preventiva ( interzicerea de a parasi localitatea sau tara)

Incheierea este supusa recursului, are dreptul la recurs procurorul si inculpatul.

Termenul de recurs -24h – curge de la pronuntare la cei prezenti, sau de la comunicaer in lipsa

Atunci cand se declara recurs, indiferent de solutie, in toate cazurile recursul trebuie solutionat inainte de expirarea duratei prelungirii/dispunerea arestarii preventive dispuse prin incheierea anterioara.

Termenul prevazut de lege de solutionare a recursului care este un termen maxim, este un termen imperativ ( in acest sens s-a pronuntat si ICCJ printr-o decizie in interesul legii, astfel incat nesocotirea acestui termen atrage dupa sine incetarea de drept a masurii si punerea imediata in libertate a inculpatului).

Daca se declara recurs impotriva incheierii privind solutionarea propunerii de prelunigre, dosarul cauzei se va inainta impreuna cu incheierea instantei de recurs intr-un termen de 24 de ore.

Judecata recurs- cel mult 3 zile

Dupa solutionarea recursului instanta de recurs are obligatia ca in termen de cel mult 24 de ore sa restituie dosarul procurorului in vederea continuarii urmaririi penale.

In situatia in care se intocmeste rechizitoriu si este sesizata instanta penala in vederea judecarii cauzei, procurorul are obligatia sa inainteze dosarul cu rechizitoriu instantei competente, adica primei instante cu cel putin 5 zile inainte de expirarea duratei arestarii preventive.

Propunerea de prelungire a arestarii preventive se examineaza in camera de consiliu intotdeauna de un singur judecator indiferent de infractiune.

Recursul insa este in sedinta publica.

Trebuie sesizata instanta cu cel putin 5 zile in vederea verifiacrii legalitatii si temeinicei masurii preventive. In acest caz verificarea se realizeaza de prima instanta dupa o procedura prevazuta de art 160 si 301 ind 1 CPP, la primirea dosarului in camera de consiliu. Este ultima procedura care are loc in camera de consiliu, de aici inainte procedura are loc doar in sedinta publica.

Procedura este identica cu cea prevazuta pentru prelungirea masurii arestarii preventive. Unica deosebire consta in aceea ca daca in cazul preungrii masurii arestarii preventive incheierea de respingere a propunerii de prelungire nu are caracter imediat executoriu deoarece recursul procurorului suspenda executarea, in cazul in care in prima instanta nu se mentine masura arestarii preventive dispunand revocarea acstuia, dispozitia primei instante este imediat executorie. Prima instanta dispune punerea imediat in libertate, in acest caz recursul procurorului nu are efect suspensiv de executare, daca in urma verificarii masurii in camera de consiliu prima instanta apreciaza ca aceasta este legala si temeinica, ca temeiurile initiale impun privarea de libertate in continuare si ca nu exista temeiuri noi va dispune mentinerea masurii arestarii preventive prin incheiere motivata supusa recursului.

Arestarea in timpul judecatii

Art 160 ind a din CPP prevede in mod expres pentru prima data posibilitatea de a se dispune masura arestarii preventive in cursul judecatii.

Nu se prevede insa o durata determinata, nu se prevede insa care este organul judiciar competent sa dispuna nu se prevede insa care este procedura.

• In absenta unor prevederi exprese dupa parerea noastra masura arestarii preventive in cursul judecatii nu se indeparteaza de la conditiile privind luarea masurii arestarii preventive fata de inculpat.

• In absenta unor prevederi exprese consideram ca unica solutie este in actuala reglementare aceea ca instantei de judecata ii revine competenta de a dispune cu privire la luarea masurii arestarii preventive in cursul judecatii.

Fata de prevederile cuprinse in art 141 al 1 din CPP care fac referire doar la incheierea primei instante si a celei de apel dupa parerea noastra in faza de judecata masura arestarii preventive poate fi dispusa doar de prima instanta si de instanta de apel, mai exact in cursul judeactii in prima instanta sau in cursul judecatii in apel.

Dupa parerea noastra nu se poate dispune in cursul judecatii in recurs. Ratiunea este aceea ca daca s-ar accepta posibilitatea luarii masurii in recurs incheierea de arestare ar fi definitiva fiind inadmisibila recursul la recurs.

De asemenea dupa parerea noastra masura poate fi dispusa doar prin incheiere motivata, ea nu ar putea fi dispusa cu ocazia deliberarii si luarii hotararii pentru ca masura arestarii preventive presupune indeplinirea conditiei prealabile a ascultarii si presupune ca masura sa fie pusa in dezbatarea contradictorie in discutia procurorului si a inculpatului precum si a aparatorului acestuia.

Masura nu poate fi decat rezultatul unor dezbateri contradictorii.

Cu privire la durata masura arestarii preventive in cursul judecatii nu presupune stabilirea unei durate determinate ci dupa luarea ei ea este supusa in cursul judecatii verificarii sub aspectul legalitatii si temeiniciei la intervale de timp care nu pot fi mai mari de 60 de zile.

In cazul in care se dispune luarea masurii arestarii in cursul judecatii de catre instanta de judecata, judeacatorul nu mai poate participa in continuare la judecarea cauzei fiind caz de incompatibilitate conform art 48 lit a din CPP.

In situatia in care procurorul solicita luarea masurii arestarii preventive in cursul judecatii iar instanta respinge propunerea procurorului dupa parerea noastra nu este prevazuta calea de atac a recursului.

In situatia in care instanta insa accepta arestarea preventiva, incheierea de arestare poate fi atacata in recurs de inculpat in termenul prevazut de lege, termenul de recurs este cel prevazut in art 160 ind a CPP , 24h si curge de la pronuntare de la cei prezenti si de la comunicare pentru cei lipsa.

Rearestarea

Posibila conform al ultim al art 160 ind 1 CPP, doar in situatie in care dupa punerea in libertate a inculpatului au aparut elemente noi care justifica luarea masurii arestarii preventive.

