3.1. Definiţie şi trăsături specifice

Normele juridice sunt celulele din care este alcătuit dreptulobiectiv. Ca şi normele morale, religioase, de politeţe etc., normele juridicesunt reguli de conduită socială, de a căror respectare depinde bunafuncţionare a societaţii, ca organism.

Toate normele sociale au caracter obligatoriu, altfel ele nu ar fireguli, ci simple recomandări. Dar, în cazul fiecăreia dintre acestea,sancţiunea în caz de nerespectare are aceeaşi substanţă cu norma însăşi.Aşadar, sancţiunea, în caz de nerespectare a unei norme morale va fimorală, în caz de nerespectare a unei norme religioase va fi de naturăreligioasă ş.a.m.d. Într-adevăr, există şi sancţiuni sociale non-juridice:oprobiul public, excomunicarea, izolarea socială etc.

Sancţiunea în caz de nerespectare a unei norme juridice are naturăjuridică. Aceasta înseamnă, în virtutea legăturii indisolubile dintre drept şistat, că o atare sancţiune nu poate fi aplicată decât în cadrul unei societăţiorganizate ca stat şi că implică, obligatoriu, intervenţia organismelorcompetente ale statului, deoarece “nimeni nu îşi poate face dreptatesingur”. În concluzie, normele juridice au o particularitate care ledeosebeşte de toate celelalte categorii de norme sociale: la nevoie, ele potfi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului. În multe cazuri,normele juridice au fost, la origine, norme morale sau religioase şi aucăpătat caracter juridic doar o dată cu apariţia statului.

Norma juridică se defineşte ca fiind o regulă de conduită generală,impersonală şi obligatorie, care poate fi îndeplinită, la nevoie, prin forţacoercitivă a statului.

Din această definiţie decurg trăsăturile esenţiale ale normeijuridice:

NORMA JURIDICĂ3

a) norma juridică are caracter general; ea prescrie (prevede,impune) o conduită tipică (un model de comportament) ce seadresează tuturor persoanelor care îndeplinesc condiţiile dinipoteza normei;

b) norma juridică are caracter impersonal, în sensul că ea nu seadresează direct unei persoane. Chiar şi în ipoteza în carevizează un organism unipersonal, norma juridică nu are învedere persoana care, vremelnic, ocupă funcţia respectivă, ciinstituţia în sine

� Spre exemplu, normele constituţionale care privesc atribuţiilePreşedintelui sau ale Avocatului Poporului nu se adresează, înconcret, persoanei care îndeplineşte, temporar, funcţia publicărespectivă, ci instituţiei însăşi;c) norma juridică are un caracter obligatoriu, ea putând fi impusă

subiectului de drept prin constrângere.

3.2. Structura normei juridice

Structura logică a normei juridice cuprinde următoarele elemente:ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

a) Ipoteza reprezintă acea parte a normei juridice caredesemnează împrejurările concrete în care urmează să se aplicenorma, categoria de persoane cărora li se aplică, condiţiile caretrebuie îndeplinite pentru aplicarea normei;

b) Dispoziţia reprezintă cel mai important element al normei. Eacuprinde conduita impusă subiectelor de drept: ce anumetrebuie să facă, ce anume nu trebuie să facă, ce anume pot săfacă acestea;

c) Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectăriicomandamentului (prescripţiei) din dispoziţie.

Sancţiunea poate fi absolut determinată, dacă organul de aplicarenu are de făcut o individualizare a sancţiunii (spre exemplu, cazul nulitaţii,sancţiune foarte frecventă în dreptul civil) sau relativ determinată, dacăorganul de aplicare trebuie să aprecieze care este, în raport cu împrejurările

concrete ale faptei, sancţiunea potrivită. În acest caz, norma nu cuprindedecât limita minimă şi cea maximă a sancţiunii.

� Spre exemplu, pedeapsa aplicabilă în cazul săvârşirii uneiinfracţiuni poate varia între 2 şi 5 ani închisoare.Sancţiunile pot fi, de asemenea, alternative sau cumulative. În

primul caz, organul de aplicare are de ales între două sau mai multevariante de sancţiuni, în funcţie de împrejurările concrete ale faptei.

� Spre exemplu, art. 353 alin. 1 din Codul penal prevede că“sustragerea de la recrutare în timp de pace se pedepseşte cuînchisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă”.

Dimpotrivă, întâlnim sancţiuni cumulative când pentru aceeaşifaptă sunt stabilite sancţiuni de categorii diferite.

� Spre exemplu, art. 174 din Codul penal prevede că “uciderea uneipersoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şiinterzicerea unor drepturi”.

O normă juridică tipică, ce cuprinde toate cele trei elemente destructură, ar avea, ca principiu, următoarea formulare:

, altfel …….

Dacă …… atunci ……

Dacă faci parte dintr-o anumită categorie de persoane, îndeplineştianumite condiţii sau te afli în anumite circumstanţe, atunci trebuie, nutrebuie sau poţi să ai o anumită conduită, altfel urmează să suporţi anumiteconsecinţe.

Puţine sunt însă normele care au această formulare. În cadrulprocesului de interpretare a normei de drept, este adesea necesară oreformulare mentală a normei, astfel încât să fie cu putinţă determinareacelor trei elemente de structură.

3.3. Clasificări ale normelor juridice

Pentru clasificarea normelor juridice sunt utilizate mai multe criterii,între care cele mai însemnate sunt:

3.3.1. Criteriul ramurii de drept

În baza acestui citeriu se disting norme de drept civil, de dreptpenal, de drept administrativ, de drept constituţional, de drept comercialetc. Nu întotdeauna normele juridice cuprinse în acelaşi act normativaparţin aceleiaşi ramuri de drept.

� Spre exemplu, vom întâlni norme de drept penal şi în legi civile,comerciale sau de drept al muncii, atunci când se prevăd o serie defapte sancţionate ca infracţiuni.Normele juridice aparţinând unora dintre ramurile de drept pot avea

o structură atipică. Este cazul normelor de drept penal care cuprinddescrierea faptei care constituie infracţiune şi, în partea a doua, prevădpedeapsa cu care o asemenea faptă se pedepseşte. Aceasta nu poateconduce însă la concluzia că normele de drept penal nu cuprind“dispoziţia” (ca element de structură), pentru că ea este subînţeleasă,constând în interdicţia săvârşirii faptelor descrise ca infracţiuni.

