81961930 Studiu de Caz Romana 4 Rolul Literaturii in Perioada Pasoptista

Rolul literaturii în perioada paşoptistă

Paşoptismul

Perioada paşoptistă (1830-1860) este o epocă de afirmare a literaturii naţionale, în preajma Revoluţiei de la 1848. Perioada se caracterizează printr-o orientare culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de avânt revoluţionar, de emancipare socială şi naţional.

Este perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse de literatura noastră şi care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai bine de un secol şi jumătate.

Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie. Curentele literare (iluminism, preromantism, romantism, clasicism, realism incipient) sunt asimilate simultan.

Paşoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program particular şi supusă unor comandamente exterioare: mesianism cultural şi revoluţionar, spirit critic, deschidere spre Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional, conştiinţă civică şi patriotică, conştiinţa pionieratului în mai toate domeniile vieţii, o retorică a entuziasmului şi a trezirii la acţiune.

Afirmarea unei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni politici, numită de posteritate generaţia paşoptistă, determină începutul modernităţii noastre culturale, o perioadă de tranziţie şi de prefaceri palpabile. Scriitorii paşoptişti au vocaţia începuturilor şi, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură.

Până la 1830 nu se poate vorbi la noi de o tradiţie a literaturii culte sau de o intenţionalitate estetică a scrierilor literare. Conştiinţa faptului artistic, ideea de beletristică, se nasc în această perioadă, când se petrece şi transformarea autorului în scriitor. Curentele sunt importate o dată cu formele, ideile literare vin împreună cu tiparele narative sau prozodice. Occidentalizarea nu s-a produs brusc, ci a traversat etapa iniţială a traducerilor, a adaptării, a imitării modelelor, a respectării structurilor date (în fond, conform ideologiei clasicismului). Activitatea publicistică a lui Kogălniceanu, Russo, Alecsandri şi Negruzzi, prin atitudinea lor lucidă şi responsabilă, a contribuit la instituirea premiselor culturii române moderne. Paşoptismul cuprinde perioada literară care pentru literatura română înseamnă epoca de modernizare, de afirmare a romantismului şi de fundamentare a majorităţii speciilor.

1


Personalitaţi ale perioadei paşoptiste

Andrei Mureşeanu

Mihail Kogalniceanu

Ion Heliade Rădulescu

Vasile Alecsandri

Costache Negruzzi

Alecu Russo

Nicolae Bălcescu

Grigore Alxandrescu

Dimitrie Bolintineanu

Romantismul

Romantismul este o mişcare artistică şi filozofică apărută în ultimele decenii ale secolului XVIII în Europa care a durat o mare parte din secolul XIX. A fost o mişcare contra raţionalismului care marcase perioada neoclasică, ce se va pierde la apariţia spiritului romantic.

Romantismul pătrunde în literatura română după 1830, cu oarecare întârziere, prelungindu-şi însă influenţa până la Mihai Eminescu şi chiar mai târziu, în secolul douăzeci, ca o stare de spirit ce nu dispare niciodată. Romanticii timpurii sunt Andrei Mureşanu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, poeţi ce oscilează între romantism şi clasicism. Romantismul, în ţara noastră, este stimulatorul luptei pentru eliberare şi al deşteptării conştiinţei naţionale. Literatura romantică din perioada paşoptistă nu se pierde în zugrăvirea zbuciumului şi a căutărilor intime, ea este o literatură angajată, pusă în slujba idealului naţional.

Romantismul românesc apare ca o mişcare unitară, cu un program bine definit, care ridică literatura noastră de la încercările minore ale Văcăreştilor, la geniul universal al lui Eminescu. Este o reacţie la imobilismul şi schematismul clasicist, presupunând o eliberare a minţii de “închisoarea vieţii”, şi cuprinde destul de repede întreaga Europă. Multe din motivele frecvente ale romanticilor sunt preluate şi de scriitorii români: mitul strigoiului, evocarea trecutului istoric, trecerea ireversibilă a timpului, omul nemuritor, nopţile, titanismul, natura, geniul, ierarhia divină. Romantismul se traduce prin ironie, prin satiră, prin demonism, promovând meditaţia, nuvela şi romanul istoric, epopeea sociogonică. Romantismul românesc s-a înfăţişat , în general, în două ipostaze: una plină de tumult,

2


patetică şi declamatoare în Muntenia, alta mai senină şi mai temperată în Moldova. Caracteristice îi sunt angajarea în istorie şi descoperirea folclorului. Ca primă generaţie a literaturii noastre moderne, scriitorii paşoptisti au intrat în conştiinţa românească drept oamenii începutului de drum. Reprezentanţii romantismului de acum dau operei lor un pronunţat caracter militant ei fiind deopotrivă scriitori şi revoluţionari. Ideologia literară: articole programatice şi de doctrina-REVISTE - Curierul românesc. Articolele programatice ale unui curent sau ale unei mişcări literare au avut întotdeauna o importanţă majoră, pentru că au cristalizat şi au dat coerenţă tendinţelor fundamentale ale epocii. În Principatele Române, pe la finele secolului XVIII şi în primii ani ai secolului XIX, începuse să pătrundă diferite ziare străine, mai ales franceze, germane şi greceşti.

Nevoia unui mijloc de a se răspândi mai repede ştirile despre întâmplările din ţară şi din străinătate se simţise de mult. Cel dintai care a schiţat un program teoretic avand ca scop modernizarea literaturii române a fost Ion Heliade Radulescu. El este fondatorul „Curierului romanesc” , revistă ân limba română, apărută pe 8 aprilie 1829. Revista a apărut cu sprijinul lui Dinicu Golescu, comandantul armatelor ruşeşti, care a obţinut aprobarea apariţiei gazetei.Este prima gazetă românească cu periodicitate constantă şi cu apariţie îndelungată, gazetă care pune bazele presei româneşti. Încet, încet, „Curierul românesc” devine ecoul întregii mişcări literare din ţară.

Revista „Dacia literară”

Dacia literară este revista apărută pe 30 ianuarie 1840 la Iaşi, sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu. În ciuda titlului, revista nu şi-a propus să se axeze exclusiv pe literatură. Pe parcursul apariţiei, ea a avut următoarea rubricaţie, marcată prin supratitluri:

Nr. 1: Scene istorice din cronicile Moldaviei (text: Constantin Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul), Scene pitoreşti din obiceiurile poporului (M. Kogălniceanu, Nou chip de a face curte), Alegeri din alte foi româneşti (texte reproduse din „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, „Curierul Românesc” şi „Albina românească”), Telegraful Daciei (ştiri culturale);

Nr. 2: Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei (studiul lui C. Negruzzi, Cîntece populare a Moldaviei), Literatură străină (fragmente din jurnalul de călătorie în Banat, Valahia şi Moldova de D. A. Damidoff, şambelan al împăratului Rusiei, cu prezentare şi comentarii de M. Kogălniceanu), Poezie (Cavalerul C.