Legea nu defineste elentele noi, prin elemente noi intelegem fapte materiale care pot justifica un temei de arestare ( ex: incearca sa influenteze martorii, distruge mijloacele materiale de proba, falsifica inscrisurile, pregatiri pentru a fugi sau a se sustrage de la judecata, comite o noua infractiune sau pregateste comiterea ei)

Cu privire la durata masurii se va tine seama de durata arestarii precedente astfel incat in total masura arestarii preventive nu poate depasi in cursul urmaririi penale 180 de zile.

Durata de 180 zile- durata maxima in cursul urmaririi penale

Inlocuirea masurii arestarii preventive

Este obligatorie atunci cand: pe parcursul masurii se constata ca s-au schimbat temeriuile initiale care au stat la baza luarii masurii, in sensul ca au fost inlocuite cu temeiuri care justifica o alta masura preventiva

Masura arestarii preventive poate fi inlocuita doar cu obligarea de a nu parasi tara sau localitatea( masuri preventive de inlocuire a masurii arestarii preventive)

In caz de boala a invinuitului sau inculpatului practica judiciara a decis ca este la fel motiv de inlocuire a masurii aretarii preventive cu o alta masura, boala insa nu constituie impediment la luarea masurii arestarii preventive, cum nu constituie impediment starea de graviditate, etc.

In conformitate cu art 139 ind 1 din CPP introdus prin legea 356/2006 atunci cand se constata ca invinuitul sau inculpatul arestat preventiv sufera de o boala ce nu poate fi tratata in reteaua sanitara a administratiei nationale a penitenciarelor, administratia locului de detinere poate dispune efectuarea tratamentului bolii sub paza permananta in reteaua sanitara a ministerului santatii publice avand si obligatia de a informa cu privire la aceasta masura procurorul in cursul urmaririi penale si instanta de judecata in cursul judecatii.

Revocarea masurii arestarii preventive este la fel obligatorie (art 139 al 2) in 2 situatii:

-­‐ Daca masura este nelegala – contrara dispozitiilor legale -­‐ Daca masura este nejustificata- au incetat temeiurile care au stat la baza luarii ei

Revocarea poate fi dispusa din oficiu de instanta sau la cerere fiind obligatorie atunci cand exista vreo situatie care determina revocarea, chiar si procorurl este obligat ca din oficiu sa propuna judecatorului instantei revocarea masurii, regula este ca revocarea se dispune de organul judiciar care a dispus masura.

Incetarea de drept a masurii preventive intervine la expirarea termenelor prevazute de lege sau stabilite de catre organele judiciare.

Inceteaza de drept si atunci cand se dispune scoaterea de sub urmarire penala, incetarea urmaririi penale, incetarea procesului penal, achitarea in cursul judecatii.

De asemenea in cursul judecatii masura preventiva a arestarii inceteaza de drept si atunci cand a atins jumatate din limita maxima a pedepsei inchisorii prevazute in textul incriminator al faptei savarsite.

Dupa modificarile din 2010 inceterarea de drept poate fi constatata nu numai de instanta prin incheiere motivata ci si de procuror prin ordonanta motivata.

Dupa emiterea ordonantei sau a inchierii/ hotararii instantei dup caz este obligatorie instiintarea administratiei locului de detinere prin efectuarea unei adrese in vederea punerii in mod efectiv in libertate a inculpatului.

In adresa de inaintare la locul de detentie este necesar sa se faca mentiune cu privire la numarul ordonantei, inchierii, hotararii prin care s-a dispus punerea in libertate, numarul mandatului de arestare, toate datele de identificare ale invinuitului si dispozitia de punere imediata in libertate.

LIBERAREA PROVIZORIE SUB CONTROL JUDICIAR SAU SUB CAUTIUNE

Nu figureaza printre masurile preventive cu toate acestea art 136 al 2 CPP prevede in mod expres ca scopul masurilor preventive poate fi realizat si prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cautiune

In practica s-a decis ca este doar o modalitate de realizarii a masurii arestarii preventive

Dupa pareara noastra este o masura preventiva, prezinta toate trasataruile acesteia, prin continutul si finalitatea ei

Deosebirea fata de celelalte este ca liberarea provizorie nu este o masura preventiva autonoma in sensul ca depinde de masura arestarii preventive fata de invinuit sau fata de inculpat, in acest fel arestarea preventiva este o conditie indispensabila pentru liberarea provizorie sub control judiciar.

In reglementarea actuala liberarea provizorie nu este un drept al invinuitului sau inculpatului ci este doar o vocatie a acestuia, reprezinta un beneficiu pe care instanta de judecata il poate acorda invinuitului sau inculpatului daca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege si daca apreciaza ca are aptitudinea in concret de a realiza scopurile masurilor preventive, respectiv asigurarea bunei desfasurari a procesului penal si impiedicarea sustragerii invinuitului sau inculpatului de la urmarire, judecata sau de la executarea pedepsei.

Astfel se prevede ca liberarea provizorie poate fi acordata invinuitului sau inculpatului in tot cursul procesului penal daca sunt indeplnite conditiile prevazute de lege.

Liberarea provizorie este de 2 feluri: sub control judiciar sau pe cautiune

Liberarea proviziorie sub control judiciar. Conditii:

Poate fi acordata pentru toate infractiunile din culpa, iar pentru cele intentionate doar daca pedeapsa prevazuta de lege este inchisoare pana la 18 ani

De asemenea liberarea provizorie sub control judiciar nu se acorda in 2 situatii:

-­‐ Cand exista date din care rezulta necesitatea impiedicarii invinuitului sau inculpatului de a savarsii o noua infractiune

-­‐ invinuitul sau inculpatul va incerca sa zadarniceasca aflarea adevarului prin inlfuentarea unei parti, martor, expert sau prin alterearea sau distrugerea mijloacelor de proba ori prin alte asemenea fapte.

RIL- Decizia 17/ 17 oct 2011 ca aceasta conditie negativa trebuie examinata de instanta doar cu ocazia verificarii cererii de liberare provizorie sub control judiciar sub aspectul temeiniciei, ICCJ a decis ca liberarea provizorie sub control judiciar poate fi acordata doar atunci cand raportat la circumstantele concrete ale cauzei si la persoana invinuitului sau inculpatului nu exista riscul ca acesta sa impiedice buna defasurare a procesului penal.

