Introducere în teoria comunicăriiAnul I

Semestrul I si II

Teoria comunicariiComunicare nonverbală

Cristiana-Nicola Teodorescu

2013 - 20141

Tu vorbeşti. Voi vorbiţi. Discuţii private, discuţii de grup, rapoarte expuse, sinteze,discursuri publice… Certuri, confidenţe, declaraţii de dragoste sau de intenţie… Existăchiar şi unii care vorbesc singuri…

Îi vorbiţi şefului, le vorbiţi subordonaţilor ori colaboratorilor. Vorbiţi cu alter ego-uldumneavoastră. Le vorbiţi clienţilor, medicului, funcţionarului de la administraţie care nuvă răspunde, copiilor, îi răspundeţi soţiei dumneavoastră ori portarului pe lângă caretreceţi zilnic…

Comunicaţi !Vorbiţi tare, vorbiţi încetişor, ţipaţi, urlaţi de furie, şoptiţi un secret, suspinaţi a

lehamite, vă bâlbâiţi de timiditate, tuşiţi când aveţi o bronşită ,vă « cântă » stomacul cândvă e o foame de lup …

Comunicaţi !Întindeţi braţul pentru a face autostop ; pentru a spune « foarfecă » vă îndepărtaţi

şi vă apropiaţi degetele ; pentru a indica drumul întindeţi braţul şi mâna; pentru aameninţa, agitaţi puternic indexul ca pe un băţ; când nu ştiţi ceva, rămâneţi cu braţeleatârnând pe lângă corp şi cu palmele deschise; scoateţi limba pentru că e dificil şi sunteţifoarte concentraţi, iar când ajungeţi ca învingător la linia de sosire, ridicaţi braţele cătrecer în semn de victorie …

Comunicaţi !Şi apoi, nu spuneţi nimic! Tăceţi, rămâneţi mut ca un peşte. Nu scoateţi nici un

cuvânt. Refuzaţi să comunicaţi? Dar chiar şi refuzul de a comunica este o comunicare,pentru că el comunică refuzul dumneavoastră de a comunica.

E limpede?Voi tot comunicaţi!

(Noi comunicăm, fie că vrem, fie că nu vrem1)

1 Extras din Martin, Jean-Claude, Communiquer. Mode d’emploi. Savoir dire, savoir convaincre :la communication au quotidien, Marabout, 2002, p. 9 (traducerea noastră).

2

Capitolul I

DIFICULTĂŢILE UNEI DEFINIŢII

Orice grup uman se îmbogăţeşte prin comunicare, într-ajutorare şi solidaritate, vizând un scop comun:

împlinirea fiecăruia în respectul diferenţelor.Françoise Dolto

Comunicarea nu este nici pe departe o activitate tânără, eaeste cu siguranţă la fel de veche ca şi istoria umanităţii, chiardacă nu a fost recunoscută drept ştiinţă decât de puţină vreme. Deaceea, pentru a ajunge să înţelegem teoria comunicării, trebuie săvedem mai întâi ce este comunicarea? Aşa cum arată Armand şiMichèle Mattelart2, „noţiunea de comunicare are o mulţime desensuri. Dacă lucrurile sunt aşa de multă vreme, proliferareatehnologiilor şi profesionalizarea practicilor n-au făcut decât săadauge în această polifonie glasuri noi, la sfârşitul unui secolcare face din comunicare o figură emblematică a societăţilor celuide-al treilea mileniu”.

Jean Caune arăta pe bună dreptate că “fenomenele culturale şiprocesele de comunicare fac parte, mai mult decât oricând, dinorice viaţă comunitară”3. De aceea, atenţia care le este acordatăde către cercetători, dar şi de către dascăli, este directproporţională cu amploarea pe care comunicarea a luat-o şi cuimportanţa pe care ea a dobândit-o mai ales în ultima jumătate desecol.

Literatura de specialitate ne oferă o gamă atât de largă dedefiniţii şi, implicit, de abordări încât Janine Beaudichon ajungesă afirme: „conceptul de comunicare este atât de adesea invocat în

2 Mattelart, Armand şi Michèle, Istoria teoriilor comunicării, Iaşi, Editura Polirom,2001, p.5.3 Caune, Jean, Cultură şi comunicare, Bucureşti, Cartea Românească, 2000, p. 9.

3

domenii şi cu acceptiuni atît de diverse încât a devenitprototipul conceptului flu”4.

O scurtă trecere în revistă a câtorva poziţii teoretice ne vaajuta să înţelegem complexitatea fenomenului comunicării:

Astfel, K.R.Scherrer5 abordează comunicarea interacţională laom şi la animal (ceea ce pentru unii analişti este comunicaresocială) definind-o ca pe „un proces în care doi sau mai mulţiactori co-orientaţi către un scop îşi transmit informaţia de omanieră mutual contingentă, graţie unor configuraţii multicanale”.

Pentru S.Moscovici, a comunica înseamnă a transmite şi ainfluenţa: „fenomenele comunicării sociale vizează schimburile demesaje lingvistice şi nonlingvistice (imagini, gesturi, etc.)între indivizi şi grupuri. Este vorba de mijloace utilizate pentrua transmite o anumită informaţie şi pentru a-l influenţa pecelălalt”6.

La Smith7 cele două poziţii se împletesc în concepereacomunicării plecând de la ideea de partaj al informaţiei între indiviziîn cadrul unui schimb social, acest partaj activând, în foarte multecazuri, o negociere pentru a asigura încadrarea situaţiei şi a contextului şipentru a reduce incertitudinea prin precizarea intenţiilor indivizilor carecomunică (termenii subliniaţi nu reprezintă altceva decât noţiuniimportante în abordarea fenomenului comunicaţional)8.

Pe această linie, Laurenţiu Şoitu este îndreptăţit săconsidere comunicarea drept acel mod fundamental de interacţiune

4 Beaudichon, Janine, La communication. Processus, formes et applications, Paris, Armand Colin, 1999, p. 7.5 Cf. Scherrer, K.R., « Les fonctions des signes nonverbaux dans laconversation » in Cosnier J., Brossard, A., La communication nonverbale, Neufchâtel,Delachaux et Niestlé, 1984, p. 71-100.6 Moscovici, S., (ed.), Psychologie sociale, Paris, PUF, p. 6. Vezi şi Moscovici S.,‘The phenomenon of social representations” în Farr R.M., Social Representations,Cambridge, Cambridge University Press, 1984, p. 3-69.7 Smith W.J., “Cognitive implications of a information sharing model of animalcommunication” în Balda R.P., Pepperberg I.M., Kamil A.C. (eds), Animal Cognition inNature, 1998, p. 227-243.8 Poziţia teoretică a lui Smith este prezentată şi de Janine Beaudichon înexcelenta sa lucrare, La communication. Processus, formes et applications, Paris, ArmandColin, 1999, p. 15.

4

psihosocială fără de care oamenii nu ar putea deveni oameni şi nuar putea să-şi cultive valorile proprii9.

Comunicarea reprezintă, în viziunea lui John Fiske10 unadintre activităţile umane pe care fiecare dintre individ o poaterecunoaşte, dar pe care foarte puţini o pot defini în modsatisfăcător. A comunica înseamnă a vorbi cu cineva, comunicareeste şi televiziunea, răspândirea de informaţii, zvonurile,coafura, critica literară, moda şi lista poate continua lanesfârşit. Vedem, astfel, cum comunicarea umană este un domeniuextrem de divers şi de multilateral.

Dar pentru a înţelege ce este comunicarea, să începem cu:

1. Definiţii de dicţionar:Le Petit Robert11 menţionează: Comunicare, cuvânt atestat din 1365

şi provenit din latinescul communicatio desemnează „ comerţ,relaţii. Faptul de a comunica, de a stabili o relaţie cu cinevasau cu ceva”. Din 1557 apare şi sensul „a face cunoscut cevacuiva”. Din secolul al XIV-lea apare sensul „a fi, a se pune înrelaţie” sau „a face cunoscut ceva cuiva […]. A împărţi ceva cucineva. A face comun, a transmite ceva. Acţiunea de a fi în raportcu altcineva, în general prin intermediul limbajului; schimbverbal între un locutor şi un interlocutor, căruia primul îisolicită un răspuns […]. Acţiunea de a pune în relaţie, înlegătură, în contact, diferite lucruri”.

Le Petit Robert din 1974 defineşte comunicarea ca „acţiunea de acomunica ceva: aviz, mesaj, informaţie”.

A comunica: A transmite ceva, a împărtăşi cuiva un sentiment,o stare. […] A intra în contact cu cineva, a-i împărtăşigândurile, sentimentele”. (Larousse)

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte comunicarea ca “a facecunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune” şidespre oameni, comunităţi sociale etc. “a se pune în legătură, în

9 Şoitu, Laurenţiu, Comunicare şi acţiune, Iaşi, Institutul European, 1997, p. 6.10 Fiske, John, Introducere în ştiinţele comunicării, Iaşi, Polirom, 2003, p. 15.11 Le Petit Robert. Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, Paris, 1972.

5

contact cu”, “a vorbi cu”, după cum şi “a fi în legătură cu, a seduce la”. Tot în DEX întâlnim definiţia “acţiunea de a comunica şirezultatul ei”.

Încercând o sinteză a definiţiilor de dicţionar, J.Beaudichonarată că „prezentarea (dicţionarelor, n.n.) este făcută ca şi cumcomunicarea ar fi o noţiune omogenă. Ori, nu este cazul: printrenumeroşii modulatori, dintre care unii au fost enumeraţi mai sus,iată câţiva: obiectivul, raporturile de putere ori de influenţă pecare le exercită în general sau unii faţă de alţii interlocutorii,numărul acestora, distanţa care îi separă etc. A comunica atuncicând interlocutorii pot să interacţioneze şi să coopereze din punctde vedere social pentru a asigura transmisia nu este acelaşi lucrucu a acţiona unidirecţional. Şi într-un caz şi în altul, locutoruleste în raport cu auditorul sau cu auditorii săi; dar dacă nici unrăspuns nu este posibil, natura însăşi a activitţii care trebuiedesfăşurată pentru a transmite efectiv informaţia este diferităde cea care se realizează atunci când returul şi interacţiuneasunt posibile. Există diferite circumstanţe, diferite tipuri demotivaţii care modelează de o manieră caracteristică diferiteletipuri de mesaje şi diferite tipuri de interacţiuni: comunicareanu poate fi definită decât în raport cu ceea ce denumim în modgeneric context” 12.

Comunicare, un concept flu„Totul comunică. Dar ce înţelegem în general prin a comunica?Primesc un apel telefonic. Comunic sau mi se comunică ceva. Stabilesc o comunicare sau

întrerup ori bruiez comunicarea cu cineva. Am reuşit sau nu să îmi comunic impresiile, ideile,sentimentele partenerului ori vecinului meu ori publicului. Astfel, văd şi ascult, gust artacontemporană care îmi dă frisoane sau mă dezgustă, apreciez natura, această mare pe care ovăd albastră, acest lac liniştit.

Pot, în anumite situaţii, să comunic cu Dumnezeu sau cu un principiu etern supraterestru şi săajung la extaz în comunicarea cu absolutul. Cel puţin, cred că aceasta s-ar putea întâmpla...Dragostea promite o comunicare fuzională, la fel ca şi intensele pulsiuni de ambiţie sau deputere. O manifestaţie publică poate să mă aducă într-o stare de comunicare emotivă: un miting,discursul unui lider; vibrez atunci alături de mii de alţi oameni.

12 Beaudichon, Janine, op.cit., p. 24-25.

6

Pe scurt, trăiesc în mijlocul unor comunicări multiple, pe care le disting unele de alteleîntr-un mod implicit. Căci ştiu, fără să fie nevoie să mi se explice de fiecare dată, că o anumităcomunicare ştiinţifică a unui coleg la un colocviu recent nu este acelaşi lucru cu mesajul lăsat perobotul telefonului şi nici nu are aceeaşi intensitate ca şi comunicarea pe care cred că o am cu unprieten. O lume le separă şi totuşi eu le reunesc pe toate sub termenul generic de comunicare.

Dicţionarele confirmă acest punct de vedere. Fie că e vorba de Robert, de Littré, definiţiileabundă, în acelaşi timp asemănătoare, dar şi divergente.

Constatăm că nici una din aceste definiţii nu coincide, că fiecare scoate în evidenţăelemente diferite. Şi totuşi un consens larg înconjoară acest termen, iar evidenţa prezenţei salenu este egalată decât cu multiplicitatea sa de sensuri.

Cel puţin, s-ar putea reuni aceste diferite aspecte spunând: a comunica înseamnă a punesau a avea ceva în comun, fără a ne gândi la acest ceva ori la căile care servesc la transmiterealui ori la termenii (indivizi, grupuri, obiecte) care îl împărtăşesc”.

Lucien Sfez13

Dacă definiţiile prezentate ridică foarte multe probleme decircumscriere a fenomenului comunicaţional, apelul la etimologiacuvântului va încerca să limpezească lucrurile.

2. Etimologia cuvântului:Etimologic, cuvântul comunicare vine din latinescul

COMMUNICARE, “a pune sau a avea în comun”, cuvânt format din CUM(“împreună, cu”) şi adjectivul MUNIS, -E (“care îşi face datoria,îndatoritor, serviabil”). Forma latină a verbului exprimă sensulprofund al comunicării, alăturând funcţiei de contact, de legăturăşi pe aceea de ”a face comun ceva, a împărtăşi, a pune împreună, aamesteca, a uni”. Acest cuvânt a dat naştere, aşa cum arată MihaiDinu14, unei familii lexicale bogate, din care reţinem adjectiveleIMMUNIS “scutit de sarcini, exceptat de la îndeplinirea unordatorii” (la Tit Liviu, immunis militia avea sensul de “scutit deserviciul militar”), de unde şi sensul actual “exceptat de lacontractarea unei boli”; COMMUNIS “care îşi împarte sarcinile cualtcineva”, iar mai târziu, în epoca clasică, ”ce aparţine maimultora sau tuturora” (accepţiune din sintagma trăsături comune) şiprobabil *MUNICUS, cuvânt neatestat în texte, dar reconstituit.

13 Sfez, Lucien, apud Beaudichon, Janine, op. cit., p. 21-22.14 Dinu, Mihai, Comunicarea. Repere fundamentale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997,p. 15.

7

Acest cuvânt îl poate explica pe COMMUNICARE, termen ce avea, laînceput, sensul de punere în comun a unor lucruri indiferent denatură lor. Apoi, pe măsură ce creştinismul se răspândea, s-aconturat sensul sacramental, euharistic, cuvântul căpătând sensulde împărtăşire a credincioşilor în cadrul agapelor ce s-au aflatla originea serviciului liturgic de mai târziu (francezulcommunier15). Din această ultimă accepţiune s-a dezvoltat antonimulEXCOMMUNICARE “interdicţie de a primi împărtăşania”, echivalentăcu excluderea din comunitate şi scoaterea în afara legii. Limbaromână nu a reţinut decât sensul cultural, ecleziastic allatinescului COMMUNICARE, moştenit sub forma cuminecare.

Acestea sunt tocmai sensurile pe care le descoperă ConstantinNoica16 în cuvântul cuminecare. “Cuvântul acesta cuminecare, purtătorde atâtea afirmări, nu este numai al limbii noastre. Vine dinlatinescul COMMUNICARE şi, prin latina ecleziastică, a căpătat întoate limbile romanice acelaşi sens, de a se împărtăşi de la, a seîmpărtăşi întru ceva”.

Pătrunderea recentă, pe cale savantă, a sensului laic alcuvântului, reprezentat de neologismul comunicare, a dus la apariţiaunui dublet etimologic bogat în semnificaţii, ce scoate înevidenţă ambivalenţa procesului de comunicare.

3. Diversitate de opinii şi abordări: Mihai Dinu17 insistă asupra dificultăţilor de definire exactă

a termenului comunicare, având în vedere “întreaga încărcătură deambiguităţi şi conotaţii acumulate de-a lungul vremii” de acestcuvânt. Tot el arată că acest concept “derutează prin multitudineaipostazelor sale şi tinde să se constituie într-o permanentă sursăde confuzii şi controverse”18.

Pentru a ilustra această polisemie marcată a termenului„comunicare”, Franck E.X.Dance19 enumăra sensurile:

o schimb verbal de gânduri sau idei;15 În franceză, communiquer şi communier au aceeaşi rădăcină latină, communicare.Dacă communier duce cu gândul la recepţie, communiquer este decodat din punctulde vedere al emisiei, al celui care comunică, împărtăşeşte.16 Noica, Constantin, Rostirea filosofică românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,1970, p. 17.17 Dinu, Mihai, op.cit., p. 8.18 Idem, ibidem.

8

o proces prin care noi îi înţelegem pe alţii şi, alternativ, nestrăduim să fim înţeleşi de ei;

o interacţiune, chiar la nivel biologic;o proces care ia naştere din nevoia de a reduce incertitudinea,

de a acţiona efectiv şi de a apăra sau întări eul;o proces de transmitere a informaţiilor, ideilor, emoţiilor sau

priceperilor prin folosirea simbolurilor (cuvinte, imagini,figuri, diagrame etc.);

o transfer, schimb, transmitere sau împărtăşire;o proces care uneşte părţile discontinue ale lumii vii;o proces care face comun mai multora ceea ce este monopol al

unuia sau al unora;o totalitatea mijloacelor de transmitere a mesajelor militare,

a ordinelor, etc. (telefon, telegraf, radio, curieri),o proces de îndreptare a atenţiei către o altă persoană în

scopul reproducerii ideilor; o răspuns discriminatoriu (sau constant) al unui organism la un

stimul;o transmitere a informaţiei (care constă din stimuli constanţi)

de la o sursă la un receptor;o proces prin care o sursă transmite un mesaj către un receptor

cu intenţia de a-i influenţa comportamentele ulterioare;o proces de tranziţie de la o situaţie structurată în general

la o altă situaţie, aflată într-o formă perfectă;o mecanism prin care se exercită puterea.

Sintetizând analiza profesorului Mihai Dinu20, subliniem:Diversitate de unghiuri de abordare. Pentru a încerca să facă

bilanţul procesului de proliferare semantică care înconjură acestconcept, cercetătorii americani Frak E.X.Dance şi Carl E. Larson21

au adunat, limitându-se la cele mai semnificative, 126 dedefiniţii ale comunicării propuse de diferiţi autori. Şi aceastapentru că în foarte multe domenii (biologie, sociologie, ştiinţele19 Dance, Franck, E.X., « The „concept” of communication » în Journal ofCommunication, 20, 1970, p. 201-210, apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A.,Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, Bucureşti, comunicare.ro, cursuriuniversitare, 2005, p.13-14.20 Cf. Dinu, Mihai, op. cit., p. 7-16.21 Cf. The Foundations of Human Communication. A theoretical Approach, New York, Holt,Rinehart and Winston, 1976, apud Dinu, Mihai, op.cit., p. 9.

9

informaţiei, cibernetică, telecomunicaţii etc.) termenul esteutilizat într-o accepţiune particulară, specializată, aflată, nude puţine ori, în divergenţă cu sensul încetăţenit în altesectoare ale cunoaşterii.

Viziunea biologilor. Astfel, Mihai Dinu22 arată, în lucrareaamintită, că pentru un biolog ca Edward O.Wilson “comunicarea esteo acţiune a unui organism sau a unei celule care altereazămodelele probabile de comportament ale altui organism sau alealtei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentruambii participanţi”.

Viziunea informaticienilor, a psihologilor şi a sociologilor. Dar aceastădefiniţie nu îi poate mulţumi pe informaticieni, interesaţi decomunicarea dintre “organisme” sau “celule” nevii, ori pepsihologi şi sociologi, care nu concep comunicarea în afara unuisubiect dotat cu conştiinţă. Toţi aceşti ar accepta mai degrabădefiniţia propusă de Carl I.Hovland, Irving I.Janis şi HaroldH.Kelley după care “comunicarea este un proces prin care unindivid (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cuscopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)23”.

Nonverbalul. Nici această definiţie nu pare a fi suficientă,pentru că ea ignoră comunicarea non-verbală, persoanele aflate îninteracţiune nemijlocită transmiţându-şi cu precădere mesaje non-verbale. Acestea sunt estimate la circa 65% de Ray Birdwhistell,care are în vedere numai limbajul gestual, şi la nu mai puţin de93% de Albert Mehrabian24 care include în această categorie şiparametrii vocali (intonaţie, ritmul vorbirii, înălţime, volumsonor etc.) care însoţesc expresia verbală, fără a aparţineplanului lingvistic propriu-zis. Nu trebuie să uităm că existăfoarte multe situaţii când oamenii sunt obligaţi să comunice prinmijloace exclusiv non-verbale, ca în cazul mutismului sau alsurdităţii unuia dintre parteneri, în cazul alogloţiei (pierdereacapacităţii limbajului) interlocutorilor sau în contextesituaţionale deosebite, marcate de distanţă excesivă, zgomotfoarte puternic, interdicţii cu caracter magic sau religios,

22 Dinu, Mihai, op.cit., p. 8-9. 23 Idem, p. 9.24 Cf. Non-Verbal Communication, Aldine, 1972.

10

constrângeri de ordin ludic sau artistic, precum şi jocurile desocietate bazate pe mimarea unor acţiuni sau în spectacolele depantomimă.

Comunicarea animală. Dar şi această abordare lasă cevadeoparte: e vorba de vastul domeniu al comunicării animale, ce faceobiectul etologiei şi care, cu excepţia “verbalităţii”neconştientizate a păsărilor imitatoare (papagali, corbi, grauri,pasărea-liră), nu cunoaşte ipostaza lingvistică.

Comunicarea intrapersonală. Mai există şi comunicarea intrapersonală(dialogul interior), care nu se poate defini în termeniialterităţii (“a schimba comportarea altor indivizi”).

Comunicarea umană, arată Laurenţiu Şoitu25, este esenţalegăturilor interumane exprimată prin capacitatea de a descifra,permanent, sensul contractelor sociale rezultate cu ajutorulsimbolurilor şi al semnificaţiilor socialo-generale, în vedereaobţinerii stabilităţii ori modificării comportamentelorindividuale sau la nivel de grup.

Comunicare în sensul cel mai larg posibil. Au existat şi încercări delărgire a cadrului definiţiei, pentru a acoperi exigenţele a câtmai multora dintre disciplinele interesate de problemelecomunicării, dar nici ele nu au avut mai mult succes. Astfel,Charles Morris definea conceptul de comunicare ca “punerea încomun, împărtăşirea, transmiterea unor proprietăţi unui număr delucruri”, lărgindu-l până la a cuprinde tipuri de acţiuni care numai au nimic de a face cu informaţia. Filosoful american îşiilustrează el însuşi definiţia cu exemplul surprinzător al unuicalorifer care îşi “comunică” căldura obiectelor din spaţiulambiant, arătând că “orice mediu care serveşte acestui proces depunere în comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul,telefonul, limbajul26”.

O altă încercare de definire este reprezentată de ceea cenumim “ipoteza Sapir-Whorf”27: imaginea pe care ne-o formăm asuprarealităţii depinde esenţialmente de limba pe care o vorbim. Or,după cum se ştie, engleza, ca şi franceza, nu posedă un cuplu de25 Şoitu, Laurenţiu, Comunicare şi acţiune, Iaşi, Institutul European, 1997, p. 5.26 Apud Dinu, Mihai, op.cit., p. 10. 27 Cf. Sapir, Edward, The Status of Linguistics as a Science, în Language, 5, 1929, p. 207-214.

11

cuvinte care să marcheze distincţia, existentă în română, întrecomunicare şi comunicaţie. În limba română, automobilul, trenul,metroul sunt mijloace de comunicaţie, iar logosul şi melosul,mijloace de comunicare. Pentru un român, marfa se poate transportape o cale de comunicaţie, în timp ce o ştire se transmite pe o calede comunicare şi nu invers. Aerul, menţionat de Morris, poate fi şio cale de comunicaţie şi o cale de comunicare, după cum serveştetransportului de mărfuri şi pasageri ori difuzării în spaţiu acuvintelor pe care le rostim.

Comunicare şi comunicaţie. Mihai Dinu are perfectă dreptate cândinsistă asupra distincţiei dintre mijloace de comunicare şi mijloacede comunicaţie, pentru că a discuta despre transmiterea mesajelor,adică despre comunicare, în termenii metaforei transportului ar fio mare greşeală. Pentru că nu cuvintele poartă înţelesuri, acesteanu există decât în mintea celor care le utilizează. „Cuvântulrostit nu e altceva decât un semnal care, odată ajuns la unreceptor, poate sau nu să işte în mintea acestuia un înţeles,strict condiţionat însă de cunoaşterea codului, în absenţa căruiacomunicarea nu este posibilă. Cuvintele mal şi miel sunt înţeleseşi de un francez, dar cu totul alte sensuri decât cele pe care lile atribuie un român, tocmai din cauza non-identităţii codurilorlingvistice […]”28. Vedem astfel cum definiţia lui Charles Morris,nefăcând distincţia dintre comunicare şi comunicaţie, devine mult prealargă, ambiguă, generând confuzii privind natura reală aproceselor de semnalizare şi de semnificare.

Asemenea definiţii deficitare au trezit ironia multorcercetători. Astfel, definiţia profesorului britanic detelecomunicaţii Colin Cherry “Comunicarea este ceea ce leagăorganismele între ele” a prilejuit observaţia critic-glumeaţă alui Louis Forsdale29 care remarca că şi lesa cu care ne scoatemcâinele la plimbare poate fi considerată, în litera acesteidefiniţii, o formă de comunicare. Dacă depăşim ironiacercetătorului, vom vedea că lesa în sine nu este comunicare, darcă ea stabileşte o legătură comunicaţională între om şi câine, în

28 Dinu, Mihai, op.cit., p. 11.29 Cf. Perspectives on Communication, Addison Wesley Pull. House, 1976, apud Dinu, Mihai, op.cit., p. 12.

12

măsura în care anumite smucituri semnificative pot transmiteinformaţii relative la intenţiile de deplasare, atenţionări şiavertismente etc.

Observăm, deci, dificultatea de a găsi o definiţie convenabilăacestui fenomen al comunicării, definiţie care să satisfacă şispecialistul dintr-un domeniul strict circumscris, dar care săaibă şi un caracter general.

Această dificultate s-ar reduce, dacă ne-am limita lacomunicarea interumană, făcând abstracţie de cea animală.

Intenţia şi influenţa. Dar şi aşa rămâne un punct care îi despartepe cercetători, cel al intenţionalităţii. Mai mult decât atât, nuorice comunicare urmăreşte să provoace modificări comportamentale,aşa cum lasă să se înţeleagă una dintre definiţiile amintite maisus. Muzica sau artele plastice constituie importante mijloace deinfluenţare a conştiinţelor şi de modelare a afectivităţii, fărăca în intenţiile artistului emiţător să stea impunerea orisugerarea unor schimbări în conduita receptorului.

Trebuie să răspundem la întrebarea dacă putem vorbi decomunicare şi atunci când scurgerea de informaţii esteinvoluntară, iar acest răspuns împarte teoriile comunicării îndouă mari clase.

Prima clasă este reprezentată de semiologia comunicării, aşa cuma fost ea dezvoltată de semioticienii Eric Buyssens, JeanneMartinet, Georges Mounin şi Louis Prieto. Aceştia fac distincţiaclară între semnal şi indiciu, numai semnalul presupunând existenţaunei intenţionalităţi din partea emiţătorului. Paloarea bruscă depe chipul cuiva este doar un indiciu al sentimentelor care îlîncearcă, pe când o chemare în ajutor reprezintă un semnalexplicit, un act deliberat săvârşit cu un scop precis. Aceştiautori consideră că putem vorbi despre comunicare numai în cazulsemnalelor, studiul indiciilor fiind rezervat unei disciplineaparte: semiologia semnificării.

Semiologia comunicării Semiologia semnificării Comunicare: „stabilirea unui

raport social între douăpersoane graţie unui indiciu

- semnificaţie: „relaţia care existăîntre un indice şi elementul indicatatunci când această relaţie nu este

13

pe care îl produce una dintreele şi cu ajutorul căruiafurnizează celeilalte oindicaţie referitoare laacest raport social”.

a)raport social:- informaţie: a face să ştii- injuncţie: a face să faci- întrebare: a cere o informaţieb)- indice spontan, natural:

culoarea cerului, accentulstrăin, etc.

- indice fals spontan: accentulimitat de către un locutordornic să pară străin

- intenţie sau semnal: panoulrutier

naturală, dar a fost instituită deun grup social”.

- exemplu: „poziţia relativă pe care oocupă două persoane mergând împreunăpe un trotuar (către carosabil saucătre clădiri, pe partea dreaptă saupe cea stângă ...) poate fiindiciul, de exemplu, al unui raportierarhic între ele şi aceasta cusiguranţă pentru că între aceastăpoziţie şi acest raport ierarhicexistă o relaţie; este evident,totuşi, că această relaţie nu estenaturală, ci socialmenteinstituită”.

- semiologia semnificării „analizeazăindicii convenţionali, adică peaceia care şi-au dobândit, într-osocietate dată, capacitatea de a fiindici”.

„Semiologia comunicării ar studia toate faptele pe care le studiazălingvistica, adică semnalele lingvistice, dar şi semnalelenonlingvistice pe care această disciplină (lingvistica, n.n.) nu lestudiază; semiologia semnificării ar studia toate faptele pe care lestudiază semiologia comunicării, adică semnalele, dar şi indiciiconvenţionali care nu sunt semnale şi pe care, în consecinţă,semiologia comunicării nu îi studiază”30.

A doua clasă este reprezentată de Şcoala de la Palo Alto, în cadrulcăreia au fost elaborate renumitele “axiome” ale comunicării.Prima dintre ele, aparţinând lui Paul Watzlawick, Janet Beavin şiDon Jackson, postulează că “non-comunicarea este imposibilă”,atâta vreme cât hainele, privirea, mersul, chiar tăcerile noastre“comunică” celorlalţi multe despre condiţia socială,temperamentul, obiceiurile, dispoziţia, atitudinile, emoţiilenoastre. Cercetătorii de la Palo Alto consideră că oricecomportament are o valoare comunicativă, distincţia dintresemnal / vs / indiciu fiind, deci irelevantă. Practic vorbind,dacă gesturile interlocutorului furnizează informaţii care pot fi30 După Prieto, L., apud Baylon, Christian, Mignot, Xavier, La communication. Lesoutils et les formes de la communication: une présentation méthodique et illustrée, Paris, Nathan,2003, p. 53.

14

utile, nu e foarte important, aşa cum arată Mihai Dinu31, dacăacesta a avut intenţia să ni le ofere (cazul actorului care îşipregăteşte minuţios jocul de scenă) sau dacă s-a ”demascat”,arătându-ne lucruri pe care ar fi dorit să le ţină pentru sine. Dealtfel, sociologia modernă pune un accent din ce în ce mai mare peconceptul de rol, condiţionat de contextul spaţial, temporal,social sau psihologic al comunicării, distincţiile dintresemnalele şi indicii şi dintre spontaneitate şi premeditare fiindsupuse nuanţărilor.

Constatând dezacordul care domneşte în stabilirea naturiistudiilor comunicării, John Fiske32 încearcă şi el să dea coerenţăconfuziei în ceea ce priveşte definirea comunicării. Autorul îşiconstruieşte lucrarea plecând de la câteva supoziţii:

o presupunerea că se poate face din comunicare un obiect destudiu, dar că pentru aceasta şi pentru a o studia îndiversitatea sa este nevoie de o multitudine de abordăridisciplinare;

o presupunerea că orice comunicare implică semne şi coduri;o presupunerea că aceste semne şi coduri sunt transmise sau

făcute disponibile pentru ceilalţi, iar transmiterea saureceptarea de semne/coduri/comunicare reprezintă o practică arelaţiilor sociale;

o presupunerea că, pentru viaţa noastră culturală, comunicareaeste esenţială; fără ea, cultura de orice tip ar muri;

o la baza tuturor acestor supoziţii se află o definiţiegenerală a comunicării ca “interacţiune socială prinintermediul mesajelor”. „În legătură cu definiţia comunicării umane, părerile sunt împărtăşite. Unii autori admit

o definiţie extensivă, asimilând comunicarea cu orice formă de interacţiune între organisme vii,oricare ar fi nivelele şi formele: mesaje chimice, senzoriale, codate. Alţi autori, dimpotrivă,restrâng definiţia comunicării la cazurile în care schimbul este bazat pe o intenţiecomunicativă: ca dovadă pragmatica comunicării care pune accentul pe actul de vorbire caacţiune efectuată cu ajutorul limbajului şi capabilă de a produce efecte, intenţionate sau nu,asupra interlocutorului. Încă şi mai strictă (dar complementară) este analiza care pleacă de lapremisa ca producţiile ce intră în actul de schimb să fie produce cu scopul obţinerii unui efectanticipat asupra emiţătorului. Este vorba aici de o acţiune pilotată de o meta-reprezentare şi

31 Dinu, Mihai, op. cit., p. 14.32 Fiske, John, op.cit., p. 15-16.

15

care implică o planificare a modului de a schimba / modifica starea mentală a celuilalt.Avantajul unei definiţii prin intenţionalitate reciprocă este claritatea sa. Inconvenientul

este reprezentat de dificultatea de a stabili un criteriu de intenţionalitate valabil fără echivocpentru schimburile nonverbale ...

În aceste condiţii, este mai adecvată utilizarea mai multor nivele de definiţie acomunicării. Am putea distinge, la un prim nivel, o comunicare expresivă, în care efectele suntaşteptate, fără să existe o planificare mentală a acestor efecte. Al doilea nivel ar privicomunicarea instrumentală, în care efectele precise ale emisiei sunt căutate, plecând de la oplanificare ce vizează evenimentele tangibile: de exemplu, a arăta cu degetul pentru a obţineceva (proto-imperativ). Al treilea nivel ar fi cel al comunicării pragmatice, unde efectele emisieisunt căutate şi organizate pe baza unei planificări a evenimentelor mentale: de exemplu, aarăta cu degetul la un obiect nu pentru a-l obţine, ci pentru a-l atenţiona pe celălalt”.