3.3.2. Criteriul forţei juridice a actului normativ

Normele juridice pot fi cuprinse în legi, decrete, hotărâriguvernamentale, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale guvernului, alteacte normative, cum ar fi deciziile organelor administraţiei locale. Esteutilă determinarea apartenenţei normei juridice la un anumit act normativ,în vederea aplicării principiului ierarhiei actelor normative, în virtuteacărora normele juridice cuprinse în acte normative cu o forţă juridicăinferioară trebuie să fie conforme cu normele juridice cuprinse în actelenormative de o forţă juridică superioară.

3.3.3. Criteriul structurii logice

După cum am văzut, nu întotdeauna normele juridice cuprind toatecele trei elemente de structură. Din punctul de vedere al structurii logice,normele juridice pot fi complete, atunci când, expres sau subînţeles,cuprind ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea sau incomplete, atunci când secompletează cu alte norme juridice cuprinse în acelaşi act normativ sau înaltul.

Normele incomplete care se completează cu alte norme juridiceadoptate deja se numesc norme de trimitere.

� Spre exemplu, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privindproprietatea publică şi regimul juridic al acesteia prevede:“Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135alin. (4) din Constituţie, din cele stablite în anexa care face partedin prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prinnatura lor, sunt de uz sau de intees public şi sunt dobândite de statsau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute delege”. Textul face o triplă trimitere, urmând ca dispoziţiile lui să fiecompletate cu prevederile Constituţiei, enumerarea din anexa lalege, precum şi cu orice alte legi care declară anumite bunuri cafiind de uz şi interes public.Normele care se vor completa cu alte norme juridice, neadoptate

încă, dar care urmează să apară, se numesc norme în alb.� Astfel, spre exemplu, art. 1 din Legea nr. 203/1999 privind

permisele de muncă prevede că “permisul de muncă estedocumentul oficial care se eliberează în condiţiile prezentei legi, pebaza căruia străinii se pot încadra în muncă în România”, iar art. 10:“procedura de eliberare şi de anulare a permiselor de muncă se vastabili prin norme metodologice emise de Ministerul Muncii şiProtecţiei Sociale, Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul deInterne, aprobate prin hotărâre a Guvernului, în termen de 60 dezile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I”. Această normă în alb a fost completată prinapariţia Normelor metodologice privind procedura de eliberare şi

anulare a permiselor de muncă, aprobate prin Hotărârea Guvernuluinr. 434/2000.

3.3.4. Criteriul sferei de aplicare

După sfera aplicării lor, normele juridice pot fi generale, speciale şide excepţie. Normele generale au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-un domeniu sau într-o ramură de drept.

Astfel, normele dreptului civil au caracter de maximă generalitatepentru normele altor ramuri de drept privat, cum ar fi dreptul comercial saudreptul muncii. După cum vom mai avea ocazia să arătăm, normeledreptului civil constituie pentru acestea din urmă dreptul comun, de la carenormele comerciale sau de drept al muncii, având un caracter special,derogă.

A deroga înseamnă a se abate de la o prevedere generală, areglementa o anumită problemă în chip diferit de reglementarea-cadru.

Şi normele de excepţie au caracter derogatoriu. Ele se aplică strictîn împrejurarea descrisă în ipoteza normei, împrejurarea în care regula,consacrată într-o normă generală sau specială, nu-şi găseşte aplicarea.

� Spre exemplu, potrivit art. 802 din Codul civil, “Donaţiunea este unact de liberalitate prin care donatorele dă irevocabil un lucrudonatarului care-l primeşte”.Deci, în materia donaţiilor, regula este irevocabilitatea

(imposibilitatea revenirii bunului la donator). De la această normă - cucaracter de regulă - derogă norma - cu caracter de excepţie - prevăzută înart. 829 din Codul civil: ”Donaţiunea între vii se revocă pentruneîndeplinirea condiţiilor cu care s-a făcut, pentru ingratitudine şi pentrunaştere de copii în urma donaţiunii”. În concluzie, în cele trei situaţii deexcepţie enumerate în ipoteza normei, donaţia se poate revoca.

3.3.5. Criteriul conduitei prescrise

Din punctul de vedere al conduitei prescrise în ipoteza normei,normele juridice pot fi imperative şi dispozitive. Normele imperative suntcele care stabilesc o conduită univocă şi strict determinată la care subiectulde drept este obligat sau care îi este interzisă subiectului de drept.

Normele imperative se mai numesc norme de ordine publică. Elesunt majoritare în dreptul public. În dreptul privat, deşi predomină normeledispozitive, există însă şi numeroase norme de ordine publică, de la carepărţile nu pot deroga prin prevederi contractuale. Astfel, potrivit art. 5 dinCodul civil, “Nu se poate deroga prin convenţii particulare de la normelecare interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.

Există două categorii de norme imperative: norme onerative, careimpun sau ordonă subiectului de drept o anumită conduită şi normeprohibitive, care interzic subiectului de drept o anumită conduită.

Un exemplu de normă onerativă este cea cuprinsă în art. 33 alin. (2)din Constituţie care prevede: “Statul este obligat să ia măsuri pentruasigurarea igienei şi a sănătăţii publice”. Dimpotrivă, art. 37 alin. (4)cuprinde o normă prohibitivă: “Asociaţiile cu caracter secret suntinterzise”.

Normele dispozitive sunt normele de la care subiectele de drept potderoga, aplicarea lor fiind lăsată la aprecierea acestora. Normeledispozitive pot fi permisive sau supletive.

Normele permisive permit subiectelor de drept să aibă o anumităconduită, dacă vor. Ele instituie anumite facultăţi sau drepturi în beneficiulsubiectelor de drept.

� Spre exemplu, art. 329 alin. 1 din Codul de procedură penalăprevede: “Procurorul şi părţile pot renunţa la martorii pe care i-aupropus”.Normele supletive stabilesc o anumită conduită care este obligatorie

pentru părţi numai dacă acestea nu şi-au manifestat voinţa de a adopta oconduită diferită. Ele suplinesc voinţa părţilor, atunci când aceasta nu s-amanifestat.

