ASE BUCUREŞTIFACULTATEA DE FINANŢE, ASIGURĂRI, BĂNCI ŞI BURSE DE

VALORICENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT DESCHIS LA DISTANŢĂ – DEVA

ANALIZA CHELTUIELILOR PUBLICE

ŞI A EFICIENŢEI ACESTORA

STUDII COMPARATIVE

Coordonator:

Student:

2005

CUPRINS

1. INTRODUCERE.......................................................................................................................12. CHELTUIELILE PUBLICE.....................................................................................................2

2.1. Definire___________________________________________________________22.2. Clasificaţia cheltuielilor publice________________________________________32.3. Nivelul chletuielilor publice___________________________________________52.4. Detalierea informaţiilor referitoare la tipurile de cheltuieli publice_____________72.5. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice____________________152.6. Analiza teoretică a creşterii cheltuielilor publice__________________________17

3. ABORDAREA TEORETICĂ A EFICIENŢEI CHELTUIELILOR PUBLICE....................233.1. Semnificaţia eficienţei cheltuielilor publice______________________________233.2. Cadrul conceptual privind eficienţa cheltuielilor publice____________________243.3. Orientări moderne privind eficienţa cheltuielilor publice___________________28

3.3.1. Eşecul pieţei şi externalităţile.......................................................................31

3.4. Teoria surplusului consumatorului în abordarea eficienţei sociale a cheltuielilor publice 33

3.4.1. Formarea surplusului consumatorului..........................................................34

3.4.2. Analiza surplusului consumatorului şi teorema lui Hicks-Kaldor privind

compensarea socială a utilităţilor...........................................................................................35

3.5. Analiza cost – beneficiu - metodă de evaluare a cheltuielilor publice pe baza criteriului eficienţei_____________________________________________________________38

3.5.1. Analiza cost-beneficiu – o alternativă a metodelor moderne de analiză a

eficienţei cheltuielilor publice...............................................................................................38

3.5.2. Conceptele şi instrumentele de lucru ale analizei cost – beneficiu..............39

3.5.3. Analiza cost – beneficiu (ACB) şi externalităţile.........................................42

3.5.4. Folosirea preţurilor umbră pentru eliminarea deficienţelor preţurilor pieţei44

4. ANALIZA CHELUTIELILOR PUBLICE ŞI A EFICIENŢEI ACESTORA ÎN AUSTRIA.474.1. Nivelul, structura şi evoluţia cheltuileilor publice_________________________474.2. Eficienţa cheltuielilor publice în Austria________________________________505. ANALIZA CHELTUIELILOR PUBLICE ŞI A EFICIENŢEI ACESTORA ÎN

MAREA BRITANIE..................................................................................................................555.1. Nivelul, structura şi evoluţia cheltuileilor publice_________________________555.2. Eficienţa cheltuileilor publice în Marea Britanie__________________________59

6. ANALIZA CHELUTIELILOR PUBLICE ŞI A EFICIENŢEI ACESTORA ÎN ROMÂNIA63

6.1. Nivelul, structura şi evoluţia cheltuileilor publice_________________________636.2. Eficienţa cheltuielilor publice în România_______________________________67

7. CONCLUZII...........................................................................................................................71

1

1. INTRODUCERE

Dezbaterile economice cu privire la mărimea şi rolul cuvenit statului este

universală, de la Adam Smith încoace. Cu toate acestea, măsurarea nivelului, evoluţiei şi

eficienţei cheltuielilor publice reprezintă o problemă empirică destul de delicată,

deoarece necesită date care, la nivel internaţional, sunt încă insuficiente. Aceleaşi motive

le fac, însă, de interes la momentul actual.

În ceea ce urmează, ne propunem să studiem comparativ cheltuielile publice şi

eficienţa acestora la nivelul a trei state europene, şi anume Austria, Marea Britanie, şi,

bineînţeles, România. Alegerea nu este aleatoare, deoarece ne propunem să comparăm

trei „sisteme” de management public: sistemul germanic, care se aplică şi în Austria,

sistemul anglo-saxon, care se aplică în Marea Britanie, şi sistemul românesc, de inspiraţie

franceză. Pentru fiecare dintre cele trei state se analizează situaţia cheltuielilor publice

pentru aceeaşi perioadă.

2

2. CHELTUIELILE PUBLICE

2.1. DEFINIRE

Componentă a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, cheltuielile publice

reprezintă etapa următoare constituirii fondurilor publice şi se referă la distribuirea

resurselor băneşti către diferite obiective sociale sau economice (reglementate de către

programe guvernamentale).

,,Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se

manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia

utilizării şi repartizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor

acestuia”1.

Aceste cheltuieli vizează diverse plăţi pentru atingerea obiectivelor conforme

politicii statului (servicii publice generale, acţiuni socio-culturale etc.). În funcţie de

destinaţia lor, se poate vorbi despre cheltuieli publice (cheltuielile publice) care consuma

definitiv o fracţiune a PIB (plătire curente de instituţiile publice) şi despre cheltuieli

publice care reprezintă o avansare de PIB (exprimă contribuţia statului la producerea

brută de capitol de natură materială sau nematerială).

Din perspectiva domeniului în care sunt realizate cheltuielile publice, putem

afirma că acestea conţin în structura lor:

a) cheltuieli publice efectuate de administraţiile publice centrale de stat;

b) cheltuieli publice ale colectivităţilor locale;

c) cheltuieli publice finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat;

d) cheltuieli publice ale organismelor internaţionale.

Cheltuielile publice totale reprezintă suma cheltuielilor efectuate de tipurile

diverse de administraţii publice. Cheltuielile publice totale, neconsolidate, pot fi

exprimate matematic cu ajutorul relaţiei:

1 Iulian Văcărel şi colectiv – Finanţe publice, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2002, pag. 1473

Cheltuielile publice totale consolidate cuprind: cheltuieli publice ale administraţiei

publice centrale (finanţate de la bugetul de stat, din fondurile securităţii sociale şi fonduri

speciale), plus cheltuieli publice ale subdiviziilor politice şi administrative intermediare,

plus cheltuieli publice ale autorităţilor supranaţionale. Relaţia matematică de determinare

a cheltuielilor publice totale consolidate este:

Trebuie făcută o distincţie clară între cheltuielile publice şi cele bugetare, acestea

din urmă fiind o subcategorie. Cheltuielile publice cuprind în sfera lor: cheltuieli

bugetare, cheltuieli din fonduri cu destinaţie specială, cheltuieli extrabugetare şi cheltuieli

efectuate din bugetul trezoreriei publice.

2.2. CLASIFICAŢIA CHELTUIELILOR PUBLICE

Clasificaţia cheltuielilor publice se face pe mai multe criterii:

clasificaţia administrativă – pe criteriul instituţiilor prin intermediul cărora se

efectuează cheltuieli publice (ministere, instituţii publice autonome, unităţi

administrativ teritoriale etc.).

clasificaţia economică – pe două criterii: al scopului în care sunt efectuate plăţile

(cheltuieli publice curente sau de funcţionare şi cheltuieli publice de capital sau de

investiţii); al existenţei sau nu a unei contraprestaţii (cheltuieli publice ale

serviciilor publice, numite şi administrative şi cheltuieli publice de transfer).

clasificaţia funcţională – pe criteriul sectoarelor de activitate către care sunt

repartizate resursele financiare publice (a) în domeniul social: învăţământ,

sanitare, ocrotire socială etc.; b) în domeniul cercetării; c) în domeniul economic

(investiţii, acordarea de subvenţii şi facilităţi; d) în domeniul apărării şi siguranţei

naţionale; e) în domeniul administrativ public central şi local; f) în ceea ce

priveşte dobânzile aferente datoriei publice).

clasificaţia financiară

o pe criteriul momentului efectuării şi a efectului avut de acestea (cheltuielile

publice definitive caracterizate prin faptul că se finalizează cu plăţi la

scadenţe ferme, certificând lichidarea totală a angajării statului pentru

4

efectuarea cheltuielilor prevăzute în buget; cheltuieli publice temporare:

majoritatea sunt operaţiuni de trezorerie urmate de plăţi cu scadenţe certe;

cheltuieli publice virtuale: pe care statul le va realiza în anumite condiţii

doar);

o şi pe criteriul forme de manifestare (cu/ fără contraprestaţie; definitive/

provizorii; speciale/ globale)

clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în reproducţia socială – pot fi:

cheltuieli publice negative (reale) şi cheltuieli publice pozitive (economice)

clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale O.N.U. – pe criteriile:

a) funcţională (cheltuielile publice sunt împărţite în cheltuieli pentru: servicii

publice, apărare, educaţie, sănătate, securitate socială, locuinţe şi servicii

comunale, recreaţie, cultură şi religie, acţiuni economice, alte scopuri)

b) economică (cheltuielile publice reprezentând un consum final şi

cheltuielile publice în scopul formării brute de capital)

În România, legea bugetului de stat prevede o clasificaţie în conformitate cu cea

utilizată de O.N.U.

Astfel, cheltuielile publice se împart după criteriul economic în:

o cheltuieli curente (de personal, de materiale şi servicii, subvenţii, prime,

transferuri, dobânzi aferente datoriei publice, rezerve);

o cheltuieli de capital

o împrumuturi acordate (pentru finalizări de obiective stabilite prin

convenţii, pentru creditarea agriculturii, pentru acoperirea arieratelor către

RENEL şi ROMGAZ).

o rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite externe şi

interne

După criteriul funcţional, cheltuielile publice se împart în:

o servicii publice generale

o apărare, ordine publică şi siguranţă naţională

o social-culturale

o servicii şi dezvoltare publică, locuinţe mediu şi ape

o acţiuni economice

o alte acţiuni

5

o transferuri

o împrumuturi acordate

o plăţi de dobânzi şi alte cheltuieli aferente datoriei publice

o fonduri de rezervă

2.3. NIVELUL CHLETUIELILOR PUBLICE

Nivelul cheltuielilor publice poate fi privit din perspectiva statică (structură de la

un anumit moment) sau dinamica (ca evoluţie temporară) şi poate fi analizat urmărind

indicatorii:

- volumul cheltuielilor publice,

- ponderea cheltuielilor publice în PIB,

- volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe un locuitor.

La nivel internaţional, cel mai utilizat indicator este pondere cheltuielilor publice în

Produsul Intern Brut, a cărei evoluţie o redăm mai jos, pentru principalele ţări membre OECD.

Tabel 1.1

Cheltuieli publice totale în PIB în principalele ţări din G7 şi din zona euro % din PIB  1985 1990 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

Statele Unite ale Americii 36,5 36,6 36,5 36,1 34,9 34,2 33,8 33,7 34,6 35,3 35,7 35,2 35,2Japonia 31,0 31,7 35,8 36,3 35,1 36,1 37,7 38,2 37,7 38,2 37,7 36,9 36,6Germania 46,3 44,5 49,4 50,3 49,3 48,8 48,7 45,7 48,3 48,5 48,9 48,2 47,1Franţa 53,3 50,7 55,1 55,4 54,9 53,7 53,5 52,5 52,5 53,4 54,5 53,8 53,4Italia 50,9 54,4 53,4 53,2 51,1 49,9 48,9 46,9 48,7 48,0 48,9 48,7 49,0Marea Britanie 45,9 42,2 44,6 42,7 41,0 39,8 39,2 37,0 40,3 40,9 42,6 42,6 43,3Canada 48,3 48,8 48,5 46,6 44,3 44,4 42,5 41,0 41,4 40,6 40,1 40,1 39,9Media aferentă ţărilor din G7 44,6 44,1 47,8 45,8 44,4 43,9 43,5 42,2 43,4 43,6 44,1 43,6 43,5Australia 40,0 36,2 39,1 38,2 37,1 36,8 35,7 35,6 37,1 36,3 36,4 36,2 36,2Austria 54,7 53,1 57,1 56,6 53,9 54,0 54,0 52,3 51,6 51,3 51,2 50,5 50,2Belgia 59,8 53,4 52,9 53,0 51,4 50,7 50,1 49,4 49,5 50,5 51,4 49,9 50,0Republica Cehă — — 57,2 45,5 45,0 46,0 45,9 46,1 47,3 49,9 50,8 50,6 50,2Danemarca 57,3 57,0 60,3 59,8 58,0 57,6 56,3 54,9 55,3 55,8 56,1 55,7 54,7Finlanda 47,0 48,6 59,6 59,7 56,4 52,8 52,1 49,1 49,2 50,1 50,6 50,9 50,2Grecia 47,0 50,2 51,0 49,2 47,8 47,8 47,6 49,9 47,8 46,8 47,2 47,4 47,1Ungaria — — 56,9 53,9 51,8 52,8 50,0 48,0 48,5 53,4 50,1 50,6 49,9Islanda 38,6 42,4 43,8 43,3 41,7 42,4 43,5 43,2 44,1 46,2 47,9 46,5 45,3Irlanda 54,0 43,3 41,5 39,6 37,2 35,0 34,6 32,1 33,8 33,3 35,2 35,8 35,8Coreea de Sud 19,8 18,5 19,5 20,5 21,2 23,5 22,5 22,0 24,0 22,2 24,3 24,2 23,9Luxemburg — 43,2 45,5 45,6 43,3 42,0 41,3 38,5 39,1 44,3 46,9 46,6 47,2Olanda 57,3 54,8 51,4 49,6 48,2 47,2 46,9 45,3 46,6 47,5 48,9 47,7 46,9Noua Zeelandă — 53,3 41,9 41,0 41,6 42,9 41,4 40,2 39,0 38,6 38,5 38,7 38,5Norvegia 46,0 52,8 51,6 49,2 47,3 49,7 48,3 43,4 44,8 47,6 48,4 47,6 47,6

6

Polonia — — 49,4 48,7 48,1 46,4 46,1 44,5 45,3 45,9 46,2 46,6 46,0Portugalia 40,8 42,1 45,0 45,8 44,8 44,1 45,3 45,2 46,3 46,1 47,9 47,0 46,2Republica Slovacia — — 54,1 61,5 65,0 61,9 59,2 63,6 54,3 49,5 46,6 44,7 43,4Spania 43,1 43,4 45,0 43,7 41,8 41,4 40,2 40,0 39,6 39,9 39,5 39,3 39,1Suedia 63,7 60,7 67,6 65,2 62,9 60,7 60,3 57,3 57,0 58,2 58,2 58,3 57,9Media pentru ţările din zona euro 49,5 48,5 50,6 50,1 48,3 47,3 46,9 45,6 46,1 46,6 47,6 47,2 46,9Media pentru ţările membre UE dinainte de 2004 49,6 49,4 52,0 51,3 49,5 48,4 47,9 46,4 47,0 47,6 48,5 48,2 47,9Media pentru ţările membre OECD 40,6 40,1 42,1 41,7 40,5 40,1 39,8 39,0 39,9 40,3 40,7 40,3 40,1

Sursa: Tabela anexă 25, OECD (2004), Prognoza Economică, Nr. 75, Iunie

Structura cheltuielilor publice este studiată conform clasificărilor folosite de

fiecare stat în parte (cea mai importantă fiind cea economică şi cea funcţională).

Stabilirea structurii cheltuielilor publice ajută la determinarea diferenţelor de politică

financiară dintre ţările dezvoltate, în curs de dezvoltare şi cele în tranziţie, precum şi

evoluţia în timp a ponderilor acordate diverselor categorii de cheltuieli publice în acelaşi

stat.

Dinamica cheltuielilor publice are în vedere modificarea a şase indicatori:

creşterea nominală şi cea reală a cheltuielilor publice;

schimbarea raportului cheltuielilor publice în PIB;

schimbarea volumului mediu al cheltuielilor publice pe cap de locuitor;

schimbarea structurii cheltuielilor publice;

corelaţia dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB;

elasticitatea cheltuielilor publice raportată la PIB .

Factorii de influenţă asupra creşterii cheltuielilor publice sunt de natură:

demografică (modificări ce au loc în numărul şi structura populaţiei ce ar

trebui să determine adaptări corespunzătoare în ponderea cheltuielilor

publice);

economică (ce vizează în mod special funcţia statului de redistribuire a

resurselor financiare publice după criteriul eficienţei şi echilibrului);

socială (se referă la funcţia de armonizare a veniturilor medii individuale

aparţinând diferitelor categorii sociale);

legaţi de urbanizare (favorizează creşterea cheltuielilor publice);

militară (cresc cheltuielile publice în eventualitatea unor conflicte armate);

7

istorică (perpetuarea în timp a unor probleme ca datoriile publice moştenite

de la un regim politic la altul sau ca inflaţia);

politică (se referă la complexitatea funcţiilor statului);

2.4. DETALIEREA INFORMAŢIILOR REFERITOARE LA TIPURILE DE

CHELTUIELI PUBLICE

A. Cheltuielile publice destinate acţiunilor social-culturale. Acest tip de

cheltuieli îşi au originea recentă în ideologia politico-economică intervenţionistă, apărută

în America după cel de-al doilea război mondial, aşa numita doctrină a statului

bunăstării. Obiectivele autorităţii publice într-un astfel de stat sunt: asigurarea unui venit

minim, susţinerea cetăţenilor în situaţii defavorizante (cum ar fi boala, bătrâneţea,

şomajul, handicapul), garantarea unui nivel de trai bun pentru întreaga populaţie, în

raport cu o anumită listă de servicii şi minimalizarea efectelor unor evenimente ce

implică riscuri sociale. Aceste servicii sunt puse la dispoziţia membrilor societăţii în mod

gratuit sau la un preţ mic, ori sunt acordate alocaţii, pensii, ajutoare ş.a. indemnizaţii prin

intermediul cărora populaţia să-şi poată permite un standard de viaţă decent. În ţările

dezvoltate, pentru asigurarea acestor facilităţi se cheltuieşte până la 50% din venitul

naţional.

Cheltuielile publice destinate acţiunilor de natură socio-culturală cuprind de

obicei: sănătate, învăţământ, cultură şi sport, acţiuni dedicate tineretului, securitate

sau protecţie socială. În ceea ce priveşte România, cheltuielile publice socio-culturale

vizează domeniile următoare:

1. învăţământ

2. sănătate

3. cultură, religia şi tineretul

4. asistenţa socială (alocaţii, pensii, ajutoare, alte îndemnizaţii)

5. ajutorul de şomaj

6. alte cheltuieli publice socio-culturale

7. pensia suplimentară

Resursele de finanţare pentru cheltuielile cu acţiuni socio-culturale pot fi de natură

internă sau externă, publică sau privată, după cum urmează:

8

1. fonduri bugetare (ale statului, regiunilor, provinciilor),

2. cotizaţii ale unor persoane fizice / juridice (f. asigurărilor sociale, pentru şomaj);

3. fonduri proprii ale organizaţiilor publice / private (pentru finanţare traininguri);

4. veniturile instituţiilor social-culturale din activităţi specifice;

5. veniturile populaţiei (din taxe),

6. fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ (O.N.G-uri, instituţii de caritate etc.);

7. finanţări externe (rambursabile şi nerambursabile, oferite de organizaţii ca:

UNICEF, UNESCO, Banca Mondială etc.).