J.Nadel33

4. Încercare de sintetizare a orientărilor:Vedem astfel cum comunicarea ni se prezintă ca un câmp extrem

de generos de posibilităţi şi, în acelaşi, timp, extrem de dificilde abordat din cauza multiplelor unghiuri de abordare şifocalizare teoretică. Astfel, Jean Lohisse este perfectîndreptăţit să afirme că „fiecare domeniu al cunoaşterii aredefiniţia lui care accentuează, după caz, schimbul, contactul,transferul, transportul, energia, informaţia”34.

Analizând multitudinea definiţiilor date până acumcomunicării, John Fiske35 ajunge la concluzia că există două maritipuri de definiţii ale comunicării.

Primul tip vede comunicarea ca fiind un proces prin care A transmite unmesaj lui B, mesaj care are un efect asupra acestuia.

Cel de-al doilea tip vede comunicarea drept negociere şi schimb desemnificaţie, proces în care mesajele, persoanele determinate dinpunct de vedere cultural şi “realitatea” interacţionează astfelîncât să ajute înţelesul să fie produs şi înţelegerea să apară.

33 Nadel J., “Communication” in Houde O., Kayser D., Koenig O., Proust J.,Rastier F., (eds). Vocabulaire des sciences cognitives, Paris, PUF, 1998, p. 86-88, apudBeaudichon, Janine, op.cit., p. 27, (traducerea noastră). 34Lohisse, Jean, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune, Iaşi, Polirom,2002, p. 12.35 Fiske, John, Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale, Iaşi, PoliromCollegium, 2001, p. 74-75.

16

Scopul primei definiţii este să identifice etapele prin caretrece comunicarea, astfel încât fiecare etapă să poată fi studiatăcum se cuvine, iar rolul lor în procesul comunicării, precum şiefectele asupra procesului de comunicare să fie identificate.Lasswell (1948) fixează această perspectivă prin modelul său “Cinespune ce / pe ce canal / cui / şi cu ce efect?”.

În interiorul acestei abordări există, bineînţeles, zoneasupra cărora domneşte dezacordul: una dintre acestea este legatăde importanţa intenţiilor de comunicare. D.M. MacKey36 arată că ungeolog poate obţine multe informaţii examinând o rocă, dar că rocanu poate comunica, pentru că nu are nici intenţia şi nici putereade alegere.

Alţi autori includ la capitolul comunicare toate mijloacelesimbolice prin care o persoană, sau orice alt organisminfluenţează o altă persoană37.

O a doua abordare este, după John Fiske, cea structuralistă, careaccentuează relaţia dintre elementele constitutive necesare pentruca înţelesul să apară. Aceste elemente se pot încadra în trei maricategorii:1. textul, semnele şi codurile lui;2. persoanele care “citesc” textul, experienţa socială şi culturală

care i-a format atât pe ei, cât şi semnele / codurile pe care lefolosesc;

3. conştiinţa unei “realităţi externe” la care se referă atâttextul, cât şi oamenii. (Prin “realitate externă” înţelegem acellucru la care se referă un text, altceva decât textul în sine).

În acest vast desen al ştiinţelor comunicării, fiecarecercetător îşi stabileşte propriile poziţii: astfel, Ferdinand deSaussure, părintele lingvisticii europene, pune în prim plangruparea elementelor care alcătuiesc un “text” (semne / coduri /limbaj), Roland Barthes se concentrează pe interacţiunea text /cultură, iar Peirce, Ogden şi Richards acordă mai multă atenţie“realităţii externe”, pe care o numesc obiect sau referent.

36 Cf. “Formal analysis of communicative process” in Hinde, R.A. (coord.), NonVerbal Communication, Cambridge University Press, Cambridge, 1972.37 Cf. Sereno, K.K., Mortensen, C.D., Foundations of Communications Theory, Harper &Row, New York, 1970.

17

Modalitatea în care se produce sensul, prin interacţiunea acestortrei grupări, este domeniul principal de studiu al semioticii.

Denis McQuail38 aduce în discuţie tipologia definiţiilorcomunicării a lui D.Dance, care identifică 15 tipuri, fiecaredintre ele punând accent pe un alt aspect sau pe altă componentă: 1. Simboluri, vorbire, limbaj; 2. Înţelegere – receptarea, nu transmiterea mesajelor; 3. Interacţiune, relaţie – schimbul activ şi coorientarea; 4. Reducerea incertitudinii – ipotetică dorinţă fundamentală care

duce la căutarea de informaţie în scopul adaptării; 5. Procesul – întreaga secvenţă a transmiterii; 6. Transfer, transmitere – mişcare conotativă în spaţiu sau timp; 7. Legătură, unire – comunicarea în ipostaza de conector, de

articulator; 8. Trăsături comune – amplificarea a ceea ce este împărtăşit sau

acceptat de ambele părţi; 9. Canal, purtător, rută – o extensie a “transferului”, având ca

referinţă principală calea sau “vehiculul” (sistem de semne sautehnologie);

10. Memorie, stocare - comunicarea duce la acumulare deinformaţie şi putem “comunica cu” astfel de depoziteinformative;

11. Răspuns discriminatoriu – accentuarea acordării selectivede atenţie şi a interpretării;

12. Stimuli – accentuarea caracterului mesajului de cauză arăspunsului sau reacţiei;

13. Intenţie – accentuează faptul că actele comunicative au unscop;

14. Momentul şi situaţia – acordarea de atenţie contextuluiactului comunicativ;

15. Putere – comunicarea văzută ca mijloc de influenţă. Observăm cu uşurinţă diversitatea actelor sau situaţiilor de

comunicare, precum şi numeroasele unghiuri de abordare a analizeifenomenului de comunicare.

38 McQuail, Denis, Comunicarea, Iaşi, Institutul European, 1999, p. 15-16.

18

Orientări diverse, unele chiar contradictorii, care ne pun înfaţa unui domeniu vast, cuprinzător, fascinant, ce nu aşteaptădecât să fie cunoscut.

Jean Lohisse39 face o excelentă sinteză a cercetărilor dindomeniul ştiinţelor comunicării şi ajunge la concluzia că se poatevorbi de două generaţii: o primă generaţie se situează pe liniaanalitică şi propune modele lineare. În cadrul acestei primegeneraţii pot fi observate patru direcţii de cercetare:

teoriile datelor. Teoria matematică a informaţiei, definită deShannon şi de Weaver în 1948, este caracterizată de o opticăanalitică.

teoriile semnului. Acelaşi tip de abordare este întâlnit înteoriile lingvistice saussuriene şi în semioticile aşa-zisstructuraliste, care, centrate pe cod, dezvoltă abordărispecifice ale comunicării.

teoriile comportamentului. Tot pe structura modelului analitic seconstruiesc şi teoriile behavioriste, interesându-se mai alesde comunicarea la nivel interpersonal.

teoriile difuzării. Sociologii empirişti, cercetători în domeniulcomunicării de masă, lucrează şi ei pe acelaşi model linearal abordării analitice. A doua generaţie de cercetări în domeniul comunicării sociale

a apărut din dorinţa de a privilegia relaţiile în raport cuobiectele. Dar şi aici apar direcţii şi tendinţe diferite, putânddescoperi:

curentul sistemicii în care vom găsi preocupările ciberneticii, aleorganizării şi constructivismului ;

pragmaticile psihologice şi psiho-clinice ale Şcolii de la PaloAlto şi ale teoreticianului său, Paul Watzlawick ;

curentele antroposociologiei comunicării care pun accentul pe abordareasocială a interacţiunii ;

teoriile pragmatice lingvistice, diferite de teoriile semioticestructurale.

5. Definiţia comunicării a lui Louis Forsdale

39 Lohisse, Jean, La communication. De la transmission à la relation, Bruxelles, DeBoeckUniversité, 2001, p. 18-19.

19

Am văzut că definirea comunicării ridică probleme. Dar cea maicompletă şi flexibilă dintre definiţiile comunicării pare a fi ceaa lui Louis Forsdale, care spunea : “Comunicarea este procesulprin care un sistem este stabilit, menţinut şi modificat prinintermediul unor semnale comune (împărtăşite) care acţioneazăpotrivit unor reguli”.

Definiţia lui Forsdale are meritul de a preciza naturaentităţilor care comunică şi de a sublinia rolul integrator alcomunicării. Vedem astfel că, aşa cum arată Mihai Dinu40, prininterconectarea unor agenţi, până atunci izolaţi, comunicareagenerează configuraţii superioare, înzestrate cu proprietăţi noifaţă de cele ale unităţilor alcătuitoare. Dacă un grup umanreprezintă mai mult decât suma indivizilor care îl compun, faptulse datorează, în primul rând, comunicării interpersonale dintremembrii săi, reţeaua de legături astfel formată adăugând trăsăturisuplimentare, structurale, de ordin interacţional,caracteristicilor individuale ale participanţilor. Atâtconservarea, cât şi evoluţia grupului depind în mod hotărâtor dedirecţia în care se dezvoltă relaţiile din cadrul său, adică debunul mers al comunicării.

Definiţia lui Forsdale este interesantă şi pentru faptul căarată că raporturile dintre componentele sistemului se bazeazănumai pe utilizarea de semnale recunoscute de toţi participanţiila proces, adică pe un consens privitor la codul în care are loctransmiterea informaţiilor. Mai mult decât atât, definiţia luiForsdale cuprinde toţi cei trei termeni sintaxă-semantică-pragmatică,propuşi de Charles Morris încă din anii ’30, pentru că autorulinsistă asupra restricţiilor combinatorii care organizeazăşirurile de semnale (adică sintaxa) şi asupra caracterului dinamical legăturilor care funcţionează făcând astfel să funcţioneze şisistemul căruia i-au dat naştere (adică pragmatica). Şi astfel,această definiţie a comunicării deschide perspectiva unei teorii acomunicării care trebuie să aibă în vedere toate aceste treidimensiuni ale procesului.

40 Dinu, Mihai, Comunicarea. Repere fundamentale, Bucureşti, Editura Algos, Ed. a II-a, 2000, p. 18.

20

6. Teoria comunicării / teorii ale comunicăriiDacă există atâtea şi atâtea definiţii ale comunicării, ce se

întâmplă cu teoria comunicării? Literatura de specialitate oferăun spectacol destul de derutant, în ciuda tinereţii domeniuluinostru de interes. Sintagma apare uneori la plural, vorbindu-sefie de teoria comunicării, fie de teorii ale comunicării. Ambeledenumiri sunt legitime, dar ele desemnează realităţi diferite, înfuncţie de accepţiunea termenului teorie.

Putem sintetiza câmpurile de aplicare a teoriei comunicăriipreluând tabelul propus de Laurenţiu Şoitu41:

Câmpurile Natura comunicării Disciplina destudiu

Modelele

Centratepe…

1.Limbajul Comunicare

interpersonalăLingvistică

Lingvistica Bipolare

Mesaj

2.Limbajul silenţios

Comunicare interpersonalăNonverbală

Psihologia Bipolare

Parteneri

3.Mijloace deexpresie

Difuzarea operei literare şi artistice

Retorica Multipolare

Mesaj şicod

4.Comunicare de masă

Difuzarea culturii de masă

Sociologia Multipolare

Audienţa

5.Telecomuni-caţiile

Comunicarea la distanţăîntre indivizi sau instituţii

Matematica(informatica)

Bipolare

Canal şicod

6.Comunicare socială

Comunicare globală instituţionalizată

Sociologia Multipolare

Efecte

7.Comunicare ipotetică

Comunicare imposibilă Creativitatea Bipolare

Canal şicod

41 Şoitu, Laurenţiu, op.cit., p. 69.

21

Capitolul II

MODELE ALE PROCESELOR DE COMUNICARE

1. Definiţia “modelului”.Prin “model” înţelegem “o reprezentare fizică, logică sau

matematică a structurii unui obiect, fenomen sau proces42”. Modelulcaută să prezinte principalele elemente ale oricărei structuri sauale oricărui proces, precum şi relaţiile dintre ele43.

Plecând de la realitate, orice model poate fi construit pedouă căi:

Izomorfism, atunci când fiecare component al obiectului realare un corespondent identificabil, strict similar cu uncomponent al modelului;

Homomorfism, atunci când modelul este o reprezentaresimplificată a obiectului real.După scopul lor, modelele sunt44:

Normative – modelele care stabilesc praguri sau valori a prioripentru parametrii obiectului şi care sunt folosite apoipentru măsurarea situaţiei empirice;

Descriptiv – explicative - modelele care se construiesc pringeneralizarea unei situaţii empirice. Astfel fiecare model caută să prezinte principalele elemente

ale oricărei structuri sau proces, precum şi relaţia dintreelemente.

2. Modelul în ştiinţele comunicării.Din această perspectivă, modelul este definit drept o

descriere unei bucăţi din realitate, simplificată în mod conştient

42 Cf. Zamfir, C., Vlăsceanu L. (coord.), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, EdituraBabel, 1993, p. 366.43 Marinescu, Valentina, Introducere în teoria comunicării. Principii, modele, aplicaţii, Bucureşti,Editura Tritonic, 2003, p. 110.44 Cf. Zamfir, C., Vlăsceanu, L. , op.cit.

22

într-o formă grafică45. Astfel, modelele, aceste grupări de teorii,principii şi practici, au o serie de avantaje extrem deimportante:

o organizează sistemele prin ordonare şi legare reciprocă,furnizând astfel o imagine asupra totalităţii;

o au o funcţie euristică, facilitând înţelegerea, prin oferireaunei informaţii simplificate;

o au o funcţie predictivă, putând prevedea cursul ulterior alevenimentelor.

„Un model – arată Alex Mucchielli46 - acţionează, deci, ca unmecanism perceptiv şi cognitiv, el transformă o realitate înreprezentare. Această lunetă permite de a vedea anumite lucruri şilasă, în mod obligatoriu, altele în umbră”.

Tipologia propusă de R.Dimbley şi G. Burton47

Aceşti autori clasifică modelele comunicării în trei mari clase:B1. clasa modelelor lineare. Procesul de comunicare este linear, o

transmitere de mesaje de la o sursă emiţătoare către un receptor: S → RB2. clasa modelelor schimbului. Comunicarea este văzută ca un proces

bidirecţional de tipul S → R, R → SB3. clasa modelelor contextualizate: în acest caz, contextul este

foarte important, influenţând actul de comunicare, iar feed-back-ul joacă un rol fundamental.

C. Modelele comunicării de masăDintre modele la care se opreşte Denis McQuail şi Sven

Windahl48 analizând comunicarea de masă, amintim: modele fundamentale: Lasswell, Shanon, Weaver, Osgood,

Schramm, Dance;Modelul multifuncţional al comunicării al lui Gerbner;Modelul ABX al lui NewcombModelul conceptual al lui Westley şi MacLean

45 Cf. McQuail şi Windhal, apud Marinescu, Valentina, op. cit., p. 112-113.46 Alex Mucchielli, « Les modèles de la communication » în Philippe Cabin(coord), La communication. Etat des savoirs, Editions Sciences Humaines, 2003, p. 66.47 Apud Valentina Marinescu, op. cit., p. 111-112.48 McQuail, Denis, Windahl, Sven, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă,Bucureşti, Editura SNSPA comunicare.ro, Facultatea de comunicare şi relaţiipublice, 2001.p????

23

Modelul lui MaletzkeModelul ritual al comunicării

teoriile influenţei personale, ale difuzării si ale efectelorcomunicarii de masă asupra indivizilor:

Modelul stimul-răspuns;Modelul Two steps flow al lui Katz şi LazarsfeldModelul psihologic al lui Constock centrat pe efecteleteleviziunii asupra comportamentelor individuale

Modelul lui Rogers şi Shoemaker centrat pe difuzareainovaţiei;

teorii legate de efectele mass media asupra culturii şisocietăţii:

Agenda setting; Modelul lui Rogers şi Dearing referitor la diferenţiereaagendelor;Modelul dependenţei care analizează efectele mass media

modele centrate pe audienţă:Teoria „utilizări şi recompense”;Modelul general al lui Rosengren;Modele ale recompenselor culturale vs. Modele alerecompenselor informaţionale;Modelul acţiunii sociale al lui Renckstorf.

3. Modelele comunicării. Dintre toate aceste modele, ne vom opri asupra:

24

3.1. Modelul matematic al comunicării al lui Claude Shannon şiWarren Weaver, 1949.

Teoria comunicării, adică încercarea deexplicare unitară a unui ansamblu mai bogat defapte, în perspectiva unei ipoteze, s-a născuto dată cu apariţia, în 1949, a lucrării TheMathematical Theory of Communication a americanilorClaude Shannon49, matematician, inginer la BellTelephone Company, şi Norman Weaver, filosof,fondatorii ciberneticii. Modelul matematic alcomunicării propus de Shannon şi de Weaver,model ce trimite la metafora telegrafului,reprezintă una dintre principalele surse de la

care s-au dezvoltate studiile comunicării. Yves Winkin50 arată că modelul matematic şi teoria informaţiei

elaborată de Shannon şi Weaver se caracterizează prin douăelemente esenţiale: informaţia conţinută în mesaj este asimilatăcu cantitatea de semne emise de cătreemiţător şi primite de receptor,independent de semnificaţia lor;atunci când informaţia circulă pecanalul de transmisie, ea este în modineluctabil ameninţată de zgomot,perturbare aleatorie care o poate denaturaori bruia. Este nevoie, deci, prindiverse procedee, printre care redundanţasemnelor, să menţinem această cantitatede zgomot la un nivel acceptabil.

Astfel, preocuparea esenţială a lui Shannon şi Weaver era de apune la punct probleme transmisiei telegrafice: semnalul trebuia49 Claude Shannon (1916-2001), matematician, este considerat a fi părinteletransmisiei numerice a informaţiei. În lucrarea Teoria matematică a comunicării,publicată în 1948 şi scrisă împreună cu Warren Weaver, el defineşte bit-ul caunitate fundamentală a tratamentului informaţiei. Shannon este unul dintrecercetătorii care au contribuit cel mai mult la dezvoltarea teoriei informaţiei.Warren Weaver (1896-1978) este matematician.50 Winkin, Yves, “Approche systémique et constructiviste de la communication”,conférence, 10-12 ianuarie 2005, Séminaire National de Paris : Le baccalauréat STG :une voie vers la poursuite d’études.

25

să ajungă la nivelul ţintei în starea cea mai apropiată de ceea ceera la nivelul sursei. Acest semnal poate fi afectat sau bruiat,chiar deformat de un zgomot. Ei au propus un prim model alcomunicării care se inspira de la transmisia mesajelor printelegraf. 51

Mai precis:

În concepţia lor, comunicarea este redusă la transmiterea uneiinformaţii. Există o primă distincţie importantă: cea între sursăşi transmiţător. Sursa produce mesajul, dar ea nu dispune demijloacele necesare pentru a-l face să ajungă la destinaţie. Apareaici, aşa cum arată şi Mihai Dinu52 adevăratul paradox alcomunicării: ea este un proces a cărui raţiune este aceea de acomunica înţelesuri, care, prin însăşi natura lor, nu pot fivehiculate.

Termenul mesaj acoperă o mare varietate de realităţi: cuvinte,gânduri, sentimente, trăiri, idei, emoţii etc. Dar toate acesteanu pot fi transmise pe calea unui canal senzorial. De aceea, sursaemiţătoare se vede obligată să procedeze la tot felul desubstituţii: ea încredinţează unor semnale materiale, perceptibile

51 Sursa imaginii http://fr.wikipedia.org/wiki/Communication52 Dinu, Mihai, op.cit., p. 24.

26

SURSA TRANSMITATOR CANAL RECEPTOR DESTINATIE

SURSA DE ZGOMOT

din punct de vedere senzorial, misiunea de a reprezenta indirectprodusele palpabile ale conştiinţei şi ale afectivităţii. Darînlocuirea nu înseamnă transport şi, astfel, acestea din urmărămân, în principiu, netransmisibile.

Codificarea este aşadar o activitate indispensabilă. Transmiţătorulefectuează codificarea mesajului său într-un anumit sistem desemne, el fiind un participant de neînlăturat în procesulcomunicării.

Termenul de sursă are nevoie de tot felul de clarificări.Există cazuri când emiţătorul nu face decât să repete cuvintele uneialte persoane (recitatorii, elevii care învaţă pe dinafară,plagiatul, păsările imitatoare etc.). În aceste condiţii, emiţătorulnu este şi enunţătorul mesajului pe care îl difuzează. Aparţin totuşiemiţătorului semnalele vocale non-verbale din sfera mijloacelorparalingvistice (timbrul vocii, pauzele, intonaţia, tonul etc.)care sunt şi ele purtătoare de semnificaţii şi, deci, informaţii.Cazul purtătorului de cuvânt este diferit, pentru că el nu repedead litteram fraze prefabricate, ci le formulează el însuşi, fără aînceta să transmită totuşi gândirea altcuiva. Deci :

Emiţător = persoană care emite un mesaj, fără ca acesta să îiaparţină

Enunţător = persoană care emite propriul său mesaj originalDar, există de fapt foarte puţine cazuri în care sursa

comunicării este cu adevărat un enunţător, pentru că prin gura sa“vorbesc” de fapt părinţii, educatorii, vecinii, grupul deapartenenţă socială şi profesională, opinia generală,înţelepciunea populară, spiritul epocii etc. Vedem că, de fapt,aşa cum arată Oswald Ducrot53 comunicarea este polifonică, emisăde o pluralitate de voci, iar distincţia emiţător / vs / enunţătoreste una operaţională şi metodologică.

Transmiţătorul poate fi şi el multiplu, dar în alt sens decâtsursa. Pentru ca semnalele să ajungă la receptor, ele trebuie săfie compatibile cu natura canalului de transmisie.

Comunicarea verbală este posibilă numai dacă mediul fizic încare se găsesc participanţii la actul comunicării permitepropagarea undelor din spectrul audibil. În vidul cosmic, doi53 Ducrot, Oswald, Les mots du discours, Paris, Ed. de Minuit, 1980, p. 44.

27

cosmonauţi vor renunţa la comunicarea verbală, pentru a folosicomunicarea gestuală. Dar în cazul întunericului, acest tip decomunicare prin gest va fi şi el blocat.

Modelul lui Shannon şi Weaver a devenit baza pe careteoreticienii urmau să construiască ştiinţa comunicării. În schemacomunicării lingvistice, sursa de informaţie este înlocuită de locutor,iar destinaţia de interlocutor. Ulterior au apărut termenii emiţător şireceptor, care continuă să evite antropomorfismul (credinţă misticăpotrivit căreia se atribuie lucrurilor şi fenomenelor naturiiforme şi sentimente omeneşti; reprezentare a zeilor şi adivinităţii sub înfăţişare omenească) .

Noţiunile mecanice de transmiţător şi receptor au fost înlocuitede noţiunea de cod, adică sistemul utilizat pentru a da formămesajului. Trimiterea şi receptarea mesajului se fa prinintermediul operaţiilor de codare şi decodare, care, la început,erau considerate ca două realizări ale aceluiaşi proces.

Modelul lui Shannon şi Weaver pune în lumină factorii care potperturba transmiterea informaţiei, dar rămâne o schemă simplistăcare nu se poate aplica în toate situaţiile de comunicare.

3.1.1. Completarea schemei lui Shannon şi Weaver.Schema comunicării a fost apoi completată cu noţiunea de

canal, adică mijlocul prin care se efectuează transmisia mesajului,şi cu cea de mediu, adică ansamblul circumstanţelor care înconjurăactul comunicativ.

Principalul defect al schemei lui Shannon şi Weaver rezidă încaracterul său unilateral, datorat concepţiei eronate conformcăreia receptorul este pasiv. În plus, se ignoră pluralitateareceptorilor, iar modelul lasă deoparte elementele sociologice şipsihologice care intervin în comunicare. Schema trebuia completatăprin introducerea retroacţiunii (feedback-ului) dintre receptor şiemiţător.

28

EMITATOR CODARE MESAJ DECODARE RECEPTOR

CANAL

MEDIU

3.2. Modelul lui Harold D. Lasswell. În 1948, Lasswell54,cercetător american în domeniul ştiinţelor politice, a fostprintre primii care s-au interesat de comunicarea în masă. Dupăel, se poate descrie o acţiune de comunicare răspunzând laîntrebările următoare:CINE? SPUNE CE? PE CE CANAL? CUI? CU CE EFECT?CINE?: corespunde studiului sociologic al organismelor emiţătoare

(motivaţia de a comunica).SPUNE CE? : se raportează la mesaj, la analiza conţinutului său.PE CE CANAL? : desemnează ansamblul tehnicilor care, la un moment

dat şi pentru o societate determinată, difuzează în acelaşitimp informaţii şi cultură,

CUI?: vizează audienţa, publicul, prin analize în funcţie dediferite variabile (vârstă, sex etc.).

CU CE EFECT?: presupune analiza problemelor influenţei mesajuluiasupra auditoriului.

Modelul lui Lasswell concepe comunicarea ca pe un proces deinfluenţă şi de persuasiune. Interesul esenţial alacestui model este că el depăşeşte simplaproblematică a transmisiei mesajului şi vede54 Harold D. Laswell (1902-1987) este unanim considerat fondatorul analizei deconţinut şi al domeniului psihologiei politice. În timpul celui de-al doilearăzboi mondial, Laswell este interesat de analiza mesajelor propagandistice aleadversarilor, cu ajutorul metodelor analizei de conţinut.

Cine ?Emiţător

Ce spune ?

Mesaj

Prin ce canal?Mijloc

de comunica

reEmiţător

Cui?Receptor

Cu ce efect?

Efect

29

ZGOMOT

CODARE

MESAJ

DECODARE

comunicarea ca pe un proces dinamic cu o suită de etape avândfiecare importanţa sa, specificitatea sa şi problematica sa. Deasemenea, el pune accentul pe finalitatea şi pe efectelecomunicării.

Totuşi, acest model are şi el limitele sale. Este un modeldestul de simplist, procesul de comunicare fiind limitat ladimensiunea sa persuasivă. Comunicarea este percepută ca o relaţieautoritară, neexistând nici o formă de retroacţiune, iar contextulsociologic şi psihologic nu este luat în considerare. De aceea, R.Braddock55 adaugă două noi ipostaze la actul comunicaţionalimaginat de Laswell: contextul în care este transmis mesajul şiscopul pentru care emiţătorul transmite ceva. Schematic, aceastăextensie ar arăta astfel56:

3.2.1. Concluzie parţială asupra acestor două modeleAceste două modele interpretează comunicarea ca pe un proces

linear centrat asupra schimbului de informaţii, prezentândsituaţiile de comunicare ca fiind rupte de orice context. Ambelemodele prezintă rolul emiţătorului şi al receptorului ca fiindtotalmente diferenţiate. Receptorul este considerat pasiv, ceea cenu este adevărat, pentru că există o inter-influenţă între cei doipoli ai comunicării.

4. Concluzie parţială asupra modelelor comunicăriiRezumând cele de până, putem spune că există trei mari modele ale

comunicării :

55 Braddock, R., “An Extension of the “Laswell formula”, în Journal of Communication,8: 88-93, apud McQuail, Denis, Windahl, Sven, Modele ale comunicării pentru studiulcomunicării de masă, Bucureşti, communicare.ro, 2001, p. 20.56 Schema aparţine lui McQuail, Denis, Windahl, Sven, Modele ale comunicării pentrustudiul comunicării de masă, Bucureşti, communicare.ro, 2001, p. 20.

30

In ce context?Cu ce scop?Cu ce efect?

Cine? Cespune?

Prinintermediul

Cui?

modelul emiţător – receptor: foarte clasic, vede schimbul linearde mesaje între o sursă şi un receptor, ale căror roluri sepot schimba.

modelul telegrafistului: încearcă să dea socoteală de coerenţacirculaţiei mesajelor între sursă şi destinatar. Aceastăcirculaţie implică o succesiune a mesajelor, unul după altul.

modelul orchestrei:comunicarea se dezvoltă înmod paralel şi succesiv.Locutorul şi destinatarulconstruiesc simultandialogul. Şi unul şi altulinfluenţează calitatea şicaracteristicileschimbului. Se iese,astfel, din dimensiunea codare-decodare a mesajelor, pentru aintra în dimensiunea producerii-interpretării mesajelordintre interlocutori.

31

Capitolul III

FUNCŢIILE ŞI AXIOMELE COMUNICĂRII

"Orice refuz de comunicare este o încercare de comunicare; orice gest de indiferenţă este un apel deghizat”.

Albert Camus

O dată stabiliţi parametrii comunicării, cercetătorii s-auaplecat asupra motivelor pentru care comunicăm. A rezultat dinaceastă analiză aproape o jumătate de duzină de taxinomii carerepertoriază şi mai ales clasifică funcţiile comunicării.

Taxinomia lui Roman Jakobson (1896 – 1982)

Lingviştii au depăşit concepţia mecanistăa comunicării, arătând că ea implică numeroşifactori cu funcţii diverse care concură toatela semnificaţia mesajului. Cea mai cunoscutăeste cea propusă în 1963 de lingvistul RomanJakobson57 care concepe funcţiile comunicăriidupă focalizarea asupra unuia dintreelementele schemei comunicării :

funcţia expresivă: focalizare asupra emiţătorului, locutoruluicare îşi exprimă emoţiile;

funcţia conativă focalizare asupra receptorului, interlocutorului,asupra căruia vrem să provocăm un efect oarecare (întrebare,flatare, ordin, ameninţare etc.);

funcţia fatică: focalizare asupra menţinerii contactului întreemiţător şi receptor (Ex. “Alo”, recunoaştere, curtoazie);

funcţia metalingvistică: focalizare asupra codului folosit (ex. avorbi despre limbajul pe care îl folosim pentru a comunica ;”«Pe» este o prepoziţie din limba română”);

57 Cf. Jakobson, Roman, Essais de linguistique générale, Paris, Ed. de Minuit, 1963, cap.IX.

32

funcţia poetică: focalizare asupra mesajului însuşi (ex. căutareanuanţelor, a efectelor de stil);

funcţia referenţială: focalizare asupra referentului, a informaţieitransmise.

Această taxinomie este axată pe comunicarea lingvistică,limbajul fiind pentru Jakobson codul prin excelenţă, cel în caretoate celelalte coduri posibile pot fi traduse (reciproca nu estevalabilă). Am putea uşor generaliza acest clasament astfel:

funcţia expresivă: actul comunicativ reflectă mai alescaracteristicile, dorinţele, nevoile emiţătorului, fără caceilalţi parametri să exercite o influenţă determinantă.Informează emiţătorul asupra personalităţii celui care transmitemesajul: voinţa de a-şi exprima gândirea, diverse critici(comunicarea de criză);

funcţia conativă: actul comunicativ vizează să-l efectueze pereceptor, adesea de manieră fizică, de a-l face să facă ceva.

33

Atunci când computerul îi trimite imprimantei ordinul de aimprima, putem vorbi de comunicare conativă;

funcţia fatică: acoperă tot ceea ce poate fi făcut pentru aasigura menţinerea contactului dintre emiţător şi receptor, fără aacorda o atenţie deosebită nici formei nici conţinutuluimesajului. A spune “Bună dimineaţa” vecinului de etaj nu implicădorinţa profundă şi sinceră ca dimineaţa acestuia să fieexcelentă. Este vorba de un mijloc prin care îi dăm de ştire că îlrecunoaştem ca vecin, că suntem în raporturi bune cu el.

funcţia metalingvistică: este dificil de conceput o comunicareasupra codului folosit cu excepţia limbajului.

funcţia poetică: această funcţie pare valabilă, ca şi ceaanterioară, numai pentru limbaj, dar, dacă ne gândim bine,căutarea nuanţelor şi a efectelor de stil există în diverse formede comunicare, mai ales dacă ţinem cont de dihotomia expresie /substanţă proprie oricărui semn şi, deci, oricărui mesaj. Funcţiapoetică ar consta astfel în a privilegia expresia pentru a-i daacesteia valoare de substanţă. De ex. purtarea unei anumite haine(tip, culoare, croială etc.) poate servi la a semnala apartenenţala un anumit grup social, cultural ori profesional (funcţiereferenţială şi chiar conativă), mai rar la a exprima o esteticăfoarte personală (funcţia expresivă), dar, dincolo de acestefinalităţi, ea reprezintă un efort de a juca asupra tuturorposibilităţilor oferite de o haină, fără a aştepta alt rezultatdecât plăcerea oferită de varietate sau de satisfacţia de a fiinventat o nouă formă. Moda, stilismul ar avea, astfel, o funcţiepoetică, pe care ar trebui să o numim mai bine estetică sauludică.

funcţia referenţială: este inversul precedentei, pentru că ea sefocalizează asupra conţinutului mesajului, asupra informaţieitransmise.

 Atunci când mesajulpune în valoare

Funcţia este ...

ReferentEmiţător------>Mesaj------

>Receptor

expresivă : vocabularuljudecăţilor şi als entimentelor,

pronume de persoana I

34

CodContact

   ReferentEmiţător------>Mesaj------

>ReceptorCod

Contact

conativă, impresivă :injoncţiuni, pronume de persoana

a II-a

ReferentEmiţător------->Mesaj------

>ReceptorCod

Contact

referenţială : date obiective(cifre şi date), absenţaindicilor de judecată

   ReferentEmiţător------>Mesaj------

>ReceptorCod

Contact

poetică : jocuri de cuvinte,sonorităţi, jocuri asupragrafismului mesajului

   ReferentEmiţător------>Mesaj------

>ReceptorCod

Contact

metalingvistică : textullămureşte funcţionarea limbii

(definiţii … )

   ReferentEmiţător------>Mesaj------

>ReceptorCod

Contact

fatică : instrumente menite sămenţină contactul (interjecţii,

vocativ …)

Analizând aceste şase funcţii, despre care Jakobson spune cănu se exclud una pe alta, ci că adesea ele se suprapun, remarcămfaptul că trei dintre ele (funcţiile expresivă, conativă, fatică)sunt de domeniul limbajului analogic, adică de domeniul relaţiei,iar celelalte trei (funcţiile referenţială, metalingvistică,poetică) sunt de domeniul limbajului digital, adică alconţinutului. Alte taxinomii

35

Cea mai mare parte a taxinomiilor de după Jakobson exprimăfuncţiile comunicării cu ajutorul unor verbe la infinitiv,răspunzând întrebării ”De ce comunicăm?”.

