CAPITOLUL 1

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE MANAGEMENT TURISTIC

ŞI COMERCIAL CONSTANŢA

ECONOMIA TURISMULUI

Note de curs

Lect.univ.dr. NENCIU DANIELA SIMONA

Constanţa 2010

CUPRINS:

CAPITOLUL 1. COORDONATE ISTORICE SI CONCEPTUALE.................................................4

1.1. Apariţia turismului ca fenomen economic şi social........................................................................4

1.2. Concepte folosite în turism...............................................................................................................5

CAPITOLUL 2. FORMELE DE TURISM..........................................................................................14

2.1. Criterii de clasificare şi particularităţi ale formelor de turism...................................................14

2.2. Câmpurile de interferenţă între diferitele forme de turism........................................................28

CAPITOLUL III. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII TURISTICE...................................................30

3.1. Coordonate ale organizării turismului...........................................................................................30

3.2. Forme de integrare a activităţii turistice........................................................................................33

3.3. Rolul statului în turism....................................................................................................................38

3.4. Organisme internaţionale de turism...............................................................................................40

CAPITOLUL V. PIAŢA TURISTICĂ.................................................................................................45

4.1. Conţinutul şi caracteristicile pieţei turistice.................................................................................45

4.2. Cererea şi consumul turistic...........................................................................................................49

4.3. Oferta şi producţia turistică...........................................................................................................56

CAPITOLUL VI. POTENŢIALUL TURISTIC..................................................................................61

5.1. Conţinutul şi structura potenţialului turistic................................................................................61

5.2. Principalele atracţii turistice ale României...................................................................................65

CAPITOLUL VI. SERVICIILE TURISTICE....................................................................................74

6.1. Conţinutul şi caracteristicile serviciilor turistice...........................................................................74

6.2. Tipologia serviciilor turistice...........................................................................................................80

CAPITOLUL VII. CIRCULAŢIA TURISTICĂ.................................................................................91

7.1. Metode de măsurare a circulaţiei turistice....................................................................................91

7.2. Indicatorii circulaţiei turistice......................................................................................................93

CAPITOLUL VIII. FORME DE TRANSPORT UTILIZATE ÎN TURISM.................................95

8.1. Transporturile rutiere....................................................................................................................95

8.2. Transporturile feroviare................................................................................................................97

8.3. Transporturile aeriene...................................................................................................................99

8.4. Transporturile turistice maritime si navale................................................................................101

CAPITOLUL IX. PARTICULARITĂŢILE SISTEMULUI DE INDICATORI

UTILIZAŢI ÎN TURISM......................................................................................................................105

9.1. Indicatori macroeconomici ai turismului………………………………………………….........106

9.1.1. Capacitatea de cazare turistică…………………………………………………………........106

9.1.2. Circulaţia turistică……………………………………………………………………......…...107

9.2. Indicatori statistici microeconomici în turism.............................................................................109

9.2.1. Indicatorii cererii turistice..........................................................................................................109

9.2.2. Indicatorii ofertei turistice..........................................................................................................114

9.2.3. Indicatorii relaţiei cerere – ofertă în turism.............................................................................117

9.2.4 Indicatorii calităţii activităţii turistice………………………………………………….......…117

Bibliografie............................................................................................................................................119

CAPITOLUL 1

COORDONATE ISTORICE SI CONCEPTUALE

1.1. Apariţia turismului ca fenomen economic şi social

Deşi apariţia turismului se pierde în negura timpurilor şi, în consecinţă, din cauza lipsei unor informaţii istorice nu se poate stabili o dată cât de cât certă a detaşării sale ca activitate distinctă, se pare totuşi că unele forme incipiente de turism s-au practicat din cele mai îndepărtate timpuri. Poate nu ar fi exagerat dacă s-ar afirma că, deşi nu au constituit un scop în sine, satisfacţiile turistice ale unor călătorii au o vârstă aproximativ egală cu cea a primelor aşezări omeneşti stabile. Afirmaţia se bazează pe ideea că omul, chiar din cele mai îndepărtate timpuri ale evoluţiei sale, nu a reuşit să producă toate cele trebuincioase subzistenţei şi, în ciuda mijloacelor precare de comunicaţie, a căutat să cultive şi să întreţină relaţii cu semenii săi din alte colectivităţi, prin intermediul schimburilor comerciale, ceea ce a favorizat, inerent, şi o lărgire treptată a contactelor, permiţând o mai bună cunoaştere reciprocă a colectivităţilor respective .

Călătoriile pe care grecii .din întreaga Eladă le făceau cu ocazia Jocurilor Olimpice,

precum şi pelerinajele la locurile de cult, pot fi şi ele considerate, într-un sens, activităţi turistice. De altfel, turismul nu a fost străin nici locuitorilor din Imperiul Roman: începuturile călătoriilor în scopuri turistice se întrezăresc şi în vizitele pe care patricienii romani le făceau în staţiunile cu ape termale din Italia, Galia sau Dacia Felix, pentru tratarea unor maladii, deci în scopuri curative.

Cu toate că Evul Mediu, cu instabilitatea provocată de năvălirile barbare şi fărâmiţarea statală, nu a favorizat acest gen de călătorii, turismul nu a dispărut în totalitate, acesta desfăşurându-se, cu precădere, în scopuri religioase (pelerinaje la locurile sfinte). După încetarea năvălirilor, în ciuda condiţiilor grele, călătoriile turistice au progresat treptat - cu diferenţe de la o ţară la alta, de la o zonă la alta - până spre mijlocul secolului al XlX-lea.

Industrializarea, descoperirea forţei aburilor, realizarea locomotivei şi construirea primelor căi ferate, iar mai târziu apariţia automobilului au determinat un progres rapid al mijloacelor de deplasare şi, alături de dezvoltarea căilor de comunicaţie, au favorizat şi extins activităţile turistice.

Instituţionalizarea turismului pe plan naţional şi organizarea lui în continuare şi pe plan internaţional au determinat un avânt continuu al acestuia şi au făcut ca, prin ritmurile de dezvoltare atinse, turismul să devină, alături de revoluţia tehnico-ştiinţifică, unul dintre cele mai spectaculoase fenomene ale secolului XX, cu consecinţe sociale, economice şi umane deosebit de importante. Se poate afirma că, din această epocă, turismul începe să se detaşeze ca o activitate economico-socială distinctă.

Trebuie însă menţionat că, în majoritatea ţărilor, transformarea turismului într-o activitate economico-organizatorică, pe scară naţională, s-a produs numai în cea de-a aoua jumătate a secolului nostru, ceea ce a favorizat apariţia şi instituirea în sectorul terţiar, cel al prestărilor de servicii, a unor noi ramuri ale economiilor naţionale, domenii cunoscute generic sub denumirea de industria turistică.

1.2. Concepte folosite în turism

Importanţa tot mai mare pe care a dobândit-o turismul în perioada contemporană a sporit preocupările pentru definirea cât mai exactă şi completă a acestui fenomen. Tratarea ştiinţifică a activităţii turistice este condiţionată şi de necesitatea cunoaşterii conţinutului - economic şi social - al acesteia, mutaţiile înregistrate continuu în evoluţia turismului impunând readaptarea permanentă a conceptelor cu care se operează.

Turismul - caracterizat pe scurt - apare ca un fenomen economico-social specific civilizaţiei moderne, puternic ancorat în viaţa societăţii şi, ca atare, influenţat de evoluţia ei. Adresându-se unor segmente sociale largi şi răspunzând pe deplin nevoilor acestora, turismul se detaşează printr-un înalt dinamism, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. De asemenea, prin caracterul său de masă şi prin conţinutul complex, turismul antrenează un vast potenţial material şi uman, cu implicaţii importante asupra evoluţiei economiei şi societăţii, asupra relaţiilor interumane naţionale şi internaţionale.

Turismul include un ansamblu de măsuri puse în aplicare pentru organizarea şi desfăşurarea unor călătorii de agrement sau în alte scopuri, realizate fie prin intermediul unor organizaţii, societăţi sau agenţii specializate, fie pe cont propriu, pe o durată limitată de timp, precum şi prin industriile adiacente care concură la satisfacerea nevoilor de consum turistic.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul "TURISM" provine din termenul enqlezesc "TO TOUR" (a călători, a colinda), având dfici semnificaţia de excursie . Creat în Anglia în secolul al XVIII-lea, desemnând iniţial acţiunea de a voiaja în Europa, acest galicism derivă la rândul său din cuvântul francez, "TOUR" (călătorie, mişcare în aer liber, plimbare, drumeţie) şi a fost preluat treptat de majoritatea limbilor moderne, pentru a exprima forme de călătorie care urmăresc cu preponderenţă un scop de agrement, derecreere. Termenul francez TOUR derivă din cuvântul grecesc TOURNOS şi respectiv din cel latin TURNUS, păstrând semnificaţia de circuit, în sensul de călătorie. Unii experţi (belgianul Arthur Haulot, de exemplu) acceptă şi ipoteza originii ebraice a cuvântului; în ebraica antică TUR corespundea noţiunii de călătorie, descoperire, recunoaştere, explorare.

În consecinţă, noţiunea de turism exprimă acţiunea de a vizita diferite locuri şi obiective atractive, pentru plăcerea proprie, această călătorie implicând atât deplasarea, cât şi şederea temporară în localităţile alese ca destinaţie pentru petrecerea timpului liber.

Fenomenul, datorită căruia un mare număr de persoane îşi părăseşte temporar locul de reşedinţă şi devine, pentru un timp, consumatoare de bunuri şi servicii în alte localităţi ori alte ţări, a atras încă de demult atenţia cercetătorilor. S-a recunoscut unanim că funcţia de consumator a vizitatorului aduce o creştere a veniturilor în locurile unde acesta se deplasează temporar, datorită faptului că turistul, pe lângă serviciile de cazare solicitate, mai recurge şi la serviciile unităţilor de alimentaţie sau ale celor comerciale, pentru a achiziţiona amintiri, articole cu specific local, diferite alte bunuri etc.

Desigur, de-a lungul anilor, conţinutul noţiunii de turism s-a modificat, s-a îmbogăţit continuu şi, de la începutul secolului nostru, înseamnă, de fapt, „un ansamblu de acţiuni umane puse în funcţiune pentru realizarea călătoriilor de plăcere”. În zilele noastre această noţiune include şi „industria bunei serviri” şi respectiv „industria ospitalitatii”, ca o parte componenta a industriei de servicii (sectorul terşiar al economiei naţionale), care cooperează la satisfacerea cerinţelor turistului.

