3. TEORII ALE COMER ȚULUI INTERNA ȚIONAL

3.1. Teorii „timpurii” ale comer ţului interna ţional

Faptul că statele beneficiază de pe urma schimburilor cu alte naţiuni reprezintă una

dintre ideile fundamentale, care au însoţit, de-a lungul timpului, gândirea economică,

comerţul internaţional şi politica comercială. Teoriile cu privire la comerţul internaţional au

fost, adesea, utilizate ca instrumente de atingere a obiectivelor interne de politică economică.

Pentru prima dată, idei de acest gen sunt prezente în scrierile adepţilor şcolii de gândire

economică mercantilistă.

3.1.1. Concepţia mercantilistă cu privire la comerţul internaţional

Mercantilismul se referă la un curent de gândire economică manifestat în Europa pe

parcursul unei perioade relativ lungi de timp, între 1500 şi 1750. Nu poate fi catalogat drept o

şcoală formală de gândire economică, constând, de fapt, într-o colecţie de idei şi atitudini

similare cu referire la politicile economice interne, în general, şi la rolul comerţului

internaţional, în particular. Termenul de mercantilism derivă din cuvintele italieneşti: mercato

care înseamnă „piaţă”, mercante care înseamnă „negustor” şi mercantile, cuvânt legat de

„câştigul bănesc”. Cei mai de seamă reprezentanţi ai mercantilismului au fost: Thomas Mun şi

William Stafford în Anglia, Giovani Botero, Antonio Serra, Gaspard Scaruffi şi Antonio

Beccaria în Italia, Jean Bodin, Antoine de Montchrestien şi Jean Baptiste Colbert în Franţa,

Ortiz de Rojas şi Damian de Olivares în Spania şi Portugalia, Petru cel Mare şi Ivan

Tihonovici Pososkov în Rusia şi Dimitrie Cantemir în România (Moldova).

Multe dintre ideile promovate de către ei, nu numai că au fost rezultatul unor

evenimente ale acelor vremuri, dar au şi influenţat cursul istoriei, prin impactul pe care l-au

avut asupra politicilor guvernamentale. Descoperirile geografice, care au oferit noi

oportunităţi din punct de vedere al comerţului şi au extins sfera de acţiune a relaţiilor

comerciale, creşterea populaţiei, impactul Renaşterii asupra culturii, Reforma, dezvoltarea

unei clase a negustorilor, descoperirea de zăcăminte de metale preţioase în Lumea Nouă,

schimbările de optică religioasă asupra profitului şi acumulării şi apariţia statelor naţionale au

contribuit la dezvoltarea gândirii mercantiliste1.

Ideea centrală a gândirii mercantiliste era faptul că bogăţia unei ţări consta în

deţinerile de metale preţioase. Adepţii mercantilismului au situat în centrul atenţiei sfera

circulaţiei mărfurilor, în special, metalele preţioase şi banii, având, însă, o viziune statică

asupra stocului mondial de resurse. Astfel, comerţul devine un joc cu sumă nulă, în care

câştigul economic al unei ţări reprezenta pentru partenerul ei comercial, în mod obligatoriu, o

pierdere. Acumularea de metale preţioase devine un mijloc de sporire a avuţiei naţionale şi de

ridicare a nivelului de bunăstare, precum şi de întărire a statelor naţionale – printr-o armată

puternică2, o flotă comercială şi militară şi o economie productivă. Un stoc mai mare de

metale preţioase ar duce la creşterea cererii efective, impuls suficient dezvoltării producţiei şi

comerţului. Bogăţia mobiliară ia locul celei tradiţionale, imobiliare3.

Putem distinge două mari etape în evoluţia mercantilismului. Delimitarea acestora este

destul de relativă, dat fiind faptul că elemente ale doctrinei balanţei comerciale sunt întâlnite

şi în perioadele de început, în timp ce aspecte specifice bulionismului se regăsesc şi la

reprezentanţii mercantilismului târziu4.

Mercantilismul timpuriu (sistemul monetar) susţinea sporirea rezervei de bani (metale

preţioase) a ţării respective prin recurgerea la orice fel de metode, chiar la măsuri foarte

drastice, de la restricţii severe împotriva negustorilor din alte ţări, care erau obligaţi să lase o

parte din banii încasaţi din vânzarea mărfurilor lor în ţara gazdă (sub formă de taxe sau forţaţi

să achiziţioneze mărfuri autohtone), până la jaful direct al unor tezaure din ţările celor două

Americi cotropite de conchistadorii spanioli şi portughezi (mai ales în secolul al XVI-lea).

Semnificativă pentru aceasta formă de mercantilism este politica externă practicată în Spania,

Portugalia şi Anglia în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, dar şi gândirea economică a

englezului William Stafford (secolul al XVI-lea), expusă în lucrarea Analiza critică a unor

plângeri ale compatrioţilor noştri (1581).

Mercantilismul dezvoltat (sistemul balanţei comerciale) a reprezentat o formă mai

evoluată a politicii mercantiliste, ce se baza pe derularea unor asemenea fluxuri comerciale,

încât volumul şi valoarea exportului să fie mai mari decât volumul şi valoarea importului. S-a

renunţat, deci, la măsurile rigide de atragere unilaterală a metalelor preţioase într-o anumită

1 Appleyard, Dennis R. – International Economics, 3rd edition, Irving McGraw-Hill, Boston, 1998, pag. 19 2 Statul mercantilist era un stat cuceritor, astfel fiind explicată atenţia deosebită acordată armatei şi flotei navale. El trebuia să susţină cucerirea şi colonizarea de noi teritorii, pentru a asigura, astfel, o sursă ieftină de forţă de muncă şi materii prime, dar şi o piaţă de desfacere pentru produsele proprii. 3 Pohoaţă, Ion – Doctrine economice universale, vol. 1, Ed. Fundaţiei Academice “Gh. Zane”, Iaşi, 1995, pag. 22 4 Beer, M. – Early British Economics: from the 13th to the Middle of the 18th Century, Routledge, 2003, pag. 74

ţară, admiţând existenţa unor fluxuri multidirecţionale ale acestora pentru a stimula

dezvoltarea tranzacţiilor comerciale dintre ţările lumii, cu condiţia ca soldul operaţiunilor de

import şi export ale unei ţări să fie activ5. Principalul instrument analitic şi de politică

economică utilizat de către mercantilismul dezvoltat a fost balanţa comercială, care arăta

raportul dintre importul şi exportul unei ţări şi indica, inclusiv, dacă soldul operaţiunilor de

comerţ internaţional era în favoarea (sold activ) sau în detrimentul (sold pasiv) ţării

respective.

În aceasta perspectivă, nu se mai impunea reţinerea cu orice preţ a metalelor preţioase

intrate în ţara respectivă, ci apărea problema mai complexă a impulsionării comerţului

exterior al acesteia, astfel încât soldul balanţei comerciale să fie activ, adică exportul ţării

respective să fie mult mai mare decât importul ei, ceea ce asigura, în final, sporirea continuă a

rezervei de bani şi de metale preţioase a statului în cauză. Componentele definitorii ale acestui

curent de gândire erau: industrializarea, protecţionismul vamal şi balanţa activă de plăţi

externe. Reprezentativi pentru această perioadă au fost: Antonio Serra - Scurt tratat despre

cauzele care pot duce la abundenţe de aur şi argint, Antoine de Montchrestien - Tratat de

economie politică, Thomas Mun - Expunere despre comerţul Angliei cu Indiile Orientale şi

Bogăţiile Angliei din comerţul exterior.

Mercantiliştii vedeau sistemul economic ca fiind compus din trei componente: un

sector manufacturier, unul rural şi domeniul colonial. Negustorii reprezentau categoria critică

pentru funcţionarea cu succes a sistemului economic, în timp ce munca era factorul de

producţie primordial. Ca urmare, mercantiliştii dezvoltă, într-o formă incipientă 6 , teoria

valorii-muncă, conform căreia mărfurile erau evaluate în funcţie de cantitatea de muncă

utilizată pentru producerea lor.