Guy Spielmann58 de la Georgetown University propune unclasament în zece categorii:A forma / a menţine legătura

A angaja contactul, a saluta, a face cunoştinţă, asparge gheaţa, a se prezenta, a glumi …

A acţiona împreună / asupra receptorului

A coopera, a propune o acţiune, a solicita, anegocia, a dirija, a ordona, a ameninţa, aîncuraja, a da instrucţiuni …

A informa A înregistra, a raporta, a implica, a explica, arecapitula, a povesti, a descrie …

A evalua A ghici, a prezice, a proiecta, a formula ipoteze,a imagina, a inventa, a se pune în locul cuiva, acalcula, a aprecia, a judeca, a critica, a-şi batejoc de cineva …

A se exprima A formula opinii, atitudini, valori, sentimente,emoţii, a-şi dirija acţiunea, a practicaintrospecţia …

A căuta A chestiona, a ancheta, a se informa, a considera,a examina, a delibera …

A stabili raporturi

A compara prin analogie sau metaforă, a clasifica,a defini, a identifica, a ordona în secvenţe, aformula ipoteze, a dovedi, a deduce, a induce, ajustifica …

A teoretiza A analiza, a generaliza …A elucida A elucida, a traduce, a descifra, a adnota …A se juca A manipula exprimarea în scopuri pur estetice. A

face rime, jocuri de cuvinte, a deforma în modvoluntar limbajul, a compune anagrame, rebusuri,şarade …

Axiomele comunicării“A comunica înseamnă a intra în orchestră”

58 http://www.georgetown.edu/spielmann/courses/comm/ commfonctions.htm

36

Paul WatzlawickŞcoala de la Palo Alto

Şcoala de la Palo Alto desemnează un grup de cercetători careau lucrat împreună în micul orăşel de lângă San Franciscoîncepând cu anii 50. Nu a fost vorba de o “şcoală” propriu-zisă,“colegiul invizibil” desemnând un grup de cercetători cuafinităţi comune de cercetare (terapia clinică, teoriilecomunicării). “Părintele” Şcolii de la Palo Alto este GregoryBATESON. Reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto pornesc de laideea că, pentru a cunoaşte în adâncime mecanismele proceselorde comunicare, trebuie studiate situaţiile în care acesteasuferă dereglări sau blocaje. Poziţia teoretică a Şcolii de laPalo Alto se caracterizează prin considerarea comunicării cafenomen social integrat, încercând prin „gramatica” (sau „logicacomunicării”) să construiască o punte de legătura întreaspectele relaţionale şi cele organizaţionale, între mecanismelecare reglează raporturile interindividuale şi cele care regleazăraporturile sociale.

Paul Watzlawick spunea pe bună dreptate că „ascultăm înpermanenţă de regulile de comunicare, dar regulile în sine,gramatica comunicării, sunt lucruri pe care nu le cunoaştem”(Une logique de la communication).

Gregory Bateson, antropolog şi ecologist englez, formatiniţial ca biolog este precursor al noului model al comunicăriiteoretizat de Şcoala de la Palo Alto. Lucrarea sa, Spre o ecologie aspiritului, a încercat să introducă o perspectiva „organicistă”asupra comunicării. Bateson opune metafora maşinii (care ar fiadecvată ca metaforă fondatoare pentru modelul matematic),metaforei organismului, mai adecvată în a exprima natura sistemuluiinformaţional-comunicativ. Gândirea organicistă situeazăinformaţia ca dimensiune relevantă a unui subiect aflat într-unmediu determinat, ambele neputând fi definite decât printr-orelaţie de reciprocitate: eul trăieşte într-o lume a cărei parteeste el însuşi, dar el contribuie, la rândul lui, laconstituirea acestei lumi. Metafora organismului introduce înstudierea comunicării o gândire holistă. Comunicarea însăşi esteoperă şi instrument: opera şi produsul nu sunt distincte de ceea

37

ce le dă naştere. După Bateson, comunicarea este un schimb alsubsistemelor unei totalităţi, un schimb de informaţie. Larândul ei, informaţia este o „diferenţă care produce diferenţe”.Ea este sursa dinamicii totalităţii sau sistemului, deoarece„interacţiunea dintre părţile unui spirit este declanşată prindiferenţă”.

Şcoala de la Palo Alto, proiectând organic comunicarea, vaajunge imediat la teza: Totul este comunicare. Comunicarea este noul termencare exprimă relaţia omului cu lumea.

Comunicarea furnizează regulile de înţelegere pentru toatelucrurile din lume, deoarece ştiinţa, arta sau practicilecotidiene nu sunt decât sectoare conţinute în comunicarea carele înglobează. Comunicarea va reflecta întregul joc al raţiuniişi al activităţilor ei. Reprezentanţii Şcolii de la Palo Altoformulează principii de comunicare interumană, numite axiome.

Axiomă – definiţie:Axiomă: din grecescul axioma : consider ca adevărat. Adevăr

admis fără demonstraţie şi pe care se construiesc teoriilematematice. Axioma este o evidenţă.

Axiomă, axiome, s. f. 1. Adevăr fundamental admis fărădemonstraţie, fiind evident prin el însuşi.

2. Enunţ prim, nedemonstrat, din care se deduc, pe bazaunor reguli, alte enunţuri. Din fr. axiome.

axiomă f., pl. e (vgr. axíoma). Adevăr care nu mai are nevoiesă fie demonstrat, fiind evident prin el singur, ca: întregul e maimare decât partea; două cantităţi egale cu a treia sunt egale între ele; orice efect are ocauză. V. truism59 .

Reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto pornesc de la ideea căpentru a cunoaşte în adâncime mecanismele proceselor decomunicare, trebuie studiate situaţiile în care acestea suferădereglări sau blocaje.

59 Sursa: http://dexonline.ro/definitie/axiom%C4%83

38

Axioma 1: Comunicarea este inevitabilă sau Non-comunicarea esteimposibilă60

Această axiomă aresens numai dacăintegrăm în sferacomunicării şitransmitereaneintenţionată deinformaţie, ce serealizează prinintermediul

indiciilor. Reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto considerau căorice comportament are o anumită valoare comunicativă, că nu doarmimica şi gesturile, ci şi absenţa lor este elocventă. Mihai Dinu61

citează cazul omului care tace şi care prin poziţia lui de non-comunicare, “spune” şi el ceva: poziţia corpului, culoareaobrajilor, orientarea privirii, expresia ochilor etc. oferănumeroase indicii metacomunicaţionale necesare pentru a descifrasemnificaţia reală a tăcerii lui. Putem întâlni tăceri admirative,tăceri plictisite, tăceri meditative, tăceri mânioase, sfidătoare,stingherite etc. “Cel care îţi ţine buzele lipite, vorbeşte cuvârful degetelor” spunea pe bună dreptate Freud62, mult înainteacercetătorilor de la Palo Alto.

„Daca vom admite că, într-o interacţiune, orice comportamentare valoarea unui mesaj, cu alte cuvinte, că este o comunicare,rezultă că nu se poate să nu se comunice, indiferent dacă se vreasau nu. Activitate sau inactivitate, vorbire sau tăcere, orice arevaloare de mesaj.

Asemenea comportamente influenţează altele, iar acestea, larândul lor, nu pot să nu reacţioneze la comunicări şi, prin însuşiacest fapt, să comunice.” (Watzlawick, Une logique de la communication).

60 Sursa imaginilor folosite pentru iluastrrarea grafică a axiomelor comunicării:http://glabarraque.wordpress.com/2010/03/16/activite-ludico-creative/61 Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale, Ed. a II-a, f.a., Bucureşti, EdituraAlgos, p. 99-100.62 Apud Mihai Dinu, op.cit., p. 100.

39

Comunicarea nu se mai reduce astfel la limbajul verbal şi, maiales, la intenţionalitate. Noi nu comunicam doar atunci cândintenţiile conştiente se transmit şi sunt înţelese de receptor.

Comunicarea verbală şi intenţională reprezintă doar vârfulunui iceberg uriaş, care închide într-o unitate întregulcomportament al unui individ integrat organic într-o totalitate cecuprinde alte moduri de comportament: tonul, postura, contextul.

Pentru nevoile analizei putem distinge „unităţi” alecomunicării: mesajul (unitatea elementară), interacţiunea (o seriede mesaje schimbate între indivizi), modele de interacţiune.

Această axiomă are sens numai dacă integrăm în sferacomunicării şi transmiterea neintenţionată de informaţie, care serealizează prin intermediul indiciilor. Reprezentanţii Şcolii dela Palo Alto considerau că orice comportament are o anumităvaloare comunicativă, că nu doar mimica şi gesturile, ci şiabsenţa lor este elocventă.

Cazul omului care tace şi care prin poziţia lui de non-comunicare, “spune” şi el ceva: poziţia corpului, culoareaobrajilor, orientarea privirii, expresia ochilor etc. oferănumeroase indicii meta-comunicaţionale necesare pentru a descifrasemnificaţia reală a tăcerii lui .

Există tăceri admirative, tăceri plictisite, tăcerimeditative, tăceri mânioase, sfidătoare, stingherite etc.

Ex : un bărbat aşezat în avion cu ochii închişi. Prinatitudinea sa el comunică un mesaj: nu vrea să vorbească cunimeni. În general, vecinii săi înţeleg mesajul transmis şi îllasă în pace. → Există deci comunicare.

Axioma 2: Comunicarea se desfăşoară la două nivele: informaţional şirelaţional, cel de-al doilea oferind indicaţii de interpretare a conţinutului celui dintâi

Orice comunicare se analizează în conţinut şi relaţie. Oricecomunicare prezintă două aspecte: conţinutul şi relaţia, astfelîncât al doilea îl înglobează pe primul şi prin aceasta este ometa-comunicare. Orice comunicare nu se limitează să transmită oinformaţie, ci induce, în acelaşi timp, un comportament. Intermenii lui Bateson, se pot numi cele două aspecte „indicele”

40

respectiv „ordinea” oricărei comunicări. Indicele este sinonimulconţinutului mesajului.

Un mesaj, sub aspectul lui de „indice” transmite o informaţie:în comunicarea umană, acest termen este de aceea sinonim cuconţinutul mesajului. El poate avea ca obiect orice estecomunicabil; problema de a şti dacă o asemenea informaţie esteadevărată sau falsă, validă ori invalidă.

Aspectul de „ordine” dimpotrivă, desemnează maniera în careeste înţeles mesajul şi, în cele din urmă, relaţia dintreparteneri.

Un raport interesant se manifestă între cele două aspecte alecomunicării: cu cât o relaţie este mai spontană şi mai sănătoasă,cu atât aspectul relaţie al comunicării trece în plan secund.

Invers, relaţiile bolnave se caracterizează printr-o dezbaterefără sfârşit asupra naturii relaţiei, iar conţinutul comunicăriisfârşeşte prin a-şi pierde orice importanţă.

Vorbitorii acorda planului relaţional o importanţă decisivă şidacă neînţelegerile de ordin informaţional pot fi aplanate uşor,cele ce privesc relaţia generează adesea conflicteireconciliabile. → atenţia acordata comunicării distrugecomunicarea.

Aceeaşi informaţie poate fi transmisă pe un ton amabil saurăstit, dar e greu de crezut că interacţiunea dintre E şi R vacontinua în acelaşi fel în ambele situaţii.

Se ştie de la George Enescu încoace că “tonul face muzica”,vorbitorii acordând planului relaţional o importanţă decisivă,relaţia de interacţiune generând adesea conflicteireconciliabile.

Cercetătorii de la Palo Alto arătau că atenţia acordatăcomunicării distruge comunicarea însăşi. Doi oameni între carelucrurile nu mai merg ca înainte îşi vânează reciproc toateindiciile non-verbale de natură să demonstreze că celălalt e devină (“mecanismele înţelegerii reciproce funcţionează bine exactatunci când nu le percepem” (Mihai Dinu63).

Exemple : un cuplu. Soţul întâlneşte un prieten şi îl invităacasă fără să o anunţe pe soţia sa. Soţia îi

63 Idem, p. 101.

41

face o scenă. În timpul şedinţei de psihoterapie, şi soţul şisoţia sunt de acord amândoi că era legitim şi normal ca soţulsă-şi invite acasă prietenul. Amândoi sunt jenaţi să constate căsunt de acord, dar pe de altă parte că sunt în dezacord.Dezacordul lor se situează la nivelul meta-comunicării sau alrelaţiei. Ei au încercat să risipească acest dezacord la nivelulconţinutului, acolo unde dezacordul nu exista.

Axioma 3: Comunicarea e un procescontinuu, ce nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns.

Aceasta a treia axiomă se poateobţine din studiul interacţiunii sauschimbului de mesaje între parteneri.Văzută din afară, comunicarea poate fiînţeleasă ca un şir neîntrerupt de schimburi de elementeinformaţionale.

Interlocutorii par a avea iniţiativa sau preeminenţa, sau potavea un statut de dependenţă; se punctează rolurile pe care şi leasumă sau le revin partenerilor şi care-i determină de fiecaredată ca „stimuli” sau „răspuns” ai secvenţei comunicaţionale.

Exemplul dat de Watzlawick este concludent: un patron îşisupraveghează exagerat angajaţii, argumentând că aceştia comitgreşeli, în timp ce ei se plâng că greşesc tocmai pentru că suntprea insistent supravegheaţi. Vedem, astfel, că nu puteminterpreta lanţul comunicării ca pe element segmentabil în actebine delimitate, interpretate arbitrar drept cauze sau efecte,conflictul întemeindu-se pe faptul că ceea ce unii consideră dreptcauze, sunt pentru alţii efecte. Procesul comunicării urmeazăprincipiul spiralei, comunicarea e continuă, mesajele seintercondiţionează într-o manieră complexă.

Ex. Un cuplu are o problemă conjugală. Soţul contribuie laaceasta prin atitudinea sa de închidere şi de pasivitate, în timpce soţia contribuie prin atitudinea sa cicălitoare. Vorbind desprefrustrările lor, soţul arată că atitudinea de închidere în sine

42

este singura apărare împotriva cicălelilor soţiei. Soţia arată căîl cicăleşte pe soţ tocmai datorită pasivităţii sale. ;Confruntările lor se reduc la un schimb monoton de mesaje detipul: “Mă închid în mine pentru că tu eşti prea cicălitoare” şireplica “Sunt cicălitoare pentru că eşti tot timpul taciturn şiînchis în tine”.

Axioma 4: Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică.

Termenii provin din cibernetică, undeun sistem este considerat:

→ digital atunci când operează cu ologică binară (Da sau Nu) şi

→ analogic când utilizează o logicăcu o infinitate continuă de valori.

Întrebarea dacă o statuie eecvestră sau pedestră poate avea doardouă răspunsuri logice, replicaintermediară “aşa şi aşa” fiind

absurdă. O întrebare despre frumuseţea vreme sau despreprospeţimea pâinii nu poate primi numai două răspunsuri logice,confruntându-ne cu o infinitate de posibilităţi. Intonaţia cu carepronunţăm cuvintele poate fi şi ea variabilă. Modalitatealingvistică de comunicare este una digitală. Comunicarea para-lingvistică are caracter analogic, la fel ca şi comunicareagestuală. Numai în comunicarea interumană sunt posibile cele douătipuri. Altfel spus, omul este singurul gen de organism capabil săutilizeze cele două moduri de comunicare, digitală şi analogică.Apariţia şi utilizarea comunicării digitale a avut o importanţăcapitală pentru evoluţia omului, a culturii, ea fiind cea carecondensează o cantitate mai mare de informaţie şi permiteconservarea ei în timp precum şi recuperarea ei la orice momentulterior.

Cum au arătat însă studiile de etologie ale lui Timbertgen,Lorentz sau Bateson, pentru aspectul de relaţie al comunicăriirolul fundamental îl are tipul analogic de comunicare.

43

Intervenţia în cadrul comunicării a dimensiunii relaţionaleexplică de ce comunicarea analogică are o conexiune atât destrânsă cu contextul comunicării; acelaşi gest, de exemplu, parenormal intr-un context şi transmite o informaţie de un anumit tipşi pare anormal într-un alt context, alertează pe ceilalţi oameniasupra stării mentale a omului, nu-i face să reacţioneze doar lainformaţia cuprinsa in comunicare.

Cele două tipuri de comunicare nu există paralel saucomplementar; ele pot să coexiste şi să se completeze în oricemesaj.

După toate probabilităţile, conţinutul se transmite digital şirelaţia analogic.

Relaţia analogic - digital în cadrul comunicării,exemplificată de diferenţa dintre tipurile corespunzătoare decalculatoare, are numeroase consecinţe pragmatice în diversedomenii ale acţiunii sociale.

Prezenţa şi complementaritatea celor două tipuri în mesajelecomunicării face necesară traducerea continuă între ele, atât decei care emit semnale, cât şi de cei care le recepţionează;aceasta nu se poate face însă în chip complet fără pierderi deinformaţie şi de sensuri.

Limbajul digital posedă o sintaxă logică complexă şi comodă,dar e lipsit de o semantică adecvată pentru relaţie.

Limbajul analogic posedă semantica, nu însă şi sintaxacorespunzătoare unei definiţii neechivoce a naturii relaţiilor.

Exista o strânsă legătură între axiomele 2 si 4: componentainformaţională a comunicării e transmisă cu precădere pe caledigitală, pe când cea relaţională prin mijloace analogice.

Privirea, gestul, mimica, tonul sunt parametrii de caredepinde bunul mers al relaţiei şi tot ei fac obiectulincriminărilor atunci când raporturile dintre comunicatori nu maifuncţionează normal

Axioma 5: Comunicarea este ireversibilă.Orice comunicare produce, o dată receptată, un anumit efect

asupra receptorului.

44

Efectul poate fi extrem de variabil: imediat sau manifestat cuîntârziere, perceptibil sau nu pentru un observator din afară,efemer sau de lungă durată.

Orice comunicare are capacitatea de a ne modifica, căci noisuntem rezultatul interacţiunilor cu ceilalţi, care, voit sau nu,modifică ceva în percepţia şi concepţia noastră despre lume şidespre noi înşine.

Comunicarea este ireversibilă, pentru că, o dată produsă, eadeclanşează un mecanism care nu mai poate fi dat înapoi ca aceleunui ceasornic. Zadarnic te scuzi sau “îţi retragi cuvintele” dupăce l-ai jignit pe interlocutor, efectele spuselor noastre s-aprodus. Revenirea asupra mesajelor transmise nu le poate anihilaefectele → trebuie să ne controlăm manifestările comunicative.

Axioma 6: Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţiisimetrice sau complementare

Egalitatea participanţilor la actul de comunicare trebuie săexiste pentru o comunicare eficientă. Afişarea superiorităţii,neacordarea dreptului la replică, snobismul comunicaţional, toateacestea minează procesul de comunicare şi îi diminuează valoareasocială şi umană. Există două tipuri principale de interacţiuni:

o interacţiuni tranzacţionaleo interacţiuni personale

La cele dintâi, rolul participanţilorrămâne neschimbat de-a lungul comunicării(profesor-student, medic-pacient, vânzător –cumpărător), aceste raporturi fixe eliminânddin start posibilitatea realizării egalităţiiîn comunicare. Interacţiunile personale(dintre prieteni, soţi, colegi) presupun nudispariţia rolurilor, ci fluidizarea lor, participanţii lacomunicare ajungând pe rând în poziţie dominantă. Mihai Dinu64

arată că simetrice sunt actele de comunicare în care răspunsurilesunt de acelaşi tip cu stimulii: la un ton răstit răspunzi cu unton răstit, geloziei îi răspunzi cu gelozie, batjocurii cubatjocură, tăcerii cu tăcere etc. Dacă stimulii şi răspunsurile64 Mihai Dinu, op.cit., p. 106.

45

sunt opuse, comunicarea are din nou de suferit: dacă unparticipant vorbeşte cu însufleţire şi celălalt e apatic.Comunicarea poate fi influenţată pozitiv, atunci când iritării ise răspunde cu calm şi răbdare.

Tranzacţiile simetrice sunt acelea în care partenerii îşi reflectăreciproc comportamentele de pe poziţii de egalitate. Avantajulacestei categorii de tranzacţii comunicaţionale îl constituiefaptul că partenerii au acelaşi status (şi de cele mai multe orinu mai au ce negocia, negocierea căpătând acum conotaţia unuilobbying).

Dezavantajul tranzacţiilor simetrice îl constituie facilitateaapariţiei conflictului: interlocutorul răspunde identic reacţieiceluilalt; ce poate fi mai malefic pentru evitarea unei situaţiiconflictuale decât răspunsul la o agresiune a interlocutoruluiprintr-o altă agresiune? La ce vă foloseşte să vă agresaţi, să văpuneţi în inferioritate interlocutorul? → agresiunea, autocraţiasunt atributele celor slabi! Să vă inspire milă interlocutorulagresiv, pentru că în spatele tiraniei manifestate se ascundeîntotdeauna teama, incertitudinea propriei valori. Forţa pumnuluiîn masa nu este decât apanajul celor înfricoşaţi, disperaţi!

Tranzacţiile complementare → relaţii în care partenerii adoptăcomportamente compatibile sau joacă roluri distincte, au puterediferită , statut social sau ierarhic diferit.

Diferenţele dintre parteneri sunt maximizate: între părinte-copil, profesor-elev , şef ierarhic - subaltern.

Tranzacţiile complementare → bariere comunicaţionale: autocraţiaşefului ierarhic nu poate decât să creeze frustrare şi ostilitatepentru subaltern → autoritatea impusă nu face decât să ascundăatitudini şi nu să schimbe atitudini!

Comunicarea are un singur ideal: schimbările constructive!Ex. Dacă vă spun “mă doare capul” şi dacă cineva dintre voi îmi

răspunde “şi pe mine”, avem o relaţie simetrică, bazată peegalitate. Dacă îmi răspundeţi “vai de tine!” şi începeţi să măconsolaţi şi să mă plângeţi, e o relaţie complementară, bazată pediferenţă.

Axioma 7: Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare.

46

Pentru ca înţelegerea să se realizeze este necesară onegociere a sensurilor, al cărei studiu face obiectul praxematicii,disciplină lingvistică iniţiată de Robert Lafont65. Dacă analizămcu atenţie tratativele româno-ungare, vedem că reconcilierea aîntârziat din cauza accepţiunilor diferite acordate conceptului de“autonomie pe criterii etnice”. Limba franceza cunoaşte expresia“accordons nos violons” folosită atunci când participanţii lacomunicare vorbesc fiecare pe “limba” sa. Această acordare,ajustare este indispensabilă oricărei comunicări adevărate.

Concluzii axiomele propuse sunt primele încercări de a da o formă

logică, sistematică unui proces extrem de complex aceste axiome sunt foarte eterogene, deoarece ele sunt

extrase din observarea unor fenomene sau genuri de comunicarediferite, sau din observarea fenomenelor de comunicare înregistre foarte diferite.

unitatea lor nu rezidă în originea lor, ci în importanţa lorpragmatică → punerea accentului nu pe „actele” individuale,ci pe conotaţiile interpersonale.

Axiomatica globală pe care o propun autorii, prin care seîncearcă să se determine prin condiţii o întreagă „situaţiecomunicaţională” este în acord cu natura sistemică acomunicării, redată de Birdwhistell: „un individ nu comunică,el ia parte la comunicarea în care devine un element. El sepoate mişca, poate face zgomot…dar el nu comunică. El poatevedea, poate înţelege, simţi, gusta, atinge, dar el nucomunică. In alţi termeni, el nu este autorul comunicării, elparticipă la ea.

Comunicarea, în calitatea ei de sistem, nu trebuie să fieconcepută după modelul elementar al acţiunii şi reacţiunii,oricât de complex ar fi enunţul lui.

ca sistem, comunicarea nu trebuie să fie definită decât lanivelul unui schimb

65Praxématique et psychomécanique du langage, în “Cahiers de praxématique”, 7,Montpellier, Université Paul Valéry, 1986.

47

Capitolul IV

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

Dacă vom porni, precum McQuail66 de la perspectiva simplăasupra comunicării umane ca transfer ordonat de semnificaţii, vatrebui să trecem în revistă principalele elemente implicate înaceastă perspectivă:1. Noţiunea de contextDefiniţia termenului contextCONTEXT, contexte, s. n. 1. Fragment dintr-o scriere în cadrul căruia

se găseşte un cuvânt, o expresie, un pasaj etc. interesant. ♦

Text, cuprins. 2. Fig. Conjunctură, situaţie specifică,circumstanţă, stare de lucruri într-un anumit moment. – Din fr.contexte. Sursa: DEX '98

CONTÉXT ~e n. 1) Parte a unui text în care se găseşte un cuvânt sauo frază, care determină semnificaţia sau valorile acestora. 2)Concurs de împrejurări în care se produce un fenomen; condiţie;conjunctură; circumstanţă. <fr. contexte, lat. contextus Sursa:NODEX

CONTÉXT s.n. 1. Text mai mare dintr-o scriere în care se încadreazăun cuvânt, o expresie, interesante dintr-un anumit punct devedere. Text, cuprins. 2. Ansamblu de împrejurări care♦

însoţesc un eveniment. [< fr. contexte, cf. lat. contextus].Sursa: DN

CONTÉXT s. n. 1. text mai cuprinzător dintr-o scriere în care seîncadrează un cuvânt, o expresie etc., interesante dintr-unanumit punct de vedere. ~ minimal = cea mai mică îmbinare de♦

cuvinte prin care se poate ilustra un raport sintactic, ovaloare a unei forme. ◊ cuprins. 2. (fig.) ansamblu decircumstanţe care însoţesc un eveniment; conjunctură, situaţiespecifică. (< fr. contexte, lat. contextus) Sursa: MDN

66 McQuail, Denis, Comunicarea, Iaşi, Institutul European, 1999, p. 29.

48

O comunicare este “gravată” într-un context: poate avea loc laun moment dat, într-un anumit loc, într-o anumită situaţie, cuocazia unui anumit eveniment. Întreg acest ansamblu, care nu faceparte din comunicarea propriu-zisă, dar care o însoţeşte senumeşte context. Acest ansamblu poate genera zgomote sau poate fisursă de interferenţe.

Contextul “cântăreşte” greu asupra situaţiei de comunicare:dacă, în anumite cazuri, contextul se impune în faţa individului,în alte cazuri individul poate acţiona şi influenţa situaţia. Defapt, contextul poate fi mai mult sau mai puţin determinant, iarindividul poate acţiona mai mult sau puţin. Într-un contextierarhic rigid, de exemplu, e dificil pentru un subordonat să nuexecute ordinele unui superior, chiar dacă le consideră non-pertinente.

Prin context înţelegem un ansamblu de circumstanţe careînsoţesc un eveniment (A.Mucchielli, 220:77).

Termenul este folosit în două moduri (Tim O’Sullivan, 2001:88-89):

1. trăsăturile imediate şi specifice ale unei situaţiisociale sau ale unui mediu care înconjură o anumită interacţiunesau un schimb de comunicare

2. un sens mai larg: acele circumstanţe şi condiţiisociale, politice şi istorice în care anumite acţiuni, procese sauevenimente sunt localizate şi li se dă un înţeles.

În ambele cazuri, termenul serveşte la direcţionarea atenţieispre forţele care nu sunt neapărat vizibile, dar care sunt nu maipuţin determinante, constituind şi reglementând activitateasocială (Tim O’Sullivan, 2001:88-89).

Contextul este definit şi ca situaţie sau complex de situaţiipsihosociale, artistice, economice, politice determinate desensuri în cadrul comunicării scrise/orale/audiovizuale/publice/private.

Contextul poate face inteligibile sau ininteligibile anumitealuzii, semnificaţii în comunicare:

Ex. lansarea unei reclame pentru o marcă de ulei comestibil,cuprinzând îndemnul final “aveţi încredere în bunicuţa!”, încontextul unei perioade preelectorale în care candidatul favorit

49

(Ion Iliescu) era denumit “bunicuţa” a conferit unui text neutru oambiguitate involuntară, ceea ce a impus eliminarea finalului îndifuzările ulterioare. Într-un alt context, mesajul publicitar nuar fi primit o asemenea conotaţie (S.Craia, 2008:62).

Fiecare act al comunicării trebuie să se desfăşoare în anumitetipuri de mediu:

- contextul fizic, în care se desfăşoară actul comunicării- contextul social, care conţine familia, grupul deprieteni, organizaţia - contextul cultural, setul de credinţe, valori, norme,tradiţii şi obiceiuri care influenţează consistentmodul în care vorbim, interacţionăm (M.Agabrian,2008:26)- context situaţional, termen căruia lingvistulM.A.K.Holliday i-a dat o importanţă deosebită:precizarea modalităţilor în care limba variază înfuncţie de situaţia în care este folosită (TimO’Sullivan, 2001:89) → selectarea formei lingvistice aunui enunţ este parţial determinată de trăsăturilecontextului extralingvistice = contextul situaţional.

Context situaţionalTrăsăturile relevante ale contextului situaţional (Tim O’Sullivan,

2001:89) : mediul fizic înconjurător, decorul în care este produsenunţul, tipul de relaţie socială implicată, natura canalului decomunicare adoptat, tipul de activitate în care enunţul esteintrodus, subiectul la care se referă

Ex. o frază ca “Am observat că suspectul s-a îndreptatspre est, pe strada Doljului” are puţine şanse să aparăîn afara tribunalului; în contexte situaţionale maipuţin formale aceeaşi idee poate fi redată prin “L-amvăzut îndreptându-se spre oraş”.

Contextul situaţional variază de la:- context situaţional relativ deschis şi negociabil: conversaţie în familiesau în grupul de prieteni …- context situaţional închis şi instituţionalizat: proceduri de tribunal,interviuri de presă, lecţii la şcoală … (Tim O’Sullivan,2001:89)

50

Context generalConţine contextele tehnologice socioeconomice, culturale şi

instituţionale. E dificil pentru actorii comunicării să acţionezeasupra acestui tip de context

CONTEXTUL ECONOMIC: mondializarea, starea socioeconomică a uneiţări, bogăţia unei regiuni, creşterea economică sau recesiunea CONTEXTUL SOCIAL: nivelul de instrucţie, nivelul acţiunilorcomunitare şi al individualismului, natalitatea, structurafamilială

CONTEXTUL PSIHOSOCIAL: rolurile participanţilor,elemente de cultură socială, apartenenţa la anumitegrupuri, mentalităţi şi statusuri formale şi informale(I.-O.Pânişoară, 2008:67)

CONTEXTUL TEHNOLOGIC: tehnologia transporturilor, a sănătăţii,biotehnologiile, ştiinţele informării şi comunicării

Contextul cultural al unei societăţiEste format dintr-un număr de contexte tipice (M.A.K.Holliday) -

contexte comune, repetate, dar importante care apar într-o anumităsocietate sau formaţiune socială - cultura poate fi înţeleasă ca ansamblu al regulilor comune ale unei

societăţi sau grup social (cultura românească, culturaspaniolă, cultura burgheză, cultura muncitorilor …), dar şi caproducţie şi consum al unui ansamblu de “bunuri culturale”(artă, literatură, muzee …)

- practicile culturale sunt diferenţiate în funcţie de grupurisociale sau clase sociale. În viaţa de fiecare zi, prinintermediul relaţiilor interpersonale şi al consumului, se potobserva diferenţele culturale (ţinută vestimentară, accesorii,automobile, limbaj, modalităţi de petrecere a timpului liber,lecturi, ritualuri …)

- cultura poate diferenţia indivizii şi grupurile sociale în“iniţiaţi” şi “non-iniţiaţi” ca marcă de distincţie

- este indispensabilă cunoaşterea varietăţii practicilorculturale, pentru a nu şoca interlocutorul sau a rupecomunicarea cu acesta

Context instituţional

51

- instituţia (stat, întreprindere, asociaţie, familie, cafenea …) în care se înscrie interacţiunea “prescrie” un anumit tip deraporturi, de ritualuri specifice, un anumit limbaj, respectulnormelor şi al regulilor

Ex. într-o firmă de informatică, una de modă, o şcoală deteatru, un club de fotbal … relaţiile interpersonale,comportamentele sunt impregnate de “spiritul” organizaţiei:modurile de a se îmbrăca şi de a vorbi diferă67.

Context spaţialAcest tip de context este prezent în orice comunicare pentru că

orice relaţie interpersonală se desfăşoară într-un anumit loc.Acest loc nu este niciodată neutru din punct de vederecomunicaţionalContext temporal

Orice relaţie se înscrie într-un timp, cu un înainte, acum şidupă. În timpul interacţiunii, amintirea evenimentelor trecute,anticiparea celor viitoare, ritmul adoptat în comunicare,punctarea interacţiunilor în timp (pauze …. ), schimbările deritm, timpul de care dispunem pentru o comunicare, perspectivatemporală … toate acestea constituie dimensiunea temporală carestructurează orice relaţie interpersonală. Actorii unei relaţiiinterpersonale împărtăşesc informaţiile comune, referitoare lacontactele anterioare, la natura relaţiei lor → ansamblul acestorinformaţii influenţează strategiile de comunicare, conduitainteracţiunii68.

67 Sursă:http://www.images.hachette- livre.fr/media/contenuNumerique/024/2232897739.PDF 68 Sursă:http://www.images.hachette-livre.fr/media/contenuNumerique/024/2232897739.PDF şihttp://olivier- moch.over-blog.net/article-les-contextes-de-la-communication- 76806085.html

52

2. Noţiunea de emiţător/receptorPunctele-cheie de la începutul şi sfârşitul modelului linear

al procesului de comunicare sunt emiţător / receptor. Sunt termenigenerali şi uşor de înţeles69.