În turism se disting două categorii de relaţii: relaţii materiale, care apar atunci când turiştii recurg la anumite servicii plătite, şi reşaţii imateriale (intangibile), rezultate din contractul cu populaţia locală, cu civilizaţia, cultura, tradiţiile, instituţiile publice etc. Din ţara vizitată. Deoarece în cadrul activităţilor turistice se creează, implicit, asemenea relaţii complexe între turist şi ţară, respectiv regiunea, zona sau staţiunea (localitatea) vizitată, precum şi între turismul privit în întregime (ca ramură a economiei naţionale) şi diferitele sfere ale vieţii publice (economice, financiare, sociale, culturale, politice etc.), este clar că turismul trebuie să fie definit în strânsă legătură cu toţi aceşti factori.

Una dintre cele mai cuprinzătoare definiţii date turismului, general acceptată pe plan mondial, este aceea a profesorului elveţian dr. W. Hunziker: "Turismul este ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din deplasarea şi sejurul persoanelor în afara domiciliului lor, atât timp cât sejurul şi deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilire permanentă şi activitate lucrativă oarecare".

Unii specialişti au reproşat acestei definiţii că este prea generală, că nu exclude unele forme de deplasări ce nu au scopuri pur turistice, generate de anumite fenomene social-economice, în defavoarea manifestărilor strict individualizate care îi caracterizează, înainte de toate, pe turişti. în schimb, alţi specialişti i-au reproşat caracterul limitativ, deoarece exclude o serie de manifestări care au şi un conţinut turistic, ca de exemplu participările la congrese şi reuniuni interne şi internaţionale, deplasările oamenilor de afaceri, manifestări în care se solicită în mare măsură şi servicii turistice.

Pentru evitarea controverselor privitoare la definirea fenomenului turistic, se poate apela la metoda inductivă, urmărindu-se reţinerea principalelor elemente caracteristice care marchează activitatea turistică, pentru a se ajunge astfel la o definiţie cât mai cuprinzătoare. în această ordine de idei, pentru o definiţie acceptabilă pot fi reţinute următoarele elemente caracteristice:

· deplasarea persoanelor în cursul călătoriei efectuate;

· sejurul într-o localitate în afara domiciliului (reşedinţei permanente) a persoanei care se deplasează;

· sejurul are durată limitată;

· sejurul să nu se transforme într-o reşedinţă definitivă.

Acceptând criteriile sus-menţionate, în dorinţa de a include în definiţia turismului formele de călătorii pentru oamenii de afaceri, profesorul dr. Claude Kaspar - preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Experţilor Ştiinţifici în Turism (A.I.E.S.T.) -, în articolul publicat în revista "Revue du Tourisme" (nr. 2 aprilie-mai 1981, pag. 48) a propus următoarea variantă de definiţie: "Le tourisme est un ensemble des relations et des faits constitués par le déplacement et le séjour de personnes, pour qui le lieu de séjour n'est ni le domicile ni le lieu principal d'activité professionnelle..." (Turismul este ansamblul relaţiilor şi faptelor constituite din deplasarea şi sejurul persoanelor pentru care locul de sejur este nici domiciliul şi nici locul principal al activităţii profesionale - n.r.).

Luând în considerare rolul şi importanţa economico-socială a turismului intern (naţional), Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.) a prop.: definiţie pentru turismul naţional: poate fi considerată turist naţional persoană care vizitează un loc ce nu constituie domiciliul său obisnuit, situat în interiorul ţării sale de reşedinţă şi având un scop diferit de al exercitării unei activităţi remunerate şi efectuând o şedere cu o durată cel puţin o înnoptare (adică 24 de ore).

În condiţiile proporţiilor atinse de circulaţia turistică în zilele noastre, unui statistician îi este greu - de cele mai multe ori chiar imposibil - să determine motivul călătoriei turistice a fiecărei persoane în parte, care trece frontierele ţării sale sau care ajunge într-o zonă (staţiune) de interes turistic. Experţii în domeniul turismului caută deci soluţii pentru a defini şi înregistra cât mai corespunzător ansamblul fenomenului turistic, spre a desprinde trăsăturile caracteristice ale volumului, structurii şi evoluţiei fluxurilor turistice.

Pentru a compara diferitele modalităţi de înregistrare statistică privind mişcarea turiştilor, la recomandarea Comitetului de statisticieni experţi ai Ligii Naţiunilor, în 1937 s-a acceptat următoarea definiţie a turistului străin: orice persoană care se deplasează pentru o durată de cel puţin 24 de ore într-o altă ţară, diferită de cea în care se află domiciliul său stabil.

Conform acestei definiţii pot fi consideraţi turişti:

- persoanele care efectuează o călătorie de plăcere (de agrement) sau pentru orice alte motive (familiale, de sănătate etc);

- persoanele care călătoresc cu scopul de a participa la conferinţe, reuniuni şi misiuni diverse (ştiinţifice, administrative, diplomatice, religioase, sportive etc):

- persoanele în călătorii de afaceri;

- persoanele aflate în croaziere maritime, chiar în cazul în care durata şederii lor într-o ţară vizitată este mai mică de 24 de ore (aceştia urmând a fi e ridenţiaţi într-o grupă separată).

Nu au fost consideraţi turişti:

- persoanele care sosesc într-o ţară, cu sau fără contracte de muncă, pentru a ocupa o funcţie sau pentru a exercita o activitate profesională;

- persoanele care vin să se stabilească cu reşedinţa definitivă într-d ţară;

- studenţii şi elevii care locuiesc temporar în străinătate;

- persoanele care circulă provizoriu în zonele de frontieră (excursioniştii), precum şi persoanele care domiciliază permanent într-o ţară, dar lucrează îr,tr-o altă ţară (navetiştii);

- călătorii în tranzit care nu se opresc în ţară, chiar dacă durata traversării depăşeşte 24 ore.

Această definiţie a fost acceptată în anul 1950 şi de Uniunea Internaţională a I iganismelor Oficiale de Turism (U.I.O.O.T.) - organizaţie transformată ulterior în Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.). La definiţia în cauză, O.M.T. a introdus o singură modificare, aceea privind includerea tot în categoria turiştilor şi a studenţilor şi elevilor care locuiesc temporar în străinătate. După această definiţie, excursioniştii şi călătorii în tranzit nu trebuie să fie consideraţi turişti.

Conform terminologiei adoptate, în turismul internaţional, excursionist se consideră orice persoană care călătoreşte pentru plăcerea proprie, pentru o durată mai mică de 24 de ore, într-o altă ţară decât cea în care îşi are reşedinţa şi care nu exercită nici o ocupaţie lucrativă în acea ţară; călător în tranzit este orice persoană care traversează o ţară, chiar dacă rămâne mai mult de 24 de ore, cu condiţia ca toate opririle să fie de scurtă durată şi să aibă alte motive decât turistice.

În ceea ce priveşte turismul intern, s-a adoptat următoarea definiţie: orice persoană care vizitează un loc - altul decât acela unde are domiciliul stabil în interiorul ţării de reşedinţă - pentru un motiv, altul decât acela de a efectua o activitate remunerată şi efectuând cel puţin o înnoptare (sau 24 de ore), poate fi considerată turist naţional. Prin analogie, pe plan naţional, excursionişti sunt considerate toate persoanele care călătoresc pentru plăcerea lor proprie, pe o durată mai mică de 24 ore. Nu intră în această categorie persoanele care se deplasează zilnic sau ocazional dintr-o localitate în alta, în scopul de a efectua o activitate profesională.

După aproximativ un deceniu, grupul de experţi O.N.U., însărcinaţi cu pregătirea lucrărilor şi întocmirea programului Conferinţei pentru turism şi călătorii internaţionale (Roma, august-septembrie, 1963), a înscris pe ordinea de zi a lucrărilor şi definirea termenului de turist. Conferinţa a recomandat adoptarea printre altele şi a definiţiei pentru vizitator temporar:

În scopuri turistice, termenul de vizitator desemnează orice persoană care se deplasează într-o altă ţară decât cea în care îşi are reşedinţa permanentă, pentru orice scop, altul decât acela de a exercita o activitate remunerată în ţara dată.

Această definiţie include:

- turiştii, respectiv vizitatorii pentru cel puţin 24 de ore sau cu cel puţin o înnoptare în ţara vizitată, ale căror motive de călătorie pot fi grupate în:

- odihnă, plăcere, distracţie-agrement, sănătate, studii şi sport;

- afaceri, misiuni, reuniuni;

- excursioniştii, respectiv vizitatorii temporari, pentru mai puţin de 24 de ore în ţara vizitată. în această categorie sunt incluşi şi călătorii din croaziere.

Statisticile nu trebuie să-i includă pe călătorii care, din punct de vedere juridic, nu intră într-o ţară (pasagerii în călătorii aeriene care nu părăsesc zonele de tranzit ale aeroporturilor sau alte cazuri similare).

Grupul de experţi în statistică internaţională ai Biroului de Statistică al Naţiunilor Unite a reexaminat aceste recomandări în anul 1967, acceptând definiţia termenului de vizitator, dar nu a recomandat clasificarea lor în turişti (care rămân în locul de recreere mai mult de 2'4 ore) şi excursionişti (care petrec în locui de recreere mai puţin de 24 de ore). Grupul de experţi a considerat că este preferabil să se distingă în definirea vizitatorilor o categorie specială a acestora, care ar putea fi clasificaţi în "vizitatori pentru o zi " sau "excursionişti", cuprinzând persoanele plecate într-o excursie de o zi, precum şi toate celelalte persoane care trec printr-o ţară pentru alte scopuri decât pentru exercitarea unei profesii, călătorii în croaziere şi vizitatorii în tranzit care nu înnoptează în nici una din formele de cazare oferite de ţara tranzitată.

Comisia de Statistică a O.N.U. (sesiunea a XV-a, aprilie, 1968) a acceptat definiţia de vizitator, în sensul celor precizate la Conferinţa de la Roma, apreciind totodată că ar fi mai indicat să se facă o distincţie între vizitatorii care-şi petrec timpul liber într-o ţară, însă fără a înnopta în ţara considerată, şi vizitatorii care rămân în ţara respectivă cel puţin o noapte. Comisia a recomandat continuarea cercetărilor, prin organizarea unor seminarii internaţionale şi efectuarea unor studii aprofundate în scopul de a contribui la elaborarea unor metode practice unitare de culegere a datelor statistice ale turismului internaţional, utilizabile pentru toate ţările.