� Spre exemplu, potrivit art. 1319 din Codul civil, “predarea trebuiesă se facă la locul unde se afla locul vândut în timpul vânzării, dacăpărţile nu s-au învoit altfel”. Aşadar, părţile pot prevedea încontractul de vânzare-cumpărare că predarea bunului se va face înlocul care corespunde cel mai bine intereselor lor (la domiciliulcreditorului, la domiciliul debitorului, la domiciliul unui terţ, labancă etc.), dar, dacă nu au prevăzut nimic în contract cu privire laaceastă problemă, norma juridică supletivă devine aplicabilă şistabileşte, cu putere obligatorie, unde se va preda bunul.

onerativeimperative

Norme juridice

permisivedispozitive

supletive

3.4. Acţiunea normei juridice

Norma juridică acţionează pe trei coordonate esenţiale: într-unanumit interval de timp, pe un teritoriu determinat şi asupra unor anumitecategorii de persoane.

3.4.1. Acţiunea în timp a normelor juridice

Dreptul nu este static; de la o perioadă la alta, statul este interesat înreglementarea în chip diferit a unor anumite raporturi sociale. Aceasta faceca legile să se succeadă în timp, fiind înlocuite pe măsură ce se modificărealitatea socială, pe care o reflectă şi o slujesc.

prohibitive

• Intrarea în vigoare marchează momentul din care legea devineaplicabilă.

De regulă, acesta este momentul în care legea este publicată înMonitorul Oficial al României, putând fi cunoscută de către toatesubiectele de drept cărora li se adresează. Din momentul în care a devenitpublică, “nimeni nu va putea invoca necunoaşterea legii”.

Art. 78 din Constituţie prevede: “Legea se publică în MonitorulOficial al României şi intră în vigoare la data publicării sau la dataprevăzută în textul ei”. Aşadar, este posibil ca în textul unui act normativsă se prevadă o dată ulterioară la care legea urmează a intra în vigoare;aceasta mai ales în cazul actelor normative importante, pentru cunoaştereaşi înţelegerea cărora este nevoie de timp.

� Spre exemplu, art. 78 din Ordonanţa de urgenţă nr. 26/2000 cuprivire la asociaţii şi fundaţii prevede că “prezenta ordonanţă intrăîn vigoare în termen de 3 luni de la data publicării în MonitorulOficial al României, Partea I”.• Ieşirea din vigoare a unei legi este momentul din care aceasta

încetează să se mai aplice. Ieşirea din vigoare a unei legi serealizează prin abrogarea acesteia, care poate fi expresă sautacită.

Abrogarea expresă se realizează prin precizarea textuală a faptuluică un anumit act normativ se abrogă.

� Spre exemplu, art. 24 din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuride protecţie a persoanelor încadrate în muncă prevede că “la dataintrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 83/1995privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate înmuncă”.Tot o abrogare expresă, dar indirectă, întâlnim în cazul în care în

noul act normativ se prevede că “orice dispoziţii contrare se abrogă”.Abrogarea implicită intervine atunci când este adoptat un nou act

normativ, având dispoziţii incompatibile cu cele cuprinse în vechiul actnormativ. Numai un act normativ de forţă juridică egală sau superioarăpoate abroga tacit dispoziţiile vechiului act normativ.

Majoritatea autorilor consideră că abrogarea este singura modalitatede ieşire din vigoare a unei legi. Căderea în desuetudine a unei legi nupoate fi considerată o modalitate sigură de ieşire din vigoare.

Căderea în desuetudine reprezintă împrejurarea în care o lege nuse mai poate aplica deoarece au dispărut condiţiile necesare pentruaceasta, fascicolul de relaţii sociale pe care le reglementează nu maiexistă sau s-a modificat fundamental.

Multe acte normative socotite iniţial ca fiind căzute în desuetudineau putut fi revigorate prin revenirea la realitatea socială care le motivase.

� Spre exemplu, Codul comercial, intrat în vigoare în 1887, deşineabrogat formal, a fost considerat ieşit din vigoare prin cădere îndesuetudine în perioada comunistă. Totuşi, Codul comercial aredevenit actual după 1989, astfel încât astăzi este din nouconsiderat în vigoare.

*

Între momentul intrării şi momentul ieşirii din vigoare a legilor,acţiunea lor în timp este supusă următoarelor principii:

• Principiul neretroactivităţiiPotrivit acestui pricipiu, un act normativ nu se poate aplica decât

împrejurărilor petrecute după intrarea sa în vigoare. El va fi inaplicabilîmprejurărilor petrecute anterior intrării sale în vigoare, şi anume subimperiul legii vechi.

Într-adevăr, subiectele de drept nu pot fi obligate să respecte decâtactele normative aflate în vigoare, adică adoptate şi date publicităţii. Omodificare ulterioară a legii nu ar putea avea efecte decât asupra situaţiilorintervenite după publicarea respectivei modificări. Cu alte cuvinte,“trecutul scapă legii noi”.

De altfel, unele acte normative reglementează expres problemelenăscute din succesiunea legilor în timp, cu aplicarea principiuluineretroactivităţii.

� Spre exemplu, art. 83 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii prevede: ”Asociaţiile şifundaţiile constituite până la data intrării în vigoare a prezenteiordonanţe, în condiţiile Legii nr. 21/1924 pentru persoanele

juridice, îşi păstrează personalitatea legal dobândită. Acestorasociaţii şi fundaţii li se aplică, de la data intrării în vigoare aprezentei ordonanţe, regimul juridic prevăzut de aceasta”.Principiul neretroactivităţii, precum şi excepţia sa, sunt consacrate

în Constituţie: ”Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penalemai favorabile” (art. 15 alin.2).

Retroactivitatea legii penale mai blânde este prevăzută în art. 13 dinCodul penal, potrivit căruia: “În cazul în care de la săvârşirea infracţiuniipână la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legipenale, se aplică legea cea mai favorabilă.”

Aşadar, prin excepţie, dacă între momentul săvârşirii uneiinfracţiuni şi momentul rămânerii definitive a hotărârii instanţei s-amodificat legea penală, astfel încât fapta a fost dezincriminată sau a fostsupusă unei pedepse mai uşoare, făptuitorul va beneficia de această dinurmă reglementare şi nu i se va aplica (aşa cum principiul neretroactivităţiiar dicta) legea în vigoare la data săvârşirii faptei.