Conditiile liberarii provizorii pe cautiune:

Sunt identice cu cele prevazute de lege pentru liberarea provizorie sub control judiciar cu o singura particularitate: in cazul cautiunii pentru ca cererea de liberare provizorie sub contrl judiciar sa fie admisibila este necesar ca invinuitul sau inculpatul sa faca dovada depunerii cautiunii pe care o stabileste instanta.

Cautiune- suma de bani pe care o fixeaza instanta si la care se obliga inculpatul cu titlu de garantie pentru executarea obligatiilor pe perioada liberarii provizorii.

Cautiunea poate consta intr-o suma de bani cu privire la care legiuitorul a fixat doar minimul care este 1000 de lei. Nefiind fixat un maxim cuantumul cautiunii este lasat la apercierea in concret a instantei de judecata care are comeptenta de a dispune cu privire la cererea de liberare provizorie pe cautiune.

Instanta va aprecia de la caz la caz cu privire la cuantumul masurii tinand seama de gravitatea faptei, natura, urmarile faptei, persoana, posibilitatiile materiale ale persoanei. Legea nu prevede criterii precise de stabilire a cuantumului cautiune, are la baza dreptul exclusiv de apreciere al instantei de judecata

Cautiunea mai poate consta si intr-o garantie imobiliara in limita valorii cautiune fixate de instanta de judecata.

In ambele cazuri atat in modalitatea sumei de bani cat si a garantiei imobiliare cautiunea se instituie pe numele invinuitului sau inculpatului la dispozita instantei.

Liberarea provizorie sub control judiciar poate fi dispusa si in absenta unei cereri, competenta fiind mereu a instantei de judecata, faza de urmarire penala –competenta instantei care are capacitatea de a judeca cauza in prima insatanta, faza de jeucata- prima instanta

Liberarea sub cautiune insa trebuie sa fie dispusa doar la cerere, titularul cererii este invinuitul sau inculpatul, poate fi dispusa si de substituitii procesuali ( art 149 CPP ).

In situatia in care cererea este formulata de un substituit procesual invinuitul sau inculpatul este intrebat in prealabil daca isi insuseste cererea.

Cererea de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cautiune pentru a fi valabila trebuie sa contina si mentiunea cunoasterii de catre invinuti sau inculpat a cazului de liberare.

In cazul cautiunii cererea trebuie sa contina si mentiunea cunoasterii cazurilor de nerestituire a cautiunii.

Procedura de solutionare a cererii de liberare provizorie sub ambele forme (cub scontrol judiciar si pe cautiune este o procedura comuna), ea cuprinde 2 etape :

1. O etapa de examinare in principiu a cererii 2. O etapa de analizare a cererii sub aspectul temeinicei

Examinarea cererii de liberare provizorie sub aspectul admisibilitatii presupune verificare conditiilor formale si verificarea conditiei privind limita de pedeapsa prevazuta de textul incriminator - conditia din art 160 ind 6 care prevede ce trebuie sa contina cererea si conditia prevazuta in art 160 ind 2 al 1- limita de pedeapsa

In acest sens s-a pronunta ICCJ prin decizia in interesul legii obligatorie pentru instantele judecatoresti

In privinta liberarii provizorie pe cautiune, in cadrul examenului de admisibilitate, instanta de judecata daca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege fixeaza cuantumul cautiunii, il instiinteaza imediat pe invinuit sau inculpat cu privire la acesta si acorda termen pentru depunerea cautiunii( daca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege).

In acest caz instanta de judecata care este instanta competenta sa judece cauza in prima instanta sau prima instanta va dispune cu privire la admisibilitate in cazul liberarii provizorie pe cautiune doar dupa depunerea cautiunii , mai exact dupa prezentarea dovezii de depunere a cautiunii.

Instanta va respinge in principiu cererea de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cautiune dupa caz daca nu sunt indeplinite conditiile prevazute de lege, iar in cazul cautiunii va respinge cererea daca nu s-a facut dovada depunerii cautiunii pana la termenul stabilit de instanta.

In situatia in care instanta dimpotriva constata ca cererea este admisibila in principiu fiind indeplinite conditiile prevazute de lege, pronunta admiterea si trece la etapa urmatoare de verificare a cererii sub ascpectul temeiniciei.

Verificarea cererii sub aspectul temeiniciei priveste sub decizia 117 a ICCJ conditia din art 160 ind 2 al 2 din CPP – daca exista date din care rezulta necesitatea impiedicarii invinuitului sau inculpatului sa comita o noua infractiune ori ca va incerca sa zadarniceasca aflarea adevarului .

De asemenea cerera de liberare provizorie sub alte forme va fi respinsa ca netemeinica atunci cand din datele existente rezulta ca daca invinuitul sau inculpatul va fil asat in libertate provizorie exista un risc real si efectiv de impiedicare a bunei desfasurari a procesului penal.

Dimpotriva cererea de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cautiune trebuie considerata temeinica si trebuie admisa atunci cand in concret liberarea provizorie are aptitudinea de a realiza scopurile masurilor preventive.

Pentru aceasta instanta va tine seama de toate criteriile de alegere a masurilor preventive pe care le-am analizat.

Examinarea cererii de liberare provizorie sub contrl judiciar se analizeaza intotdeauna in sedinta publica, participarea procurorului este obligatorie.

De asemenea este obligatorie si participarea invinuitului sau inculpatului arestat care este asistat de aparator fiind obligatorie si asistenta juridica.

Sedinta este publica si in faza de urmarire penala

Examinarea si solutionarea cererii de liberare provizorie se face de un singur judecator indiferent de natura infractiunii.

Ascultarea invinuitului sau inculpatului este obligatorie.

Acesta este ascultat cu privire la motivele pentru care a formulat cererea de liberare provizorie, cu privirre la conditiile de acordare a liberarii provizorie.

Examinarea cererii in mod exceptional se poate face si fara prezenta acestuia atunci cand nu poate fi adus.

Dupa ascultarea invinuitului sau inculpatului in prezenta aparatorului se acord mai intai cuvantul titularului cererii prin aparator care va pune concluzii cu privire la temeinicia cererii, va aduce argumente prin care va incerca sa convinga instanta ca cererea este intemeiata si terbuie admisa, ca masura este suficienta pentru a garanta scopurile masurilor preventive, ca arestarea nu mai este necesara.