1) Cheltuielile publice pentru învăţământ trebuie să urmărească o dezvoltare a

educaţiei publice în concordanţă cu cerinţele contextului economico-social pentru a

contribui în cât mai mare măsură la progresul societăţii. Factorii care determină politica

financiară în învăţământ sunt: demografici (structura specifică a populaţiei), economici

(cererea pentru forţa de muncă calificată şi adaptarea inovaţiilor tehnologice de ultimă

oră şi nu numai), politici (principiile ideologice pe care se bazează stabilirea politicii

şcolare). Structura sistemului de învăţământ diferă de la o ţară la alta, conform tradiţiei

statelor respective însă aici va fi preluată împărţirea realizată de UNESCO în învăţământ:

preşcolar, primar, secundar, superior.

Cheltuielile publice bugetare pentru învăţământ sunt canalizate în cea mai mare parte

către ministerul corespunzător – Ministerul Învăţământului / Educaţiei – dar şi către alte

ministere care urmăresc să instruiască în domeniul specific lor cadre competente

(Ministerul Apărării, Ministerul de Interne etc.). Cheltuielile publice pentru învăţământ

pot fi privite şi din perspectiva conţinutului lor economic; în acest caz putem vorbi de:

cheltuieli curente (de funcţionare şi întreţinere);

cheltuieli de capital (înzestrarea şi construirea unităţilor de învăţământ).

2) Cheltuielile publice pentru sănătate reprezintă un punct de interes social pentru

faptul că sănătatea generală a membrilor societăţii înseamnă bunăstare fizică şi mentală,

condiţii esenţiale ce facilitează dezvoltarea socială. Acest tip de cheltuieli înregistrează la

nivel mondial o tendinţă crescătoare (ţările dezvoltate alocă între 5,5–10,5% din PIB, cele

în curs de dezvoltare ating niveluri uneori foarte scăzute, sub 1%). Cheltuielile publice

din acest sector se împart în cheltuieli curente (salarii, materiale de laborator,

medicamente etc.) şi cheltuieli cu caracter de investiţii (construcţia şi utilarea unităţilor).

Având în vedere scopul special pe care şi-l propun aceste cheltuieli publice, serviciul

9

sănătăţii publice nu poate fi tratat doar ca o afacere condusă după legile pieţei – relaţia

dintre cerere şi ofertă având în acest caz mai degrabă o dimensiune umanitară.

Sistemele de cheltuieli publice pentru sănătate cunosc diferenţe de organizare în

fiecare ţară, în privinţa ponderii instituţiilor de stat sau private, dar ceea ce este comun

este faptul că ele urmăresc îmbunătăţirea calităţii vieţii indivizilor.

Sursele din care se obţine finanţarea sistemului de sănătate sunt fondurile

bugetare, cotizaţiile de asigurări de sănătate, fonduri speciale pentru sănătate, resurse ale

populaţiei care au fost cheltuite în ipostaza de pacienţi, ajutor din exterior (OMS, Crucea

Roşie etc.).

3) Cheltuieli publice pentru cultură, culte, activitate sportivă şi tineret

contribuie la educarea spirituală estetică, morală a populaţiei prin activităţi artistice,

culte, sportive sau divertisment.

Aceste cheltuieli finanţează instituţii cu obiective cultural – artistice (edituri,

muzee, patrimoniu cultural, biblioteci cinematografe, teatre etc.) care produc fie bunuri

materiale dar de valoare spirituală, fie servicii de valoare spirituală. Preţul acestor

produse poate fi suportat în totalitate de către stat sau doar parţial prin subvenţionare.

Finanţarea se face din resurse bugetare integral, din venituri extrabugetare şi alocaţii de la

buget, din venituri extrabugetare în totalitate, (pentru instituţiile care se pot autoîntreţine

prin activitatea economică desfăşurată), din fonduri extrabugetare (de exemplu: Fondul

Cinematografic Naţional, Fondul Cultural Naţional). Nu trebuie uitate nici sponsorizările,

deosebit de avantajoase pentru cel care le primeşte – el neavând altă obligaţie decât aceea

de a declara deschis numele sponsorilor săi.

Cheltuielile publice din această categorie finanţează de asemenea activitatea

religioasă a cultelor recunoscute de stat (salarii pentru slujitorii bisericii) şi pe cea

sportivă şi de tineret (în proporţie de 75% în România).

4) Cheltuieli publice pentru securitatea socială înglobează următoarele tipuri de

cheltuieli: alocaţii, pensii, indemnizaţii, ajutoare în anumite condiţii pe care persoanele ce

le primesc trebuie să le îndeplinească. Ele sunt menite să elimine cât mai mult posibil

efectele riscurilor fizice, economice şi sociale ce planează asupra vieţii fiecărui membru

al societăţii. Caracteristicile principale ale actualului sistem de finanţare a activităţilor

legate de securitatea socială vizează faptul că fondurile sunt obţinute din cotizaţii sociale,

legitimate social prin principiul solidarităţii. Pentru aceasta sunt create planuri sau politici

10

de reducere a şomajului şi sărăciei, ajutoare a familiilor în dificultate financiare, sau a

persoanelor aflate în dificultate financiară, sau a persoanelor defavorizate (care se

consideră a fi în general copii, tineri proaspăt absolvenţi, persoanele în vârstă, persoanele

handicapate). Finanţarea acestor cheltuieli se face din următoarele categorii de resurse:

contribuţii ale salariilor, liber profesioniştilor şi patronilor; subvenţii bugetare; fonduri

speciale (acumulate din donaţii sau resurse ale ONG).

5) Cheltuielile publice pentru ajutorul de şomaj sunt îndreptate către acele

persoane care nu dispun temporar de un loc de muncă prin care să-şi asigure existenţa. În

afara ajutorului de şomaj (numit şi forma pasivă de într-ajutorare a persoanelor rămase

fără lucru), sunt recomandate şi alte modalităţi care nu au o natură materială imediată

constituind o într-ajutorare activă – crearea unor noi locuri de muncă, ce asigură scăderea

şomajului pe termen lung. Este deci preferabilă o creştere a prestaţiilor active (facilităţi

pentru cei ce angajează şomeri), în favoarea soluţiei de creştere a valorii ajutorului de

şomaj (ce poate duce pe termen lung la creşterea ratei şomajului). Cheltuielile sunt

suportate din fondurile firmelor şi resurselor bugetare, şi sunt plătite beneficiarilor sub

două forme: alocaţia de şomaj (contează vechimea în muncă) şi ajutorul de şomaj.

6) Cheltuielile publice pentru asistenţa socială au ca principale forme:

ajutorul social pentru

persoanele în vârstă 

alocaţii simple (persoanele fără pensie de peste 65 ani);

alocaţii pentru servicii menajere;

plasament familial;

plasament în azil;

masa la un cămin restaurant sau contravaloarea acesteia.

ajutorul social pentru

persoane cu handicap

alocaţie compensatorie pentru terţe persoane;

alocaţie compensatorie pentru cheltuieli profesionale;

plasament familial;

plasament instituţii pentru handicapaţi;

cantine – restaurant;

ajutorul medical

(pentru persoane

asistate social)

alocaţii pentru ajutor medical;

ajutor medical la domiciliu;

ajutor medical pentru spitalizare.

11

Toate aceste cheltuieli menţionate mai sus reprezintă investiţii în resurse umane

deoarece ele au ca efect dezvoltarea capacităţilor indivizilor, menţinerea stării fizice şi

mentale la nivele ridicate ceea ce duce, implicit, la dezvoltare economică şi socială.

Putem spune deci că banii cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale nu

reprezintă un consum definitiv de venit naţional ci, dimpotrivă, sunt generatoare de

dezvoltare (,,profit” social). Pentru ca dezvoltarea umană să aibă un caracter durabil,

trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: membrii societăţii să aibă parte de o bună

stare a sănătăţii, să aibă loc o acumulare de cunoştinţe la nivelul societăţii, să existe acces

la resursele care asigură un standard de viaţă decent.

B) Asigurările sociale au apărut iniţial ca reacţie a asociaţiilor de muncitori care

au pledat pentru drepturile lor, organizându-se în sindicate care să-i protejeze în privinţa

condiţiilor de lucru – igiena şi securitatea muncii ca elemente care să prevină ajungerea la

accidente ce pun persoana în imposibilitate de a munci, iar dacă, dintr-o cauză sau alta, se

ajunge la incapacitate de muncă, existenţa unor fonduri financiare care să le asigure

acestora un trai decent. Pentru a îndeplini obiectivele menţionate, s-a creat un sistem

naţional de asigurări sociale care are trăsături speciale (derivate din contextul economic

în care finanţează).

Prin asigurările sociale se direcţionează o fracţiune din PNB către protejarea

persoanelor salariate şi pensionare ,,actuale sau foste angajate ale societăţilor comerciale

private sau de stat, ale regiilor autonome, a persoanelor membre în asociaţii

meşteşugăreşti ori agricole, a întreprinzătorilor particulari a slujitorilor cultelor, a

personalului casnic, a persoanelor ce deservesc blocurile de locatari, atunci când se află

în incapacitate de muncă. Sunt prevăzute de lege o serie de situaţii în care intervine plata

către indivizi a unor sume de asigurări – pentru menţinerea stării de sănătate, asigurarea

traiului în cazul bolilor, accidentelor, depăşirii limitei de vârstă. În România, sistemul

naţional de asigurări cuprinde: asigurările sociale de stat, asigurările sociale din

cooperaţia meşteşugărească şi celor independenţi, asigurările sociale ale asociaţiilor

agricole, asigurările sociale ale agricultorilor cu gospodărie proprie, asigurările sociale

ale avocaţilor, asigurările sociale ale slujitorilor cultelor.

Principiile pe care este construit sistemul naţional de asigurări sunt:

unicitatea (există unul singur – expresie a solidarităţii sociale) ;

obligativitatea (toate persoanele încadrate în muncă beneficiază de ele) ;

12

ocrotirea pe toată perioada de incapacitate de muncă;

statul este acela care garantează drepturile asiguraţilor;

contributivitatea (fondurile de care dispune sistemul naţional de asigurări provin

din contribuţiile companiilor naţionale şi acelora private, a  regiilor autonome, a

întreprinderilor mixte etc.);

egalitatea în drepturi a beneficiarilor ce cad sub incidenţa aceloraşi condiţii

îndeplinite ;

ocrotirea cetăţenilor în concordanţă cu etica şi echitatea sociala (sunt acordate

conform participării pe care indivizii au avut-o în dezvoltarea socială, şi  conform

unui raport echitabil între salarii şi pensii – stimulator pentru ca  ei ce reprezintă

populaţia ocupată) ;

pensiile de asigurări sociale scutite de în totalitate de taxe;

imprescriptibilitatea dreptului la pensie (persoanele care au contribuit la fondul

sistemului naţional de asigurări au dreptul să ceară oricând acordarea pensiei sau

diferitelor indemnizaţii);

indemnizaţiile şi pensiile nu pot fi cedate altor persoane;

descentralizarea şi autonomia.

Finanţarea sistemul naţional de asigurări se face cu resurse provenite din

următoarele sfere: contribuţii pentru asigurările sociale, contribuţii pentru asigurările

sociale a unităţilor particulare, contribuţii diferenţiate ale angajaţilor şi pensionarilor care

merg în centre de tratament şi odihnă, contribuţii pentru constituirea fondului de şomaj, a

ajutorului de integrare profesională şi a alocaţiei de sprijin, alte venituri, contribuţia

pentru pensie alimentară în valoare de 5%. 

În privinţa formelor de acordare a diferitelor tipuri de ajutoare sociale,

menţionăm: pensiile, trimiterile la tratament şi odihnă, indemnizaţiile şi ajutoarele,

cheltuieli pentru ocrotirea sănătăţii, ajutor de şomaj, alocaţie de sprijin , ajutorul de

integrare profesională.

Pensiile sunt de mai multe feluri:

1. pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă (persoana trebuie să corespundă

concomitent la două condiţii: să aibă o minimă vechime de muncă acceptată – 25

ani şi să depăşească limita de vârstă la care se  presu-pune că o persoană nu mai

poate lucra la capacitate normală – 57/62 ani);

13

2. pensia pentru pierderea capacităţii de muncă din cauza unor accidente sau boli

profesionale;

3. pensia pentru pierderea capacităţii de muncă în afara procesului muncii

4. pensia de urmaş;

5. pensia suplimentară.

Indemnizaţiile şi ajutoarele de asigurări sociale se  clasifică în mai multe tipuri:

indemnizaţia pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea

sănătăţii;

indemnizaţia pentru pierderea momentana a capacităţii de muncă;

indemnizaţia în caz de maternitate;

indemnizaţia de naştere;

indemnizaţia pentru creşterea copilului până la vârsta de doi ani;

ajutorul de şomaj;

ajutorul de integrare profesională;

ajutorul în caz de deces.

C) Asigurările sociale pentru sănătate  se fundamentează pe următoarele

principii: încadrarea întregii populaţii în sistemul de asigurări sociale de sănătate,

solidaritate socială (plata se face raportat la un anumit procent din salariu), prestarea

pentru asiguraţi a unei liste de servicii definite, finanţarea autonomă şi echilibrul

financiar. Beneficiază de pachetul de servicii persoanele cu cetăţenie română cu

domiciliul în ţară sau temporar plecaţi peste graniţă, cetăţenii străini sau apatrizi care au

reşedinţa în România, tinerii şi copiii de maxim 26 ani (în condiţiile în care sunt încadraţi

într-o formă de învăţământ şi nu obţin venituri proprii), persoanele handicapate fără

venituri, membrii familiei care se află în întreţinerea unei persoane asigurate, persoanele

care au obţinut acest drept prin legile speciale. Aceste persoane devin asigurate în

momentul în care încheie un contract individual de muncă.

Sursele de finanţare sunt reprezentate de contribuţii egale ale persoanelor fizice şi

juridice, subvenţii de la buget, alte venituri care sunt plătite Casei Naţionale de

Asigurări pentru Sănătate. Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate are ca organe

de conducere: adunarea generală a reprezentanţilor, consiliu de administraţie (ales de

adunarea generală a reprezentanţilor).  Contribuţiile la CNAS sunt obligatorii, cu

următoarele excepţii: acele persoane aflate în concediu medical sau concediu de îngrijire

14

a copilului de până la 6 ani, persoanele ce efectuează stagiul militar, persoanele ce

execută o pedeapsă prin privare de libertate, persoanele aparţinând unor familii ce nu

beneficiază de ajutor social.

D) Cheltuielile publice pentru obiective economice, pentru protecţia mediului

şi cercetare

Cheltuielile publice destinate obiectivelor economice au în vedere acele ramuri de

activitate strategice sau care au nevoie de resurse financiare mari (ce altfel nu ar putea fi

asigurate) şi cuprind regiile autonome, companiile cu capital de stat, privat sau mixt.

Intervenţia statului are însă un efect constrângător şi s-a dovedit ca privatizarea activităţii

în sectorul public creste rentabilitatea întreprinderilor respective, realizându-se o mai

bună alocare a resurselor în acest fel. Ajutoarele financiare acordate de stat

întreprinderilor de interes naţional pot veni sub formă directa a unor: subvenţii, investiţii,

împrumuturi cu dobândă subvenţionată, ajutoare financiare pentru difuzarea de

informaţii şi studii de marketing; sau în formă indirectă: acordarea de avantaje fiscale şi

împrumuturi garantate de stat. Ramurile economiei cel mai des vizate de astfel de

politici sunt: transporturi, construcţii (de locuinţe în special), industria (extractivă,

minieră, a construcţiei de maşini şi navală, siderurgică), agricultură.

Cheltuielile publice cu protecţia mediului sunt foarte importante pentru păstrarea

unui echilibru natural şi prevenirea degradării mediului, care poate fi considerat un bun

public ce trebuie ocrotit prin lege. Cea mai importantă măsură adoptată în ceea ce

priveşte poluarea este aceea conform căreia poluatorul plăteşte “reparaţiile”  necesare în

urma distrugerilor de mediu pe care le-a făcut.

Cheltuielile publice pentru cercetare au in vedere următoarele tipuri:

fundamentală (scopul este unul general de avansare a cunoaşterii, fără

obiective specifice);

aplicativă (presupune punerea în practică şi inovarea noilor cunoştinţe

dobândite);

de dezvoltare (fondată pe cunoştinţe deja existente, ea urmăreşte aplicarea

practică a acestora pentru obţinerea unor rezultate cat mai bune);

Este finanţată din: fonduri bugetare in special cercetare – dezvoltare) ,ale

industriei (în ţările dezvoltate are o pondere de chiar 74,5% din finanţările pe acest

15

domeniu), ale universităţilor (de exemplu granturile acordate de Academia Română),

surse externe.

E) Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranţa

naţională şi apărare                    

Servicii publice generale (sau autorităţile publice generale) cuprind în structura

lor: organele puterii şi administraţiei publice (instituţia prezidenţială, organele puterii

legislative centrale, organele puterii judecătoreşti, organele executive centrale si locale);

organele de ordine publică (politie, jandarmerie, grăniceri, pompieri, penitenciare,

paşapoarte, arhivele statului).

Cheltuieli publice pentru apărare finanţează funcţia externă a statului. Acest tip

de cheltuieli se împart în directe (întreţinerea forţelor armate în ţară sau în bazele din alte

ţări) şi indirecte (legate de lichidarea urmărilor unor conflicte).

2.5. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CREŞTEREA CHELTUIELILOR

PUBLICE

Tratarea la modul general a factorilor care conduc la creşterea cheltuielilor publice

impune o delimitare a acestora în următoarele categorii:

a) Factorii demografici, care se referă la creşterea populaţiei şi la modificarea

structurii acesteia pe vârste şi categorii socio-profesionale. O astfel de evoluţie determină

creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ, sănătate, securitate socială, ordine

publică etc. precum şi a celor legate de sporirea numărului de locuri de muncă în sectorul

public;

b) Factorii economici, referitori la dezvoltarea economiei şi la modernizarea acesteia

pe baza cercetării ştiinţifice, a noilor cerinţe ale utilizării resurselor şi a creării de bunuri

materiale ţi servicii. Pe lângă faptul că pe seama bugetului de stat se asigură finanţarea

unor acţiuni economice costisitoare, redistribuirea resurselor financiare publice ajută la

repararea prejudiciilor create de repartiţia concurenţială în economia de piaţă. Astfel,

bugetul joacă rol de filtru şi asigură redistribuirea pe principii mai echilibrate şi bazate pe

eficienţă;

16

c) Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează

preocuparea statului ca, prin efort financiar, să aloce resurse pentru amortizarea

veniturilor categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv a persoanelor în vârstă

sau care necesită asistenţă socială;

d) Urbanizarea. Aceasta reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice,

antrenând resurse financiare atât pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cât şi

pentru finanţarea unor utilităţi publice caracteristice mediului respectiv;

e) Factori militari, care prin pregătirea sau purtarea de războaie, conduc la creşterea

cheltuielilor legate de apariţia unor conflicte armate sau de eliminarea efectelor

nefavorabile ale acestora pe plan economic şi social;

f) Factori de ordin istoric, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a

nevoilor sporite de cheltuieli şi de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin

împrumuturi publice. La fel se explică şi propagarea în timp şi spaţiu a fenomenului

inflaţionist sau preluarea de către noul regim, instalat în urma revoluţiei a datoriilor

contractate în vechiul regim;

g) Factori politici, care se referă la creşterea considerabilă a complexităţii sarcinilor

statului contemporan, la transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile statului,

pentru îndeplinirea cărora este necesară sporirea cheltuielilor publice.