� Spre exemplu, art. 186 din Codul penal incrimina ca infracţiune“întreruperea cursului sarcinii săvârşită de către femeiaînsărcinată”. Prin Decretul lege nr. 1/1989, publicat în Monitoruloficial în data de 27 decembrie 1989, această faptă a fostdezincriminată (nu mai constituie infracţiune). Consecinţa este că,chiar şi în ipoteza în care fapta a fost săvârşită înainte de 27decembrie 1989, prin excepţie de la principiul neretroactivităţiilegii, va fi aplicabilă noua lege, care nu o mai incriminează.Dacă însă, înainte de modificarea legii penale, hotărârea de

condamnare a autorului faptei a rămas definitivă (adică au fost exercitatetoate căile de atacare a hotărârii sau termenul pentru exercitarea acestora aexpirat), hotărârea se va executa.

Dacă modificarea legii penale se face în sensul agravării regimuluisancţionator, iar fapta a fost săvârşită sub imperiul legii vechi, mai blânde,atunci nu mai suntem în prezenţa excepţiei de la aplicarea principiuluineretroactivitaţii legii ci se aplică direct principiul: autorului i se va aplicasancţiunea prevăzută în legea în vigoare la data săvârşirii faptei.

Principiul neretroactivităţii legii nu este o inovaţie a Constituţieidin 1991, ci un principiu tradiţional de drept. El este prevăzut şi în art. 1din Codul civil, potrivit căruia: “Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”. Dar consacrarea constituţională a principiuluineretroactivităţii are o semnificaţie deosebită: ea opreşte legiuitorul de laposibilitatea de a mai prevedea că, prin excepţie, un anumit act normativare putere retroactivă. Sub imperiul actualei Constituţii, o asemeneaprevedere ar fi neaplicabilă, deoarece ar fi considerată neconstituţională.

Cu toate acestea, doctrina admite că, alături de ipoteza legii penalemai blânde, o anumită categorie de legi ar putea avea efecte retroactive.Este vorba despre legile interpretative, adică de acele acte normative princare organul emitent al unei norme juridice, insuficient de clare, revineasupra acesteia, lămurindu-i înţelesul printr-o interpretare cu caracterobligatoriu. Se consideră că legea interpretativă face corp comun cu ceainterpretată, retroactivând, aşadar, până la intrarea în vigoare a acesteia dinurmă, ca şi cum de la început nu ar fi existat decât un singur act normativ,cu un înţeles complet lămurit.

• Principiul aplicării imediate a legii noiÎn mod simetric principiului neretroactivităţii, principiul aplicării

imediate a legii noi prevede că o normă juridică nu se poate aplicaîmprejurărilor intervenite după ieşirea ei din vigoare; noua lege se va aplicaimediat ce a intrat în vigoare, excluzând aplicabilitatea celei vechi. Cu altecuvinte, “prezentul scapă legii vechi”.

Spre deosebire însă de principiul neretroactivităţii, principiulaplicării imediate a legii noi nu este consacrat constituţional, ceea ceînseamnă că legiuitorul poate prevedea, prin excepţie, că o anumită legecontinuă să-şi producă efectele şi după intrarea în vigoare a legii noi.Această excepţie poartă numele de ultraactivitatea legii vechi.

3.4.2. Acţiunea în spaţiu a normelor juridice

Ca principiu, normele juridice sunt teritoriale şi personale, în sensulcă se aplică pe teritoriul statului în care au fost adoptate şi asupracetăţenilor acelui stat.

În ramurile de drept public, cum este dreptul penal, principiulteritorialităţii este consacrat expres: “Legea penală se aplică infracţiunilorsăvârşite pe teritoriul României” (art. 3 din Codul penal). De la principiulteritorialităţii există însă o serie de excepţii, care vizează atât aplicabilitatealegii penale române în afara teritoriului ţării, cât şi, dimpotrivă,inaplicabilitatea legii penale române în cazul unor infracţiuni săvârşite peteritoriul României.

În domeniul dreptului privat, acţiunea legii este supusă:- dreptului intern, care reglementează raporturi juridice între

subiecte de drept de cetăţenie română, desfăşurate pe teritoriul României;- dreptului internaţional privat, care reglementează raporturile

juridice cu element de extraneitate.Elementul de extraneitate poate consta în cetăţenia unuia sau

ambelor părţi ale raportului juridic, situarea bunului în străinătate,încheierea sau executarea în străinătate a unui contract etc. Principalulsediu al normelor juridice de drept internaţional privat, denumiteconflictuale deoarece urmăresc soluţionarea unui conflict între două saumai multe legi aplicabile raportului juridic cu element de extraneitate, segăseşte în Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor dedrept internaţional privat.

3.4.3. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor

Normele juridice se aplică în mod egal tuturor subiectelor de drept.Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) din Constituţie, “Cetăţenii sunt egali în faţalegii şi a autorităţii publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şisancţionarea tuturor formelor de discriminare detaliază conţinutulprincipiului egalităţii între cetăţeni şi al excluderii oricăror privilegii şidiscriminări. Potrivit ordonanţei, discriminarea este definită ca fiind “oricedeosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate,etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientaresexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu careare ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţeisau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul public,economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.

Dar acţiunea normelor juridice este limitată la categoria depersoane care îndeplinesc condiţiile şi se află în circumstanţele descrise înipoteza normei. Astfel, pe lângă normele cu vocaţie generală de aplicare(cum este, spre exemplu, art. 22 alin. (1) din Constituţie: “Dreptul la viaţă,precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei suntgarantate”) există şi numeroase norme care se adresează numai unorcategorii determinate de persoane (militari, persoane juridice, studenţi,salariaţi, membri de sindicat, funcţionari publici, persoane care au înîngrijire un copil, comercianţi, organe de urmărie penală, apatrizi etc.)

3.5. Izvoarele de drept

Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri:● în sens material, ea desemnează condiţiile materiale de

existenţă care generează normele juridice;● în sens formal, ea reprezină forma de exteriorizare (de

exprimare) a normelor juridice, cu alte cuvinte unde anume se găsescnormele juridice într-un sistem de drept dat.

3.5.1 Actele normative

Principalul izvor de drept, în sistemul nostru, ca de altfel în toatesistemele de drept care aparţin familiei dreptului romanic (continental),este legea.

Termenul “lege”, ca izvor de drept, are de asemenea douăînţelesuri:

• în sens larg, ea desemnează orice act normativ adoptat deorganismele competente ale statului (legi, decrete, ordonanţe,hotărâri etc.);

• în sens restrâns, ea priveşte numai o anumită categorie de actenormative, şi anume cele adoptate de Parlament. Potrivit art. 72din Constituţie, “Parlamentul adoptă legi constituţionale, legiorganice şi legi ordinare”.

