CAPITOLUL IV Conditia Juridica a Strainilor

5/17/2018 CAPITOLUL IV Conditia Juridica a Strainilor - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/capitolul-iv-conditia-juridica-a-strainilor 1/25

CAPITOLUL IV

CONDIŢIA JURIDICĂ A STRĂINILOR

IV.1. NOŢIUNEA DE STRĂIN

Persoana care se găseşte pe teritoriul unui stat fără a avea cetăţenia acestuia, se

numeşte străin. În concepţia dreptului românesc, străinii sunt persoanele care au o cetăţenie

străină sau nu au nici o cetăţenie.

Cadrul juridic al reglementării regimului străinilor în România este reprezentat

de OUG nr.194 din 12 decembrie 2002 (aprobată cu modificări prin Legea nr. 357/2003),

republicată în M.Of. nr. 201din 8 martie 2004. (Ordonanţa abrogă, pe data intrării sale învigoare, Legea nr. 123/2001). Această ordonanţă este în vigoare şi a fost supusă unor

modificări şi completări succesive aduse prin: Legea nr. 482/2004, O.U.G. nr. 113/2005,

Legea nr. 56/2007, O.U.G. nr. 12/2010 şi Legea nr. 157/2011.

Articolul 2 lit.a al ordonanţei defineşte străinul ca fiind persoana care nu are

cetăţenia română, iar lit.b noţiunea de apatrid şi anume străinul care nu are cetăţenia

nici unui stat.

IV.2. NOŢIUNEA DE CONDIŢIE JURIDICĂ A STRĂINULUI:

În sensul larg al noţiunii, prin străin se înţelege orice subiect de drept (persoană

fizică sau juridică) ce nu are cetăţenia, respectiv naţionalitatea statului respectiv la care se

raportează.

Prin condiţia juridică a străinilor se înţelege totalitatea drepturilor şi

obligaţiilor pe care le au străinii într-o anumită ţară (alta decât cea de origine).

Condiţia juridică a străinilor are caracter unilateral, în sensul că este stabilită de statul de

reşedinţă al acestora, aşa cum era Legea nr. 123/2001 (abrogată prin OUG 194/2002).

Aceste drepturi şi obligaţii sunt prevăzute în diferite ramuri de drept, dar şi în

reglementări speciale interne sau internaţionale (tratate şi convenţii de asistenţă juridică,

1



convenţii consulare, convenţii pentru promovarea şi garantarea investiţiilor, tratate şi

convenţii comerciale, de cooperare etc.).

Condiţia juridică a străinilor nu se reduce numai la acele acte normative care

privesc pe străini (cum ar fi Legea. nr. 105/1992 de drept internaţional privat). De

exemplu, Constituţia României, Legea fondului funciar nr. 18/1991 (cu completările

ulterioare), Legea nr. 57/1993, O.U.G. nr. 194/2002 sau Decretul - lege nr. 122/1990, aduc

referiri la condiţia juridică a străinilor.

Regimul juridic al străinilor este expresia a două tendinţe:

a) a statului de reşedinţă a străinului de a stabili acest regim juridic corespunzător

propriilor interese;

b) a statului cetăţeniei sau de domiciliu a străinului de a-i asigura un regim cât mai

apropiat de cel al propriilor supuşi.Condiţia juridică a străinului a evoluat din cele mai vechi timpuri până în zilele

noastre. Astfel, în Antichitate, la romani, cuvântul "hostis" desemna, în acelaşi timp, pe

străin şi pe duşman. în Roma antică străinii erau lipsiţi de protecţia juridică pe care Legea

celor XII table, o acorda cetăţenilor romani.

În anul 212 e.n. Caracala a acordat cetăţenia romană tuturor locuitorilor imperiului,

ceea ce a făcut să dispară deosebirile de tratament juridic între romani şi restul persoanelor

din imperiu.Prin Tratatul de la Maastricht din 1992, intrat în 1993, s-a reglementat cetăţenia

Uniunii Europene. Potrivit articolului 8 din tratat, este cetăţean al Uniunii orice persoană

care are naţionalitatea unui stat membru, având drepturile şi obligaţiile prevăzute în tratat.

IV.3. Legătura dintre condiţia juridică a străinului şi conflictul de legi

Între condiţia juridică a străinilor şi conflictele de legi există o legătură, care constă

în aceea că, numai în măsura în care se recunoaşte străinului un anumit drept, se pune

problema conflictului de legi.

Trebuie să facem precizarea că drepturile şi obligaţiile străinului (condiţia lui

juridică) nu trebuie confundată cu capacitatea de folosinţă pe care el o are potrivit legii lui

personale (legii naţionale). În calitatea de străin faţă de un anumit stat (cum ar fi statul

2



român), interesează în mod practic drepturile şi obligaţiile acordate de acest stat. După ce

drepturile şi obligaţiile i-au fost recunoscute, se pune problema conflictului de legi (adică

problema legii după care aceste drepturi şi obligaţii se execută).

Din legătura existentă între condiţia juridică a străinului şi conflictul de legi, decurg

mai multe consecinţe:

- în privinţa ordinii în care se invocă cele două instituţii. Trebuie reţinut că

problema privind condiţia juridică se ridică întotdeauna înaintea conflictului de legi (întâi i

se recunoaşte străinului dreptul şi apoi se pune problema legii aplicabile raportului cu

element de extraneitate).

- cea de-a doua consecinţă priveşte legea aplicabilă. În privinţa determinării legii

aplicabile trebuie să pornim de la ideea că flecare stat este îndreptăţit să reglementeze:

intrarea, şederea şi ieşirea străinilor de pe teritoriul său şi să stabilească drepturile şiobligaţiile pe care ei le pot avea. Deci, conţinutul capacităţii de folosinţă a străinului aflat

pe un anumit teritoriu se stabileşte de către statul pe teritoriul căruia se găseşte străinul (iar

nu de statul căruia el aparţine). Acest drept al oricărui stat de a stabili regimul juridic al

străinilor aflaţi pe teritoriul său, decurge din principiul suveranităţii de stat.

Aşa fiind, normele care determină condiţia juridică a străinului, nu sunt norme

conflictuale, ci norme materiale sau substanţiale, pentru că ele determină direct drepturile şi

obligaţiile străinului.Delimitarea dintre condiţia juridică a străinului şi conflictul de legi

Cele două instituţii sunt distincte, deşi ambele ţin de dreptul internaţional privat.

Condiţia juridică a străinului se deosebeşte de conflictul de legi sub următoarele

aspecte:

- condiţia juridică cuprinde nu numai drepturi şi obligaţii care aparţin dreptului civil

(în sens larg), ci şi drepturi şi obligaţii care aparţin altor ramuri de drept (administrativ,

financiar, fiscal, penal);

- normele care reglementează condiţia juridică sunt materiale;

- condiţia juridică a străinului persoană fizică desemnează drepturi şi obligaţii

acordate de statul unde se află străinul, nu de statul căruia aparţine prin cetăţenie (când este

vorba de capacitatea de folosinţă a străinului potrivit legii lui personale);

3



- condiţia juridică a persoanei juridice cuprinde recunoaşterea sa extrateritorială

(drepturile şi obligaţiile ce-i sunt acordate de statul unde are calitatea de străin);

- soluţionarea conflictului de legi se face prin norme conflictuale (ori de câte ori nu

există norme materiale care să ofere soluţii directe aspectelor puse în discuţie);

- se apreciază, în general, că regimul juridic al străinului interesează capacitatea sa

de folosinţă, pe când conflictul de legi interesează capacitatea de exerciţiu a acestuia.