3


Stamate, A. Donici), Alegere din alte foi româneşti („Arhiva românească”, „Curierul românesc”), Critica, Telegraful Daciei;

Nr. 3: Scene contemporane (C. Negruzzi, O alergare de cai), Suvenire din Italia (Vasile Alecsandri, Buchetiera de la Florenţa), Literatură străină (continuare Damidoff), Poezie (Grigore Alexandrescu), Alegeri din alte foi româneşti („Mercur”, „Curierul românesc”, „Albina românească”), Telegraful Daciei.

Din porunca domnitorului, după primele trei numere, revista este suspendată şi va mai apărea abia după 1859, în ediţia a doua.

Articolul-program „Introducţie”

În primul număr al revistei, sub titlul Introducţie, M. Kogălniceanu, întemeietorul

revistei, publică un articol – program care sintetizează în patru puncte idealurile literare ale

scriitorilor paşoptişti:

1. Combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre: îngrijorat de

sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade –

Rădulescu lansase un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieţi, băieţi, orice, numai

scrieţi!” Interpretînd îndemnul din punct de vedere cantitativ, multe publicaţii ale epocii au

încurajat o literatură mediocră, adesea imitată după creaţii siropoase occidentale, pervertind

gustul public. M. Kogălniceanu avertizează asupra pericolului unei astfel de literaturi, care

elimină criteriul estetic;

2. Crearea unei literaturi de specific naţional: în loc să imite pe scriitorii străini,

românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură şi folclor. Preluată

din estetica romantică europeană, această triplă recomandare se va regăsi în operele

paşoptiştilor:

Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni şi sursă importantă de

inspiraţie. Alecu Russo, în studiul „Poezia poporală”, defineşte folclorul ca pe o oglindă

realistă a vieţii poporului şi ca pe un izvor nesecat de inspiraţie pentru literatura cultă. El îl va

ajuta pe Alecsandri să alcătuiască prima culegere de „Poezii poporale ale românilor” (1852),

urmată de „Balade” (Cîntice bătrîneşti). Multe dintre poeziile volumului „Doine şi

lăcrimioare”, de V. Alecsandri sunt în metru popular. Gh. Asachi valorifică mitologia

populară într-o suită de balade şi legende. Expresia cea mai profundă a inspiraţiei folclorice

se regăseşte însă în capodopera „Zburătorul”, de Ion Heliade–Rădulescu;

Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca „O primblare la munţi” sau

„Balta Albă”, de Vasile Alecsandri, „Memorial de călătorie”, de Grigore Alexandrescu ş. a.

Elogiul frumuseţilor patriei apare de asemenea în volumul „Pasteluri”, de V. Alecsandri;

4


Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima idealul de

eliberare şi unitate naţională, fie pentru a ilustra satiric realităţile sociale. „Alexandru

Lăpuşneanul”, de C. Negruzzi, face parte dintr-un întreg ciclu de „Fragmente istorice în

proză”, în timp ce Alecsandri creează ample poeme eroice, ca „Dan, căpitan de plai”,

„Dumbrava Roşie” sau drame istorice ca „Despot-vodă”. Foarte gustate în epocă sunt

fiziologiile (echivalente în proză ale satirei sau ale fabulei), cum ar fi „Cuconiţa Drăgana”, de

Ion Heliade–Rădulescu sau „Fiziologia provinţialului”, de Constantin Negruzzi;

3. Lupta pentru unitatea limbii: „Ţălul nostru este realizaţia dorinţei ca românii să aibă

o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. Eforturile Şcolii Ardelene de unificare a limbii

sunt continuate de paşoptişti, care încearcă să formuleze normele limbii literare, respingînd

exagerările latiniste şi pledînd pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo, într-o serie

de Cugetări publicate în „România literară” respinge curentele latiniste care prin sistemele

lingvistice propuse înstrăinează moştenirea naţională. Ion Heliade–Rădulescu scrie Gramatica

românească, în care combate scrierea etimologică şi are păreri juste despre îmbogăţirea limbii

cu neologisme;

4. Dezvoltarea spiritului critic: sperînd ca prin impunerea acestor reguli să creeze un

sistem de valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu introduce şi conceptul de critică

obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei: „Critica noastră va fi

nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”

Mihail Kogalniceanu

• Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi – d. 20 iunie 1891, Paris) a fost un om politic, gazetar şi scriitor român.

• "N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume", afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. A fost istoric, scriitor, ziarist, om politic, prim-ministru şi, mai tarziu, ministru de externe. A jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 şi în lupta pentru Unirea Principatelor Române.

• Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat şi comprehensiv, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste. Era urmaş al răzeşilor de pe Kogălnic. Asta nu l-a împiedicat în niciun fel să facă studii strălucite în Franţa şi Germania. În 1839, redactează "Foaea sătească a prinţipatului Moldovei", publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. În mai 1840 a anunţat apariţia a 6 tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldaviei şi, în acelaşi an a pregătit apariţia unei publicaţii de documentaţie istorică, intitulată „Arhiva românească”. Publicaţia a apărut în 1841. La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii. Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al României, în perioada 1863 – 1865.

5


„Propăşirea”

Revista săptămânală de cultură, apărută la Iaşi între 9 ianuarie şi 29 octombrie 1844, sub redacţia lui Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica şi Petre Balş. Primul număr, în care se publică articolul-program, este interzis de cenzură, de aceea revista continuă să apară sub titlul „Foaie ştiinţifică şi literară”. Propăşirea continuă ideile „Daciei literare” pe plan literar şi cultural, venind în sprijinul militantismului revolutionar al epocii. Articolul - program subliniază ideea unei reviste care trebuie să se ocupe mai puţin de treburile politice ”dinafară şi dinăutru” şi mai mult de „adevăratele materiale şi intelectuale a românilor”, care să limiteze ca şi „Dacia literară”, mania traducerilor, „izgonind orice traduceri din scrieri străine, care neavând niciun interes pozitiv pentru noi nu ne pot îmbogăţi literatura”. În revistă vor fi promovate numai „compuneri originale româneşti”, ştiintifice şi îndeosebi literare „tot felul de articole originale, proza şi poezie, viata celor mai cunoscuţi autori, traduceri şi extrase din cărţile publicate în ţări străine, dar al căror subiect se atinge de noi priviri asupra limbii, bucăţi umoristice şi, în sfârşit, critica şi înştiinţarea tuturor scrierilor noi româneşti”. „Tendinţa de căpetenie” a revistei este”îndemnul şi răspandirea cunoştinţilor şi literaturii naţionale”.

„Junimea” şi „Convorbiri literare”

„Junimea” a reprezentat cea mai importantă mişcare literară românească, prin care se produce în cultura autohtona o schimbare radicală de mentalitate. „Societatea Junimea” a fost înfiinţată la Iaşi, în iarna anului 1864, din iniţiativa unor tineri cărturari (Petre P.Carp,Vasile Pogor,Teodor Rosetti,Iacob Negruzzi), colegi de generaţie, strânşi în jurul lui Titu Maiorescu, la puţin timp de la întoarcerea lor de la studii din străinătate.