70

“Emiţătorul reprezintă un individ, un grup sau o instituţiecare: posedă o informaţie mai bine structurată decât receptorul,presupune o stare de spirit (motivaţie), presupune un scopexplicit (alăturat mesajului) şi unul implicit (motivultransmiterii mesajului, uneori necunoscut receptorului” (I.-O.Pânişoară, 2008:48)

Emiţătorul TREBUIE :- să se exprime clar şi precis- să se asigure cp receptorul îl înţelegeReceptorul TREBUIE:

- să fie atent, concentrat- să se asigure că a înţeles bine mesajul

Emiţătorul şi Receptorul sunt co-responsabili de calitateacomunicării lor

Puterea sau influenţa emiţătorului: cinci baze ale puterii sauinfluenţei utile în analiza emiţătorului ca parte a comunicării:

- puterea recompensatoare: abilitatea de a răsplăti (satisfacerea unor dorinţeale receptorului)- puterea coercitivă (“răsplată negativă”)- puterea referenţială (R se identifică cu E care devine model de referinţă cucare R încearcă să se identifice şi să se asocieze)- puterea legitimă (înţelegerea şi asumarea din partea E şi a R că cineva aredreptul să pretindă ascultare de la ceilalţi = părinte – copil, profesor – elev)→existenţa unor matrice sociale definite în acest sens: profesorul să îşi educeelevii, managerul să îşi conducă subordonaţii

69 Cf. Tim O’Sullivan ş.a., Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiilor culturale,Iaşi, Polirom Collegium, 2001, p. 122-123. 70 Sursa imaginii http://fr.wikipedia.org/wiki/Communication

53

- puterea expertului (atribuirea de cunoştinţe superioare E, cu impact asuprastructurii cognitive a R – ziar, străin/localnic -). R nu este în postura de a evaluacorectitudinea informaţiei primite (I.-O. Pânişoară, 2008:49-50)

Emiţătorul:- variabile care îmbunătăţesc sau perturbă comunicarea:

- conflictul intra-emitere: atunci când E trebuie să transmită mesaje diferite, îndezacord cu setul său perceptiv

Ex. un manager trebuie să îşi convingă oamenii sa nu intre îngrevă, deşi este de acord cu revendicările lor

- conflictul inter-emitere: ceea ce spunem noi în calitate de E este contrazis deafirmaţiile R sau mai multor R (I.-O. Pânişoară, 2008:51)

Receptorul este un individ, un grup sau o instituţie cărora leeste adresat mesajul sau intră în posesia lui în mod întâmplător,primesc mesajul într-un mod conştient sau subliminal

R = rol important în procesul complex al comunicării, “în careinformaţia şi mesajul sunt mai puţin importante decât chestiuneade a şti cui să te adresezi” (apud I.-O. Pânişoară, 2008:51)

Există mai multe tipuri de R în funcţie de tipul de ascultare amesajului:

- ascultarea pentru aflarea de informaţii- ascultarea critică- ascultarea reflexivă- ascultarea pentru divertisment (I.-O. Pânişoară, 2008:52)

Reacţii ale R la modul în care a fost formulat, organizat şitransmis mesajul:

- reacţia instrumentală, adaptativă sau utilitară (modul în care Rreacţionează în vederea maximizării recompensei sau minimizării pedepsei)- reacţia ego-defensivă (de autoapărare) – tendinţa oamenilor de a încerca sămenţină o imagine de sine acceptabilă, favorabilă, în acord cu imaginea pe careo au ceilalţi despre ei- reacţia expresivă valoric – atitudinile care exprimă valori dau claritateimaginii de sine, o modelează mai aproape de ceea ce ne dorim- reacţia cognitivă – nevoia oamenilor de a da sens la ceea ce poate părea ununivers neorganizat şi haotic, nevoia de a înţelege evenimentele care neafectează în mod direct viaţa, de a avea un cadru de referinţă coerent şi stabilpentru a ne organiza experienţa (I.-O. Pânişoară, 2008:53)

54

Există, pe lângă aceşti termeni, încă alţii câţiva, a căroranaliză ne va ajuta să înţelegem mai bine întreaga structură aprocesului de comunicare.

Cel care codifică / cel care decodifică. Aceşti termeni presupunînţelegerea mesajului ca având o existenţă abstractă, căruia cel carecodifică îi dă forma concretă în care acesta poate fi transmis. Înaceastă concepţie, decodarea va putea să redea conţinutul sauînţelesul original al mesajului. Acestea sunt implicaţii alefolosirii acestor termeni de către cercetătorii care considerăcomunicarea drept un proces.

Termenii de codificare / decodificare sunt folosiţi şi de lingviştişi de semioticieni. Aceştia se referă la faptul că textul estecompus dintr-un număr de coduri care sunt derivate din alte texteşi produse culturale. Codificatori şi decodificatori, carefolosesc, în mare, coduri similare (ca rezultat al unei experienţeculturale relativ similare) vor genera înţelesuri similare întextele lor. Dar cei cu experienţă culturală diferită, deci cucoduri diferite, pot găsi în aceste texte înţelesuri care diferăîn mod semnificativ.

Destinatar / expeditor. Aceşti termeni sunt folosiţi de lingvistulRoman Jakobson pentru a se referi la relaţia dintre cele douăpărţi, în care numai anumite moduri de adresare sunt adecvate.Expeditorul are o anumită orientare faţă de destinatar, orientarecare va afecta atât forma, cât şi conţinutul mesajului.

Emiţător / receptor. Aceştia termeni trimit la instrumenteletehnologice folosite pentru a extinde puterile umane detransmitere şi, implicit, pentru a extinde amploarea comunicării.Termenii sunt folosiţi şi de cercetătorii care considerăcomunicarea drept proces pentru a se referi la fiinţele umane.

Autor / cititor. În teoriile semiotice, aceşti termini desemneazăpe cei implicaţi în actul semiotic de codificare şi dedecodificare. Cititorul este la fel de creativ ca şi autorul, devreme ce ambii aduc spre text propria lor experienţă culturală,prin intermediul codurilor pe care le folosesc. Autorul poate, cuajutorul instrumentelor textuale, să încerce să-şi impună“autoritatea” asupra cititorului, adică să încerce să îl ghidezespre o lectură preferată. Oricât de autoritar ar fi, autorul ni

55

poate face acest lucru la modul absolut. Cititorul se află înpunctul în care sistemul de semnificaţii al textului seintersectează cu sistemul de valori al culturii. Lectura esteastfel generarea de înţelesuri care rezultă din acest proces.

3. Noţiunea de canal71

Prin canal înţelegem mijloacele fizicede transmitere a unui semnal. În TimO’Sullivan72 se arată că “undele luminoasepoartă semnalele vizuale, undele sonorepoartă semnale auditive. Canalul se aflăîn principal în atenţia fizicienilor şi ainginerilor şi are prea puţin de-a face cuînţelesul mesajelor, cu toate că unele

caracteristici fizice ale canalului limitează conţinutul şicodurile pe care el le transportă. Într-adevăr, anumite coduri,cum ar fi codul Morse sau semaforul, s-au dezvoltat pentru a sepotrivi caracteristicilor fizice ale canalului disponibil. Teoriacomunicării a cuprins preocupări privind modalităţile de măsurareşi maximizare a capacităţii unui canal de a transporta informaţie.Este nevoie de o mare atenţie pentru a distinge canalul de media şide cod […]”.

4. Noţiunea de codPrin cod înţelegem “un sistem de semne guvernat de reguli

explicite sau implicite) împărtăşite de membrii unei culturi.Aceasta este o definiţie a codului de semnificaţii […] dar maiexistă şi coduri de comportament, cum ar fi codul juridic sau celedouă coduri din rugby (Union şi Ligue). Codul rutier este atâtunul al semnificaţiilor, cât şi unul comportamental. Codurile desemnificaţii au deci următoarele trăsături:

71 Sursa imaginii [url=http://www.web-libre.org/dossiers/canaux-de-communication,2851.html]Canaux de communication : lesquels choisir ? - Web-Libre[/url]72 Cf. Tim O’Sullivan ş.a., op.cit., p. 58-59.

56

o prezintă un număr de elemente grupate în paradigme, din caretrebuie ales un element;

o unităţile alese sunt combinate sintagmatic într-un mesaj sautext;

o aceste unităţi poartă un înţeles, care derivă din acordulutilizatorilor lui, precum şi din experienţa culturalăîmpărtăşită;

o ele sunt transmisibile prin intermediul mass media sau alaltor canale de comunicare;

o ele pot constitui un mod de clasificare, organizare şiînţelegere a materialului, precum şi un mod de transmitere şicomunicare a acestuia73.

Există mai multe tipuri de coduri: coduri binare, analogice,digitale, logice, estetice, prezentaţionale, etc.

Aşa cum se arată în Tim O’Sullivan74 codul cu cea mai simplăformă este codul binar, unde paradigma se rezumă la două unităţi(DA/NU, DESCHIS/ÎNCHIS, +/- sau 1/0. Aceste două unităţi permittotuşi formarea unor sintagme complexe. Chiar şi computerele celmai performante lucrează prin intermediul unui cod binar.

Codurile analogice se compun din unităţi care nu sunt distincte însine, ci doar prin interpretare (ex. scala continuă a formeibuzelor, de la zâmbet uşor până la râs, trecând prin surâs).

Codurile digitale presupun unităţi care pot fi distinse unele dealtele (ex. limbajul verbal, matematica, notele muzicale, care auimpus diferenţe digitale asupra unei scale continue de sunete).Codurile digitale sunt mai uşor de înţeles şi de discutat. Deaceea, ele sunt folosite în ştiinţe, pe când codurile estetice sauemotive sunt adesea analogice.

Codurile logice presupun existenţa unei paradigme de înţelesuriprecis definite şi împărtăşite. Ele operează doar la primul nivelde semnificare, cel al denotaţiei, încercând, pe cât posibil, săexcludă al doilea nivel, cel al conotaţiei şi al mitului. Limbajulmatematicii şi cel al formulelor chimice reprezintă coduri logicepure. Scrierile ştiinţifice şi reportajele obiective aspiră laacest cod logic al limbajului.

73 Cf. Tim O’Sullivan ş.a., op-cit., p. 67-68. 74 Idem, p. 68-69.

57

Codurile estetice, dintre care unele nu au deloc înţelesdenotativ, operează mai mult la al doilea nivel al semnificaţiei,cel  al conotaţiei. Ele nu au înţelesuri definite precis, ci tindmai degrabă să fie subiective sau intersubiective. Aceste codurise bazează, parţial, pe convenţii consacrate, dar şi pecapacitatea lor de a include chei pentru propria lor decodare,astfel încât textele estetice folosesc coduri care, într-o anumitămăsură, sunt unice şi care, prin urmare, pot fi decodate doarprintr-o atenţie sporită asupra textului în sine.

Codurile prezentaţionale folosesc corpus ca pe un transmiţător. Elesunt legate de contextul de comunicare (aici şi acum) şi tind săfie indiciale prin aceea că indică aspecte ale stării interne sausociale a transmiţătorului. Principalele coduri prezentaţionale,numite şi coduri de comunicare nonverbală, sunt:

contactul fizic apropierea de celălalt orientarea fizică apariţia mişcarea capului expresia facială gesturi posturi mişcări ale ochilor şi contactul vizual aspecte nonverbale ale discursului (intonaţie, ton, volum).Codurile reprezentaţionale produc texte de sine stătătoare, care

pot fi izolate de emiţătorul lor. Ele pot trata abstracţiuni,absenţe sau generalizări. În general, sunt iconice sau simbolice.Ele produc cărţi, picturi, filme etc.

Există o serie de coduri tehnice pentru fiecare media, care suntutilizate frecvent pentru a purta o semnificaţie de gradul aldoilea, în special conotaţia. În fotografie, putem folosi codulfocalizării, al luminării, al cadrării, al unghiului camerei pentru a produce înţelesconotativ. În televiziune şi cinematografie codurile editării şimontajului pot avea aceeaşi funcţie. În muzică, indicaţiile în limbaitaliană precum « allegro, lente, staccato » sunt coduri tehnice,care sugerează conotaţii ce depind de modul în care este cântată,interpretată piesa.

58

Tot la cel de-al doilea nivel de semnificare se află codurileculturale cu ajutorul cărora operează miturile. Acestea sunt evidenteîn texte ale unui culturi date, dar ele se pot regăsi şi în felulîn care ne conceptualizăm şi ne înţelegem propria noastră lumesocială.

Cod elaborat / cod restrâns: este o categorizare a diferitelortipuri de limbaj folosite în diverse situaţii sociale (Bernstein1971)

- cod elaborat – folosit în relaţiile sociale unde există aşteptăriprivind diferenţele individuale

→ încurajarea exprimării unor înţelesuri diferite,rostite precis şi cu acurateţe, de către vorbitor

→ vocabular bogat, sintaxa complexă, relativimpredictibil, redundanţă redusă

→ lipsa de importanţă a codurilor comunicării nonverbale

independent de contextul său imediat – folosit pentru aexprima abstracţiuni, generalizări

apare în discursul educaţiei şi al învăţământului formal i se atribuie un status mai înalt în societatea noastră,

fiind propagat şi recompensat de sistemul de educaţie(Tim O’Sullivan, 2001:70)

- cod restrâns încurajează exprimarea apartenenţei la un grup decât a

diferenţelor individuale depinde de un context de ipostaze împărtăşite, de o

experienţă socială comună, de aşteptări comune →vocabular mai restrâns, sintaxă mai simplă, extrem deredundant

importanţa codurilor comunicării non verbale potrivit pentru discursul cotidian, concret, “aici şi

acum” are nevoie de o experienţă socială comună, de un

background i se atribuie un status inferior în societatea noastră,

fiind mai potrivit pentru relaţiile sociale alegrupurilor cu statut social inferior

59

sistemul de educaţie nu încurajează folosirea luiEx. grupuri strâns legate ale clasei de mijloc carefolosesc un CR = popota ofiţerilor, şcolile publice,comunităţile religioase şi cele de avocaţi, clasamuncitoare limitată la CR

- diferenţele dintre CE şi CR = diferenţe de clasă. De fapt,diferenţele sunt date de diferitele tipuri de relaţii sociale şinu în mod direct de clasă, educaţie ori inteligenţă (TimO’Sullivan, 2001:70-71).

5. Noţiunea de feedbackIntroducerea noţiunii de feedback în cadrul modelelor

proceselor de comunicare corectează defectele modelelor luiShannon&Weaver şi al lui Lasswell. Termenul provine din domeniulciberneticii, fiind în prezent asociat îndeaproape cu modelele şiteoria comunicării75 . Feedback-ul reprezintă procesul prin carereacţia decodificatorului unui mesaj este transmisă înapoi cătrecel care codifică. Feedback-ul este, în acelaşi timp, şiinstrumentul prin care emiţătorul cunoaşte modul în care a fostrecepţionat mesajul său. Acest lucru permite schimbareatransmisiei, a codificării sau a mediului folosit, pentru a seajunge la o anumită reacţie, dorită de emiţător, din partea celuicare decodifică mesajul.

emiţător mesaj canal de comunicare

receptor

Feed-back

Modelele comunicării ca proces clasifică adesea mediul înfuncţie de posibilităţile de feedback, legând astfel feedbach-ul75 Tim O’Sullivan ş.a., op.cit., p. 141.

60

de eficienţă. Astfel, mass-media, afişele, panourile publicitarecare permit un feedback redus sau întârziat sunt privite camijloace mai puţin eficiente de transmitere a informaţiei, înraport cu comunicarea faţă în faţă sau prin telefon. Pe aceeaşilinie, unii pretind că un seminar este mai eficient decât un cursmagistral.

Se disting mai multe forme de feedback: feedback pozitiv - cel care conduce la accentuarea unui fenomen

de tip “bulgăre de zăpadă” (ex. enervarea dintre douăpersoane)

feedback negativ - fenomen de reglare care tinde să menţinărelaţia de comunicare într-o stare de stabilitate şi deechilibru

feedback imediat feedback întârziat feedback evaluativ – dezvoltarea unei opinii despre o problemă aflată în discuţie,

efectuarea unei judecăţi, pozitive sau negative, bazate pe propriul sistem de valori- feedback evaluativ pozitiv - menţinerea comunicării în direcţia

în care se află deja şi oferit imediat ce o activitate a fostdusă la capăt cu succes (ex. “Bravo!”)

Ex. atunci când ţinem un discurs şi audienţa estesatisfăcută de modalitatea de prezentare, încercăm să menţinemaceastă modalitate

- feedback evaluativ negativ – serveşte unei funcţii coercitive,care ajută la eliminarea / diminuarea comportamentelor decomunicare nepotrivite.

Ex. dacă audienţa nu este satisfăcută de modalitatea deprezentare, încercăm să schimbăm abordarea

feedback-ul formativ, un tip special de feedback evaluativnegativ: ar trebui formulat cu întârziere, în momentul încare activitatea va putea fi reluată: “Să încercăm săeliminăm astăzi erorile pe care le-am făcut ultima data şi săîncercăm să nu mai facem altele” (I.-O.Pânişoară, 2008:59)

feedback non-evaluativ – eficient în întreţinerea şi optimizareacomunicării, folosit atunci când vrem să aflăm mai multedespre sentimentele unei persoane sau vrem să o ajutăm să îşiformuleze anumite păreri asupra unui subiect anume

61

- feedback-ul de sondare: cerem persoanei informaţiisuplimentare pentru “completarea” problemei

- feedback-ul de înţelegere: încercăm să distingem adevăratasemnificaţie a spuselor R → parafrazare

feedback-ul suportiv: problema pe care celălalt o considerăimportantă şi semnificativă este apreciată şi de ascultător(R) ca fiind importantă şi semnificativă

feedback-ul mesajul-eu: centrarea mesajului negativ asupraceluilaltEx. “Tu mă aduci în starea asta!” (I.-O.Pânişoară, 2008:59-60)

Legătura feedback – eficienţă: - feedback redus sau întârziat – eficienţă redusă: mass media, afişele,

panourile publicitare, cursurile universitare au un feedbackredus → mijloace mai puţin eficiente de transmitere ainformaţiei

- feedback ridicat – eficienţă ridicată: comunicarea faţă în faţă sauprin telefon, un seminar universitar

Adăugarea acestei bucle a feedback-ului în modelul procesuluilinear nu transformă acest model într-unul circular sau dinamic.Această buclă nu face altceva decât să mărească eficienţaprocesului linear.

6. Noţiunea de mesajPrin mesaj înţelegem ceea ce este transmis în procesul

comunicării. Prin mesaj se pot înţelege şi mijloacele prin careemiţătorul influenţează receptorul. Mesajul este definit în TimO’Sullivan76 ca un nucleu informaţional care există şi înainte decodificare şi după codificare. Codificarea pune acest mesaj într-oformă în care el poate fi transmis, în vreme ce decodarea îltraduce înapoi, în starea lui originală, dar aceasta numai încazul în care codificarea, decodificarea şi transmisia aueficienţă maximă.

7. Noţiunea de zgomot“Zgomot” este un concept din teoria comunicării şi din cea a

informaţiei. Prin zgomot înţelegem orice interferenţă care se76 Idem, p. 202.

62

adaugă semnalului între emiţător şi receptor şi care face dificilădecodarea corectă a mesajului. Zgomotul reprezintă astfel o sursămajoră de erori. În Tim O’Sullivan77 se menţionează faptul căexistă două mari tipuri de zgomote:

zgomote mecanice, adică zgomotele de pe canal (ex. microfonia laradio, “puricii” la televizor, distorsiuni ale anunţurilor dingări, bâlbâieli în prezentarea crainicilor de radio / tv);

zgomote semantice, adică interferenţe cu mesajul, cauzate dedisonanţa semnificaţiei. Această disonanţă a semnificaţiei esteprovocată de diferenţele sociale şi culturale dintre emiţătorulmesajului şi receptor (ex. jargonul folosit atunci când nutrebuie, un ton neadecvat al vocii care se poate transforma înzgomot).

Există două posibilităţi de combatere a zgomotului: redundanţa

- fenomen de supra-determinare care consistă în folosireamai multor sisteme semnificante pentru a produce acelaşisens

Ex. la magazin spun “aş dori un éclair cu ciocolat㔺i arăt cu degetul obiectul dorinţei mele Pot intensifica redundanţa arătând prăjitura cudegetul şi spunând “aş vrea éclairul acela din spate,cel mare”

- redundanţa nu este neapărat o greşeală sau o slăbiciunecomunicaţională, pentru că ea serveşte la întărireasensului şi se dovedeşte adesea necesară pentru a compensaefectele zgomotului - repetiţia poate fi un vector de redundanţă, dar nu oriceredundanţă este o repetiţie (în ex. dat nimic nu esterepetat)

feedback-ul.

8. Noţiunea de redundanţă- predictibilitatea structurată într-un mesaj sau text, cuscopul de a uşura decodarea corectă ori pentru a întărilegăturile sociale sau amândouă

77 Idem, p. 358.

63

- ajută la o decodare corectă prin:- contracararea zgomotului de pe canal- detectarea şi corectarea erorilor

Ex. limbajul este 50% redundant sau predictibil şi nune dăm seama că “seperat” este o greşeală şi putem săîl corectăm cu “separat”, neîngăduind astfel erorii săafecteze comunicarea → aşa putem descifra un scris demână mai ilizibil, înţelege diferite accente străineori ignora greşelile de vorbire

- depăşirea problemelor asociate cu audienţele: mai multăredundanţă în mesaj atunci când audienţa nu este foartemotivată ori este foarte largă şi eterogenă → arta popularăeste mai redundantă decât cea “înaltă”, o reclamă pentru unbaton de ciocolată este mai redundantă decât o reclamătehnică într-o revistă de specialitate- depăşirea problemelor legate de canalul de transmisie: uncurs trebuie să fie mai redundant decât o carte (TimO’Sullivan, 2001:374)

- întăreşte legăturile sociale în mesajele care sunt profundconvenţionale şi predictibile

Ex. refrenul unei melodii este redundant, dar,când îl cântă toţi, este un mod de afirmare aapartenenţei la un grup sau la o subculturăEx. serialele poliţiste sunt predictibile şiredundante fiind bazate pe gusturi, aşteptări şiexperienţe comune tuturor membrilor culturii pecare o servesc

Redundanţa operează în comunicarea informativă şi în ceafatică şi reprezintă o preocupare îndreptată spre receptor sauaudienţă

- emiţătorii mesajelor cu redundanţă crescută,producătorii de texte populare se gândesc maimult la audienţă decât la unicitatea a ceea ce auei de transmis, doresc o comuniune cu audienţa şinu afirmarea diferenţelor (Tim O’Sullivan,2001:275)

Tipuri de redundanţă:

64

- redundanţă necesară – volumul minim de informaţie care poatemenţine comunicarea

Ex. la întrebarea “îţi place să participi la conferinţeleorganizate de Ionescu? Răspunsul “Da”→ răspunsul nunuanţează comunicarea

- redundanţa acceptată: volumul optim de informaţie, care nuanţeazăînţelesul mesajului şi nu este atât de mare încât să împiedicecomunicarea:

răspunsul “Da, pentru că aceste conferinţe sunt foarteinteresante” sau “Da, pentru ca numai aici o pot întâlni pedomnişoara Corina”

- redundanţa superfluă: volumul de informaţie este atât de mare încâtblochează comunicarea (I.-O.Pânişoară, 2008:55)

9. Noţiunea de competenţă de comunicareCompetenţa de comunicare corespunde la ceea ce are nevoie un

locutor pentru a comunica într-un mod efectiv în contexteculturalmente semnificative (Dell Hymes). Competenţa decomunicare este capacitatea de a comunica de o manieră eficaceîntr-o anumită limbă. Dell Hymes pledează prin urmare pentru oformulă integrativă, care să specifice:

- dacă (şi în ce măsură) structura lingvistică esteposibilă din punct de vedere formal;- dacă (şi în ce măsură) structura lingvistică estefezabilă din punct de vedere al mijloacelor deimplementare disponibile;- dacă (şi în ce măsură) structura lingvistică esteadecvată contextului de comunicare;- dacă (şi în ce măsură) structura lingvistică esteutilizată şi care sunt consecinţele acestei utilizări

Componentele competenţei de comunicare sunt: competenţa lingvistică: competenţa de bază, abilitatea de a

interpreta şi aplica regulile codului lingvistic într-osituaţie de comunicare, capacitatea de a stăpâniregulile implicite care permit recunoaşterea şiproducerea de enunţuri conforme cu norma lingvisticăutilizată

65

- competenţa lexicală: cunoaşterea vocabularului şicapacitatea de a-l utiliza - competenţa gramaticală: cunoaşterea resurselorgramaticale ale limbii şi capacitatea de a le utiliza- competenţa fonologică şi ortografică- competenţa sociolingvistică: abilitatea de a interpreta şifolosi diferitele tipuri de discurs în funcţie de oanumită situaţie de comunicare:

- reguli ale relaţiilor sociale (folosireaformulelor de salut şi de adresare …) - reguli de politeţe- distanţă, gestual, umor, înjurături- diferenţe de registru (oficial, neutru, intim) - dialecte regionale şi accent

competenţa socioculturală: abilitatea de a interpreta şiutiliza obiectele culturale legate de o anumită situaţiede comunicare

competenţa referenţială: abilitatea de a interpreta şiutiliza diverse domenii ale experienţei, obiecte alelumii şi relaţiile lor într-o anumită situaţie decomunicare

competenţa strategică: abilitatea de a utiliza diversestrategii verbale şi non-verbale pentru a menţinecontactul cu interlocutorii şi a gestiona actul decomunicare în funcţie de intenţiile locutorilor

competenţă pragmatică: stăpânirea principiilor după caremesajele sunt organizate, structurate şi adaptate(competenţă discursivă), utilizate pentru realizareafuncţiilor comunicative (competenţă funcţională),segmentate în funcţie de schemele interacţionale(competenţa concepţiei schematice)

competenţa interculturală:- capacitatea de a stabili o relaţie între cultura deorigine şi cea străină- sensibilizarea la noţiunea de cultură şi capacitateade a recunoaşte şi utiliza

66

- strategii variate pentru a intra în contact cuoameni din culturi diferite - capacitatea de a juca rolul de intermediarcultural între propria cultură şi cea a altora şide a gestiona în mod eficace situaţiile deneînţelegere şi de conflict cultural (HanaKyloušková, Pedagogická fakulta MU, Brno)

67

Capitolul V

COMUNICAREA ORALĂ

Nu vorbim despre ceva cuiva, ci vorbim CUIVA despre ceva. (P. Posno citat de Bernadette Kevryn)

Chiar dacă toată lumea ştie să vorbească, puţină lume ştiecu adevărat să comunice oral .- comunicarea orală:

este primordială diacronic nu e simplă este eficace ca liant social CO nu trebuie plasată pe o poziţie inferioară în raport

cu cea scrisă presupune stăpânirea de tehnici şi comportamente destul

de dificil de dobândit nu este înnăscută, ci dobândită, învăţată nu se improvizează, ci presupune totdeauna o bună

pregătire“Cuvântul rostit acţionează incomparabil mai puternic, forează

mai adânc în sinea ascultătorului, posedă un magnetism generatornu o dată cu efecte hipnotice” (M. Dinu, 1999:320-321).

Tipuri de comunicare orală: comunicarea interpersonală  : situaţia de

comunicare între un E şi un R faţă în faţă (dialog) la distanţă (dialog fără contact direct)  

comunicarea de grup : situaţia de comunicare între mai mulţiE şi mai mulţi R (dialog între mai multe persoane) 

comunicarea de masă: situaţia de comunicare între un E şi omultitudine de R   

conversaţia informală : discuţie spontană, nepregătită,creează o legătură socială  

întrevederea faţă în faţă : situaţie de comunicare oralăpentru care se cunoaşte data, ora, locul, durata aproximativăşi presupune o pregătire preliminară  

68

prezentarea în faţa unui auditoriu : E cunoaşte subiectul,şi-a pregătit intervenţia → atitudine interactivă pentru averifica înţelegerea mesajului şi pentru a implica auditoriul

comunicarea telefonică : exprimare verbală şi para-verbală ……

Cinci trepte ale comunicării orale: stilul rece “caracterizează formele de comunicare necooperativă,

în care E nu îşi cunoaşte R, iar aceste din urmă nu e înmăsură să influenţeze în vreun fel discursul celui dintâi”(M. Dinu, 1999: 322)

Ex. “cazul unor emisiuni de radio sau televiziune, cutexte atent elaborate tocmai pentru că se ştie căinexistenţa feedback-ului face imposibilă ajustarea lorpe parcurs” (M. Dinu, 1999: 322)

stilul formal: adresarea către un auditoriu numeros ale cărui reacţii

sunt perceptibile pentru vorbitor→ nivel înalt decoerenţă, fraze construite cu grijă, material lexicalvariat, fără repetiţii, fără expresii argotice sau preafamiliare, fără elipse, fără lăsarea în suspensie a unorpropoziţii începute

când destinatarul este un singur individ, SF “corespundeintenţiei de a marca o distanţă în raport cu persoanaacestuia” (distanţă a deferenţei sau a dispreţului şisfidării) (M. Dinu, 1999:322)

stilul consultativ – cel al discuţiilor cu caracter profesional,de afaceri, al negocierilor şi tratativelor

→ participarea interlocutorului la dialog este activă,nu există un plan detaliat al comunicării, ci numai oinformaţie de bază, îmbogăţită pe parcurs înconformitate cu solicitările partenerilor la discuţie

→ elemente lexicale parazite (deci, da, aşa, nu-i aşa), ezitări,reluări, exprimări semi-gramaticale (anacolutul), uneoridezacorduri (M. Dinu, 1999:323)

stilul ocazional - specific conversaţiilor libere între prieteni → fără bază informaţională, trecere facilă de la un

subiect la altul, manieră decontractată, dar şi maineglijentă decât în stilurile anterioare

→ expresii eliptice, folosirea de termeni cu accepţiunispeciale, cunoscute interlocutorilor din interacţiunileverbale anterioare, elemente de argou, timpi diferiţi deemisie fără a fi interpretaţi ca ofensatorii (M. Dinu,1999:323)

69

stilul intim – recurgerea la un cod personal care oferăinformaţii despre stările şi trăirile intime ale subiectului

→ funcţia referenţială este pusă în umbră de ceaexpresivă (emotivă)

→ lacunar, limbaj împănat de semnale nearticulate(oftat, chicotit) cu o bogată încărcătură afectivă (M.Dinu, 1999:323-324)

Comportamentul verbal este marcat de schizoglosie – alternareamodurilor de a comunica verbal în funcţie de diferitele contextesociale şi psihologice (Martin Joos, apud M. Dinu, 1999: 324).

Idiolect, sociolect, dialect:Idiolect – inventarul deprinderilor verbale ale unui individ într-o

anumită perioadă a vieţii sale (L.Ionescu-Ruxăndoiu, D.Chiţoran, 1975:284)

Sociolect – varietate a limbii semnificativă pentru grupul consideratşi care integrează trăsăturile comune ale idiolectelormembrilor acestuia

Dialect – varietăţile regionale ale limbii

Conceptul de ego-stare:- concept introdus de Eric Berne cu referire la dispoziţia

psihologică, atitudinea subiectivă adoptată de un participantîn raport cu interlocutorul său, fără legătură cu vârstabiologică a persoanei care vorbeşte

- ego-stări – trecere permanentă a participanţilor de la o ego-stare la alta, de aici fluiditatea rolurilor în cadrul uneiinteracţiuni verbale

părinte P adult A copil C

- ego-starea Părinte – tendinţă către impunerea autorităţii proprii,dominare, cicăleală şi control, nu suportă contrazicerea →fraze evaluative (cutare lucru e rău, nu merită să faci … ), etichetărisumare (neisprăvitul de cutare), expresii de tipul “trebuie” (nu-ţipermit, isprăveşte, te previn), ton care nu admite replica, gesturiferme pentru sublinierea discursului (bastoane), mişcăridecise ale capului, palma în sus (dominare), posturi ceexprimă superioritatea şi omniscienţa (M. Dinu, 1999: 327)

- ego-starea Adult – ia lucrurile aşa cum sunt şi nu cum ar trebuisă fie, atitudine mai mult logică decât emoţională → multeîntrebări, structuri argumentative, fără prejudecăţi, poziţieşi gesturi care denotă interes şi atenţie faţă de

70

interlocutor, privire cooperantă, încurajează afirmareapunctului de vedere al interlocutorului (M. Dinu, 1999:327-328)

- ego-starea Copil – două variante:o copil adaptat – se supune autorităţii interlocutorului, îi

acceptă sfaturile, dispoziţiile fără să crâcnească →ipostaza comportamentului filial respectuos şi devotatal copiilor ascultători, care urmează cariera trasată depărinţi şi se căsătoresc potrivit alegerii acestora

o copil natural – independent, răzvrătit, acţionează spontan,potrivit chefului de moment, non-conformist, neinhibat,protestează vehement când ceva nu îi convine, repetămereu nu vreau, nu fac, gestică neinhibată, fără a ţine contde ceilalţi (îşi roade unghiile, se scarpină în cap) (M.Dinu, 1999:328)

Comportament adecvat în timpul comunicării78:Emiţător:

consolidarea verbalului cu elemente non verbale adaptarea tonului, debitului, articulaţiei supravegherea înţelegerii şi ascultării şi înţelegerii

mesajului transmis folosirea tehnicilor de relansare a interesului (glume,

anecdote, întrebări, citate … ) punerea în evidenţă a ideilor esenţiale ale mesajului

Receptorul: luarea de notiţe practicarea ascultării active (nu numai ascultarea

persoanei care vorbeşte, ci adoptarea unei atitudinicare să permită realmente înţelegerea mesajuluitransmis)

concentrarea asupra mesajului transmis (fără “visare”) receptarea mesajului fără judecăţi de valoare atitudine fizică (gesturi, privire … ) care să

dovedească atenţia acordată receptării active amesajului transmis

folosirea reformulărilor (Dacă am înţeles bine …, Vreţi să spuneţică …)

folosirea întrebărilor solicitarea de precizări

Pierderea de informaţii între E şi R: cel puţin 9 posibilităţi de a nu se înţelege79

Emiţător:78 Sursă : www3.ac-clermont.fr/pedago/ecogest/.../la_communication_orale.do...