Se pune problema dacă poate exista conflicte de legi cu privire la capacitatea de

folosinţă a persoanei, ori el există numai în privinţa capacităţii de exerciţiu. Problema se

rezolvă distinct după cum este vorba de persoana fizică sau cea juridică.

În cazul persoanei fizice, în calitate de străin, drepturile şi obligaţiile acestuia sunt

acordate de legea statului unde se găseşte. Dacă un anumit drept nu este recunoscut

străinului, nu se mai pune problema legii după care el se exercită (problema conflictuală). Nu are relevanţă împrejurarea că acel drept a fost recunoscut de ţara căreia străinul

aparţine.

Se poate, însă, ca un anumit drept să-i fie recunoscut străinului de legea ţării unde

se află ca străin fără ca legea sa naţională să i-l recunoască (cum ar fi un drept de

moştenire). Recunoscându-i-se acest drept se pune problema de a şti după ce lege se

exercită el (legea sa naţională, legea ţării unde se află, legea naţională a defunctului - în

speţa de mai sus -moştenire).Se verifică, deci, afirmaţia că statutul (condiţia) juridică a străinului interesează

capacitatea de folosinţă, care trebuie însă înţeleasă ca ansamblu de drepturi şi obligaţii

acordate de legea ţării unde persoana fizică se găseşte în calitate de străin (şi nu acelea

acordate de legea ei naţională).

În situaţia în care legea ţării unde străinul se află îi recunoaşte un drept pe care

legea sa naţională nu i-l recunoaşte, vorbim de conflict de legi privind capacitatea de

folosinţă. De regulă însă, conflictul de legi interesează capacitatea de exerciţiu.

În cazul persoanei juridice, recunoaşterea acesteia, drepturile şi obligaţiile ce-i sunt

acordate (care formează condiţia juridică a persoanelor juridice) sunt supuse legii ţării în

care persoana juridică este străină şi în care îşi desfăşoară activitatea permanent sau

întâmplător.

4



Capacitatea de folosinţă şi cea de execuţie este supusă legii sale naţionale. Deci, şi

în cazul acesta, cele două instituţii, condiţia juridică şi conflictul de legi, sunt distincte.

Condiţionarea social - istorică a condiţiei juridice a străinilor

În decursul istoriei, condiţia juridică a străinului a suferit transformări profunde

determinate de schimbările produse în sfera relaţiilor de producţie, în raporturile dintre

state pe plan internaţional şi de o serie de factori care pot influenţa condiţia juridică a

străinului: dezvoltarea economică, contextul istoric concret (regimul libertăţilor, gradul

cooperării economice, starea de pace din zona respectivă).

În Antichitate, străinii erau denumiţi "barbari", fiind destinaţi sclaviei. în Roma

antică, spre exemplu, după apariţia "statului cetate", străinii erau lipsiţi de protecţia juridică

pe care legea romană o acorda cetăţenilor. în condiţiile unei economii naturale şi a unor

schimburi sporadice cu cetăţile din jur, orice străin era privit ca un duşman şi tratat ca atare(lipsit de drepturi, transformat în sclav)

Mai târziu, în perioada imperiului, ca urmare a dezvoltării economice s-a asigurat o

anumită protecţie juridică străinilor. Condiţia juridică a străinilor la Roma nu era aceeaşi

pentru toate persoanele, exercitând o anumită gradaţie care cu timpul s-a estompat (mai

ales după edictul lui Caracalla, în anul 212 e.n.).

Străinii cu care romanii nu menţineau relaţii economice (numiţi barbari) nu erau

protejaţi în ceea ce priveşte persoana şi bunurile lor.În statele antice greceşti (Sparta, Atena) străinii aveau, de asemenea, o situaţie

defavorabilă. De exemplu, în Sparta, practic străinii nu se bucurau de drepturi, iar în Atena

situaţia era oarecum îmbunătăţită. Aici străinii se împărţeau în trei categorii: isotelii, care

aveau cele mai întinse drepturi; metecii, care aveau unele drepturi mai întinse şi ceilalţi

străini care nu se bucurau de nici un drept.

În feudalism, situaţia străinilor s-a îmbunătăţit într-o anumită măsură, dar statutul

lor rămânea inferior cetăţenilor proprii statului. În Franţa, la început străinii aveau condiţia

juridică a ţăranilor aserviţi (iobagi), iar mai târziu îşi puteau păstra calitatea de oameni

liberi (cu o capacitate de folosinţă diminuată). Aceştia erau loviţi de unele incapacităţi şi

supuşi unor prestaţii. De exemplu: datorau capitaţia care constata starea lor de inferioritate;

datorau o taxă pentru căsătoria cu o altă persoană de altă seniorie (formariage); nu aveau

drepturi succesorale (bunurile ce reveneau unui străin din masa succesorală se luau de

5



senior, iar bunurile ce rămâneau la moartea străinului reveneau tot seniorului acelui

teritoriu.

În vechiul drept românesc se făcea distincţie între localnici şi străini. La acordarea

cetăţeniei care intervenea după circumstanţe şi necesităţi de fapt, se făcea o deosebire între

străinii creştini şi cei necreştini (turci, evrei, armeni). Necreştinii erau lipsiţi de unele

drepturi (nu puteau depune mărturie, nu puteau încheia căsătorii cu creştinii, nu puteau

adopta un creştin, nu puteau exercita anumite meserii, dobândi imobile, exercita unele

funcţii publice, etc).

După apariţia pravilelor lui Matei Basarab şi Vasile Lupu şi chiar după codurile

lui Calimach şi Caragea, regimul străinilor a continuat să fie reglementat de dreptul

cutumiar românesc (căsătoriile şi adopţiile erau oprite între creştini şi necreştini).

Regulamentele organice cuprind şi ele prevederi privind regimul străinilor. Deasemenea, în Codul Civil de la 1864 art. 11, găsim o reglementare de principiu a

străinilor, aceştia având aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii români, dacă legea nu prevede

altfel. Pe data intrării în vigoare a Codului Civil a încetat distincţia între străinii creştini şi

necreştini.

Constituţia de la 1866 conţinea, de asemenea, dispoziţii privind regimul străinilor

(una din acestea prevedea posibilitatea dobândirii cetăţeniei române prin împământenire

numai de către străinii creştini, dispoziţie care a fost abrogată prin legea constituţională din1879.

Articolul 11 al Codului Civil a fost abrogat prin art. 54 al Legii din 24 februarie

1924 privind dobândirea şi pierderea naţionalităţii române. Au urmat apoi: Decretul nr.

260/1957, Legea nr. 25/1969 şi Legea nr. 123/2001 (abrogată prin O.UG. nr. 194/2002).

IV.4. FORMELE CONDIŢIEI JURIDICE A STRĂINILOR

1. Regimul naţional , potrivit căruia se acordă străinilor drepturile civile de care se

bucură cetăţenii statului respectiv. Acest principiu a fost consacrat de art. 11 din Codul

Civil din 1864, care prevedea că: "Străinii se vor bucura în România îndeobşte de aceleaşi

drepturi civile de care se bucură şi românii", text care a fost abrogat prin art. 54 al. 1 din

Legea din 24 februarie 1924 privind dobândirea şi pierderea naţionalităţii române. După

6



această dată regimul naţional a continuat să fie aplicat în ţara noastră, în baza unui

principiu general nescris, considerat şi confirmat de-a lungul anilor în practica internă şi

internaţională a autorităţilor noastre.