În anul 1864, „Societatea Junimea” adoptă un program prin care îşi stabilea principiile ce îi vor călăuzi activitatea culturală:

• orientarea literaturii spre specificul naţional;

• promovarea specificităţiii esteticului; susţinerea principiului de autonomie a artei (arta pentru artă); promovarea “valorii estetice” ;

• organizarea, la Iaşi, a unei serii de prelegeri publice (“prelecţiuni populare”);

• organizarea, cu regularitate, în casa lui Vasile Pogor, a unor lecturi din opere autohtone, producţii originale ale junimiştilor, urmate de discuţii;

• achiziţionarea unei tipografii, cu ajutorul căreia să se tipărească manuale şcolare, cărţi de ştiinţă, literatură şi mai ales, editii ştinţifice,”cu note explicative şi index”,ale tuturor cronicarilor şi istoriografilor români;

• abordarea problemelor limbii şi ale ortograiei, combatând tendinţa latinizantă de promovare a ortografiei etimologice;

6


• alcătuirea unei antologii cu cele mai valoroase poezii autohtone, de la poeţii Văcăreşti până la Vasile Alecsandri.

„Societatea Junimea” discută şi o multitudine de probleme filozofice, juridice şi sociale, polemizând cu mulţi dintre contemporani. Societatea îşi creează puternice adversităţi, deoarece contemporanii dezaprobau tendinţa membrilor societăţii de a pune în discuţie toate aspectele culturale ale vremii şi de a le critica foarte sever.

Din aceste polemici se naşte un program general al „Junimii”, constând în combaterea “direcţiei de astăzi din cultura română”şi afirmarea necesităţii unei direcţii noi”, adică a unor schimbări profunde în toate planurile culturii; combaterea formelor fără fond, respingerea elemtelor de impostură şi artificialitate rezultate din procesul de import grăbit al tiparelor civilizaţiilor occidentale.

„Societatea Junimea” şi revista „Convorbiri literare” au creat un anumit mod de a înţelege cultura, fenomenul primind, în ansamblu, numele de spirit junimist.

Revista „Convorbiri literare”, aparută la 1 martie 1867 din iniţiativa lui Iacob Negruzzi, în paginile căreia s-au publicat în timp cele mai multe dintre operele marilor clasici: Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Creanga, Slavici, devine curând după apariţie cea mai importantă publicaţie a epocii. Iacob Negruzzi a fost însarcinat de Junimea cu editarea revistei, de care s-a ocupat timp de 28 de ani. Convorbirile apar la început bilunar, în 16 pagini, într-un tiraj de 300 de exemplare. Prin comparaţie cu programul coerent pe care îl formulase cu decenii în urmă „Dacia literara”, care debutase cu o rubricaţie fixă şi o politică culturală bine definită de la primul număr,”Convorbirile puteau trece drept o iniţiativă modestă, amatoristă chiar”. Revista nu este exclusiv literară. Ea acordă un spaţiu important studiilor ştiinţifice şi general culturale, înscriindu-se în curentul epocii. Printre autorii de literatură publicaţi de revistă se numărau Iacob şi Leon Negruzzi, M. Cornea, Scarlat Capsa, Th.Serbanescu , V.Pogor, Nicu Gane, cei mai mulţi dintre ei catalogabili în a doua linie valorică. Primul succes remarcabil este cooptarea lui Alecsandri, care îşi publică începând cu nr.20, „Canticele comice”. Rar, revista găzduieşte şi unele recenzii semnate de Maiorescu, Pogor, Carp sau N.Quintescu.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, marii scriitori rămaşi în viaţă sau cei ridicaţi din noua generaţie devin ostili Junimii şi Convorbirilor şi îi descoperim activând în alte publicaţii ale epocii de cu totul alte orientări. (Caragiale, Slavici, Cosbuc, Delavrancea, Vlahuta).

Poezia paşoptistă

Perioada premergătoare revoluţiei de la 1848 a însemnat începutul poeziei noastre romantice. Poezia paşoptistă pune bazele liricii moderne româneşti. Ea răspunde, în general, direcţiilor şi principiilor formulate de Mihail Kogălniceanu în articolul “Introducţie” din primul număr al revistei „Dacia literară”, în sensul că este o poezie socială, adaptată la momentul istoric şi chiar politic, conformă cu idealurile de libertate şi unire ce animau sufletele românilor de pretutindeni. Acum se afirmă cu putere spiritul naţional, încrederea în valorile tradiţionale, populare, în istoria, natura şi folclorul românesc, care devin acum, alături de evenimentele social-politice ale momentului, teme predilecte ale poeţilor. Ceea ce îi

7


uneşte pe scriitorii paşoptişti este militantismul regăsit în creaţiile literare, care se constituie în adevarate manifeste pentru împlinirea unităţii şi independenţii naţionale, pentru dreptate socială. Se dezvoltă astfel o poezie retorică, declamativă, grandilocventă, cu exprimare directă a ideilor şi sentimentelor, într-un stil avântat; cu un limbaj adecvat înţelegerii de către marea masă de cititori, în care teme vechi precum iubirea, destinul, fericirea, moartea etc. se completează cu mediţatia asupra locului omului în istorie, cu motivul conştiinţei sociale, al luptei, al creatorului-bard, al ruinelor,al mormintelor, al revoluţiei etc. Satirizarea viciilor orânduirii feudale şi evocarea realităţilor sociale constituie o altă caracteristică a literaturii paşoptiste, scriitorii ironizând cu severitate moravurile societăţii,condamnând cu fermitate abuzurile si nedreptăţile manifestate în epocă. Se manifestă, în ansamblu, două tendinţe de ordin cultural şi literar: deschiderea spre cultură şi literatura lumii, alături de revenirea spre valorile morale şi artistice ale spiritualităţii româneşti. Scriitorii devin conştienţi că literatura şi cultura română pot intra în universalitate doar prin valorificarea specificului nostru naţional, a surselor tematice si de exprimare pe care le oferă folclorul şi istoria naţională.

Din punct de vedere compoziţional, operele scriitorilor paşoptişti împletesc romantismul cu clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat şi o mare varietate de specii literare. Ideea naţională poate fi considerată nucleul tematic al poeziei paşoptiste, nuanţată sub forma ataşamentului la valorile poporului, ale pământului şi ale tradiţiilor româneşti.

Per ansamblu, literatura paşoptistă s-a dovedit a fi democratică, naţională, educativă, ea având şi dificila sarcină de a forma un public, de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului. În numele aceleiaşi specificităţi naţionale, s-a dus bătălia pentru o limbă unitară, cu conştiinţă clară că existenţa acesteia e o condiţie pentru păstrarea identităţii naţionale. Scriitorii de seamă au apărat principiul fonetic în ortografie şi,pronunţându-se în problema neologismelor, au adoptat principiul împrumutului moderat,în limitele necesităţilor impuse de dinamica socială şi culturală. Doctrina literară, câta a fost, a avut un caracter hibrid, ecletic,dar asta nu i-a impiedicat pe scriitori să aspire, conform personalităţii fiecăruia,la un frumos etern, la totalitate şi determinare, cu convingerea că realitatea are un sens unic, care se cere descoperit prin cuvânt.

Reprezentanţi ai paşoptismului literar Costache Negruzzi – „Alexandru Lăpuşneanul”

Nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul” de C. Negruzzi apare în 1840 şi se încadrează tematic în categoria lucrărilor inspirate din istorie, pe linia recomandărilor pe care Kogalniceanu le făcea cunoscută Introductie la “Dacia literara”.