Apoi se acord cuvantul procururlui care va aduce argumente pentru respingerea cererii de liberare provizorie .

ICCJ a stabilit prin decizia 17/oct 2011 – examinarea elibrarii sub aspectul temeinicei presupune si verificarea conditiei privind necesitatea protejarii societatii contra manifestarilor care sunt in masura sa produca o tulburare a ordinii publice, cu toate ca ICCJ a decis ca liberarea provizorie sub control judiciar este admisibila doar daca se constata in prealabil ca subzista toate temeiurile care au stat la baza luarii masurii preventive, dar cu toate acestea ICCJ a decis ca liberaea ar putea fi refuzata atunci cand ar exista probe din care ar rezulta ca lasarea in libertate ar repreznta un pericol real si efectiv pentru ordinea publica de aceea cerera sub aspectul temeiniciei ar putea presupune si verificarea de catre instanta de judecata a urmarilor, a periculozitatii invinuitului sau inculpatului atat din respectiva situatiei personale, antecedentelor, starii de sanatate, dar si din perspectiva criteriul naturii si gravitatii faptelor comise, urmarilor faptei.

Instanta are obligatia sa se pronunte imediat, in aceeasi zi, printr-o inchiere motivata prin care poate sa respinga cererea ca neteminica sau daca apreciaza ca cererea este intemeiata o admite ca fiind intemeiata si dispune punerea li libertate provizorie sub control judiciar sau cautiune.

In toate cazurile instanta va stabili obligatiile care formeaza controlul judiciar

Sunt obligatii imperative ( al 3 art 160 ind 2 ) obligatiile facultative ( al 3 art 160 ind 2)

Obligatii imperative:Obligatiile de a respecta limita teritoriala in conditiile stabilite de instanta, obligatia de a se prezenta la toate termenele stabilite de organele judiciar, de a se prezenta la sectia de politie, de a se supune programului de supraveghere, de a aduce la cunostiinta organelor judiciare orice schimbare a locuintei pe care o detine, de a nu detine./purta arme, de a nu profesa sau de a se folosi de functia de care s-a folosit la savarsirea infractiunii.

Pe langa obligatiile imperative instanta va putea institui si obligatiile facultative: de a purta un sistem electronic de supraveghere, de a nu lua legatura cu parti, martori, victima, de a nu conduce vehicol, etc

Incheierea este supusa recursului, termenul de rescurs este de 24 de ore si curge de la pronuntare pentru cei prezenti si comunicare pentru cei lipsa- se judeca in termen de 2 zile.

Revocarea este obligatorie atunci cand ulterior se constata ca invinuitul incalca cu rea credinta obligatiile controlului judiciar.

Ulterior acrodarii liberarii provizorie se constata ca imprejurarile defapt pe care s-a baza instanta nu au existat sau dimpotriva exista fapte care daca ar fi fost cunoscute ar fi dispus respingerea cererii este caz de revocare a liberarii provizorie, este caz de restituire a cautiunii.

Este caz de revocare si atunci cand invinuitul sau inculpatul a savarsit cu intentie o noua infractiune, a incercat sa zadarniceasca afalrea adevarului

In caz de revocare este obligatorie emiterea unui nou mandat de arestare preventiva de aceea invinuitul sau inculpatul este ascultat in prealabil in prezenta unui aparator.

Emiterea unui nou mandat de arestare preventiva trebuie sa aiba la baza incheiera instantei care poate fi atacata dupa procedura comuna.

In principiu cautiunea se restituie, cautiunea nu se restituie insa in cazurile de revocare a masurii pe temeiul incalcarii cu rea credinta a unei obligatii, suma de bani devine venit la bugetul de stat.

RETINEREA SI ARESTAREA MINORILOR

Aceeasi justificatie- varsta- posibilitatiile acestora de intelegere a faptelor

Dispozitiile speciale privind retinerea si arestarea minorilor:

-­‐ Dispozitii completatatoare- aplicabile pe deplin dizpozitiile legale comune cu completarile determinate de particularitatiile aplicate minorului

-­‐ Dispozitii derogatorii de la regulile comune

Existenta dispozitiilro speciale este justificata de necesitatea ca atunci cand se iau masuri preventive fata de minori acestea sa nu aduca atingere dezvoltarii psihice, intelectuale, morale a minorului.

Aceste dispozitii privesc mai intai asistenta juridica obligatorie in cazul minorilor in toate situatiile.

De asemenea in situatia in care se dispune retinerea unui minor trebuie inconstiintat ocrotitorul legal al minorului.

Atunci cand se dispune arestarea preventiva exista obligatia incunostiintari in 24h a ocrotitorului legal precum si a serviciului de probatiune a tribunalului din a carei circ isi are locuinta minorul

Dupa parrerea noastra atat pentru retinere cat si pentru arestare preventinva este necesar ca org de urmarire penala sau jud sa recurga la serviciul de probatiune in vederea obtinerii unui referat de evaluare pentru a examina in concret posibilitatea luarii unei masuri preventive fata de minor

IN privinta modului de executare a retinerii sau arestarii se prevede ca minorii sunt tinuti separati de majori, detinerea minorilor se realizeaza intr-un loc special destinat minorilor.

Retinerea prezinta particularitati atunci cand masura se dispune fata de un minor avand varsta intre 14 si 16 ani. In acest caz retinerea poate fi dispusa intr-un mod cu totul exceptional si numai daca pentru infractiunea savarsita legea prevede pedeapsa detentiunii sau a inchisorii de 10 ani sau mai mare.

Retinerea poate fi dispusa pe o durata mai scurta, pe o durata de cel mult 10 ore cu posibilitatea prelungirii motivate pe o durata de inca 10 ore in total 20 de ore maxim de retinere.

Se observa ca spre deosebire de adulti retinera minorului este supusa prelungirii 10ore si apoi inca 10.