71

ceea ce eu gândesc ceea ce eu vreau să spun ceea ce eu cred că spun ceea ce spun

Receptor: ceea ce vreau să aud ceea ce aud ceea ce cred că înţeleg ceea ce vreau să înţeleg ceea ce înţeleg cu adevărat

79 Sursă :www3.ac-clermont.fr/pedago/ecogest/.../la_communication_orale.do...

72

Nivele de înţelegere în comunicarea orală80:

Înţelegere literală Înţelegere inferenţială sau interpretativă Înţelegere critică Înţelegere creativă

Activităţi interactive: cer o bună stăpânire a subiectului nu presupun o pregătire la fel de amănunţită ca şi

activităţile non-interactive conversaţia improvizaţia discuţia dezbaterea simularea grupul de lucru directivele transmise pentru executarea unei sarcini povestirea unei întâmplări întrevederea masa rotundă conversaţia imaginară informarea

Activităţi non-interactive presupun o pregătire adecvată:

rapoarte, dări de seamă conferinţe expuneri pe un subiect dat emisiuni radiofonice rezumate orale comentarii explicative mini-conferinţe prezentarea de sine şi prezentarea altor persoane monologul

Limba81

80Sursă : http://www.google.fr/imgres?imgurl=http://www.sasked.gov.sk.ca/docs/francais/fransk/fran/inter/prg_etudes/i mages/206.gif&imgrefurl=http:// www.sasked.gov.sk.ca/docs/francais/fransk/fran/inter/prg_etudes/p206.ht ml&h=446&w=567&sz=8&tbnid=fQ- DV5L8JJ5JOM:&tbnh=85&tbnw=108&prev=/search %3Fq%3Dcommunication%2Borale%26tbm%3Disch%26 tbo %3Du&zoom=1&q=communication+orale&docid=pK2QaDjKdkl7RM&hl=fr&sa=X&ei=wHjMTvusPMny8QO WtsnmDw&ved=0CIMBEPUBMAc

73

achiziţia limbajului şi dezvoltarea personală sunt indisociabile : amândouădepind de experienţele de viaţă a persoanei şi decunoştinţele sale de limbă

limba este un mijloc de comunicare: persoana utilizează limba pentrua primi şi transmite mesaje, oral şi scris, adică pentru arăspunde nevoilor diverse de informare şi comunicare

un comunicator eficace utilizează în mod spontan mijloacelelingvistice adecvate situaţiei de comunicare

limba este un instrument de gândire şi de învăţare: eapermite persoanei să numească, să exploreze, să verbalizeze,să precizeze, să organizeze şi să conceptualizeze diferiteaspecte ale realităţii, pe scurt să gândească

folosirea limbii dă persoanei ocazia de a testa, pe de oparte modul în care ea înţelege lumea care o înconjoară şi,pe de altă parte, funcţionarea limbii însăşi

prin acest proces dinamic, ea poate să-şi schimbepercepţia, să o ajusteze, să o rafineze, să olărgească, pe scurt să înveţe

limba este un instrument de creştere personală şi socială:interacţiunea este cea care permite persoanei să descopereşi să se situeze în raport cu ceilalţi

limba permite persoanei să se înscrie în realitateasocială, să îi dea un sens, să-şi însuşească valorileculturale

prin limbă persoana se afirmă ca persoană, eaexteriorizează realitatea interioară şi interiorizeazărealitatea exterioară

Competenţa cognitivă (capacitatea de a înţelege şi de a manipula informaţia cuscopul de a raţiona)

Tratarea informaţiei: reperajul selectarea regruparea inferenţa evaluarea

Utilizarea cunoştinţelor dobândite: cunoaştere înţelegere aplicare

81 Sursă :http://www.sasked.gov.sk.ca/docs/francais/fransk/fran/inter/prg_etudes/principdirect.html#regs

74

analiză sinteză

Competenţa strategică (capacitatea de a se înarma cu metode de rezolvare aproblemelor proprii limbii)

funcţia de planificare şi gestionare strategii de comunicare strategii de învăţare

Competenţa comunicativă (după Bachman, 1990: 87) Competenţa organizaţională: capacitatea de a controla

structura formală a limbajului competenţă lingvistică competenţă discursivă

Competenţa pragmatică: capacitatea de a-şi adapta discursul la situaţia de comunicare, la intenţia comunicativă şi la subiectul abordat

competenţă funcţională competenţă sociolingvistică

Competenţă culturală: capacitatea de a trăi “limba” pe care ovorbim

Competenţa lingvistică morfologie sintaxă expresii idiomatice ortografie stilistică …

Competenţa discursivă coerenţa textuală  coerenţa semantică organizarea structurilor textului

Competenţa funcţională funcţiile:

instrumentală regulatorie sau directivă interactivă personală imaginativă euristică informativă

75

Competenţa sociolingvistică registrele de limbă variantele dialectale sau regionale realităţile socioculturale

Competenţa culturală luarea la cunoştinţă a propriei realităţi lingvistice şi

culturale exprimarea identităţii culturale exprimarea apartenenţei la o anumită cultură (naţională,

regională, internaţională) manifestarea mândriei construcţie identitară deschiderea către alte limbi şi culturi consumul de produse culturale: cărţi, filme, muzică,

ziare, reviste, etc82.

Cele 7 funcţii ale limbii (Halliday, 1973)Funcţie Activităţi orale Activităţi scrise

· instrumentală (Vreau)axată pe satisfacereadiverselor nevoi, obţinerea de bunuri şi servicii

· conversaţia· mesajul publicitar · solicitarea telefonică

· scrisoarea oficială · nota de serviciu· scrisoarea de opinie· mesajul publicitar

· regulatorie (Fă cumîţi spun) folosită pentru a controla comportamentul altuia

· directive· gesturi· joc dramatic

· directive · regulamente· instrucţie

· interactivă (Tu şi cumine)utilizată pentru a intra în contact cu altcineva în aşteptarea unui răspuns

· conversaţie· dezbatere· discuţie· apel telefonic

· corespondenţă · reţea electronică · mess ….

· personală (Iată cine sunt eu)permite exprimarea

· discuţie· dezbate· masă rotundă

· jurnal personal· jurnal dialogat· scrisoare de opinie

82 Sursă : http://www.sasked.gov.sk.ca/docs/francais/fransk/fran/inter/prg_etudes/principdirect.html#regs

76

caracterului unic, a conştiinţei de sine, a gusturilor, sentimentelor, opiniilor

· articol critic· critică literară

Funcţie Activităţi orale Activităţi scrise· imaginativă (Să ne

imaginăm că)serveşte la crearea unuimediu fictiv, explorarealimbajului, construirea unui imaginar

· a spune o poveste · punerea în scenă· jocul dramatic· cântecul

· poveste· basm· scenariu· poem · caligrame

· euristică (Spune-mi)acoperă ansamblul tipurilor de întrebări pe care învăţăm să le folosim în căutarea cunoştinţelor

· întrevedere· discuţie dirijată· chestionare didactică

· chestionar analitic· schemă conceptuală· jurnal de bord

· informativă  (Îţi spun că…)permite transmiterea sauprimirea de informaţii

· raport oral · conversaţie· emisiune radiofonică · video clip

· memo · articol de ziar· cercetare· pliant publicitar

OralitateaÎn prezentarea noastră ne sprijinim pe cercetările grupului de

cercetare Valibel de la Universitatea Catolică de la Louvain laNeuve, Belgia83

Comunicarea orală se defineşte prin: suport (voce, auz) structură dinamică caracterizată printr-o ajustare

neîncetată între parteneri

MulticanalitateaMesajul oral se transmite pe trei canale simultan:

semnul lingvistic materialul vocal corpul

83 http://users.skynet.be/fralica/refer/theorie/ressort.htm#rescom

77

Genurile oraluluiPentru a clasifica diversele tipuri de comunicare orală,folosim categoriile:

oral spontan: conversaţia, improvizaţia oral normat (bazat pe uzaje codificate): dezbatere,

interviu, întrevedere, expunere, discurs, conferinţă,pledoarie, întrevedere, discuţie telefonică ...

Ameliorarea performanţelor de comunicare orală: nu există un model unic de comunicare orală, există

strategii individuale mai bine sau mai prost adaptate pentru a fi eficace în comunicarea orală, membrii echipei

Valibel84 consideră că trebuie: 1. întărirea competenţei de ascultare activă (cine ştie să

asculte, va fi, la rândul său, ascultat) → reperareaindicilor verbali, paraverbali şi corporali aiinterlocutorului

2. cunoaşterea propriului profil de comunicare3. capacitatea de ajustare a comportamentelor

comunicaţionale (conţinut, indici lingvistici, imaginecorporală) în funcţie de situaţia de comunicare →"A ajustaînsemnă a da un maximum de şanse schimbului" (Valibel)

4. capacitatea de a gestiona schimbul optimizând dinamicainterpersonală

Cine vorbeşte, ascultă. Cine ascultă, vorbeşte85. În comunicarea orală, vorbirea şi ascultarea sunt simultane şi

deci în interacţiune constantă. Modul de a vorbi al locutoruluiinfluenţează ascultarea receptorului şi modul de ascultare al Rinfluenţează vorbirea locutorului.

A VORBI înseamnă şi a asculta: propria ascultare şi ascultareaceluilalt A ASCULTA însemnă şi a vorbi: manifestarea semnelor specificeascultării (a urmări cu privirea, a lua notiţe, a chestiona, ada din cap … )A ASCULTA ŞI A VORBI ÎNSEMNĂ A CONSTRUI ÎMPREUNĂ SENSUL86

Ascultarea activă

84 http://users.skynet.be/fralica/refer/theorie/theocom/oral/comoral.htm

85 http://users.skynet.be/fralica/refer/theorie/theocom/oral/comoral.htm86 http://users.skynet.be/fralica/refer/theorie/theocom/oral/comoral.htm

78

Ascultarea activă este un prealabil indispensabil uneicomunicări “pe măsură”. Noi vehiculăm imagini despre noi înşinerelevate prin indicii:

Indiciicorporale

Indicii lingvisticeverbale

Indicii lingvistice non verbale

Atitudini Gesturi Îmbrăc

ă-minte...

Alegereacuvintelor

Structurafrazelor

Argumentaţia...

Debit Volum sonor Accentul de

insistenţă Pauzele Intonaţia ...

A asculta atent înseamnă acumularea unui maximum de informaţii : despre CONŢINUTUL mesajului (ceea ce este spus) despre FORMA mesajului (cum este spus) despre indiciile care compun IMAGINEA CORPORALĂ a

interlocutoruluiForma mesajului se revelează graţie INDICILOR LINGVISTICI (verbalişi para-verbali), care se prezintă cu caracteristici

fundamentale (modul obişnuit de a vorbi) şi cu variaţii ocazionale

Lexicul : identificarea canalului de comunicare privilegiat:vizual – auditiv – kinestezic Debitul vorbirii (cantitatea de cuvinte pronunţate într-operioadă de timp) :

identificarea debitului fundamental: rapid – mediu –lent

reperarea variaţiilor de debit: accelerare – încetinireVolumul sonor: reperarea variaţiilor : puternic – mediu – slabAccentul de insistenţă: reperarea localizării accentului deinsistenţă: voit – ocazional – involuntar – sistematic (tic) Pauzele:

indispensabile în discurs (respiraţia), dar fiecaredintre noi poate controla plasarea lor

reperarea localizării pauzelor vide (tăcere) – pauzelorpline (alungirea ultimei silabe a cuvântului), lungi –scurte

Intonaţia: identificarea intonaţiei fundamentale : variată –

monotonă – repetitivă reperarea variaţiilor de intonaţie: urcătoare –

descrescătoare – plană

79

Indicii care compun IMAGINEA CORPORALĂ a unui interlocutorGestualitatea

gesturi autocentrate / funcţionale / relaţionale gesturile funcţionale facilitează verbalizarea, subliniază

gândirea anumite gesturi simbolice se substituie cuvintelor gesturile relaţionale creează sau orientează relaţia cu

interlocutorul Identificarea tonusului general (vitalitate – nonşalanţă) carese degajă din imaginea corporală a interlocutorului.

Expunerea orală: prezentare sau dezbaterePrezentare orală sau dezbatere - trebuie distinse de discurs şi de

conferinţă Intervenţie orală adresată unui auditoriu format din maxim 20 depersoane, este exerciţiul cel mai frecvent propus studenţilor:prezentarea de rapoarte, comentariul unui film … Discurs - tip de comunicare care se adresează unui auditoriu

considerat ca un bloc anonim, ca o mulţimeConferinţă – auditoriu considerat în aspectele sale funcţionale şi

utilitare → reuniune de persoane cu scopul difuzării deinformaţii într-un domeniu relativ precis. (J.-P. Laurent)

Pregătirea pentru prezentarea orală: studierea subiectului care va fi prezentat 3 calităţi aşteptate de la cel care expune:

competenţă : intervenţia “trece” mai bine atunci cândvorbitorul este perceput ca expert, mai “tare” decâtauditoriul

imparţialitate: auditoriul adoptă rapid o atitudine derespingere din clipa în care, pe drept sau pe nedrept,are impresia că cel care vrea să îl convingă nu estestăpân pe expunerea sa.

proximitate : cineva care pare prea diferit nu reuşeştesă influenţeze auditoriul

reprezentarea situaţiei de comunicare anticiparea condiţiilor expunerii facilitează ajustările parametrii care intervin:

a/ interlocutorii : număr, vârstă, statut, identitate culturală intenţia de comunicare : a informa, a distra, a

determina o acţiune...

80

intenţia de ascultare: a fi informat, a se amuza, a luao decizie ...

b/ spaţiu - timp dimensiune, posibilitatea de a servi de un suport durată limitată / nelimitată; cunoaşterea / ignorarea

limitelor de timpc/ constrângeri sociale

ceea ce este permis / interzis în acel loc şi în acelmoment

d/ genuri cu interacţiune amânată : expunere, tur de masă,

pledoarie. cu interacţiune imediată: conversaţie, interviu,

anchetă, lucru în echipă...e/ modalităţi

pregătit sau improvizat formal (roluri desemnate) sau informal cu două persoane sau mai multe

pregătirea notiţelor succinte, aerisite, subliniate elementele cele mai

importante, structură evidentă, marcată cu culori, →găsirea rapidă a ideilor, cuvintelor cheie

cel care expune NU CITEŞTE! Citirea textului cu ochii înhârtie este plictisitoare!

textul pentru prezentarea orală trebuie elaborat în funcţie de comunicarea directă: un

text destinat prezentării orale nu este identic cu untext destinat lecturii

textul destinat lecturii este parcurs de cititor înritmul său propriu, el poate să se oprească, să reialectura

în comunicarea orală, cel care ascultă nu mai urmăreşteatunci când nu înţelege imediat. Şi dacă gândurile lui“zboară”, obiectivul prezentării orale este ratat

între scris şi oral nu există frontiere nete, dar putem opunelinearitatea scrisului structurii dinamice a oralităţii(Valibel).

Principii utile pentru prezentarea orală SCRIS

fraze scurte conectori toate timpurile verbale

81

nominalizări forme active, pasive, negative… cuvinte precise

ORAL fraze simple, scurte fraze juxtapuse fără perfect simplu verbe mai frecvente forme active, afirmative redundanţe : repetiţii, reluări, parafraze…

în comunicarea orală, pauzele delimitează unităţile deinformaţie

sunt indispensabile → permit fiecărui auditor să primeascăinformaţiile

pauzele pline nu trebuie confundate cu golurile de memoriesau cu ezitările → pauzele sunt cele care punctează discursul

pentru claritate şi precizie → folosiţi cuvinte puţin uzuale,definiţi-le, comentaţi-le, ilustraţi-le cu exemple

cu cât nivelul cultural al destinatarului este mai redus, cuatât mai mult trebuie să repetaţi, fie direct (repetiţie decuvinte), fie indirect (perifraze, metafore … ) noţiunileprincipale ale mesajului vostru

mai multă redundanţă în exprimarea orală decât în cea scrisă pregătirea materialului

scaunele şi mesele trebuie aranjate dinainte aparatura trebuie să fie în perfectă stare (baterii,

cabluri, ecran … ) reperarea pasajelor de citit sau de arătat şi marcarea

lor (căutarea prin hârtii e penibilă) manipularea eficace a aparaturii

structurarea prezentării orale e mai agreabil să asculţi o prezentare orală bine

structurată → cu cât va fi mai didactică, cu atât maimult structura sa internă va fi subliniată pentru caauditorii să poată urmări conţinutul cu mai multăuşurinţă → planul va fi memorat şi bine stăpânit chiarşi în absenţa notiţelor

începerea prezentării orale crearea relaţiei

contractul de comunicare se stabileşte încă de laînceput : cel care expune va prezenta în ce calitateface expunerea, despre ce va vorbi şi cum o va face

angajarea subiectului

82

după un acroş destinat să capteze atenţia, cel careexpune anunţă subiectul pe care îl va trata. Fără adezvălui esenţialul, el balizează prezentarea, anunţăstructura generală şi arată care va fi “câştigul”auditoriului.

organizarea: progresia

În funcţie de semnele de atenţie pe care leprimeşte cel care expune, introduce conţinut nousau îşi dezvoltă prezentarea

anunţarea structurii e mai agreabil să urmăreşti o prezentare bine

structurată, în care se tratează, rând pe rând,câte o temă şi când eşti anunţai când se schimătematica → “pachetele de informaţie” suntrecognoscibile prin formule: anunţarea planuluiexpunerii, indicaţii care subliniază trecerea de lao sub-temă la alta …

interacţiunea: evaluarea, în calitate de E şi de R, a funcţionării

comunicării în curs, adică reperarea punctelor dedisfuncţie

luarea deciziei de a face anumite ajustări referitoarela spaţiu, timp, corp, voce, conţinut (informaţii şiconstrucţie, expresie lingvistică, retorică), relaţie,suporturi

închiderea prezentării orale: reluarea esenţialului

în câteva cuvinte, cel care expune prezintă ceea cei se pare important de reţinut

este agreabil pentru auditoriu ca prezentarea oralăsă se încheie într-o notă elegantă (glumă, umor.frază frumoasă )

întreruperea relaţiei: nu se face brusc, ci prin folosirea câtorva formule: vă

mulţumesc pentru atenţie, acum, înainte de a ne despărţi, aş vrea să vămulţumesc pentru interesul manifestat subiectului pe care vi l-am prezentat…

exploatarea resurselor:a/ corpul

privirea : direcţie; fixitate / mobilitate gesturi: sublinierea conţinutului, interpelarea

auditoriului, gesturi autocentrate (numite şigesturi parazite) → “Mimo-gestualitatea are pentru

83

emiţător o funcţie de facilitare cognitivă, adicăea îl ajută să efectueze operaţii de codare, aşacum o dovedeşte faptul că noi gesticulăm şi atuncicând vorbim la telefon sau când recităm un textînvăţat pe dinafară, activitatea gestuală este multmai săracă decât atunci când facem p prezentarelocutorie creativă” (C. Kerbrat-Orecchioni)

postura : în picioare / aşezat echilibru/ tensiune / balansare deschidere / închidere

b/ vocea volumul: slab / tare debitul: lent / mediu / rapid pauze:

rare / numeroase pline / goale structurante / perturbatorii / parazite

(pentru E şi/sau pentru auditoriu!) accentul de insistenţă mai mult sau mai puţin

contrastat intonaţia: monotonă / repetitivă / variată

c/ conţinutul informaţiile

fiabilitate : competenţă, menţionarea surselor răbdare: adecvarea la temă structură: logică, cronologică, narativă,

descriptivă ... coerenţă: lansări şi reluări

expresia lingvistică lexic: abstract / concret; specializat /

polivalent; figurat / non figurat sintaxă: propoziţii simple / propoziţii complexe subordonare / coordonare

retorică: argumente figuri de stil

d/ relaţia respectarea “feţei” = imaginea bună de sine pe care

fiecare vrea să o dea celorlalţi în interacţiunilepublice a (a-şi salva “faţa”, a nu pierde “faţa”...).

neagresarea ideilor celuilalt non ingerinţa în teritoriul celuilalt

84

prezentarea orală: respiraţia : controlul respiraţiei reglează intensitatea

vocii, decuparea grupurilor sintactice, pauzele,schimbările de debit → un debit prea rapid oboseşte,unul prea lent plictiseşte

vocea : suficient de tare pentru a fi bine auzit şi depersoanele aflate în punctul cel mai depărtat →reliefări variate (contraste, pauze, insistenţe)

ortofonia la fel de importantă ca şi ortografia pronunţie corectă o dicţie nemodulată este monotonă, o modulare excesivă

este pedantă şi ridicolă atitudinea

când vorbim, nu numai cuvintele noastre semnifică →întreaga persoană şi întregul său comportament producefecte de comunicare

postura : importanţa “imaginii vizuale” → există oratoricare captivează

privirea : întreg auditoriul trebuie privit, fiecare înparte → ascultăm cu mai multă plăcere un vorbitor carepare să se adreseze fiecăruia dintre ascultătorii săidecât pe unul care pare să vorbească singur sau să seadreseze numai unui singur ascultător

- observarea semnelor de oboseală, de neatenţie dinpartea ascultătorilor permite reajustarea prezentării(conţinut, redundanţe, intonaţie, gestică)

îmbrăcămintea este un limbaj → orice fantezie, oriceexcentricitate va fi interpretată şi va produce efectede sens asupra auditorilor

gesturile : naturale

85

Memo: pentru a reuşi o prezentare orală87

1. întrebări autoadresate: cărui public mă adresez ? care este obiectivul prezentării: a informa, a suscita o

acţiune, a emoţiona, a uimi, a provoca ...? care este durata intervenţiei?

2. stabilirea unui structuri inventarierea şi dispunerea pe părţi a informaţiilor de

transmis 3. acroşul şi încheierea

acroşul trebuie să introducă tema prezentării, rezumând-o, suscitând curiozitatea, emoţia, interesul

încheierea închide comunicarea sau o relansează printr-un final deschis

ceea ce nu trebuie NICIODATĂ făcut sau cum să-ţi sabotezipropria prezentare, cum să îţi faci un duşman din auditoriu,cum să nu trezeşti interesul

depăşirea timpului acordat utilizarea unui ppt cu slide-uri prea bogate sau

ilizibile utilizarea de hand out-uri cu caractere prea mici, paginare

înghesuită, ilizibilă ritm de vorbire prea rapid ori prea încet (oboseşte) manieră preţioasă de a vorbi inervarea, supărarea datorată unei întrebări sau unei

atitudini a auditoriului lipsa de răspuns la întrebare erorile ştiinţifice “bătutul apei în piuă”, prezentarea unor lucruri ultra

cunoscute prezentarea de neadevăruri însuşirea rezultatelor sau ideilor altor autori88

a scrie pentru o prezentare orală

87 După Média Animation Médialogue, 1994.88 Dominique BAUDON, director la Centre Européen de Santé Humanitaire, Doc. n° 69/CESH/ENS/DB/2004

86

fraze scurte (12-15 cuvinte) sau decupate în unităţi maimici

construcţii juxtapuse forma activă a verbului mai degrabă verbe decât substantive derivare forma pozitivă, evitarea dublei negaţii evitarea cuvintelor puţin utilizate prezentarea clară a informaţiilor tehnice şi evitarea

cifrelor complicate vocea

normală (nici prea ascuţită, nici prea gravă) evităoboseala

modularea vocii favorizează ritmul şi intonaţia adaptarea ritmului vorbirii după cel al respiraţiei,

pauze ritmul trebuie să organizeze sensul textului, accente de

intensitate (sublinierea cuvintelor importante) corpul

vorbeşte, completează informaţia enunţată, amplifică o emoţie, o anumită expresie → de preferat atitudinile deschise

Prin mobilitatea sa, exprimă mobilitatea gândirii, întăreşte anumite sensuri, pune în valoare, subliniază

privirea Este o legătură, un mijloc de comunicare, dacă privim

auditoriul, vorbim cu mai multă convingere decât atuncicând stăm cu nasul în hârtii → observăm mai binenecesitatea unei ajustări

gesturile însoţesc vorbirea, întăresc anumite sensuri, contribuie

la eficacitatea mesajului Excesul de gesturi autocentrate (parazite) distrage

auditoriul → de preferat gesturile funcţionale saurelaţionale89

89 Cf.http://users.skynet.be/fralica/refer/theorie/theocom/oral/exporal.htm#memo

87

CONVERSAŢIA: REGLAREA SCHIMBULUI CONTRACTUL DE COMUNICARE.REGULILE DE INTERACŢIUNE VERBALĂ (C. KERBRAT-ORECCHIONI)90

Reglarea schimbului: exerciţiul vorbirii implică o interacţiune → în timpul

schimbului comunicativ, “interactanţii” exercită unii asupracelorlalţi o vastă reţea de influenţe mutuale → a vorbiînseamnă a schimba, a se modifica prin schimb

reglarea schimbului ca să existe un schimb comunicaţional nu este nevoie

numai de doi sau mai mulţi locutori care să vorbeascăalternativ ci e nevoie ca ei să “îşi vorbească” unulaltuia, să fie “angajaţi” în schimbul comunicaţional

Emiţătorul:semnalează că vorbeşte cuiva prin orientarea corpului,

direcţia privirii, folosirea formulelor de adresare foloseşte diverşi “captatori” (nu-i aşa?, ştii…, vezi …)

pentru a menţine atenţia trează"repară" diminuările de atenţie sau problemele de

înţelegere prin tot felul de procedee fatice: creşterea intensităţii vocale reluări, reformulări

90 http://users.skynet.be/fralica/refer/theorie/theocom/oral/dialoral.htm

88

Receptorul produce anumite semnale de ascultare – reglatori - care confirmă

emiţătorului că este atent, că ascultă ceea ce i sespune

reglatori non verbali (privire, dat din cap, încruntare,surâs, schimbare de postură … )

reglatori vocali ("hmm“, “îhî”) reglatori verbali (“da", "de acord"), reluări în ecou

(reluarea ultimului cuvânt pronunţat deinterlocutor

absenţa reglatorilor antrenează perturbări încomportamentul locutorului

Sincronizarea interacţională: ansamblul mecanismelor de ajustare :

funcţionarea alternanţei rândului la vorbire; comportamente corporale: într-o interacţiune

participanţii par să danseze un balet perfect pus lapunct, adaptându-şi instinctiv posturile, gesturile,mimica

alegerea subiectelor, a stilului schimbului, aregistrului de limbă, a vocabularului utilizat, etc.

în interacţiunea faţă în faţă, discursul este în totalitate“co-produs”, este rezultatul unei neîncetate munci decolaborare

atunci când locutorul comunică cu dificultate, interlocutorulare în mod spontan tendinţa de a multiplica reglatorii

atunci când interlocutorul dă semne de “detaşare” (nu mai e atent, nu mai urmăreşte comunicarea) locutorul are tendinţa de a multiplica procedeele fatice

Contractul de comunicare: rolurile interlocutive (locutor / vs /destinatar, direct sau

indirect) sunt prin definiţie mobile rolurile interacţionale se caracterizează prin relativa lor

stabilitate de-a lungul schimbului, căci sunt direct legate de tipul de interacţiune (medic/pacient, profesor/elev, vânzător/client, expert/consultant, cel care ia un interviu/cel care dă un interviu), etc.

89

ansamblul rolurilor interacţionale defineşte contractul de comunicare la care sunt supuşi participanţii într-un tip anume de interacţiune

Regulile interacţiunilor verbale: trei categorii:reguli care permit gestionarea alternanţei rândului la

vorbirereguli care determină organizarea structurală a

interacţiunii reguli care intervin la nivelul relaţiei interpersonale

oricare ar fi nivelul lor de funcţionare, aceste regulicreează un sistem de drepturi şi îndatoriri, un sistem deaşteptări, care pot fi satisfăcute sau contraziseRegulile conversaţionale pot fi transgresate, tocmai pentru că

sunt foarte suple, dar dacă aceste transgresări nu sunt imediat“reparate” (scuze sau alt procedeu) pot da naştere la sancţiunisau pot produce efecte notabile, de obicei negative (supărare,iritare, ruperea comunicării … ).

Alternanţa rândului la vorbire: principiul alternanţei

ca să existe un dialog, trebuie să existe cel puţin doiinterlocutori care să vorbească pe rând

locutorul L1 are dreptul de a vorbi un anumit timp, darare şi obligaţia de a ceda cuvântul la un moment dat

succesorul său potenţial L2 are datoria de a-l lăsa peL1 să vorbească şi de a-l asculta în timp ce vorbeşte.El are şi dreptul de a cere cuvântul după un anumittimp, precum şi datoria de a vorbi atunci când i se dăcuvântul

activitatea dialogală se bazează pe principiul alternanţei:

într-o conversaţie, funcţia locutorie trebuie să fie ocupată succesiv şi în mod echilibrat de diferiţii participanţi la comunicare

o persoană pe rând (vorbitul în acelaşi timp trebuie evitat, dacă apare nu trebuie să continue prea mult timp, o negociere (explicită sau nu, în registrul politicos sau agresiv) trebuie să intervină imediat

există totdeauna o persoană care vorbeşte

Reglarea alternanţei rândului la vorbire: luarea cuvântului este uneori acordată de o persoană

îndreptăţită pentru aceasta (preşedinte de şedinţă, moderator

90

… ) care ocupă funcţia de “distributor” oficial al dreptuluila cuvânt

cel mai adesea, alternanţa luării de cuvânt este reglată departicipanţii la comunicare

semnalele de final sunt diverse: semnale verbale: enunţ complet, întrebare, “nu-i aşa?",

"nu?“ … semnale prozodice: curbă a intonaţiei, încetinirea

ritmului, scăderea intensităţii articulatorii, pauză… semnale mino-gestuale: privire concentrată pe destinatar,

scăderea tensiunii musculare, încheierea gesticulaţiei … succesorul la vorbire este ales de L1 sau se propune singur

Ratările sistemului de alternanţă la vorbire alternanţa nu se face totdeauna în mod armonios incidente:

tăcere prelungită întreruperi vorbire în acelaşi timp intruziune (un locutor “ilegitim” ia cuvântul)

Organizarea structurală a interacţiunii conversaţia:

se prezintă ca o succesiune de luări de cuvânt supuseunor anumite principii de coerenţă

este o organizare care se supune regulilor de înlănţuiresintactică, semantică şi pragmatică : adevăratăgramatică a conversaţiei

este un text produs colectiv ale cărui fire trebuie săse “înnoade”, altfel conversaţia este dezlânată

această organizare poate fi concepută la nivel globalsau local

nivel global – reconstituirea scenariului caresusţine ansamblul interacţiunii

nivel local – studierea modului în care serealizează, pas cu pas, înlănţuirea diferiţilorconstituenţi ai dialogului: înlănţuirea poate fiexplicită sau implicită, Ex. - Se pare că e foarte bun filmul…

- L-am văzut! Explicit : aserţiune / aserţiune Implicit : propunere / respingere

Relaţia interpersonală – politeţea lingvistică

91

noţiunea de politeţe este înţeleasă în sens larg, acoperindtoate aspectele discursului care sunt reglementate de regulişi a căror funcţie este de apăra caracterul armonios alrelaţiei interpersonale

astfel înţeleasă, politeţea depăşeşte faimoasele formule dinmanualele de bune maniere

noţiunea de politeţe se aplică atât la comportamentele nonverbale cât şi la cele verbale, referindu-ne în continuarenumai la politeţea lingvistică

Noţiunea de teritoriumodul în care omul utilizează spaţiul şi timpul în comunicare

pentru a menţine o distanţă între el şi ceilalţi teritoriul spaţial (camera mea, biroul meu …) teritoriul temporal (programul meu privat, timpul acordat

vorbirii … ) teritoriul corporal: corpul meu şi prelungirile sale

(vestimentaţie, poşetă, buzunare … ) teritoriul este tributar convenţiilor sociale şi culturale,

integrate adesea în mod inconştient de către individ

Noţiunea de “faţă” orice persoană posedă două feţe:

faţa negativă – corespunde în mare teritoriului eului(teritoriu corporal, spaţial, temporal, bunurimateriale, secrete … )

faţa pozitivă – corespunde în mare narcisismului şiansamblului de imagini valorizante pe careinterlocutorii le construiesc şi încearcă să le impunăîn cadrul interacţiunii

Noţiunea de FTA (Face Threatening Act)

92

de-a lungul interacţiunii, interlocutorii ajung să realizezeun număr de acte verbale şi non verbale care ameninţă unadintre cele patru “feţe”

aceste acte ameninţătoare sunt numite FTA (Face ThreateningAct)

patru tipuri de FTA: acte ameninţătoare pentru faţa negativă a celui care le realizează

(ofertă, promisiune...) acte ameninţătoare pentru faţa pozitivă a celui care le realizează

(mărturisire, scuză, autocritică...) acte ameninţătoare pentru faţa negativă a celui care le suportă

(contact corporal indus, agresiune vizuală, sonoră,olfactivă, ordine, cereri, interdicţii, sfaturi … )

acte ameninţătoare pentru faţa pozitivă a celui care le suportă(critică, reproş, insultă, injurie, sarcasm, bătaie dejoc...)

Strategii de politeţe politeţea apare ca un mijloc de conciliere a dorinţei mutuale

de prezervare a feţelor cu faptul că cea mai mare parte aactelor de limbaj este potenţial ameninţătoare pentru uneledin aceste “feţe”

→ strategii diferite alese de locutori în funcţie de trei factori: gradul de gravitate al FTA distanţa socială (D) care există între interlocutori relaţia lor de putere (P)

→ politeţea unui enunţ trebuie, în principiu, să crească odată cuD, P şi “greutatea” FTA  

distingem: politeţea negativă politeţea pozitivă

Manifestări lingvistice ale politeţiio politeţea pozitivă

este productivă: efectuarea unui act de limbaj valorizant (cadou, compliment, laudă, felicitare … )

formulări intensive (“mulţumesc frumos“, “mii demulţumiri” şi niciodată “mulţumesc puţin”)

întărirea actelor valorizante

93

litotizarea enunţurilor nepoliticoase şi hiperbolizareaenunţurilor politicoase (“e cu adevărat delicios!”, dar“e cam oprea sărat pentru gustul meu”

o politeţea negativă este compensatorie şi de abţinere: evitarea producerii

unui FTA sau “îndulcirea” realizării lui cel mai bun mod de a nu fi nepoliticos este evitarea

comiterii unui act care, chiar necesar în cadrulinteracţiunii, ar risca să fie ameninţător pentrudestinatar (critică, reproş …)

strategia de evitare nu este totdeauna posibilă şiatunci se poate recurge la “îndulcitori”

o de natură para-verbală (voce blândă, surâs,înclinarea capului în laterală)

o verbală (procedee substitutive şi de însoţire)

Formule “îndulcitoare” formulare indirectă : “Ai putea închide uşa?" sau “E tare

curent aici" /vs/ “Închide uşa!", “N-ai spălat vasele?" /vs/ “Trebuiasă speli vasele"

dezactualizatori dezactualizatori modali : “Ai putea închide uşa ?" /vs/

“Închide uşa!" dezactualizatori personali : “Aici nu se fumează !" /vs/ “Nu fuma

aici !" dezactualizatori enunţiativi: “Lucrările nu au fost predate!"