Deşi literatura română se afla, pe atunci, în plin proces de formare, Alexandru Lăpuşneanul este cea mai valoroasă nuvelă istorică, neântrecută până acum.

Sursa de inspiraţie a constituit-o Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche, capitolul Când au omorât Alexandru Voda 47 de boiari. În cateva pagini sunt concentraţi cei cinci ani (1564-1569) al celei de a doua domnii a lui Vodă Laspuşneanul în Moldova. Privită

8


în profunzime şi în esenţialitatea ei strictă, nuvela închide idei şi categorii existenţiale care o scot din limitele temporale, asigurandu-i perenitatea: Destin, Vina, Pedeapsa, Rascumparare.

Structural, nuvela este alcatuita din patru capitole, cu tot atâtea motto-uri:

“Daca voi nu mă vreţi, eu vă vreu…” “Ai să dai sama, doamna!”

“Capul lui Motoc vrem…”

“De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…”

Comparabile cu patru acte ale unei drame şi străbătute de puternicul conflict între domn şi boieri, cele patru capitole ar putea fi rezumate astfel:

Pierzându-şi tronul în prima domnie din pricina trădării boiereşti, Lăpuşneanu se întoarce cu oaste otomană, hotărât să şi-l reia. În apropiere de Tecuci, este întampinat de postelnicul Veveriţa, vornicul Motoc, spătarul Spancioc şi Stroici care il sfătuiesc să se întoarca deoarece poporul nu-l vrea. Răspunsul lui Lapuşneanu este memorabil: “Daca voi nu ma vreţi, eu vă vreu (…) si dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fara voia voastra”. Cunoscator al slabiciunilor omenesti, prevazator si viclean, Lapuşneanu le da drumul celorlalţi boieri, păstrându-l pe Motoc, căruia îi spune: “Te voi cruţa căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de vlastamurile norodului. Sunt alţi trântori de care trebuie curăţit stupul”.

În capitolul al doilea, gândurile de răzbunare ale voievodului prind viaţă: cetăţile sunt arse, boierii sunt ucişi “la cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică plângere ce i s-arată”. Priveliştea sângeroasă a capetelor spânzurate la poarta cetăţii domină emblematic capitolul al doilea. Într-una din zile, o văduvă al cărei bărbat fusese ucis de curând o opreşte pe stradă pe doamna Ruxanda cerându-i să intervină pentru a se curma vărsarea de sânge: “Ai să dai sama, doamna! (…) că laşi pre bărbatul tău să ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii…”. Înspăimântată, Ruxanda încearcă să intervină pe langă sângerosul ei soţ căruia îi mărturiseşte că îi este frică. Lapuşneanu îi promite un “leac de frica”.

Capitolul al treilea este centrat pe momentul culminant al acţiunii: uciderea celor 47 de boieri. Aceasta este prefaţată de sosirea domnitorului la mitropolie, unde, disimulant, acesta ţine o “desantată cuvântare” prin care-şi cere iertare, totul încheindu-se cu invitarea boierilor la un ospaţ, la curtea domnească. Spancioc şi Stroici, presimţind primejdia, fug în Polonia. La sfârşitul ospăţului, conform unui scenariu alcătuit iniţial cu sânge rece 47 de boieri sunt ucişi de către lefegiii domnitorului deghizaţi în servitori. În timpul măcelului, Lapuşneanu “luase pe Motoc de mâna şi se trăsese lânga o fereastră deschisă, de unde privea măcelăria ce începuse. El râdea; iar Motoc, silindu-se a râde ca să placă stăpânului, sitea părul zburlindu-i-se pe cap.”

Între timp, mulţimea se adunase la porţi şi ameninţa să intre în curte. Întrebaţi de armaş ce vor, oamenii cer “capul lui Motoc” pe care Lapuşneanu li-l dă pentru că sunt “proşti, dar mulţi”. Din capetele morţilor, aşezate după rang, crudul Lapuşneanu face o piramidă pe care i-o arată doamnei ca “leac de frică”. Văzând priveliştea, Ruxanda leşină în timp ce domnul exclama: “Femeia, tot femeie; (…) în loc sa se bucure, ea se sparie!”.

9


În capitolul al patrulea este evocată moartea domnitorului. Retras în cetatea Hotinului, se îmbolnăveşte de lingoare şi cere să fie călugărit, dar îşi revine şi ameninţă. Ruxanda îi dă să bea otrava adusă de Spâncioc şi Stroici, punând astfel capăt unei domnii tiranice şi sângeroase.

În nuvela se îmbina, într-o reuşita sinteză, trasăturile a trei curente literare: clasicismul (echilibrul compoziţiei, evoluţia conflictului, mesajul, economia de mijloace, realizarea unor caractere, atitudinea detaşata a autorului), romantismul (antiteza angelic-demonic, culoarea de epocă, surse de inspiraţie, personajul principal alcătuit din contraste tari, accentuarea unor trasaturi) şi reaslismul (caracterul pictural al unor scene, imaginea mulţimii din capitolul al treilea).

Ion Heliade Rădulescu – „Zburătorul”

Publicată pentru prima oară în 1843, poezia "Zburătorul" , reprezintă capodopera liricii lui Ion Heliade Radulescu. Sursa poeziei constă într-o credinţă populară care a generat mitul erotic al Zburătorului. În folclorul românesc , Zburătorul este o semidivinitate erotică, un demon simbolizând chinurile iubirii . El este conceput ca putându-se metamorfoza în şarpe, zmeu sau sul de foc spre a pătrunde neştiut în casă, unde se transformă într-un tânar frumos şi pasionat, care îşi chinuieşte victima (fată sau femeie matură), tulburănd-o până la epuizare cu senzaţia chinuitoare a dragostei neimplinite.În fond el apare în vis, uneori ca semizeu acoperit cu solzi argintii şi cu aripi albe pe umeri. Folclorul erotic consacră Zburătorului cântece lirice,farmece, vrăji şi descântece.

Tema poeziei este zbuciumul sufletesc al unei tinere care traieşte primii fiori ai iubirii."Zburatorul" este o baladă, lirismul fiind înfaţişat sub formă epică. Compozitional, poezia este alcatuită din trei tablouri ce pot fi considerate secvenţe epice: monologul Floricai, tabloul înserării (pastel) şi dialogul celor doua femei care observă pătrunderea Zburatorului în casa fetei.