Izvorul profitului şi, deci, al acumulării de bogăţie era comerţul, circulaţia mărfurilor

mijlocită de bani şi, în mod deosebit, comerţul exterior. Fără să detalieze prea mult

mecanismul de funcţionare a economiei de piaţă, mercantiliştii au considerat că sporul de bani

pe care-l încasa negustorul, comparativ cu cheltuielile făcute pentru a aduce produsele

respective pe piaţă, rezultă din diferenţa de preţ, din faptul ca acestea erau vândute la un preţ

mai mare decât preţul la care au fost achiziţionate. Astfel, s-a ajuns la concluzia că sfera

economică în care se creează şi se realizează profitul ar fi circulaţia mărfurilor, comerţul,

pierzându-se din vedere faptul că, dacă lucrurile sunt privite, nu în mod individual, ci la scara

întregii societăţi, atunci fiecare negustor apare pe piaţă în dublă ipostază, atât ca vânzător, cât

5 Magnusson, Lars - Mercantilism: The Shaping of an Economic Language, Routledge, 1994, pag. 167 6 Appleyard, Dennis R. – Op. cit., pag. 20

şi în calitate de cumpărător, ceea ce nu mai poate explica surplusul de valoare obţinut, deci

nici profitul, nici sporirea avuţiei naţionale. Această slabiciune teoretică a mercantiliştilor va

fi exploatată din plin de adversarii şi criticii lor de mai târziu, economiştii liberali clasici.

Deloc surprinzător, majoritatea teoreticienilor şi decidenţilor pe planul politicii

economice aparţinând acestui curent au susţinut un nivel ridicat al reglementării activităţii

economice, considerând că decizia la nivel individual nu poate asigura îndeplinirea în bune

condiţii a obiectivelor naţionale de creştere a avuţiei prin acumularea de metale preţioase.

Mercantiliştii au fost gânditori pragmatici. În centrul atenţiei lor au stat problemele economice

practice, cu precădere măsurile de politică economică pe care trebuia să le ia statul pentru

desfăşurarea eficientă a afacerilor, creşterea profitului întreprinzătorilor şi sporirea avuţiei

naţionale. Temelia politicii economice mercantiliste era ideea prezenţei şi intervenţiei active a

statului în economie, atât ca agent economic de sine stătător, cât şi, mai ales, pe plan extern,

printr-o minuţioasă şi severă politică protecţionistă în favoarea agenţilor naţionali, limitând

concurenţa din partea întreprinzătorilor străini.

Intervenţionismul statal viza, în primul rând, ordinea publică, cadrul juridico-legislativ

şi garantarea proprietăţii şi a bunei funcţionări a pieţei. Statul trebuia, de asemenea, să

vegheze asupra comerţului şi industriei, să protejeze invenţiile, să acorde facilităţi

construcţiilor navale, să se ocupe de formarea profesională a lucrătorilor etc. Guvernele

trebuiau să controleze utilizarea şi schimbul de metale preţioase, să interzică, uneori, exportul

de aur şi argint şi să permită ieşirile de monedă metalică (bani) doar când era absolut necesar.

Pedepsele aplicate indivizilor care încălcau aceste norme erau dure şi rapid aplicate,

ajungându-se până la condamnarea la moarte. Negustorii erau obligaţi să aducă în ţară

moneda străină obţinută prin vânzarea mărfurilor în străinătate şi să plătească mărfurile

străine importate tot cu mărfuri.

Un alt aspect legat de rolul guvernului îl reprezintă încurajarea practicilor

monopoliste, fiind adesea acordate drepturi exclusive pe anumite rute sau în anumite zone

anumitor companii, fapt care a condus la obţinerea unor profituri ridicate, cu efecte favorabile

asupra balanţei comerciale, dar şi a nivelului de trai al celor care conduceau aceste companii.

Ca exemplu, pot fi amintite The Hudson Bay Company şi The Dutch East India Trading

Company, a căror activitate a continuat şi în secolul al XIX-lea.

Pe planul comerţului exterior, mercantiliştii au subliniat necesitatea menţinerii unui

excedent al exporturilor faţă de importuri, cu alte cuvinte, existenţa unei balanţe comerciale

active (favorabile). Intrările de bani de la străinii care plăteau pentru a cumpăra mărfuri

indigene reprezentau o sursă importantă de metale preţioase, atât de necesare unor state, mai

ales în condiţiile lipsei zăcămintelor naturale.

Ţinând cont de faptul că mercantiliştii considerau că economia se află într-o stare de

subocupare din punct de vedere al utilizării forţei de muncă, creşterea masei monetare

constituia un impuls consistent pentru mărirea producţiei de bunuri şi servicii, deci şi pentru

îmbunătăţirea nivelului de trai. Apar, astfel, primele elemente ale teoriei cantitative a banilor.

Guvernele au încercat să controleze activitatea de comerţ exterior prin politici care să

vizeze asigurarea unui excedent comercial şi a unui aflux de metale preţioase. Exporturile

erau subvenţionate, în timp ce importurilor de bunuri de consum li se aplicau limitări

cantitative şi taxe vamale substanţiale. În schimb, taxele vamale aplicate materiilor prime,

care puteau sta la baza producerii unor bunuri cu valoare adăugată mare şi cu potenţial de

export, erau foarte reduse sau chiar inexistente. Era stimulat comerţul cu coloniile, acestea

find văzute, de cele mai multe ori, ca sursă de materii prime şi produse agroalimentare ieftine

şi ca piaţă de desfacere pentru produsele manufacturate produse de către metropolă. Politicile

vizând navigaţia aveau ca scop maximizarea intrărilor de metale preţioase (concomitent cu

minimizarea ieşirilor) plătite pentru servicii de profil. De exemplu, British Navigation Acts

excludeau navele străine de la transportul de mărfuri în porturile de pe ţărmul arhipelagului

Marii Britanii şi de la comerţul dintre metropolă şi coloniile sale7.

Reglementarea excesivă a activităţii economice s-a făcut simţită şi printr-un control

excesiv al industriei şi al forţei de muncă. Erau utilizate ca instrumente de intervenţie

privilegiile, drepturile exclusive de a produce şi vinde anumite produse, subvenţiile, scutirile

de taxe, precum şi utilizarea breslelor meşteşugăreşti pentru controlul forţei de muncă. Toate

aceste măsuri, inclusiv păstrarea salariilor la un nivel scăzut (remunerarea forţei de muncă nu

era determinată de raportul dintre cerere şi ofertă, ci era fixată administrativ, în concordanţă

cu statutul social al lucrătorului) şi stimularea creşterii demografice prin alocaţii pentru copii

şi stimulente în vederea încurajării căsătoriilor urmăreau asigurarea unei productivităţi

ridicate a produselor realizate şi a unui potenţial ridicat de export.

Fondul comun de idei mercantiliste s-a particularizat, însă, pe zone geografice şi ţări,

în funcţie de trăsăturile lor specifice, de nivelul de dezvoltare, de politicile economice

elaborate şi de soluţiile propuse la un moment dat pentru creşterea avuţiei. În Spania şi

Portugalia, mercantilismul metalist era focalizat pe conservarea metalelor preţioase provenite

din noile teritorii descoperite şi interzicerea scoaterii din ţară a acestora, mai ales prin măsuri

7 Politici de acest gen au fost practicate pe scară largă, fiind întâlnite şi astăzi. De exemplu, legislaţia americană interzice vaselor străine să transporte mărfuri între porturile din SUA.

prohibitive asupra importurilor. Intrările masive de aur (în special, în Spania) au creat „iluzia

bogăţiei” 8. Abundenţa de monedă sub formă de aur a dus la o scădere continuă a producţiei.

Oferta deficitară a antrenat o creştere generalizată a preţurilor, fapt care a făcut ca produsele

străine să fie din ce în ce mai competitive. Creşterea importurilor (limitarea lor nu mai era

posibilă datorită insuficienţei ofertei interne) a determinat ieşiri substanţiale de monedă, care

trebuiau compensate cu colonizarea de noi teritorii şi un nou aflux de metale preţioase. Însă,

ieşirile continue de metal preţios au făcut ca Spania să intre într-un cerc vicios, încercările de

limitare a ieşirilor de monedă şi a creşterii preţurilor dovedindu-se zadarnice.