/vs/ “Nu aţi predat lucrările!", “Mi-a văzut cineva ochelarii?" /vs/“Căutaţi-mi ochelarii!"

pronume de politeţe: dumneavoastră, domnia voastră…, “noi”de politeţe : “O să deschidem gura mare!" /vs/ “Deschide gura!"

eufemism şi litotă: “Nu e prea drăguţ / inteligent, ceea ce vrei să faci"/vs/ “E o prostie ...", “Mi-aş dori atât de mult [= nu vreau] să nu fumaţiaici"

tropi comunicaţionali: procedeu care constă în a mimaadresarea unui anunţ ameninţător altcuiva decât celui căruiaîi este adresat de fapt

enunţ preliminar: cerere (“Aveţi o clipă?"), întrebare (“Aş putea să teîntreb ceva ?"), critică, obiecţie (“Aş putea să-şi spun ceva?"),invitaţie (“Eşti liber diseară?")

enunţ reparator : scuză ("Vă cer scuze ... "), justificare (“Aîntârziat autobuzul")

minimizator : “Voiam numai să vă cer... " modalizatori (“Mi se pare că... " ) dezarmante (“Tare n-aş vrea să te deranjez, dar... " )

94

dezmierdătoare (“Fii drăguţ, dă-mi şi mie sarea " )

Bilanţ asupra politeţii sistemul politeţii indică:

politeţea este un ansamblu de procese pe care locutorulle foloseşte pentru a-şi menaja sau valoriza partenerulde interacţiune

politeţea este o normă: comportamentele nepoliticoasesunt “marcate” în raport cu cele politicoase

marea întrebare pentru participanţii la comunicare: cumsă împaci prezervarea imaginii de sine şi respectulpentru celălalt? Cum să faci ca să fii politicos şitotuşi să nu te “sacrifici” pe tine însuţi ?

respectarea regulilor de politeţe înseamnă a dainteracţiunii şanse ca ea “să meargă” → toţiparticipanţii au interes ca ea să se desfăşoare în celemai bune condiţii...

→ respectarea regulilor de politeţe derivă mai mult dinprincipiul raţionalităţii (e mai bine să favorizeziviabilitatea schimbului decât să provoci încheierealui) decât dintr-o etică fundamental altruistă (dacă nearătăm altruişti în interacţiune, e pentru un scop binedeterminat!)

politeţea este un fenomen universal, foarte conotat cultural

A anima o dezbatere, o reuniune a da viaţă unei întâlniri între

persoane care doresc să facă unschimb de idei

cu cât numărul de participanţi emai mare, cu atât se simte maipregnant nevoia unui moderatorcare va permite fiecăruia să seexprime în cele mai bune condiţii

dezbatere: discuţie asupra unei probleme controversate întremai mulţi parteneri care încearcă să modifice părerile şiatitudinile unui auditoriu: participanţii îşi apărăpoziţiile şi îţi prezintă argumentele nu neapărat

95

contradictorii → dorinţa de a găsi o soluţie unanimacceptată materializată prin ascultare, luarea înconsideraţie a părerii celorlalţi

moderatorul trebuie să gestioneze desfăşurareadezbaterii, punând în evidenţă poziţiileparticipanţilor, facilitând schimbul de păreri şiîncercând să concilieze părerile contrare

Pregătirea prevederea

locului de întâlnire, a dispunerii meselor şi scaunelor pentru a sigura un

confort optimal a dotării tehnice necesare

Dispunerea “clasică” a meselor : feedback-ul este dificil, chiarimposibil, această dispunere “clasică” a meselor nu eadecvată decât pentru transmiterea unei informaţii unuiauditoriu care nu face decât să înregistreze mesajul

96

Mesele dispuse faţă în faţă, pregătite pentru o discuţie “strategică”,incită mai mult la confruntare decât la comunicare:

Dispunerea în U : recomandată pentru schimburi de informaţie, pentru discuţii

destinate la rezolvarea unei probleme facilitează feedback-ul incită la comunicarea cu animatorul favorizează puţin interacţiunea între membrii grupului

97

Dispunerea în cerc sau în careu : preferabilă pentru incitarea ladialog, pentru discuţii centrate pe o problemă, centrate pegrup, în reuniuni de informare cu feedback. Animatorul este maipuţin “apăsător” decât în cazul dispunerii în U.

Dispunerea în panel : utilă atunci când grupul este numeros - persoane numeroase cu sensibilităţi şi puncte de vedere

diferite - moderatorul (animatorul) îşi asumă sarcina reglării

schimbului - momente rezervate pentru intervenţii oarele ale publicului - bilete trimise celor care intervin

Dispunerea pe sub-grupuri, urmată de dispunerea în panel : oferă unui numărmare de participanţi ocazia de a-şi prezenta părerea. Serealizează etapizat: mai întâi în grup complet, apoi pe sub-grupuri, la final, în dispunerea în panel, vorbesc reprezentanţiisub-grupurilor

98

Dispunerea meselor : adaptarea dispunerii meselor şi a scaunelor înfuncţie de obiectivul reuniunii şi de metoda de moderare aleasă →dispunerea fizică influenţează mult structurile comunicăriiPregătirea

prevederea materialului adecvat (tablă, şevalet cu foi,retroproiector, videoproiector … )

ordinea de zi – realistă: nici prea mult (impresia de apierde timpul) nici prea puţin (sentiment de frustrare)→menţionarea obiectivului reuniunii

stabilirea duratei dezbaterilor şi timpul alocat fiecăruipunct de pe ordinea de zi (imposibil de a prevedea totul)

Regulile de bază pentru o dezbatere politicoasă: A cere cuvântul A-l asculta pe cel care vorbeşte A nu întrerupe

Atitudini de moderare, animare 91

91 Sursa imaginii : http://adptcc.free.fr/page3.html

99

sarcina voastră este de a ajuta laprezentarea participanţilor (tur de masă)

definiţi obiectivele reuniunii, anunţaţiordinea de zi, durata aproximativă areuniunii, regulile pe care le propuneţi(modul de înscriere la cuvânt, fărăîntreruperi … ) → sunteţi garantul buneidesfăşurări a reuniunii, a respectuluituturor punctelor de vedere exprimate, a

întreţinerii ritmului reuniunii, fără a emite judecăţi devaloare, dar rezumând din când în când şi punctând elementeleesenţiale

alegeţi atitudinea potrivită92 : directivă (asupra formei sau asupra fondului şi a formei

) cooperantă (asupra formei sau asupra fondului şi a

formei) non directivă

la final, faceţi sinteza celor spuse, recitiţi deciziileluate, evaluaţi desfăşurarea reuniunii

Prezentarea unei expuneri multimedia compuneţi textul 1. definiţi cu precizie subiectul expunerii, căutaţi

informaţiile necesare pentru prezentare 2. construiţi planul expunerii (diferitele secvenţe, părţi, sub-

părţi…) 3. scrieţi textul - bază 4. plecând de la titluri, consolidaţi conţinutul, încorporaţi

informaţiile necesare5. stil oral (fraze scurte, redundanţe, pe care le puteţi adapta

“în direct” în funcţie de reacţiile auditoriului)

92 http://users.skynet.be/fralica/refer/theorie/theocom/oral/ordebat.htm

100

6. concepeţi textul ca pe un suport ajutător şi nu ca pe un textde citit (cel care citeşte textul are puţine şanse de a fi receptat cu plăcere … )

Diaporama93

montaj cu: funcţie de orientare : titlurile, punerea în pagină permit

auditoriului să urmărească expunerea, să situeze secvenţa în ansamblul prezentării

funcţie de ilustrare : imaginile ajută la reprezentarea informaţiilor prezentate cu cuvinte, dinamizează receptarea, menţin gradul de atenţie, sunt uşor de memorat

o Slide-uri: Creaţi prezentarea:

plecaţi de la un slide gol şi creaţi un slide model cu titlul în antet, grafică profesionistă, culoare estompată (mai deschisă decât culoarea standard), fără desene agresive alegeţi tipul de caracter ierarhizaţi informaţiile în funcţie de importanţă verificaţi ortografia folosiţi imagini, scheme, grafice

Convorbirea telefonică

Diferitele etape ale unei convorbiri telefonice94:

contact : începeţi conversaţia printr-oformulă de politeţe, vă prezentaţi,prezentaţi firma pe care o reprezentaţi,(surâs, control al debitului vocii),asiguraţi-vă de identitatea celui cucare vorbiţi, calitatea sa

identificarea interlocutorului (vorbiţiclar, reformulaţi)

obiectul apelului: expuneţi motivul apelului, verificaţiînţelegerea mesajului, alegeţi cuvintele şi expresiilepotrivite

93 ! Sfaturi pentru a face o prezentare profesionistă: http://protuts.net/5-conseils-pour-bien-preparer-et-presenter-son- diaporama-powerpoint/ şi http://www.ybet.be/cours-powerpoint/8-presentation-diaporama.htm94 http://www.intellego.fr/soutien-scolaire-1ere-stg/aide-scolaire-communication/chapitre-15-la-communication-orale/30297

101

argumentaţia: dezvoltaţi argumente pentru a vă atingeobiectivele propuse, propuneţi soluţii, ascultaţi ce vi sespune

separarea: reformulaţi răspunsurile, mulţumiţi, încheiaţi cuo formulă de politeţe

De reţinut95! A comunica înseamnă:

A stabili o relaţie între două sau mai multe persoane A interpreta semnele verbale, para-verbale şi non-

verbale A-şi exprima şi construi identitatea A respecta uzajele (coduri, ritualuri, reguli …) A construi sens într-un context dat

Comunicare orală eficientă: ascultarea: orice mesaj trebuie să fie ascultat pentru

ca să existe comunicare semnele ascultării: tăcere, atenţie, concentrare

reformularea: manieră de a stabili o comunicareeficientă   

reformulare oglindă : parafrazarea aceea ce s-aspus (deci …, în concluzie, ….)

reformularea clarificatore: scoate în evidenţăesenţialul din ceea ce s-a spus şi comunică acestlucru E

reformularea non verbalului : se bazează pe un semnnon verbal pentru a relata sensul unei intervenţii

argumentarea: convingerea unei persoane sau a unui grupprin oferirea de argumente solide

Evitaţi diversele atitudini obstacol în comunicarea orală:anumite atitudini ale interlocutorului pot bloca procesul decomunicare orală, provocând manifestări negative din partea E

95 http://www.intellego.fr/soutien-scolaire-1ere-stg/aide-scolaire-communication/chapitre-15-la-communication-orale/30297

102

SEMESTRUL II

Capitolul VI

COMUNICAREA NON VERBALĂ

Clima, anotimpurile, sunetele, culorile, întunericul şi lumina, elementele, alimentele, zgomotul şi liniştea, mişcarea şi repaosul,

totul acţionează asupra corpului nostru, dar şi asupra sufletului nostru.Jean-Jacques Rousseau, Les confessions

Afirmaţia conform căreia comunicarea este un fenomenmulticanal sau plurimodal este deja de domeniul banalităţii,multiplicarea canalelor şi a modurilor de comunicare făcând parteintegrantă din viaţa noastră cotidiană.

Între două persoane, comunicarea nu se reduce la schimburi denatură verbală. Mai precis, „în timpul unei acţiuni faţă în faţă,de exemplu, fiecare interlocutor emite (şi primeşte) un enunţtotal, eterogen, rezultat al combinării, în general sinergice, amai multor elemente”96. Pe aceeaşi linie se înscrie şi Barlund,care afirma că „Numeroase din semnificaţiile umane - chiarmajoritatea lor - sunt conturate prin atingere, expresie, gesturi,expresie facială, cu sau fără ajutorul cuvintelor. Indivizii seobservă reciproc, ascultând pauzele şi intonaţia, observândvestimentaţia, privirile sau tensiunea facială, tot aşa cum iau înconsideraţie cuvintele”97. Fără comunicare nonverbală lumea noastrăar fi incompletă, iar sărăcia interacţiunilor noastre maximă.

Definiţie. Este dificil de definit comunicarea nonverbală, eafiind pluricanală şi plurimodală. Dacă ar fi să definimcomunicarea nonverbală, ea ar fi reprezentată de orice element ceintră în componenţa unui fenomen comunicativ şi care nu ţine înmod direct de comunicarea orală ori scrisă98 şi „implică sumastimulilor (cu excepţia celor verbali) prezenţi în contextul unei

96 Cosnier J., Brossard, A., « La communication nonverbale : cotexte oucontexte ? » în Cosnier J., Brossard A. (eds), La communication nonverbale,Neufchâtel, Délachaux et Niestlé, 1984, p. 5. 97 Barlund, C., “A Transactional Model of Communication” în Sereno şi Mortenson(eds), Foundations of Communication Theory, London, Harper & Row, 1970, p. 67. 98 Cf. Martin, Jean-Claude, op.cit., p. 26.

103

situaţii de comunicare, generaţi de individ şi care conţin unmesaj potenţial”99.

Vedem astfel cum „comunicarea nonverbală conţine un ansambluvast şi heterogen de procese cu proprietăţi comunicative, începândcu comportamentele mai manifeste şi macroscopice, cum ar fiaspectul exterior, comportamentele de relaţionare spaţială cuceilalţi (apropieri, distanţări) şi mişcările corpului (aletrunchiului, membrelor sau capului), până la activităţi mai puţinevidente şi mai fugace, cum ar fi expresiile faciale, privirile şicontactul vizual, intonaţiile vocale”100.

Intervin aici elemente de natură paralingvistică, precumintonaţia şi mimica, dar şi gestica, proxemica, kinezica, care potmodifica ori influenţa mesajul şi interacţiunea101.

Abordarea interdisciplinară a comunicării nonverbaleCercetătorii sunt de acord că nu există o singură teorie

generală a comunicării nonverbale şi nici numai o singurădisciplină care să se ocupe de studiul tipurilor, formelor şifuncţiilor sale.

Sintetizând toate tipurile de abordări ale comunicăriinonverbale, Septimiu Chelcea ajunge la concluzia că „din punct devedere teoretic şi metodologic, analiza comunicării nonverbale s-adezvoltate pe trei mari dimensiuni: a) analiza indicatorilor(studierea aparenţei fizice, a artefactelor); b) factoriideterminanţi ai comunicării nonverbale (ereditatea, cultura,aparteneţa la gen, contextul etc.); c) funcţiile comunicăriinonverbale”102, dimensiuni care au condus la abordări extrem degeneroase.

99 Chiru, Irena, Comunicarea interpersonală, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003, p.32.100 Hennel-Brzozowska, Agnieszka, „La communication non-verbale et paraverbale -perspective d’un psychologue” în Synergies. Pologne. Traduire le paraverbal, Coordonné parJerzy Brzozowski, 2008, p. 22.101 Pentru mai multe informaţii, vezi şi lucrările Septimiu Chelcea (coord.),Comunicarea nonverbală în spaţiul public, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004 şi Agabrian,Mircea, Strategii de comunicare eficientă, Iaşi, Institutul European, 2008, p. 145-148.102 Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura,Bucureşti, comunicare.ro, cursuri universitare, 2005, p. 31.

104

Vedem, astfel, cum studiul comunicării nonverbale se regăseştela confluenţa dintre mai multe discipline ştiinţifice, care,toate, îşi coroborează reflecţia, analizele şi observaţiile asupraacestui domeniu pasionant al cunoaşterii: este vorba de biologieşi neuroştiinţe, de sociologie şi antropologie, de psihologieexperimentală, socială şi clinică. Sintetizând inter- şitransdisciplinaritatea acestui domeniu, Agnieszka Hennel-Brzozowska103 punctează câteva elemente demne de reţinut:

abordările biologice şi neuroştiinţifice ale comunicării nonverbale încep cubunecunoscuta lucrare a lui Charles Darwin, Expresia emoţiilor la om şi laanimale, în care cercetătorul analizează originile biologice şiînnăscute ale manifestărilor nonverbale. Această orientareanalitică se construieşte în jurul ideii fundamentale a existenţeiunui sistem general de reguli, cu extindere transculturală, dupăcare funcţionează semnele nonverbale pentru reglarea coexistenţeisociale. Astfel, expresiile nonverbale ale emoţiilor ar fi maidegrabă înnăscute, comune diverselor culturi şi diverselor specii;

abordarea sociologică a comunicării nonverbale îşi are rădăcinile încercetările antropologice şi etnografice, care, la rândul lor, leinfluenţează pe cele psihologice. Aceste orientări pleacă de laconstatarea că anumite semne nonverbale au „funcţii importante îngestiunea diverselor reguli sociale. Orice cultură îşi areregulile proprii, ca de exemplu pentru organizarea unei lecţii saua unei petreceri şi, în contextul lor comportamental, comunicareanonverbală joacă un rol fundamental în reglarea conduitelorsociale.” Şi aceasta pentru că toţi cercetătorii sunt de acord cuexistenţa actelor nonverbale împărtăţite de membrii colectivităţiişi înzestrate cu semnificaţii bine definite din punct de vederecultural. Abordarea sociologică demonstrează faptul că, în cadrulueni culturi, semnele nonverbale pot avea semnificaţii diferite îndiversele contexte sociale;

abordarea psihologică a comunicării nonverbale, fundamentată pe dateleoferite de psihologia experimentală, socială şi clinică(psihiatria), scoate în evidenţă semnificaţiile psihologice alecoordonării dintre comunicarea verbală şi cea nonverbală104, ale

103 Cf. Hennel-Brzozowska, Agnieszka, art.cit., p. 22-25.

105

percepţiilor interpersonale, emoţiilor, vocalizărilor, gesturilorspontane.

Este evident faptul că oamenii nu vorbesc numai prin cuvinte,ci şi prin corpul lor, prin organizarea spaţiului, a timpului, aobiectelor înconjurătoare, elemente pe care E.Hall105 le-a numitlimbajul silenţios.

Comunicare verbală / vs / comunicare nonverbalăUn asemenea limbaj silenţios prezintă şi anumite trăsături

comune cu cele ale limbajului verbal, având calitatea de a fi uncod arbitrar, dar este şi expresie a unei culturi, specificitateaacesteia.

Prezenţa limbajului nonverbal a condus la axiomapaloaltistă că este imposibil să nu comunici.

Similitudini şi diferenţe Comunicareaverbală

Comunicarea non-verbală

Se bazează pe un set desimboluri acceptate cultural

+ +

Sunt mesaje personale,subiective

+ +

Semnificaţia indicilor este, îngeneral, similară

+ +

Este guvernată de factoribiologici, dificil de controlat

- +

104 Bateson, de exemplu, consideră că, la originea apariţiei tulburărilorschizotipale la copii, ar sta incoerenţa dintre comunicarea verbală şi ceanonverbală mai ales a mamei, comportament interpersonal numit double bind (dublălegătură), care conduce la confuzii în procesul de învăţare a interpretăriicorecte a limbajului verbal şi a celui nonverbal. Cf. Hennel-Brzozowska,Agnieszka, art.cit., p. 25.105 Antropologul american Edward T. Hall (1914-2009), specialist îninterculturalitate, a predat la diverse universităţi americane (Denver,Bennington College, Harvard Business School, la Institutul Tehnologic dinIllinois). Între 1933 şi 1937 a trăit şi lucrat cu comunităţile Navajo şi Hopiîn rezervaţiile din nord-vestul Arizonei. Şi-a susţinut teza de doctorat în 1942la Columbia University şi a lucrat în foarte multe zone de pe glob (Europa,Extremul-Orient, Asia). A lucrat pentru Departamentul de Stat din SUA, unde apredat tehnici de comunicare interculturală, dezvoltând concepte fundamentale încomunicarea interculturală : « cultură în context bogat » şi « cultură încontext sărac » ori « policronie* » (culturi de contact şi simultaneintate aacitivăţilor) şi « monocronie* » (culturi unidirecţionate spre îndeplinirea uneisarcini bine definite într-un spaţiu bine determinat şi într-un timp clarprogramat).

106

Este continuă - +Este prima învăţată - +Are un impact emoţional maiputernic

- +

Are reguli fixe + -Corespunde unui cod analogic - +Corespunde unui cod digital + -

Mihai Dinu106 continuă reflecţia asupra analogiei dintrecomunicarea verbală şi cea non-verbală, pe care o prezintă astfel:

o aşa cum eixstă o multitudine de limbaje naturale, există şi omultitudine de limbage gestuale caracteristice unei naţiuni, darşi „dialecte”, ce particularizează uneori o singură localitate,cum ar fi de exemplu oraşul universitar Berkley din California,analizat atent de specialiştii în kinezică;

o toate societăţile caracterizate prin reguli de curtoaziespecifice claselor superioare au dezvoltat „sociolecte” nonverbaleasemănătoare cu jargoanele lingvistice;

o există chiar şi un „argou” non-verbal, alcătuit din semnele derecunoaştere practicate de membrii unor grupuri infracţionale;

o există şi limbaje profesionale de tip gestual care se dezvoltădin cauza condiţiilor specifice de muncă (zgomot, distanţă mareîntre muncitori). Mihai Dinu dă exemplul dicţionarului limbajuluigestual al muncitorilor din industria de cherestea al lui MartinMeissner şi Stuart B. Philpott107;

o există şi „limbi artificiale” mimico-gestuale, ca în cazulsurdo-muţilor ori al pantomimei.

Comunicarea asigură, aşa cum afirmă Janine Beanichon„derularea fluidă a interacţiunii în jocul subtil alpoziţionărilor mutuale”108. Atunci când comunicarea nonverbalăvehiculează informaţii referenţiale, referitoare la tema tratată,este vorba de cotext. Când vehiculează informaţii despre

106 Dinu, Mihai, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura All, 2004, p. 232-233.Vezi şi Pânişoară, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, Ed. A III-a, Iaşi, Polirom,2008, p. 90.107 Meissner, Martin, Philpott, B. Stuart, A dictionary of sawmill worker’s signs. SignLanguage Studies, Vol. 9, 1975, pp. 309-347, apud Dinu, Mihai, op.cit., p. 233.108 Beaudichon, Janine, op.cit., p. 41.

107

interlocutorii care interacţionează şi despre situaţia de enunţareeste vorba de context.

Comunicarea nonverbală este mai bogată şi mai complexă decâtcea verbală, pentru că, alături de gesturi, această comunicaretăcută înglobează şi spaţiul în care ne desfăşurăm activitatea,codurile de recunoaştere specifice comunităţii căreia îiaparţinem, jocul distanţelor interpersonale, postura globală oriparţială, precum şi o serie de elemente artificiale create de om,precum parfumurile, veşmintele, accesoriile. Toate acestea vorinfluenţa comunicarea noastră, fără ca noi să fim pe deplinconştienţi de puterea comunicaţională a acestor elemente.

Analizând tipurile şi mijloacele de informaţie folosite încadrul unui schimb verbal, Christian Baylon şi Xavier Mignotafirmă că participanţii utilizează un „sistem total de comunicareîntr-o acţiune intersubiectivă”. Sunt schimbate, astfel, treitipuri diferite de informaţie:

o informaţia cognitivă, referitoare la conţinutul semnelorlingvistice şi paralingvistice folosite - gesturile care sesubstituie cuvintelor;

o informaţia indicială, care vizează locutorul cu scopul de a definişi controla rolul pe care el îl joacă în timpul interacţiuniiverbale şi care este transmisă prin toate mojloacelelingvistice, paralingvistice şi extralingvistice;

o informaţia injonctivă sau conativă schimbată de către participanţipentru a continua conversaţia, a varia locutorii şi a ajungela un rezultat, transmisă mai ales prin mijloaceparalingvistice (gesturi, mişcări, intonaţie specifică), darşi prin mijloace lingvistice (formule de deschidere şi deînchidere a comunicării)109.Cei doi cercetători clasează comportamentele şi mijloacele

utilizate pentru a comunica această informaţie în funcţie dedouă sisteme opozitive: „vocal / vs / nonvocal (cuvinte / vs/gesturi, atitudini) şi verbal / vs / nonverbal (cuvinte / vs /noncuvinte)”. Se ajunge astfel la următoarea structură:o „vocal-verbal: cuvântul fonetic ca unitate lingvistică;o vocal-nonverbal: intonaţia, calitatea vocii, enfaza;

109 Baylon, Christian, Mignot, Xavier, op.cit., p. 142.

108

o nonvocal-verbal: cuvântul grafic ca unitate lingvistică;o nonvocal-nonverbal: expresia feţei, gesturile, atitudinile”110.

Analizând impactul tuturor mijloacelor de comunicare utilizateîn cadrul unui schimb verbal, Albert Mehrabian111 prezintă structuraimpactului unei conversaţii şi ajunge la concluzia că nivelulverbal are o pondere de numai 7 %:

Judecăţi

Tip de limbaj %

VISUAL Limbajulcorpului

55%

VOCAL Tonalitateavocii

38%

VERBAL Cuvintelepronunţate

7%

Şi dacă 93% din impactul unei interacţiuni verbale este dat deelemente nonverbale, înţelegem importanţa acestui domeniu decercetare, ale cărui rezultate nu pot decât să conducă la ogestionare mai eficientă a comunicării interpersonale, la oînţelegere mai rafinată a locului şi rolului comunicăriinonverbale în peisajul general al comunicării.

Şi pentru a confirma această afirmaţie, îl amintim pe Oger-Stefanink care afirma: „Se ştie astăzi, graţie descoperirilorpsihologiei, psihosociologiei (studiul relaţiilor interpersonale),psihogeneticii şi etologiei (studiul comportamentelor fiinţelorvii) că esenţialul comunicării este nonverbal. Cercetătoriamericani şi anglosaxoni au realizat studii experimentale folosindaparate video. Ei au arătat, pe baza observaţiei directe sau cu ocameră de luat vederi ascunsă că cel puţin 75% din comunicareadintre oameni este nonverbală”112.

Am putea ilustra astfel această structură113:

110 Idem, ibidem.111 Mehrabian, Albert, Silent Messages, Woodsworth, Belmont Ca, 1981, apud Dinu,Mihai, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura All, 2004, p. 235.112 Oger-Stefanink, A., La communication, c’est comme le chinois, cela s’apprend, Paris,Rivages/Les Echos, 1967, p. 56, apud Baylon, Christian, Mignot, Xavier, op.cit., p.143.113 http://www.format.pf/dlangage.html

109

André Moreau114 propune o altă structurare, mai nuanţată, aregistrelor comunicării:

o verbal (informaţie transmisă prin cuvinte): 10%; o vocal (informaţie paraverbală): 20%;o mimică (informaţie prin fizionomie, privire şi mimica feţei):

30%;o gestică (indicatori kinezici şi body language): 40%.Ion-Ovidiu Pânişoară reia structurarea comunicării nonverbale

propuse de Cook, vorbind despre axa staticului şi cea adinamicului, statice fiind elementele care nu se modifică întimpul unei interacţiuni interpersonale, dinamice cele care semodifică115:

Static

Faţa (caracteristicile de bază)FiziculVocea (caracteristicile de bază)

Îmbrăcămintea sau altepodoabeMachiajulCoafura

Dinamic

OrientareaDistanţaPosturaGesturileMişcările corpului

Expresia facialăDirecţia priviriiTonul vociiRitmul, cantitatea şifluenţa vorbirii

Concluzionând, putem spune că elementele de bază alecomunicării nonverbale sunt: comportamentul simbolic (acţiuni care

114 Apud Prutianu, Ştefan, op.cit., p. 41.115 Pânişoară, Ion-Ovidiu, op.cit., p. 92.

110

vehiculează semnificaţii), paralimbajul, utilizarea simbolică aobiectelor, gestionarea spaţiului şi a timpului116.

(Im)portanţa comunicării nonverbaleDin cele menţionate, ne dăm seama de importanţa, dar şi de

portanţa aspectelor nonverbale ale comunicării, de rolul ei înansamblul comunicării interpersonale, cercetătorii Judee K.Burgoon, David B. Buller şi W.Gill Woodall117 scoţând în evidenţăurmătoarele valori:

o comunicarea nonverbală este omniprezenţă, însoţind-o şi, înmulte cazuri, înlocuind-o pe cea verbală;

o formează un sistem lingvistic universal, ce depăşeştegraniţele geografice;

o decodarea sa este dificilă, putând conduce atât laînţelegerea corectă şi la interpretări greşite ale situaţiilor decomunicare;

o este ontogenetic primordială;o este primordială în interacţiunile umane, pentru că, chiar

înainte de a vorbi, transmitem mesaje semnificativeinterlocutorilor prin diferite canale nonverbale (ţinută, postură,minică, gestică, etc.);

o poate exprima ceea ce cuvintele nu reuşesc sau nu se cuvinesă exprime;

o este mai directă, mai „sinceră” şi „netrucată” decâtcomunicarea verbală.

Axiomele comunicării nonverbaleColaborarea dintre limbajul verbal şi cel nonverbal este

recunoscută de toţi cercetătorii, aceste două forme de comunicaresprijinindu-se reciproc în procesul comunicării interumane.

Plecând de la această simbioză a celor două forme demanifestare comunicaţională, se pot stabili axiomele comunicăriinonverbale în strânsă corelaţie cu cele ale comunicării în

116 Cf. Popescu, Cristian Florin, Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate,Bucureşti, Tritonic, 2000, p. 85.117 Apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura,Bucureşti, comunicare.ro, cursuri universitare, 2005, p. 25.

111

general, aşa cum au fost ele stabilite de reprezentanţii Şcolii dela Palo Alto. Acestea sunt:

2. Comunicarea nonverbală este filogenetic şi ontogeneticprimordială.

3. În comunicarea interpersonală directă nu este posibil să nucomunicăm nonverbal.

4. Comunicarea nonverbală reprezintă un element în sistemulcomunicării umane şi nu trebuie analizată independent decomunicarea verbală.

5. Comunicarea nonverbală este multicanală şi se realizeazăprintr-un sistem de semne şi semnale (discrete şi analogice), decoduri şi canale, fiind necesară analiza sa globală.

6.În comunicarea nonverbală, semnificaţia semnelor transmisemulticanal trebuie contextualizată şi stabilită în termeniiprobabilităţilor, ţinând cont de contextul socio-cultural în carese manifestă118.

118 Cf. Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p. 32-33.

112

Structura comunicării nonverbaleDacă limbajul verbal foloseşte un număr limitat de sunete şi

de reguli care îl fac comprehensibil, comportamentul nonverbal nuare reguli fixe, ceea ce face ca expresia celuilalt să fie rareoriinterpretată de o manieră sigură. Limbile nonverbale, ca de pildălimbajul surdo-muţilor, fac excepţie.

Comunicarea nonverbală este una de tip multicanal, folosindcombinaţii de semne şi de coduri.

J.Ruesch şi W.Kees 119 propun una dintre cele mai vechi, şidestul de amendate, clasificări ale comunicării nonverbale în treicategorii:

1. limbajul semnelor, incluzând gesturile; 2. limbajul acţiunilor, incluzând mişcările corpului din

cadrul diferitelor activităţi umane (de tipul alergării, hrănirii,etc.) şi

3. limbajul obiectelor, care vizează dispunerea intenţionatăori nu a obiectelor în spaţiu cu scopul utilizării lor.

De la această primă încercare de clasificare a comunicăriinonverbale, uşor nediferenţiată, amalgamând tipuri de comunicarediferite şi ignorând altele, s-a ajuns, în literatura despecialitate, la clasificări mult mai nuanţate, exempluclasificarea comportamentelor nonverbale propusă de P.Ekman şiW.V.Friesen120:

Tipuri de comportamente nonverbale Caracteristici alecomportamentelor

nonverbale1. Embleme: mişcări care substituie

cuvintele2. Ilustratori: mişcări care acompaniază

vorbirea şi o accentuează, o modifică, opunctează, etc.

3. Reglatori: mişcări ce menţin sau119 Ruesch, Jurgen, Kees, Weldon, Nonverbal Communication: Notes on the Visual Perception ofHuman Relations, Berkelz: University of California Press, 1956, apud Chelcea, S.,Ivan L., Chelcea A., op.cit., p. 35.120 Druckman, Daniel, Rozelle, R. M. şi Baxter, J. E., Nonverbal Communication. Survey.Theory and Research, Beverly Hills: Sage Publications Inc., apud Chelcea, S., IvanL., Chelcea A., op.cit., p.36.

113

semnalează o schimbare a rolurilor deascultător-vorbitor.

4. Expresii faciale.5. Adaptori: automanipulări sau manipulări

ale obiectelor legate de nevoileindividuale sau de starea emoţională apersoanelor.

1.UtilizareaCondiţii externe Relaţia cucomportamentulverbal

ConştientIntenţionalitate

Feedback externTipul de informaţietransmisă

codificatăidiosincretic;

sens;informativă;comunicativă;interactivă.

1. OrigineaRăspuns înnăscutÎnvăţat în mod

specialÎnvăţat social şi

cultural2. CodificareaActe codificate

extrinsecActe codificate

arbitrarActe codificate

iconicActe codificate

intrinsec

R.P.Harrison împarte comunicarea nonverbală în patrucategorii:

o coduri de executare, asociate cu mişcările corpului, expresiilefaciale, privirea, atingerea şi manifestările vocale;

114

o codurile spaţio-temporale, asociate cu mesajele transmise prinasocierea utilizării spaţiului şi a timpului;

o codurile artefact, se referă la mesajele primite de la obiecte;o codurile mediatoare sunt asociate cu efectele speciale ale

poziţionărilor interlocutorilor (de pildă unghiul camerei deluat vederi în transmisiile TV)121. Conţinutul comunicării nonverbale. Comunicarea nonverbală

facilitează transmiterea de informaţii asupra sentimentelornoastre şi asupra relaţiilor noastre cu ceilalţi. Ea transmite maiales informaţii afective.