In ceea ce priveste arestarea preventinva a invinuitului minor- maxim 3 zile

Arestarea preventiva a inculpatului 14-16 ani – numai atunci cand nu este suficienta o alta masura restrictiva de libertate(nu exista in cazul majorilor)

Masura arestarii preventive poate fi dispusa pe o durata mai scurt, de cel mult 15 zile cu posibilitatea prelungirii fara a se putea depasii o durata totala de 60 de zile in cursul urmaririi penale.

16-18 ani- mai mare decat pentru 14-16 ani insa mai mica decat pentru majori

Daca pedeapsa este 20 ani sau mai mare sau detentiena pe viata, masura arestarii in cursul urmaririi penale este ca in cazul majorilor- 180 zile in cazul urmaririi penale, nelimitat judecare

MASURILE DE OCROTIRE

Masurile de ocrotire sunt acele masuri care se iau fata de o persoana aflata in intretinera sau ingrijirea inculpatului fata de care s-a luat masura retinerii arestarii sau masurii de siguranta a internarii medicale.

Aceste masuri sunt : tutela, curatela

Reglementate de noul cod civil.

Organul de urmarire penala sau instanta se adresaza instantei de tutela

MASURILE DE SIGURANTA

Doua au caracter procesual:

-­‐ Obligarea la tratament medical -­‐ Internarea medicala

Masurile de siguranta a obligarii la tratament medidcal sau itnernarii medicale competenta apartine exclusiv instantei de judecata.

Procurorul are obligatia de a intocmi propunerea motivata de luare a masurii de siguranta instantei competenta sa judece cauza in fond.

In cursul urmaririi penale masura nu poate depasi durata totala maxima de 180 de zile.

Atunci cand masura este dispusa in timpul urmaririi penale tine pana in momentul confirmarii ei

In absenta comisiei masura nu poate fi confirmata.

MASURILE ASIGURATORII:

-­‐ Acele masuri procesuale cu caracter real care pot fi luate asupra bunurilor invinuitului, inculpatului in vederea garantarii repararii pagubei, executarii pedespei amenzii, confiscarea speciala

Cand scopul este reparearea pagubei ea poate fi luata atata asupra bunurilor invinuitlui cat si asupra partii responsabile civilmente pana la limta.

Regula este ca masurile asiguratorii pot fi luate doar la cererea partii civile in cazul in care scopul urmarit este garantarea reparari prejudiciului cauzat prin infractiune.

In mod exceptional masura asiguratorie poate fi instituita din oficiu in caz de insituitre obligatorie atunci cand persoana prejudicata este minor fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate restransa

De asemenea sunt cunoscute cazuri de luare in mod obligatoriu masurii asiguratorii in cazul in care scopul urmarit este confiscarea speciala potrivit prevederilor cuprinse in unele legi speciale.

In toate celelate cazuri luarea masurii este facultativa daca se apreciaza ca ele sunt necesare

Exista 3 categorii:

-­‐ Sechestrul asigurator – bunuri mobile -­‐ Propirea- suma de bani – persoana care datoreaza o suma de bani este obligata sa o consemneze in

3 zile de la comunicare -­‐ Luareai inscriptiei ipotecare- bunuri imobile- organul de uramrire penala inscrie ipoteca in cartea

funciara

Restituirea lucrurilor, aducerea in situatia anterioara - modalitati de reparare anticipata, se dispun imediat, inainte de o judecata definitiva, ulterior instanta dispune cu privire la modalitatea de rezolvare a actiunii civile

Actele procesuale si procedurale comune

Acte procesuale- prin intermediul carora se exercita drepturile si obligatiile procesuale, contin manifestarile de vointa a participantilor la procesul penal si contribuie la desfasurarea si fianlizarea procesului penal

Acte procedurale- acte prin care sunt aduse la indeplinire actele procesuale

Documente procedurale- inscrisurile in care se consemenea actele procesuale si procedurale

Act procesual – incheierea

Mandat de arestare- act procedural

Cel mai simplu act procedural il prerezinta cererea.

Cererea- nu este reglementata de lege, cu toate acestea este cel mai frecvent act procedural intalnit

Reprezinta modalitatea prin care participantii la procesul penal solicita interventia organului judiciar penal in vederea valorificarii unui drept procesual.

Cererea- instrumentul juridic de exercitare a dreptului la aparare in procesul penal

Este modalitatea concreta de aparare, mijlocul juridic de aparare cel mai frecvent intalnit.

Citarea- modalitatea prin care o persoana este chemata de organul judiciar pentru a participa al defasurarea unei activitati procesuale

Se realizeaza de regula prin emitera unei citatii scrise care este actul procedural al citarii.

De asemenea citarea unei persoane se mai poate face prin nota telefonica sau telegrafica

Practica-citatie scrisa

Citatia scrisa trebuie sa contina mentiunile prevazute de lege.

Citatia contine :

-­‐ Chemarea persoanei -­‐ Sanctiunea in caz de neprezentare -­‐ Comunicarea unor drepturi procesuale

Chemarea unei persoane este realizata prin intermediul a doua categorii de mentiuni:

-­‐ Mentiuni esentiale -­‐ Mentiuni neesentiale

Mentiunile esentiale sunt : denumirea organului judiciar, sediul acestuia, locul unde trebuie sa se prezinta persoana citata, data la care persoana chemata trebuie sa se prezinte, de asmenea numele si prenumele persoanei care este chemata care poate fi invinuit, inculpat, parte vatamata, parte civila, parte civilmente, martor,expert,interpret, adresa exacta unde locuieste efectiva persoana chemata. Citarea trebuie sa mai contina si semnatura persoanei ce a dispus chemarea

Chemarea persoanei prin citatie este esentiala pentru indeplinirea procedurii, prin intremediul chemarii persoana ia cunostiinta cu privire la urmatoarele elemente:unde, cand, la cine , pentru ce trebuie sa se prezinte.

Chemarea se mai realizeaza si prin mentiuni neesentiale: numarul dosarului, obiectul cauzei, calitatea in care este chemata persoana, data emiterii citatiei ( este esentiala doar data prezentarii).

Citarea mai contien si sanctiunea pentru neprezentare- care ar putea consta in sanctionarea persoanei chemate care legal citata nu se prezinta; care este in principal amenda judiciar dar mai poate fi adusa si silita daca nu se prezinta.