Mercantilismul comercialist englez9 pornea de la premisa că principalele surse de

bogăţie sunt comerţul şi navigaţia, desfăşurate sub o strictă reglementare, menită să asigure

protecţia şi favorizarea expansiunii acestora10. Bazat pe teoria clasică a balanţei comerciale

active, pe lângă monopolurile legate de activitatea de comerţ şi cea de transport, acesta

impunea fiecărei colonii următoarele reguli: 1. să primească şi să expedieze mărfurile pe

vasele construite în Anglia sau în colonii (Actul de Navigaţie); 2. comerţul colonial să treacă

prin porturile engleze, chiar dacă mărfurile coloniştilor s-ar fi putut plasa la preţuri mai bune

în Franţa şi în Olanda; 3. să fie interzisă construirea în colonii a unor uzine care ar putea

concura cele din Anglia11. În această manieră, Anglia îşi atingea un dublu scop: pe de o parte,

scăpa de un surplus de mărfuri (care putea exercita presiuni negative asupra gradului de

ocupare a forţei de muncă) şi, pe de altă parte, prin soldul pozitiv al balanţei comerciale, îşi

mărea stocul de bani12.

Atenţia deosebită acordată comerţului este evidenţiată şi de preocupările la nivel

teoretic ale principalilor reprezentanţi ai mercantilismului englez. Astfel, E. Misselden şi Th.

Mun delimitează foarte clar balanţa comercială de balanţa de plăţi, precum şi balanţele

particulare de balanţa globală. O ţară poate înregistra deficite comerciale în relaţiile cu una

sau mai multe ţări; important este ca, pe ansamblu, soldul balanţei globale să fie unul pozitiv.

Considerată o adevărată lege economică13, concluzia lui Th. Mun este că ponderea rezervelor

unei ţări în stocul mondial de metal preţios este direct proporţională cu soldul balanţei sale

8 Pohoaţă, Ion – Op. cit., pag. 35 9 Ilustrat mai ales prin lucrarea lui Thomas Mun - Tezaurul Angliei în comerţul exterior sau balanţa comerţului exterior 10 Aceste reglementări se referă, în principal, la Actele de Navigaţie adoptate sub autoritatea lui O. Cromwell şi a lui Carol al II-lea, conform cărora comerţul exterior englez nu se putea desfăşura decât utilizând nave construite în şantierele engleze, care se aflau sub administrarea unor armatori englezi şi pe care activau echipaje şi ofiţeri englezi. 11 Maurois, A. – Istoria Angliei, Editura Orizonturi, Bucureşti, 1996, pag. 511-512 12 Magnusson, Lars – Op. cit., pag. 61 13 Pohoaţă, Ion – Op. cit., pag. 39

globale, indiferent dacă ţara respectivă posedă sau nu mine de aur şi argint. Putem aprecia

această opinie ca fiind una modernă şi dinamică, Josias Child sesizând chiar riscul unei

distorsionări a realităţii prin luarea în considerare doar a laturii valorice a schimburilor şi

propunând, în acest sens, şi o analiză cantitativă a fluxurilor comerciale derulate cu

străinătatea.

Mercantilismul industrialist francez era axat pe acumularea de metale preţioase prin

dezvoltarea industriei, ca mijloc de creştere a competitivităţii economice, în condiţiile unui

protecţionism vamal consistent. Dezvoltarea industrială devine, astfel, doar un instrument,

rolul principal revenind statului, prin practicarea de subvenţii şi prime de export pentru

dezvoltarea manufacturilor, concomitent cu aplicarea unor politici protecţioniste riguroase.

Antoine de Montchrétien susţine comercializarea mărfurilor străine în Franţa, numai în

măsura în care acestea vor determina realizarea unei balanţe comerciale active şi, mai ales,

sporirea stocului de metale preţioase din ţară14. El consideră că, pentru sporirea avuţiei

naţionale, ar fi necesar importul de materii prime pentru manufacturile franceze, import ce s-

ar putea achita cu banii încasaţi din vânzarea produselor finite către străinătate. Jean Baptiste

Colbert15 a susţinut o politică de intervenţie masivă a statului în crearea şi întărirea unui sector

manufacturier performant, un grad înalt de reglementare a activităţii economice, a militat

pentru o balanţă comercială activă, impunând măsuri restrictive asupra importurilor şi

stimulând exporturile. La import, erau prohibite produsele manufacturate străine, nu însă şi

materiile prime, în timp ce erau încurajate, prin prime de export şi prin crearea unei puternice

flote comerciale, exporturile de produse manufacturate.

Una dintre criticile aduse colbertismului s-a referit la concepţia nerealistă asupra

balanţei comerciale. Colbert considera că Franţa este capabilă să producă tot ce are nevoie,

putând exporta excedentul. În acelaşi timp, străinii nu ar fi fost în stare ca, prin munca

proprie, să producă toate bunurile de care au nevoie, fiind obligaţi să recurgă la importuri.

Mercantilismul fiduciar, răspândit în Europa primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea,

a fost conceput de renumitul bancher de origine scoţiană John Law. Ideea de bază constă în

faptul că, pentru ca o naţiune să prospere, este necesar ca numerarul să fie abundent, acest

lucru ducând la creştere economică şi la dezvoltare socio-economică. Condiţia esenţială este,

însă, ca moneda să circule în mod activ şi cât mai rapid. Nu e obligatoriu nici ca numerarul

(banii) să fie realizaţi din metalul preţios. Acesta poate fi substituit cu o monedă de hârtie, al

cărui volum va fi dimensionat nevoilor comerţului, prin emisiuni realizate de către banca

14 Cole, Charles Woolsey - French Mercantilist Doctrines before Colbert, R.R. Smith Inc., 1931, pag. 135-150 15 Ministru de finanţe al Franţei (1661-1683)

centrală. Ele vor servi la plata impozitelor în avans, vor alimenta producţia şi schimbul,

constituind adevărata cheie a dezvoltării 16.

Mercantilismul de confluenţă, în care se împletesc idei ale Occidentului cu cele ale

Orientului, este reprezentat de scrierile lui J.T. Pososkov şi Dimitrie Cantemir. Exprimând şi,

în acelaşi timp, fundamentând ideile ţarului Petru cel Mare, Pososkov considera că era

necesară dezvoltarea unui sector manufacturier rusesc suficient de diversificat, sprijinit, mai

ales, prin credite şi comenzi de stat, concomitent cu crearea unor manufacturi de dimensiuni

mai reduse, mai flexibile, care să răspundă cerinţelor multiple ale pieţei.

Dimitrie Cantemir îşi expune doctrina mercantilistă în lucrarea “Descrierea

Moldovei”, apărută în 1716. Particularităţile gândirii lui Dimitrie Cantemir decurg din

focalizarea acesteia pe principalele probleme politico-economice ale statului feudal românesc,

aflat la răscrucea marilor drumuri comerciale şi sub influenţa a trei mari imperii:

rusesc, turcesc şi austriac. Principalele idei se referă la necesitatea realizării unităţii românilor,

organizarea unui stat centralizat în care să fie instituită monarhia ereditară şi înlăturarea

ocupaţiei străine, care frâna dezvoltarea ţării prin subminarea posibilităţilor de acumulare a

avuţiei. Cantemir subliniază, totodată, că nu e suficient ca o ţară să posede resurse naturale

suficiente pentru ca ea să fie bogată, avuţia ei sporind numai în măsura în care creşte hărnicia

poporului său şi se intensifică activitatea comercială, concomitent cu reducerea consumului de

lux şi fastului puterii regale.

Specificitatea comerţului exterior constă, potrivit concepţiei mercantiliste, în faptul că,

spre deosebire de circulaţia internă a mărfurilor, care nu măreşte cantitatea de aur şi de bani,

excedentul exporturilor faţă de importuri poate servi acestei cauze. Nevăzând o altă

posibilitate de mărire a stocului de aur, în afara extracţiei, decât comerţul exterior,

recomandările lor de politică comercială sunt orientate spre maximizarea exporturilor şi

limitarea importurilor. Semnificativ este faptul că, deşi inconsistentă, mentalitatea

“mercantilistă” a primatului exporturilor faţă de importuri răzbate până în zilele noastre17.