Durata comunicării nonverbale. Dacă comunicarea verbală are odurată pe care o putem estima exact, pentru că începutul şisfârşitul sunt clar definite (fie grafic prin punct, fie prinintonaţie specifică), comunicarea nonverbală durează atâta timpcât participanţii la actul de comunicare sunt conştienţi unii dealţii, cu toate că protagoniştii emit fără încetare semnalenonverbale şi de aceea este imposibil să nu comunici.

Controlul comunicării nonverbale. Comunicarea verbală estesecvenţială. Emiţătorul poate, în mod conştient, să determinemesajul pe care îl transmite. Comunicarea nonverbală utilizeazămai multe canale în mod simultan şi, astfel, este paralelă. Deaceea este dificil să controlezi în acelaşi timp mai multe mesajenonverbale (de ex. mimica, calitatea vocii, gesturile, ţinutacorporală etc.).

Clasificarea semnelor nonverbale. Există foarte multe semne nonverbale dintre care cităm:

expresia paralingvistică, mimica, privirea, surâsul, râsul,gesturile, postura, exprimarea spaţială, temporală, vestimentară,olfactivă.

„- Ei, ce-au făcut?- Păi, au vorbit.- Ba n-au vorbit nimica. Cum poţi vorbi dacă nu spui cuvinte?!- Ei, uite aşa, vorbeşti fără cuvinte. Că doar cu toţii ne

vorbim mereu fără cuvinte.- Atunci la ce mai sunt bune cuvintele?- Prea bune nu sunt ele niciodată. Adesea, ascund ce-ar fi de

spus cu adevărat şi n-ai vrea să afle alţii.- Şi ei vorbesc? – întrebă iarăşi copilul.- Aşa cred, spune mama. Nu deschid gura, dar vorbesc tot

timpul şi n-au nevoie de cuvinte.- Şi crezi că ştiu despre ce vorbesc?

121Apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p. 35.

115

William Saroyan122

Literatura de specialitate oferă o gamă foarte largă declasificări ale semnelor nonverbale. Nu vom reţine decât oclasificare recentă123, cea a lui Marino Banaiuto, bazată pelucrările, devenite clasice, ale lui Argyle, Ekman şi Friesen,care propune dispunerea elementelor comunicării nonverbale pe oscară, de sus în jos, începând cu semnele cele mai manifeste(aspect exterior şi comportament spaţial) până la cele mai puţinevidente (mişcări faciale, semne vocale):

1. Aspect exterior: structură fizică, siluetă,vestimentaţie;

2. Comportament spaţial: distanţă interpersonală, contactcorporal, orientare în spaţiu, parfum;

3. Comportament kinetic: mişcările trunchiului şi alepicioarelor, gesturi ale mâinii, mişcări ale capului;

4. Faţa: privire şi contact vizual, expresia feţei;5. Semne vocale: semne vocale verbale dotate cu semnificaţie

paraverbală, semne vocale nonverbale, tăceri.

Funcţiile comunicării nonverbaleO trecere în revistă a literaturii de specialitate scoate în

evidenţă următoarele funcţii, aşa cum apar ele în concepţiadiverşilor cercetători:

Watson şi Hill analizează următoarele funcţii ale comunicăriinonverbale124:

accentuarea comunicării verbale, prin întărirea, confirmarea,validarea, accentuarea mesajului verbal;

complementaritatea, prin oferirea de informaţii suplimentarecare vin să confirme ori să infirme mesajul verbal;

contextualizarea, prin care se încearcă sensibilizarea afectivăori persuasivă a receptorului;

substitutivă, prin care se înlocuieşte în totalitate exprimareaverbală (exemplu limbajul surdo-muţilor);

manipulatorie, prin care se accentuează aspectele persuasive alemesajului, urmărindu-se atingerea scopului urmărit

122 Saroyan, William, Pribeag, sărman şi ars de dor, apud Prutianu, Ştefan, Antrenamentulabilităţilor de comunicare, Bucureşti, Iaşi, 2004, p. 7.

123 Apud Hennel-Brzozowska, Agnieszka, art.cit., p. 25-26.124 Watson, J., Hill, A., A Dictionary of Communication and Media Studies, London, Edward Arnold, 1993, p. 40.

116

Paul Ekman125 stabileşte cinci funcţii ale comunicăriinonverbale:

repetarea (dublarea comunicării verbale), substituirea (înlocuirea mesajelor verbale), completarea (colaborarea la transmiterea mesajelor verbale,

spre o mai bună decodificare a lor), accentuarea / moderarea (evidenţierea mesajului verbal prin

amplificarea ori diminuarea sensului celor spuse), contrazicerea (transmiterea de semnale opuse mesajului verbal). Michael Argyle126 găseşte patru funcţii ale comunicării

nonverbale: exprimarea emoţiilor; transmiterea atitudinilor interpersonale (dominaţie, supunere, plăcere,

neplăcere, etc.), prezentarea personalităţii; acompanierea vorbirii, ca feedback, pentru atenţionare.

Scherrer propune, aşa după cum foarte bine arată JanineBeaudichon, „o tipologie funcţională a semnelor nonverbale caredepăşeşte distincţia clasică între gesturile indexicale şigesturile iconice”127. Astfel Scherrer distinge:

funcţia semantică, atunci când semnele nonverbale semnifică prinele însele, ca de pildă atunci când un semn nonverbal sprijină,ilustrează, amplifică, temperează, contrazice un semn verbal.Semnul nonverbal poate fi şi independent faţă de cel verbal şi ise poate substitui;

funcţia sintactică, apare atunci când semne nonverbale reglementeazăapariţia şi organizarea semnelor verbale simultane sau consecutivesau pe cea a altor semne nonverbale. Este vorba de semnenonverbale care scandează, marchează opririle, participând astfeltla segmentarea vorbirii, marchează sincronizarea între canalele decomunicare, între părţile informaţiei, între interlocutori;

funcţia pragmatică, atunci când este vorba se semne careinformează asupra stărilor ori carcateristicilor emiţătorilor/receptorilor în mutuala lor poziţionarea socială, pentru că ei nupot face altceva decât ceea ce îi autorizează statutul lor. Aceste

125 Cf. Ekman, Paul, „Communication through nonverbal behavior: A source ofinformation about an interpersonal relationship” în S.S.Tomkins şi C.E.Izard(eds), Affect, Cognition and Personalitz, New York: Springer, apud Chelcea, S., Ivan L.,Chelcea A., op.cit., p.38. Vezi şi prezentarea funcţiilor comunicării nonverbale înDinu, Mihai, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura All, 2004, p. 234.126 Argyle, Michael, Bodily Communication, London, Methuen, 1975, apud Chelcea, S.,Ivan L., Chelcea A., op.cit., p. 38. 127 Beaudichon, Janine, op.cit., p. 42.

117

gesturi nonverbale cu funcţie pragmatică revelează personalitateaşi intenţiile autorilor lor128.

Janine Beaudichon consideră că ar mai trebui adaugate încădouă funcţii la cele trei menţionale de Scherrer. Este vorba de:

funcţia de reglare emoţională şi atenţională, pentru care este vorba desemne care contribuie la a reţine ori din potrivă la a maifesta eulşi la a regla condiţiile relaţiei interpersonale;

funcţia dialogică, care intervine atunci când semnele contribuiela reglarea fluxului însuşi al relaţiei interpersonale129.

Sintetizând cele prezentate anterior putem concluziona că celemai importante funcţiile ale comunicării nonverbale sunt în numărde şase: redundanţă, complementaritate, accentuare, coordonare,substituţie, contradicţie.

Redundanţa* apare pentru că fiinţa umană încearcă să reducăorice stare, sentiment de insecuritate. Acest lucru se poate facetrimiţând mai multe semnale conţinând acelaşi mesaj, pentru a fisigur că măcar unul dintre ele va ajunge la destinatar şi va fidecodat corect. Redundanţa arată că trimitem mai multă informaţiedecât e necesar. Exemplu: tatăl îi spune copilului său “vreau catu să mă asculţi!” (nivel verbal), îl priveşte foarte sever (niveloculezic) şi ridică un deget ameninţător (nivel gestual).

Complementaritate apare în momentul în care mesajul nonverbalîl completează pe cel verbal, informaţia nefiind completă decâtprin asamblarea celor două componente. Indicaţiile de mărime prinutilizarea mâinilor sunt un exemplu.

Accentuarea este semnalul nonverbal utilizat pentru a subliniaanumite puncte, idei din mesajul verbal. Contrarcomplementarităţii, mesajul poate fi înţeles şi atunci cândsemnalul nonverbal lipseşte (din punctul de vedere alconţinutului, el este, deci, redundant). Semnalul nonverbal poateaccentua (de ex. o articulare accentuată în mod special) saurelativiza (de ex. vorbind într-un mod ezitant). Se accentueazăadesea ceea ce este foarte important sau demn de reţinut.

Coordonarea. Există două tipuri de coordonare a mesajelor prinsemnale nonverbale.

Nonverbalul pentru verbal: printr-un anumit semn cu capul pot săîncurajez pe cineva să vorbească, prin alt semn pot să îi arătplictiseala mea şi să îl determin să se oprească.

Nonverbalul pentru nonverbal: un semnal nonverbal al persoanei Ainduce un semnal nonverbal la persoana B. Pot să semnalez, de

128 Scherrer, K.R., « Les fonctions des signes nonverbaux dans la conversation »in Cosnier J., Brossard, A., La communication nonverbale, Neufchâtel, Delachaux etNiestlé, 1984, p. 71-100, apud Beaudichon, Janine, op.cit., p. 42.129 Beaudichon, Janine, op.cit.,p. 42.

118

exemplu, printr-un surâs intenţia mea de a mă împăca cu cineva şisă încerc să obţin de la interlocutorul meu un surâs ca răspuns şica semnal de reconciliere.

Substituţia. Semnalul verbal este înlocuit printr-un semnalnonverbal. Exemplu: tatălîl priveşte sever pe copil, dar fără săspună nimic. În afara situaţiilor în care cuvintele lipsesc sausunt inutilizabile (de exemplu zgomotul ori distanţa excesivă),substituţia mesajelor verbale cu semnale nonverbale poate fiefectuată atunci când normele şi convenţiile le-ar interzice peprimele (de exemplu ridicarea ochilor către cer atunci când nusuntem de acord cu cuvintele unei a treia persoane sau când nu amdori să spunem în mod direct ceva unui superior).

Contradicţia. Poate să existe contradicţie între semneleverbale şi semnalele nonverbale sau între diferitele semnalenonverbale atunci când:

o emiţătorul doreşte să mascheze un anumit sentiment, dar nureuşeşte;

o emiţătorul vrea în mod conştient să relativizeze o declaraţie(de exemplu fraza “eşti foarte harnic” spusă pe un ton acid oriironic).

Disfuncţiile comunicării nonverbaleDacă literatura de specialitate insistă asupra funcţiilor

comunicării verbale, nu trebuie ignorat faptul că acest tip decomunicare prezintă şi o serie întreagă de disfuncţii, care nutrebuie ignorate în interpretarea mesajului. Irena Chiruînregistrează două disfuncţii importante130:

o parazitarea mesajului, interesul pentru informaţia transmisă pecanalul verbal putând trece pe plan secund, informaţianonverbală fiind prima şi cea mai pregnant receptată;

o întreruperea comunicării printr-un întreg arsenal de semnalenonverbale (modificarea direcţiei privirii, tuşitsemnificativ, poziţionare diferită - ridicare în picioare -,deschiderea unui dosar etc.)

Expresia paralingvistică

Nu cerneala este cea care caracterizează scrierea,ci vocea, adevărul solitar al vocii,

hemoragia adevărului în pântecul vocii.Christian Bobin, Nesperata

Vocile sunt cela care rămân până la sfârşit, tot aşa cum, adesea, vocea, ca un parfum,

precede şi anunţă întrarea fizică a cuiva în viaţa noastră.130 Chiru, Irena, op.cit., p. 33-34.

119

Jean-Jacques Schulh, Ingrid Caven

Definiţie. Prin element paralingvistic înţelegem orice„element prezent în procesul comunicării orale, aparţinândnivelului structurării fonice a enunţurilor. Elementeleparalingvistice nu constituie însă nici unităţi segmentale*, niciunităţi suprasegmentale*. Aparţin acestei categorii aspecte legatede calităţile vocii şi de “vocalizarea” propriu-zisă: timbrul,volumul şi inflexiunile vocii (şoptită, stridentă, şuierătoare,murmurată, mormăită), tonul, cursul, ritmul, tăieturile cuvintelorşi ale frazei, pauzele, modul de articulare a sunetelor. Elenuanţează expresia, permiţând transmiterea unor semnificaţiisuplimentare sau chiar modificarea sensului literal alenunţurilor.Elementele paralingvistice oferă receptorului repereutile pentru decodaj”131.

Tipuri de elemente paralingvistice. Există două grupuri deexpresii paralingvistice:

expresii paralingvistice caracteristice vocii (înălţime, forţă, tempo,ritm, rezonanţă, control al articulării);

expresii paralingvistice de tipul vocalizărilor (fluierat - cu o utilizarecodificată în sport şi în domeniul militar, fluieratul s-a pututdezvolta ca un limbaj alternativ, menit să se substituie totalvorbirii atunci când distanţa dintre interlocutori e prea mare - ,suspin, plâns, geamăt, căscat, şuşotit, exclamaţii ca “ah”, “oh”,“mmm”, “îhî”, etc.

Laver şi Trudgill132 au propus, în 1982, o altă clasificare,împărţind manifestările vocale în trei categorii:

caracteristicile extralingvistice ale vocii sunt caracteristicilepermenente, care ţin de structura anatomică şi de reglareapropriului aparat vocal;

caracteristicile paralingvistice ale tonului vocii care seversc la trimitereade informaţii referitoare la starea emoţională şi atitudinileinterpersonale;

caracteristicile realizării fonetice cu referire la accent şi pronunţie.

131 Bidu-Vrânceanu, Angela ş.a., Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Nemira, 2001,p. 372.132 Trager, G., „Paralanguage: A first approximation” în Studies in Linguistics, 13,1958, p. 1-12, apud Hennel-Brzozowska, Agnieszka, art.cit., p. 26.

120

Anolli133 împarte, şi el, manifestările vocale în: semne vocale verbale (semnele vocale corelate cu discursul din

clasificarea propusă de Argyle) care sunt:o tonul, egal cu frecvenţa vocii (ton înalt sau jos) ce dăun aspect interpretativ cuvintelor din cadrul enunţurilor(de exemplu de tip concluziv, interogativ, exclamativ,suspans ...)o intensitatea se referă la volumul vocii (tare sau scăzut)prin care se subliniază, se accentuează sau se emfatizează*anumite elemente ale discursului;o velocitatease referă la timpul de succesiune a silabelor,la numărul de silabe pe secundă.

semne vocale nonverbale (semnele vocale independente dediscurs în concepţia lui Argyle). Acestea ţin de calitatea vocii şipermit diferenţierile dintre persoane (putem recunoaşte o vocefamiliară într-o mulţime de oameni), dar şi estimărilecaracteristicilor personalităţii, stării afective, etc. Aspectulvocal nonverbal este influenţat de patru factori:

o biologici: diferenţele de sex şi vârstă (bărbaţiiau un ton al vocii mai jos decât femeile, copiii unul maiascuţit decât adulţii, tinerii au o intensitate mai maredecât persoanele în vârstă, persoanele extrovertite vorbescmai tare, mai repede, pe un ton mai înalt şi cu mai puţibnepauze decât introverţii);o sociali, corelaţi cu cultura de origine,provenienţa regională, normele sociale ale grupului deapartenenţă, contextul (de exemplu, se vorbeşte încet înbiserică);o de personalitate legate de stereotipurilereferitoare la grupul social caracterizat printr-un accentspecific;o emoţionali, corelaţi cu trăsăturile psihologice(temperamentul euforic este caracterizat printr-un ton mairidicat, ritm rapid, cel depresiv prin voce plată,tristeţea prin ton scăzut, volum mediu, pauze lungi, ritmlent ...)

133 Apud Hennel-Brzozowska, Agnieszka, art.cit., p. 26-27.

121

Limbajul vocii134. Simpla afirmare vocală indică o mulţime delucruri despre persoana care vorbeşte: sex, vârstă, atitudine(energică, moale, indiferentă, grabită, răbdătoare, sinceră,prefăcută, dominatoare, supusă, cooperantă, tăioasă, fermă,prietenoasă, ameninţătoare...), stare fizică (obosită, odihnită,bolnavă ...). Scriitorul francez Gérard Bauër avea perfectădreptate când afirma că „vocea este un al doilea chip”. Nu sensulcuvintelor este acela care transmite toate aceste informaţii, citonalitatea vocii.

Ştefan Prutianu arată că „tonul vocii este important atât catehnică vocală, cât şi ca instrument de convingere. Tonul vocii ecel care transmite sentimentele şi atitudinea, pe când cuvinteletransmit doar informaţia”135 (subln.n.).

Cercetătorul înregistrează mai multe tonuri ale vocii136: tonul parental, utilizat de părinţi, profesori, preoţi,

judecători, este convingător, utilizează o voce joasă, calmă,echilibrată, ce conferă încreder şi exprimă autoritatea,competenţa, experienţa.

tonul înalt, strident, smiorcăit semnifică nemulţumire, teamă,nervozitate, iritare, nesiguranţă şi conduce la conflic verbal.

ton aspru, gâtuit apare, de obicei, în stările de oboseală,spaimă, precipitare.

Cercetătorii arată că tonul real al vocii unei persoane nu semanifestă decât dimineaţa, pentru ca apoi, cu fiecare oră caretrece, oboseala să îşi facă apariţia şi să distorsioneze timbrulşi înălţimea vocii137.

Volumul vocii spune şi el foarte mult despre persoana carevorbeşte. O voce puternică poate semnifica autoritate, forţă,vitalitate, antrenarea discursivă, entuziasmul, dar şi exacerbareaeului, dorinţa şi voinţa de dominare ori incapacitatea deautostăpânire. O voce joasă, abia auzită trădează lipsa de încredere,

134 Sintagma este folosită şi de Prutianu, Ştefan, op.cit., p. 8.135 Prutianu, Ştefan, op.cit., p. 15.136 Idem, p. 16. 137 Cf. Pânişoară, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, Ed. a III-a, Iaşi, Polirom,2008, p. 88.

122

anxietatea, fobia socială, timiditatea138 excesivă, nesiguranţa,incapacitatea de exteriorizare, inhibiţia.

Dicţia este şi ea semnificativă din punct de vederecomunicaţiona. Vorbirea repezită, articularea neclară trădeazădelăsare, lipsă de consideraţie faţă de interlocutor, comoditate.O articulare prea îngrijită poate trăda un spirit ordonat, sever,uşor preţios, lipsit de spontaneitate.

Pauzele. David Le Breton, binecunoscutul antropolog alcorpului, pe care îl defineşte drept „originea noastrăidentitară”, are perfectă dreptate când arată că dialogul,conversaţia „este la întretăierea drumurilor dintre cuvânt şităcere. Ea este tot atâta schimb de cuvinte, ca şi de pauze […].Conversaţia este, în acelaşi timp, elogiul cuvântului şi altăcerii”139.

Este evident faptul că pauzele discursive sunt purtătoare desemnificaţii comunicaţionale importante. S-a dezvoltat chiar oştiinţă, pauzologia, al cărei fondator este Goldman-Eisler140,cercetătorul insistând asupra semnificaţiilor comunicative aletăcerii.

Ştefan Prutianu141 reperează patru categorii de pauze: pauzele-indiciu sunt cele care oferă indicii preţioase asupra

stărilor sufleteşti ale interlocutorilor, asupra emoţiilor,intenţiilor extradiscursive, atitudinilor acestora;

pauzele autoreflexive, când vorbitorul reflectează, cade pegânduri;

pauzele retorice, pauzele de efect, folosite din raţiunioratorice, atunci când vorbitorul vrea să scoată în evidenţă un

138 Philippe Breton citează rezultatele mai multor anchete conform cărora 55% dinpopulaţie se teme să ia cuvântul în public, chiar şi restrâns şi evaluează laaproape 1 din 3 numărul de persoane care sunt obligate să renunţe să se exprimeîn faţa unui grup. Aproape 60% dintre francezi se consideră timizi, 40% dintreamericani se prezintă ca timizi în mod obişnuit şi 90% timizi ocazionali. Cf.Argumenter en situation difficile. Que faire face à un public hostile, aux propos racistes, au harcèlement, àla manipulation, à l’agression physique et à la violence sous toutes ses formes?, Paris, LaDécouverte, 2004, p. 68.139 Breton, Philippe, Le Breton, David, Le silence et la parole. Contre les excès de lacommunication, Strasbourg, Arcanes, 2009, p. 11.140 Apud Hennel-Brzozowska, Agnieszka, art.cit., p. 28.141 Prutianu, Ştefan, op.cit., p. 22-23.

123

anumit aspect sau când doresşte să atrangă atenţia interlocutorluipentru a fi ascultat cu interes şi, în sfârşit,

pauzele invitaţie, care permit şi uneori impun reacţiainterlocutorului.

Alţi cercetători (Sachs, Schegloff şi Jefferson142) repereazăurmătoarele tipuri de pauze:

pauză „gap” (vid, gol) când vorbitorul intră în comunicare; tăcere de tipul „lapse„ (perioadă mai îndelungată) când niciunul

dintre interlocutori nu mai vorbeşte şi comunicarea se întrerupe; tăcere de tip „pauză” care semnifică o întârziere a răspunsului

interlocutorului la o întrebare, la o cerere sau chiar şi la unsimplu salut (este de fapt o violare a regulilor informale aleconversaţiei*).

Nu trebuie să ignorăm o altă semnificaţie importantă atăcerilor care apar în comunicarea asimetrică, cu rol degestionare a puterii şi a dominaţiei sociale. În acest caz,tăcerea poate avea conotaţii pozitive (o stare emoţională preaputernică pentru a fi „tradusă” în cuvinte, aprobarea orirespectul faţă de interlocutor), dar şi negative (dezaprobarea„mută”, neverbalizată, stare de iritare, stare de neîncredere înafirmaţiile interlocutorului)143.

Stările de iritare, furie, îngrijorare ori emoţie puternicăconduc la creşterea numărului de greşeli de exprimare, bâlbâialăfrecventă, pauze dese şi prelungite, vocale de umplere a golurilorde tip „ăă”, „îî”.

Ca în toate cazurile de luare în considerare şi deinterpretare a elementelor comunicării nonverbale, trebuie săţinem cont de context, al cărui rol este fundamental în decodareacorectă a mesajelor nonverbale: o tăcere însoţită de deturnareaprivirii ori a capului poate semnifica supărare, jenă ori, pur sisimplu, dorinţa de a întrerupe comunicarea.

Tăcerea este, astfel, extrem de semnificativă din punct devedere comunicaţional. Valentina Marinescu, preluând clasificarealui Bilmes, aminteşte cele două tipuri:

tăcerea absolută, absenţa oricărui sunet şi

142 Apud Hennel-Brzozowska, Agnieszka, art.cit.,p. 28.143 Idem, ibidem.

124

tăcerea notabilă, absenţa semnificativă a unor sunete.Tăcerea conversaţională este interpretată ca o subspecie a tăcerii

notabile, cu mai multe semnificaţii, pentru că ea îmbogăţeştediscursul şi transmite o serie întreagă de informaţii referitoarela vorbitor şi atitudinile acestuia144. Poate că ar trebui să îidăm crezare lui Frédéric Dard, celebrul San Antonio,binecunoscutul Gargantua al scriiturii poliţiste, care spunea „Avorbi este cel mai urât mijloc de comunicare. Omul nu se exprimăpe deplin decât prin tăcerile sale”145.

Tăcerea este deseori asociată cu ascultarea, considerată a fiun adevărat compliment adresat interlocutorului, o dovadă derespect a acestuia.

Avantajele ascultării sunt multiple: semnifică respectul acordatceluilalt, construieşte relaţii, adânceşte cunoaşterea, genereazăidei, clădeşte loialitate, este un element de într-ajutorare şi deautosusţinere146.

Pe urmele lui Ştefan Prutianu, Gabriel Albu stabileşte maimulte tipuri de ascultare:

ascultarea informativă urmăreşte buna înţelegere a mesajuluitransmis prin colaborarea efectivă a actorilor comunicaţionali(întrebări, repetiţii, parafraze),

ascultarea evaluativă urmăreşte culegerea de opinii, informaţii,cu dorinţa explicită de a transmite proriile puncte de vedere,ajungându-se uneori la distorsionarea mesajului,

ascultarea pasivă, marcată de absenţa răspunsurilor ori aîntrebărilor de lămurire, control ori încurajare, dândposibilitatea interlocutorului să îşi urmeze gândurile şiconfesiunea,

ascultarea activă/reflexivă facilitează încurajarea receptorului,asigură feed-back-ul, permite buna înţelegere a mesajului,reprezentând o abilitate comunicaţională importantă147.144 Bilmes, J., apud Marinescu, Valentina, Introducere în teoria comunicării. Principii, modele,aplicaţii, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003, p. 21-22.145 San Antonio (Frédérique Dard), Maman les petits bateaux, Fleuve Noir, 2005. Cf. http://www.evene.fr/citations/mot.php?mot=silence&p=3 146 Maxwell, J.C., Dornan, J., apud excelenta prezentare a ascultării şi tăceriia lui Albu, Gabriel, Comunicarea interpersonală, Iaşi, Institutul European, 2008, p.150-152.147 Cf. Albu, Gabriel, op.cit., p. 152-178.

125

Irena Chiru aminteşte câteva strategii utile ascultării active, atât devalorizante din punct de vedere comunicaţional şi relaţional: sănu schimbăm subiectul; să nu dăm sfaturi dacă acestea nu ne suntcerute; să nu tragem concluzii, să nu diagnosticăm, să nucriticăm, să nu hărţuim; să nu vorbim numai şi numai despre noiînşine; să aprofundăm, să nuanţăm ceea ce se discută; să nuignorăm sau să nu negăm sentimentele celuilalt; să corelăm ceea cene spune interlocutorul cu ceea ce nu ne spune; să nu pretindem căam înţeles atunci cănd nu este adevărat; să vorbim desprepreocupările, grijile, nevoile interlocutorului şi să confirmămfaptul că l-am înţeles.

Urmându-l pe M.J.Palmioto, cercetătoarea sintetizează, dinpunctul de vedere al interlocutorului, cele zece trăsături aleascultătorului ideal: 1. uite-te la mine când vorbesc, 2. întreabă-măpentru a clarifica ceea ce spun, 3. întreabă-mă pentru a arăta căurmăreşti firul naraţiunii, 4. nu mă întrerupe, 5. arată-teinteresat de ceea ce simt punând întrebări, 6. repetă lucrurile pecare le spun, 7. nu mă grăbi, 8. fii controlat emoţional, verbalşi nonverbal, 9. fii atent, 10. menţine subiectul până când termince am de spus148.

Melodia vocii. Vocea monotonă, ternă este plictisitoare şi inducescăderea progresivă a atenţiei din partea receptorului. Voceamodulată, alternarea tonurilor joase cu cele mai înalte,inflexiunile sunt cele care conferă vocii personalitate, impunândun grad ridicat de atenţie.

Ritmul vorbirii. Ritmul prea accentuat, tip „mitralieră”, ori celtărăgănat sunt deficitare, inducând lipsă de atenţie şi deconcentrare din partea receptorilor. Ştefan Prutianu arată că, înfuncţie de numărul de silabe pronunţate pe minut, putem consideraun ritm normal (250-450 de silabe/minut), un ritm lent (250silabe/minut) şi un ritm alert (≈ 500 silabe/minut). Cercetătorulconsideră că „vorbirea ritmică, cu uşoare fluctuaţii aleritmicităţii, este caracteristică peroanelor echilibrate,optimiste. Când ritmul vorbirii este regulat ca un metronom paremecanic şi indică o persoană pedantă, care-şi controleazăsentimentele şi ţine să dea dovadă de disciplină şi voinţă de148 Chiru, Irena, op.cit, p. 52.

126

fier. Comenzile militare sunt date în ritm regulat, mecanic. Cândritmul vorbirii fluctuează excesiv de mult poate indica o persoanăoarecum imprevizibilă, cu un psihic labil” 149.

Accentuarea unor cuvinte este plină de semnificaţii:accentuarea logică, afectivă sau manipulatorie poate inducereacţii diferite din partea interlocutorilor.

Geamătul şi oftatul. Semnificaţia geamătului şi a oftatuluidepinde de context, el fiind cel care dezambiguizează aceastămanifestare vocală. Amândouă pot semnifica atât o tristeţeprofundă, pesimism, suferinţă fizică, depresie, cât şi lipsa deinteres faţă de anturaj. Geamătul poate fi însoţit de un tonvăicărit, plângăcios, rareori apreciat de interlocutori.

Tusea, în afara semnificaţiilor sale medicale (răceală,iritaţii...) poate fi încărcată de conotaţii multiple: jenă,îngrijorare, disconfort, tristeţe, dorinţa de atenţionare ainterlocutorului în legătură cu ceva care nu merge bine.

149 Prutianu, Ştefan, op.cit., p. 24, 25.

127

KinezicaCorpul, acest mare vorbăreţ150.

Definiţie. Este un adevătr de necontestat faptul că toateculturile au un sistem semnificativ de comunicare gestuală, careprecede, acompaniază sau chiar înlocuieşte discursul verbal pentrua vehicula anumite mesaje151. Antropologul american RayBirdwhistell152, profesor la universităţile din Philadelphia,Washington şi Toronto, este cel care propune termenul kinezică pentrua desemna „studiul mişcărilor corpului în corelaţie cu aspectelenonverbale ale comunicării interpersonale”153. Kinezica este astfelstudiul semnelor comportamentale emise natural sau cultural.Ch.Baylon şi X.Mignot arată că această disciplină „a aplicatmetodele lingvisticii structurale la sistemul de semne, fără a ledisocia de interacţiunea verbală” 154.

Am putea stabili un paralelism între nivelele deanaliză lingvistică şi cele specifice analizei kinetice:

Analiză lingvistică Analiză kineticăFonem* (unitate minimală lipsită de

sens)Kinem (cea mai mică unitatea gestului sau mimicii)

Morfem* (cea mai mică unitatesemnificativă, dotată cu sens a

lexicului)

Kinemorfem (element dintr-oserie de gesturi)(a face cu ochiul =

150 Titlului articolului lui Mathieu Laviolette-Slanka, Le corps bavard, Evene. fr,sept. 2008, http://www.evene.fr/theatre/actualite/mime-marceau-geste-chaplin-keaton-1561.php151 Cf. Cosnier, J., „Communication et langages gestuels” în Cosnier, J., Coulon.A. & Berrendonner, A., (ed), Les voies du langages, Paris, Dunot, p. 255-304, apudBaylon, Christian, Mignot, Xavier, op.cit., p. 144.152 Ray Birdwhistell, apropiat al lui Margaret Mead şi Gregory Bateson, interesatde analiza ţinutei corpului şi a gesticii, integrat echipei de la Palo Alto,devine celebru datorită unui studiu extrem de minuţios şi interesant al uneisecvenţe de nouă secunde de film, „ţigara lui Doris”, analiză exemplară careilustrează axioma comunicaţională conform căreia gesturile, limbajul vorbit,atingerile, mirosul, spaţiul şi timpul reprezintă, toate, moduri de manifestareale unui sistem de comunicare integrator. 153 Apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p.41.154 Christian Baylon, Xavier, Mignot, La communication, Paris, Nathan Université,2003, p, 145.

128

complicitate,convivialitate)

Kinezica devine astfel o „gramatică a gesturilor”155 (lat.GESTUS = atitudine, mişcare a corpului). Cercetătorii vorbesc şidespre o parakinezică, în acelaşi timp prosodie şi poetică agesturilor (intensitate, durată, întindere, ritmuri constante).Baylon şi Mignot consideră că „această dimensiune mai largă seintegrează unui context psihologic, social şi cultural.„Accentele” gestuale exprimă particularităţi regionale, de mediu,ca şi „accentele” lingvistice”, Birdwhistell confruntând permanent„marcării” gestuali cu cei lingvistici156.

Daniela Rovenţa-Frumuşani insistă asupra contribuţiei anumeroase discipline în constituirea şi „legitimareagestualităţii: antropologia (de la textul fondator al lui MarcelMauss referitor la „tehnicile corpului” până la cercetările luiLeroi-Gourhan asupra diacroniei kinezicii sau Marcel Jousseprivind antropologia gestului), psihanaliza şi fenomenologia (Freud,Merleau-Ponty) prin evidenţierea statutului corporalităţii îninstituirea şi distribuirea semnificaţiei, ştiinţele comunicării şimediologia prin evidenţierea spectacularului, look-ului, star-sytem-ului, altfel spus prin sincronizarea codurilor mobilizate”157.Această contribuţie multidisciplinară la fundamentarea kineziciica domeniu de investigaţie ştiinţifică se explică prin faptul căgestul este, în acelaşi timp, practică socială, culturală şiidentitară, el caracterizând individul din punctul de vedere alsexului, vârstei, etniei, apartenţei la un grup socio-profesional,la o anumită cultură, toate conturând un anumit aspect identitar,individual ori colectiv.

MimicaOrice s-ar spune, oamenii trebuie priviţi în faţă,

dar nu trebuie să le considerăm masca ca pe propria lor faţă.Joseph Joubert, Carnete

155 Idem, p. 146.156 Idem, ibidem.157 Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Semiotică, societate, cultură, Iaşi, Institutul European,1999, Cap. Semiotica gestuală, p. 183.

129

În cadrul acestor mişcări, mimica ocupă un loc predominant,mimica având un loc privilegiat printre mijloacele de comunicareîntre două persoane.

Definiţie. Prin mimică înţelegem formele de expresie ale feţeiservind la comunicarea emoţiilor şi a intenţiilor în contextsocial.