Consecinţe ale creşterii cheltuielilor publice. Creşterea continuă a cheltuielilor

publice ridică probleme de ordin politic, de ordin financiar şi de ordin ştiinţific.

Problemele de ordin politic se referă la influenţa creşterii cheltuielilor publice

asupra structurilor politice. Astfel, creşterea cheltuielilor publice face necesară gruparea

unor state pentru a efectua împreună anumite cheltuieli de interes comun, cărora statele

respective, luate în mod individual, nu ar putea face faţă. De exemplu, gruparea unor state

din Europa occidentală în Comunitatea Economică Europeană, lărgirea acesteia ţi

transformarea ei în Uniunea Europeană; formarea unor organizaţii cu caracter militar din

state care au aceeaşi orientare politică, împărtăşesc aceeaşi ideologie, au tendinţa de a

depăşi concepţiile naţionaliste şi de a se grupa cu succes pentru a efectua împreună

cheltuieli legate de apărare; gruparea unor state în curs de dezvoltare care se unesc pentru

a efectua cheltuieli de cercetare sau alte servicii; efectuarea în comun a eforturilor

financiare din domeniul cercetării spaţiale etc.

17

Problemele de ordin financiar se referă la corelaţiile dintre tendinţele de creştere a

cheltuielilor publice şi cele ale creşterii avuţiei naţionale şi ale produsului intern brut.

Punctul optim al acestui raport este definit, pe de o parte, de limita maximă a proporţiei

impozitelor în PIB (presiunea fiscală), care nu poate fi atinsă, iar pe de alta, de avantajele

sociale ale creşterii cheltuielilor publice. Primul aspect se referă la proporţia în care

produsul intern brut poate fi redistribuit prin cheltuieli publice. Cel de-al doilea aspect

vizează proporţia cheltuielilor publice în PIB, care trebuie determinată din punct de

vedere al utilităţii acestora (bunuri sau servicii independente, utile ţi fără utilitate netă).

Punctul optim este atins atunci când avantajul social al creşterii cheltuielilor publice este

depăşit de către inconvenientul social al prelevărilor publice. Acest optim poate varia în

funcţie de conjunctura economică. Astfel, perioada de prosperitate poate să fie folosită

pentru reducerea cheltuielilor publice în vederea realizării de economii sau pentru

rambursarea datoriei publice. În perioada de depresiune, creşterea nivelului cheltuielilor

publice poate să fie folosită pentru stimularea economică. Desigur că acest punct optim

variază în funcţie de gradul de etatizare a societăţii şi structurile economiei de piaţă.

Problemele de ordin ştiinţific privesc dimensionarea corectă a cheltuielilor

publice imperios necesare pentru satisfacerea nevoilor sociale şi se referă la instituţiile

finanţelor publice, modul de abordare a cercetării domeniului şi de apreciere a

rezultatelor, de aplicare a soluţiilor descoperite în cercetarea ştiinţifică financiară.

2.6. ANALIZA TEORETICĂ A CREŞTERII CHELTUIELILOR PUBLICE

Pentru a se putea da o interpretare medie a datelor empirice privind dinamica

cheltuielilor publice, este necesară construirea unor modele capabile să folosească în

ansamblu factorii economici, politici şi sociali, care determină cheltuieli publice şi

creşterea lor. Sintetizarea unor asemenea influenţe se regăseşte în macro modelele

creşterii cheltuielilor publice.

În cele ce urmează, prezentăm succint următoarele trei modele:

1. modele ale dezvoltării creşterii cheltuielilor publice;

2. legea lui Wagner;

3. studiul clasic al lui Peacock şi Wiseman.

1. Modelele dezvoltării creşterii cheltuielilor publice

18

Această abordare a problemei este cel mai bine reprezentată în lucrările lui

R.A.Musgrave şi W.W.Rostow.

În stadiile de început ale creşterii şi dezvoltării economice, investiţiile sectorului

public, ca pondere în investiţiile totale ale economiei, erau considerate mari. Sectorul

public era chemat să asigure infrastructura socială globală, ca de exemplu: drumurile,

sistemul de transporturi, sistemul de canalizare, respectarea legii şi ordinii, sănătatea şi

învăţământul şi alte investiţii în resurse umane. Se susţinea astfel că aceste investiţii

publice erau necesare pentru adaptarea economiei la dinamismul spre stadiile mijlocii ale

dezvoltării economie şi sociale.

În stadiile de mijloc ale creşterii, guvernul continuă să asigure investiţii, dar, de

această dată, investiţiile publice sunt complementare creşterii investiţiilor private.

De-a lungul tuturor stadiilor de dezvoltare, insuficienţele pieţei există şi pot

împiedica saltul către maturitate. Pornind de la această idee, creşterea implicării

guvernamentale capabilă să trateze cu insuficienţele pieţei este susţinută teoretic şi

practic. Astfel, R.Musgrave susţine că, după perioada se dezvoltare, în timp ce investiţiile

totale, ca proporţie în PIB(PNB), cresc, proporţia investiţiilor sectorului public în PIB

scade. Argumentele lui Rostow sunt că, odată ce economia ajunge la stadiul de

maturitate, preponderenţa cheltuielilor publice se va transforma din cheltuieli publice

pentru infrastructură, în cheltuieli publice sporite pentru educaţie, sănătate şi asistenţă

socială.

Trebuie înţeles că atât modelele lui Musgrave, cât şi cele ale lui Rostow sunt

vederi largi ale procesului de dezvoltare. Opiniile lor constituie generalităţi obţinute din

examinarea unui număr mare de cazuri diferite de dezvoltare a economiilor.

2. Legea lui Wagner

Economistul german al sec. XIX, Adolf Wagner, era preocupat să explice partea

PNB însuşită de sectorul public. Concluziile lui au fost formalizate în legea cunoscută ca

Legea lui Wagner, definită de el însuţi ca o „lege a extinderii crescânde a activităţilor

publice şi în special ale statului”, astfel: „Cauzele interne ale extinderii activităţilor

statului şi în general, a activităţilor «publice» se pot deduce în parte din caracterul statului

şi comunei, stabilit prin experienţă la popoarele civilizate aflate în progres (a priori), iar

în parte ele rezultă inductiv din diferite fapte în care iese în evidenţă extinderea acelor

activităţi”. Wagner a subliniat că această lege „în finanţe, se poate transforma ca o lege a

19

nevoilor financiare crescânde ale statului şi organelor autonome”. Nu rezultă clar dacă

Wagner se referea la creşterea proporţiei cheltuielilor publice în PIB (sau PNB), cu alte

cuvinte creşterea relativă a sectorului public, sau dacă el se gândea la mărimea absolută a

sectorului public. Dar, folosind interpretarea lui Musgrave, ne putem referi la legea lui

Wagner, ca o expresie a creşterii mărimii relative a sectorului public. Astfel, putem

formula legea lui Wagner în următorii termeni: dacă veniturile pe locuitor, într-o

economie, cresc, mărimea relativă a sectorului public creşte, de asemenea.

Bazele formulării lui Wagner erau empirice. El a observat creşterea sectorului

public într-un număr de state europene, în SUA şi în Japonia în timpul secolului XIX.

Forţele care determină aceste mişcări în raportul dintre cheltuielile publice şi PNB erau

explicate pe seama factorilor politici şi economici. Explicaţia lui Wagner privind

expansiunea activităţilor la nivelul statelor relevă o mare intuiţie a autorului. Chiar din

sec. XIX, el a găsit o explicaţie primitivă a ideii moderne de faliment şi externalitate.

Wagner a recunoscut că, cu cât economia devine mai industrializată, cu atât natura

relaţiilor dintre pieţele extinse şi operatorii de pe aceste pieţe va deveni şi mai complexă.

Această complexitate a interacţiunii pieţei va solicita stabilirea unui sistem de

drept care să administreze asemenea legi. Urbanizarea şi marea densitate a locuitorilor

vor conduce la externalităţi şi suprapopulare care vor necesita intervenţia sectorului

public. De aceea, Wagner a explicat de ce el a observat apariţia serviciilor sectorului

public ca servicii legale, servicii politice şi servicii bancare.

Creşterea cheltuielilor publice pentru educaţie, recreaţie şi cultură şi pentru

serviciile de sănătate şi asistenţă socială era explicată de Wagner în termenii elasticităţii

cererii în funcţie de venituri. Pentru Wagner, aceste servicii reprezentau cereri superioare

sau elastice în funcţie de venit. De aceea cheltuielile publice pentru aceste servicii cresc,

pe măsura creşterii veniturilor reale din economie (deci şi a PIB), în proporţii mai mari

decât aceea a cheltuielilor publice totale în PIB.

Modelul lui Wagner, deşi conţine multe aprecieri realiste, prezintă un dezavantaj:

nu se bazează pe o teorie bine fundamentată a opţiunii publice. Într-adevăr, Wagner şi-a

prezentat propria sa teorie în afara problemelor opţiunii publice, formulând de fapt o

teorie organică a statului. Statul era presupus că se comportă ca şi când ar fi vorba de o

entitate care ia decizii independent de membrii societăţii.

3. Analizele lui Peacock şi Wiseman

20

Studiul lui A.T.Peacock şi J.A.Wiseman este poate unul dintre cele mai cunoscute

analize a dinamicii cheltuielilor publice. Autorii şi-au bazat analizele pe o teorie politică a

determinării cheltuielilor publice, conform căreia guvernele trebuie să ţină seama de

dorinţele cetăţenilor lor: să nu plătească impozite mari şi să beneficieze de servicii

publice sporite. De aceea, ei lasă cheltuielile publice la latitudinea legislativului. Peacock

şi Wiseman au văzut alegătorul ca un individ care se bucură de avantajele bunurilor şi

serviciilor publice, dar căruia nu-i place să plătească impozite. Când decide asupra

cheltuielilor publice din bugetul său, guvernul urmăreşte îndeaproape reacţia electoratului

la impozitarea implicită. Ei presupun că există un nivel tolerabil de impozitare care

acţionează ca un element de constrângere asupra comportării guvernului. Aceasta este o

variantă a şcolii lui Clark privind impozitele.

Peacock şi Wiseman au abordat impozitarea ca având o influenţă asupra

cheltuielilor publice. Astfel, dacă economia şi veniturile cresc în ritm egal, impozitele

cresc, de asemenea, paralel la cote constante de impunere, ceea ce face posibilă creşterea

cheltuielilor publice în ritmul creşterii PIB.

În perioadele de transformare socială, tendinţa graduală a creşterii cheltuielilor

publice este dereglată, după cum apar fenomene de criză economică, foamete, dezastre,

pe scară mare, care necesită o creştere rapidă a cheltuielilor publice. O asemenea creştere

determină guvernul să mărească nivelurile de impozitare, care pot fi privite ca acceptabile

de electorat în perioadele de criză.

Peacock şi Wiseman au numit acesta „efectul de transfer”: în perioadele de criză

cheltuielile private sunt transferate cheltuielilor publice. În perioada următoare crizei,

cheltuielile publice nu vor reveni la nivelul iniţial. Un război nu este plătit în întregime

din impozite, pentru că nici o naţiune nu are o asemenea capacitate de impozitare. De

aceea, ţările se împrumută şi sporesc datoriile pe care le suportă în perioadele următoare.

Autorii au definit şi un alt efect: „efectul inspecţiei”. Ei au sugerat că acesta

provine din vigilenţa mai mare a electoratului cu privire la problemele sociale în timpul

perioadei de transformare. Astfel, guvernul îşi exprimă scopul programului său de

îmbunătăţire a condiţiilor sociale pe baza percepţiei electoratului faţă de nivelul tolerabil

de impozitare, mai mare decât în perioada anterioară, capabil să finanţeze niveluri înalte

de cheltuieli publice, determinate de scopul de consum al guvernului şi datoriile

existente.

21

Deşi este supusă criticilor, teoria lui Peacock şi Wiseman poate fi aplicată

fenomenului creşterii cheltuielilor publice şi presiunii fiscale înregistrate în perioadele de

criză economică, contribuind la explicarea creşterii presiunii fiscale în asemenea

perioade.

Analiza creşterii cheltuielilor publice se poate efectua pornind de la constatarea

tendinţei de creştere mai rapidă a acestora faţă de ansamblul activităţilor economice,

exprimat sintetic într-un indicator agregat (PIB sau PNB). Un asemenea mod de abordare

porneşte de la studiul elasticităţii cererii de servicii publice, a cărei mărime este

supraunitară, situându-le în categoria bunurilor „superioare”, care au cererea foarte

sensibilă la dezvoltarea economică şi la creşterea nivelului de viaţă. În asemenea cazuri,

cheltuielile publice cresc mai repede decât PIB sau PNB.

O astfel de abordare a stat la baza studiilor unor cunoscuţi autori (A.

Wolfelsperger, Ph. Delmas, M. Albert), care susţin că în societăţile dezvoltate şi

democratice, faţă de menţinerea inegalităţilor sociale, creşterea cheltuielilor publice este

preţul ce trebuie plătit pentru pacea socială, menţinerea unei anumite coeziuni a structurii

sociale sau chiar supravieţuirea sistemului politic şi economic.

Alte analize se bazează pe studiul ofertei de bunuri publice emanată de la puterea

publică, demonstrând faptul că creşterea cheltuielilor publice nu rezultă din cererea venită

de la agenţi privaţi, ci din comportamentul de ofertă al administraţiilor şi decidenţilor

politici care încearcă să maximizeze satisfacţia lor în afara arbitrajului eficient al

contribuabililor-alegători. Această teorie emanată de curentul „opţiunilor publice”

aparţine concepţiei neoliberale despre stat care aplică raţionamentul economic în analiza

vieţii politice şi a opţiunilor politice. Acest curent a apărut în 1960 în SUA, prin lucrările

lui J.Buchanan, G. Tullok şi ale altor economişti, şi s-a dezvoltat puternic în anii '70-'80,

prin multiple teze care denunţă nivelurile excesive atinse de cheltuielile publice şi de

prelevările obligatorii, pe baza cauzelor acestor creşteri.

Literatura din domeniul finanţelor publice dezvoltă tezele privind creşterea

cheltuielilor publice şi progresia corelativă a prelevărilor obligatorii. Acestea sunt

orientate pe trei teme: piaţa politică; birocraţia; fenomenele de asimetrie şi de iluzie

financiară.

Aceste teorii dezvoltă mai multe raţionamente privind conţinutul şi rolul deciziei

privind cheltuielile publice şi eficienţa lor. Ele iau în studiu rolul partidelor politice în

22

formarea opţiunilor privind cheltuielile publice prin redistribuirea resurselor,

comportamentelor decidenţilor şi managerilor, ca subiecţi ai birocraţiei, şi fenomenele de

asimetrie şi iluzie financiară, prin încercările puterilor publice de a acorda avantaje

anumitor categorii sociale sau anumitor grupuri de interese, împărţind finanţarea

cheltuielilor asupra unui număr foarte mare de contribuabili. În acest fel, există o

asimilare a avantajelor, dar şi a costurilor puţin perceptibile, însă larg dispersate şi difuze.

Teoriile curentului „opţiunilor publice” au meritul de a fi introdus analize ale

comportamentelor politice în studiul unui domeniu în care acestea joacă în mod efectiv

un mare rol.

23

3. ABORDAREA TEORETICĂ A EFICIENŢEI

CHELTUIELILOR PUBLICE

3.1. SEMNIFICAŢIA EFICIENŢEI CHELTUIELILOR PUBLICE

Eficienţa sau eficacitatea cheltuielilor publice exprimă o dimensiune optimă a unui

raport determinat între eforturile financiare (consumul de resurse financiare publice) şi

efectele comensurabile sau estimative obtenabile pe seama obiectivelor finanţate de către

stat.

În condiţiile în care nevoile publice reclamă bunuri publice de valori ridicate, în

continuă creştere şi diversificare, pe de o parte, iar resursele financiare ale statului nu

sporesc la fel de rapid, se creează un decalaj de ritm, care conduce la o stare permanentă

de insuficienţă a resurselor necesare. Acest fenomen se petrece în condiţiile în care, în

mod conştient, guvernul procedează la trierea şi ierarhizarea nevoilor sociale şi, respectiv,

la dimensionarea cheltuielilor publice, în funcţie de mai multe criterii: prioritate,

oportunitate, eficienţă sau eficacitate a cheltuielilor publice, calitate a serviciilor publice,

nivelul standardelor internaţionale.

Eficienţa sau eficacitatea cheltuielilor publice ocupă din ce în ce mai mult locul

principal între criteriile de selectare a alternativelor proiectelor de dimensionare a

volumului acestora în vederea cuprinderii, în legile bugetare anuale, prin care cheltuielile

se adoptă ca sarcini maxime.

Aprecierea eficienţei sau a eficacităţii cheltuielilor publice este de competenţa

factorilor de decizie politică şi ai celor executivi, de coordonare a procesului de utilizare

a fondurilor alocate. Pe parcursul acestui proces pot fi găsite soluţii de minimizare a

costurilor, a investiţiilor sau a cheltuielilor curente privind serviciile publice.

În aplicarea metodelor de evaluare a indicatorilor înscrişi în bugetul anual, ca şi a

celor cuprinşi în programe având un orizont de timp mediu sau lung, cel mai important

obiectiv de atins trebuie să fie eficienţa utilizării resurselor. În acest fel, metodele aplicate

pot influenţa în mod real decizia financiară a administraţiei publice, la care se adaugă şi

puterea de amendament a Parlamentului. Acest aspect relevă echilibrul între puterea

legislativă şi cea executivă. Intervenţiile ulterioare cu ocazia rectificării legii bugetare, pe

24

baza unor ajustări în cursul unui exerciţiu trebuie să se apropie şi mai mult de criteriul

eficienţei sau al eficacităţii cheltuielilor.