Legile constituţionale cuprind Constituţia şi legile de modificare aacesteia.

Legile organice formează o categorie specială de legi cereglementează domenii de mare importanţă pentru societate (sistemulelectoral, organizarea şi funcţionarea partidelor politice, organizarea şidesfăşurarea referendumului, organizarea Guvernului şi a ConsiliuluiSuprem de Apărare a Ţării, regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă,infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora etc.).

În categoria legilor ordinare se încadrează toate celelalte legiadoptate de Parlament şi care reglementează domenii ce nu au fostdeclarate prin Constituţie ca fiind supuse reglementării organice. Întrelegile ordinare, o importanţă deosebită prezintă codurile (Codul penal,Codul civil, Codul de procedură penală, Codul de procedură civilă, Codulcomercial, Codul muncii etc.) care reprezintă un ansamblu sistematizat denorme juridice fundamentale pentru o anumită ramură de drept.

În ceea ce priveşte Codul civil, trebuie arătat că acesta reprezintăcea mai veche lege românească aflată încă în vigoare. Inspirat din Codulcivil francez (napoleonean) din 1804, Codul civil român a fost adoptat în1864. De atunci a suferit numeroase critici ale doctrinei, modificări şiabrogări parţiale succesive, dar în sine continuă să constituie un model delongevitate şi rigoare.

Alături de legi, decretele-lege, decretele, ordonanţele şi hotărârileGuvernului, ordinele, instrucţiunile şi regulamentele miniştrilor ori alealtor conducători ai organelor administraţiei publice centrale sau locale aude asemenea valoare normativă, cuprinzând norme juridice şi constituind,ca urmare, izvoare de drept.

În ansamblu, actele normative formează un sistem cu o structurăpiramidală, supus principiului ierarhiei actelor normative, potrivit căruia,după cum am văzut, actele normative inferioare trebuie să fie conforme cucele superioare şi toate la un loc cu prevederile Constituţiei.

3.5.2 Obiceiul (cutuma)

În subsidiar faţă de lege, un alt izvor de drept întâlnit în sistemulnostru de drept este obiceiul sau cutuma. El cuprinde o regulă de conduităcristalizată în timp şi respectată cu conştiinţa caracterului său obligatoriu.

Obiceiul, cel mai vechi izvor de drept, joacă un rol a căruiimportanţă variază de la un sistem de drept la altul. Ca principiu, el îşigăseşte un loc principal între izvoarele dreptului public, îndeosebi îndreptul constituţional şi în cel internaţional public.

� Spre exemplu, dreptul constituţional britanic are un izvor exclusivcutumiar.Cutuma internaţională este o exprimare tacită a consimţământului

statelor cu privire la recunoaşterea unei reguli determinate, ca normă deconduită obligatorie în relaţiile dintre ele.

În dreptul privat, unele sisteme admit obiceiul ca izvor direct dedrept, în timp ce altele, între care şi sistemul nostru, nu admit obiceiuldecât în măsura în care legea face trimitere la acesta.

� În acest sens, poate fi citat, de exemplu, textul art. 970 alin. (2) dinCodul civil, potrivit căruia convenţiile “obligă nu numai la ceea ceeste expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiulsau legea dă obligaţiei, după natura sa”.O particularitate prezintă obiceiul ca izvor de drept al comerţului

internaţional, unde uzanţele comerciale se impun cu putere obligatorietuturor celor care îşi desfăşoară activitatea comercială într-o ariedeterminată sau într-un domeniu determinat.

3.5.3. Jurisprudenţa (practica judiciară)

Jurisprudenţa, adică ansamblul hotărârilor judecătoreşti date într-oanumită problemă, nu este admisă în sistemul nostru (cu toate nuanţărilefăcute în literatura juridică) ca fiind izvor de drept. După cum am văzut, eaconstituie izvor de drept în sisemul anglo-saxon, unde judecătorul esteţinut să se conformeze precedentelor judiciare în materie.

3.5.4. Doctrina

Doctrina, adică literatura juridică, rod al preocupărilorteoreticienilor dreptului, nu constituie izvor de drept. Ea este analizatătotuşi în acest context deoarece poate influenţa soluţiile judecătorilor sau,prin propunerile formulate, poate conduce la adoptarea de noi normejuridice sau abrogarea ori modificarea celor existente. Asemenea propunerise numesc de lege ferenda (despre legea care urmează să fie elaborată), însensul că au în vedere o formă viitoare, îmbunătăţită, a normei juridiceanalizate, prin contrast cu reglementarea de lege lata (despre legea învigoare), noţiune care desemnează prevederile în materie existente înprezent.

� Spre exemplu, în ceea ce priveşte dreptul civil, trebuie amintite oserie de lucrări doctrinare esenţiale pentru dezvoltarea şi aplicareaacestei ramuri de drept, cum ar fi M. Cantacuzino, Elemente dedrept civil (1922) sau C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român (1928), lucrări care aumarcat evoluţia viitoare a dreptului civil.

3.6. Interpretarea normelor juridice

3.6.1. Definiţia şi necesitatea interpretării

Interpretarea normelor juridice este o etapă obligatorie în procesulde aplicare a legii şi constă în lămurirea înţelesului normei de drept înconcordanţă cu intenţia legiuitorului. Într-adevăr, norma juridică are uncaracter abstract, ea a fost concepută şi formulată pentru a acoperi o sferălargă de situaţii şi nu numai situaţia cu care, în particular, subiectul dedrept sau organul de aplicare se confruntă. A aplica o normă juridică uneisituaţii concrete, de speţă, presupune înţelegerea prealabilă a textului delege şi a motivaţiilor care au dus la adoptarea sa.

De aceea, interpretarea legii nu este necesară numai în cazul în careaceasta nu este îndeajuns de clară (deşi atunci interpretarea se impune cumaximă vigoare) dar şi în ipoteza în care norma este clar formulată, dar ea

trebuie coborâtă de la înălţimea enunţului abstract la realitatea concretăsupusă reglementării.

Potrivit art. 3 din Codul civil, “Judecătorul care va refuza, subcuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, vaputea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. Ca urmare, chiar şi înipoteza în care normele juridice în vigoare nu se referă la situaţia care estesupusă judecăţii, sau se referă la aceasta în chip contradictoriu ori neclar,judecătorul trebuie să găsească, prin opera de interpretare, caleasoluţionării cauzei.