Dramatismul primei părţi este atenuat de calmul naturii evocate în pastel şi de sclipirile de umor popular din dialogul final. Pe parcursul poemului se produce gradat trecerea de la psihologic la fantastic, de la cazul particular al sentimentului Floricăi la cazul general al unui sentiment şi al unei suferinţe a vârstei adolescentine. Tranziţia se realizează prin evocarea unei nopţi pline de vrajă în care fantasticul devine posibil. Poemul are o construcţie circulară, bănuiala confuză a Floricăi ( "o fi vrun zburător!") fiind confirmată în final de observaţia suratelor. Monologul fetei debutează abrupt cu exclamaţia Floricăi ce atrage atenţia mamei asupra suferinţelor care o macină: "Vezi, mamă, ce mă doare! ". Urmează enumerarea unor trăiri fizice, a unor suferinţe organice pe care fata încearcă disperată să şi le explice. Frecvenţa punctelor de suspensie sugereaza răsuflarea întretăiată, pauzele consacrate căutarii cuvintelor care să aproximeze chinurile de nespus. Uimesc senzaţiile contrastante, durerea fizică fiind amplificată de incapacitatea exprimării unor asemenea fenomene antitetice care prevestesc acel "farmec dureros" al poeziei eminesciene, dorul ca stare sufletească ambivalentă :

10


" Un foc s-aprinde în mine, răcori mă iau la spate,Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!Ah! inima-mi zvăcneşte!... şi zboară de la mine!Îmi cere... nu-s' ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da;Şi cald şi rece, uite, că-mi furnică prin vine;În braţe n-am nimica şi parca am ceva;(...)Ia pune mană, mamă,- pe frunte, ce sudoare!Obrajii ... unul arde şi altul mi-a răcit!"

Frecvenţa exclamaţiilor şi a adresărilor ("vezi", "mamă", "uite", "mă vezi?", "măicuţă") , repetiţia("şi plâng, maicuţă, plâng") accentuează caracterul oral al monologului şi exprimă încercarea patetică a fetei de a-i transmite mamei intensitatea suferinţei sale, agravată de incertitudine: "Fior, fulger, nesatiu, tremur, foc sunt imagini ale intensitaţii. O intensiate provocată de o energie mterială şi desfăşurată într-un regim de neliniste voluptoasa, de nelamurita seductie."( Eugen Simion) Trairile psihice, atat de accentuate incat se manifesta prin plans, sunt concretizate- "Ia pune mana, mama, - pe frunte, ce sudoare!".O strofa se repeta ca un refren, aparand la mijlocul si la sfarsitul monologului, conferind simetrie textului si marcand dorinta de vindecare cu orice pret. Fata deznadajduita cauta ajutor oriunde. Chinurile sunt atat de mari incat nu are importanta daca alinarea vine de la puterea divina sau de la cea diabolica:

"Oar' ce sa fie asta?... intreaba pe bunica:O sti vrun leac ea doara... o fi vrun zburator!Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,Or du-te la mos popa, or mergi la vrajitor."

Limbajul popular -"oar' ce", "alde"- ne introduce credibil in menta- litatea sateasca, in care credinta crestina coexista cu mai vechi practici magice. George Calinescu spunea ca boala necunoscuta a fetei este "explica- bila mitologic si curabila magic". Traditia folclorica prevede impotriva Sbu- ratorului o seama intreaga de leacuri, de la descantece mentionand o fiertura din noua buruieni magice, la ungerea usilor, ferestrelor si hornului cu usturoi , de la infigerea unui cutit in batatura usii, la trasul cu pusca pe horn. Intreaga relatare a fetei e construita pe succesiunea cauza-efect, iluzie- realitate, succesiune sustinuta de utilizarea timpului prezent- "doare", "ard", "am"- si a modurilor indicativ(modul certitudinii) si prezumtiv (modul ipote- zei)- "o sti", "o fi", "mi-or da".

Partea centrala a poemului reprezinta una dintre primele mari realizari ale pastelului in poezia romaneasca.Este intrerupta jalea fetei de forfota satului, urmata de instalarea gradata a linistii si a calmului ce culmineaza cu creerea momentului prielnic aparitiei Sburatorului.Astfel, atentia concentrata in prima parte asupra monologului Floricai isi largeste campul de perceptie devenind receptiva la agitatia satului la sfarsitul unei zile de munca. Aceasta agitatie preia parca zbuciumul fetei, amplificand-ul la scara colectivitatii rurale, dar opunandu-i , pe masura ce activitatea inceteaza , calmul suprem al naturii.

11


Poemul il introduce pe cititor in insusi spiritul folcloric al mitului, inte- grat in spatiul lui genetic, universul rural.Textul in intregime este o scriere literara de exceptie, un model pentru ceea ce trebuie sa fie inspiratie folclorica.

Nicolae Bălcescu – „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”

Titlul, „Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul”, dat de Bălcescu lucrării, arată că "el a conceput-o ca o etapă a istoriei poporului, iar nu ca un capitol de istorie biografică". Paginile cărţii sunt pline de admiraţie pentru lupta eroică a românilor pentru apărarea ţarii şi eliberarea ei de sub jugul turcesc, luptă reluată sub conducerea lui Mihai Viteazul. "Glorioasa campanie" din iarna anului 1595 el o socoteste de aceea "fără asemănare în istoria lunţii", iar pe români ca pe "nişte uriaşi"..

Publicată în volum abia după douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui Bălcescu, deci în 1877, de catre Alexandru Odobescu, această lucrare a fost salutată cu entuziasm de Mihai Eminescu, în articolul Bălcescu şi urmaşii săi; iar istoricul A. D. Xenopol, în condiţiile creşterii avântului patriotic pentru cucerirea independenţei naţionale, scria în revista „Convorbiri literare”: "Pentru noi, românii, meritul literar al scrierii lui Bălcescu este foarte mare... Cugetările înalte şi drepte care dau viaţă şi interes la fiecare pas povestirii sale; culorile cele vii sub care înfăţişează întamplări şi care te fac să crezi că le-ai văzut cândva (...), patriotismul înflăcărat (..,), o limbă curată; (...) toate aceste însuşiri fac din Istoria Iui Mihai-Voda Viteazul un cap-de-operă în limba română".

„Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul”, cea mai întinsă şi mai însemnată dintre operele istorice ale lui Nicolae Bălcescu, îşi are geneza în crezul politic al revoluţio-narului de la 1848, care vedea în bravul domnitor Mihai Viteazul, cel ce s-a intitulat într-adevăr "Domnul Ţării Romaneşti, al Ardealului şi a toata Ţara Moldovei" - un simbol al ideii de unire. Sunt de aceea impresionante, in aceasta opera, adancimea si vigoarea simtirii, avantul si generozitatea ce au inspirat-o. Se stie, de pilda, ca autorul a oscilat, in procesul elaborarii lucrarii, intre a-i da caracter de opera stiintifica sau a-i imprima patos de poem eroic. Rezultatul a fost o veritabila creatie artistica ale carei mijloace stau intr-o stransa legatura cu pozitiile autorului: de istoric, de cugetator si de revolutionar. Opera sa va evoca artistic faptele din trecut, avand o minutioasa baza documentara, deci stiintifica,in centrul admiratiei lui Balcescu sta marea actiune a lui Mihai Viteazul pentru a fi realizat "unitatea nationala", cum intituleaza el cartea a IV-a. Statul infaptuit de viteazul voievod, in urma actiunilor intreprinse pentru stapanirea Transilvaniei (1599) si a Moldovei (1600) este considerat, de Balcescu, o expresie a unitatii nationale; el a rezultat din nazuinta poporului "d-a se mantui de sub stapanirea strainilor", adica a dominatiilor straine. Asadar, cartea a IV-a, Unitatea naţională, (aprilie 1599 - iunie 1600), tratează evenimentele care l-au ridicat pe

12


viteazul domn în culmea gloriei sale, iar pe români i-a strâns, pentru prima dată, într-un stat naţional unitar.