Eficienţa cheltuielilor se realizează în cele mai bune condiţii, de optim social,

atunci când:

- este posibilă alegerea alternativei celei mai puţin costisitoare, în raport cu

rezultatul final al serviciului public, pentru care se doreşte creşterea cantitativă a

serviciului public;

- modernizarea, din punct de vedere al producerii serviciului public, în vederea

maximizării utilităţii la consumator, dată de satisfacţia performanţelor;

- maximizarea utilităţii la consumator, comportând şi latura economică (cel mai mic

preţ plătit şi cel mai mic cost în utilizare);

- puterea de previziune în cadrul unui orizont de timp stabilit.

Coroborarea acestor aspecte implică minimizarea costurilor proiectelor

obiectivelor de finanţat, ceea ce permite costuri sociale minime (fiscalitate mai redusă,

renunţări cât mai puţine la îndeplinirea altor obiective, deficit bugetar minim şi altele);

preţuri accesibile plătite de consumatori (dacă asemenea preţuri se aplică în regimul de

producere şi distribuire a bunurilor publice); creşterea calităţii consumului de bunuri

publice şi, deci, a satisfacţiei consumatorului public etc. Toate acestea conduc la

maximizarea bunăstării sociale.

3.2. CADRUL CONCEPTUAL PRIVIND EFICIENŢA CHELTUIELILOR

PUBLICE

Caracterul limitat al resurselor financiare publice face ca problema utilizării

acestora să fie crucială. Cheltuielile publice implică limitarea ariei acţiunii pieţei şi

substituirea metodelor non-piaţă ale alocării. Există, de aceea, abordări ale eficienţei

relevând împărţirea activităţii economice între sfera pieţei libere şi aceea a statului.

Eficienţa poate fi privită ca valoare economică. Ea nu este însă singura valoare, dar

este singura care poate fi neglijată la o creştere a costului exprimată în termeni atât ai

bunăstării economice, cât şi ai abilităţii în atingerea obiectivelor sociale.

Problemele eficienţei au o importantă legătură în abordarea lor, după cum

urmează:

25

1. Împărţirea activităţii economice între sectoarele piaţă şi non-piaţă;

2. Împărţirea sectorului pieţei între mecanismele specifice sectorului public şi

celui privat;

3. Operarea sectorului public non-piaţă, atât în privinţa alocării resurselor între

utilizatorii competitori, cât şi a nivelului inputurilor , în ordinea atingerii

unor obiective date.

Concepţia economiştilor despre eficienţă este mai largă decât înţelesul obişnuit al

acestui termen. În plus, ea rămâne apropiată judecăţilor de valoare care trebuie să fie clar

specificate. Există două dimensiuni ale eficienţei economice care sunt utilizate separat,

dar intercondiţionat:

A. Eficienţa alocativă a resurselor;

B. X-eficienţa resurselor

A. Eficienţa alocativă a resurselor

În general, cercetarea eficienţei alocării resurselor este o temă sistematică, în

lucrările de specialitate, în care conceptul optimalităţii al lui Pareto joacă rolul central. O

alocare a resurselor este descrisă ca fiind corespunzătoare optimului lui Pareto, dacă nici

o alta nu poate fi făcută mai bine, fără să-i facă rău ultimei persoane consumatoare.

Economia bunăstării paretiene tratează propuneri referitoare la dorinţa alocării alternative

a resurselor. Astfel, ele se bazează, în mod necesar, pe judecăţi de valoare.

Este important de explicat aceste judecăţi, datorită faptului că s-a dezvoltat o

tendinţă nefericită, mai ales în literatura de specialitate, prin afirmarea că:

a. Criteriul lui Pareto se bazează pe motive obiective, sau că

b. Judecăţile de bază sunt în general acceptabile, necontroversate sau necunoscute.

Explicând judecăţile de valoare, care sunt mai puternice decât pot părea la prima

vedere, devine mai uşor de evaluat semnificaţia criteriului lui Pareto.

Există patru judecăţi de valoare şi anume:

1. Preocuparea pentru bunăstarea tuturor indivizilor din societate, luaţi în mod

separat, mai curând decât a unei entităţi, numită „societate” sau „stat” sau a unui grup

social sau a unei clase sociale;

2. Unii factori neeconomici afectând bunăstarea indivizilor pot fi ignoraţi; s-a crezut

că alocarea resurselor economice poate fi separată de factorii sociali, psihologici si

26

politici, cu condiţia ca ei să nu poată avea efect restrictiv direct asupra schimbului pe

piaţă;

3. O trebuinţă individuală trebuie să fie considerată cea mai bună judecată a

bunăstării sale proprii: cu alte cuvinte, există un consumator complet şi suveranitatea

producătorului;

4. Dacă o anumită schimbare în alocarea resurselor sporeşte bunăstarea la o anumită

persoană, fără să o reducă la altă persoană, atunci schimbarea trebuie considerată ca

având drept efect final creşterea bunăstării sociale.

Aceste ipoteze sunt instrumente ale lucrării economistului bunăstării - Alfredo

Pareto. Astfel, ipotezele 1şi 4 sunt intrinsec individualiste, fiind opuse celor colectiviste;

ipoteza 3 respinge paternalismul; ipoteza 2 impune o separare clară între economie şi

politică.

Asemenea caracteristici ale teoriei paretiene au contat pentru asocierea lor

tradiţională cu capitalismul competitiv. Cu toate acestea, teoria paretiană s-a dezvoltat

subsecvenţial în direcţiile care fac ambivalente implicaţiile lor pentru rolul statului.

Optimalitatea lui Pareto poate fi conceptualizată în trei subprobleme:

- eficienţa schimbului;

- eficienţa tehnică;

- omniprezenţa eficienţă a lui Pareto.

Eficienţa schimbului se referă la asigurarea că un anumit grup al bunurilor de

consum este alocat între indivizi într-o asemenea măsură încât să devină imposibile unele

realocări viitoare ale bunurilor care ar urmări să facă o persoană mai bogată, fără ca altă

persoană să devină mai săracă. Această alocare poate fi realizată pentru a permite

indivizilor să-şi ajusteze structurile lor de consum, ca răspuns la preţurile relative.

Eficienţa schimbului cere ca rata marginală a substituţiei între două bunuri să fie

egală pentru toţi consumatorii. Rata marginală a substituţiei măsoară o acceptare a

consumurilor de a da un bun în schimbul altuia. Când cantităţile fixate a două bunuri

trebuie să fie împărţite între doi consumatori, există multiple alocări alternative care

satisfac condiţia necesară a eficienţei schimbului, care constă în aceea ca ratele marginale

ale substituţiei să fie egale.

27

Eficienţa tehnică vizează combinarea optimală a factorilor de producţie. Rata

marginală a substituţiei între doi factori (oricare ar fi aceştia) trebuie să fie egală pentru

toate bunurile produse.

Eficienţa omniprezentă a lui Pareto este atinsă atunci când rata marginală a

transformării factorilor este egală cu rata marginală comună a substituţiei. Într-un

asemenea punct al eficienţei omniprezente a lui Pareto, nici o realocare a bunurilor sau

factorilor nu poate face o persoană mai bogată, fără să facă simultan pe alta mai săracă.

Există o unică alocare a resurselor, şi anume aceea a optimului lui Pareto. În

schimb, există o infinitate de asemenea puncte, fiecare corespunzând diferitelor distribuţii

ale bunăstării, în afara optimului: care dintre aceste puncte sunt atinse depinde în mod

critic de factorul înzestrărilor care furnizează punctul de plecare pentru schimbul pieţei.

Cu toate acestea, însuşi criteriul lui Pareto nu oferă un mecanism de alegere între ele.

Pentru o economie de piaţă, atingerea optimalităţii lui Pareto presupune

următoarele condiţii:

- să existe o informaţie perfectă;

- toţi indivizii să dorească să-şi maximizeze utilitatea lor;

- să nu existe nici o externalitate;

- să existe o perfectă competiţie între cumpărători şi între vânzători;

- toţi producătorii să-şi maximizeze profitul.

Nerespectarea fiecăreia dintre aceste condiţii reprezintă ipotezele considerate ca

puncte de plecare în dezvoltarea teoriei eşecului pieţei.

Pentru obţinerea optimului social, eficienţa alocativă necesită ca preţurile să fie

egale totdeauna cu costurile marginale.

B. X- eficienţa resurselor

Fiind formulate condiţiile necesare pentru eficienţa alocativă, presupunerea

maximizării profitului garantează că firmele pot produce rezultate cu costuri minime. În

teoria economică s-a argumentat că bunăstarea, ca efect al proastei alocări directe a

resurselor provine din distorsiuni, asemenea monopolului, se obţine cu un cost foarte mic

comparativ cu costurile determinate de mai multe inputuri absolut necesare pentru

producerea unui nivel al outputurilor. Se foloseşte „x - ineficienţă” pentru descrierea unor

asemenea pierderi. Gradul de x - ineficienţă este definit ca fiind: diferenţa dintre

eficacitatea maximală a utilizării intrărilor şi utilizarea actuală. Realizarea eficienţei

28

alocative ca toate x - ineficienţele să fie eliminate. În timp ce în economie s-au făcut

frecvent presupuneri asupra x - ineficienţei, concentrându-se atenţia asupra problemelor

alocării optime, s-a argumentat că x - ineficienţa este omniprezentă.

3.3. ORIENTĂRI MODERNE PRIVIND EFICIENŢA CHELTUIELILOR

PUBLICE

Concluziile la care a ajuns cercetarea ştiinţifică actuală în acest domeniu sunt

următoarele:

1. Serviciile publice nu trebuie să fie furnizate întotdeauna în mod gratuit;

2. Oriunde este posibil, furnizarea publică de servicii publice trebuie să fie înlocuită

cu furnizarea privată;

3. Opţiunea privind furnizarea serviciilor publice poate fi restabilită la mecanismele

cvasipiaţă, prin utilizarea de cupoane sau bonuri valorice.

În ceea ce priveşte redistribuirea dorită a veniturilor, acestea trebuie să fie

implementată prin transferuri în bani, iar nu prin avantaje (servicii) în natură.

1. Serviciile nu trebuie să fie procurate întotdeauna în mod liber şi cu titlu gratuit

În figura următoare se prezintă eficienţa alocativă raţională în concepţia

concluziilor de mai sus. Pe abscise sunt reprezentate cantităţile bunului X (de exemplu,

educaţia) iar, pe ordonate – preţul şi costul bunului considerat; DD’ este curba cererii

individuale a bunului X. Pentru simplificare, s-a presupus ca fiind constant unitar al

ieşirii, şi de aceea costul marginal (Cm) este egal cu costul mediu (CM).

Figura 1

Nivelul opţional al outputului este 0Qm unităţi, care satisface condiţia potrivit

căreia preţul trebuie să fie egal cu costul marginal. Acest nivel al outputului ar trebui să 29

rezulte dintr-o competiţie perfectă a pieţei, în care toţi consumatorii lui X plătesc preţul

pieţei 0. Acest rezultat poate fi contrastat acum cu ceea ce se va întâmpla dacă guvernul

furnizează bunul X către consumatorii „liberi ai cererii”, la punctul consumului şi aşează

costurile producţiei în afara taxării. Consumatorii vor dori acum să consume 0Qs unităţi

din bunul X, indicat prin punctul B la care curba cererii DD’ intersectează nivelul dorit al

outputului transmis prin furnizarea gratuită liberă a statului.

Consumatorii capătă utilitatea pentru fiecare din unităţile extra între 0Qm şi 0Qs.

Ei evaluează însă fiecare din aceste extra unităţi (Qm-Qs) la mai puţin decât costul lor

marginal. Extra beneficiile din expansiunea outputurilor sunt măsurate prin suprafaţa

QmAQs şi extra costurile prin QmABQs. Există o pierdere netă (suprafaţa ABQs),

rezultând din substituirea aprovizionării gratuite libere a statului, cu preţurile pieţei.

Aprovizionarea publică a bunului X este de aceea neraţională, în sensul că ea va conduce

la expansiunea outputului peste nivelul pentru care consumatorii vor fi fost dispuşi să

plătească.

Pot să apară alte două surse ale ineficienţei alocative. Prima va fi dată de

distorsiunile induse prin impozitele instituite de autorităţile publice. A doua constă în

aceea că este posibil ca, din cauza altor pretenţii faţă de venitul public şi a rezistenţei la

viitoarea impozitare, outputul să nu fie cheltuit la 0Qs. Guvernul decide asupra nivelului

outputului (destul de arbitrar posibil), iar apoi foloseşte raţionamentul non-preţ (gratuit)

să aloce bunul între consumatori. Spre deosebire de mecanismul preţului liber, asemenea

proceduri „raţionale” nu asigură că bunurile (Qs) sunt alocate celor care le apreciază cel

mai mult (în sensul dorinţei de a plăti), prin aceasta încălcând condiţiile necesare pentru

eficienţa alocării. Mai mult, nu doar resursele sunt absorbite în procesele de raţionalizare,

dar există şi posibilitatea abuzului puterii birocratice, datorită discreţiei existente.

2. Înlocuirea furnizării publice cu cea privată

Aceste concluzii rămân aproape afirmaţii referitoare la faptul că producţia publică

circumscrie mai puţin eficienţa - X, decât producţia privată , deoarece, pentru acestea din

urmă se manifestă o solicitare reziduală, pe seama căreia îşi poate însuşi beneficiile

pentru x - eficienţa ridicată.

Figura următoare reproduce curba cererii DD’ din figura 1 precedentă. Există

acum, însă două curbe diferite ale costurilor, fiecare reprezentând atât Cm, cât şi CM, în

situaţiile distincte privind cele două alternative: producţia publică şi producţia privată.

30

Figura 2

Notaţia „s” înseamnă producţia publică şi notaţia „p” înseamnă producţia privată.

Curbele costului pentru producţia publică sunt trasate la acelaşi nivel corespunzător cu

curbele din figura 1. Cum producţia privată este stabilită să întruchipeze un nivel ridicat

al eficienţei – x, curbele costului pentru aceasta sunt trasate sub cele pentru producţia

publică.

Nivelul dorit al producţiei publice la preţurile zero rămâne la 0Qs. Totuşi, nivelul

ieşirii în concurenţa perfectă s-a schimbat: acum preţul egalează costul marginal la ieşirea

0Q’p, unde DD’ intersectează Cmp. Producţia publică la 0Qs este încă ineficient alocată,

chiar dacă 0Q’p este mai mare decât 0Qp, ea rămâne sub 0Qs. Pierderea din ineficienţa

alocativă este dată de suprafaţa triunghiului EFQs. Există o pierdere în plus dată de X -

ineficienţa producţiei publice. Aceasta este arătată prin suprafaţa PpGHF, care este

cuprinsă între Cms şi Cmp măsurată de nivelul outputului producţiei publice 0Qs.

3. Utilizarea cupoanelor pentru disciplina producţiei publice

Atunci când un serviciu nu este transferat direct sectorului privat, opţiunea

ofertantului poate fi restabilită către consumator prin introducerea cupoanelor. Acestea ar

trebui să fie răscumpărabile pentru achiziţionarea unui serviciu specific, de la furnizori

alternativi. Pe această cale, sunt introduse recompense pentru x - eficienţă, stimulând

mecanismele pieţei în sectorul public.

Concluzie la eficienţa faţă de cheltuielile publice. Preţul pieţei este preferabil

achiziţiei publice la preţuri zero. Spre deosebire de firmele competitive, serviciile publice

nu au încă mecanisme încorporate care promovează x - eficienţa. În întreprinderea

privată, x - ineficienţa este cuprinsă în politica managementului şi a forţei de muncă de 31

către proprietarii care îşi pot însuşi orice economii la cost. În sectorul public, interesele

consumatorului sunt susceptibile să fie subminate printr-o alianţă a producătorilor

(manageri şi lucrători) care va substitui propriile ei ţeluri, eliberată de riscul falimentului.

La ineficienţa alocativă cauzată prin îndepărtarea de la nivelul optimal al

outputurilor, trebuie adăugată pierderea adiţională provenită de la X- ineficienţa care

emană din orice combinaţii din costurile de producţie care sunt cu mult peste minimul

atins de costurile altora.

Oriunde este posibil, producţia privată trebuie să fie substituibilă producţiei

publice. Unde această opţiune nu este posibilă, trebuie să fie introduse mecanismele

cvasipiaţă, asemenea cupoanelor, care combină finanţarea publică cu utilizarea privată.

3.3.1. Eşecul pieţei şi externalităţile

Figurile 1 şi 2 sunt simple, dar ele reprezintă puternice construcţii care sintetizează

mai mult criticismul sectorului public ca ineficient şi neraţional. Cazul prezentat în figura

1 privind eficienţa cheltuielilor publice neglijează abordarea eşecului pieţei. Economia

bunăstării paretiene are implicaţii ambivalente pentru piaţă faţă de participarea statului.

Datorită emfazelor pe externalităţi a bunurilor publice şi a monopolului, economia

bunăstării paretiene a diminuat sever importanţa generală a rolului pieţei libere ca un

alocator eficient al resurselor.

Există două tipuri ale interdependenţei în interiorul unor sisteme de piaţă:

1. Interdependenţa comunicată prin procesul însuşi al pieţei. Opţiunile unei

gospodine asupra pachetului de consum şi factorul ofertei influenţează opţiunile întâlnite

de alte gospodine prin efectele asupra preţurilor relative. Acesta este semnalul penuriilor

de resurse, care este funcţia centrală a preţurilor.

2. Ideea-cheie despre externalităţi este cea a interdependenţei necomercializate:

efectele prin utilitate şi funcţiile producţiei se manifestă direct şi nu prin mecanismul

pieţei. Poluarea mediului este un exemplu al externalităţilor negative (nedorite). S-a

argumentat adesea că sănătatea, locuinţele şi educaţia generează beneficii externale celor

trei părţi.

În loc de o reglementare a fixării preţului la egalitate cu costul marginal,

reglementarea revizuită care asigură nivelul optimal social al ieşirilor este cea a

beneficiului social marginal egal cu costul social marginal. Totuşi, în practică, măsurarea

32

beneficiilor sociale şi a costurilor sociale prezintă serioase probleme metodologice şi

empirice.

Figura 1 a fost trasata pe presupunerea că bunul X va produce beneficii numai

consumatorului. Dacă există beneficii externale, sunt necesare noi alocări, care sunt

ilustrate în figura următoare (3). De exemplu, bunul X poate fi din nou educaţia, iar mai

multă ştiinţă de carte conferă beneficii pentru alţii. Concluzia că furnizarea de către stat a

bunului X este prea mare şi risipitoare nu mai este necesar valabilă.

Figura 3

Output-ul optimal al unui bun furnizat este flexibil la beneficii externale. EE’ este

trasată pe presupunerea arbitrară, dar posibilă, că beneficiul external al unei unităţi a

bunului X se reduce, în timp ce ieşirea bunului X creşte.

În construcţia figurii 1 a fost adăugată curba cererii EE’ care măsoară dorinţa de a

plăti a ambilor cumpărători şi cărora le revin beneficiile externe. Beneficiul external al

unei unităţi a bunului X este măsurat prin distanţa verticală între EE’ şi DD’; de exemplu,

pentru unitatea numărul Qp, aceasta este AJ.