Prin articolul 1 al. 1 din OUG nr. 194/2002, se stabilea că: "In România, străinii au

în condiţiile legii, drepturile fundamentale ale cetăţenilor români - cu excepţia drepturilor

politice - drepturile civile ale acestora, precum şi orice alte drepturi recunoscute prin lege

sau prin acorduri internaţionale la care România este parte". O.U.G. nr. 194/2002 statuează

în art. 1 domeniul de reglementare şi anume: „Prezenta ordonanţă de urgenţă constituie

cadrul prin care sunt reglementate intrarea, şederea şi ieşirea străinilor pe teritoriul

României sau de pe teritoriul României, drepturile şi obligaţiile acestora, precum şi măsuri

specifice de control al imigraţiei, în conformitate cu obligaţiile asumate de România prin

documentele internaţionale la care este parte”.De asemenea, articolul 18 alin.1. din Constituţia României, revizuită, garantează

cetăţenilor străini şi apatrizilor care locuiesc în România protecţia generală a persoanelor şi

averilor.

Prin Decretul Lege nr. 148 din 11 mai 1990 (în vigoare şi acum) privind

autorizarea şi funcţionarea în România a reprezentanţelor societăţilor comerciale şi

organizaţiilor străine, s-au stabilit condiţiile pentru exercitarea anumitor drepturi de către

străini în ţara noastră.Prin articolele 163 şi 164 din Legea nr. 105/1992, s-a stabilit condiţia străinului ca

parte în proces.

Prin articolul 4 al. 1 din Legea nr. 119/1996 (în vigoare cu modificările şi

completările aduse prin Legea nr. 117/2006 şi Legea nr. 201/2009 cu privire la actele de

stare civilă se prevede că: "cetăţenii străini care au domiciliul sau se află temporar în

România, pot cere înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă în aceleaşi condiţii ca şi

cetăţenii români".

În prezent, regimul naţional constituie în Europa şi în alte state din lume, un regim

de drept comun.

2. Regimul special prin care se acordă străinului drepturile prevăzute de legi

speciale sau de tratate internaţionale.

7



3. Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate constă în acordarea

străinului, cetăţean al unui anumit stat, drepturi cel puţin egale cu acelea acordate

cetăţeanului unui stat terţ.

Această clauză este adesea înserată în tratatele de prietenie, de comerţ, de tarife,

care au ca obiect folosinţa drepturilor private.

Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate nu se referă la conţinutul efectiv al

drepturilor, ci vizează o egalitate abstractă, aşa cum se susţine în doctrină, elementul de

comparaţie fiind străinul care se bucură de tratamentul cel mai bun.

În ultima vreme, această clauză a suferit unele modificări prin adăugarea unor

rezerve care îi diminuează sfera de aplicabilitate.

Astfel, în art. 4 din Acordul pe termen lung încheiat cu Grecia, privind schimburile

comerciale, regimul naţiunii celei mai favorizate nu va include "avantajele decurgând dintr-o zonă a liberului schimb sau dintr-o uniune vamală existentă sau la care va deveni ulterior

membră una din părţile contractante". Se apreciază ca această clauză pare a deveni de stil

acum, când un număr foarte mare de state se găsesc angrenate în uniuni vamale, în zone ale

liberului schimb, în alte forme de asociere economică pe plan internaţional.

4. Imunităţi şi privilegii

Beneficiază de imunitate şefii misiunilor diplomatice, ai oficiilor consulare,

membrii personalului diplomatic şi ai personalului consular, funcţionarii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare, angajaţii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor

consulare, membrii de familie şi personalul de serviciu. Aceste persoane se bucură de

imunitate de jurisdicţie civilă, penală şi administrativă din partea statului de reşedinţă.

Imunităţile şi privilegiile se acordă în baza convenţiilor internaţionale multilaterale

sau bilaterale, cum sunt convenţiile consulare sau de asistenţă juridică, în baza curtoaziei

internaţionale sau a reciprocităţii.

În documentele internaţionale încheiate între state prin care se stabileşte regimul

străinilor, se prevede, de obicei, şi clauza reciprocităţii . Prin reciprocitate se înţelege

conferirea unor anumitor drepturi străinului cu condiţia ca cetăţeanul statului care le-a

acordat să dobândească aceleaşi drepturi în statul străin.

8



Retorsiunea este o sancţiune la care se poate recurge în relaţiile internaţionale,

atunci când un anumit stat aduce îngrădiri capacităţii de folosinţă a străinilor dintr-o

anumită ţară.

IV.5. CONDIŢIA JURIDICĂ A STRĂINILOR ÎN ROMÂNIA

A) Condiţia juridică a străinului persoană fizică

IV.5.1. Drepturile străinilor în România

Străinii au, în condiţiile legii, drepturi fundamentale (cu excepţia drepturilor

politice) şi drepturi civile ale cetăţenilor români. Temeiul drepturilor recunoscute străinilor

este legea şi acordul internaţional. Regimul naţional asigură maximum de drepturi pe care

le pot avea străinii. Unii străini pot avea mai multe drepturi decât în ţara proprie.

1. Drepturile fundamentale ale străinilor .

Drepturile fundamentale sunt drepturile social - politice: dreptul la muncă, dreptul

la odihnă, asigurare socială, libertăţi democratice, inviolabilitatea persoanei,

inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei, secretul vieţii private, etc.

Drepturile fundamentale ale străinilor sunt recunoscute şi garantate în România prin

Constituţie şi de alte legi. Astfel, cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor (art. 18 din Constituţie). Ei pot fi

extrădaţi numai în baza unei convenţii de reciprocitate (art. 19 al 2 din Constituţie).

Expulzarea şi extrădarea străinilor se hotărăşte de justiţie (art. 19 al 3 din

Constituţie).

De asemenea, străinii şi apatrizii au acces liber la justiţie în ţara noastră, principiu

consacrat în art. 21 din Constituţie, în sensul că: "Orice persoană se poate adresa justiţiei

pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime". Aliniatul 2 al textului

menţionat stabileşte că: "Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept".

Constituţia din anul 1991 (revizuită în 2003) prevede că străinii se vor bucura în

ţara noastră de drepturile şi libertăţile fundamentale, cu excepţia drepturilor politice, cum

ar fi dreptul de a alege şi de a fi ales; nu se pot organiza în partide politice şi nu pot înfiinţa

organizaţii cu caracter politic. Ei nu pot ocupa funcţii şi demnităţi publice, civile sau

9



militare, rezervate numai persoanelor care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară (art. 16

al 3 din Constituţie). În schimb, Constituţia, în forma sa revizuită, introduce la art. 16

alin.4 dreptul străinului de a alege şi de a fi ales: ”În condiţiile aderării României la

Uniunea Europeană, cetăţenii uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de

a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale”.

Ca o garanţie a aplicării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor art. 20 al 1 din

Constituţie, prevede că "dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile

cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”. Dacă

există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale

omului, la care România este parte, şi legile interne, aliniatul 2 prevede că, au prioritate

reglementările internaţionale. Cum ţara noastră a ratificat Convenţia Europeană privinddrepturile omului şi libertăţile fundamentale prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, prevederile

sale au prioritate faţă de legile interne.