În acest caz, ţinând seama de definiţia unanim acceptată pentru termenul de "vizitator", este cert că trebuie să se facă, înainte de toate, o distincţie netă între vizitatorii propriu-zişi şi persoanele care sosesc într-o ţară cu scopul de a-şi stabili reşedinţa sau pentru a munci în schimbul unei retribuţii (indiferent sub ce formă sunt plătite serviciile în ţara dată). Astfel, imigranţii (persoanele care vin să se stabilească într-o ţară) nu sunt consideraţi vizitatori .

Experienţa demonstrează deci că ansamblul categoriei de vizitatori trebuie să fie divizat în vizitatori care nu efectuează nici o înnoptare şi vizitatori care înnoptează o dată sau de mai multe ori în ţara considerată. Această clasificare este deosebit de necesară în ţările cu frontiere întinse - printre care şi ţara noastră - care primesc frecvent vizite de o zi (fără înnoptare) din ţările învecinate. în consecinţă, acest flux de vizitatori, care nu recurg la posibilităţile de cazare pe care le oferă ţara primitoare, exercită o influenţă mult mai redusă asupra încasărilor din turism, decât fluxul turiştilor propriu-zişi (vizitatori cu înnoptări în ţara primitoare), care utilizează de fapt serviciile de cazare pe care le poate oferi ţara gazdă. Din aceleaşi considerente, este mai indicat ca şi pa sagerii navelor de croazieră, care vizitează o ţară, să fie menţionaţi de asemenea într-o categorie distinctă, ei nefolosind capacităţile de cazare din ţara respectivă nici în cazul unei şedei de mai multe zile, deoarece cazarea lor (şi de cele mai multe ori şi alimentaţia) este asigurată pe bordul navelor de croazieră.

În vederea uniformizării metodologiei de culegere a informaţiilor, Organizaţia Mondială a Turismului a elaborat criteriile de clasificare a vizitatorilor internaţionali, ilustrate în graficul de la pagina următoare (figura nr. 1.1.).

Figura nr. 1.1

Clasificarea vizitatorilor internaţionali după criteriile Organizaţiei Mondiale a Turismului

Sursa: O.M.T, Tourism Trends Worldwide and in Europe.

La sesiunea a XXVII-a a Comisiei de Statistică a Naţiunilor Unite, din 1993, au fost adoptate recomandările elaborate de O.M.T. şi de Guvernul Canadei la Conferinţa internaţională privind statisticile călătoriilor şi turismului (Ottawa, 1991) Aceste recomandări urmăresc utilizarea de către toate ţările ce desfăşoară activităţi turistice a unui sistem statistic unitar, pe baza unei metodologii comune.

Dezvoltarea turismului presupune existenţa unui potenţial turistic care, prin atractivitatea sa, are menirea să incite şi să asigure integrarea unei zone, regiuni cu vocaţie turistică în circuitele turistice interne şi internaţionale şi care să permită accesul turiştilor prin amenajări corespunzătoare.

În literatura de profil, noţiunea de potenţial turistic este redată şi prin expresiile de " fond turistic" şi" patrimoniu turistic", însă potenţialul turistic are un sens mai larg, el incluzând şi dotările tehnico-edilitare, serviciile turistice şi structura tehnică generală.

Printre componentele potenţialului turistic trebuie menţionate, în primul rând, resursele naturale (de exemplu: frumuseţile montane şi peisagistice, plajele de pe litoral, factorii de cură din staţiunile balneo-climaterice, clima, vegetaţia, fauna, alte atracţii de interes ştiinţific, cu caracter de unicat etc). într-un sens determinant, valorile naturale (aşa-numita ofertă primară) constituie baza ofertei turistice potenţiale a unei zone, considerate ca aptă pentru a fi introdusă în circuitele turistice.

Resursele (valorile) naturale sunt completate cu resursele (valorile) antropice, create de mâna omului (aşa-numita ofertă turistică secundară), menite să îmbogăţească şi să faciliteze valorificarea raţională a potenţialului turistic natural, asigurând premisele transformării acestei oferte potenţiale într-o ofertă turistică efectivă.

Punerea în valoare a resurselor naturale (a ofertei primare) şi a resurselor create (oferta secundară) într-o zonă, staţiune etc. de interes turistic depinde, în mare măsură, de dinamismul dezvoltării economiei naţionale a unei ţări, de politica de ansamblu pe care o promovează una sau alta dintre ţările primitoare de turişti în domeniul dezvoltării turismului, de facilităţile oferite pentru atragerea vizitatorilor.

Potenţialul turistic al unei ţări, zone, staţiuni etc. ar putea fi deci definit astfel: totalitatea valorilor naturale şi valorilor economice, culturale ş.a., care, în urma unor activităţi umane, pot deveni obiective de atracţie turistică. Prin urmare, este vorba de acele valori a căror punere în funcţiune în scopuri turistice necesită lucrări de amenajare şi echipare, investiţii de capital şi un volum considerabil de cheltuieli de muncă umană.

Noţiunea de potenţial turistic se constituie în oferta turistică şi este intim legată de conţinutul prestaţiilor turistice. Nu se poate vorbi deci despre potenţial turistic fără a se face referire în mod concret la prestaţiile de servicii turistice, oferite într-o gamă tot mai diversă şi la nivelul calitativ al preferinţelor şi exigenţelor turiştilor şi vizitatorilor potenţiali.

Corespunzător etapelor pe care le parcurge un turist de la reşedinţa sa permanentă până la destinaţia călătoriei şi înapoi, se desfăşoară un complex de activităţi menite să satisfacă nevoile variate de consum, în funcţie de preferinţele solicitanţilor de servicii. în mod inevitabil, aceste activităţi de prestaţii de servicii turistice se află într-o strânsă interdependenţă, iar realizarea lor presupune existenţa unor unităţi economice prestatoare (societăţi comerciale, agenţii de turism etc), care se specializează pentru serviciile respective.

Produsele turistice oferite de aceste unităţi economice sunt solicitate în contextul petrecerii plăcute a timpului liber al turiştilor şi, ca atare, ele trebuie să ofere acestora - material şi calitativ - satisfacţia deplină în urma consumului turistic. Concretizarea acestor oferte de produse turistice a necesitat crearea şi dezvoltarea unei baze materiale în toate zonele (staţiunile) turistice din ţară (reţea de unităţi de cazare, de restaurante, de unităţi specializate pentru prestaţiile de agrement, de baze de tratamente balneomedicale ş.a.). în acest fel, volumul şi complexitatea ofertei turistice a generat dezvoltarea unei adevărate industrii a călătoriilor şi turismului.

CAPITOLUL 2

FORMELE DE TURISM

Dezvoltarea circulaţiei turistice, participarea la mişcarea turistică a unor mase tot mai largi, diversificarea motivaţiilor care generează cererea au condus la multiplicarea formelor de turism. Drept urmare, s-a accentuat necesitatea clasificării acestora după criterii care să asigure grupări relativ omogene. Delimitarea formelor de turism, importantă din punct de vedere teoretic şi practic, oferă elemente de fundamentare ştiinţifică a deciziilor privind dezvoltarea şi diversificarea ofertei turistice, alinierea ei la modificările intervenite în structura cererii.

2.1. Criterii de clasificare şi particularităţi ale formelor de turism

Turismul, care implică ideea alegerii deliberate a destinaţiilor, a itinerariilor, a perioadei şi duratei sejurului de către fiecare turist în parte are ca scop satisfacerea anumitor necesităţi de ordin social, cultural, spiritual, medical etc. şi, în ultimă instanţă, satisfacerea nevoilor de consum turistic. Ţinând seama de aceste considerente, în literatura de specialitate s-au cristalizat diferite clasificări ale formelor de turism practicate, în funcţie de criteriile urmărite pentru o cât mai omogenă grupare a lor.

În mod curent, turismul se divide, după locul de provenienţă a turiştilor, în două forme principale: turismul naţional (intern), practicat de cetăţenii unei ţări în interiorul graniţelor ei şl turismul internaţional (extern), caracterizat prin vizitele cetăţenilor străini într-o ţară şi prin plecările cetăţenilor autohtoni în scopuri turistice în afara graniţelor ţării lor.

Termenul turism naţional este mai puţin uzitat în practica activităţii turistice, unde s-a statornicit denumirea de turism intern. Termenul turism naţional constituit din turismul intern şi turismul emiţător se întâlneşte însă mai frecvent atât în statisticile internaţionale, cât şi în analizele comparative între turismul intern şi turismul internaţional, elaborate pe baza acestor statistici.

Fiecare dintre aceste două forme de turism prezintă anumite particularităţi, dar, din punctul de vedere al ţărilor primitoare, între ele nu există o delimitare categorică, ci o interdependenţă care serveşte promovarea în ansamblu a activităţii turistice. De altfel, acest fapt este firesc, deoarece se oferă aceeaşi bază materială de primire atât turiştilor interni, cât şi turiştilor străini, trataţi ca solicitanţi simultani de servicii turistice.

Studiind curentele turistice internaţionale care au loc într-un cadru geografic delimitat ca arie, se poate face următoarea subclasificare a turismului internaţional:

- turismul receptor (turismul activ, de primire) reprezintă acea parte a turismului care

înregistrează sosirile cetăţenilor străini într-o ţară dată, aceşti cetăţeni având domiciliul permanent în ţara emitentă. Turismul receptor reprezintă pentru ţările primitoare o sursă importantă şi eficientă de încasări valutare;

- turismul emiţător (turismul pasiv, de trimitere) reprezintă acea parte a turismului internaţional

care înregistrează plecările cetăţenilor unei ţări (pentru călătorii) în străinătate.

O altă clasificare a turismului se poarte face după gradul de mobilitate al turistului. Turistul intern sau internaţional poate să-şi satisfacă cererea de servicii turistice fie rămânând un timp cu durată variabilă într-o zonă (staţiune) turistică, ceea ce a dat naştere noţiunii de turism de sejur, fie sub forma unor deplasări continue, pe itinerare stabilite dinainte sau ocazional, cu opriri şi rămâneri scurte în diferite localităţi (microzone) de pe traseele traversate, ceea ce a dat naştere turismului de circulaţie (itinerant, în circuit etc).

Întrucât turistul devine tot mai mobil, se tinde către un turism de vizitare, în care programul cuprinde vizitarea într-o vacanţă mai multor localităţi sau ţări. Scurtarea duratei de şedere într-o localitate, staţiune, zonă sau ţară este o tendinţă mondială, o consecinţă a diferitelor forme de turism de circulaţie.