Output-ul pieţei perfect concurenţiale este la 0Qp la care beneficiul privat marginal

QpA este egal cu preţul 0Pp. Însă beneficiul external marginal este egal cu AJ şi

beneficiul social marginal este egal cu QpJ. De aceea, 0Qp nu poate fi output-ul social

optimal. Chiar dacă consumatorii îşi extind consumul până la punctul unde beneficiul

privat marginal 0Qs este egal cu zero, beneficiul social marginal QsK tot depăşeşte costul

marginal 0Pp. Output-ul social optimal se înregistrează atunci când beneficiul marginal

33

social este egal cu costul marginal social. Acesta se găseşte la 0Q*e, unde 0Q*eL

egalează 0Pp.

Trebuie subliniat că pentru ca rezultatul să nu fie o pierdere, chiar dacă furnizarea

de către stat este extinsă până la punctul în care beneficiul privat marginal este egal cu

zero, depinde în întregime de modul în care au fost trasate curbele. Dacă EE’

intersectează curba MC la stânga lui Qs, ar trebui să existe „risipă”, în sensul că valoarea

socială a unităţilor marginale este mai scăzută decât costurile lor sociale. Totuşi, scopul

figurii 3 este de a dezvălui supra simplicitatea din figura 1 . Foarte puţin este cunoscut

despre forma lui EE’, dar nu există nici o scuza pentru simpla controversă a problemei

beneficiilor externale.

Prezenţa externalităţilor înseamnă că urmărirea separată a propriilor interese de

către indivizi şi firme nu va conduce în mod necesar la o alocare socială optimă a

resurselor. Această analiză direcţionează uşor către pledoaria intervenţiei statui pentru a

„corecta” proasta alocare a resurselor, aşa cum a făcut-o de-a lungul istoriei.

În figura 3, output-ul social optimal poate fi atins, dacă cumpărătorii bunului X ar

plăti o subvenţie egală cu beneficiul marginal external. Această subvenţie ar fi egală cu

distanţa verticală dintre EE’ şi DD’. Cea mai clară dificultate constă în cerinţele

informaţionale: mărimea beneficiului marginal external trebuie să fie cunoscută la toate

nivelurile, ceea ce ar include cu siguranţă o distanţă faţă de experienţa practică. Folosirea

unui asemenea sistem de subvenţii ar implica costuri administrative şi ar absorbi venituri

publice. Multe propuneri politice fundamentale au derivat din economia bunăstării,

creând o imagine a statului ca autocunoscător şi altruist. Dacă, totuşi alte obiective decât

maximizarea bunăstării sociale sunt căutate, costul unui astfel de „eşec al statului” este

aşezat faţă de costul eşecului pieţei, înainte ca o concluzie politică finală să poată fi luată.

Existenţa externalităţilor nu conduce direct la propuneri pentru alegerea între

proprietatea publică şi aprovizionarea publică la preţul zero. Includerea acesteia în

analiză implică, totuşi, sancţiunea intervenţiei statului pe piaţă, asigurată de faptul că

beneficiile din asemenea acţiune au depăşit costurile sale.

3.4. TEORIA SURPLUSULUI CONSUMATORULUI ÎN ABORDAREA

EFICIENŢEI SOCIALE A CHELTUIELILOR PUBLICE

34

3.4.1. Formarea surplusului consumatorului

Deşi preţurile joacă un rol crucial în promovarea eficienţei alocative, există cazuri

stabilite în teorie, în care eficienţa alocativă poate fi îmbunătăţită prin alterarea sau

suprimarea rolului preţurilor.

Surplusul consumatorului este diferenţa dintre posibilităţile consumatorului de a

plăti un bun la un preţ iniţial şi nivelul plătit la preţul actual. Dupuit (1844), un inginer

francez, a introdus ideea surplusului consumatorului şi a dezvoltat-o ca un sofisticat

argument contra taxelor pe poduri şi şosele. Dezvoltările sale teoretice sub secvenţiale au

adus unele rezultate puternice care sunt superior relevante pentru rolul autorităţilor

însărcinate pentru utilizarea facilităţilor publice.

Figura ce urmează ilustrează argumentul pentru înlăturarea taxelor.

Figura 4

În figura 4, DD’ este curba cererii pentru trecerile zilnice pe poduri şi râuri.

Costurile medii şi marginale operate sunt presupuse a fi zero şi costurile marginale

de colectare a taxelor sunt 0T. Podul este presupus să fie privat pentru un profit

maximizat. Proprietarul podului setează egalitatea dintre venitul marginal şi costul

marginal. Presupunem că aceste curbe se intersectează în E, care corespunde cu 0Qt

traversări. Taxa este 0Pt şi profiturile totale sunt TPtBE.

Deci, 0Qt asigură nivelul profitului maximizat al traversărilor, dar el nu este

nivelul social optimal. În 0Qt, beneficiul marginal (QtB) excede costul marginal QtE.

Acest cost marginal, constând exclusiv din costul marginal al colectării taxei, a fost

presupus să fie zero. Utilitatea totală poate fi măsurată prin suprafaţa de sub curba cererii

35

DD’ a numărului actual al traversărilor. Când există taxă, surplusul consumatorului este

calculat ca diferenţă dintre utilitatea totală minus taxele plătite. În figura 4, utilitatea

totală a 0Qt traversări este 0ABQt şi surplusul consumatorului este PtAB. Dacă taxa este

înlăturată, costul marginal este zero. Numărul de traversări este acum 0Qs şi surplusul

consumatorului, care este identic cu utilitatea totală de traversări, este 0AQs. Nivelul

optimal social al outputului este acum realizat: valoarea călătoriilor tuturor traversărilor

este 0Qs, al cărui beneficiu marginal este egal cu costul marginal, amândouă din fiecare

fiind zero.

Suprafaţa 0PtBQt este câştigul exprimat în surplusul consumatorului când taxa a

fost înlăturată. Suprafaţa 0TEQs este economia reală de resurse de la colectarea taxei

abolite. Suprafaţa TPtBE este pierderea profitului proprietarului.

O particularitate a pieţei, de la care adesea economiştii fac abstracţie este prezenţa

costurilor tranzacţiilor. Abolirea taxei asigură o reală economie de resurse 0TEQt.

Operarea unui sistem de preţuri include utilizarea resurselor, iar abolirea taxei elimină

costurile de colectare a proprietarului podului. Însă acestea sunt departe de a fi numai

costuri: traversările atrag pierderi de timp datorită taxelor, costuri ale operaţiilor

vehiculelor mai mari şi costul ocolurilor de evitare a taxei. Acestea sunt economii

adiţionale de resurse, odată ce taxa este abolită. Mecanismul preţurilor include tranzacţii,

politică şi costuri consolidate, care sunt frecvent neglijate pe piaţă, faţă de dezbaterile

statului. Este adesea presupus, fără evidenţă, că mecanismele raţionale ale sectorului

public absorb de departe mai multe decât contra părţile pieţei sale.

3.4.2. Analiza surplusului consumatorului şi teorema lui Hicks-

Kaldor privind compensarea socială a utilităţilor

În cadrul acestui tip de analiză se operează cu noţiunile de surplus (rentă) al

consumatorului şi surplusul (rentă) producătorilor, obtenabile în economia de piaţă, pe

care statul le foloseşte în gestiunea finanţelor publice, orientată către obiectivul bunăstării

sociale.

Folosind teoria cererii şi ofertei, definite ca fiind funcţii de preţ, respectiv funcţia

cererii, o funcţie descrescătoare de preţ şi funcţia ofertei, o funcţie crescătoare de preţ,

definim surplusul din cele două forme, astfel:

36

a. Surplusul consumatorilor este definit, în figura următoare (5) de suprafaţa dată pe

grafic de modificarea preţului de cumpărare, de la un nivel superior acceptat iniţial de

cumpărător (p0), la un nivel inferior (p1), ca urmare a coborârii acestuia . Astfel, suprafaţa

descrisă de curba cererii, coboară preţul şi creşterea cantităţilor cumpărate reprezintă

surplusul consumatorului: p0C0C1p1.

Figura 5

Matematic, pornind de la o cerere normală, adică descrescătoare de preţ, cantităţile

cumpărate (q) sunt funcţie e preţ, f(p), iar derivata (modificarea) cererii în funcţie de preţ

este negativă: q = f(p), cu <0

Dacă preţul scade (p1<p0), variaţia surplusului (rentei) consumatorului va fi:

ΔRc = f(p)dp. în care: ΔRc = surplusul consumatorului

Pe graficul din figura 5, surplusul (renta) consumatorului este suprafaţa

dreptunghiului P0C0AP1, crescută cu suprafaţa AC0C1, ca urmare a creşterii cantităţilor

cumpărate.

Se poate spune că, pentru a se asigura surplusul consumatorului, preţurile se

menţin sub nivelul celor ale pieţei (reale sau de echilibru).

b. Analog, se demonstrează surplusul producătorului, raţionând asupra curbei ofertei:

pentru a se obţine surplusul producătorului, preţurile vor fi, deci, menţinute artificial la un

nivel superior preţului de echilibru. Scopul este de a se garanta veniturile producătorilor.

37

Figura 6

Pe graficul din figura 6, surplusul (renta) producătorului este exprimat în suprafaţa

P0P1AO1, crescută cu suprafaţa O1AO2, ca urmare a creşterii preţului de la P0 la P1.

Matematic, se scrie:

q = f(p), cu >0

ΔRp =- f(p)dp. în care : ΔRp = surplusul producătorului

Într-adevăr, variaţiile preţului sub influenţa politicii financiare şi fiscale a statului

(subvenţii sau, dimpotrivă, impozite indirecte) provoacă modificări, în sens opus

(pozitive sau negative) ale rentelor producătorilor şi ale consumatorilor, aceasta cu

condiţia ca variaţia surplusului global (ΔR) să fie pozitivă şi ţinând cont de relaţia

generală:

ΔR = ΔRc + ΔRp > 0,

este posibil ca puterile publice să asigure un arbitraj în dirijarea resurselor financiare

publice pe categorii de cheltuieli. De exemplu, nivelul cheltuielilor de transfer poate fi

determinat în funcţie de variaţia pozitivă a surplusului global.

Pornind de la ideea că, într-o economie în expansiune, surplusul global este

totdeauna pozitiv şi că întotdeauna este posibilă finanţarea transferurilor, Hicks-Kaldor a

enunţat teorema privind compensarea socială a unităţilor, având câmpul de aplicare la

avantajele neconcurenţiale şi cu condiţia ca să fie posibilă generalizarea conceptului preţ.

De aici se trage concluzia că o politică financiară şi fiscală bine condusă poate să

contribuie la creşterea bunăstării colective.

38

3.5. ANALIZA COST – BENEFICIU - METODĂ DE EVALUARE A

CHELTUIELILOR PUBLICE PE BAZA CRITERIULUI EFICIENŢEI

3.5.1. Analiza cost-beneficiu – o alternativă a metodelor moderne

de analiză a eficienţei cheltuielilor publice

Metodele de evaluare a eforturilor şi a efectelor directe şi indirecte ale proiectelor

de obiective publice sunt diferite. Cele care se utilizează în mod frecvent sunt:

- analiza costurilor – avantaje, cunoscută pe larg în literatură sub denumirea de

analiză cost – beneficiu;

- analiza cost – eficacitate, bazată pe un sens mai larg decât cel economic,

atribuit avantajelor;

- metode multicriteriale.

Analiza cost – beneficiu

În această metodă, beneficiul reprezintă, de fapt, avantajul obţinut pe seama

furnizării serviciului public, pentru care s-au elaborat variantele de proiect. În cadrul

metodei se apelează la raportul cost/beneficiu, al cărui nivel optim este folosit ca un

criteriu de exprimare a eficacităţii deciziilor publice, în cadrul unui program actualizat.

Condiţia de a nu se respinge un proiect este: cost/beneficiu = minim sau , invers,

beneficiu/cost = maxim.

Analiza cost – eficacitate

După elaborarea prealabilă a unui indicator de eficacitate, această analiză se aplică

în absenţa unei evaluări monetare a avantajelor. În anumite ipoteze clar formalizate, în

care obiectivul este unic, va fi ales programul cel mai puţin costisitor.

Sfera de aplicare a acestei metode este aceea a cheltuielilor social – culturale:

învăţământ, sănătate, asistenţă socială etc.

Metode multicriteriale

În ipoteza în care există pluritatea criteriilor şi imposibilitatea se a le sintetiza într-

un indicator unic, decizia va fi elucidată prin metode multicriteriale. Proiectele

independente sunt astfel apreciate în raport cu fiecare din criteriile reţinute, ceea ce

antrenează mai multe clasamente ale proiectelor, fiind dificilă stabilirea unui clasament

general. Diferite metode permit degajarea unei soluţii empirice, care ţine cont de aceste

criterii diferite şi este, astfel, utilizabilă de către decidentul politic.

39

În continuarea paragrafului, ne ocupăm pe larg de analiza cost – beneficiu, care

este preferată, atât în literatura de specialitate, cât şi în practică, fiind agreată de către

economişti.

3.5.2. Conceptele şi instrumentele de lucru ale analizei cost –

beneficiu

Orice proiect al unei investiţii necesită o analiză atentă, indiferent dacă investiţia

se face în sectorul public sau în cel privat. O analiză a proiectului de investiţii trebuie să

se bazeze pe faptul că unele costuri pot fi experimentate în viitor.

Să presupunem că un proiect de investiţii aduce un câştig din producţie în fiecare

an al vieţii lui. Dacă investiţia este făcută de o firmă privată, aceste câştiguri ar putea fi

considerate ca nişte venituri adunate ca rezultat al investiţiei.

În sectorul public, beneficiile sunt probabil mai largi. Să presupunem că există

estimări ale valorilor băneşti ale beneficiilor sociale (B1, B2. ….Bn) pentru a fi

experimentate în fiecare n ani, pe durata de viaţă a proiectului. Este posibil să adăugăm

aceste sume chiar dacă ele sunt experimentate la diferite perioade. Beneficiile obţinute în

fiecare an pot fi convertite în valorile prezente şi apoi adăugate. Valoarea prezentă a

acestor câştiguri obţinute este :

VP = + + + … + ,

în care:

VP = valoarea prezentă a proiectului;

r = rata de actualizare.

Analizele cash – flow – ului actualizat al invenţiei sunt cunoscute în afacerile

economice. Ele sunt cerute pentru faptul că încasările şi costurile care decurg din

investiţii vor apărea la diferite perioade. Costurile proiectelor sunt împărţite între costuri

de capital, respectiv costuri ale investiţiilor (I), care trebuie să fie incluse într-un proiect

nou în perioada prezentă şi costurile curente (C1, C2, … Cn), care vor fi efectuate pe

parcursul realizării proiectului. Pe această cale, un proiect al capitalului va genera un flux

de beneficii nete. În timpul perioadei de viaţă a proiectului, beneficiile nete anuale (B-C)

trebuie să fie actualizate, pentru a evalua valoarea prezentă netă (VPN) a proiectului.

40

Aceasta reprezintă diferenţa dintre suma actualizată a fluxurilor câştigurilor şi costurile

iniţiale ale proiectului, conform formulei:

VPN = -I0 + , în care:

VPN = valoarea prezentă netă a proiectului;

I0 = capitalul iniţial investit;

B-C = câştigurile obţinute în fiecare din cei n ani ai proiectului.

Valoarea prezentă netă a unei investiţii poate fi re scrisă:

VPN = I0 +

Proiectele investiţiei pot fi ierarhizate în funcţie de valoarea netă prezentă a

acestora. Vor fi luate în considerare numai acele proiecte pentru care VPN > 0. Cele mai

bune proiecte vor fi acelea care au VPN-ul cel mai ridicat, adică VPN = maxim. Dintre

alternative, proiectele pot fi ierarhizate şi în concordanţă cu rata internă a rentabilităţii

fiecărui proiect, respectiv valoarea lui r care face fluxul beneficiilor nete actualizate egal

cu costul iniţial al capitalului. Aceste proiecte care ar conduce la o valoare prezentă netă

ridicată, vor înregistra, de asemenea, o rată tipică ridicată de rentabilitate. Totuşi, există

motive pentru a prefera o altă formă de ierarhizare. În general, este preferabil să se

ierarhizeze proiectele în funcţie de valoarea prezentă netă, decât după ratele de

rentabilitate, pentru următoarele motive:

În primul rând, nu poate fi o soluţie unică a ratei interne de rentabilitate. Pentru un

proiect particular, mai mult decât o rată de actualizare, poate reduce un flux al

câştigurilor viitoare la zero.

În al doilea rând, la proiectele care se exclud reciproc, rata internă a rentabilităţii

poate conduce la selectarea proiectelor care nu pot fi alese după criteriul valorii nete

prezente. În figura următoare (7), valoarea prezentă netă pentru două proiecte Aşi B sunt

arătate pentru variate rate de actualizare. Rata internă de rentabilitate (acea rată de

actualizare care face ca VPN = 0) pare a fi mai mare pentru A decât pentru B. Totuşi,

dacă VPN este considerată la rate de actualizare mai mici decât 0c, proiectul A are o

VPN mai mare decât B. Dacă obiectivul ar fi acela de maximizare a VPN ar indica

proiectul corect, dar dacă se bazează pe rata internă de rentabilitate va indica proiectul

greşit. Concluzia este că folosind VPN prin definiţie, se ajunge către proiectul corect. În

41

timp ce testul cu rata internă de rentabilitate poate fi modificat pentru a avea în vedere

această problemă, testul simplu al VPN, este adesea văzut ca superior.

Formula pentru determinarea valorii prezente nete (VPN) a unui proiect este

ajutătoare în înţelegerea următoarei întrebări: Ce este diferit în analiza cost – beneficiu în

sectorul public şi în cel privat? Atât în sectorul public, cât şi în cel privat, evaluarea

proiectelor revine unei perioade lungi, iar actualizarea, pentru a ţine seama de aceasta,

este necesară în ambele cazuri. Ce este special în legătură cu analiza cost – beneficiu?

Diferenţele dintre folosirea evaluării investiţiei în sectorul public şi folosirea ei în

sectorul privat constau în obiectivele diferite urmărite în ambele sectoare, şi anume:

1.Variaţia costurilor C şi variaţia câştigurilor B sunt calculate conform unei formule;

2.Principalele variaţii pentru valoarea acestor costuri şi câştiguri apar în sectoare

diferite;

3.Variaţia ratei de actualizare r apare în ambele sectoare.

Figura 7

Se presupune în mod uzual că, în sectorul privat, obiectivul urmărit de firmă este

maximizarea profitului. Deci, pentru firma privată, beneficiul va fi notat cu B i , ca un

venit câştigat în fiecare an al proiectului; Ci, va fi costul privat cu care se confruntă în

fiecare an al proiectului şi I0 va fi investiţia iniţială zero pe care firma crede că o face. În

general, aceste venituri şi costuri vor fi estimate la preţurile de piaţă.