Necesitatea interpretării decurge şi din aceea că legiuitorulutilizează o serie de termeni specifici sau care, deşi se întâlnesc şi învorbirea curentă, au în textul de lege un înţeles deosebit de cel uzual.

� Spre exemplu, în terminologia dreptului civil, verbul “a da”desemnează obligaţia debitorului de a constitui şi transferacreditorului un drept subiectiv şi nu, ca în limbajul uzual, a înmânaun lucru. Tot astfel, cuvântul “real” este folosit în sensul săuetimologic (de la res, care însemna în latină bun, lucru).Uneori legiuitorul defineşte el însuşi termenii cu care operează,

printr-o serie de definiţii legale care se impun interpretului cu forţăobligatorie.

� Spre exemplu, art. 17 din Codul penal prevede că “infracţiunea estefapta care prezintă pericol social, săvâşită cu vinovăţie şi prevăzutăde legea penală“. Ca urmare, în interpretarea normelor juridicecuprinse în Codul penal, cuvântul “infracţiune” nu va putea fiînţeles în nici un alt sens.Codul nostru civil nu prevede care sunt regulile după care se

interpretează normele juridice. Sunt însă prevăzute reguli de interpretare aactelor juridice, utilizate, prin analogie, şi pentru interpretarea normelor:

- actul juridic civil se interpretează ţinând cont de voinţa reală apărţilor şi nu de sensul literal al termenilor;

- convenţiile „obligă nu numai la ceea ce este expres întrânsele,dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dăobligaţiei, după natura sa“;

- “Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele,dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg”;

- „Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează înînţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului”.

- „Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea seinterpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela cen-ar putea produce nici unul”;

- „Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celuice se obligă”;

- „Convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare căpărţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termeniicu care s-a încheiat”;

- „Când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explicaobligaţia, nu se poate susţine că printr-aceasta s-a restrânsîntinderea ce angajamentul ar avea de drept în cazurileneexprese”.

3.6.2 Clasificarea interpretării normelor juridice

• După organul care face interpretarea, aceasta poate fi oficială şineoficială.

a) Interpretarea oficială este realizată de un organ de stat abilitatsă realizeze respectiva interpretare. Ea poate fi, la rândul ei, autentică saujurisdicţională (cazuală).

Interpretarea autentică este cea realizată chiar de către organul destat care a adoptat norma supusă interpretării. Ea are forma unei normejuridice interpretative care, cum am văzut, este considerată, prin excepţiede la principiul neretroactivitaţii legii, că ar putea retroactiva făcând corpcomun cu norma interpretată.

Cel mai des se opteză însă nu pentru o interpretare autentică, cipentru modificarea (fără efecte retroactive) a actului normativ imprecisredactat.

Interpretarea jurisdicţională este opera organului jurisdicţional(instanţă judecătorească, organ arbitral etc) chemat să soluţioneze unanumit caz concret, prin aplicarea normei jurdice. Cum arătam, aplicareaacesteia este cu neputinţă dacă nu s-a procedat în prealabil la interpretareaei.

Ca şi interpretarea autentică, interpretarea jurisdicţională are efecteobligatorii, cu particularitatea că dacă interpretarea autentică este general-obligatorie, deoarece ia forma unei norme juridice şi dobândeşte, caurmare, trăsăturile de generalitate, impersonalitate şi obligativitate carecaracterizează orice normă juridică, interpretarea jurisdicţională este, caregulă, obligatorie numai pentru cauza respectivă, numai pentru situaţiaconcretă în care se pune problema aplicării normei juridice interpretate.

Uneori, interpretări constante ale instanţelor judecătoreşti suntpreluate de către legiuitor, fiind însuşite de către acesta şi dobândind oaplicabilitate generală.

� Spre exemplu, la data redactării Codului civil, distincţa dintredomeniul public şi domeniul privat al statului nu era clară nici subaspect doctrinar, nici practic. De aceea, art. 477 din Codul civilprevede că: ”Toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi alepersoanelor care mor fără moştenitori … sunt ale domeniuluipublic”. În realitate, acest text a fost interpretat în mod constant înpractică în sensul că bunurile fără stăpân şi moştenirile vacanteaparţin domeniului privat al statului, deoarece ele nu sunt bunuri deinteres naţional şi nu au de ce să fie supuse regimului restrictiv albunurilor domeniului public (de pildă, să nu poată fi înstrăinate).Această interpretare a instanţelor judecătoreşti a cunoscut, prinart.25 din Legea nr. 218/1998 privind proprietatea publică, oconsacrare legislativă: ”În accepţiunea prezentei legi, prin sintagmadomeniu public, cuprinsă în art. 477 din Codul civil, se înţelegedomeniul privat al statului sau unităţilor administrativ teritoriale”.b) Interpretarea neoficială este cea realizată de teoreticieni,

avocaţi sau chiar de subiectele de drept cărora norma juridică li seadresează. Ea nu are putere obligatorie, dar poate fi utilă organuluijurisdicţional în pronunţarea soluţiei.

• După criteriul rezultatului interpretării aceasta poate fi literală,extensivă sau restrictivă.

a) Interpretarea literală are loc atunci când există deplinăconcordanţă între textul norme juridice interpretate şi situaţiile concretecare se încadrează în ipoteza acesteia, astfel încât nu este necesar cadispoziţia normei să fie nici extinsă, nici restrânsă. Acesta este cel mai

frecvent rezultat al interpretării, la care se ajunge ori de câte ori normajuridică este clar redactată;

b) Interpretarea extensivă intervine dacă formularea textului delege este mai restrânsă decât a fost în intenţia legiuitorului.

� Spre exemplu, norma juridică ce reglementează problemacomorienţilor se referă la aceştia ca la persoane care au murit înaceleaşi împrejurări, dacă nu se poate preciza care dintre ele a muritmai întâi. Prin extensie, textul este considerat aplicabil şi în ipotezapersoanelor care au murit în împrejurări diferite, dacă nu se poatestabili care este ordinea în care au murit. Despre comorienţi vomînvăţa la capitolul destinat încetării capacităţii de folosinţă.O asemenea interpretare este interzisă atunci când norma juridică

cuprinde enumerări limitative sau prevederi cu caracter de excepţie,deoarece în cazul acestora extinderea dispoziţiei ar contraveni în modevident intenţiei legiuitorului.