În ceea ce priveşte turismul internaţional, în cadrul acestei clasificări se distinge şi turismul de tranzit, noţiune legată inerent de traversarea, cu sau fără oprire a unor ţări sau zone pentru a ajunge la anumite destinaţii mai îndepărtate.

În perspectiva anilor viitori, este previzibilă dezvoltarea turismului de tranzit, datorită numărului crescând de automobile proprietate personală, cât şi timpului liber sporit şi dorinţei turistului de a vizita cât mai multe ţări.

În funcţie de utilizarea timpului disponibil pentru călătorii, turismul de sejur poate avea următoarele forme:

· turismul de sejur lung (rezidenţial), în care sunt incluşi acei turişti a căror durată de şedere

într-o localitate, staţiune etc, depăşeşte o lună de zile. Această formă de turism prezintă, în general, caracteristici tipologice bine definite, deoarece presupune, a priori, că turiştii au depăşit limita de vârstă pentru muncă activă (de exemplu, pensionarii care efectuează cure sau tratamente medicale în staţiuni balneoclimaterice, curele necesitând o perioadă de 30-60 şi uneori mai multe zile) sau că turiştii dispun de un nivel ridicat de venituri, ceea ce le permite să rămână perioade mai îndelungate într-o zonă, staţiune, localitate etc, fără a exercita o activitate remunerată. Aceste categorii de turişti preferă microzonele relativ liniştite, cu un climat blând, adecvat şi, de cele mai multe ori, perioade de timp care nu se suprapun cu vârfurile de sezon sau cu perioadele aglomerate în staţiunile (microzonele) respective.

Tot aici poate fi inclus, parţial, şi turismul de tineret, practicat în perioada vacanţelor de vară, a cărei durată poate depăşi o lună de zile. Prin specificul cererii turistice, tineretul preferă însă zone animate, cu posibilităţi diversificate de distracţie şi agrement, cu folosirea capacităţilor complementare de cazare mai ieftine.

- turismul de sejur de durată medie cuprinde acei turişti a căror rămânere într-o zonă, staţiune etc. nu depăşeşte 30 de zile, perioadă ce coincide cu durata apreciată ca limită maximă a concediilor plătite. Experienţa activităţii turistice demonstrează că majoritatea turiştilor dispun de perioade limitate de concedii sau de vacanţă, ceea ce transformă turismul de sejur mediu în turism de masă, practicat de toate categoriile de populaţie, indiferent de nivelul veniturilor. Se poate aprecia totuşi că sejurul mediu este mai degrabă un criteriu caracteristic pentru toate categoriile de populaţie cu venituri medii şi submedii. în acelaşi timp, turismul de sejur mediu are un caracter sezonier pronunţat.

- turismul de sejur scurt cuprinde turiştii care se deplasează pe o durată scurtă de timp (de regulă pe o durată de până la o săptămână). Aici se includ, cu preponderenţă, formele turismului ocazional (de circumstanţă) şi diversele variante ale turismului de sfârşit de săptămână (week-end).

Din acest punct de vedere, în cazul turismului de sejur scurt se pot :e mita. în principiu, trei zone de vizitare situate, de regulă, într-o arie dispusă concentric în jurul localităţilor de reşedinţă ale turiştilor: ZONA I (preorăşenească), care cuprinde o rază de cea 15-45 km, accesibilă prin egăturile de transport în comun şi prin transportul comod cu autoturismele proprii; ZONA II, având o rază de cea 100 km, relativ uşor accesibilă cu mijloacele publice de transport şi cu mijloacele proprii de transport auto, dacă durata parcurgerii distanţelor nu depăşeşte de regulă două ore (pentru a nu obosi conducătorul autoturismului - şi el turist la rândul lui). în această zonă se află, de cele mai multe ori, şi cea de a doua reşedinţă, secundară, a turiştilor participanţi; ZONA III, specifică turismului de circulaţie pentru vizitarea unor obiective turistice mai îndepărtate, a căror accesibilitate este facilitată de căile comode de circulaţie.

Aparent, în cadrul acestei clasificări, deosebirile între formele menţionate de turism nu sunt marcate decât prin durata diferită a sejurului. în realitate însă această clasificare ia în considerare grupe tipologice diferenţiate de turişti, mai ales dacă se are în vedere şi faptul că turismul sezonier în staţiunile de litoral şi respectiv în staţiunile de sporturi de iarnă are o durată limitată (dictată de numărul zilelor însorite pe litoral, pentru plajă, sau al celor cu zăpadă, pentru practicarea sporturilor de iarnă), perioade care coincid cu vârfurile de cerere intensă de servicii. în acelaşi timp, între aceste categorii de turişti există diferenţe şi în ceea ce priveşte componenta pe grupe de vârstă, nivelul de venituri, gusturi şi preferinţe.

Turismul de circulaţie (itinerant) cuprinde turiştii care, în perioada concediului lor, se deplasează succesiv în diferite localităţi (zone) de interes turistic.

Prin caracteristicile ei, această formă de turism se diferenţiază pronunţat de turismul de sejur. în general se constată că turismul itinerant este mai puţin legat de un anumit sezon determinant, fiind tot atât de caracteristic şi sezonului intermediar (primăvară şi toamnă) ca şi sezonului estival. Totuşi, dacă perioada de intensitate maximă a turismului de circulaţie se înregistrează în timpul verii, acest fapt se datorează nu atât necesităţilor de a călători în scopuri turistice în timpul sezonului plin, cât, mai degrabă, perioadei de concedii impuse în unele ţări pentru un număr considerabil de salariaţi. De exemplu, în multe ţări cu economie dezvoltată (Germania, Franţa, Marea Britanie etc), marile uzine preferă să-şi întrerupă activitatea pentru perioada concediilor (exceptând secţiile cu foc continuu), decât să-i înlocuiască cu forţă de muncă insuficient calificată pe cei ce ar dori să plece în concediu în diferite perioade ale anului. Apare deci un adevărat exod în masă al vacanţierilor, mai ales dacă se are în vedere că prin aceasta se forţează concediul şi pentru personalul micilor întreprinderi - furnizori de subansamble şi piese pentru aceste uzine. în mod similar, familiile cu copii, în multe cazuri, sunt constrânse să-şi programeze concediile în perioadele vacanţelor şcolare.

În cele expuse anterior s-a făcut referire la un factor important care influenţează fluxurile turistice: sezonalitatea. Influenţele sezonalităţii, respectiv practicarea turismului în perioada sezonului plin (de vară sau de iarnă), în perioada sezonului intermediar (de început sau de sfârşit de sezon) şi în perioadele de extrasezon constituie o problemă deosebit de acută, care este studiată cu atenţie de specialiştii din industria turismului, căutându-se soluţii pentru atenuarea intensităţii acestor vârfuri sezoniere şi asigurarea unei activităţi eşalonate cât mai raţional în tot cursul anului.

Există însă o serie de manifestări turistice care nu permit asemenea imixtiuni (de exemplu: sezonul sporturilor nautice de vară, al sporturilor de iarnă, sezonul sărbătorilor tradiţionale etc.) în ceea ce priveşte perioadele de sezon în care au loc aceste activităţi.

Din punctul de vedere al sezonalităţii, distingem:

- turismul de iarnă, care prezintă două caracteristici distincte, după motivul pentru care se face deplasarea: turismul pentru zăpadă şi turismul pentru soarele căutat şi în timpul iernii;

- turismul de vară, care are loc în perioadele calde ale anului (de preferinţă legat de apă, soare, litoral, băi de nămol, cure héliomarine). Acest turism se caracterizează prin fluxuri masive, cu o mare diversificare în ceea ce priveşte tipologia turiştilor şi a produselor turistice, având îndeosebi un caracter de masă. Deşi este practicat, în cea mai mare parte, de turişti cu venituri modeste, datorită volumului său masiv, constituie forma de turism cu rol hotărâtor în rezultatele economice ale activităţii turistice ale unei ţări (zone, staţiuni);

- turismul de circumstanţă (ocazional) este de obicei un turism localizat în timp şi spaţiu, cu fluxuri limitate ca durată, generate de anumite evenimente specifice (de exemplu, sezonul de vânătoare şi pescuit sportiv) sau de diferite festivităţi tradiţionale, naţionale şi internaţionale, cu caracter periodic sau ocazional (folclorice, cultural-artistice, sportive etc.).

O altă clasificare împarte diversele forme de turism în funcţie de mijlocul de transport folosit de turist pentru parcurgerea distanţei dintre localitatea (ţara) de reşedinţă şi localitatea (ţara) în care îşi petrece vacanţa.

Din acest punct de vedere se distinge, înainte de toate, drumeţia, excursiile pedestre cu scop recreativ şi de îngrijire a sănătăţii în zonele nepoluate, cu o natură nealterată, la care pot fi asociate şi manifestările mai complexe, ca: excursiile în munţi şi alpinismul, camparea în corturi pentru turiştii pe cont propriu şi în tabere de corturi pentru grupurile organizate şi semiorganizate; tot aici trebuie să fie inclusă şi vânătoarea (exerciţiul sportiv de agrement care presupune însă şi drumeţia) şi pescuitul sportiv. Urmează turismul feroviar, trenul rămânând mijlocul clasic de transport pentru un procent important al persoanelor dornice de a călători. Acest mijloc de transport este apreciat tot mai mult datorită extinderii reţelelor de căi ferate care, practic, leagă toate localităţile importante atât pe plan intern, cât şi internaţional, creşterii vitezei de transport şi confortului trenurilor.

Datorită investiţiilor şi inovaţiilor în domeniul transporturilor auto, dezvoltării şi modernizării reţelei de şosele şi autostrăzi, creării infrastructurii turistice rutiere, în secolul XX s-a intensificat, în majoritatea ţărilor, turismul rutier, cu formele sale specifice, ca: cicloturismul, motociclismul şi, mai ales, turismul automobilistic (cu autocare şi cu autoturisme proprietate personală sau închiriate de la agenţii specializate). Folosirea autoturismelor în scopuri turistice a crescut în mod semnificativ, îndeosebi în ultimele decenii, pe măsura sporirii numărului de proprietari de autoturisme. Dezvoltarea turismului rutier, dar mai ales a turismului automobilistic, a dus şi la diversificarea corespunzătoare a echipării şi dotărilor amplasate de-a lungul reţelelor rutiere (restaurante rutiere, staţii service, staţii de benzină etc).