Dacă străinii se bucură în ţara noastră de drepturile fundamentale amintite şi altele

nemenţionate, ei au obligaţii de a respecta Constituţia şi legile ţării, aşa cum se prevede în

art. 51 din legea fundamentală a statului român. Această obligaţie este înscrisă şi în

convenţiile consulare bilaterale.

2. Drepturile civile.Străinii au în România, în condiţiile legii, drepturile civile ale cetăţenilor români,

dreptul de succesiune, drepturile de familie, dreptul de proprietate personală şi altele.

Drepturile civile sunt prevăzute şi în Constituţia României, iar proprietatea privată

este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, aşa cum dispune art. 44 al 2.

Constituţia revizuită menţionează în cuprinsul dispoziţiilor art. 44 alin 2 dreptul

străinilor şi apatrizilor de a dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor:

„cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor

numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate

internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute

prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.”

Legea fondului funciar nr. 18/1991, statua iniţial în art. 47 al 1, că: "cetăţenii

străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenului".

10



Alte drepturi de care se bucură străinii sunt: drepturi asupra operelor literare,

artistice, dreptul de invenţie şi inovaţie. Unele drepturi civile sunt recunoscute numai pe

baza unei autorizaţii speciale (de exemplu, un străin nu se poate angaja la o reprezentanţă

în România a unei firme străine decât pe bază de permis de muncă sau nu poate adopta un

act român fără încuviinţarea organului competent ).

3. Străinul persoană fizică poate stabili raporturi juridice cu firme române

care participă la activităţi de comerţ exterior şi să încheie contracte cu acestea.

4. Străinii au dreptul la protecţie juridică privind persoana şi bunurile sale.

Poate sesiza instanţa de judecată, parchetul, notariatul de stat şi alte autorităţi. Poate folosi

orice cale de atac împotriva unei anumite soluţii şi să ceară executarea hotărârii

judecătoreşti străine. De asemenea, pot recurge la serviciile publice: poştă, telefon,

transporturi, etc.- În privinţa unor drepturi ale străinilor se ridică unele probleme speciale, care ţin

de starea civilă şi de raporturile de muncă.

Actele de stare civilă: înregistrarea morţii cetăţenilor străini intervenită pe teritoriul

României trebuie făcută la organele noastre de stare civilă, înregistrare care este

obligatorie. Celelalte acte de stare civilă se pot înregistra la organele române de stare civilă,

facultativ.

Străinul domiciliat este obligat să anunţe organului competent orice act sau fapt destare civilă privind persoana sa în termenele prevăzute de lege pentru cetăţenii români.

Actul sau faptul de stare civilă intervenit în străinătate, se va anunţa la data când străinul

domiciliat a aflat despre acesta.

- Încadrarea în muncă. Străinii veniţi pentru şedere temporară în România nu pot

fi încadraţi în muncă şi nici nu pot desfăşura pe cont propriu o activitate lucrativă. Străinii

domiciliaţi se pot încadra în muncă, dar nu în funcţii de conducere, ori pot deveni membri

ai organizaţiilor obşteşti, dacă statutul acestuia permite.

Străinilor încadraţi în muncă li se aplică legislaţia de muncă, care, în principiu, are

caracter teritorial (norma de muncă, timpul de muncă, disciplina în muncă, protecţia

muncii, retribuţia şi celelalte drepturi băneşti).

- Încadrarea străinilor în muncă pentru reprezentanţele firmelor comerciale

străine în România.

11



Pentru aceste reprezentanţe se pot încadra persoane cu cetăţenie română sau străini,

care au domiciliul în România. Dacă au domiciliul în străinătate pot fi angajaţi numai cu

permis de muncă. Permisul de muncă sau, după caz, autorizaţia de desfăşurare a activităţii

se eliberează în condiţiile legii, pe baza dreptului de şedere.

- Încadrarea străinilor în muncă la societăţile mixte constituite în România.

Societăţile mixte pot stabili raporturi de muncă cu cetăţenii români şi străini. Raporturile de

muncă dintre societatea mixtă şi cetăţenii români sunt de drept intern. Raporturile de

muncă dintre societatea mixtă şi cetăţenii străini sunt raporturi juridice cu element de

extraneitate.

De aceea, reglementările în vigoare cuprind unele dispoziţii speciale în această

privinţă, având în vedere specificul societăţilor mixte. Străinii pot îndeplini funcţii de

conducere în cadrul societăţilor mixte. Drepturile şi obligaţiile personalului străin pot fistabilite de către consiliul de administraţie (S.A.) sau de către comitetul de direcţie

(S.R.L.).

Personalul străin al societăţilor mixte poate transfera în străinătate drepturile sale de

retribuţie. Personalul străin al societăţilor mixte au dreptul să renunţe la prestaţiile de

asigurări sociale din România, caz în care societatea mixtă nu va mai vărsa contribuţiile de

asigurări sociale pentru acest personal.

Străinul investitor în România.Începând cu anul 1990, când ţara noastră s-a înscris pe coordonatele economiei de

piaţă, au apărut mai multe acte normative pentru atragerea investitorilor străini. Dintre

acestea menţionăm Legea nr. 31/1990 (în vigoare, însă modificată şi completată cu Legea

nr. 127/2000, Legea nr. 441/2006 şi O.U.G. nr. 52/2008), privind societăţile comerciale,

Legea nr. 35/1991 - modificată şi completată prin Legea nr. 57/1993, abrobată prin

O.U.G. nr. 31/1997 privind regimul investiţiilor străine în România, Legea nr. 58/1991,

abrogată prin O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, şi altele,

unele fiind modificate de mai multe ori. Prin aceste reglementări s-a dorit să se creeze un

cadru propice pentru investitorii străini care au beneficiat în anumite perioade de unele

facilităţi şi scutiri de impozite. Rămâne de văzut dacă au fost adoptate cele mai bune soluţii

sau dimpotrivă, se impune perfecţionarea şi adoptarea cadrului legislativ la noile condiţii

din Europa şi din lume.

12



Obligaţiile străinilor

Pe timpul şederii în România, străinii trebuie să respecte legile ţării (legea poate

stabili şi unele obligaţii în considerarea calităţii de străin) sau pot fi scutiţi de unele

obligaţii, cum ar fi prestarea serviciului militar.

Legea fundamentală a româniei prevede obligaţia cetăţenilor străini şi apatrizilor de

a-şi exercita drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce

drepturile şi libertăţile celorlalaţi.

În condiţiile legii străinul trebuie să se prezinte la organul competent pentru a fi luat

în evidenţă (excepţie fac unele categorii cum sunt membri delegaţiilor oficiale). Pentru

motive temeinice se poate limita dreptul străinilor de a se deplasa în ţară sau li se poate

stabili temporar domiciliul sau reşedinţa într-o localitate.

Străinii aflaţi pe teritoriul României sunt obligaţi să respecte scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra şi, după caz, de a rămâne pe teritoriul României, să nu rămână

pe teritoriul României peste perioada pentru care li s-a aprobat şederea, precum şi să

depună toate diligenţele necesare pentru a ieşi din România până la expirarea acestei

perioade.