� Astfel, nu poate fi interpretat extensiv art. 829 din Codul civil, careprevede că donaţia se poate revoca pentru neîndeplinirea condiţiilorîn care s-a făcut, pentru ingratitudine şi pentru naştere de copii înurma donaţiunii. Cum acest text de lege cuprinde o enumerarelimitativă, rezultă că donaţia nu poate fi revocată pentru nici un altmotiv. Donatorul nu poate revoca donaţia pentru că, de exemplu, s-a răzgândit şi doreşte să dăruiască bunul altcuiva;c) Interpretarea restrictivă intervine dacă formularea textului de

lege este mai largă decât a fost în intenţia legiuitorului. Opera deinterpretare va presupune restrângerea dispoziţiei normei la împrejurărilepe care legiuitorul le-a avut efectiv în vedere.

• După criteriul metodei de interpretare folosite, interpretareapoate fi gramaticală, sistematică, istorică, teleologică, logică.

În opera de interpretare a textului de lege aceste metode deinterpretare sunt utilizate în mod corelat, căutându-se, de fiecare dată, a seevidenţia intenţia reală a legiuitorului.

3.6.3 Metode de interpretare a normelor juridice

● Metoda gramaticală presupune lămurirea înţelesului textului delege prin analiza sintactică şi morfologică a acestuia, precum şi prin analizasemantică şi etimologică a noţiunilor pe care le cuprinde. Termenii utilizaţide norma juridică vor fi interpretaţi în înţelesul lor juridic şi nu în celuzual, adesea diferit.

O asemenea metodă este de folos, spre exemplu, în determinareacaracterului limitativ sau exemplificativ al unei enumerări, în determinareacaracterului cumulativ sau alternativ al unor sancţiuni etc.

Uneori, este necesară o interpretare a termenilor folosiţi, în sensulactualizării lor, mai ales atunci când legea interpretată este veche şicuprinde arhaisme (cuvinte vechi, ieşite din uz).

� Spre exemplu, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernuluinr. 138/2000 se prevede înlocuirea unora dintre termenii utilizaţi înCodul de procedură civilă: “despărţenie” se înlocuieşte cu “divorţ”;“sorocit” cu “fixat”; “tălmaci” cu “interpret” etc.

● Metoda sistematică presupune lămurirea textului de lege prinintegrarea sa în sistemul normativ căruia îi aparţine. În aplicarea ei se vaavea în vedere apartenenţa normei juridice la un anumit act normativ, la oanumită ramură de drept, la un anumit sistem de drept, la o anumită familiede sisteme de drept.

● Metoda istorică presupune analiza normei juridice cu luarea înconsiderare a împrejurărilor sociale, politice şi istorice în care aceasta afost adoptată.

� Spre exemplu, Codul civil român, fiind o preluare adaptată a celuifrancez, intrat în vigoare în 1804, trebuie interpretat din perspectivaprincipiilor Revoluţiei franceze, sub ecourile căreia a fost adoptat.

● Metoda teleologică (de la grecescul teleos = scop) presupuneanaliza normei juridice cu luarea în considerare a scopului urmărit delegiuitor. Ea se realizează prin studiul expunerii de motive a actului

normativ, al lucrărilor pregătitoare, al discuţiilor şi dezbaterilor purtate înParlament cu prilejul adoptării lui. Această metodă va însoţi, de altfel,utilizarea tuturor celorlalte, deoarece obiectivul principal al operei deinterpretare este tocmai punerea în lumină a scopurilor urmărite delegiuitor prin adoptarea normei juridice respective.

● Metoda logică presupune lămurirea înţelesului textului de legeprin apel la principiile logicii formale. Această metodă se realizează curespectarea unor reguli care cuprind interdicţii şi trasează limite ale opereide interpretare. Iată câteva dintre cele mai frecvente astfel de reguli:

♦ Excepţiile sunt de strictă interpretare. Această regulăinterzice interpretarea extensivă a unor norme juridice deexcepţie;

♦ Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem.Potrivit acestei reguli de interpretare, dacă legea se referă lao largă categorie de situaţii, fără a introduce distincţii întreacestea, nici interpretul nu poate face astfel de distincţii;

♦ Dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care săproducă efecte juridice, nu în sensul în care nu ar puteaproduce nici un efect. Ca urmare, dacă o normă juridică estesusceptibilă de două interpretări, se va opta pentru aceeacare să facă posibilă aplicarea ei, şi nu pentru interpretareacare ar paraliza orice posibilitate de aplicare a normei;

♦ Legea specială derogă de la legea generală. Ori de câte orinu ne aflăm în aria de aplicabilitate a normei speciale sau deexcepţie, urmează să se aplice norma generală, cu valoare deregulă.

Cu ajutorul metodei logice de interpretare, norma juridică esteanalizată prin construirea unor raţionamente logice, care să susţinăconcluzia interpretării. Pentru aceasta cele mai frecvent folosite argumentede interpretare sunt:

■ argumentul a fortiori (cu atât mai mult), prin care se ajunge laextinderea aplicării unei norme juridice de la un caz reglementat la un caz

nereglementat expres, dar în care raţiunile care au impus reglementarea sejustifică într-o şi mai mare măsură.

� Spre exemplu, potrivit art 3 alin. (2) din Normele metodologice deeliberare şi anulare a permiselor de muncă, aprobate prin HotărâreaGuvernului nr. 434/2000, “Străinul care are calitatea de asociat unical unei societăţi comerciale în România nu este supus obligaţiei dea obţine permis de muncă pentru acea societate”. Prin interpretarealogică ajungem a concluzia că străinul, care are calitatea de asociatîntr-o societate comercială constituită de mai mulţi asociaţi afortiori, nu va avea nevoie de permis de muncă.

■ argumentul per a contrario se întemeiază pe principiul căatunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul.

� Spre exemplu, potrivit art. 5 din Codul civil, “Nu se poate derogaprin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care intereseazăordinea publică şi bunele moravuri”. Prin interpretare logică seajunge la concluzia că, per a contrario, se poate deroga de la legilecare nu interesează ordinea publică, adică la normele juridicedispozitive.

■ argumentul de analogie se întemeiază pe principiul că undeexistă aceleaşi raţiuni trebuie aplicată aceeaşi lege, chiar dacă legiuitorulnu a precizat-o expres. Interpretul poate, în acest fel să completezeeventualele “lacune ale legii”.

autenticăoficială

criteriul organuluide interpretare

neoficială

literalăcriteriulrezultatului extensivăobţinut

restrictivă

gramaticalăcriteriul sistematicămetodei istoricăfolosite teleologică

logică

Întrebări şi teste

� Comentaţi caracterul impersonal al următoarei norme juridice:”În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fimembru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţiepublică sau privată” (art. 84 alin. 1 din Constituţie).