Citarea mai contien si comunicarea unor drepturi procesuale:

Se aduce la cunostiinta persoanei citate ca are dreptul unui aparator (invinuit inculpat), cazurile de asistenta obligatorie, dreptul de a consulta dosarul inainte de primul termen de judecata

Mentiuni comuncarii drepturilor procesuale- principiul celeritatii

Indeplinriea procedurii decitare potrivit legii persupune ca citarea persoanei sa se realizeze la adresa unde locuieste persoana citata, in mod exceptional daca nu se cunoaste adresa atunci persoana fi citata la locul de munca, daca nici acesta nu este cunoscut citarea se face prin afisare la sediul consiliului local in a carei circ s-a savarsit infractiunea.

Invinuitul sau inculpatul are posiiblitatea de a comunica instantei sau org de uramrire penala o alta adresa decat adresa unde are domiciiliul sau resedinta, in aceasta situatie organul are obligatia de a il cita acolo; in cazul in care isi schimba adresa are obligatia de a inconstiinta instanta ( cel mult 3 zile).

In situatia bolnavilor internati in spital citarea se face la unitatea spitaliceasca, de asmenea in privinta militarilor citarea se face la unitatea militara, iar citarea detinutilor se face la locul de detentie, in aceste cazuri se face prin adminstrtatia spitatlului, comandatului sau administratia locului de detinere

Pers ce locuiesc in strainatate- prin normele internationale- in situatia in care exista norme conventinoale cu statul solicitat pe teritoriul caruia se afla invinuitul sau inculpatul sunt aplicabile aceste reguli, in afara normelor derogatorii cu caracter conventional in relatia intre state citarea inv sau inc se face prin scrisoare recomandata iar dovada citarii o constituie recipisa oficiului postal cu conditia ca primriea citatiei sa se realizeze cu cel putin 40 de zile inainte de termenul stabilit.

In celelate cazuri se va tine seama de art 313 al 2 CPP- inmanarea citatiei inculpatului sa se realizeze cu cel putin 5 zile inainte de termenul stabilit pentru judecarea cauzei

Inmanarea citiatie- se realizeaza persoanei chemate personal, invinuitului sau inculpatului, partii civile etc.

In situatia in care acesta nu este gasit sau refuza sa primeasca citatia, se intocmeste proces verbal si citatia se va afisa pe usa locuintei.

In cazul persoanelor aflate in strainatate daca nus e cunoaste adresa inv sau inc sau una din celelate pers mentionate sau in situatia in care este gasita persoana care este citata insa aceasta refuza sa primeasca citatia intr-o asemenea situatia se procedeaza la afisarea citatiei dupa caz la sediul parchetului din care face procurorul sau la sediul instantei in cursul judecatii.

De asemenea in situatia in care persoana care este chemata nu este gasita la locuinta inmanarea citatiei se va putea realiza si altor persoane respectiv dupa caz persoanei impreuna cu care locuieste persoana care este chemata sau chiar unui vecin, administratorului, portarului

In situatia in care locuinta indicata nu este gasita de catre agentul procedural acesta are obligatia de a intocmi proces verbal si de a restitui citatia care a emiso.

In situatia in care persoana cautata nu este gasita si nu este gasita nici una din persoanele prevazute de lege carora agentul are permisiunea de a inmana citatia in absenta persoanei chemate, va intocmi proces verbal cu privire la aceasta imprejurare si il va inainta instantei. In acest caz citarea se va face prin afisare la sediul consiliului local in a carei circ s-a savarsit infractiunea.

Comunicarea actelor procedurale

Reprezinta act procedural atata actul care trebuie comunicat cat si actele indeplinte in vederea comunicarii actului procedural

In cazul in care inculpatul se afla in stare de arest preventiv exista obligatia comunicarii dispozitivului hotararii iar dupa redactarea hotararii este obligatia comuicarii hoatrarii in extensio.

Exista obligatia comunicarii dispozitivului hotararii si fata de ceilalti inculpati daca se constata ca nu a participat la judecata sau pronuntare.

Comunicarea actelor procedurale se realizeaza dupa aceleasi reguli care privesc citare.

Sunt de asemenea acte procedurale:

-­‐ comisia rogatorie -­‐ delegarea

Nu pot forma obiect al comisiei rogatorii actul procesual si masurile procesuale, pot forma obiect doar actele procedurale

Delegarea este mijllocul juridic prin care un organ judiciar are posibilitatea solicatarii realizarii unui cat procesual sau acte procedurale unui organ inferior.

Sunt aplicabile aceleasi reguli valabile si pentru comisia rogatorie

TERMENELE

Reprezinta modlitati de asigurare a caracterului ritmic a desfasurarii procesului penal.

Reprezinta o importanta garantie a respectarii princ celeritatii.

Regula este termenul, absenta sa este exceptie.

Termenul- conditie a desfasurarii intr-un ritm optim a procesului penal, a desf normale

Categorii de termene:

-­‐ criteriul naturii si a efectelor • termene dilatorii- este interzisa inauntrul lor realizarea de acte procesuale sau procedurale – ex: nu se

poate trece la executarea unei hotarari imediat dupa pronuntare ci este necesara scurgerea unui interval de timp pentru a fi definitiva ( 10 zile dupa pronuntare daca nu s-a declarat apel de ex)

• termene peremptorii(imperative)(de decadere)- inuntrul carora este obligatorie efectuarea unui act procesual sau procedural prevazut de lege

• termene de recomandare- a caror nerespecatare nu atrage sanctiuni procesuale

Cele mai multe termene din CPP privind procesul penal sunt termene procedurale. Exista insa si termene procesuale ce au caracter substantial (se mai numesc termene substantiale)

IN cpp exista o singura categorie de termene substantiale- termenele privind masurile preventive

( 30 60 180 etc)

Calculul termenelor: se realizeaza diferit dupa cum sunt ele

IN cazul teremnelor subtantaile ce privesc masurile preventive ora si ziua de cand incepe sa curga si ora si ziiua de cand se termina intra in calculul termenului

Calculul termenului substantial se face pe unitati pline. Nesocotirea atrage o singura consecinta. Incetarea de drept a masurii preventive.