Străinii care intră pe teritoriul statului român sau care ies de pe acesta au obligaţia

de a se supune controlului pentru trecerea frontierei de stat, potrivit legii. Străinii aflaţi pe

teritoriul României au obligaţia de a se supune, în condiţiile legii, controlului organelor de poliţie şi al celorlalte autorităţi publice competente în acest sens.

Condiţia juridică a străinilor în lumina tratatelor bilaterale de asistenţă

juridică încheiate de România cu unele ţări

Cetăţenii şi persoanele juridice ale unei părţi contractante se bucură pe teritoriul

celeilalte părţi de aceeaşi ocrotire juridică, ca şi cetăţenii şi persoanele proprii. Cetăţenii şi

persoanele juridice ale unei părţi contractante se pot adresa liber şi nestingherit instanţelor

judecătoreşti, procuraturii, notariatelor şi altor instituţii ale celeilalte părţi.

Persoanele fizice şi juridice aparţinând unei părţi contractante nu vor fi obligate să

depună cauţiune pe motiv că sunt străine sau că nu au domiciliul, reşedinţa sau sediul pe

teritoriul ţării căreia aparţine instanţa.

13



Cetăţenii care aparţin statelor părţi la tratatele de asistenţă juridică încheiate de

România sunt scutiţi de taxe şi cheltuieli de judecată şi se bucură de asistenţă juridică

gratuită în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români.

IV.5.2. Intrarea străinilor în ţară

Condiţia juridică a străinilor în România este reglementată de OUG nr.194

din 12 decembrie 2002, republicată în M.Of. nr. 201din 8 martie 2004. Aceasta

reglementează, printre altele, următoarele aspecte: intrarea străinilor pe teritoriul României,

ieşirea, drepturile şi obligaţiile străinilor în ţara noastră, expulzarea şi extrădarea,

contravenţii şi sancţiuni, etc. Aceste probleme le vom expune în cele ce urmeză.

Intrarea străinilor pe teritoriul României se face pe baza actelor pentru trecerea

frontierei de stat în condiţiile stabilite, acte care se eliberează de organele naţionale. Scopulintrării în ţară poate fi oficial, turistic, tranzit, studii, etc.

Intrarea pe teritoriul României poate fi permisă străinilor care îndeplinesc

următoarele condiţii:

posedă un document valabil de trecere a frontierei de stat, care este acceptat de

statul român;

posedă viza română acordată în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă sau, după

caz, posedă permis de şedere valabil, dacă prin înţelegeri internaţionale nu s-astabilit altfel;

prezintă, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, documente care justifică

scopul şi condiţiile şederii lor şi care fac dovada existenţei unor mijloace

corespunzătoare atât pentru întreţinere pe perioada şederii, cât şi pentru întoarcerea

în ţara de origine sau pentru tranzitul către alt stat în care există siguranţa că li se va

permite intrarea;

prezintă garanţii că li se va permite intrarea pe teritoriul statului de destinaţie sau că

vor părăsi teritoriul României, în cazul străinilor aflaţi în tranzit;

nu sunt incluşi în categoria străinilor împotriva cărora s-a instituit măsura

interzicerii intrării în România sau care au fost declaraţi indezirabili;

nu prezintă un pericol pentru apărarea şi siguranţa naţională, ordinea, sănătatea ori

morala publică.

14



În contextul aderării României la UE, textul ordonanţei permite cetăţenilor statelor

membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului economic european intrarea pe teritoriul

României fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute la lit. c) şi d).

Străinilor care staţionează în zonele de tranzit internaţional ale aeroporturilor, în

zonele de tranzit la frontiera de stat sau în centrele de cazare care au regimul zonei de

tranzit ori pe navele sau ambarcaţiunile ancorate în porturi maritime şi fluviale nu li se

aplică prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă referitoare la condiţiile de intrare şi de

şedere a străinilor pe teritoriul României. Intrarea străinilor pe teritoriul României se poate

face prin orice punct de trecere a frontierei de stat deschis traficului internaţional de

persoane.Trecerea frontierei de stat române de către străini se poate face şi prin alte locuri,

în condiţiile stabilite prin acorduri şi înţelegeri între România şi alte state.

Articolul 8 al ordonanţei stabileşte că „ Străinilor li se refuză intrarea peteritoriul statului român dacă” :

nu îndeplinesc condiţiile enumerate mai sus;

sunt semnalaţi de organizaţii internaţionale la care România este parte, precum şi de

instituţii specializate în combaterea terorismului că finanţează, pregătesc, sprijină în

orice mod sau comit acte de terorism;

există indicii că fac parte din grupuri infracţionale organizate cu caracter

transnaţional sau că sprijină în orice mod activitatea acestor grupuri; există motive serioase să se considere că au săvârşit sau au participat la săvârşirea

unor infracţiuni contra păcii şi omenirii ori a unor crime de război sau crime contra

umanităţii, prevăzute în convenţiile internaţionale la care România este parte.

Autorităţile competente pot refuza intrarea străinilor pe teritoriul statului român şi

în următoarele situaţii:

au săvârşit infracţiuni în perioada altor şederi în România ori în străinătateîmpotriva statului sau a unui cetăţean român;

au introdus ori au încercat să introducă ilegal în România alţi străini;

au încălcat anterior, în mod nejustificat, scopul declarat la obţinerea vizei

sau, după caz, la intrarea pe teritoriul României.

15



Organele şi instituţiile care deţin date şi informaţii cu privire la existenţa unor

situaţii de natura celor prevăzute au obligaţia să informeze Inspectoratul General al Poliţiei

de Frontieră şi Autoritatea pentru străini sau formaţiunile teritoriale ale acestora. Măsura

nepermiterii intrării în România se motivează de organele poliţiei de frontieră şi se

comunică imediat persoanei în cauză şi Direcţiei generale afaceri consulare din cadrul

Ministerului Afacerilor Externe.

Personalul diplomatic şi consular este supus unor dispoziţii speciale privind

intrarea, şederea şi ieşirea din ţară. Aceste dispoziţii sunt reglementate de anumite

documente internaţionale care privesc relaţiile diplomatice şi consulare, cum ar fi:

Convenţia de la Viena din 1961, privind relaţiile diplomatice şi Convenţia de la Viena

privind relaţiile consulare din 1963.

Unii străini se bucură de imunităţi şi privilegii în calitatea lor de reprezentanţi aiunor organizaţii internaţionale

IV.5.3. Şederea străinilor în ţară

Străinii pot veni în ţară cu intenţia de a-şi stabili domiciliul sau pentru o şedere

temporară.

Străinii aflaţi temporar în mod legal în România pot rămâne pe teritoriul statului

român numai până la data la care încetează dreptul de şedere stabilit prin viză sau, dupăcaz, prin permisul de şedere.

În cazul în care prin convenţiile internaţionale sau actele normative prin care se

desfiinţează unilateral regimul de vize nu este prevăzută perioada pentru care vizele sunt

desfiinţate, străinilor care nu au obligaţia obţinerii vizei pentru a intra în România li se

permite accesul pe teritoriul statului român şi pot să rămână până la 90 de zile, în decurs de

6 luni, începând cu ziua primei intrări în ţară.

În cazul unei şederi neîntrerupte mai mari de 10 zile străinul are obligaţia să anunţe

despre aceasta organul de poliţie competent teritorial, până la împlinirea acestui termen. În

situaţia cazării în hoteluri sau în alte amenajări turistice, străinul va îndeplini formalităţile

de luare în eviden ţă la administraţia locului respectiv care, în termen de 24 de ore, va

comunica datele necesare organului de poliţie competent teritorial.