16 Magnusson, Lars – Op.cit., pag. 129-130 17 Pralea, Spiridon (coord.) – Teoria comerţului internaţional, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi, 2007, pag. 8

3.1.2. Prelungirea mercantilismului şi prefaţarea fiziocraţiei în dezbaterile doctrinare

referitoare la comerţul internaţional

Încă din secolul al XVII-lea, apar primele manifestări ale susţinătorilor liberului

schimb. De exemplu, în 1691, Sir Dudley North, un gentilom englez cu experienţă în

comerţul cu Turcia, devenit înalt funcţionar şi, chiar, primar al Londrei, publică lucrarea

Discursuri asupra comerţului, în care susţine o poziţie net diferită faţă de cea mercantilistă. El

consideră că, din perspectiva comerţului, lumea apare ca o singură naţie, în interiorul căreia,

naţiunile sunt asemenea indivizilor. Bogăţia naţiunii va creşte pe seama monedei obţinute din

exporturi, orice încercare de a favoriza sau defavoriza un anume comerţ constituind un abuz.

În opinia sa, niciun popor nu s-a îmbogăţit vreodată prin intervenţia statului, numai pacea,

industria şi libertatea generând prosperitate18.

Totodată, Boisguilbert pune în discuţie, în lucrările sale, impozitele, fluctuaţia taxelor

şi barierele vamale, ajutoarele şi vămuirile la intrările şi ieşirile din regatul francez, cerând

liberalizarea preţurilor şi a comerţului exterior19.

Secolul al XVIII-lea aduce o nouă etapă în evoluţia acestui curent de gândire

economică, denumit de către unii autori mercantilism târziu. Caracteristic, mai ales, Angliei,

el marchează trecerea spre liberalismul economic, teoreticienii acestei perioade susţinând

mecanismele economiei de piaţă şi o reglementare mai redusă a economiei. Reprezentanţii cei

mai de seamă ai acestei etape sunt William Petty şi Richard Cantillon.

În lucrarea sa, Economic Writtings, Petty face o incursiune rapidă în analiza sistemului

vamal, el considerând tariful vamal nu neapărat un instrument fiscal, cât o modalitate de a

influenţa comerţul şi consumul20. În viziunea sa, taxele vamale de export21 ar trebui să nu fie

foarte mari, astfel încât, adunate la costul bunurilor care fac obiectul exportului (inclusiv

profitul agentului comercial), să ducă la obţinerea unui preţ de vânzare competitiv faţă de cele

practicate de către concurenţi. De asemenea, taxele vamale rezonabile ar reduce contrabanda,

fiind mult mai uşor, comod şi profitabil să se respecte legea, decât ca ea să fie încălcată22.

18 North, Dudley – Discourses upon Trade, 1969, citat de H. Denis, …. , p. 132-133 19 Le Detail de la France – 1695, Le Factum e la France – 1707, Testament politique de M. de Vauban – 1712 etc. 20 Johnson, E. A. J. - Predecessors of Adam Smith: The Growth of British Economic Thought, Prentice Hall, 1937, pag. 105 21 El explică aceste taxe, din punct de vedere istoric, ca fiind o primă plătită suveranului pentru protecţia împotriva piraţilor. 22 Petty, William - The Economic Writings of Sir William Petty, Ed. Charles Henry Hull (Cambridge University Press, 1899), pag. 106

În ceea ce priveşte taxele vamale de import, asemenea contemporanilor săi, Petty

propune o abordare diferenţiată. În cazul unor produse care pot fi realizate în interior, taxele

vamale trebuie să facă importurile puţin mai costisitoare decât produsele indigene. De

asemenea, produsele de lux, precum şi cele asociate unor vicii trebuiau, în opinia sa, supuse

unor impozite cât mai mari, în timp ce materiile prime, atât de necesare sectorului

manufacturier, trebuiau tratate cu un nivel mai redus de impunere vamală.

Petty se pronunţă, de asemenea, împotriva interzicerii exportului de monedă, măsură

pe care o consideră zadarnică şi nechibzuită23, deoarece prohibiţia n-ar fi respectată, riscul

generând şi o eventuală creştere a preţului exporturilor.

3.1.2.1. Concepţia lui Richard Cantillon privind comer ţul exterior

Richard Cantillon devine cunoscut si faimos prin lucrarea sa Eseu asupra naturii

comerţului în general (1755). Partea a III-a se concentrează pe schimburile internaţionale,

ratele de schimb şi pe rolul băncilor în economie. El reafirmă importanţa comerţului exterior

pentru creşterea puterii statale şi necesitatea existenţei unui sold activ al balanţei comerciale24.

Deşi evocă efectele excedentului de masă monetară asupra nivelului preţurilor, salariilor şi,

deci, a competitivităţii produselor exportate, Cantillon susţine necesitatea unui aflux de metal

preţios, considerând că mecanismele de ajustare au nevoie de timp pentru a se manifesta,

existând posibilitatea exploatării efectelor pozitive ale excedentului comercial.

În timp ce creşterea cantităţii de bani prin sporirea producţiei minelor de metal preţios

duce, în primul rând, la creşterea veniturilor celor care activează în acest sector, creşterea

veniturilor din exportul de bunuri va determina creşterea consumului, a cererii, deci şi a

preţurilor. Creşterea consumului are ca efect stimularea activităţii economice, dar apare un

decalaj de timp, prima reacţie a pieţei fiind cea legată de creşterea preţurilor.

Posesorii intrărilor de monedă determinate de soldul pozitiv al balanţei de plăţi,

majoritatea fiind agenţi implicaţi în activităţi de producţie şi comerţ, sunt tentaţi să utilizeze

aceşti bani pentru investiţii. Acestea vor determina o sporire a producţiei fizice, deci şi o

îmbunătăţire a gradului de ocupare. Cererea suplimentară de forţă de muncă duce la o sporire

a salariilor, deci şi la o creştere a consumului. Creşterea consumului va implica, şi în acest

23 Idem, pag. 57-58 24 Cantillon, Richard – Essai sur la Nature du Commerce en Général, edited with an English translation and other material by Henry Higgs, C.B. Reissued for The Royal Economic Society by Frank Cass and Co., LTD., London, 1959, pag. 243

caz, o creştere a preţurilor, dar mult mai mică, cererii suplimentare deja corespunzându-i o

ofertă mai mare.

3.1.2.2. Mecanismul preţ-monedă (David Hume)

Începutul secolului al XVIII-lea aduce şi primele revizuiri ale teoriilor referitoare la

modul de sporire a avuţiei naţionale. Formarea statelor centralizate, progresele tehnologice,

dezvoltarea pieţelor naţionale fac ca bulionismul25 să fie apreciat, din ce în ce mai mult, ca

fiind o teorie naivă, noi idei făcându-şi simţită prezenţa, acestea vizând, mai ales, contestarea

doctrinei mercantiliste.

Unul dintre primele „atacuri” la adresa mercantilismului este reprezentat de teoria

elaborată de David Hume (1711-1776), autorul lucrării Discursuri politice (1752)26. Spre

deosebire de mercantilişti, care credeau că existenţa unui excedent al balanţei comerciale

creează locuri de muncă suplimentare, mecanismul preţ-monedă elaborat de David Hume a

explicat imposibilitatea menţinerii permanente a unui surplus de cont curent, datorită faptului

că influxul de monedă generat de soldul activ al balanţei comerciale va determina creşterea

masei monetare şi, implicit, creşterea preţurilor interne şi a salariilor. Aceasta va duce la

scăderea pe plan internaţional a competitivităţii economiei care înregistrează acest excedent,

exporturile reducându-se iar importurile devenind tot mai competitive.