Turismul naval foloseşte ca mijloc de transport navele maritime şi fluviale. Companiile de navigaţie organizează de altfel, ca şi agenţiile de turism, croaziere maritime şi fluviale apreciate de turişti.

În cadrul turismului naval, s-a dezvoltat foarte mult şi turismul nautic sportiv, care constă în excursii şi plimbări de agrement cu bărci cu motor şi vele, cu caiacuri, canoe etc, pe traseele oferite de porţiunile navigabile ale râurilor, precum şi de oglinzile de apă ale lacurilor naturale, ale deltelor şi lacurilor de acumulare.

Relativ mai târziu s-a dezvoltat şi turismul aerian, folosind avioanele, helicopterele etc. - forme de transport în plină evoluţie .

Punerea în serviciu a unor tipuri de avioane moderne, cu capacitate sporită de transport şi exploatare mai raţională a parcului de avioane, ca şi creşterea securităţii călătoriilor, au dus la dezvoltarea considerabilă a ofertei M oului aerian modern, care oferă reduceri de tarife pentru călătoriile turistice (de exemplu, în cazul avioanelor închiriate de agenţiile de voiaj la întreaga capacitate - tip charter).

În practica activităţii turistice se folosesc tot mai mult şi combinaţiile de d ferite forme de transport (de exemplu: aerian + automobilistic, formula "FLY AND DRIVE", croazierele fluviale cu returnarea turiştilor la reşedinţă pe calea aerului etc), ceea ce reclamă reanalizarea periodică a ponderii diferitelor ~ :ace de transport utilizate în activităţile turistice.

Turismul feroviar, rutier, naval şi aerian, reducând distanţele dintre Meritele ţări ale globului, necesită un echipament tehnic modern şi o rtfrastructură tehnică complicată şi foarte costisitoare, adecvată diferitelor forme de transport turistic (gări, aeroporturi, porturi maritime şi fluviale de nteres general şi de agrement, reţea de şosele şi de autostrăzi, staţii de întreţinere şi reparaţii, servicii mobile de asistenţă tehnică rutieră, capacităţi a:e:.ate de cazare, alimentaţie, agrement, puncte comerciale etc.) concentrate într-o ofertă complexă etalată pe arterele respective de circulaţie.

Cunoscând faptul că turismul, în adevăratul sens al cuvântului, are întotdeauna un caracter activ, incluzând deplasările, vacanţele, excursiile, agrementul etc, el se practică în funcţie de anumite motivaţii, de cele mai multe ori purtând amprente pronunţat individuale. După criteriul motivaţiilor deplasărilor, se disting următoarele forme de turism:

- turismul de agrement, formă de turism practicată de călătorii care caută să profite de frumuseţile naturii (peisaje agreabile), de prilejul de a cunoaşte oameni şi locuri noi, istoria şi obiceiurile lor şi, în general, doresc să-şi folosească timpul de vacanţă pentru pradi-carea unor activităţi preferate (hobby etc). într-un sens determinant, turismul de agrement se interferează cu turismul cultural.

De altfel, atributul "cultural" se poate acorda oricărei forme de turism al cărei scop depăşeşte simpla deplasare în vederea odihnei, distracţiei, refacerii fizice ce sau sportului; oricărei călătorii în care noţiunea de odihnă este ccnsiderată, sub aspectele ei de înlocuire a ambianţei vieţii cotidiene, printr-o ambianţă mai stimulativă pentru satisfacerea necesităţilor spirituale; oricărei că Hori al cărei scop principal sau subsidiar este îmbogăţirea personalităţii individului sau dobândirea de noi cunoştinţe.

- turismul de odihnă şi recreere (destindere): dacă prin destindere nu se înţelege abandonarea tuturor activităţilor de orice natură ar fi ele, ci exercitarea, în mod voluntar, a unor activităţi diferite de cele practicate în mod obişnuit, turismul, în general, prin caracteristicile serviciilor sale, este un turism de odihnă şi recreere (destindere).

În acelaşi timp, turismul de recreere poate fi diferenţiat de turismul propriu-zis de odihnă, atât din punct de vedere fizic, cât şi intelectual; pe câtă vreme turismul de recreere se caracterizează prin sejururi medii relativ reduse (de exemplu: turismul de sfârşit de săptămână, turismul preorăşenesc, turismul rural - agroturismul etc.) şi presupune o mobilitate mai accentuată a turistului, turismul de odihnă are un caracter mai puţin dinamic, cu un sejur mai lung, petrecut la o destinaţie determinată, care oferă condiţii naturale adecvate (de exemplu: într-o staţiune climaterică, balneomedicală, într-o staţiune de pe litoral sau în mediul rural etc).

Într-un sens determinant, turismul de odihnă este şi turismul de cură, dacă acestui termen i se retrage, în mod deliberat, conţinutul de tratament balnear propriu-zis şi de îngrijire medicală adecvată anumitor maladii; aici, plăcerile recreerii (destinderii) şi odihnei sunt legate şi de dorinţa de schimbare a mediului, de vizitare a unor locuri necunoscute, a unor obiective de interes turistic etc.

- turismul de tratament şi cură balneomedicală practicat încă din antichitate, este o formă specifică a turismului de odihnă, care a cunoscut o mare dezvoltare, îndeosebi în ultimele decenii, o dată cu creşterea surmenării şi a numărului bolilor profesionale provocate de stresul vieţii moderne din marile aglomeraţii urbane.

El îmbină destinderea cu diferite forme de cură şi tratament balneomedical şi se practică în staţiunile balneomedicale şi climaterice cu bogate resurse naturale de cură: ape minerale, termale, nămoluri, mofete etc, cu efecte terapeutice, situate de obicei în zonele cu un microclimat specific, adecvat pentru tratarea diferitelor maladii.

Acestor resurse naturale li se adaugă, de obicei, baza materială şi infrastructura tehnică specifică realizată de mâna omului, pentru punerea lor în valoare într-o măsură cât mai mare (sanatorii, policlinici, cabinete medicale, posibilităţi de agrement şi distracţii etc). Turismul propriu-zis de cură este cunoscut în literatura de specialitate şi sub denumirea de „termalism”, „climatism” etc.

Turismul balneomedical reprezintă una dintre cele mai cunoscute forme de activitate turistică şi un factor multiplicator important al dezvoltării economiei turismului.

Avantajele pe care le oferă turismul balneomedical sunt:

- repartizarea mai uniformă a activităţii turistice în diferite zone din ţară;

· distribirea relativ liniară şi cu o intensitate constantă a circulaţiei turistice în cursul întregului an, turismul balneoclimateric fiind cel mai puţin sensibil la influenţele sezonalităţii şi la oscilaţiile sezoniere ale cererii;

- asigurarea unor sejururi medii relativ constante şi mai lungi (12-30 zile), puţin influenţate de tendinţele reducerii duratei sejurului mediu al turiştilor în majoritatea ţărilor;

- atragerea unei clientele stabile, rezultatele tratamentelor şi curelor balneare fiind condiţionate, în general, de repetarea lor într-o perioadă de mai mulţi ani. în plus, pentru persoanele trecute de o anumită categorie de vârstă (turişti de aşa-numita "vârstă a treia") se impune un control periodic general al sănătăţii;

- realizarea unor încasări medii sporite pe zi/turist, ca urmare a solicitării şi prestării unei game de servicii specifice de cură balneară şi tratamente medicale complexe şi calificate, deci mai costisitoare în comparaţie cu alte forme de turism;

- ridicarea coeficienţilor de utilizare a capacităţilor de bază materială turistică (de cazare, tratament, alimentaţie etc).

În perspectiva perioadelor viitoare, ca urmare a creşterii longevităţii, a:eastă formă de turism se va dezvolta considerabil, având ca obiect nu numai tratamentul balnear propriu-zis, ci şi tratamentele şi curele balneo-medicale profilactice (aplicate persoanelor active de vârstă medie şi peste medie).

Existenţa unor bogate resurse naturale balneoclimaterice în ţara ~cas;ră oferă turismului românesc posibilitatea de a dezvolta intens turismul balneomedical.

- turismul sportiv este o formă a turismului de agrement, motivat de dorinţa de a învăţa şi de a practica diferite activităţi sportive, ca o consecinţă tot mai pregnantă a vieţii sedentare a populaţiei urbane din zilele noastre. Ponderea cea mai mare în turismul sportiv îl ocupă sporturile nautice de vară (canotaj, schi nautic, yahting etc.) şi sporturile de iarnă în staţiunile de altitudine (schi, patinaj), unde abundenţa şi durata zăpezii permit practicarea acestora, la care se adaugă alpinismul şi ascensiunile pe munte, motivate de dorinţa de cucerire a naturii, plimbările şl excursiile, pescuitul sportiv şi vânătoarea sportivă (din ce în ce mai apreciate şi solicitate), activităţile sportive pronunţat individualizate (gimnastică sportivă, aerobică, ciclism, călărie etc), precum şi orice alte manifestări sportive ocazionale (competiţii sportive amicale, tenis, golf, tir sportiv, "safari fotografic" etc).

Conţinutul noţiunii de turism sportiv nu este încă suficient clarificat: în această categorie unii organizatori de turism sunt tentaţi să includă şi formele pasive de participare a turiştilor, ca spectatori, la gama manifestărilor sportive de orice natură: competiţii amicale locale de amatori, întâlniri ale echipelor sportive de performanţă, Jocurile Olimpice. În realitate, turismul sportiv pasiv se bazează pe oferirea unor posibilităţi complementare de agrement pentru turiştii care îşi petrec vacanţa într-o anumită localitate sau, respectiv, pe organizarea unor călătorii pentru amatorii de spectacole sportive. în adevăratul sens al cuvântului, turismul sportiv presupune o participare efectivă a turiştilor la diferitele acţiuni sportive care, evident, constituie şi ele o formă de agrementare a vacanţei turiştilor, atât din punctul de vedere al predilecţiei acestora pentru diferitele ramuri sportive, cât şi, în anumite cazuri, ca rezultat al unor recomandări cu caracter medical (pentru evitarea obezităţii, pentru schimbarea modului sedentar de viaţă, gimnastică medicală de întreţinere etc).

Turismul de cumpărături (SHOPPING TOURISM) constă în deplasările ocazionale în alte localităţi (sau într-o altă ţară), în vederea achiziţionării unor produse în condiţii mai avantajoase (de preţ, calitate etc.) decât cele oferite pe plan local (naţional), ori a unor produse pe care nu le oferă piaţa locală, evident dacă aceste avantaje se justifică prin reglementările vamale adoptate de diferite ţări.