Termenele procedurale se calucelaza pe unitati libere- calculul lor se realizeaza plecand de la ziua ora luna anul indicate in actul procedural care a provocat curgerea termenului

Nesocotirea termenului procedural atrage sanctiunea decaderii din exercitiul termenului procesual. Daca dreptul nu este exercitat nu va mai putea fi exercitat, iar actul facut cu incalcarea termenului este sanctionat cu nulitatea.

Actul incheiat cu incalcarea termenului procedural este un act peste termen si este considerat nul

In ceea ce priveste termenul procedural pe ore si pe zile calculul se realizeaza in felul urmator: ora si ziua de la care incepe termenul si la care se sfarseste nu intra in calculul termenului .

In cazul termenului pe luni sau pe ani acesta se considera terminat la sfarsitiul zilei coerspunzatoare a ultimei luni sau dupa caz a ultimei zile a lunii din ultimul an.

Daca ziua cade intr-o luna ce nu are o zi corespunzatoare se considera implinit in ultima zi a lunii

Pentru termenul ep zile este regelemtnata o situatia de prorogare legala astfel daca termenul pe zile se implineste intr-o zi nelucratoare atunci el se proroga in prima zi lucratoare care urmeaza, termenul pe ore nu se proroga indiferent cand se termina acest termen.

Mai sunt considerate acte in termen actele depuse inautnrul termenului prevazute de lege la locul de detentie, in acest caz dovada se face prin atestarea depunerii actului de catre directorul adminsitratiei locului de detinere precum si actul depus de militar la unitatea militara, in acest caz atestarea se face de comandatul unitatiilor militare

Sanctiunile:

CPP reglementeaza un sistem de sanctiuni

Sanctiunile sunt mijlaocele prin intermediul carora sunt lipsite de efecte juridice actele procedurale sau procesuale intocmite cu inclacare dispozitiilor legale de asemenea si mijloacele prin care se sanctioneaza abaterilor discipilinare.

Exista urmtaorele categorii de sanctiuni:

-­‐ inexistenta – intervine atunci cand un act a fost intocmit cu incalcarea unor conditii esentiale care face ca actul sa nu produca efecte juridice

-­‐ decadarea – sanctiunea ce intervine in cazul nerespectarii termenelor imperative- se valorifica prim nulitati

-­‐ inadmisibilitatea- intervine atunci cand se constata incalcarea unor conditii formale privind existenta in principiu care face ca actul procesual sau procedural prevcazut de elge sa nu produca efecte juridice , se valorifica prin nulitati-> indamisibiltatea anticipeaza nulitatiile, in acest fel atunci cand se cosndiera ca formularea unui act procedural este inadmisbila acesta nu mai poate fi intocmit, iar daca a fost intocmit cu incalcarea conditiilor de admisibilitate prevazute de lege va interveni sanctiunea nulitatii.

Nulitatea este sanctiunea procesuala ce intervine atunci cand un act de procedura a fost intocmit cu incalcarea dispozitiilor legale, este reglementata intr-un singur articol art 197 CPP

Nulitatea in procesul penal este de 2 feluri – relativa absoluta

Nul relativa reprezinta regula ,ea nu este prevazuta in mod expres ea intervine in procesul penal ori de cate ori se constata ca un act s-a efectuat cu incalcarea dispozitiilor legale. Pentru a interveni nulitatea relativa nu este suficienta insa doar constatarea contrarietatii actului cu dispozitiile legale ci mai trebuie indeplnite in plus 2 conditii cumulative:

-­‐ sa se fi produs o vatamare procesuala -­‐ vatamarea procesuala sa nu poata fi inlaturata altfel decat prin anularea actului

Nulitatea relativa nu poate fi invocata de orice persoana ci doar de titularul vatamarii.

Cu atat mai mult nulitatae relativa nu poate fi invocata din oficiu de catre instanta de jucata, de la aceasta regula exista o derogare- instanta va putea invoca in mod exceptional nulitatea relativa daca din oficiu si in orice stare a procesului daca apreciaza ca aceasta este necesara aflarea adevarului si pentru justa solutionare a cauzei penale.

Nulitatea absoulta este una expresa, in cazul unei nulitati absolute nu este necesar sa se faca dovada vatamarii procesuale, aceasta fiind prezumata de lege, o prezumtie absoluta de aceea in cazul acesteia este suficient sa se constate incalcarea dispozitiei legale.

In reglemetnarea actuala acestea sunt exprese in art 197 al 2: in cazul neresepcatrii dispozitiilor legale referitoare la:

-­‐ nerespectarea dispozitiilor legale referitaore la competenta materiala sau dupa calitatea persoanei -­‐ nerespectarea dispozitiilor legale referitaoare la compunerea instantei -­‐ referitoare la publicitatea sidenti de judecata -­‐ la participarea procurorului -­‐ la prezenta invinuitului sau inculpatului cand este obligatorie -­‐ la asistenta juridica cand este obligatorie -­‐ referitoare la intocmirea referatului de evaluare de catre serviciul de probatiune

Pot fi invocate de oricine si in orice stare a procesului, pot fi luate in considerare si din oficiu de instanta

Nulitatea absoluta nu poate fi acoperita.

Ex: daca se constata ca procurorul ierarhic a omis sa mentioneze pe rechizitoriu prin rezolutie parcurgerea procedurii de verificare a rechizitoriului sub aspectul legalitatii sau temeiniciei sau a omis sa mentioneze data la care s-a facut verificarea-> nerespectarea dispozitiilor legale referitoare la sesizarea instantei insa nu este o conditie esentiala de aceea intr-o asemenea situatia in mod corect a decis ICCJ ca acest act poate fi refacut.

Instanta ce constata instanta poate da un termen scurt pentru refacerea actului.

( poate fi facut de catre organul judiciar ce a facut actul sau organul judiciar de control- de regula cel superior)

Sunt acte ce nu mai pot fi refacute, in situatia in care se constata ca exista acte ce nu mai pot fi refacute ele trebuie considerate ca valabile.