În acelaşi timp, în ţara care înregistrează deficit comercial, adică pierde aur ca urmare

a comerţului internaţional, va avea loc o scădere a masei monetare, a preţurilor şi a salariilor,

cu efecte pozitive asupra competitivităţii produselor sale. Devine, astfel, imposibil pentru o

naţiune să menţină un sold activ al balanţei comerciale pe temen nelimitat. Un surplus

comercial are repercusiuni interne, care duc la anularea acestuia, ba chiar la înregistrarea de

deficite. Circulaţia monetară între ţările partenere joacă rolul unui mecanism de ajustare

automată a acestor excedente şi deficite, tendinţa fiind de echilibrare a balanţelor

comerciale27.

25 Bullion – lingou de metal preţios (engl.) 26 Appleyard, Dennis R. – Op. cit., pag. 23 27 Hume, David – Political Discourses, Edinburgh, 1752, pag. 48-50

În afara faptului că David Hume aduce una dintre primele critici pertinente ale teoriei

mercantiliste cu referire la comerţul internaţional, mecanismul descris de el este valabil doar

în cazul verificării anumitor ipoteze28. De exemplu, trebuie să existe o legătură directă între

oferta de monedă (este obligatorie, de asemenea, existenţa unui sistem monetar bazat pe

etalonul aur) şi nivelul preţurilor, aşa cum este ea descrisă de teoria cantitativistă a monedei:

M x V = P x T, unde M – masa monetară în circulaţie, V – viteza de circulaţie a banilor, P –

nivelul general al preţurilor, T – volumul tranzacţiilor reale din economia respectivă29. În

cazul în care considerăm că viteza de circulaţie a banilor este fixă iar producţia fizică de

bunuri şi servicii este plafonată la nivelul corespunzător ocupării depline, putem aprecia că

orice modificare a masei monetare va genera o schimbare a nivelului general al preţurilor.

De asemenea, validarea acestui mecanism depinde şi de elasticitatea funcţie de preţ a

cererii pentru bunurile care fac obiectul importului, respectiv exportului. Astfel, în cazul unei

cereri inelastice, variaţia preţurilor nu ar afecta nivelul absolut al importurilor şi exporturilor,

28 Appleyard, Dennis R. – Op. cit., pag. 24-25 29 Ignat, Ion, Luţac, Gheorghe, Pohoaţă, Ion, Pascariu, Gabriela – Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pag. 452

ŢARA A (excedent comercial)

ŢARA B (deficit comercial)

Pasul 1

Pasul 2

Pasul 3

Pasul 4

Pasul 5

Exporturi > Importuri

Aflux de monedă

Creşterea masei monetare

Creşterea preţurilor şi a salariilor

Descurajarea producţiei

interne

Creşterea importurilor şi reducerea exporturilor

Importuri > Exporturi

Ieşiri de monedă

Scăderea masei monetare

Scăderea preţurilor şi a salariilor

Creşterea competitivităţii

a producţiei interne

Scăderea importurilor şi creşterea exporturilor

Exporturi = Importuri Exporturi = Importuri

Figura nr. 3.1 – „Mecanismul preţ – monedă” elaborat de David Hume

dezechilibrul preexistent al balanţei comerciale putându-se agrava. Doar o cerere elastică

poate asigura o corelaţie între variaţia preţurilor şi modificarea importurilor şi exporturilor. În

plus, flexibilitatea preţurilor factorului muncă (a salariilor) şi a produselor care fac obiectul

schimburilor bilaterale poate fi garantată doar prin existenţa unei concurenţe perfecte, atât pe

piaţa factorilor de producţie, cât şi pe piaţa produselor în cauză.

În cazul verificării acestor ipoteze, mecanismul propus de Hume, în condiţiile unui

timp suficient ajustărilor, va genera o restabilire a echilibrului balanţei comerciale şi a

balanţei de plăţi. Nici unul dintre „doctrinarii” mercantilişti nu a glorificat mai mult comerţul,

în general, şi cel exterior, în particular30. Poziţia lui Hume este exprimată suficient de clar:

comerţul exterior duce la întărirea puterii statelor, promovând, în acelaşi timp, bunăstarea şi

fericirea populaţiei. El creşte gradul de ocupare a forţei de muncă, furnizează materii prime

pentru manufacturi şi permite, prin export, realizarea unei producţii care n-ar putea fi vândută

doar pe piaţa internă31.

Analiza realizată de către David Hume arată, cât se poate de clar, că, în ciuda unei

evoluţii evidente, gândirea economică de până atunci consta într-o mulţime de lucrări

separate, care abia pot fi considerate ca formând un sistem doctrinar. Încorporând ideile

timpurii în opera sa, David Hume demonstrează contradicţiile care existau între diferitele

teorii, pregătind terenul şi prefigurând, chiar, teoriile clasice cu privire la comerţul

internaţional32.

3.1.2.3. Viziunea lui James Steuart referitoare la comerţul internaţional

Un economist care nu poate fi alăturat mercantiliştilor (aşa cum sunt ei descrişi de

Adam Smith) este Sir James Steuart. Opinia sa referitoare la comerţul internaţional nu este

deloc apropiată de cea susţinută de către mercantilişti33. De exemplu, el nu considera că

schimburile comerciale internaţionale sunt benefice prin ele însele (adică creatoare de

bogăţie), comerţul trebuind să aibă caracterul de reciprocitate. Mai mult, intrările nete de

metal preţios nu reprezintă, neapărat, un semn al unui câştig din comerţul cu alte ţări. În loc

30 Johnson, E. A. J. – Op.cit., pag. 179 31 Hume, David – Op. cit., pag. 15 32 Johnson, E. A. J. – Op. cit., pag. 181 33 Magnusson, Lars – Op. cit., pag. 5-6

de a pune accentul pe situaţia balanţei comerciale, atenţia trebuie, în opinia sa, orientată către

păstrarea unui echilibru perfect între forţa de muncă ocupată şi cererea de muncă34.

Cu alte cuvinte, viziunea lui Steuart referitoare la comerţul internaţional se

îndepărtează cu mult faţă de cea legată de necesitatea unei balanţe comerciale excedentare35.

Centrul de greutate se deplasează către balanţa forţei de muncă, el enunţând şi următoarea

maximă: trebuie descurajat importul de muncă şi încurajat exportul acesteia.36 El considera

că ţările sunt implicate într-o serioasă concurenţă pe plan industrial, succesul depinzând de

abilităţile oamenilor de stat care trebuie să ia deciziile potrivite. O pierdere în balanţa forţei de

muncă, pe termen lung, va duce la declin economic şi social. Numai în această situaţie se

verifică jocul cu sumă nulă, adică situaţia în care atunci când o ţară câştigă din comerţul

internaţional, alta obligatoriu pierde37.

Pentru a justifica protecţia împotriva concurenţei străine, Steuart foloseşte exemplul

unei industrii incipiente. Argumentul său principal în favoarea protecţiei este faptul că liberul

schimb nu ar duce la obţinerea efectelor preconizate, el înăbuşind orice şansă de dezvoltare a

industriei respective38.

Pe fondul acestor „tentative” de desprindere de concepţia mercantilistă cu privire la comerţul

internaţional, profundele transformări politice şi sociale pe care le aduce secolul al XVIII-lea

determină o accelerare a schimburilor comerciale, proces care va aduce controversa liber-

schimb versus protecţionism în prim planul dezbaterilor doctrinare.

3.2. Protecţionismul în teoria economică

3.2.1. Precursori ai protecţionismului în teoria comerţului interna ţional

După declinul doctrinei mercantiliste, protecţionismul nu a dispărut niciodată complet

din confruntarea de idei economice. El a fost acceptat, mai ales, în cazul industriilor noi,

emegente, incapabile să facă faţă unor produse provenind din ţări cu o experienţă mai

îndelungată. Argumentul protecţiei ramurilor incipiente derivă din faptul că o ramură aflată la

început de drum va reuni firme mici, fără experienţă, cu costuri de producţie mai ridicate, cu o

34 Steuart, James - An Inquiry into the Principles of Political Economy, II, Rod Hay's Archive for the History of Economic Thought, McMaster University, Canada, pag. 299 35 Johnson, E. A. J. – Op. cit., pag. 230 36 Steuart, James – Op. cit., pag. 2 37 Idem, pag. 115 38 Idem, pag. 117

forţă de muncă mai puţin eficientă. Guvernul devine, astfel, dator să ofere acestor industrii un

cadru propice dezvoltării şi întăririi capacităţii de a face faţă competiţiei străine.