Vasile Alecsandri – „Chiriţa în provinţie”

Cel mai reprezentativ poet al unei frământate epoci din istoria poporului nostru, Vasile Alecsandri a ilustrat literatura noastră timp de aproape jumatate de veac. Talent cu resurse multiple, Alecsandri şi-a câştigat merite de seamă în poezie, în dramaturgie şi în proză.

Comediile lui Alecsandri sunt structurate în jurul unui caracter, a unei singure trăsături de caracter (gelozie, zgârcenie etc) sau vizează păcate şi neajunsuri dintr-o anumită epocă. În cariera de comediograf a lui Alecsandri personajul Cucoana Chiriţa rămâne unul dintre cele mai reuşite personaje comice din dramaturgia românească. Vasile Alecsandri realizeaza un ciclu de comedii, poziţionând acest personaj în centrul evenimentelor: Chiriţa la Iaşi, Chiriţa în voiaj, Chiriţa în balon. Aceste comedii au pregătit drumul pentru comediile lui I.L.Caragiale.

„Chiriţa în provinţie” este structurată pe doua acte. Numită iniţial „Înturnarea cucoanei Chiriţa”, această comedie este urmarea „Chiriţei în Iaşi” sau „Doua fete şi o neneacă”.

Actul întâi prezintă personajele, şi pe Chirita ceartandu-se cu ţaranii. Ea primeşte un răvaş de la Iaşi prin care soţul ei o anunţa ca a fost avansat în functia de ispravnic. În actul doi, Chirita se plictiseşte de provincie şi hotaraste să plece la Paris, unde va încearca sa îi logodească pe Guliţa şi Luluţa.

Chirita, comedie de moravuri surprinde modul de viaţă, moravurile unei epoci. Autorul apare în mod indirect în text prin intermediul acţiunii şi al personajelor.Acţiunea comediei „Chiriţa în provinţe” o prezintă pe Chiriţa, dupa ce-şi măritase cele două fete, într-o alta ipostază, caracteristică perioadei anterioare evenimentelor de la 1848, când mica boierime este dornică de parvenire. Chiriţa vrea să-şi vadă soţul ispravnic, iar pe Guliţă, fiul ei, să-l căsătorească cu Luluţa, o fată orfană, dar care va moşteni o mare avere.Dar, Luluţa este îndragostită de Leonaş, un tânăr isteţ si cinstit, care intors din strainatate, vine la Barzoieni pentru a se casatori cu Luluta, spre indarjirea Chiritei care încearca să se opună.

Chiriţa este un prototip al micului proprietar dornic să parvină în protipendadă, e o cucoană cu teribile fandoseli cosmopolite, debitand cu candoare un stupefiant jargon

13


frantuzit. Chirita poate fi socotita ca o caricaturizare a tendintelor exagerat sau pretins inovatoare, asa cum ursuzul si greoiul Barzoi incarneaza conservatorismul sclerozat in vechi tabieturi.

Opera “Chiriţa în provinţie” se încadrează în specia comediei, deoarce autorul satirizează cu sarcasm întamplări, aspecte sociale cu ajutorul personajelor ridicule, starnind râsul, cu scopul de a le îndepărta.

Tema comediei este critica instituţiilor şi moravurilor societăţii feudale, iar ideea care se desprinde din continul ei este că o societate parazitară, bazată pe abuz, trebuie să dispară.Subiectul apartine comicului şi critica arivismul micilor boieri rurali, care îşi dau aere de nobili.

Un scurt rezumat. Chiriţa este căsatorită cu Barzoi, un razes mai înstarit. De aceea vrea să parvină, să adune avere şi astfel, să intre in rândul boierilor. Ea îl indeamnă pe Barzoi să obţină funcţia de ispravnic, ca tot prin abuzuri să se imbogaţeasca. În casa ei locuieşte Luluţa, o nepoata orfană, dar care moşteneşte o avere importantă. De aceea Chiriţa vrea sa-1 casatoreasca pe Gulita, baiatul ei cam lipsit de minte si de educatie, cu Luluta. Luluta il iubeste pe Leonas.

Vasile Alecsandri – „Peneş Curcanul”

Elementul cel mai valoros din această analiză a lui Vasile Alecsandri, este epicul de baladă împrummutat cântecelor bătrâneşti pe care poetul le cunoştea atât de bine. De fapt, în cazul de faţa nu e vorba de un împrumut propriuzis, de prelucrarea unor motive folclorice — procedeu obişnuit la Alecsandri — ci de o influenta mai adînca şi mai substanţială a poeziei populare asupra celei culte. Intelectualul democrat care luptase la 1848 pentru libertatea socială, la 1859 pentru Unire, susţinînd pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, era un mare patriot. Faptele de arme ale românilor în Razboiul de Independenţă de la 1877 l-au impresionat adânc şi le-a cântat în o serie întreaga de poezii adunate sub titlul generic de "Ostaşii nostri".

"Peneş Curcanul", adevarata baladă cultă slăvind eroismul dorobanţilor de la Plevna şi de la Griviţa, face parte dintre acestea. Din biografia lui Alecsandri aflam ca bardul de la Mircesti, pe atunci în vîrsta de 56 de ani, recita la întruniri publice, la serbări şi la adunările răniţilor de prin spitale, bucăţi din amintitul ciclu. Împrejurarea ar putea să contribuie la explicarea caracterului eminamente popular al acestei poezii, ca şi a faptului că, deşi ocazională, ca multe alte compuneri ale lui Alecsandri, ea ramâne valoroasa pâna în zilele noastre. Ideea poetica neapărat a lui Alecsandri este că cei nouă dorobanţi în frunte cu sergentul s-au luptat asemenea strămoşilor lor, eroii de balade. Peneş este "omul de poveste" care a supravieţuit şi care dă seama de faptele de arme ale tovarăşilor căzuţi în bătalie.

Maestria poetului constă în primul rând în a pune naratiunea la persoana întâi şi a sugera câteva gesturi caracteristice ale povestitorului. Peneş începe să istorisească solemn, cadentat, ca si cum s-ar acompania la traditionalul cimpoi. Aceasta impresie este data de alternanta, perfecta pe tot parcursul poemului, a versului de 8 silabe, terminat în rima

14


masculina, cu versul de 1 silabe, terminat în rima feminina. Cursivitatea este realizata de ritmul iambic, de rimele încrucisate si de lipsa cezurei, înlocuita de fapt prin pauza dintre primul si al doilea vers. Strofele sînt compuse din cîte 8 versuri si ceea ce trebuie numaidecît observat este perfecta regularitate cu care unitatile sintactice se încadreaza, doua cîte doua. In fiecare strofa — exceptie facînd propozitiile în stil direct —, cîte una pentru fiecare grup de cîte patru versuri. In interiorul fiecarei fraze enjembementul este aproape permanent, ceea ce de asemeni contribuie la cursivitate. Iată primele trei strofe introductive:

Plecat-am nouă din Vaslui/Si cu sergentul zece, Şi nu era, zău, nimănui/În piept inima rece. Voiosi ca soimul cel uşor Ce zboară de pe munte, /Aveam chiar pene la picior/ Ş-aveam şi pene-n frunte./Toţi dorobanţi: toţi caciulari./Români de viţă veche, /Purtînd opinci, suman, iţari/Şi cuşma pe-o ureche./ Ne dase nume de Curcani/Un hîtru, bun de glume,/Noi am schimbat lîngă Balcani/Porecla în renume !/Din cîmp, de-acasă, de la plug/Plecat-am astă-vară/ Ca să Scăpăm de turci, de jug/Sărmana scumpă ţară./ Aşa ne spuse-n graiul său//Sergentul Mătrăgună,/ Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,/ Ne-am dus cu voie bună.