Mandatul de aducere

è modalitate speciala de citare a unei persoane care se deosebeste de citarea propriu zisa prin aceea ca poate fi realizata si prin recurgerea la constrangere, orice persoana poate fi adusa in fata organului judiciar penal ce a dispus citarea in situatia in care aceasta nu s-a prezentat daca a fost anterior legal citata

In mod exceptional doar invinuitul sau inculpatul poate fi adus printr-un mandat de aducere in fata organului judiciar fara sa fie anterior legal citat atunci cand se apreciaza ca este necesar in interesul urmaririi penale in acest caz rezolutia procurorului trebuie sa fie motivata atata necesitatea cat si motviarea mandatului de aducere trebuie sa rezulte din datele existente la dosarul cauzei.

In toate cazurile se recurge la emiterea mandatului de adcuere cand se considera ca este necesara acsultarea persoanei

Executarea se face de organele de politie

In faza de urmarire se dispune de procuror prin rezolutie motivata

In faza de judecata de judecator prin incheiere

Mandatul de aducere are continutul identic unei citatii.

Doar intr-un singur caz se prevede posibilitatea executarii mandatului de aducere prin constrangere, in cazul invinuitului sau inculpatului precum si in cazul martorului.

De asemenea in cazul partii vatamate, partii responsabile civlimente, partii civile recurgerea la constrangere nu este posibila, aceasta reglementare este rezultatul recentei interventii a legii 202/2010.

Despre ce fel de constrangere este vorba? Despre una fizica, in acest caz invinuitul sau inculpatul sau martorul ar putea fi imobilizati pentru a putea fi adusi in fata organului judiciar care i-a solicitat.

Mandatul de aducere nu poate fi adus la indeplinire doar atunci cand exista motive obiective, ex: in cazul in care se constata ca invinuitul sau inculpatul, martorul,etc sufera de o boala care il pune in imposibilitatea de a se prezenta-> organul de politie face proces verbal in care prezinta motivul neexecutarii mandatului de aducere la care se ataseaza eventual si o dovada in acest sens.

Refuzul persoanei nu este un motiv de neexecutare.

Abaterile judiciare

- art 198- se sanctioneaza cu amenda judicaira – nenumnarate fapte ce sunt calificate ca si abateri judiciare

Sunt considerate abateri judiciare si lipsa apratorului ales sau din oficiu etc

Este considerat abatare judiciara abuzul de drept

Etc- vezi art 198

In lipsa unei definitii a abuzului de drept si de delimitare a limitelor inanturul carora trebuie sa se reliaza drepturile procesuale este posibila generarea unor noi abuzuri, linia de demarcatie intre exercitarea cu buna credinta si cea cu rea credinta este dificil de realizat.

Cheltuielile judiciare

Efectuarea actelor de procedura, intreaga desfasurare a procesului penal presupune cheltuieli care privesc si admnisitrarea probelor( conservarea mijloacelor materiale de proba etc)

1. Cheltuieli judiciare avansate de stat 2. Cheltuilei judiciare facute de parti

1. Cele avansate de stat se suporta de participantii la procesul penal in functie de solutia procesuala pronuntata -> fundamentul juridic al obligatieid e a suporta cheltuielile judiciare in proces penal spre deosebire de procesul civil il prerezinta culpa infractionala, in mod exceptional il poate reprezenta si culpa procesuala.

Prin legea 202/2010- un nou temei juridic de obligare la plata cheltuililor judiciare art 192 CPP , exercitarea abuziva a dreptului de a sesiza organul de urmarire penala in cazul in care s-a dat de catre procuror in etapa actelor premergatoare o solutie de neincepere a urmaririi penale se prevede in mod expres ac suportarea cheltuielilor judiciare se face de persoana ce a depus plangerea/denuntul cand a facuto in mod abuziv. Dupa parearea noastra in aceasta categorie poate fi inclus si autodenuntatorul.

In caz de condamnare in principiu cu 2 exceptii si anume plata expertilor si a aparatorului cheltuielile judiciare se suporta de catre inculpat in caz de condamanre, daca sunt mai multi inculpati instanta are obligatia de a stabili partea din cheltiuielile judiciare ce trebuie sa o achite fiecare inculpat tinand cont de masura in care fiecare inculpat a provocat cheltuielile.

In caz de achitare cheltuielile judiciare vor fi suportate de partea vatamata in masura in care aceasta a contribuit la determinarea cheltuiellor, de partea civila careia i s-a respins actiunea civila in totalitate sau in parte in raport de masura in care aceasta a provocat producerea cheltuielilor, de inculpat in masura cheltuielilor la care acesta a contrbuit daca a fost obligat la repararea prejudiciuliu.

Cheltuielile se fac tot de inculpat in cazul lipsei pericolului social

In toate celelate cazuri cheltuilelile se suporta de stat.

In caz de incetare a procesului penal cheltuielile judiciare se suporta de catre partea vatamata atunci cand aceasta si-a retras plangerea sau cand a fost introdusa tardiv, in caz de impacare se suporta in egala masura de partea vamata si de inculpat.

Se suporta de inculpat si in cazul inlocuiirii raspunderii penale sau atunci cand s-a dispus incetarea pe motiv de impunitate.

Art 13 aministiei prescriptie etc- > cheltuilelie judicare se suporta de partea vatamata atunci cand in urma continuarii s-a dat o solutie de achitare daca a fost de incetare a procesului penal se suporta de inculpat

In toate celelalte cazuri se suporta de stat.

2. Cheltuieli facute de parti(cheltuieli de judecata)

In caz de condamanre cheltuielile facute de inculpat se vor suporta de inculpat cheltuilelie facute de partea vatamata, in caz de achitare vor fi suportate de partea vatamata, iar in cazul in care are loc renuntarea la actiunea civila instanta lasa posibilitate partilor civile cu privire la modalitatea de plata a cheltuielilor judiciare.

In cazul in care s-a decalrat apel sau recurs ori s-au formulat orice alte cereri daca acestea sunt respinse cheltuilile judiciare se suporta de titularul apelului, recursului sau cererii

Fundamentul obligatiei de a suporta cheltuielile il constituie culpa procesuala.

Cheltuielile judiciare se pun in executare in baza ordonantei procurorului in cursul urmaririri panel sau instantei in faza de judecata(executor jud)