Turismul tehnic şi ştiinţific este mai mult ocazional decât cel oferit de programele agenţiilor de turism. El se referă, în special, la vizitarea cu caracter documentar sau de schimb de experienţă, a unor obiective industriale sau agricole, cât şi a unor obiective amenajate special în scopuri productive (de exemplu: obiective hidroenergetice, mine etc). În domeniul ştiinţific există, de asemenea, numeroase obiective de atracţie pentru specialişti, care pot deveni şi ele atracţii turistice, ca de exemplu peşterile, observatoarele astronomice, rezervaţiile naturale şi monumentele naturii (delta, microzonele cu floră şi faună specifică etc).

Turismul religios constă în pelerinajele credincioşilor la lăcaşurile de cult, considerate sfinte de diferite religii (de exemplu: mănăstirile din nordul Moldovei pentru creştini, oraşul sfânt Mecca pentru musulmani etc). în aceeaşi măsură, marile sărbători de cult (Crăciun, Paşte etc), hramurile mănăstirilor şi bisericilor atrag, în perioadele sărbătorilor religioase tradiţionale, un număr considerabil de pelerini. Deşi scopul călătoriei lor este manifestarea credinţei, comportamentul lor, din punctul de vedere al solicitărilor de servicii turistice, nu diferă de solicitările celor care participă la diferite alte forme de turism (pentru cazare, pentru alimentaţie etc). Mai mult, aceşti pelerini sunt dispuşi să cheltuiască sume considerabile pentru achiziţionarea de cadouri, amintiri etc. De menţionat că, în perioada regimului dictatorial din ţara noastră, turismul religios a fost "tabu", deşi într-o formă camuflată s-a practicat pe scară largă pe tot cuprinsul ţării.

După caracteristicile socioeconomice ale cererii se pot distinge forme specifice ca: turismul particular, turismul social şi turismul de afaceri şi congrese.

Această clasificare se utilizează din ce în ce mai frecvent pentru a se evita, prin diferite clasificări parţiale (fragmentare), o delimitare prea rigidă a formelor de activitate turistică, menite, în ansamblul lor, să reprezinte o activitate complexă, cu multe implicaţii economice şi sociale.

Turismul particular (privat) a luat proporţii o dată cu dezvoltarea circulaţiei turistice, reprezentând, în zilele noastre, mai mult decât jumătatea întregului volum de activităţi turistice. El decurge din nevoia de odihnă, de vacanţă activă şi, în funcţie de predilecţia pentru folosirea timpului liber şi de scopul principal al deplasărilor, include o gamă variată de manifestări: destindere, agrement, îngrijirea sănătăţii, practicarea sporturilor etc. Turismul particular este, cu preponderenţă, turism pe cont propriu şi, ca atare, este rezervat unei clientele cu venituri relativ ridicate (medii şi peste medii), dacă se are în vedere şi faptul că turismul particular se identifică cu turismul de lux, tocmai datorită acestei particularităţi a cererii turistice, cerere pronunţat individualizată (până la servicii "personalizate") cu exigenţe şi preferinţe sporite faţă de nivelul calitativ şi diversitatea serviciilor.

Turismul social reprezintă o formă a turismului practicat de clasele sociale cu posibilităţi financiare relativ limitate (turismul familial, turism pentru toţi) şi poate fi definit ca ansamblul de activităţi vizând dezvoltarea turismului în cadrul categoriilor socioprofesionale cu venituri modeste.

Aceşti turişti solicită forme ieftine de cazare sau forme de cazare complementare (căsuţe, corturi, cazare la cetăţeni etc), precum şi forme de transport convenabile, corespunzătoare.

O definiţie a turismului social a fost dată şi de W. Hunziker: "acel turism care se caracterizează prin faptul că este practicat de cercuri cu putere de cumpărare mică şi că este facilitat prin prestaţii cu totul speciale, uşor de recunoscut ca atare".

După o altă precizare a profesorului dr. W. Hunziker, turismul social nu trebuie identificat cu turismul de masă, el constituie doar o parte integrantă a turismului de masă, deoarece turiştii sunt recrutaţi din categoriile de populaţie care dispun de venituri modeste, dar se diferenţiază de turismul de masă prin faptul că se adresează unor pături determinate de populaţie, ale căror călătorii în scopuri turistice (pentru odihnă, tratamente balneomedicale etc.) sunt finanţate, parţial sau uneori chiar integral, de sindicate, de casele de asigurări sociale etc, prin măsuri sociale.

Turismul de tineret constituie o formă particulară a turismului social, adresat tinerilor (elevi, studenţi), evidenţiat pentru grija care i se acordă, ţinând seama de scopurile sale instructiv-educative.

Turismul de afaceri şi congrese (reuniuni) reprezintă ansamblul activităţilor de călătorii organizate de întreprinderile economice şi de administraţiile publice pentru personalul lor, cu ocazia deplasărilor în interes profesional, comercial, participărilor la diferite reuniuni, congrese, simpozioane, întruniri, seminarii naţionale sau internaţionale.

Această formă de turism necesită facilităţi adecvate specificului activităţilor de acest gen (reuniuni, afaceri), combinate cu cerinţe pentru serviciile turistice.

Călătoriile de afaceri şi turismul de reuniuni sunt legate de activitatea turistică propriu-zisă prin faptul că participanţii şi persoanele care îl însoţesc, pe lângă scopurile deplasării, utilizează o gamă largă de servicii turistice, oferite de unităţile hoteliere şi de alimentaţie, folosesc mijloace de distracţie şi agrement (de exemplu, participarea la spectacole), de care profită direct şi indirect şi industria turistică, serviciile oferite neputând fi evidenţiate separat de cele prestate de această industrie. Mai trebuie precizat că, în mod obişnuit, participanţii la aceste manifestări petrec o parte din timpul lor de deplasare şi ca turişti propriu-zişi (perioadele pre şi postcongres sau de afaceri). Participanţii sunt interesaţi, în egală măsură, să cunoască cât mai multe despre ţara (zona) pe care o vizitează, de cele mai multe ori luând parte şi la excursiile, cu caracter documentar, oferite de organizatori (aşa numitul "program socio-apllcativ"). Pentru a reţine participanţii şi în perioada de week-end, când, de regulă, iau sfârşit reuniunile, unităţile de cazare, în general cele de confort superior (patru şi cinci stele) care adăpostesc aceste manifestări, practică tarife mai reduse.

Încasările medii pe zi/turist provenite de la participanţii la călătoriile de afaceri şi congrese sunt, de regulă, mai ridicate decât media încasărilor realizate din turismul de masă, o parte din cheltuieli fiind suportate de firmele, instituţiile, sponsorii etc. ai căror reprezentanţi participă la aceste acţiuni.

În acelaşi timp, călătoriile de afaceri şi turismul de congrese nu sunt legate de o anumită sezonalitate determinată, majoritatea acestor manifestări plasându-se în perioadele sezoniere nespecifice pentru turismul de masă, având astfel o contribuţie benefică la creşterea gradului de ocupare a bazei materiale.

Turismul de reuniuni, cunoscut şi sub denumirea de turismul de întruniri, s-a dezvoltat considerabil în ultimele decenii, specialiştii apreciind că numărul reuniunilor va continua să crească în ritmuri susţinute şi în perioadele viitoare. Ponderea cea mai mare în activităţile de reuniuni naţionale şi internaţionale revine continentului european, unde se desfăşoară peste 60% din evenimentele speciale din categoria congreselor şi reuniunilor.

În funcţie de categoria de vârstă şi de ocupaţia turiştilor, formele de turism pot fi grupate în: turism pentru tineret (aşa numiţii turişti "de prima vârstă" sau vârstă formativă), turism pentru populaţia activă (turişti "de a doua vârstă") şi turism pentru "vârsta a treia" (pensionari sau vârsta "retragerii" din activităţile profesionale).

Importanţa acestei grupări constă în faptul că vârsta, sexul, ocupaţia etc. sunt factori care generează diferite cerinţe specifice şi conturează atât gama serviciilor oferite, cât şi programarea calendaristică a acestor servicii în cursul anului, în concordanţă cu perioadele adecvate pentru efectuarea călătoriilor (perioadele vacanţelor şcolare, perioada concediilor plătite etc). în general, călătoriile cu persoanele vârstnice se desfăşoară în perioadele liniştite, în afara vârfurilor de sezon, nefiind legate de alte obligaţii profesionale.

Formele de turism prezentate în diferite clasificări mal pot fi grupate şi din punctul de vedere al momentului şi modului de angajare a prestaţiilor turistice. Sub acest aspect se disting turismul organizat, turismul pe cont propriu (neorganizat) şi turismul mixt sau semiorganizat.

Turismul organizat constituie acea formă de turism în care prestaţiile turistice, serviciile la care apelează turiştii, destinaţia călătoriei, precum şi perioada în care vor fi prestate aceste servicii sunt programate în prealabil pe bază de contracte sau alte angajamente comerciale specifice acestui domeniu de activitate, sub forma unui "pachet de servicii" de tipul "totul inclus", încheiate cu agenţiile de turism care asigură legătura organizată între solicitanţii de servicii şi prestatorii serviciilor asupra cărora s-a convenit.

Turismul pe cont propriu constituie acea formă de turism în care nu are loc o angajare prealabilă a serviciilor, respectiv a destinaţiei călătoriilor şi a perioadei de realizare a lor, cererile pentru serviciile turistice concretizându-se numai la locul de sejur, printr-un apel direct al turistului la unităţile prestatoare de servicii din zona (ţara) vizitată. Această formă de turism (ce constituie debutul activităţii turistice) s-a dezvoltat în urma preferinţelor multor turişti de a călători individual şi nu în grupuri, conjugată cu dorinţa de a călători cu mijloace proprii, tendinţe ce se vor dezvolta şi în viitor.

Evidenţierea în paralel a tendinţelor analizate generează ideea că, în viitor, nu va fi posibilă o delimitare strictă între aceste două categorii de turişti -organizaţi şi pe cont propriu - ofertele agenţiilor de turism căutând să îmbine tot mai mult atât interesele şi preferinţele turiştilor organizaţi, cât şi ale celor pe cont propriu, mai ales în condiţiile extinderii sistemului de rezervare, care permite şi turiştilor individuali să comande şi să beneficieze de serviciile dorite.