Chiar Adam Smith consideră viabilă varianta susţinerii noilor ramuri industriale prin

instituirea de taxe vamale aplicabile produselor străine, admiţând că, astfel, se poate ajunge la

situaţia în care produsele autohtone ar putea fi produse mai ieftin decât în străinătate. El

rămâne, însă, sceptic cu privire la impactul pozitiv al unor astfel de măsuri asupra nivelului

venitului naţional, achiziţionarea de produse autohtone, mai scumpe, determinând o formă de

irosire a acestuia.

Transformările politico-administrative pe care le aduc secolele al XVIII-lea şi al XIX-

lea, în special apariţia de noi state, determină o consolidare a doctrinei protecţioniste. Statele

Unite ale Americii devin, date fiind circumstanţele politicii internaţionale, un adevărat

„bastion al protecţionismului”. În Raportul asupra manufacturilor, prezentat Congresului

american, Al. Hamilton construieşte o adevărată pledoarie pentru protecţia vamală aplicată

produselor industriale.

Pornind de la realităţile economiei americane, cu o industrie tânără şi aflată în situaţia

de a lupta cu o atitudine ostilă din partea partenerilor comerciali europeni, Hamilton sesizează

faptul că întreprinzătorii americani trebuie să contracareze atât dezavantajele inerente ale

demarajului procesului investiţional, cât şi susţinerea indirectă de care se bucură competitorii

străini. Se poate observa că el nu respinge total principiul liberului schimb, dar îl consideră

oportun doar în cazul – total diferit de realitatea vremii – în care acesta ar guverna politicile

comerciale ale tuturor statelor. În realitate, însă, neputând desfăşura relaţii comerciale pe bază

de reciprocitate cu principalele state europene, SUA se văd obligate în a adopta măsurile

adecvate promovării unui sector manufacturier autohton puternic.

În acelaşi timp, Hamilton consideră oportună crearea unei pieţe interne pentru

produsele agricole americane, capabile să asigure necesarul de produse agroalimentare şi de

materii prime pentru industrie din producţia proprie39. Argumentul esenţial îl constituie faptul

că statele industrializate tind să impună termeni de schimb în dezavantajul economiilor

eminamente agricole. Aceste ţări se văd în situaţia de face eforturi în a produce singure

produsele manufacturate de care au nevoie, substituind cererea externă de materii prime cu o

cerere internă mai stabilă. O industrie puternică, prin cererea constantă de materii prime şi

produse alimentare, va duce şi la creşterea productivităţii muncii în agricultură, forţa

industriei determinând o prosperitate crescută în agricultură40.

39 Hamilton, Alexander – Report on Manufactures, Library of Congress, USA 40 Ibidem

Pentru atingerea obiectivelor legate de dezvoltarea industriilor prelucrătoare, Hamilton

propune instituirea de taxe vamale, care, pe lângă faptul că aduc venituri bugetare

semnificative, oferă, în acelaşi timp, protecţie bunurilor indigene. Totodată, este adusă în

discuţie utilizarea subvenţiilor, care oferă avantajul eliminării riscului unei creşteri a preţurilor

produselor prin aplicarea de taxe vamale. Hamilton limitează, însă, aplicabilitatea subvenţiilor

la industriile nou înfiinţate, utilitatea lor în cazul ramurilor mature fiind discutabilă din

punctul lui de vedere41. Printre măsurile propuse se numără şi: scutirea de taxe a produselor

manufacturate indigene, returnarea taxelor vamale aferente materiilor prime şi materialelor

importate şi utilizate în producţia industrială, încurajarea inovaţiei tehnologice, aplicarea în

producţie a noilor tehnologii, sprijinirea infrastructurii logistice şi comerciale, instituirea

standardelor de calitate etc.

Ţinând cont de faptul că discursul lui Hamilton este fundamentat pe statutul particular

al noului stat american şi că centrul de greutate al măsurilor de promovare a dezvoltării

sectorului manufacturier este reprezentat de subvenţii, taxele vamale fiind văzute mai mult ca

sursă de venituri bugetare, termenul de protecţionism pare, oarecum, impropriu asociat ideilor

sale.

Pledoaria sa în favoarea industrializării economiei americane a fost continuată de către

o serie de adepţi, care, simplificând raţionamentul lui Hamilton, au insistat, din ce în ce mai

mult, pe utilizarea taxelor vamale ca instrument de protecţie.42 Dintre aceştia, se detaşează net

Henry Carey, iniţial susţinător al liberului schimb, convins, pe parcurs, de rolul

protecţionismului în asigurarea prosperităţii unei naţiuni. El nu absolutizează, însă, virtuţile

protecţionismului, considerând ca optim un nivel de protecţie moderat, necesar pentru a

pregăti terenul confruntării libere pe piaţa mondială43 - The road to absolute freedom of trade

lies through perfect protection. Spre deosebire de Hamilton, a cărui aserţiune viza,

preponderent, aplicabilitatea unui sistem protecţionist în vederea îndeplinirii unor obiective de

creştere şi dezvoltare a economiei americane, demersul lui Carey a fost unul pur teoretic,

centrat pe sublinierea avantajelor protecţionismului, cale de realizare a condiţiilor necesare

generalizării liberului schimb.

41 Ibidem 42 Thomas Cooper, Mathew Carey, Henry Carey, George Tucker, Daniel Raymond etc. 43 Carey, Henry – The Harmony of interests, agricultural, industrial, manufacturing and commercial, pag. 68

3.2.2. Friedrich List – „protecţionismul educator”

Începutul secolului al XIX-lea a adus, odată cu blocada continentală institutită de

către Napoleon Marii Britanii, o şansă nesperată pentru economia germană de a accelera

dezvoltarea industrială şi de a câştiga o poziţie tot mai bună pe pieţele europene. Revenirea la

pace a readus produsele englezeşti în prim plan şi o concurenţă tot mai acerbă. Dezmembrată

din punct de vedere politic în peste 350 de state şi provincii separate prin taxe vamale şi

accize, Germania nu putea face faţă, într-o astfel de stare, concurenţei britanice, fărâmiţarea

statală fiind un obstacol serios în calea dezvoltării burgheziei.

Dornică să depăşească etapa dezvoltării feudale, burghezia germană va demara o

amplă mişcare ce avea să transforme definitiv statul german. Alături de burghezie, încă de la

început, se va afla şi Friedrich List, numit, în 1819, chiar de la înfiinţare, Konsulent al

Asociaţiei comercianţilor şi fabricanţilor germani – organizaţie al cărei scop declarat era

liberalizarea comerţului dintre statele germane şi instituirea unei politici comerciale în relaţiile

cu străinătatea bazate pe principiul reciprocităţii. Primele manifestări ale lui List referitoare la

economia politică se regăsesc în articolele scrise şi publicate în Gazeta comercianţilor şi

industriaşilor germani, acestea continuând, în Statele Unite, cu cele 12 scrisori publicate în

presă, având ca temă politica comercială americană. Revenit în Germania, în calitate de

consul al SUA, List publică în 1841 prima ediţie a Sistemului naţional de economie politică,

volumul I – Comerţul internaţional, politica comercială şi uniunea germană.

Prin această lucrare, List devine, aşa cum remarca, mai târziu, şi Mihail Manoilescu,

cel mai mare, dacă nu chiar singurul adversar al liberalismului din secolul al XIX-lea, unul

dintre cei care s-au opus hegemoniei Marii Britanii, propovăduind independenţa economică

printre naţiunile mai mici şi mai puţin importante din punct de vedere al puterii economice44.

Lucrarea sa s-a bucurat de o largă apreciere, atât în epocă, cât şi în perioada următoare, atât în

rândul adepţilor unei politici comerciale protecţioniste, cât şi printre ţările în curs de

industrializare, impactul ei în planul politicilor comerciale fiind comparabil cu ce a însemnat,

pentru doctrina liberală, apariţia Avuţiei naţiunilor45.