Pe de altă parte, obiectivul din sectorul public este maximizarea bunăstării, a

bunăstării sociale. Aceasta ne conduce la includerea în evaluarea investiţiei a costurilor şi

beneficiilor următoare, care nu vor introduce o evaluare a investiţiei private. Asta

înseamnă că preţurile de piaţă nu sunt întotdeauna bune pentru estimarea costurilor şi

42

beneficiilor. De asemenea, factorul de actualizare depinde şi de alţi factori decât rata

dobânzii. De aceea, în evaluarea investiţiei, întrebările de care se loveşte un analist al

costurilor şi beneficiilor sunt: care costuri şi beneficii sunt incluse? cum se evaluează ele?

la ce rată de actualizare vor fi ele evaluate?

Răspunsurile la aceste întrebări depind de aplicarea principiilor bunăstării

economice. Evaluarea cheltuielii publice comportă obţinerea bunăstării economice. De

exemplu, se argumentează că atunci când analiza cost – beneficiu caută o valoare de

proiect netă pozitivă, pentru a justifica investiţia, se utilizează un criteriu Hicks – Kaldor.

Aceasta înseamnă că atunci când valoarea prezentă netă a unui proiect de cheltuieli

publice se preconizează a fi pozitivă într-o analiză cost – beneficiu, interpretarea trebuie

să fie că dacă proiectul este acceptat, beneficiarii de investiţii vor câştiga mai mult decât

vor pierde cei învinşi. Acesta este un test ipotetic. Totuşi, această interpretare va fi

adevărată numai dacă analistul cost – beneficiu a acceptat studiul abordat. Prin aceasta

înţelegem că analistul are nevoie să ia decizii corecte, cu respect pentru răspunsurile mai

sus citate.

3.5.3. Analiza cost – beneficiu (ACB) şi externalităţile

Una dintre caracteristicile distincte ale ACB este faptul că se referă în principal la

costurile şi beneficiile sociale decât la cele private. În această privinţă se recunoaşte

existenţa externalităţilor. Se ştie că un efect external este prezent atunci când activitatea

unui operator economic afectează bunăstarea altuia şi când această independenţă nu este

inclusă în mecanismul preţului sau în altele. De exemplu, pentru studiul cost – beneficiu

al unui proiect pentru o linie nouă de metrou, beneficiile reducerii aglomerării pe străzile

localităţii considerate au fost adăugate veniturilor liniei, în scopul de a stabili o măsură a

beneficiilor sociale ale liniei. De asemenea, în proiectarea unui nou aeroport, costul

zgomotului avionului este luat direct în calculul proiectului. Este posibil să se facă o

distincţie între beneficii şi costuri directe şi indirecte, şi între beneficii şi costuri tangibile

şi intangibile în cadrul a două delimitări, şi anume: beneficii şi costuri reale (cu

cuantificări fizice); beneficii şi costuri pecuniare (exprimare valorică). În figura

următoare (8) se prezintă schematic această grupare.

43

Figura 8

Astfel, R.A. Musgrave descrie beneficiile direct tangibile ale unui proiect de

irigaţie în termenii creşterii rezultatelor proiectului în acţiunea fermei pe piaţă, în timp ce

beneficiile indirect intangibile pot fi reducerea eroziunii solului în apropierea dealurilor

sau conservarea vizibilităţii zonelor de agrement. Costurile directe ale schemei de irigaţii

pot fi costurile conductelor, în timp ce costurile indirecte intangibile pot include

distrugerea animalelor sălbatice. În proiectele de sănătate, beneficiile direct tangibile ale

investiţiilor în examinarea medicală pot fi economisirea costurilor medicale ale

tratamentului, în timp ce un beneficiu direct intangibil ar trebui să fie îmbunătăţirea

stilului de viaţă al persoanei considerate. Similar, în programele de învăţământ, beneficiul

direct tangibil poate fi creşterea câştigurilor viitoare ale studenţilor şi beneficiile indirecte

intangibile ar trebui să fie o reducere a costurilor crimei sau apariţia unui electorat mai

informat.

ACB se referă şi la distincţia care a fost făcută între externalităţile tehnice şi cele

băneşti. O externalitate tehnică este definită ca una care apare atunci când funcţia de

producţie a producătorului afectat sau funcţia utilităţii a consumatorului afectat este

alterată. Pentru un consumator, externalitatea poate face posibil ca mai puţină (mai multă)

utilitate să poată fi obţinută din diseconomie (economie), Pentru un producător, pot fi

obţinute mai puţine (mai multe) rezultate dintr-un set dat al intrărilor pe seama

diseconomiei (economiei).

44

O externalitate pecuniară este percepută pe seama schimbării preţurilor, a

salariilor şi a profiturilor. O externalitate pecuniară nu alterează posibilităţile tehnice ale

producţiei sau consumului.

Cele subliniate în legătură cu distincţia dintre externalităţile tehnice şi cele

pecuniare por fi ilustrate prin următoarele exemple:

Să presupunem o analiză cost – beneficiu a unui proiect al unei şosele care

încorporează următoarele externalităţi:

a) Diseconomia externală generată când şoseaua taie proprietatea unei ferme în două,

culturile rămânând într-o parte, iar construcţiile, utilajele şi animalele în cealaltă parte;

b) Diseconomia externală generată când şoseaua blochează un peisaj şi reduce

utilitatea consumatorului.

Există mai multe căi de clasificare a beneficiilor şi costurilor care pot fi utilizate

într-o analiză cost – beneficiu. Costurile şi beneficiile tehnice sau reale pot fi, de

asemenea, tangibile (când beneficiile sau costurile pot fi măsurate pe piaţă) sau

intangibile (când nu există o piaţă specifică şi este necesar un preţ umbră, de exemplu, o

îmbunătăţire a mediului sau a peisajului care rezultă ca o consecinţă a unui proiect de

irigaţii). Ele sunt frecvent clasificate ca fiind directe sau indirecte, această clasificare

putând fi privită şi ca distincţie între costuri şi beneficii primare şi secundare.

3.5.4. Folosirea preţurilor umbră pentru eliminarea

deficienţelor preţurilor pieţei

Este evident faptul că, având de-a face cu analiza cost – beneficiu, vorbim mai

mult despre bunăstare. Teoria second best (cea de-a doua şansă bună) este o altă piesă

relevantă când analistul are de-a face cu metoda cost – beneficiu. Deoarece costurile şi

beneficiile trebuie evaluate, este necesar ca pentru aceasta să utilizăm preţurile. Trebuie

să folosim preţurile pentru a evalua intrările şi ieşirile, dar cât de încrezătoare este piaţa

preţurilor ca o măsură a beneficiilor şi costurilor? Folosirea conceptului surplusului

consumatorului şi începerea de a-l folosi ca un obiectiv ce trebuie maximizat se bazează

pe faptul considerat că pieţele sunt perfecte oriunde în economie. Folosirea preţurilor de

piaţă pentru a evalua resursele folosite sau ca o apropiere de valoarea bunurilor pentru a

fi furnizate de sectorul public se bazează pe convingerea că recordurile preţurilor de piaţă

se doresc a fi plătite pentru unităţile marginale ale bunurilor (resurselor) în discuţie. Dacă

45

acest lucru este adevărat oriunde, atunci preţurile de piaţă sunt o evaluare folositoare şi

probleme asociate cu teoria second – best nu sunt relevante. Dacă totuşi acesta nu este

adevărat, va fi necesar ca în analiza cost –beneficiu să se evite preţurile de piaţă şi acestea

să fie înlocuite cu preţurile umbră, care estimează cu mai multă precizie costul real al

resurselor şi costurilor în termenii dorinţei de a plăti.

Iată câteva exemple unde pot fi recomandate corecţiilor preţurilor de piaţă:

Monopolul

Cum se determină preţul umbră al intrărilor determinate când în cadrul unui

proiect acestea sunt furnizate de un monopolist? În acest caz, problema este că preţul de

piaţă al intrărilor nu va fi egal cu costul marginal social al intrărilor. O soluţie a acestei

întrebări este identificată considerând folosirea alternativă a intrărilor. Să presupunem că

cimentul este necesar pentru proiectul construcţiei unui sector public (pentru a construi o

şcoală) şi că acesta trebuie cumpărat de la un monopolist. Dacă rezerva de ciment creşte

ca răspuns la necesităţile proiectului atunci costul cimentului este egal cu valoarea

resurselor folosite pentru a-l produce şi, în acest caz, venitul din închiriere al

monopolistului nu trebuie inclus. Câştigul pecuniar al monopolistului nu este un cost real

al comunităţii. Totuşi, în alte circumstanţe, preţul pieţei ar fi preţul relevant în ACB.

Valoarea produsului sectorului public ar trebui stabilită atunci în termenii sumei care ar fi

plătită pentru produsul respectiv în sectorul privat. Cheia este dacă oferta de produse este

elastică. Dacă oferta se extinde, folosim valoarea costului marginal al resurselor incluse.

Dacă oferta este inelastică, atunci costul de oportunitate al resurselor este valoarea care ar

trebui plătită pentru produsul finit în sectorul privat.

Şomajul

Urmăm aceeaşi linie de argumentare, şi anume aceea că evaluarea muncii este

făcută la rata salariului, care să presupunem că reprezintă costul de oportunitate al

muncii. Dacă există şomaj, costul de oportunitate corespunzător tinde să fie zero. De

aceea, dacă proiectul A este început într-o regiune l, unde rata şomajului este mare, acest

proiect este preferat în comparaţie cu proiectul B, început în J, unde rata şomajului este

mică. Aceasta se întâmplă chiar dacă valoarea netă prezentă a proiectului (estimată pentru

46

ambele proiecte folosind rata salariului pentru muncă) este mai mare pentru B, decât

pentru A.

Impozitele

Aceleaşi principii se aplică la impozite şi subvenţii. Considerăm din nou bunurile

intermediare folosite în proiect. Producţia industrială va fi evaluată la preţurile pieţei

unde bunurile ar putea fi folosite şi în alte proiecte; de asemenea aceasta va fi evaluată la

costurile de intrare, fără impozite, acolo unde sunt furnizate pentru proiectul respectiv.

Comerţul internaţional şi dezvoltarea

Calculul eficienţei pentru un proiect simplu, având ca obiect exportul, poate fi

efectuat prin următoarea ecuaţie:

BNP = cs(X-M)-a(RSU.L+NL), în care:

BNP – beneficiul net al proiectului;

cs – cursul de schimb;

X – produsul proiectului, care este un bun pentru export;

M – materie primă importantă pentru proiect;

RSU – rata salariului umbră; L – munca angajată în proiect;

NL – materie primă care nu necesită prelucrare;

a – factorul de conversie, care converteşte intrările interne în evaluări la frontieră.

Această relaţie punctează aspecte de soluţionat în evaluare: cea a comerţului

internaţional de bunuri (X şi M); cea a bunurilor necomercializate (NL) şi cea a ratei

salariului umbră (RSU). Odată rezolvate aceste probleme, din punct de vedere economic,

proiectul se evaluează cu preţurile contabile eficiente.

47

4. ANALIZA CHELUTIELILOR PUBLICE ŞI A

EFICIENŢEI ACESTORA ÎN AUSTRIA

4.1. NIVELUL, STRUCTURA ŞI EVOLUŢIA CHELTUILEILOR PUBLICE

În cele ce urmează vom analiza cheltuielile publice ale Austriei, pe o perioadă de trei ani

financiari, şi anume 2002, 2003 şi 2004.

Tabel 3.1Evoluţia cheltuielilor publice ale Austriei, în structură

  2002 2003 buget 2004 buget

Post cheltuielimil.

Euro %mil.

Euro %mil.

Euro %Educaţie 5.657 9,15% 5.703 9,30% 5.720 9,13%Cercetare şi dezvoltare 2.566 4,15% 2.421 3,95% 3.514 5,61%Artă şi cultură 689 1,11% 631 1,03% 489 0,78%Sănătate 792 1,28% 853 1,39% 841 1,34%Asigurări sociale 18.206 29,45% 18.386 29,97% 18.598 29,68%Construcţii de case 1.807 2,92% 1.810 2,95% 1.810 2,89%Infrastructură 571 0,92% 565 0,92% 586 0,94%Transporturi 6.155 9,96% 6.067 9,89% 6.532 10,42%

Cheltuieli pentru acţiuni economice 3.200 5,18% 3.632 5,92% 3.654 5,83%Apărare naţională 1.624 2,63% 1.702 2,77% 1.702 2,72%Securitate naţională 2.253 3,64% 2.327 3,79% 2.310 3,69%Alte cheltuieli ale administraţiei publice 18.298 29,60% 17.258 28,13% 16.911 26,99%TOTAL 61.818 100,00% 61.355 100,00% 62.667 100,00%

Figura 3.1 Structura cheltuielilor publice ale Austriei

48

Tabel 3.2    2002 2003 2004Populaţie mii locuitori 8084 8118 8171Produs Intern Brut mld Euro 221 226,1 235,1

Deoarece mărimea absolută a cheltuielilor publice nu prezintă virtuţi operaţionale,

în practică pentru caracterizarea nivelului acestora, se folosesc mărimi relative.

Indicatorii de caracterizare utilizaţi sunt:

a) ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut: ;

b) cheltuielile publice medii pe locuitor: ;

c) structura cheltuielilor publice, care este greutatea specifică a

componentelor în ansamblul acestora:

În cazul Austriei, pentru perioada analizată, ultimul indicator este prezentat în

tabelul 3.1, iar primii doi indicatori iau următoarele valori:

Tabel 3.3    2002 2003 2004Cheltuieli publice în PIB % 27,97% 27,14% 26,66%Cheltuieli publice pe locuitor mii Euro/loc 7,65 7,56 7,67

Grafic, evoluţia ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut se prezintă

astfel:

Figura 3.2

Evoluţia cheltuielilor publice pe locuitor este prezentată în următoarea figură:

49

Figura 3.3

După cum se observă, în bugetul consolidat al Austriei ocupă un loc foarte

important, pe întreaga perioadă de observaţie, cheltuielile cu asigurări sociale, urmate de

educaţie, şi transporturi – acestea din urmă constau în plăţi către companiile de poştă şi

către Căile Ferate Austriace. În ce priveşte o altă parte extrem de bine reprezentată în

cheltuielile bugetare austriace, cheltuielile cu servicii administrative constau, în principal,

din rambursări aferente datoriei publice.

Din cele expuse, reiese clar poziţia de stat dezvoltat a Austriei, deoarece alocă o

parte importantă acţiunilor social-culturale – 14 – 15% din total buget consolidat – şi se

menţine la cote relativ reduse – aproximativ 5% – cheltuielile pentru acţiuni economice.

Proporţia majoră a cheltuielilor cu asigurări sociale este specifică statelor europene, şi se

situează peste media ţărilor membre OCDE.

În ce priveşte ponderea cheltuielilor publice în PIB, concepţia clasică asocia

statelor dezvoltate un procent de peste 35% din PIB alocat cheltuielilor publice.

Evoluţiile recente, care au impus eficientizarea cheltuielilor publice, au condus, în mod

clar, la reducerea acestei limite. În toate economiile dezvoltate se tinde spre înlocuirea

furnizării de utilităţi publice cu cea privată.

De interes în analiza structurii şi eficienţei cheltuielilor publice este şi dezvoltarea

structurii cheltuielilor bugetului consolidat cu cea mai mare pondere în total, şi anume a

celor cu asigurări sociale.

Conform declaraţiilor ministrului austriac de finanţe, sistemul asigurărilor sociale

constituie o prioritate pentru guvernul federal austriac. Prin comparare cu alte state,

Austria are un sistem de asigurări sociale foarte dezvoltat, care se bazează pe contribuţia

majoră a statului la retribuirea schemelor de pensii şi la asigurarea fondurilor necesare

pentru susţinerea pieţei muncii şi a măsurilor pentru alocaţiile familiale.

50

Structura cheltuielilor sociale se prezintă astfel:

Tabel 3.4Evoluţia cheltuielilor publice cu asigurări sociale ale Austriei în perioada 2002-2004

  2002 2003 buget 2004 bugetPost cheltuieli mil. Euro % mil. Euro % mil. Euro %

Asigurări sociale de pensii 5.944 32,65% 6.978 37,95% 6.685 35,94%Măsuri de protecţie socială 4.961 27,25% 4.535 24,67% 4.639 24,94%Alocaţii şi subvenţii familiale 4.519 24,82% 4.821 26,22% 4.937 26,55%Plăţi aferente altor reglementări legale 1.294 7,11% 1.333 7,25% 1.350 7,26%Pensii pentru veteranii de război 381 2,09% 374 2,03% 369 1,98%Alte cheltuieli 1.107 6,08% 345 1,88% 618 3,32%TOTAL 18.206 100,00% 18.386 100,00% 18.598 100,00%

Figura 3.4

După cum se observă, cea mai mare pondere în cheltuielile cu asigurări sociale ale

Austriei o deţin pensiile, urmate de măsurile pentru protecţie socială şi alocaţiile şi

subvenţiile familiale.

4.2. EFICIENŢA CHELTUIELILOR PUBLICE ÎN AUSTRIA

Eficacitatea reprezintă o modalitate de dimensionare a calităţii activităţilor

întreprinse. Din punct de vedere cantitativ, se poate determina ca raport între ceea ce s-a

realizat şi ceea ce s-a propus (prognozat, previzionat) a se realiza.

51

În cazul cheltuielilor publice, eficacitatea poate fi privită prin prisma comparaţiei

dintre nivelul realizat al cheltuielilor publice la sfârşitul anului şi ceea ce s-a stabilit prin

legea bugetară. Chiar dacă acest raport, în cele mai multe cazuri, este supraunitar, trebuie

judecat în funcţie de ceilalţi factori determinanţi ai dinamicii cheltuielilor publice (de

exemplu dinamica PIB).

Din considerente legate de lipsa de informaţii cu privire la alte exerciţii bugetare,

eficienţa cheltuielilor publice determinată pe baza rapoartelor de mai sus se poate calcula doar

pentru anul financiar 2003, pentru care avem informaţii atât cu privire la prevederile legii

bugetare, cât la preliminatul execuţiei bugetare.