� Analizaţi, sub aspectul elementelor de structură logică,următoarea normă juridică: “Fapta angajatorului de a primi lamuncă o persoană pentru care nu au fost întocmite contracteindividuale de muncă sau, după caz, convenţii civile de prestări-

Interpretareanormeijuridice

jurisdic-ţională

servicii constituie infracţiune şi se sancţionează cu amendă de la5.000.000 lei la 10.000.000 lei” (art. 15 din Legea nr.130/1999).

� Analizaţi sub aspect structural următoarea normă juridică: “Învederea dobândirii personalităţii juridice, asociaţii încheie actulconstitutiv şi statutul asociaţiei, în formă autentică, subsancţiunea nulităţii absolute”(art. 6 alin. (1) din OrdonanţaGuvernului nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile).Calificaţi sancţiunea normei juridice citate.

� Calificaţi următoarele norme juridice, din punctul de vedere alconduitei prescrise:

- “Toate donaţiunile se fac prin act autentic” (art. 813 din Codulcivil);

- “Nu pot face parte din partide politice judecătorii CurţiiConstituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei,poliţiştii şi alte categorii de funcţionari stablite prin lege organică” (art. 37alin (3) din Constituţie);

- “Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă delege” (art. 949 din Codul civil);

- “Instanţa, dacă socoteşte necesar, poate cere părţilor, dupăîncheierea dezbaterilor, să depună concluzii scrise (art. 342 alin. (1) dinCodul de procedură penală);

- “Societatea pe acţiuni va avea trei cenzori şi tot atâţia supleanţi,dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut un număr mai mare” (art. 154din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale);

- “Fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de a dispunearestarea, de a trimite în judecată sau de a condamna o persoană, ştiind căeste nevinovată, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani” (art. 268 dinCodul penal).

� Legile intră în vigoare:a) la data adoptării;b) la data publicării în Monitorul Oficial;

c) la data promulgării.

� Ce principii guvernează aplicarea legii în timp?a) principiul neretroactivităţii;b) principiul aplicării imediate a legii noi;c) principiul retroactivităţii;d) principiul ultraactivităţii.

� În art. 245 din Codul penal se prevedea că “intrarea sau ieşireadin ţară prin trecerea frauduloasă a frontierei se pedepseşte cuînchisoare de la 6 luni la 3 ani”. Prin Decretul-lege nr. 12/1990,publicat în Monitorul Oficial în data de 12 ianuarie 1990, acesttext a fost abrogat şi s-a prevăzut că intrarea sau ieşirea din ţarăprin trecerea frauduloasă a frontierei nu constituie infracţiune,ci doar contravenţie. Prin Legea privind frontiera de stat aRomâniei, nr. 56/1992, publicată în Monitorul Oficial în data de9 iunie 1992, trecerea frauduloasă a frontierei a fost din nouincriminată ca infracţiune. Precizaţi:

a) fapta unei persoane de trecere frauduloasă a frontierei, care afost săvârşită la data de 2 septembrie 1989 şi descoperită la datade 19 ianuarie 1990 constituie infracţiune sau contravenţie?

b) fapta unei persoane de trecere frauduloasă a frontierei, care afost săvârşită la data de 2 septembrie 1989 constituie infracţiunesau contravenţie, dacă hotărârea de condamnare a rămasdefinitivă la data de 8 ianuarie 1990?

c) fapta unei persoane de trecere frauduloasă a frontierei, care afost săvârşită la data de 5 august 1991 şi descoperită la data de14 martie 1992, constituie infracţiune sau contravenţie?

d) fapta unei persoane de trecere frauduloasă a frontierei, care afost săvârşită la data de 5 august 1991 şi descoperită la data de18 iunie 1992, constituie infracţiune sau contravenţie?

� Neretroactivitatea legilor este:a) un principiu constituţional al aplicării legilor în timp;b) o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii noi;

c) o regulă de la care legiuitorul poate deroga prin dispoziţieexpresă.

� Ultraactivitatea legii este:a) un principiu constituţional al aplicării legilor în timp;b) o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii noi;c) o regulă de la care legiuitorul poate deroga prin dispoziţie

expresă.

� Analizaţi următoarea normă juridică utilizând metodele deinterpretare gramaticală şi logică:

“Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sauîn natură, obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate înbaza unui contract individual de muncă, indiferent de perioada lacare se referă, de denumirea veniturilor sau de forma sub care ele seacordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară demuncă, de maternitate şi pentru concediul privind îngrijireacopilului în vârstă de până la 2 ani”.

Bibliografie

POPA, N. Teoria generală a dreptului, Bucureşti,Editura. Actami, 1996, p. 151 - 214,269 - 284.

BELEIU, Gh. Drept civil român. Introducere în dreptulcivil român. Subiectele dreptului civilromân, Bucureşti, Casa de Editura şi Presă“Şansa” S.R.L., 1994, p. 43 - 62;

CANTACUZINO, M. Elemente de drept civil, Editura CarteaRomânească, 1921, p. 24 – 29;

HAMANGIU, C.ROSETTI-BĂLĂNESCU, I.

Tratat de drept civil român, vol. I,Bucureşti, Editura All, 1996, p. 27 - 75;

BĂICOIANU, Al.BOROI, G. Drept civil. Teoria generală, Bucureşti,

Editura All, 1997, p. 11 – 38;CĂPĂŢÂNĂ, O. Aplicarea legii în timp şi spaţiu, în “Tratat

de drept civil, vol.I, Partea generală”,Bucureşti, Editura Academiei, 1989,p.107 – 146;

URS, I.ANGHENI, S.

Drept civil. Partea generală. Persoanele,Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998,p. 38 – 64;

MUREŞAN, M. Drept civil. Partea generală,Cluj - Napoca, Editura Cordial Lex, 1996,p. 27 – 57;

UNGUREANU, O. Manual de drept civil. Partea generală,Bucureşti, Editura ALL – BECK, 1999,p. 17 – 35;

LULĂ, I. Transformarea neretroactivităţii legiicivile într-un principiu de dreptconstituţional, în revista “Dreptul”,nr. 12/1993, p. 41 - 45.