Aerul solemn, de baladă, al spunerii se realizează şi prin inversiunile sintactice, destul de numeroase, în strofele citate mai sus ca şi în celelalte: "plecat-am", "sărmana, scumpa ţ-ară", "năprasnica secure", "falnica pădure", "a lumei neagră stea", „mîndra noastră ceată", „mult cumplit mu doare", "a boambei şuier", " a Griviţei redută" etc.; prin repetiţii acumulative: "Aveam chiar pene la picior/Ş-aveam şi pene-n frunte", /"Toţi dorobanţi, toţi căciulari / Români de viţă veche", "Din cîmp, de-acasa de la plug", "Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu / Ne-am, dus cu voie bună", "Cu zile mergeţi, dragii mei, / Şi să veniţi cu zile" etc.

Spunerea unei balade este un mic spectacol ş cîteva şiruri dialogale introduse în monologul povestitorului sînt de aşteptat, cu tot schematismu si convenţionalismul atît de caracteristic lui Alecsandri, cînd imaginează o scenă ca următoarea: Oricine-n cale ne-ntîlnea/ Cîntînd în gura mare,/ Stătea pe loc, s-adimenea/Cuprins de admirare ;/ Apoi în treacăt ne-ntreba/De mergem la vreo nuntă./ Noi răspundeam în hohot: "Ba, Zburăm la luptă cruntă!" "Cu zile mergeţi, dragii mei, Şi să veniţi cu zile!" Ziceau atunci bătrani, femei/Şi preoţi şi copile;/ Dar cel sergent făr'de musteţi/Răcnea: "Să n-aveţi teamă,/ Românul are şapte vieţi/In pieptu-i de aramă!"

Nu lipsesc, pe lângă lozincile poetice, acum tocite, imaginile ceva mai subtile, cum ar fi aceea din versul "Aveam şi pene la picior", aluzie la sprinteneala de şoimi a "curcanilor" de la 1877 care-şi facuseră renume din poreclă. Impresionant ramîne mai ales gestul povestitorului de a se adresa, în pauze, catre presupusul auditor. Pentru ca ce avea de spus era un lucru deosebit de grav, Peneş cere urciorul să bea, nu vin ci "apă de sub stîncă":

Copii! aduceti un ulcior/De apa de sub stânca/ Sa sting pojarul meu de dor/Si jalea mea adînca.

Exista apoi strofe izolate, de un mare dinamism, miscate de prezentul istoric la care e facuta povestirea, animate, ca si în cunoscutele balade istorice sau haiducesti, de cîte un

15


"Alelei!", "Doamne!" , "Ura!", strigate de ostasii români, ori de vaietele turcilor: "Allah!", "Allah"!:

Facînd trei cruci, noi am raspuns;/"Amin! si Doamne-ajuta!"/ Apoi la fuga am împuns/Spre-a turcilor reduta" /Alelei! Doamne,cum zburau/Voinicii toti cu mine!

Conventionalismul ramâne, însa retorica discursului e bine studiata, verbele se succed sacadat sugerînd miscarea ascendenta, ca în tablourile lui Grigorescu pe aceeasi tema si astfel mîndria patriotica a cititorului ramîne întreaga:

Prin foc, prin spangi, prin glonti, prin fum,/Prin mii de baionete,/ Urcam, luptam...iata-ne-acum/Sus, sus, la parapete./Allah! Allah! turcii racnesc./Sarind pe noi o sută. Noi punem steagul românesc/Pe crîncena reduta.

Ca multe din poeziile lui Alecsandri, „Peneş Curcanul” trebuie privită în contextul istoric care a produs-o. Ea este o compunere ocazională şi cu toate acestea continuă să emotioneze pentru ca evenimentul la care se refera este unul dintre cele mai importante din viata poporului nostru.Analiza trebuie sa tindă la înlăturarea prafului scolar, a prejudecatilor didaciste acumulate cu anii pe acest frumos text clasic.

Grigore Alexandrescu – „Umbra lui Mircea. La Cozia”

Grigore Alexandrescu se înscrie în generaţia scriitorilor paşoptişti, care au cultivat tema evocării istorice, a naturii meleagurilor româneşti, fiind animaţi de un adevărat şi înflăcărat patriotism.

Poezia \"Umbra lui Mircea. La Cozia\" a fost scrisă în urma unei călătorii pe care Alexandrescu a făcut-o pe la mănăstirile din Oltenia, împreună cu prietenul său, Ion Ghica. Deşi a fost scrisă în 1842, poezia va fi publicată în 1844, în revista \"Propăşirea\", editată de Mihail Kogălniceanu.

Poezia îmbină lirismul obiectiv cu lirismul subiectiv care se definesc prin pronume şi verbe la persoana a IIl-a şi la persoana I, precum şi prin adresarea directă (pronume şi verbe la persoana a Ii-a): \"îl\", \"el\" \"stau\", \"se întind\", \"izbesc\", \"mă-mpresoară\", \"noi\", \"citim\", \"privim\", \"Ascultaţi!\" etc.

Semnificaţia titlului. Titlul este alcătuit din două părţi, ce par că nu au o legătură strânsă, deoarece sunt separate de punct şi fiecare dintre ele este scrisă cu majusculă. \"Umbra lui Mircea\" evocă personalitatea istorică a domnitorului muntean, Mircea cel Bătrân. \"La Cozia\" este numele mănăstirii ctitorite de marele voievod, lăcaş care a inspirat poezia şi unde, se pare, că a fost scrisă.

Structura compoziţională a poeziei. Poezia este structurată în şaisprezece strofe şi este construită prin îmbinarea subtilă a mai multor specii romantice. Astfel, primele şapte strofe se constituie într-un pastel romantic, descriind cadrul natural nocturn în care apare fantoma lui Mircea cel Bătrân, următoarele cinci strofe conţin elemente de odă şi imn prin care se slăvesc faptele de vitejie ale domnitorului. Următoarele două strofe constituie o

16


meditaţie, în care poetul exprimă idei filozofice despre timpul trecător, cu identificarea momentelor importante din trecut şi prezent, precum şi o viziune asupra viitorului, iar ultimele două strofe revin, simetric, la imaginea iniţială a pastelului, împlinind astfel perfecţiunea artistică a poeziei.