Tabel 3.5Eficienţa cheltuielilor publice ale Austriei pentru exerciţiul 2003

  2003 buget2003 rezultat preliminar Eficienţa

Post cheltuieli mil. Euro mil. Euro %Educaţie 5.703 5.745 100,74%Cercetare şi dezvoltare 2.421 2.581 106,61%Artă şi cultură 631 660 104,60%Sănătate 853 871 102,11%Asigurări sociale 18.386 18.882 102,70%Construcţii de case 1.810 1.805 99,72%Infrastructură 565 574 101,59%Transporturi 6.067 6.005 98,98%Cheltuieli pentru acţiuni economice 3.632 3.186 87,72%Apărare naţională 1.702 1.721 101,12%Securitate naţională 2.327 2.344 100,73%Alte cheltuieli ale administraţiei publice 17.258 17.016 98,60%TOTAL 61.355 61.390 100,06%

Luate ca atare, cifrele rezultate din calcul relevă o eficientă administrare a

cheltuielilor publice în Austria anului 2003, deoarece prevederile bugetare cu privire la

cheltuieli au fost depăşite foarte puţin (doar cu 0,06%). Pentru o apreciere mai corectă,

vom corela aceste cifre cu evoluţia produsului intern brut. În anul 2003, faţă de 2002, PIB

a crescut cu 2,3% (( -1)100), într-un ritm superior depăşirii prevederilor bugetare,

ceea ce confirmă eficienţa managementului bugetar austriac.

În ce priveşte eficienţa cheltuielilor sociale, vom compara în continuare, pe de o parte,

raportul între prevederile anuale şi execuţia preliminară, iar pe de altă parte, eforturile depuse de

statul austriac în exerciţiul 2003 cu efectul în evoluţia ratei şomajului.

Tabel 3.6

52

Eficienţa cheltuielilor publice cu asigurări sociale ale Austriei 2003

  2003 buget2003 rezultat preliminar Eficienţa CP

Post cheltuieli mil. Euro mil. Euro %Asigurări sociale de pensii 6.978 6.978 100,00%Măsuri de protecţie socială 4.535 4.619 101,85%Alocaţii şi subvenţii familiale 4.821 4.869 101,00%

Plăţi aferente altor reglementări legale 1.333 1.333 100,00%

Pensii pentru veteranii de război 374 362 96,79%Alte cheltuieli 345 721 208,99%TOTAL 18.386 18.882 102,70%

După cum se observă, una dintre cele mai mari probleme ale administraţiei

austriece este cea legată de asigurările sociale. Deşi acestea depăşesc cu doar foarte puţin

creşterea PIB, vor conduce în anul 2004 la majorare ponderii acestuia alocată

cheltuielilor publice, care va trebui compensată prin limitarea altor cheltuieli, pentru

menţinerea eficienţei sistemului.

Seria ratei şomajului pentru anii începând cu 2003, aferentă Austriei, este 4,5%;

4,6% şi 4,1% (pentru anii 2003, 2004 şi 2005) conform statisticilor U.E, şi se menţine la

cel mai scăzut nivel din Europa şi Grupul celor 7. Prin urmare, putem aprecia că efortul

statului în protecţie şi reconversie socială are un impact real asupra ocupării şi şomajului,

însă conduce la obţinerea unei îmbunătăţiri vizibile cu întârziere, începând cu anul 2005.

*

Eficienţa cheltuielilor publice poate fi exprimată ca valoarea optimă a raportului

între eforturile financiare (consumul de resurse financiare publice) şi efectele

comensurabile sau estimative, obtenabile pe seama obiectivelor finanţate de către stat.

În cele ce urmează vom încerca să analizăm eficienţa cheltuielilor publice ale

Austriei sub acest aspect, pentru o perioadă cuprinsă între anii 2000 şi 2002., în cazul

cheltuielilor cu sănătatea.

În analiza eficienţei cheltuielilor publice cu sănătatea, ca raport între efort şi efect, vom

lua în considerare următoarele date:

Tabel 3.7Indicatori utilizaţi în comprarea eficienţei cheltuielilor cu sănătatea

Indicator u.m. 2000 2001 2002cheltuieli cu sănătatea în PIB % 8,1 7,7 7,9din care publice % 51,6 69,9 68,5

53

cheltuieli cu sănătatea pe locuitor USD/loc 2061 2220 2191paturi spitalizare la mia de locuitori pat/1000loc 8,8 6,1 6,2durata medie de spitalizare zile 8,9 8,1 8,6medici practicieni la mia de locuitori

medici/1000 loc 3 3,3 3,2

mortalitatea infantilăcazuri/1000 naşteri vii 4,8 4,1 4,8

speranţa medie de viaţă ani 78,1 78,8 78,6Sursa: OECD in figures anii 2002, 2003, 2004

În baza acestor date, vom determina eficienţa cheltuielilor cu sănătatea ca raport

între cheltuieli cu sănătatea pe locuitor şi numărul de paturi de spitalizare la 1000

locuitori, precum şi ca raport între cheltuieli cu sănătatea pe locuitor şi numărul de medici

practicieni la mia de locuitori. Restul datelor sunt prezentate din raţiuni ce ţin de

comparaţia eficienţei cheltuielilor între state.

Calulele pentru prima formă a raportului:

Calculele pentru cea de-a doua formă a raportului:

Centralizat, rezultatele se prezintă astfel:

Tabel 3.8eficienţa cheltuielilor cu

sănătatea u.m. 2000 2001 2002raport 1 USD/pat 234.204,55 363.934,43 353.387,10raport 2 USD/medic 687.000,00 672.727,27 684.687,50

54

Grafic, evoluţia indicatorilor se prezintă astfel:

Figura 3.5

După cum se observă, nivelul cheltuielilor cu sănătatea pe pat de spital şi pe medic este

destul de mare în Austria, sitauaţia fiind specifică statelor dezvoltate. În timp, evoluţia acestora

reflectă oscilaţii foarte mici, ceea ce denotă importanţa dată sănătăţii.

55

5. ANALIZA CHELTUIELILOR PUBLICE ŞI A EFICIENŢEI

ACESTORA ÎN MAREA BRITANIE

5.1. NIVELUL, STRUCTURA ŞI EVOLUŢIA CHELTUILEILOR PUBLICE

În cele ce urmează vom analiza cheltuielile publice ale Marii Britanii, pe aceeaşi

perioadă de referinţă ca şi în cazul Austriei, 2002 – 2004.

Principalele articole de cheltuieli bugetare aferente perioadei se prezintă astfel:

Tabel 4.1Evoluţia cheltuielilor publice ale Marii Britanii în perioada 2002-2004

  2002 buget 2003 buget 2004 bugetPost cheltuieli mld. GBP % mld. GBP % mld. GBP %

Educaţie şi formare profesională 53,60 21,97% 59,40 22,39% 64,50 22,94%Sănătate 59,50 24,39% 65,80 24,80% 72,20 25,68%Cultură, media şi sport 1,40 0,57% 1,60 0,60% 1,70 0,60%Transport 9,00 3,69% 11,30 4,26% 11,60 4,13%Asigurări sociale 17,50 7,17% 8,60 3,24% 8,70 3,09%Dezvoltare internaţională 3,60 1,48% 3,90 1,47% 3,90 1,39%Agricultură şi mediu 3,10 1,27% 8,60 3,24% 3,50 1,24%Comerţ şi industrie 5,00 2,05% 5,30 2,00% 5,50 1,96%Apărare 47,70 19,55% 38,70 14,59% 39,20 13,94%Administrare locală 37,60 15,41% 41,20 15,53% 43,70 15,54%Alte cheltuieli ale administraţiei publice 6,00 2,46% 20,90 7,88% 26,70 9,50%

TOTAL 244 100,00% 265,3 100,00% 281,2 100,00%

Figura 4.1 Structura cheltuielilor publice în Marea Britanie

56

Tabel 4.2    2002 2003 2004Populaţie mii locuitori 59051 59232 59553Produs Intern Brut mld GBP 994,3 1011,9 1034,6

Pentru perioada analizată, structura cheltuielilor publice este prezentată în

tabelul 4.1, iar ceilalţi indicatori pe baza cărora se evaluează acestea iau următoarele

valori:

Tabel 4.3    2002 2003 2004Cheltuieli publice în PIB % 24,54% 26,22% 27,18%Cheltuieli publice pe locuitor mii Euro/loc 4,13 4,48 4,72

Grafic, ponderea cheltuielilor publice ale Marii Britanii în PIB se prezintă astfel:

Figura 4.2

Cheltuielile publice pe locuitor au o evoluţie crescătoare în Regatul Unit:

Figura 4.3

După cum se observă, în bugetul consolidat al Marii Britanii ocupă un loc foarte

important, pe întreaga perioadă de observaţie, cheltuielile cu sănătatea, urmate de

educaţie şi formarea profesională, şi apărare. În ce priveşte asigurările sociale, se observă

57

o diferenţă între politica anglo-saxonă de participare a statului la scheme de pensii şi

protecţie socială, faţă de sistemul austriac (în principiu faţă de sistemul continental).

Din cele expuse, reiese clar poziţia de stat dezvoltat a Marii Britanii, deoarece

alocă o parte importantă acţiunilor destinate educaţiei şi celor social-culturale – 22% din

total cheltuieli bugetare – şi se menţine la cote relativ reduse – sub 5% – cheltuielile

pentru acţiuni economice. În ce priveşte ponderea cheltuielilor publice în PIB, evoluţia

acestora vine să întărească rezultatele din cazul Austriei. Eficientizarea cheltuielilor

publice, a condus, în mod clar, la reducerea acestei ponderi în toate statele dezvoltate.

Nivelul şi structura cheltuielilor publice sunt variabile în timp. Pe termen lung,

evoluţia cheltuielilor publice arată o tendinţă crescătoare, având caracter legic. Calculul

creşterii se face cu ajutorul relaţiilor:

- pentru creşterea în mărime absolută: Cpa=Cp1-Cp0

- pentru creşterea în mărime relativă:

În analiza evoluţiei cheltuielilor publice, de mare însemnătate este abordarea

comparată a evoluţiei cheltuielilor publice şi a P.I.B., reflectată în indicatori caracteristici.

Elasticitatea cheltuielilor publice arată dimensiunile antrenării resurselor

financiare la acoperirea nevoilor de utilităţi publice. Calitativ, semnifică reacţia

cheltuielilor publice la creşterea P.I.B., iar cantitativ, cu câte procente se modifică

cheltuielile publice când P.I.B. se modifică cu un procent. Forma relaţiei cantitative este:

unde: ecp = elasticitatea cheltuielilor publice; Cp = cheltuielile publice; Cp =

modificarea acestora faţă de perioada de referinţă; PIB şi PIB = produsul intern brut şi

creşterea acestuia faţă de perioada de bază.

Reacţia cheltuielilor publice poate fi elastică, când ecp 1, sugerând tendinţa de utilizare

într-o măsură mai mare a P.I.B. pentru finanţarea cheltuielilor publice; inelastică, dacă ecp 1,

sugerând o situaţie de restrângere a cheltuielilor publice în P.I.B.; neutră, când ecp = 1,

tendinţa nu se schimbă

În analiza evoluţiei cheltuielilor publice din Marea Britanie, vom determina

variaţia acestora şi elasticitatea lor faţă de PIB.

Variaţia în mărimi absolute şi în mărimi relative a cheltuielilor publice ale Marii Britanii

se prezintă astfel:

58

Tabel 4.4Indicatori 2002 2003 2004Total cheltuieli publice 244 265,3 281,2

Variaţia cheltuielilor publice în mărimi absolute * 21,3 15,9

Indicele de creştere a cheltuielilor publice * 108,73% 105,99%

Graficul evoluţiei cheltuielilor totale ia următoarea formă:

Figura 4.4

Cheltuielile bugetate ale Marii Britanii prezintă pentru întreaga perioadă un trend

crescător, încetinindu-se doar ritmul lor de creştere în 2004/2003 faţă de 2003/2002.

Elasticitatea cheltuielilor publice britanice faţă de PIB se prezintă astfel:

Tabel 4.5Indicatori 2002 2003 2004Total cheltuieli publice 244 265,3 281,2Variaţia cheltuielilor publice * 21,3 15,9PIB 994,3 1011,9 1034,4Variaţia PIB * 17,6 22,5Elasticitatea cheltuielilor publice * 4,93 2,70

Grafic, elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB în Marea Britanie, precum şi

evoluţia lor, se prezintă astfel:

Figura 4.5

59

După cum se observă, elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB este

supraunitară pentru întreaga perioadă analizată, însă scade în 2004 faţă de 2003. Tot mai

mult din produsul intern brut al Marii Britanii este alocat cheltuielilor publice, însă ritmul

de creştere al acestei alocări scade de la un an la altul. În 2004 cheltuielile publice devin,

dacă se poate spune, puţin mai « inelastice » la creşterea PIB faţă de 2003. Procesul ca

atare este specific economiilor dezvoltate, demonstrând poziţia tot mai puternică a

statului în raporturile de piaţă.

5.2. EFICIENŢA CHELTUILEILOR PUBLICE ÎN MAREA BRITANIE

În analiza eficienţei cheltuielilor publice ale Marii Britanii vom utiliza aceiaşi indicatori

pe care i-am utilizat în cazul Austriei. Datele ne permit să extindem analiza eficienţei

cheltuielilor publice pe două exerciţii.

Tabel 4.6Eficienţa cheltuielilor publice în Marii Britanii în 2002

  2002 buget2002 execuţie

bugetară Eficienţa CPPost cheltuieli mld. GBP % mld. GBP % %

Educaţie şi formare profesională 53,60 21,97% 53,90 20,26% 100,56%Sănătate 59,50 24,39% 57,90 21,77% 97,31%Cultură, media şi sport 1,40 0,57% 1,20 0,45% 85,71%Transport 9,00 3,69% 9,30 3,50% 103,33%Asigurări sociale 17,50 7,17% 7,60 2,86% 43,43%Dezvoltare internaţională 3,60 1,48% 3,60 1,35% 100,00%Agricultură şi mediu 3,10 1,27% 7,60 2,86% 245,16%Comerţ şi industrie 5,00 2,05% 4,30 1,62% 86,00%Apărare 47,70 19,55% 42,50 15,98% 89,10%Administrare locală 37,60 15,41% 37,60 14,14% 100,00%

Alte cheltuieli ale administraţiei publice 6,00 2,46% 15,10 5,68% 251,67%TOTAL 244 100,00% 240,60 90,45% 98,61%

După cum se observă, în execuţia bugetului de stat guvernul britanic a avut grijă în

exerciţiul 2002 (în fapt exerciţiul 2002-2003) să nu depăşească sub nici o formă

previziunile legii bugetare. Coroborând rezultatul global favorabil cu indicele de creştere

al PIB, putem trage concluzia că utilizarea resurselor bugetare britanice, deşi în creştere

pe majoritatea capitolelelor bugetare, a fost eficientă deoarece, per global, nu au fost

depăşite previziunile .

60

Pentru exerciţiul bugetar 2003 (în fapt 2003-2004), indicatorii de eficienţă se prezintă

astfel:

Tabel 4.7Eficienţa cheltuielilor publice în Marii Britanii în 2003

  2003 buget2003 rezultat preliminar Eficienţa CP

Post cheltuieli mld. GBP % mld. GBP % %Educaţie şi formare profesională 59,40 22,39% 59,30 22,29% 99,83%Sănătate 65,80 24,80% 65,20 24,51% 99,09%Cultură, media şi sport 1,60 0,60% 1,40 0,53% 87,50%Transport 11,30 4,26% 10,80 4,06% 95,58%Asigurări sociale 8,60 3,24% 8,50 3,20% 98,84%Dezvoltare internaţională 3,90 1,47% 3,80 1,43% 97,44%Agricultură şi mediu 8,60 3,24% 2,90 1,09% 33,72%Comerţ şi industrie 5,30 2,00% 5,00 1,88% 94,34%Apărare 38,70 14,59% 37,40 14,06% 96,64%Administrare locală 41,20 15,53% 51,10 19,21% 124,03%Alte cheltuieli ale administraţiei publice 20,90 7,88% 20,60 7,74% 98,56%TOTAL 265,3 100,00% 266,0 100,00% 100,26%

De la prima privire, se poate constata un lucru: în exerciţiul bugetar britanic 2003-

2004 eficienţa cheltuielilor publice scade faţă de anul precedent. Dar depăşirea execuţiei

bugetare faţă de previzionat se menţine la cote reduse. Pentru o evaluare corectă, va

trebui să comparăm acest indicator cu indicele de creştere al PIB pentru perioada de

analiză.

Prin comparaţie, constatăm că administrarea cheltuielilor publice în 2003 se

situează foarte aproape, uşor peste limita de eficienţă (în timp ce cheltuielile publice au

crescut cu 0,26%, P.I.B. a crescut cu 1,77%). Păstrarea aceluiaşi mod de administrare

pentru anul următor va menţine prestigiul şi eficacitatea unui sistem public care, în

evoluţia sa recentă, s-a demonstrat stabil şi eficient. Singura dereglare în eficienţa

managementului cheltuielilor publice britanice o găsim în administraţia locală. Creşterea

acestora cu peste 20% faţă de prevederea bugetară a condus la scăderea eficienţei faţă de

anul anterior, deoarece aceste alocări deţin o pondere importantă în totalul cheltuielilor.

*

61

În cele ce urmează vom încerca să analizăm eficienţa cheltuielilor publice ale

Marii Britanii sub aspectul raportului între cost şi efect, pentru o perioadă cuprinsă între

anii 2000 şi 2002., în cazul cheltuielilor cu sănătatea.

În analiza eficienţei cheltuielilor publice cu sănătatea, ca raport între efort şi efect, vom

lua în considerare următoarele date:

Tabel 4.8Indicatori utilizaţi în comprarea eficienţei cheltuielilor cu sănătatea

Indicator u.m. 2000 2001 2002cheltuieli cu sănătatea în PIB % 7,1 7,7 7,6din care publice % 83,1 83,4 82,2cheltuieli cu sănătatea pe locuitor USD/loc 1666 2160 1992paturi spitalizare la mia de locuitori pat/1000loc 4,1 3,9 3,9durata medie de spitalizare zile 6,2 8,1 6,9

medici practicieni la mia de locuitorimedici/1000 loc 1,8 2,1 2

mortalitatea infantilăcazuri/1000 naşteri vii 5,5 5,3 5,5

speranţa medie de viaţă ani 77,9 78 78,4Sursa: OECD in figures 2002,2003,2004

În baza acestor date, vom determina eficienţa cheltuielilor cu sănătatea ca raport

între cheltuieli cu sănătatea pe locuitor şi numărul de paturi de spitalizare la 1000

locuitori, precum şi ca raport între cheltuieli cu sănătatea pe locuitor şi numărul de medici

practicieni la mia de locuitori. Restul datelor sunt prezentate din raţiuni ce ţin de

comparaţia eficienţei cheltuielilor între state.

Calulele pentru prima formă a raportului:

Calculele pentru cea de-a doua formă a raportului:

62

Centralizat, rezultatele se prezintă astfel:

Tabel 4.9eficienţa cheltuielilor cu

sănătatea u.m. 2000 2001 2002raport 1 USD/pat 406.341,46 553.846,15 510.769,23raport 2 USD/medic 925.555,561.028.571,43 996.000,00

Grafic, evoluţia indicatorilor este prezentată mai jos:

Figura 4.6

După cum se observă, pe întreaga perioadă analizată, cheltuielile cu sănătatea aferente

unui pat de spitalizare, precum şi cele pe medic practician sunt foarte mari. Comparativ cu datele

obţinute în cazul Austriei, constatăm că, deşi cheltuielile cu sănătatea pe locuitor sunt mai mici

în Marea Britanie, efortul depus în menţinerea unui pat de spital sau în retribuirea şi utilarea unui

medic practician sunt mult mai mari.