44 Manoilescu, Mihail – Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag. 397 45 Irwin, D. – Against the Tide. An Intellectual History of Free Trade, Princeton University Press, New Jersey, 1996, pag. 124

Sistemul de economie politică descris de List are la bază ideea de naţionalitate, ca

verigă între individ şi omenire46, statul şi naţiunea oferind cadrul necesar pentru ca indivizii să

îşi realizeze obiectivele individuale, în timp ce o asociere a tuturor naţiunilor, bazată pe

ordinea de drept, pacea externă şi pe comerţul liber, dă mai multe şanse de dezvoltare unui

stat, în special, pe seama comerţului internaţional. Considerată ca inevitabilă, datorită

complementarităţilor şi specificităţii fiecărui stat, această uniune este, însă, realizabilă, în

opinia lui List, numai în situaţia unui nivel asemănător de dezvoltare a naţiunilor participante

la schimburi.

List realizează o periodizare a dezvoltării sociale, în funcţie de evoluţia forţelor

productive şi a relaţiilor de schimb: faza sălbatică, cea pastorală, agricolă, agricolă-industrială

şi faza agricolă-industrială-comercială47. Dintre sectoarele economice, List consideră industria

ca fiind ramura care reprezintă fundamentul derulării comerţului interior, dar şi exterior, al

unui sector dezvoltat al transporturilor şi mecanizării agriculturii, nivelul ei de dezvoltare

constituind măsura gradului de civilizaţie. El propune şi o corespondenţă între poziţionarea

geografică şi domeniul în care o ţară ar trebui să se specializeze. Astfel, cele mai potrivite

pentru dezvoltarea prin industrie sunt ţările din zona temperată (referirile sunt particularizate

la Germania, SUA şi Rusia), ele prezentând o climă propice eforturilor fizice şi spirituale.

Ţările din zona caldă, deţinând monopolul unor resurse extrem de râvnite de naţiunile din

zona temperată – mai ales, produse agricole – se vor putea specializa în acest domeniu.

Dezvoltarea zonei temperate va asigura şi ţărilor din zona caldă o piaţă de desfacere mai

mare, premisă pentru o creştere a nivelului preţului acestor produse şi reducere a dependenţei

externe a acestor naţiuni.

List consideră că libertatea comerţului este calea optimă pentru stimularea dezvoltării,

atunci când naţiunile se află în primele trei faze de evoluţie (sălbatică, pastorală sau agricolă).

Avansarea de la o fază la alta este accelerată de schimburile libere cu exteriorul, măsurile

fiind valabile şi în cazul trecerii de la faza agricolă la cea agricolă-industrială, respectiv

agricolă-industrială-comercială, numai dacă aceste naţiuni parcurg acelaşi proces de evoluţie

şi nu îşi obstrucţionează reciproc dezvoltarea prin războaie şi sisteme vamale48.

Realitatea, însă, nu confirmă aceste ipoteze. Din diverse motive, profitând de anumite

circumstanţe favorizante, unele naţiuni au dobândit, de-a lungul timpului, un avans în ceea ce

priveşte industria, navigaţia şi comerţul, ceea ce le-a oferit o poziţie de monopol, situaţie

46 List, Fr. – Sistemul naţional de economie politică, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1973, pag. 34 47 Idem, pag. 18 48 Idem, pag. 33

menită să obstrucţioneze dezvoltarea naţiunilor mai puţin avansate. În această perspectivă,

List justifică protecţia vamală ca fiind calea optimă de asigurare a prosperităţii unei naţiuni,

prin trecerea de la faza agricolă la cea industrială, şi nu o himeră a minţilor speculative ale

oamenilor politici, aşa cum o prezintă şcoala liberală49. El limitează, însă, folosirea sistemului

vamal ca instrument de protecţie doar la ramurile industriale. În opinia sa, protecţia nu se

justifică în cazul produselor agricole, deoarece lipsa unui acces liber al acestora ar restricţiona

posibilităţile de dezvoltare a industriei. În plus, avansul agriculturii depinde de nivelul de

dezvoltare al industriei.

Cu alte cuvinte, sistemul vamal protecţionist are ca rol educarea industrială a naţiunii,

dar din perspective diferite, în funcţie de nivelul de dezvoltare al fiecărei naţiuni. Astfel,

comerţul liber este adecvat naţiunilor mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic, cu

un potenţial natural insuficient exploatat, în timp ce protecţionismul serveşte consolidării

naţiunilor mai avansate. Nerespingând complet liberul schimb, List consideră protecţionismul

ca fiind cel mai important mijloc de încurajare a asocierii finale a popoarelor, deci a

adevăratei libertăţi a comerţului50, aceasta fiind posibilă doar când toate naţiunile ajung la un

nivel relativ apropiat al dezvoltării economice, politice şi social-culturale. Cu alte cuvinte,

protecţionismul este doar un mijloc, un instrument, prin care statele mai puţin dezvoltate

doresc să recupereze decalajele faţă de naţiunile mai avansate51, un fel de rău necesar, un

sacrificiu prezent, care duce la o creştere temporară a preţurilor interne pe seama taxelor

vamale, dar oferă cadrul unor preţuri mai mici în viitor. El nu trebuie să confere industriaşilor

autohtoni o poziţie de monopol, ci doar să se constituie într-o garanţie în favoarea celor care

au investit în ramurile respective52.

În acelaşi timp, List condamnă şi o protecţie exagerată, considerând că acea ţară care

nu reuşeşte să îşi dezvolte industria practicând taxe vamale moderate nu a ajuns la stadiul de

dezvoltare care să îi permită susţinerea unui sector industrial propriu. Nici măcar industriilor

aflate într-o fază incipientă de dezvoltare, nu le este recomandată o protecţie ridicată53:

Fabricile sunt întotdeauna plante care cresc încet şi orice protecţie vamală care întrerupe

brusc relaţiile comerciale existente acţionează în defavoarea ţării care a introdus-o. Nivelul

protecţiei poate fi ridicat treptat, odată cu dezvoltarea industriei respective, pe măsura sporirii

49 Idem, pag. 35 50 Idem, pag. 35 51 List se raportează la Marea Britanie ca fiind reperul din punct de vedere al dezvoltării economice. 52 Fr. List – Op.cit., pag. 41 53 Idem, pag. 229

capitalurilor spirituale şi materiale, a aptitudinilor tehnice şi a spiritului de întreprindere din

ţară54.

De asemenea, List restrânge aria de aplicare a protecţiei vamale numai la acele ramuri

pentru care există condiţiile unei specializări internaţionale, pentru celelalte ramuri, singura

justificare a unor taxe ridicate fiind independenţa faţă de exterior, dar numai în condiţiile în

care preţul intern nu ar creşte exagerat comparativ cu cât s-ar putea plăti pe acelaşi bun

provenind din import. În plus, List accentuează ideea că unele ramuri industriale oferă un

potenţial mai mare din punct de vedere al efectelor de antrenare în economie, ceea ce

presupune şi o necesitate mai mare a protecţiei vamale – ramuri pentru a căror exploatare sunt

necesare investiţii mari de capital, cunoştinţe tehnice, forţă de muncă experimentată, şi al

căror output este reprezentat de bunuri de primă necesitate, importante atât din punct de

vedere strategic, cât şi ca valoare totală a vânzărilor, cum ar fi industria textilă (industria

inului, a bumbacului şi a lânii).

În concluzie, protecţionismul lui List nu este o soluţie universală, aplicabilă tuturor

statelor, ci un sistem tranzistoriu, care să asigure parcurgerea, în cele mai bune condiţii, a unor

faze ale procesului de dezvoltare economico-socială. Reducând aplicabilitatea sistemului de

protecţie doar la anumite ţări şi la anumite ramuri, List conferă protecţionismului un caracter

educator, el constituind calea către un liber schimb generalizat, între naţiuni apropiate din

punctul de vedere al nivelului de dezvoltare.