Turismul semiorganizat (mixt) îmbină, elemente ale celor două forme de turism prezentate mai sus. în acest caz, o parte din servicii sunt angajate în prealabil, iar altele în momentul efectuării călătoriei.

Delimitarea formelor de turism pe cele trei grupe amintite nu trebuie absolutizată, având un anumit caracter orientativ, vizând în esenţă trăsăturile caracteristice ale fiecăruia dintre ele.

Turismul organizat şi semiorganizat poate fi realizat atât pe grupe de turişti (colective mai mult sau mai puţin omogene, având trăsături comune în ceea ce priveşte scopul călătoriei, al itinerarului, acceptat în cadrul grupului, în funcţie de variantele de itinerarii oferite de organizatorii de voiaj, de durata deplasării şi de nivelul de cheltuieli acceptate pentru serviciile oferite), cât şi de persoane individuale, atunci când turiştii se adresează individual unor agenţii de turism să le organizeze călătoria (inclusiv procurarea biletelor de călătorie, a documentelor de călătorie internaţionale şi a vizelor necesare, rezervarea spaţiilor de cazare etc).

Creşterea considerabilă a circulaţiei turistice internaţionale în perioada postbelică a dus la concentrarea puternică a activităţii turistice organizate şi la crearea unor agenţii de voiaj cu mari posibilităţi financiare şi organizatorice, care au preluat grija organizării călătoriilor pentru un număr considerabil de turişti, asigurându-le o gamă diversificată de destinaţii şi servicii turistice adecvate, alături de avantajele economice pe care le asigură facilităţile de plată, de viză etc, acordate turiştilor ce călătoresc în grupuri organizate, prin intermediul agenţiilor de turism.

Agenţiile de turism depun eforturi considerabile pentru cuprinderea în acţiuni organizate şi semiorganizate a unor noi categorii de persoane, tinzând să lărgească gama itinerarelor şi să diversifice confortul şi serviciile turistice oferite.

O dată cu extinderea şi perfecţionarea mijloacelor de transport de folosinţă personală, ponderea turismului organizat în circulaţia turistică internă şi internaţională, în ţările dezvoltate economic, a scăzut considerabil. în schimb, a luat o amploare tot mai mare turismul pe cont propriu, care deţine, în prezent, o pondere de cea 70% din fluxul turistic al ţărilor vest-europene.

Din analiza evoluţiei turismului în ultimele decenii, cu toată insuficienţa datelor statistice detaliate, se pot desprinde două mari tendinţe caracteristice structurii turismului internaţional: pe de o parte preocupările şi eforturile organizatorilor de voiaj de a cuprinde un număr tot mai mare de călători în circuitele interne şi internaţionale prin formele de turism organizat, iar pe de altă parte tendinţa turiştilor de a călători independent în vacanţă, tendinţă care va evolua şi în continuare.

Interferenţa, mai accentuată, a turismului organizat cu cel pe cont propriu a dus la apariţia unor forme mixte de vacanţă şi la dezvoltarea, în consecinţă, a formelor de turism semiorganizat.

Analizând avantajele turismului organizat şi semiorganizat, se observă că ele se reflectă atât în favoarea turistului, cât şi a agenţiilor de turism.

Este evident că angajarea globală, anticipată, a serviciilor de transport, cazare, masă şi divertisment, presupune o comoditate pentru turişti şl, în acelaşi timp, îi scuteşte de grija (preocupările) în organizarea călătoriei lor. Aceştia au garantate serviciile, deoarece ele au fost dinainte comandate, la nivelul preferat de confort şi tarif. Pe de altă parte, acestora li se asigură obţinerea, cu precădere, a unor servicii speciale (de exemplu: tratamente balneomedicale), la tarife cunoscute anterior şi, în general, mai reduse decât cele oferite la cerere. în acest fel, se dă posibilitatea turiştilor de a-şi gospodări mai bine bugetele personale, dozându-şi preferinţele în limita acestora, de a-şi prevedea cu o mai mare certitudine cuantumul cheltuielilor necesare concediului, toate acestea reprezentând argumente esenţiale la alegerea unei zone, staţiuni etc. ca destinaţie pentru petrecerea vacanţelor.

Pentru agenţiile de turism, formele organizate şi semiorganizate de turism înseamnă asigurarea unei cifre de afaceri relativ certe, în care, cu un volum egal de muncă, se poate obţine o eficienţă sporită a activităţii desfăşurate.

Pentru prestatorii de servicii turistice, servirea turiştilor pe cont propriu se soldează cu încasări medii mai ridicate pe zi/turist şi, totodată, cu posibilitatea de a se capta curiozitatea acestora pentru mai multe servicii complementare, a căror oferire generează, de asemenea, încasări suplimentare. în principiu, se poate aprecia că turistul pe cont propriu este pregătit să facă faţă unor asemenea cheltuieli suplimentare, care sunt aducătoare de încasări sporite pentru prestatorii de servicii turistice, în comparaţie cu realizările din formele turismului organizat.

Manifestarea spontană a cererii turiştilor pe cont propriu se caracterizează printr-o elasticitate mare ca volum, durată, sezonalitate, complexitate, grad de confort etc, ceea ce nu concordă întotdeauna cu oferta turistică, caracterizată printr-o rigiditate accentuată, această ofertă potenţială fiind, deseori, chiar diminuată, datorită necesităţii de a satisface, cu prioritate, cererile turismului organizat sau semiorganizat, în cadrul obligaţiilor asumate anticipat prin contractele şi aranjamentele încheiate.

Toate acestea creează anumite inconveniente pentru turiştii pe cont propriu, ei fiind constrânşi, uneori, să accepte condiţiile oferite, fără suficiente posibilităţi de alegere, ceea ce se poate solda cu vădite manifestări de nemulţumire.

Din punctul de vedere al prestatorilor de servicii turistice, cererile individuale ale turiştilor duc la variaţii sezoniere maxime şi minime de exploatare a bazei materiale foarte pronunţate. în vârfurile de sezon, cu tot efortul depus, cererile nu pot fi satisfăcute întotdeauna integral, îndeosebi în ceea ce priveşte calitatea; în perioadele de extrasezon, în schimb, se înregistrează, de regulă, un grad scăzut de exploatare a obiectivelor turistice, din cauza volumului redus al cererilor. în plus, cererea turiştilor individuali poate deveni incertă în cazul apariţiei unor situaţii conjuncturale nefavorabile sau a unor oferte noi din partea concurenţei, considerate mai atractive, care pot modifica în ultimul moment intenţia turiştilor potenţiali de a vizita o anumită destinaţie.

Aceleaşi aspecte rămân valabile şi în ceea ce priveşte utilizarea mijloacelor de transport şi a celorlalte servicii turistice oferite.

Se poate aprecia însă că toate inconvenientele amintite nu sunt de natură să contracareze avantajele pe care le oferă formele de turism semiorganizat şi pe cont propriu, cu tendinţe permanente de dezvoltare.

2.2. Câmpurile de interferenţă între diferitele forme de turism

Formele de turism se regăsesc în diferite proporţii şi în ţara noastră, şi ele au fost clasificate în funcţie de criteriile ce caracterizează cererea turistică (aceasta putând fi localizată în funcţie de timp, spaţiu, solvabilitate etc). Desigur, aceste criterii de clasificare nu sunt exclusive, ci, din contră, congruente.

In această ordine de idei, pentru a se putea determina liniile direcţionale ale promovării cu precădere a diferitelor forme de turism, trebuie să se ţină seama şi de afinităţile (coincidenţele) între aceste forme de activitate turistică.

Câmpurile de interferenţă (de congruenţă) devin şi mai pregnante dacă se analizează diversele forme de turism în interdependenţa lor (de exemplu: turismul de circulaţie sau itinerant poate fi de agrement sau de circumstanţă; turismul sezonier poate fi de odihnă, de cură, de tratament sau turism sportiv; turismul de vară poate fi sezonier, de odihnă, de sfârşit de săptămână etc; turismul sportiv poate fi de vară sau de iarnă etc).

Studierea interferenţei diferitelor forme de turism şi a fluxurilor turistice a dat naştere unor discipline derivate. Astfel, a apărut, de exemplu, geografia recreerii (geografia turismului), ca o disciplină derivată a geografiei. Combinată cu alte ramuri ale geografiei, pe care se bazează de altfel (geografia fizică, economică etc), geografia turismului studiază raporturile dintre om şi mediu, căutând să desprindă interdependenţa esenţială între complexitatea factorilor naturali şi cei creaţi de mâna omului, care caracterizează patrimoniul turistic într-o etapă considerată şi care determină orientarea, volumul, intensitatea, durata etc. a fluxurilor turistice în contextul geografic al micro sau macrozonei turistice analizate. Concluziile desprinse pot servi la stabilirea liniilor directoare de dezvoltare a industriei turistice în perspectiva unor perioade viitoare.

Pentru exemplificare, în cele ce urmează, sunt prezentate unele interferenţe între diferitele forme de turism:

De sejur: de vară (pentru soare); de iarnă (pentru sporturi); de repaus (odihnă în diferite perioade dintr-un an).

Sezonier: de iarnă (pentru soare); de iarnă (pentru zăpadă) de vară; de repaus sportiv.

Itinerant: de agrement de circumstanţă.

Agrement: itinerant particular.

Circumstanţial: particular de agrement.

De iarnă: rezidenţial sezonier; de repaus (odihnă); sportiv.

Repaus: sezonier de iarnă (pentru odihnă); de vară.

Sportiv: de vară; de iarnă etc

În funcţie de aceste câmpuri de interferenţă se stabilesc - pentru fiecare formă de turism - produsele turistice şi serviciile adecvate, respectiv, măsurile de promovare. Mai concret, se selectează acele argumente promoţionale care se apreciază că vor stimula turiştii potenţiali în alegerea acelei formule de vacanţă în măsură să corespundă, cât mai mult, preocupărilor ior predirecţionate (hobby) pentru timpul liber.

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII TURISTICE

Atribut al managementului modern, organizarea este înţeleasă, la modul general, ca „un ansamblu de măsuri, forme, metode şi tehnici, având caracter social-economic şi tehnico-organizatoric destinate realizării unui scop bine definit"1. Cel mai adesea, organizarea este privită ca o funcţie a conducerii ştiinţifice a întreprinderii şi, respectiv, a proceselor sale componente - de producţie, de muncă etc. Cu toate acestea, ea are şi o accepţiune largă cu referire la sfera macroeconomică, al cărei conţinut vizează crearea cadrului adecvat pentru desfăşurarea diferitelor activităţi. Organizarea presupune, în acest context, un proces de ordonare a componentelor unui domeniu de activitate, precum şi stabilirea unor relaţii între aceste componente, astfel încât să se asigure funcţionarea optimă a întregului.