Tot din analiza comparativă a datelor, putem observa că, la eforturi comparabile, sistemul

austriac de sănătate este mai eficient, deoarece rata mortalităţii infantile este mai scăzută decât în

Marea Britanie, iar speranţa de viaţă este usor superioară.

63

6. ANALIZA CHELUTIELILOR PUBLICE ŞI A

EFICIENŢEI ACESTORA ÎN ROMÂNIA

6.1. NIVELUL, STRUCTURA ŞI EVOLUŢIA CHELTUILEILOR PUBLICE

În cele ce urmează vom analiza cheltuielile publice ale României, pe baza datelor

avute la dispoziţie.

Principalele articole de cheltuieli bugetare aferente perioadei se prezintă astfel:

Tabel 5.1Evoluţia cheltuielilor publice ale României în perioada 2002-2004  2002 buget 2003 buget 2004 buget

Post cheltuieli mld lei % mld lei % mld lei %Autorităţi publice 14.965,00 6,33% 19.927,40 6,98% 23.335,30 6,64%Apărare naţională 23.968,50 10,14% 29.266,00 10,25% 36.996,10 10,53%Ordine publică şi siguranţa naţională 25.379,40 10,74% 33.260,40 11,64% 38.852,40 11,06%Învăţământ 12.680,70 5,36% 15.652,10 5,48% 17.313,30 4,93%Sănătate 10.136,30 4,29% 11.330,60 3,97% 12.316,00 3,51%Cultură, religie, sport şi tineret 4.025,70 1,70% 6.005,40 2,10% 7.054,70 2,01%

Asistenţă socială, alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii sociale 27.656,90 11,70% 35.828,90 12,54% 46.104,40 13,12%Servicii şi dezvoltare publică şi locuinţe 4.699,70 1,99% 6.380,00 2,23% 7.895,90 2,25%Mediu şi ape 2.185,80 0,92% 2.248,10 0,79% 2.469,20 0,70%Industrie 8.279,40 3,50% 17.802,60 6,23% 17.537,90 4,99%Agricultură şi silvicultură 11.907,00 5,04% 17.753,80 6,22% 24.017,20 6,84%Transporturi şi comunicaţii 18.439,00 7,80% 28.441,20 9,96% 36.558,70 10,41%Alte acţiuni economice 7.306,30 3,09% 6.048,10 2,12% 14.332,60 4,08%Cercetare ştiinţifică 2.998,90 1,27% 3.647,70 1,28% 4.596,80 1,31%Alte acţiuni 2.173,10 0,92% 3.151,20 1,10% 4.133,50 1,18%Cheltuieli din fonduri la dispoziţia guvernului 317,90 0,13% 233,40 0,08% 235,00 0,07%Transferuri de la Bugetul de Stat 1.900,00 0,80% 7.845,30 2,75% 15.660,90 4,46%Împrumuturi 218,00 0,09% 112,40 0,04% 207,70 0,06%Dobânzi aferente datoriei publice 56.910,00 24,07% 40.633,70 14,23% 40.814,80 11,62%Fondul de rezervă 238,70 0,10% 55,10 0,02% 888,20 0,25%TOTAL 236.386,30 100,00% 285.623,4 100,00% 351.320,6 100,00%

Graficul structurii cheltuielilor publice ale României, aferent celor trei exerciţii

bugetare, oferă o perspectivă mai clară asupra componenţei şi importanţei pe care

capitolele de cheltuieli o au în buget:

64

Figura 5.1 Structura cheltuielilor publice ale României în perioada 2002-2004

Tabel 5.2    2002 2003 2004

Populaţiemii locuitori 21795 21734 21673

Produs Intern Brut mld lei 1512616,8 1591275 1723350,8

Pentru perioada analizată, structura cheltuielilor publice este prezentată în

tabelul 5.1, iar ceilalţi indicatori pe baza cărora se evaluează acestea iau următoarele

valori:

Tabel 5.3    2002 2003 2004Cheltuieli publice în PIB % 15,63% 17,95% 20,39%

Cheltuieli publice pe locuitor mii lei/loc 10845,90 13141,78 16210,06

65

Grafic, ponderea cheltuielilor publice ale României în PIB demonstrează un trend

crescător, pentru întreaga perioadă analizată:

Figura 5.2

Cheltuielile publice pe locuitor au şi ele o evoluţie crescătoare în România:

Figura 5.3

După cum se observă, în bugetul consolidat al României ocupă un loc foarte

important, pe întreaga perioadă de observaţie, cheltuielile cu apărarea naţională, cu

ordinea publică şi siguranţa, asigurări şi protecţie socială şi dobânzi la datoria publică.

Este evidentă diferenţa între poziţia României şi cea a statelor dezvoltate, în special în ce

priveşte cheltuielile cu dobânzi. De asemenea, apartenenţa la ţările în curs de dezvoltare

este relevată şi de ponderea redusă a cheltuielilor cu învăţământul şi sănătatea în totalul

cheltuielilor publice ale ţării noastre.

Din datele expuse, cu privire la ponderea cheltuielilor publice în PIB, evoluţia

acestora vine să întărească statutul de ţară în curs de dezvoltare: dacă în cazul ţărilor

anterior analizate această pondere depăşea 24%, în România ele se situează, permanent,

sub 20%.

În continuare, în analiza cheltuielilor publice din România, vom determina variaţia

acestora şi elasticitatea lor faţă de PIB.

66

Variaţia în mărimi absolute şi în mărimi relative a cheltuielilor publice ale României se

prezintă astfel:

Tabel 5.4Indicatori 2002 2003 2004

Total cheltuieli publice 236386,3 226823,6 281450,7Variaţia cheltuielilor publice în mărimi absolute * -9562,7 54627,1

Indicele de creştere a cheltuielilor publice * 95,95% 124,08%

Graficul evoluţiei cheltuielilor totale ia următoarea formă:

Figura 5.4

Cheltuielile publice ale României prezintă o evoluţie oscilantă, cu un punct de

minim în exerciţiul financiar 2003, şi o creştere mai accentuată în 2004.

Elasticitatea cheltuielilor publice româneşti faţă de PIB se prezintă astfel:

Tabel 5.5Indicatori 2002 2003 2004Total cheltuieli publice 236386,3 226823,6 281450,7PIB 1512616,8 1591275 1723350,8Variaţia cheltuielilor publice * -9562,7 54627,1Variaţia PIB * 78658,2 132075,8

Elasticitatea cheltuielilor publice * -0,78 2,90

Grafic, evoluţia elasticităţii cheltuielilor publice faţă de PIB în cazul României se

prezintă astfel:

67

Figura 5.5

După cum se observă, în anul 2003 cheltuielile publice prezintă o puternică

inelasticitate faţă de PIB, evoluând în sens opus cu acesta – la o creştere a PIB cu

78.658,2 mld. lei se constată o scădere a cheltuielilor publice cu 9.562,7 mld. lei. În anul

următor, însă, cheltuielile publice devin elastice la creşterea PIB, variind în acelaşi sens

cu ele.

6.2. EFICIENŢA CHELTUIELILOR PUBLICE ÎN ROMÂNIA

În analiza eficienţei cheltuielilor publice ale României vom utiliza aceiaşi indicatori

utilizaţi anterior. Datele avute la dispoziţie ne permit să extindem analiza eficienţei cheltuielilor

publice pe cele două exerciţii: 2002 şi 2003.

Tabel 5.6Eficienţa cheltuielilor publice ale României pentru exerciţiul financiar 2002

  2002 buget 2002 execuţie bugetară Eficienţa CPPost cheltuieli mld lei % mld lei % %

Autorităţi publice 14.965,00 6,33% 13.579,60 5,99% 90,74%Apărare naţională 23.968,50 10,14% 23.759,00 10,47% 99,13%

Ordine publică şi siguranţa naţională 25.379,40 10,74% 25.331,10 11,17% 99,81%Învăţământ 12.680,70 5,36% 12.632,70 5,57% 99,62%Sănătate 10.136,30 4,29% 9.429,20 4,16% 93,02%Cultură, religie, sport şi tineret 4.025,70 1,70% 4.211,00 1,86% 104,60%

Asistenţă socială, alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii sociale 27.656,90 11,70% 27.012,70 11,91% 97,67%Servicii şi dezvoltare publică şi locuinţe 4.699,70 1,99% 4.272,60 1,88% 90,91%Mediu şi ape 2.185,80 0,92% 2.226,40 0,98% 101,86%Industrie 8.279,40 3,50% 8.684,60 3,83% 104,89%Agricultură şi silvicultură 11.907,00 5,04% 11.729,10 5,17% 98,51%Transporturi şi comunicaţii 18.439,00 7,80% 18.485,60 8,15% 100,25%Alte acţiuni economice 7.306,30 3,09% 3.739,30 1,65% 51,18%Cercetare ştiinţifică 2.998,90 1,27% 2.982,10 1,31% 99,44%

68

Alte acţiuni 2.173,10 0,92% 2.008,90 0,89% 92,44%Cheltuieli din fonduri la dispoziţia guvernului 317,90 0,13% 302,10 0,13% 95,03%Transferuri de la Bugetul de Stat 1.900,00 0,80% 3.264,70 1,44% 171,83%Împrumuturi 218,00 0,09% 152,90 0,07% 70,14%

Dobânzi aferente datoriei publice 56.910,00 24,07% 53.020,00 23,37% 93,16%Fondul de rezervă 238,70 0,10% 0,00 0,00% 0,00%TOTAL 236.386,30 100,00% 226.823,60 100,00% 95,95%

Luate ca atare, cifrele demonstrează o eficientă administrare a cheltuielilor

bugetare ale României în anul 2002, statul preocupându-se în mod special de menţinerea

cheltuielilor publice în limitele aprobate prin legea bugetului, şi în mod cert de

menţinerea sau diminuarea deficitului bugetar.

Pentru exerciţiul următor, situaţia se prezintă astfel:

Tabel 5.6Eficienţa cheltuielilor publice ale României pentru exerciţiul financiar 2003

  2003 buget 2003 execuţie Eficienţa CPPost cheltuieli mld lei % mld lei % %

Autorităţi publice 19.927,40 6,98% 19.620,90 6,97% 98,46%Apărare naţională 29.266,00 10,25% 29.166,40 10,36% 99,66%

Ordine publică şi siguranţa naţională 33.260,40 11,64% 33.132,60 11,77% 99,62%Învăţământ 15.652,10 5,48% 15.560,60 5,53% 99,42%Sănătate 11.330,60 3,97% 11.091,00 3,94% 97,89%

Cultură, religie, sport şi tineret 6.005,40 2,10% 5.913,20 2,10% 98,46%

Asistenţă socială, alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii sociale 35.828,90 12,54% 35.602,30 12,65% 99,37%Servicii şi dezvoltare publică şi locuinţe 6.380,00 2,23% 6.358,20 2,26% 99,66%Mediu şi ape 2.248,10 0,79% 2.241,30 0,80% 99,70%Industrie 17.802,60 6,23% 16.524,80 5,87% 92,82%Agricultură şi silvicultură 17.753,80 6,22% 17.724,50 6,30% 99,83%Transporturi şi comunicaţii 28.441,20 9,96% 28.276,90 10,05% 99,42%Alte acţiuni economice 6.048,10 2,12% 5.756,20 2,05% 95,17%Cercetare ştiinţifică 3.647,70 1,28% 3.634,40 1,29% 99,64%Alte acţiuni 3.151,20 1,10% 3.017,00 1,07% 95,74%Cheltuieli din fonduri la dispoziţia guvernului 233,40 0,08% 232,10 0,08% 99,44%

Transferuri de la Bugetul de Stat 7.845,30 2,75% 7.751,50 2,75% 98,80%Împrumuturi 112,40 0,04% 112,30 0,04% 99,91%

Dobânzi aferente datoriei publice 40.633,70 14,23% 39.734,50 14,12% 97,79%Fondul de rezervă 55,10 0,02%  0,00% 0,00%TOTAL 285.623,4 100,00% 281.450,7 100,00% 98,54%

69

Chiar în lipsa unei comparări între evoluţia cheltuielilor publice şi cea a produsului

intern brut, se poate observa că exigenţa guvernanţilor români în ceea ce priveşte

menţinerea deficitului bugetar şi a cheltuielilor în limitele aprobate rămâne în prim plan.

Şi în această perioadă, măsurată prin raportul dintre realizat şi propus demonstrează

eficienţa administrării cheltuielilor bugetare în exerciţiul financiar 2003.

*

În cele ce urmează vom încerca să analizăm eficienţa cheltuielilor publice ale

României sub aspectul raportului între cost şi efect, pentru o perioadă cuprinsă între anii

2000 şi 2002, în cazul cheltuielilor cu sănătatea.

În analiza eficienţei cheltuielilor publice cu sănătatea, ca raport între efort şi efect, vom

lua în considerare următoarele date:

Tabel 5.7Indicatori utilizati în comprarea eficientei cheltuielilor cu sanatatea

Indicator u.m. 2000 2001 2002

cheltuieli cu sănătatea în PIB % 5,8 6,1 6,3din care publice % 67,9 67,8 65,9

cheltuieli cu sănătatea pe locuitor USD/loc 96 109 108

paturi spitalizare la mia de locuitori pat/1000loc 7,4 7,5 7,5număr externări mii pers. 4303 4640 4867

medici practicieni la mia de locuitori medici/1000loc 18,9 18,9 19,1

mortalitatea infantilăcazuri/1000 naşteri vii 5,9 5,8 6,2

speranţa medie de viaţă ani 70,5 71,2 71,2Sursa:

- Anuarul statistic al României 2003- Cursuri medii anuale www.bnr.ro- Date despre România www3.who.int

În baza acestor date, vom determina eficienţa cheltuielilor cu sănătatea ca raport

între cheltuieli cu sănătatea pe locuitor şi numărul de paturi de spitalizare la 1000

locuitori, precum şi ca raport între cheltuieli cu sănătatea pe locuitor şi numărul de medici

practicieni la mia de locuitori. Restul datelor sunt prezentate din raţiuni ce ţin de

comparaţia eficienţei cheltuielilor între state.

Calulele pentru prima formă a raportului:

70

Calculele pentru cea de-a doua formă a raportului:

Centralizat, rezultatele se prezintă astfel:

Tabel 5.8eficienţa cheltuielilor cu

sănătatea u.m. 2000 2001 2002raport 1 USD/pat 12.972,97 14.533,33 14.400,00raport 2 USD/medic 5.079,37 5.767,20 5.654,45

Grafic, evoluţia indicatorilor este prezentată mai jos:

Figura 5.6

După cum se observă, pe întreaga perioadă analizată, cheltuielile cu sănătatea

aferente unui pat de spitalizare, precum şi cele pe medic practician sunt foarte mici, dacă

le comparăm cu cele ale statelor analizate anterior.

Tot din analiza comparativă a datelor, putem observa că, la eforturi mult mai mici,

sistemul românesc de sănătate este mai eficient, deoarece rata mortalităţii infantile este

mai mare decât în celelalte două cazuri, dar nu cu mult, iar speranţa de viaţă este cu doar

nouă ani mai mică – cu aproximativ 1,4% mai mică – faţă de raportul între eforturile

depuse – dacă analizăm comparativ cheltuielile cu sănătatea pe cap de locuitor.

71

Din cele expuse rezultă că eficienţa cheltuielilor statului într-un domeniu nu

depinde direct de mărimea şi puterea economică a acestuia, ci de un complex de factori,

dintre care unii conjuncturali, alţii socio-economici.

72

7. CONCLUZII

Pentru perioada aflată în analiză, evoluţia cheltuielilor publice pentru cele trei state

este comparativă, deoarece menţine un trend general crescător, cu o uşoară descreştere în

2003, pentru România.

Din analiza comparativă a eficienţei cheltuielilor publice prin raportul

realizat/obiective, se observă situarea pe primul loc a României, chiar dacă este o ţară cu

o putere economică mică şi în curs de dezvoltare, deoarece menţine pe perioada de

analiză execuţia bugetară (realizatul) în limitele prevederilor legii bugetare. Pentru

Austria, din lipsă de date, comparaţia se poate realiza doar pe parcursul unui exerciţiu

bugetar, şi anume 2003, când, deşi se păstrează în limitele de eficienţă, cheltuielile

publice totale depăşesc, uşor, preliminatul. În cazul Marii Britanii, cheltuielile publice se

dovedesc eficiente, sub nivelul impus în preliminat în 2002, cu o depăşire uşoară a

prevederilor în 2003, însă pe întreaga perioadă sub nivelul de eficienţă al României.

Analizând din perspectiva structurii cheltuielilor bugetare, se poate constata însă o

discrepanţă între modelul românesc şi modelele vest-europene. În timp ce România

acordă sub 6% din cheltuielile publice pentru învăţământ, Austria acordă 9% pentru

învăţământ, iar Regatul Unit, renumit, de altfel, pentru privatizarea sistemului de

învăţământ, peste 20%. Diferenţa este dată, în mod cert, de puterea economică a statului

şi de gradul de dezvoltare. În cazul cheltuielilor pentru sănătate, situaţia României este şi

mai dramatică, deoarece acordă sub 5% din cheltuielile publice pentru sănătate,

comparativ cu un 24% în Marea Britanie. Aici, însă, devansăm Austria, care are sistemul

de sănătate privatizat.

Concluzia generală este că structura cheltuielilor publice este influenţată în primul

rând de puterea economică a statului, de experienţa democratică – experienţa în bugetarea

„capitalistă” a cheltuielilor – şi de gradul de dezvoltare şi civilizaţie. Eficienţa

cheltuielilor publice, însă, este mai curând legată de urmărirea realizării unor propuneri,

şi depinde de capacitatea guvernelor de a menţine consumurile în limite minime şi de a

face sacrificii, la nivel economic, acolo unde este cazul.

73

BIBLIOGRAFIE

Petre Brezeanu Fiscalitate-concepte, metode, practici, Editura

Economică, Bucureşti, 1999

Florian Cătinianu Finanţe publice –studii de caz, Ed. Mirton,

Timişoara, 1999

Tatiana Moşteanu Finanţe publice – note de curs şi seminar, Editura

Tribuna Economică, Bucureşti, 2002

Iulian Văcărel şi colectiv Finanţe Publice, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 2002

*** www.mfinante.ro

*** www.insse.ro

*** www.hm-treasury.gov.uk

*** www.statistics.gov.uk

*** www.english.bmv.gv.at

*** www.statistik.at

74