3.2.3. Simon Patten şi bazele economice ale protecţionismului

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, îşi face simţită prezenţa unul dintre cei mai fervenţi

susţinători ai protecţionismului – Simon Patten, autorul eseului Bazele economice ale

protecţionismului şi al lucrării Premises of Political Economy. Argumentaţia oferită în

favoarea protecţiei vamale se bazează, parţial, pe idei preluate de la alţi apărători ai

protecţionismului (în special, discipoli ai lui Al. Hamilton), dar şi pe unele noi, prin care se

detaşează de înaintaşi55.

În opinia acestuia, pentru a justifica practicarea unei politici comerciale protecţioniste

nu este suficientă afirmarea unor justificări, de genul creşterii populaţiei, independenţei şi

suveranităţii naţionale, protecţiei producătorilor autohtoni şi, eventual, a unor ramuri

industriale aflate în perioade incipiente de dezvoltare. Protecţionismul devine un mod de „a

54 Idem, pag. 150 55 Magnusson, Lars – Op.cit., pag. 118

menţine societatea într-o stare dinamică şi progresivă” 56. Considerând că doctrina liberală

clasică promovează o abordare statică a economiei mondiale, apreciată ca fiind adecvată

oricărei naţiuni în oricare etapă a evoluţiei istorie, neluând în calcul transformările fireşti pe

care le suferă orice economie naţională. Pe măsura dezvoltării interne, o ţară poate aspira la o

nouă poziţie în sistemul relaţiilor comerciale internaţionale, nimic negarantând valabilitatea

aceleiaşi teorii aplicate până la momentul respectiv.

În analiza pe care o realizează, Patten urmăreşte să evalueze în ce măsură argumentele

enunţate de susţinătorii liberului schimb sunt universal valabile, dorind, totodată, să clarifice

delimitarea netă a noului protecţionism de vechiul mercantilism. Astfel, o primă aserţiune

vizează contracararea ideii conform căreia existenţa unui tarif vamal descurajează schimburile

comerciale internaţionale. În acest sens, Patten afirmă că şi interesul susţinătorilor protecţiei

vamale este dezvoltarea comerţului exterior, diferenţa constând în faptul că acesta trebuie să

fie rezultatul creşterii prosperităţii naţiunii, viziune total opusă faţă de cealaltă tabără. Deşi o

afirmă în sprijinul ideilor sale57, putem spune că istoria economică a consemnat atât momente

în care propsperitatea unei naţiuni a determinat o creştere a comerţului exterior al unei ţări, cât

şi, chiar într-o măsură mai mare, perioade în care numeroase ţări s-au dezvoltat pe baza

comerţului exterior.

Patten se aventurează şi pe calea identificării cauzelor care stau la baza apariţiei

comerţului internaţional: avantaje naturale, aptitudini şi înclinaţii specifice pentru practicarea

anumitor ocupaţii etc. El identifică, pe baza acestor elemente, trei categorii de schimburi

comerciale:

- schimburi comerciale între ţări care prezintă asemenea diferenţe privind

caracteristicile naturale, încât produsele uneia nu pot fi obţinute în cealaltă (sau, dacă ar fi

produse, productivitatea ar fi mult prea mică);

- schimburi comerciale care se realizeză pe baza avantajelor relative ale unui partener

faţă de celălalt;

- schimburi comerciale a căror bază constă în diferenţele privind îndemânarea şi

cunoştinţele lucrătorilor de a activa într-o anumită ramură.

Pornind de la premisa necesităţii unei abordări dinamice, în condiţiile unei continue

modificări a condiţiilor socio-economice dintr-o ţară, devine inevitabilă apariţia de noi ramuri

economice, capabile să asigure satisfacerea noilor nevoi. O perspectivă dinamică asupra

evoluţiei economice impune, astfel, valabilitatea concepţiei potrivit căreia totdeauna vor

56 Patten, Simon – The Economic Basis of Protection 57 Ibidem

exista industrii embrionare. Acestea au nevoie, în viziunea lui Patten, de sprijin din partea

statului şi protecţie vamală, până vor ajunge la acel grad de dezvolare care să permită

confruntarea de la egal la egal cu competitorii străini.

Cu alte cuvinte, Patten vede în protecţie un instrument necesar oricărei ţări în politica

de sprijinire a industriilor embrionare, latura naţională fiind pregnantă în demersul său

teoretic.

3.2.4. Protecţionismul în gândirea economică românească

Ideile promovate de List s-au bucurat, de-a lungul timpului, de un impact puternic,

mai ales în rândul ţărilor în curs de dezvoltare, Principatele Române nefăcând excepţie de la

această tendinţă. Teoria lui List a fost larg dezbătută pe parcursul secolului al XIX-lea, ideile

sale pătrunzând şi în ţara noastră. Numeroşi economişti români au abordat această

problematică, ţinând cont, mai ales, de starea economiei şi societăţii româneşti şi de

năzuinţele privind dezvoltarea industriei, drept cale de întărire a noului stat.

Un prim promotor al sistemului protecţionist poate fi considerat Dionisie-Pop Marţian,

în viziunea acestuia protecţionismul devenind un instrument de apărare a interesului naţional

împotriva pericolului colonizării economice străine58. Marţian proclamă contradicţia dintre

teoriile liberale enunţate de economiştii occidentali şi politicile comerciale practicate de

aceste state, semnalând riscurile pe care le presupune susţinerea necondiţionată a principiului

liberului schimb59.

Chiar evitând dominaţia politică, ţările mai puţin dezvoltate riscau, în opinia sa, o

dependenţă economică, mai ales din partea capitalului german şi austriac, aflate în plină

expansiune. Unui astfel de pericol, Marţian îi opune o politică comercială orientată, mai ales,

spre susţinerea industriei autohtone.

Un opozant fervent al ideii conform căreia România ar trebui să rămână o ţară

eminamente agricolă a fost Bogdan Petriceicu Haşdeu. Acesta sesizează avantajele dezvoltării

unui sector manufacturier60 , considerând că principiul liberului schimb nu este viabil,

economia mondială fiind cadrul de exercitare a unei dominaţii de către statele mai

dezvoltate61. Lui i se alătură A.D. Xenopol, care susţine dezvoltarea unui sector manufacturier

58 Murgescu, Costin – Mersul ideilor economice la români, vol. I, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994 59 Sută, Nicolae – Istoria comerţului exterior şi a politicii comerciale româneşti, Editura Economica, Bucureşti, 1998 60 Todosia, Mihail – Doctrine economice, SC Policromia SRL Piatra Neamţ, 1994, pag. 175 61 Sută, Nicolae – Op.cit., pag. 383

puternic şi protejarea industriei autohtone împotriva concurenţei produselor străine. O ţară

care neglijează industria va suferi de pe urma dependenţei de străinătate, a absenţei unei

structuri a producţiei naţionale care să maximizeze utilizarea resurselor disponibile şi a

ineficienţei în alocarea factorilor de producţie interni. Specificitatea ideilor lui Xenopol derivă

din faptul că el atribuie o mai mare eficienţă în susţinerea industriei autohtone preferinţa

consumatorului şi a statului pentru produsele indigene, în defavoarea unei protecţii vamale62.

P.S. Aurelian abordează şi el problematica oportunităţii susţinerii dezvoltării industriei

româneşti, considerând că inexistenţa unui sector manufacturier puternic pune în pericol chiar

ideea de naţiune63. Argumentele lui constau, atât în realitatea că mai toate ţările industrializate

care susţin liberul schimb au parcurs, la un moment dat, o perioadă protecţionismul, dar şi

faptul că o ţară preponderent agrară nu va face faţă niciodată concurenţei străine, în lipsa unor

bariere vamale în calea importurilor. Tonul său este, totuşi, mai realist, acceptând limitele

unei protecţii excesive, de natură să izoleze economia respectivă, promovând practicarea unui

nivel moderat al taxelor vamale64.

Însă, contribuţia românească cea mai semnificativă la dezvoltarea teoriei comerţului

internaţional este reprezentată de teoria generală a protecţionismului elaborată de Mihail

Manoilescu, o adevărată replică dată teoriilor liberului schimb promovate de şcoala clasică şi

de neoclasici.

62 Murgescu, Costin – Op. cit., pag. 217 63 Idem, pag. 393 64 Nicolae Sută – Op.cit., pag. 396