16



Pe durata şederii în România străinii sunt obligaţi să declare în t6ermen de 30 de

zile la formaţiunea teritorială a Autorităţii pentru străini, care le-a acordat dreptul de

şedere, următoarele:

schimbarea adresei de reşedinţă sau domiciliu;

orice modificare intervenită în situaţia personală, în special schimbarea cetăţeniei,

încheierea, desfacerea sau anularea căsătoriei, naşterea unui copil, decesul unui

membru de familie aflat pe teritoriul României;

orice modificare intervenită în legătură cu angajarea sa în muncă;

pierderea, prelungirea valabilităţii sau schimbarea documentului de trecere a

frontierei de stat.

Furtul sau pierderea documentelor de trecere a frontierei de stat va fi declaratăorganului de poliţie competent teritorial în termen de 48 de ore.

IV.5.4. Ieşirea străinilor din ţară

Articolul 14 al O.U.G. nr. 194/2002 statuează că în cazul în care străinul nu mai

este în posesia documentului de trecere a frontierei de stat în baza căruia a intrat în ţară,

trebuie să prezinte la ieşirea din România un nou document, valabil, de trecere a frontierei

de stat. În această situaţie organele poliţiei de frontieră permit ieşirea din ţară cu avizul

Autorităţii pentru străini. Ieşirea din ţară a străinilor care au cetăţenia mai multor state se

face pe baza documentului de trecere a frontierei de stat cu care au intrat. În cazuri

deosebite, organele poliţiei de frontieră pot permite ieşirea din ţară şi în baza documentului

care atestă o altă cetăţenie.

Străinului nu i se permite ieşirea din ţară în următoarele situaţii:

este învinuit sau inculpat într-o cauză penală şi magistratul dispune instituirea

măsurii interdicţiei de părăsire a localităţii sau a ţării; a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi are de executat o

pedeapsă privativă de libertate.

Măsura de a nu permite ieşirea de pe teritoriul României va fi luată de organul

competent din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor numai în baza solicitării

17



scrise a procurorului, a instanţelor judecătoreşti şi a organelor prevăzute de lege care au

atribuţii de punere în executare a pedepsei închisorii. În toate situaţiile se vor preciza

motivele pentru care se solicită măsura şi, după caz, vor fi prezentate documentele

doveditoare.

Nepermiterea ieşirii din ţară se realizează prin:

• instituirea consemnului nominal în sistemul de eviden ţă a traficului la frontiera de

stat, de către Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră;

• aplicarea în documentele de trecere a frontierei de stat a ştampilei cu simbolul "C"

de către Autoritatea pentru străini şi formaţiunile sale teritoriale.

Revocarea măsurii de nepermitere de ieşire se va face prin anularea consemnului

nominal sau prin aplicarea ştampilei cu simbolul "L" în documentul de trecere a frontierei

de stat, la solicitarea scrisă a autorităţii publice căreia îi revine o astfel de competenţă

potrivit legii.

Măsura de nepermitere a ieşirii încetează de drept dacă străinul dovedeşte, cu

documente emise de autorităţile competente, potrivit legii, organului abilitat din cadrul

Ministerului Administraţiei şi Internelor că:

a) s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală ori s-a

dispus încetarea urmăririi penale, a fost achitat sau s-a dispus încetarea procesului

penal; b) a executat pedeapsa, a fost graţiat, beneficiază de amnistie sau a fost condamnat,

prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu suspendarea condiţionată a

executării pedepsei.

IV.5.5. Expulzarea şi extrădarea străinilor

Potrivit articolului 19 al 1 din Constituţie, cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau

expulzat din România.

Aliniatul 3 al aceluiaşi articol prevede că cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi

numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.

Aliniatul 4, din articolul 19, stabileşte că expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de

Justiţie.

Expulzarea este actul prin care un stat constrânge pe un străin aflat pe teritoriul său

să-1 părăsească. Se recurge la această instituţie atunci când i s-a ridicat dreptul de şedere

18



străinului aflat temporar în România, precum şi în cazul când se ridică străinului domiciliat,

dreptul de a mai rămâne în ţară, dacă refuză să părăsească ţara în termenul stabilit. Când

plecarea din ţară nu este posibilă, se va stabili străinului obligaţia de şedere într-o localitate

determinată, până ce plecarea din ţară va fi posibilă.

Extrădarea este măsura luată de statul de reşedinţă de a preda altui stat, la cererea

acestuia din urmă, o persoană acuzată sau condamnată pentru o infracţiune comisă pe

teritoriul statului solicitant. Fapta considerată infracţiune trebuie să fi fost comisă pe

teritoriul statului solicitant sau la bordul navei sub pavilionul său. Extrădarea se face în

temeiul şi în condiţiile unui tratat internaţional ori pe bază de reciprocitate şi potrivit

legislaţiei naţionale.

România a ratificat Convenţia Europeană de extrădare încheiată la Paris la 13

martie 1957 şi a Protocoalelor sale adiţionale.De asemenea, instituţia extrădării face obiectul tratatului dintre România şi

Republica Moldova, privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală semnat la

Chişinău, la 6 iulie 1996 (art. 64 şi urm.) .

B) Condiţia străinului persoană juridică

1. Precizări prealabile . Participarea persoanelor juridice la raporturile de comerţ

exterior, de cooperare economică şi tehnico - ştiinţifică ridică două feluri de probleme şi în

ordinea următoare: a) privind naţionalitatea persoanei juridice; b) privind condiţiastrăinului persoană juridică. Deosebirea între persoanele juridice proprii şi cele străine se

face cu ajutorul naţionalităţii. În consecinţă, persoanele juridice străine nu au naţionalitatea

română, ci a altui stat. La rândul său, condiţia străinului persoană juridică prezintă 2

aspecte:

a) recunoaşterea extrateritorială a persoanei juridice străine;

b) în cazul recunoaşterii, stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se pot acorda

persoanei juridice străine. Determinarea regimului juridic al persoanelor juridice străine

presupune, însă, şi cunoaşterea altor aspecte; statutul personal al acestora, condiţiile în care

pot desfăşura o activitate cu caracter permanent în ţara noastră reprezentanţele persoanelor

juridice străine (la noi); regimul actelor şi faptelor săvârşite de persoanele juridice străine

pe teritoriul român; competenţa instanţelor judecătoreşti române şi de arbitraj pentru

comerţul exterior de a soluţiona litigii în care este parte o persoană juridică străină.

19



Persoanele juridice pot fi de drept intern, având o anumită naţionalitate, de exemplu

română, poloneză, franceză, italiană şi de drept internaţional, adică statele suverane, ca

subiecte de drept originare, şi organizaţiile internaţionale (interguvemamentale), care

urmăresc înfăptuirea unor scopuri conforme cu ordinea internaţională, ca subiecte de drept

derivate.

Clasificarea persoanelor juridice de drept intem este supusă sistemelor naţionale de

drept.

Persoanele juridice străine pot avea o activitate pe teritoriul ţării noastre cu caracter

de continuitate sau săvârşi unele acte izolate, întâmplătoare, stabilind în acest fel raporturi

juridice cu firmele române şi cu cetăţenii români.