Abordată la nivel macroeconomic şi particularizată la sfera turismului, organizarea activităţii urmăreşte, în primul rând, sincronizarea şi corelarea acestui domeniu cu celelalte ramuri ale economiei, integrarea turismului în sistemul funcţional unitar al economiei, în strategia generală a dezvoltării. Mai mult, în condiţiile globalizării vieţii economico-sociale, se poate vorbi chiar de o corelare cu evoluţiile turismului la scară mondială. In al doilea rând, organizarea este sinonimă cu un ansamblu de măsuri (legislative, organizatorice, administrative etc), capabil să construiască un cadru propice derulării călătoriilor. în sfârşit, structurile organizatorice, verigile sistemului, atribuţiile acestora, natura relaţiilor dintre ele -trebuie să oglindească specificitatea activităţii turistice, modalităţile concrete în care principiile şi criteriile generale ale managementului îşi găsesc reflectarea în acest sector.

3.1. Coordonate ale organizării turismului

Turismul, ca oricare alt domeniu de activitate, are nevoie - pentru a evolua unitar, coerent, fără convulsii, eficient - de un cadru instituţional corespunzător, un ansamblu de verigi cu atribuţii bine definite, un sistem de relaţii funcţionale între acestea, un sistem informaţional adecvat etc. Pe de altă parte, particularităţile sale, exprimate de sfera largă de cuprindere, conţinutul eterogen, dinamismul înalt, dependenţa de alte sectoare ale economiei, numărul mare de participanţi la realizarea şi comercializarea vacanţelor ş.a., imprimă trăsături specifice organizării turismului. Astfel, acest proces ar trebui să includă, în opinia a numeroşi specialişti, probleme referitoare la:

- structurile organizatorice,

- formele de integrare,

- rolul statului şi chiar

- lanţul de distribuţie a produselor turistice.

Diversitatea activităţilor componente ale industriei turismului se reflectă în varietatea celor implicaţi în organizarea şi derularea propriu-zisă a călătoriilor. Aceştia pot fi din sectorul public sau privat, societăţi comerciale sau asociaţii profesionale, organisme cu arie de activitate locală (regională), naţională sau internaţională etc. Ca urmare, în organizarea activităţii turistice pot fi identificate :

- organizaţii sectoriale - specializate pe verigi ale lanţului de distribuţie a produsului turistic, ca, de exemplu: întreprinderi hoteliere, de alimentaţie, de transport, agenţii de voiaj, touroperatori, dar şi centre de formare profesională, birouri de promovare ş.a.;

- organizaţii pe destinaţii, respectiv pe staţiuni turistice, pe zone geografice sau administrativ-teritoriale; ele au ca obiective încurajarea cooperării între diferitele societăţi de turism şi coordonarea activităţii într-un anumit spaţiu, precum şi acţiuni comune de promovare a turismului;

- organizaţii ale turismului privit ca un întreg, pe plan naţional sau la scară mondială, având atribuţii în studierea şi previzionarea fenomenului turistic, în elaborarea strategiilor şi politicilor în domeniu.

Între aceste organisme se desfăşoară relaţii de cooperare dar şi de subordonare; de asemenea, nu de puţine ori, aria lor de activitate se intersectează. Se poate vorbi, în aceste condiţii, de existenţa unui sistem de organizare a activităţii turistice, structurat pe trei trepte (vezi fig. 4.1.):

♦ organismul central, coordonator

♦ organismul local (regional)

♦ organizaţii sectoriale

Un astfel de model cunoaşte adaptări la condiţiile proprii fiecărei ţări; ele se referă la prezenţa unuia sau mai multor sisteme, la existenţa celor trei trepte sau a numai două, la atribuţiile fiecărei verigi, la relaţiile dintre ele. De asemenea, interesant de menţionat este şi faptul că, adesea, organizarea la nivel naţional este pusă în corespondenţă cu organismele internaţionale şi structura acestora. De exemplu, o companie aeriană naţională, care este o organizaţie sectorială, poate face parte dintr-o structură internaţională, cum este IATA, fiind dublu subordonată: organismului internaţional şi celui intern, de transport şi/sau turism.

Fig. 3.1. Schema generală de organizare a turismului

Pornind de la această schemă, în majoritatea ţărilor, activitatea turistică este coordonată pe plan naţional de un organism central, cu atribuţii mai largi sau mai restrânse, în funcţie de nivelul de dezvoltare a turismului şi importanţa acestuia în economie, de experienţa în domeniu, dar şi de modul de structurare a economiei (număr de ministere, sfera de cuprindere a acestora etc).

Aceste organisme centrale, administraţia naţională în opinia unor autori, îmbracă una din formele1:

♦ minister de sine stătător sau departament public, direcţie sau directorat, secretariat în cadrul unor ministere cu structură mai complexă (al Industriei şi Comerţului, al Turismului şi Comerţului, al Afacerilor Economice, al Transporturilor şi Turismului etc); o astfel de situaţie se întâlneşte în cele mai multe ţări, între care Anglia, Portugalia, Spania, Franţa, Italia, Turcia, ţările est-europene;

♦ comisie sau comisariat în Belgia, Liban;

♦ oficiu guvernamental în Grecia, Maroc;

♦ organizaţie semiguvemamentală, cu atribuţii mai restrânse, în principal în statele federale dar şi în altele: Austria, Elveţia, Danemarca, Finlanda, Norvegia.

Indiferent de forma administrativă, aceste organisme reprezintă, într-o măsură mai mare sau mai mică, statul şi au rol de:

- coordonare a activităţii turistice în plan naţional,

- elaborare a strategiei de dezvoltare a turismului, - îndrumare şi control a agenţilor economici specializaţi,

- promovare a turismului pe plan intern şi internaţional,

- formare profesională,

- reprezentare în organismele internaţionale etc.

Colectivităţile (organismele) locale, considerate de unii autori tot ca reprezentanţi ai administraţiei naţionale, au în multe ţări un rol deosebit în organizarea şi dezvoltarea turismului. Ele beneficiază de o structură independentă, uneori în trepte (departamente regionale, comitete, oficii), dispun de autonomie funcţională, au bugete proprii şi atribuţii în coordonarea activităţii, dar, mai ales, în promovarea turismului din zonele respective.

Organizaţiile sectoriale sunt cele mai numeroase şi îmbracă, cel mai adesea, forma societăţilor comerciale; pot fi însă şi asociaţii profesionale sau organisme cu vocaţie socială. Tipologia lor este foarte diversă, rezultat al activităţii pe care o desfăşoară. Totodată, din punct de vedere organizatoric, ele pot funcţiona independent sau se pot asocia, pot fi cu rază de activitate locală, naţională sau chiar internaţională. Aceste organizaţii sunt prestatorii nemijlociţi de servicii, producătorii direcţi de vacanţe, fapt pentru care sunt considerate veriga de bază a aparatului turistic; ele se află într-o relaţie de subordonare, în sens larg, faţă de organizaţiile locale sau centrale ale activităţii turistice.

De regulă, abordările cu privire la organizarea turismului se limitează la evidenţierea primelor două trepte (centrală şi locală), subliniindu-se rolul lor de coordonare şi promovare. Câteva exemple sunt edificatoare în acest sens.

3.2. Forme de integrare a activităţii turistice

Producătorii de vacanţe se prezintă, aşa cum s-a văzut, într-o gamă foarte diversă din punctul de vedere al conţinutului serviciului oferit, formei de organizare, statutului, mărimii, razei de acţiune etc. Ca atare, ei sunt specializaţi, realizarea unor produse complexe impunând o conlucrare a acestora. Totodată, pe măsura diversificării ofertei de vacanţe, are loc o adâncire a specializării producătorilor, paralel cu sporirea numărului celor implicaţi în organizarea şi desfăşurarea unei călătorii, ceea ce accentuează nevoia de cooperare a acestora.

Pe de altă parte, specificul activităţii turistice, exprimat de prezenţa în proporţie mare a muncii vii, de necesitatea adaptării vacanţelor la gusturile şi preferinţelor individuale etc, imprimă acesteia un caracter artizanal. Ca urmare, piaţa producătorilor de vacanţe este dominată de întreprinderi mici şi mijlocii şi fărâmiţată între diferiţi prestatori de servicii.

Dar, şi în turism, ca în oricare alt domeniu, competiţia este foarte strânsă, iar întreprinderile de mici dimensiuni sunt cele mai vulnerabile. în acest context şi întrucât economiile de scală s-au dovedit soluţii eficiente în condiţiile accentuării concurenţei, pe piaţa turistică a apărut şi se manifestă, mai intens după 1980, tendinţa de integrare a organizatorilor de vacanţe, de concentrare pe diferite domenii componente ale activităţii.

Integrarea activităţii turistice, respectiv a prestatorilor de servicii, prezintă o serie de avantaje, specifice economiilor de scală, esenţiale pentru supravieţuire în condiţiile concurenţei; între acestea pot fi menţionate: acordarea unor facilităţi de plată turiştilor, ca urmare a costurilor mai reduse de producţie, asigurarea perfecţionării permanente a forţei de muncă, organizarea de compartimente de marketing şi vânzări cu angajarea unor specialişti în domeniu, susţinerea unor campanii promoţionale de anvergură, realizarea unor studii de piaţă etc.

În practica turistică internaţională se întâlneşte o gamă variată de forme de integrare. O modalitate sugestivă de grupare a lor este redată în figura 3.2.

- grupurile cu obiect limitat - lanţul voluntar

de activitate - sistemul franchising

(franşiza)

Forme de integrare

- asociaţiile profesionale

şi/sau sindicate

- concentrarea/integrarea - concentrarea orizontală

propriu-zisă (lanţul integrat)

- concentrarea verticală

- conglomeratul

Fig. 3.2. Forme de integrare în turism

Grupurile cu obiect limitat de activitate sunt asocieri voluntare de societăţi comerciale sau organizaţii cu scop nelucrativ, având ca principal obiectiv promovarea propriilor interese pe o piaţă, în relaţiile cu guvernul sau cu alţi parteneri. Specific acestor forme de asociere este faptul că participanţii îşi păstrează independenţa juridică şi financiară şi că, în anumite condiţii, pot părăsi înţelegerea respectivă. Acest gen de