Primele şapte strofe compun un pastel romantic, în care cele dintâi imagini vizuale sunt umbrele turnurilor aplecate peste undele şi valurile Oltului, care lovesc ritmic \"Zidul vechi al mănăstirei\", singurul element auditiv al liniştit înserării. Poezia începe cu un anapest (picior metric alcătuit din trei silabe, dintre care primele două sunt neaccentuate, iar a treia accentuată-«,«.), \"Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate\", care dau poeziei gravitate evocatoare şi, prin aceasta, muzicalitate interioară versurilor, fapt ce 1-a determinat pe G. Călinescu să considere că Alexandrescu face parte \"dintre aceia care au contribuit la apropierea poeziei de muzică\". Printr-o personificare metaforică, poetul aseamănă generaţiile de oameni care s-au succedat de-a lungul timpului pe aceste meleaguri cu undele curgătoare ale râului - \"Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate\". Imaginea vizuală este redată prin forma reflexivă a verbelor \"se întind\", \"se prelungesc\" care se referă la umbrele turnurilor, părând că ating \"ţărmul dimpotrivă\".

Cadrul nocturn este specific romantismului prin atmosfera misterioasă care induce emoţie şi înfiorare. Imaginile vizuale sunt construite printr-o enumeraţie a complementelor circumstanţiale de loc -\"dintr-o peşteră\", \"din râpă\", \"de pe muche\", \"de pe stâncă\", \"pântre iarbă\" - şi prin folosirea verbelor la prezentul etern (gnomic) - \"iese\", \"mă-mpresoară\", \"se cobor\", \"se mişcă\", \"să strecoară\", \"trece\". Atmosfera fantastică şi înfricoşătoare este ilustrată de \"ceasul nălucirei\", un element tipic romantic fiind apariţia fantomei încoronate care iese din mormânt: \"O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc\". In stil romantic, eul liric se adresează direct Oltului, martorul permanent al \"vitejiilor trecute\", care privise cu mândrie legiunile militare şi căruia îi erau cunoscute \"Virtuţi mari, fapte cumplite\" ale acestui trecut glorios. Oltul este personificat, poetul recurgând la vocativ şi la o interogaţie retorică: \"Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute/ [...] Cine oar\'poate să fie omul care te-a-ngrozit?\". Portretul de erou al naţiunii române este construit de Alexandrescu prin întrebări retorice asupra identităţii acestui Viteaz, fiind o manieră artistică strălucită aceea a comparării lui Mircea cel Bătrân cu cele mai strălucite personalităţi istorice: \"Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpân,/ Traian, cinste a Romei ce se luptă cu Natura,/ Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?\". Ultima strofă a acestei secvenţe lirice confirmă identitatea marelui voievod român, iar la auzul numelui său întreaga natură este personificată şi el este recunoscut de toate elementele naturii - dealul, Oltul, valurile, Dunărea şi marea care-i repetă numele cu evlavie şi admiraţie: \"Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează\".

Istoria,neamului românesc a consemnat şi alte momente glorioase, poetul presupune că Mircea cel Bătrân a \"simţit plăcere\" atunci când a aflat despre faptele eroice ale lui Mihai Viteazul, care a iubit, ca şi el, ţara şi poporul român. Alăturarea simbolică a celor două nume ilustre pentru istoria noastră naţională, Mircea şi M jhai, accentuează ideea continuităţii luptei pentru libertate şi independenţă a poporului român, sub conducerea unor domnitori panioţi.

17


Generaţiile care au mvăţat despre faptele de vitejie ale personalităţilor istorice îi venerează pe eroii neamului, dar în antiteză cu aceştia, contemporanii poetului se simt slabi şi mărunţi: \"Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură/ Ne-ndoim dac-aşa oameni uitru adevăr au stat\". Următoarea secvenţă lirică este alcătuită din două strofe şi se constituie într-o meditaţie filozofică privind scurgerea timpului. Trecutul este măreţ, \"vremi de fapte strălucite\", dar şi plin de tristeţe şi amărăciune din pricina multelor războaie purtate, acestea fiind~\"bici groaznec, care moartea îl iubeşte\" sau \"a cerului urgie\". Prezentul este superior datorită progresului şi civilizaţiei, care au înfrăţit naţiile \"prin ştiinţe şi prin arte\", asigurând pace şi linişte omenirii.

Ultimele două strofe ale poeziei constituie un pastel şi readuc imaginea iniţială a tabloului noctum,tîn care stăpâneşte liniştea peste întreaga natură. Personificată, noaptea îşi întinde mantia \"peste dealuri\", norii \"se întind ca un veşmânt\", comparaţia având rolul de a recompune atmosfera misterioasă de la începutul poeziei. Peste întreaga natură se instalează \"groază şi tăcere\", atunci când \"umbra intră în mormânt\". Turnurile \"cele-nalte\" sunt personificate printr-o comparaţie, \"Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc\" şi constituie mărturia istorică a gloriei şi patriotismului conducătorilor români într-un trecut plin de măreţie. Valurile Oltului lovesc ritmic \"zidul vechi al mănăstirei\"fiind personificate, fiind asemănate cu \"mândre generaţii spumegate\", idee care subliniază încă o dată permanenţa şi continuitatea românilor pe aceste meleaguri.

Limbajul artistic. Poezia \"Umbra lui Mircea. La Cozia\" de Grigore Alexandrescu are versuri lungi, de 15 silabe (vers decapentacasilab), manieră prozodică folosită înainte de poeţii Văcăreşti şi ulterior de Eminescu în \"Memento mori\". Ritmul alternează, regăsindu-se în poezie atât dactilul cât şi iambul, ceea ce conferă o muzicalitate aparte.

Creaţia literară a lui Grigore Alexandrescu s-ar putea defini prin pâteva caracteristici, meditativă, elegiacă şi satirică, fapt ce 1-a determinat pe criticul Paul Cornea să afirme despre acest scriitor că este \"un romantic printre clasici şi un clasic printre romantici\".

Concluzie

Momentul paşoptist a fost prima explozie a ideii de libertate a culturii române. O afirmare memorabilă, revoluţionară şi profund creatoare.

Primul merit cultural esenţial al paşoptiştilor este conştiinţa imensului gol istoric pe care l-au acoperit prin literatură. Ideea obsedantă, exprimată adesea cu accente mesianice, este a "începutului" absolut şi în toate domeniile. "Românii au trebuinţă astăzi să se întemeieze" afirmă, în spirit şi stil de "manifest", N. Bălcescu (1845). "Luminează-te şi vei fi!" reprezintă aceeaşi lozincă a începutului în toate direcţiile. Se dezvoltă o autogeneză prin cultura fiinţei naţionale. Şi, tot în acest sens, al "începutului" cu orice preţ, total radical şi fără inhibiţii, trebuie citit şi îndemnul lui Heliade Rădulescu: "Scrieţi, băieţi, numai scrieţi".

Literatura paşoptistă aduce pe scena culturală o frenetică deschidere spre arta scrisului, urmată de o integrare şi asumare, fără precedent a românilor. Pentru conştiinţa

18


spirituală românească reprezintă o iniţiativă şi o experienţă unică, de mari proporţii. O adevărată "premieră absolută". Plină de toate voluptăţile, exaltările, riscurile şi erorile pionieratului, prin dimensiuni, ritm febril de realizare şi spirit exaltat de iniţiativă.

19

Documents

81961930 Studiu de Caz Romana 4 Rolul Literaturii in Perioada Pasoptista