2. Recunoaşterea persoanei juridice străine. Calitatea de subiect de drept a

străinului persoană fizică este recunoscută, în condiţiile actuale, în toate statele, existânddeosebiri între acestea în ce priveşte volumul drepturilor acordate străinului. în cazul

persoanelor juridice se ridică însă problema recunoaşterii lor extrateritoriale. Persoana

juridică străină poate săvârşi acte numai dacă este recunoscută. Condiţiile în care se face

recunoaşterea sunt prevăzute de legea statului recunoaşterii. în consecinţă, legea română

reglementează recunoaşterea persoanelor juridice străine în ţara noastră. Prin recunoaştere,

act declarativ de drepturi, se constată existenţa persoanei juridice străine şi se admit

efectele ei extrateritoriale.Recunoaşterea are ca obiect calitatea de persoană juridică, de subiect de drept. în

cazul în care se admite unei persoane juridice străine să introducă o acţiune în faţa

instanţelor judecătoreşti române, înseamnă că se recunoaşte aceasta ca subiect de drept.

Recunoaşterea poate avea ca obiect şi modificările care intervin în privinţa

persoanei juridice prin care i se restrânge ori i se lărgeşte capacitatea de folosinţă avută mai

înainte. în acest sens, recunoaşterea poate avea ca obiect reorganizarea, falimentul,

lichidarea sau încetarea existenţei persoanei juridice străine. în raporturile de comerţ

exterior, trebuie ca partenerul român să fie încunoştiinţat despre măsurile de reorganizare a

persoanei juridice străine, pentru a-i fi opozabile. Obligaţia are caracter reciproc. În

practica arbitrară a Curţii de Arbitraj Comerciale Internaţional, s-a decis că măsurile de

reorganizare trebuie aduse la cunoştinţa partenerului din străinătate, şi în circuitul

economiei cu alte state, pentru ca transmisiunea de drepturi şi obligaţii să fie opozabilă

20



celuilalt contractant. Oricare din părţi poate să declare în faţa instanţei arbitrale sau de

judecată că renunţă la avizarea scrisă, fiind la curent cu reorganizarea contractantului.

Dreptul nostru nu prevede o singură modalitate pentru recunoaşterea persoanei

juridice străine. Astfel, societăţile comerciale străine, fie că sunt de persoane sau de

capitaluri, sunt recunoscute ca atare (în temeiul legii) sau, cum s-a mai spus, de plin drept,

adică ope legis, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Aceste condiţii rezultă

implicit implicit din dispoziţiile legii:

a) persoana juridică străină să fi fost constituită în conformitate cu legea ei

naţională;

b) să aibă calitatea de subiect de drept, adică să fie vorba de o persoană juridică;

c) ordinea publică în dreptul internaţional privat să nu se opună la recunoaşterea

persoanei juridice, în cazul în care este vorba de recunoaşterea modificărilor intervenite privind persoana juridică, iar aceste modificări decurg dintr-o hotărâre judecătorească, de

exemplu de declarare în stare de faliment a unei societăţi comerciale pe acţiuni, asemenea

recunoaşterea este supusă condiţiilor prevăzute pentru ca hotărârile judecătoreşti străine să

producă efecte (art. 166-168 din Legea nr. 105/1992). Din interpretarea acestor texte se

consideră că hotărârile judecătoreşti în materie de statul personal produc efecte

independent de execuatur (deci de plin drept) în ţara noastră, în măsura în care nu comportă

acte de urmărire silită. În consecinţă, hotărârile judecătoreşti străine prin care se modifică personalitatea juridică, de exemplu se restrânge capacitatea de folosinţă a acesteia, produc

efecte în ţara noastră fără a fi nevoie de exequatur, dacă nu implică măsuri de urmărire

silită .

Recunoaşterea ca atare a societăţilor comerciale străine în ţara noastră, în măsura în

care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, operează independent de verificarea

prealabilă a reciprocităţii de tratament în raport cu statul căruia acestea aparţin ,

reciprocitatea prezumându-se îndeplinită.

În măsura în care nu există o reglementare deosebită, dreptul nostru comun privind

recunoaşterea persoanelor juridice străine îl constituie sistemul recunoaşterii ca atare, cu

îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege (recunoaşterea în baza legii ori recunoaşterea de

plin drept). Acest sistem este confirmat de decretul lege nr. 122/1990 privind autorizaţia şi

funcţionarea reprezentanţelor firmelor comerciale şi organizaţiilor economice străine,

21



deoarece autorizaţia de funcţionare trebuie precedată de recunoaşterea lor, sau implică o

recunoaştere prealabilă (art. 5). De asemenea, art. 3, alin. 1 din Legea nr. 105/1992 prevede

că persoanele juridice străine cu scop patrimonial, valabil constituite în statul a cărui

naţionalitate o au, sunt recunoscute de plin drept în România.

Asociaţiile şi fundaţiile sunt supuse recunoaşterii, în mod individual şi cu

îndeplinirea anumitor condiţii. în acest sens art. 43 alin. 2-4 prevede că persoanele juridice

străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în România, pe bâza aprobării prealabile a

guvernului, prin hotărâre judecătorească, sub condiţia reciprocităţii, dacă sunt valabil

constituite în statul a cărui naţionalitate o au, iar scopurile statutare pe care le urmăresc nu

contravin ordinii sociale şi economice a României. Hotărârea de recunoaştere se publică şi

într-un ziar central şi este supusă recursului în termen de 60 de zile de la data ultimei

publicări. Recursul poate fi exercitat de orice persoană interesată pentru neîndeplinireaoricăreia dintre condiţiile recunoaşterii (prevăzute de art. 46, alin. 2). Aceste dispoziţii

speciale se aplică, deşi au apărut Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească (în

vigoare, cu modificările şi completările ei ulterioare, cum ar fi printre altele: O.U.G. nr.

179/1999, Legea nr. 188/2000, Legea nr. 46/2002 sau Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară şi Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii) şi

Legea nr. 59/1993 prin care s-a modificat între altele - Codul de procedură civilă, astfel că

hotărârea judecătorească de recunoaştere a persoanelor juridice fără scop patrimonial estesupusă recursului, nu şi apelului. în aplicarea acestor dispoziţii legale, s-a decis că o

persoană juridică străină fără scop lucrativ, dacă nu a obţinut autorizaţia prevăzută de legea

din 1924, nu are nici calitatea de a sta în justiţie. Hotărârile judecătoreşti străine care

modifică statutul personal al asociaţiilor şi fundaţiilor străine, aceste persoane juridice fiind

recunoscute în mod individual în ţara noastră, produc efecte independent de exequatur (de

plin drept), pe teritoriul ţării noastre. în cazul în care asociaţiile şi fundaţiile străine nu au

fost recunoscute, de la caz la caz, în ţara noastră, hotărârile judecătoreşti străine prin care li

se modifică statutul lor personal sunt lipsite de interes, neputând fi invocate aici de către

persoana juridică străină în cauză, deoarece aceasta nu există din punct de vedere al legii

române.

Convenţiile internaţionale încheiate de ţara noastră consacră, expres sau implicit,

sistemul recunoaşterii persoanelor juridice cu scop patrimonial ca atare, deci de plin drept.

22



Astfel, de exemplu, sunt tratate privind acordarea asistenţei juridice, convenţii pentru

garantarea reciprocă a investiţiilor, convenţii pentru evitarea dublei impuneri, acorduri de

cooperare economică şi tehnico - ştiinţifică, acorduri de colaborare în domeniul turismului

şi alte asemenea.

3. Drepturile acordate persoanelor juridice străine.

Persoana juridică străină recunoscută se bucură de drepturile ce-i sunt acordate de

legea stratului recunoaşterii. În consecinţă, drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice

străine pe teritoriul ţării noastre sunt determinate de legea română. Art. 44 din Legea nr.

105/1992 dispune că o persoană juridică străină care este recunoscută beneficiază de

toate drepturile care decurg din legea statutului ei organic, în afară de cele pe care statul

care face recunoaşterea le refuză prin dispoziţiile sale legale. în principiu, persoanele

juridice străine se bucură de drepturi în ţara noastră în conformitate cu regimul naţional.

Persoanele juridice străine recunoscute sunt, însă, supuse unor condiţii diferite, după cum

ele vor să desfăşoare în ţara noastră o activitate cu caracter permanent sau numai cu

caracter întâmplător, sporadic.

Aplicarea regimului naţional nu poate însă să însemne că se conferă persoanei

juridice străine pe teritoriul -nostru mai multe drepturi decât îi recunoaşte legea statutului ei

personal (legea ţării de origine). Pe de altă parte, regimul naţional se acordă persoanelor

juridice străine sub condiţia reciprocităţii, adică numai în măsura în care firmele române se bucură de aceleaşi drepturi în ţările cărora aparţin acele persoane juridice. Se admite că

reciprocitatea poate fi de fapt. Regimul naţional, pe bază de reciprocitate, este prevăzut şi

de art. 163 din Legea nr. 105/1992, în ce priveşte ocrotirea juridică, dreptul de a se adresa

diferitelor organe de stat, scutirea de taxe şi cheltuieli de judecată, asistenţă juridică

gratuită, precum şi pentru scutirea de cautio judicatum solvi. Din principiul naţional rezultă

că persoanele juridice străine nu se pot bucura în ţara noastră de mai multe drepturi decât

au persoanele juridice române de acelaşi fel, afară dacă un text ar prevedea astfel sau dacă

asemenea soluţie ar rezulta din împrejurările cauzei. Legea română poate să determine ori

să restrângă capacitatea persoanei juridice străine de a avea bunuri în ţara noastră. Prin

derogare de la regimul naţional, se poate acorda persoanelor juridice străine clauza naţiunii

celei mai favorizate, potrivit căreia se recunosc persoanelor fizice şi persoanelor juridice

ale unui stat drepturi cel puţin egale cu acelea acordate persoanelor fizice şi persoanelor

23



juridice ale oricărui alt stat. Prin convenţiile internaţionale încheiate se determină

domeniile în care se stabileşte clauza naţiunii celei mai favorizate, şi, de regulă, sub

condiţia reciprocităţii. Cele mai multe convenţii comerciale sau de cooperare economică şi

tehnico - ştiinţifică, pe termen lung, încheiate de ţara noastră conţin clauza naţiunii celei

mai favorizate.

4. Statutul persoanelor juridice străine.

Prin statutul persoanei juridice se înţelege ansamblul normelor potrivit cărora

aceasta ia naştere, se manifestă ori încetează să mai existe, precum şi acelea care îi asigură

manifestarea ca subiect de drepturi în raporturile juridice interne (faţă de membri) şi

externe (faţă de terţi). Aşadar, statutul persoanei se referă la capacitatea de folosinţă şi

capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice. Statutul persoanei juridice este supus legii ei

naţionale. Persoanele juridice străine recunoscute sunt, însă, supuse unor condiţii diferite,după cum ele vor să desfăşoare în ţara noastră o activitate cu caracter permanent sau numai

cu caracter întâmplător, sporadic.

Aplicarea regimului naţional nu poate însă să însemne că se conferă persoanei

juridice străine pe teritoriul nostru mai multe drepturi decât li se recunoaşte legea statutului

ei personal (legea ţării de origine). Pe de altă parte, regimul naţional se acordă persoanelor

juridice străine sub condiţia reciprocităţii, adică numai în măsura în care firmele române se

bucură de aceleaşi drepturi în ţările cărora aparţin acele persoane juridice. Se admite căreciprocitatea poate fi de fapt.

Regimul naţional, pe bază de reciprocitate, este prevăzut şi de art. 163 din Legea nr.

105/1992, în ce priveşte ocrotirea juridică, dreptul de a se adresa diferitelor organe de stat,

scutirea de taxe şi cheltuieli de judecată, asistenţă juridică gratuită, precum şi pentru

scutirea de cautio judicatum solvi. Din principiul naţional rezultă că persoanele juridice

străine nu se pot bucura în ţara noastră de mai multe drepturi decât au persoanele jurice

române de acelaşi fel, afară dacă un text âl prevedea altfel sau dacă asemenea soluţie ar

rezulta din împrejurările cauzei. Legea română poate să determine ori poate să restrângă

capacitatea persoanei juridice străine de a avea bunuri în ţara noastră.

Prin derogare de la regimul naţional, se poate acorda persoanelor juridice străine

clauza naţiunii celei mai favorizate, potrivit căreia se recunosc persoanelor fizice şi

persoanelor juridice ale unui stat drepturi cel puţin egale cu acelea acordate persoanelor

24



fizice şi persoanelor juridice ale oricărui alt stat. Prin convenţiile internaţionale încheiate se

determină domeniile în care se stabileşte clauza naţiunii celei mai favorizate, şi de regulă,

sub condiţia reciprocităţii. Cele mai multe convenţii comerciale sau de cooperare

economică şi tehnico-ştiinţifică, pe termen lung, încheiate de ţara noastră conţin clauya

naţiunii celei mai favorizate.

5.Activitatea persoanelor juridice străine în ţara noastră.

Recunoaşterea ca atare a unei persoane juridice străine nu înseamnă că aceasta

poate să desfăşoare o activitate pe teritoriul statului recunoaşterii. în consecinţă, trebuie

făcută distincţie între recunoaşterea persoanei juridice străine şi activitatea pe care aceasta

urmează să o exercite. Principiul în materie este acela că recunoaşterea este îndreptăţită să

reglementeze, în raport de proprile interese, exercitarea activităţii de către persoana juridică

străină recunoscută. Din acest punct de vedere, există o deosebire între actele cu caracter întâmplător, sporadice şi activitatea cu caracter permanent a persoanei juridice străine

recunoscute. Ca efect al recunoaşterii, persoanele juridice străine pot să încheie, fără nici o

încuviinţare ori autorizaţie din partea organelor statului nostru, acte din prima categorie,

adică cele cu caracter întâmplător, izolat. în acest sens, persoanele juridice străine

recunoscute se pot adresa instanţelor judecătoreşti, organelor procuraturii, notariatului de

stat, precum şi altor autorităţi. Soluţia este expres prevăzută în ce priveşte dreptul

persoanelor juridice de a se adresa Curţii de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şiIndustrie a României. ,

Persoanele juridice străine pot să încheie, de asemenea, fără nici o autorizaţie,

contracte izolate cu o firmă română.

6. Fuziunea persoanelor juridice de naţionalităţi diferite.

Potrivit art. 46 din Legea nr. 105/1992, această fuziune se poate realiza dacă sunt

îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de cele două legi naţionale aplicabile statutului

lor organic. Aceleaşi dispoziţii trebuie respectate şi în cazul altor forme de reorganizare.

25

Documents

CAPITOLUL IV Conditia Juridica a Strainilor