O întrebare importantă este aceea de a şti dacă expresiaemoţiilor prin mimică este înnăscută şi universală sau estedobândită şi specifică diverselor culturi. Charles Darwin s-aîntrebat dacă expresia emoţiilor s-a dezvoltat de-a lungulistoriei evoluţiei speciilor. Asta ar însemna că dezvoltareaemoţiilor este determinată în mod genetic şi că emoţiile suntexprimate peste tot în acelaşi fel, sunt universale (exemplu mascacomică şi masca tragică din teatrul antic). Darwin a enumerat şasemetode, care, în mare parte, sunt încă actuale şi cu care putemstudia dacă expresia sentimentelor este universală:

o analiza expresiilor emoţiilor într-o altă cultură;o compararea interculturală a expresiilor emoţiilor;o observarea expresiilor emoţiilor la copii (Darwin credea că

această metodă este foarte promiţătoare, căci copiii nu pot săîşi controleze emoţiile (mai ales să ţi le reprime ori să leatenueze). Astfel, expresia emoţiilor nu ar fi influenţată deexperienţe specifice unei anumite culturi);

o observarea expresiei emoţiilor la orbii şi la surzii dinnaştere, care nu pot imita emoţiile pe care le-au văzut laalte persoane;

o observarea expresiei emoţiilor la bolnavii mintali. Darwinarată că, precum copiii, bolnavii mintali resimt puternicemoţiile şi nu pot să şi le reprime.Pe de o parte, există cu adevărat indici puternici care arată

că anumite emoţii fundamentale, ca de exemplu bucuria, furia,tristeţea, sunt universale şi transmise în mod genetic. Totuşi,emoţiile nu sunt exprimate fără control, aşa cum arată şi Darwin.Expresia emoţiilor este supusă unor “reguli de prezentare” şi estecontrolată în mod conştient. Există de asemenea în anumite culturiregula prezentării conform căreia nu este permisă exprimareafuriei sau a tristeţii în public.

130

Anumiţi autori arată că exprimarea emoţiilor are o funcţie decomunicare socială. A surâde, de pildă, arată că ”sunt într-odispoziţie amicală” sau poate reprezenta un semn de reconciliere.Astfel, emoţia nu se exprimă decât când sunt prezente altepersoane, căci, fără prezenţa lor, această expresie nu ar aveasens.

Mişcările facialeMişcările faciale cuprind toate modificările fizionomiei cu

rol comunicaţional; acestea semnifică a anumită atitudine, oanumită stare de spirit, fiind adevărate „discursuri” pentruanaliştii comunicării nonverbale158. Mimica poate suplinimanifestările verbale ori le poate puncta. Buna ponderare aexpresiilor faciale face dintr-un om un bun comunicator,exagerarea lor ducând la blocaje şi la receptare negativă.

Fruntea, sprâncenele, pleoapele, nările, obrajii, muşchiifaciali, bărbia, maxilarele toate pot spune multe din punct devedere comunicaţional159, chipul fiind, cu adevărat, aşa cum spuneaCicero, „imaginea sufletului”.

Semnificaţiile expresiilor faciale pot fi multiple160:

Gura este, poate, cea mai expresivă dintre toate structurilefaciale. Milton Cameron trece în revistă semnificaţiile gurii încomunicarea nonverbală161: gura întredeschisă (receptivitate,158 Numiţi de Milton Cameron „gestualişti”, cercetătorul dezvăluindu-le „secretele” în op.cit., p. 153-155.159 Cf. descrierea expresilor faciale în Cameron, Milton, op.cit., p. 71-81.160 După Guido, Conti, http://www.cvm.qc.ca/gconti/905/905sch05-6.htm161 Cameron, Milton, op.cit., p. 79-81.

131

deschidere, atenţie, senzualitate, plăcere), gura deschisă(admiraţie, extaz, dar şi surpriză, stupoare, mirare, uimire), guraînchisă (refuz, respingere, opoziţie), gura curbată, cu buza superioarăridicată (dezgust, scârbă), gura strânsă, cu buzele ţuguiate (indispoziţieprovocată de vorbe sau atitudini neplăcute), buza inferioară împinsăînainte (îmbufnare, supărare, perplexitate), buzele strânse (furie,mânie, inervare), buze subţiate (nemulţumire), gestul de a-şi muşca buzele(furie, supărare extremă, iritare).

În ultimii ani au apărut o serie întreagă de lucrări în carese încearcă înventarierea semnificaţiilor multiple ale tuturorelementelor limbajului nonverbal. De foarte multe ori acesteinterpretări sunt false pentru că, pe de o parte, nu reprezintărezultatele unor experimente fundamentate ştiinţific şi, pe dealta, nu ţin cont de relevanţa contextului de manifestare.

132

Oculezica (contactul vizual)

Nu suntem noi înşine decât în ochii celorlalţi şi numai prin privirea celorlalţi ne asumăm pe noi înşine.

Jean-Paul Sartre, Fiinţa şi neantul

De la binecunoscut proverbul cu ochii care „sunt oglindasufletului” şi până la afirmaţia lui John Heron care considerăprivirea ca pe „cea mai profundă şi intensă, dar în acelaşi timpşi cea mai simplă metodă de comunicare în lumea umană”162 nu estedecât un pas, cel de la înţelepciunea populară la fundamentareaştiinţifică.

Există două forme principale de comportament în ceea cepriveşte direcţionarea privirii: a privi, a fixa cu ochii şi aîntoarce privirea. S-a constatat recent că, de mici, copiii învaţănumele obiectelor urmărind privirea părinţilor în direcţiaobiectului numit şi nu privindu-i direct pe părinţi.

Privirea este primul gest de întâlnire şi de intrare încomunicare cu celălalt. „Posibilitatea de a trăi începe cuprivirea celuilalt” spunea, pe bună dreptate, Michel Houllebecq înromanul său Particulele elementare163.

Privirea este un gest în strânsă corelaţie cu distanţa. Înzona socială apropiată (1,50 m -1,80 m) în interacţiunea cu unnecunoscut, petrecem 60% din timp privindu-l pe celălalt. Darprivirile reciproce (a se privi unul pe altul în acelaşi timp) nuocupă decât 30% din timp. Atunci când cineva vorbeşte, îşipriveşte mai puţin interlocutorul (41% din timp) decât atunci cândascultă (75% din timp)164.

Şi privirea este conotată cultural: în cultura europeană,atunci când vorbim sau când ascultăm, privim interlocutorul.Deturnarea privirii poate semnifica, în acest caz, timiditate,evitare, instabilitate ori, poate, reflecţie profundă. Privirea162 Heron, John, The Phenomenology of Social Encounter : The Gaze, Philosophy andPhenomenological Research, 31, 2, 1970, p. 249, www.jstor.org, apud Cioc, Diana Anca,“Ochii şi privirea în afişele publicitare” în Chelcea, Septimiu (coord),Comunicarea nonverbală în spaţiul public, Bucureşti, Tritonic, 2004, p. 147.163 Houllebecq, Michel, Les Particules élémentaires, Paris, Flammarion, 1998.164 Cf. Martin, Jean-Claude, op.cit., p. 44.

133

directă poate indica atenţia, interesul, dar, în anumite situaţii,poate fi extrem de agresivă ori poate disimula165. Privirea directăşi rapidă a unei persoane, urmată de deturnarea ochilor poatesemnala conştientizarea prezenţei sale şi lipsa de intenţie de aintra în comunicare cu aceasta. Pe urmele lui Goffman, SpetimiuChelcea interpretează această atitudine ca marcă a „neatenţieipoliticoase”, extrem de importante în interacţiunile cotidiene166.

În acelaşi timp, nu putem ignora corelaţia dintre privire şipoziţiile de putere ori dominaţie ale persoanelor aflate încontact vizual. Acesta „defineşte poziţiile de putere şi status,influenţează schimbarea atitudinală şi persuasiunea, comunicăemoţii şi indică gradul de afectivitate, de interes şi de atracţieîn raport cu interlocutorul”167. Şi aceasta pentru că privirea, încalitatea sa de limbaj nonverbal interpersonal are o importantăcomponentă socială. Diana Anca Cioc îl aminteşte, în acestcontext, pe Erving Goffman care analiza rolul privirii în cadrulinstituţiilor totale (aziluri, închisori, spitale psihiatrice):privirea joacă aici un rol important în cadrul „testelor desupunere”, noii veniţi fiind dominaţi vizual de gardieni, şiobligaţi să le suporte privirea dominatoare168.

Vedem, astfel, cum privirea facilitează comunicarea însituaţii clare (sunt persoane cu care „ne înţelegem din priviri”),dar o poate bloca în situaţii ambigue.

Sintetizând cele spuse până acum, vedem cum studiul priviriise regăseşte la confluenţa a trei perspective: biologică/medicală(studiul ochiului), psihologică (studiul privirii) şisociologică / antropologică (analiza contactului vizual).

Există o întreagă literatură de specialitate169 în care seîncearcă analizarea semnificaţiilor diferitelor forme de contactvizual. 165 Jean-Claude Martin menţionează privirea directă a mincinosului care încearcăastfel să « supracompenseze » atitudinea avută (Idem, ibidem). 166 Cf. Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit.,p. 70.167 Chiru, Irena, op.cit., p. 39.168 Cf. Cioc, Diana Anca, op.cit., p. 148.169 Dragomir, Valentina, Rujoiu, Octavian, „Faţa şi expresiile faciale” înChelcea, Septimiu, (coord.), Comunicarea nonverbală în spaţiul public, Bucureşti,Editura Tritonic, 2004, p. 61-63; Pease, Allan, Limbajul trupului. Cum pot fi cititegândurile altora din gesturile lor, Bucureşti, Polimark, 2002, p. 134-143; Martin, Jean-Claude, op.cit., p. 44-45; Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p. 65-70.

134

În funcţie de orientarea privirii, vom distinge: privirea oficială: îndreptată într-un loc situat în vârful unui

triunghi echilateral format de pupile. Ea este, de obicei,privirea adresată străinilor;

privirea amicală: orientată undeva în dreptul nasului, almustăţii;

privirea intimă: cea care coboară la gură sau mai jos.

În urma observaţiilor efectuate, Horst H. Rückle stabileşteurmătoarele direcţii posibile ale privirii şi semnificaţiile lor:

privirea paralelă, la distanţă mică - reflecţie profundă; privirea drept în ochi - recunoaştere valorii interlocutorului,

dorinţă de cooperare, disponibilitate comunicaţională, persoanăcorectă, cinstită, deschisă;

privirea de sus în jos - (în afara diferenţelor de înălţime dintreinterlocutori) dominare, mîndrie, aroganţă, trufie, orgoliu,dispreţ;

privirea de jos în sus - (în afara diferenţelor de înălţime dintreinterlocutori) supunere, lipsă de încredere;

privirea laterală, oblică spre stânga - minciună, inventarea uneiscuze;

privirea laterală, oblică spre dreapta - reflecţie, încercare de a-ţiaminti ceva;

privirea laterală, oblică de sus în jos - dispreţ, minimalizareainterlocutorului;

privirea laterală, oblică de jos în sus- servilitate, slugărnicie; a mătura cu privirea - (în funcţie de context) interes, curiozitate

sau dezinteres, repezeală, uşoară iritare, lipsă de concentrare170.170 Cf. Cioc, Diana Anca, op..cit., p. 150-151.

135

Se consideră că privirea laterală este specifică femeilor,câmpul lor vizual fiind mai deschis decât cel al bărbatului.

Milton Cameron propune o tipologie a manierelor de a privi şianalizează semnificaţiile comunicaţionale ale fiecărui tip înparte171:

privirea somnolentă (atonă, lipsă de interes), privirea fixă cu ochii deschişi şi pleoapele imobile (oboseală, plictiseală,

deprimare, animozitate, resentimente, mirare), privirea fixă (minciună), privirea fixă dură (agresivitate, ostilitate, încercare de

ingerinţă), privirea mobilă (energie, curiozitate, dar şi inconstanţă,

plicitiseală, indiferenţă, dorinţă de distanţare), privirea înălţată - ochii spre cer - (evadare, imaginaţie, lipsă

de interes, lehamite), privirea coborâtă (încordare, stânjeneală, perfidie, disimulare), privirea evazivă (ipocrizie, minciună, culpabilitate, timiditate,

pudoare), privirea cu coada ochiului (curiozitate, amuzament, interes,

bunavoinţă, dar şi agresivitate, animozitate), privirea piezişă (îndoială, insatisfacţie).

Şi gradul de deschidere a ochilor este pertinent din punct devedere comunicaţional, Horst H. Rückle determinând mai multeipostaze şi coroborându-le diverse semnificaţii:

ochii holbaţi – dorinţă de a vedea cât mai mult, mirare,surpriză, buimăceală;

ochii larg deschişi – acumulare de cât mai multe impresii,receptivitate, curiozitate epistemică;

ochii deschişi – receptare optimistă, interes, dorinţă decunoaştere;

ochii întredeschişi – oboseală, tensiune nervoasă, plictiseală,refuz;

ochii acoperiţi – neîncredere, indiscreţie, uneori agresivitate; ochii strâns închişi - autoprotecţie172.

171 Cameron, Milton, op.cit., p. 60-70.172 Cf. Cioc, Diana Anca, op..cit., p. 150.

136

Dacă vom analiza durata privirii, studiile de specialitate aratăcă numai 1,18 sec. trebuie să dureze o privire pentru a nu ficonsiderată indecentă. Dacă se ajunge la 2,95 sec. privirea stepercepută ca indecentă173.

Funcţiile priviriiAşa cum spunea Amélie Nothomb în romanul său Metafizica

tuburilor174, „privirea este o alegere. Cel care priveşte decide să sefixeze pe un anumit lucru şi, deci, să excludă din atenţia sarestul elementelor din câmpul său vizual. De aceea, privirea, careeste esenţa vieţii, e mai întâi de toate un refuz”.

Analizând privirea, Michael Argyle şi Janet Dean175 ajung laconcluzia că aceasta are mai multe funcţii:

căutarea informaţiei: indivizii caută un răspuns al acţiunilor lorîn ochii celorlalţi cu scopul adaptării strategiilor lorcomunicaţionale;

semnalarea deschiderii canalului de comunicare, contactul la nivelulprivirii incluzând obligaţia de a interacţiona;

ascunderea şi exhibiţionismul: persoanele retrase care evităcontactul vizual, dar şi reversul acestora, cei care vor cu totdinadinsul să atragă privirile;

stabilirea şi confirmarea relaţiilor sociale (atracţie, supunere,dominaţie, admiraţie, etc).

Pornind de aici, Dale C. Leathers176 stabileşte şase funcţiiale modalităţilor de a privi:

funcţia atenţiei, interlocutorii acordându-şi reciproc sauunilateral atenţie;

funcţia reglatoare, prin care se marchează începutul şi sfârşitulcomunicării;

173 Cioc, Diana Anca (op.cit., p. 147) arată că „două persoane care sunt împreunăse privesc în ochi între 30 şi 60% din timpul total petrecut împreună. Dacăintervalul depăşeşte 60% ar însemna că există sentimente foarte puternice întrecele două persoane, cum ar fi dragostea sau ura”. 174 Nothomb, Amélie, Métaphysique des tubes, Paris, Albin Michel, 2000.175 Apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p. 66.176 Apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p. 69. Vezi şi Dinu, Mihai,op.cit., p. 245-246.

137

funcţia de putere, prin care se manifestă emoţiile pozitive saunegative;

funcţia afectivă, prin care se indică emoţiile pozitive şi celenegative;

funcţia de formare a impresiei, ce comunică modul în care individuldoreşte să fie văzut, perceput;

funcţia persuasivă, de sporire a credibilităţii prin menţinereacontactului vizual.

În concluzie, elementele care au atras atenţia cercetătorilorîn domeniul analizei privirii şi mişcărilor oculare pot firezumate astfel:

elemente specifice: fixitatea, durata, intensitatea, direcţia,natura contactului, variaţiile culturale, mai ales în ceea cepriveşte menţinerea sau nemenţinerea contactului vizual;

funcţiile mişcărilor oculare: cererea unei retroacţiuni, asigurareadeschiderii comunicării, indicarea naturii relaţiei (pozitive dacăprivirea este atentă, negative dacă privirea este deturnată),reducerea spaţiului psihologic între două personae;

funcţiile deturnării privirii: indiferenţa politicoasă (Goffman),semnalarea unui interes discret, concentrarea pe alte canalesenzoriale;

dilatarea pupilelor: semnal de atracţie, semnal de interes, semnal de uimire.

138

Surâsul

Surâsul este perfecţiunea râsului. Aşa cum neâncrederea trezeşte neâncredere,

surâsul cheamă surâsul : el îl asigură pe celălalt în legătură cu noi şi cu toate lucrurile din jur.

Alain, Elemente de filosofie

Surâsul este manifestarea principală a salutului social. Elsemnalează faptul că suntem deschişi pentru un schimb social. Elreprezintă un fel de “amortizor de agresiune”. Surâsul poate,totuşi, în funcţie de situaţie şi de regulile de prezentare, săînsemne multe lucruri, ca bucurie, stânjeneală, insecuritate sauprietenie. El poate traduce o dispoziţie pozitivă, dar şi unanegativă177. Se vorbeşte astăzi de surâsul social, profesional ca semn dedeschidere şi încurajare a comunicării (surâsul vânzătoarei, alfuncţionarului de bancă, etc.). Deseori, acest surâs profesionaleste decodat ca nesincer şi fals.

În literatura de specialitate se mai vorbeşte şi de surâsulasimetric sau crispat, considerat un fel de rictus. El apare însituaţii dificile, marcând timiditatea ori o stare încurcată,jenată.

În clasificarea stilurilor de surâs, Edward Philips, BA, DDS178

aminteşte: surâsul comisural, cel mai frecvent, observat la 67% din

populaţie. Este vorba de surâsul clasic, asociat, din punctul devedere al formei, cu arcul lui Cupidon şi remarcat la celebrităţica Jerry Seinfeld, Dennis Quaid, Jennifer Aniston, Frank Sinatra,Jamie Lee Curtis ori Audrey Hepburn.

surâsul terminat în ghimpe, prezent la 31% din populaţie, formabuzelor fiind vizualizată ca un diamant. Printre celebrităţile cu

177 Vezi şi Dragomir, Valentina, Rujoiu, Octavian, „Faţa şi expresiile faciale”în Chelcea, Septimiu, (coord.), Comunicarea nonverbală în spaţiul public, Bucureşti,Editura Tritonic, 2004, p. 57-60; Martin, Jean-Claude, op.cit., p. 46; Chelcea,S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p. 60-65.178 www.cda-adc.ca/jadc/vol-65/issue-5/252.html

139

surâs terminat în ghimpe îi amintim pe Elvis, Tom Cruise, DrewBarrymore, Sharon Stone, Linda Evangelista et Tiger Woods.

surâsul complex este mai rar, caracterizând doar 2% dinpopulaţie. Dintre celebrităţile cu surâs complex amintim pe JuliaRoberts, Marilyn Monroe, Will Smith ori Oprah Winfrey.

Dacă acesta este punctul de vedere al stomatologilor,specialiştii în comunicare sunt infinit mai nuanţaţi, Horst H.Rückle179 analizând opt tipuri de zâmbete:

o zâmbetul voit, fabricat, chinuit (colţurile gurii, drepte, buzeledrepte li lipite, este fugace şi poate exprima jena);

o zâmbetul dulceag (cu întinderea şi subţierea buzelor,însoţeşte structurile afirmative);

o zâmbetul „pe sub mustaţă”(buze tensionate şi lipite, exprimăvoinţă, hotărâre, dar şi reţinere);

o zâmbetul depreciativ (colţurile gurii puţin coborâte, exprimăo atitudine blazată, ironică, poate exprima acordul şidezacordul în acelaşi timp);

o zâmbetul relaxat (deschis, lipsit de tensiune, exprimăbucuria, dragostea, preţuirea interlocutorului);

o zâmbetul strâmb, denumit şi zâmbetul subalternului (esteasimetric, exprimă amabilitate forţată, conflict interior);

o zâmbetul care exprimă frica (buze trase lateral, gura puţinîntredeschisă);

o zâmbetul condescendent, resemnat (răsfrângerea înainte a buzeiinferioare, de obicei însoţit de alte mişcări ale capuluişi/sau umerilor).Septimiu Chelcea vorbeşte despre „muşchiul tristeţii”180 care

coboară colţurile gurii, marcând o stare de nemulţunire, tristeţe,depresie, lexicalizată în expresii de tipul „i s-a lungit faţa”,„i-a căzut faţa”, „s-a supărat de moarte”. În schimb, starea debucurie, fericire, bună dispoziţie se traduce printr-un chipradios.

Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre zâmbetul profesional,lipsit de conotaţii afective, practicat în contexte profesionale

179 Rückle,Horst, H., Limbajul corpului pentru manageri, Bucureşti, Editura Tehnică,1999, p.151-154, apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p. 63.180 Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit.,p. 65.

140

(recepţii de hotel, magazine, funcţionari publici ... ) ca marcăde deschidere a comunicării şi inducere a unei atitudini pozitivedin partea receptorilor.

Surâsul îmblânzeşte„Surâsul este un important mod de comunicare nonverbală. El are drept efect

principal pe acela de a aduce la cunoştinţa interlocutorului starea internă a uneipersoane (dispoziţiile sale psihice). În toate culturile unde el a fost studiat, surâsul esteinterpretat mai întâi ca exprimând bucuria, veselia. Dar nu numai. Psihologul PaulEkman a recenzat 19 sensuri diferite ale surâsului! Putem într-adevăr surâde subimperiul fricii sau din dispreţ ori ironie. În acest ultim caz, surâsul este sensibil diferit: oparte a gurii este mai deformată decât cealaltă…

O a doua funcţie a surâsului este de a suscita la celălalt atitudini pozitive. Cercetătoriiau constatat astfel că în timpul unui proces, dacă delictul este minor, acuzatul caresurâde este acuzat cu mai multă îngăduinţă. Înţelegem astfel caracterul paradoxal alrezultatelor unui alt studiu, realizat în laborator. Subiecţii au avut tendinţa de a surâdemai frecvent unui partener de experiment, şi când au fost preveniţi că acesta eraprietenos, şi când li s-a spus că era mai degrabă dezagreabil, comparativ cu subiecţiicărora nu li s-au făcut nici un fel de precizări. O interpretare posibilă este că, în faţa uneipersoane amicale, subiecţii au surâs în mod spontan, în timp ce, în faţa unei persoaneostile, ei au surâs în mod voit, cu scopul de a convinge această persoană de bunăvoinţaşi de spiritul lor deschis.

Surâsul este contagios. Un studiu făcut asupra oamenilor politici americani arată căatunci când aceştia zâmbesc induc, în general, un comportament identic în rândultelespectatorilor, indiferent de orientările lor politice. De altfel, un surâs urmat dereciprocitate persistă mult mai mult timp.

Last but not least, studiile asupra surâsului arată că femeile surâd mai mult decâtbărbaţii. Ceea ce poate fi constatat chiar şi în publicitate!”181

181 Bella M. DePaulo, „Nonverbal Behavior and Self-presentation” în PsychologicalBulletin, Vol. 11, Nr. 2, martie 1992, apud Philippe Cabin (coord.), Lacommunication. Etats des savoirs, Paris, PUF, Editions Sciences Humaines, 1998, p. 108.

141

Râsul.Râsul e specific numai omului.

François Rablais, Gargantua

Râsul exprimă bucuria182. Numai oamenii pot râde. Este unmecanism fundamental înnăscut. Oamenii râd de foarte tineri, separe că după primele două luni de viaţă, chiar dacă sunt surzi orimuţi. Râsul poate exprima o dispoziţie pozitivă (a râde cu cineva,a râde de o glumă) sau o dispoziţie negativă (a râde de cineva).

Plecând de la sugestia diverselor tipuri de râs, aşa cum suntele prezentate în site-ul cnetter1@swarthmore.edu, propunemurmătoarea tipologie, fără pretenţia că ar fi exhaustivă:

Tip CaracteristiciHohot de râs Explozie de râsRâs aprobator Râs comunicativ saucontagiosRâs de atitudine Râs încurcat sau timidRâs defensivRâs dement Râs nebun şi durerosRâs deplasat Râs prost contextualizat, neadaptat situaţiei

de comunicareRâs dispreţuitor Care dovedeşte dispreţ faţă de persoana de

care se râdeRâs forţat Râs din obligaţieRâs hăhăit vulgarRâs scrâşnit Râs amarRâs idiot Considerat stupidRâs ironic Râs foarte dezagreabil pentru cel care îi

cade victimăRâs înăbuşit Râs discretRâs înţepat, rece, sec

Râs din vârful buzelor, marchează timiditateaori lipsa dorinţei de a râde.

Râs nebun Râs necontrolat, nestăpânit

182 Insistând asupra importanţei râsului, Cameron Milton îl invocă pe AlphonseAllais, umorist din secolul al XIX-lea, care spunea: “oamenii care nu râdniciodată nu sunt oameni serioşi”. Iulius Cezar condidera că oamenii care nu râdniciodată sunt primejdioşi. Cf. Cameron, Milton, op.cit., p. 77.

142

Râs nervos Râs convulsivRâs răutăcios Râs neplăcutRâs senzualRâs strident, ascuţit

Râs sonor şi vesel

Râs triumfătorRâs vesel Râs provocat de joc, plăcere ori bucurie Râs zeflemitor, batjocoritor

Râs dezagreabil

Râs zgomotos Remarcat uşor, trece drept vesel şi convivialRâs galben Râs forţatRâs într-un dinte Râs forţat, dezagreabil

Pe lângă acestea, cei trei autori ai lucrării Comunicareanonverbală. Gesturile şi postura183 arată că prin râs se poate accentua oanumită vocală, accentuare plină de semnificaţii, aproape generalvalabile în cultura europeană. Astfel,

râsul în „a” (haha) exprimă bucuria, vitalitate, sinceritate, bunădispoziţie, lipsa stresului, este reconfortant, contagios, sănătosşi terapeutic184;

râsul în „e” (hehe) (râs behăit) necontagios, maliţios, exprimă oatitudine răutăcioasă, dispreţul, batjocura, ameninţarea; intenţiede distanţare şi depreciere a anturajului; este un fel de a râdede ceva sau de cineva; trădează nesiguranţa şi teama;

râsul în „i” (hihi) (râs de gâsculiţă, râs chicotit) deseoriinvoluntar, exprimă o bucurie răutăcioasă, vinovată, reţinută;

râsul în „o” /hoho) este asociat cu uimirea şi cu dispreţul, putândexprima o doză de neîncredere;

râsul în „u” (huhu) exprimă teamă, spaimă, angoasă, nu are nimicvesel, este morbid, sarcastic, lugubru.

„Prin cultură, cele două componente (surâsul şi râsul, n.n.)s-au nuanţat foarte mult. Limba română are circa 360 de epitetepentru a califica estetic zâmbetul şi aproximativ 325 de epitetepentru a reda caracteristicile şi particularităţile psihice alepersoanei care râde”185.

183 Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p. 85.184 Vezi şi descrierea tipurilor de râs în Prutianu, Ştefan, Antrenamentul abilităţilorde comunicare, Bucureşti, Iaşi, 2004, p. 10-11.185 Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p. 61.

143

Proxemica sau percepţia şi utilizarea spaţiului

Spaţiul este ordinea lucrurilor care coexistă.Leibnitz

Şi spaţiul este un mijloc important de comunicare. Termenul deproxemică a fost propus de Edward T.Hall, având ca bază de reflecţiestudiile lui Whorf şi Sapir şi ca interes de cercetare „spaţiulsocial ca bio-comunicare”.

Definiţie. Proxemica, una dintre relaţiile sociale purtătoarede nenumărate semnificaţii în cadrul proceselor complexe alecomunicării nonverbale, este disciplina care studiază modul destructurare a spaţiului uman: tipurile de spaţii, distanţeleinterpersonale, organizarea habitatului şi “semnificaţiadistanţei, orientării şi relaţiilor spaţiale în comunicareainterpersonală”186.

Distanţele socialeDistanţa dintre persoane este purtătoare de semnificaţii

culturale. Se vorbeşte de culturi de contact (cultura arabă oriculturile mediteraneene) şi de culturi de noncontact (cultura nord-americană ori cea nord-europeană). În culturile de contact,atingerile corporale sunt permise atât în spaţiul public, cât şiîn cel privat. Culturile de noncontact sunt extrem de rigide şinepermisive din punctul de vedere al contactului ori apropieriiprea mari între persoane, pentru că, aşa cum arată ŞtefanPrutianu, „oamenii se comportă ca şi cum ar purta în jurulcorpului nişte învelişuri concentrice, invizibile cu ochiul liber,a căror invazie nu este îngăduită oricând, oricum şi oricăruiintrus perceput ca nedorit sau periculos”187. În afară de conotaţiaculturală, distanţele sunt semnificative şi din punct de vedere

186 O’Sullivan, Tim, ş.a., Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiilor culturale,Iaşi, Polirom Collegium, 2001, p. 265. Vezi şi excelentele analize proxemice înPrutianu, Ştefan, Antrenamentul abilităţilor de comunicare. Limbaje ascunse, Vol. II, Iaşi,Polirom, 2005, p. 13-58.187 Prutianu, Ştefan, op.cit., p. 15.

144

psihologic şi afectiv, ele marcând, de fiecare dată, atitudineanoastră faţă de cei care ne înconjoară.

Distingem următoarele distanţe sociale: distanţă intimă (contact corporal, zona antebraţului) până la 45

cm. Aşa cum arată Jean-Claude Martin188, în această zonă, relaţiilesunt apropiate, intime. Distanţa permite îmbrăţişarea celuilalt.Este rezervată persoanelor care sunt în relaţii de familiaritate,fiind o zonă foarte bine apărată. Este zona secretelor, aşuşotelilor. Din punct de vedere cultural această zonă este celmai adesea utilizată de sudici, care nu resping atingerile. Îngeneral, dacă un străin pătrunde în această zonă, este consideratca un intrus, atitudinea sa fiind decodată ca agresivă oridominatoare.

distanţă personală de la 45cm. până la 120 cm. Este distanţaprietenilor care îşi vorbesc, este o zonă de convivialitate, încadrul căreia interlocutorii nu au de ce să se teamă unul decelălalt. Dacă această zonă relaţională este deschisă, ea permiteintrarea unei a treia persoane şi integrarea sa în schimbulcomunicaţional. În schimb, dacă este închisă (interlocutorii suntîn poziţie de faţă în faţă), bariera va fi greu de trecut. Limitaimaginară, care limitează acest teritoriu, poartă numele deperispaţiu, iar pătrunderea în acest perispaţiu este echivalentă cuacceptarea atingerii celuilalt.

distanţă în societate de la 120 până la 350 cm. (ex. vizite lamuzee, ferme etc.). Este zona relaţionărilor obişnuite, curente.Este distanţa standard a schimbului, a interviului.

distanţa oficială mai mare de 350 cm. (de ex. politicieni şielectori, patroni şi angajaţi etc.). Rar utilizată în schimburiledintre două persoane, această zonă este cea a discursurilor, aluărilor de cuvânt în public. Comunicarea directă devine dificilăîntr-un asemenea teritoriu, schimburile fiind puţin personalizate.

188 Cf. Martin, Jean-Claude, op.cit., p. 33.

145

În interiorul teritoriilor, distanţele dintre participanţii laactul de comunicare sunt cele care influenţează relaţiile,schimbarea zonei conducând la modificarea tipului de relaţiecomunicaţională. Distanţele sunt întotdeauna conotate cultural.

Edward Hall face o prezentare extrem de fină a acestorspaţii189:Distanţaintimă

Apropiată: corp la corp, actul sexual şi lupta,distanţa îmbărbătării şi protecţiei, rolul minor alvocii sau manifestări vocale involuntare; vedereaexactă este bruiată.Îndepărtată: 15-40 cm., mişcare corporală; miros şiparfum, voce joasă, intimitate, familie; cînd esteimpusă, mişcare de recul, evitarea privirii celuilalt(ex. înghesuiala din ascensor, orele de vârf dinmijloacele de transport în comun).

Distanţapersonală(zona deprotecţie)

Apropiată: 45-74 cm., la îndemâna gestului, parfum,voce normală; familiaritate („ soţia poate să stea înzona de proximitate a soţului său, dar nu va fiacelaşi lucru în cazul altei femei”).Îndepărtată: 75-125 cm., proverbul englezesc „a ţine pecineva la o lungime de braţ depărtare”, limitaascendentului fizic asupra altcuiva, limitapercepţiei parfumului, privirii din cap până înpicioare, voce moderată: la întâlnire, la despărţire,

189 Hall, Edward, La dimension cahée, Paris, Seuil, 1971, p. 147-160.

146

discuţii pe stradă, discuţii pe subiecte neutre.Distanţasocială

Apropiată: 1,25 – 2,10 m., voce clară şi distinctă;negocieri interpersonale, relaţii profesionale debirou, recepţie: comunicare verbală fără contactfizic; voce normală, negocieri impersonale, reuniuniinformale.Îndepărtată: 2,10 -3,30 m., caracter formal alraporturilor profesionale sau sociale, frontiere aleteritoriului social ale unui individ prin intermediulbiroului, mesei, ghişeului, care ţin interlocutorulla distanţă. Distanţă administrativă: la bancăsunteţi primit ca un simplu client în faţa unuighişeu.coeficient ierarhic (directorul, superiorul cugrad înalt) sau dorinţa de linişte („ soţii care seîntorc de la lucru au obiceiul de a se aşeza pentru aciti ziarul şi pentru a se odihni la o distanţă detrei metri sau mai mare de soţiile lor”); vocesensibil mai ridicată decât în situaţia precedentă.Soluţii sociofuge (spate la spate).

Distanţapublică

Apropiată: 3,60-7,50 m.: prezenţa colectivităţii;echilibru între planul apropiat şi vizibilitate.Locutorul joacă un rol esenţial, poartă o mască, îşimarchează distanţele (profesor – elev, reuniune încerc închis). Privirea nu se mai dezvăluie,informaţia devine mai formală, comunicareinterpersonală sărăceşte. Se pot adopta comportamentede apărare, voce puternică, dar nu de nivel maxim,vocabular şi stil îngrijit („stil formal”).Îndepărtată: 7,50 m. şi peste: solemnizareacoeficientului ierarhic. Comunicare non-verbală.Cuvinte bine articulate, ritmul elocuţiei încetinit(„stil îngheţat”). De o parte omul politic sauactorul, de cealaltă parte spectatorii pasivi: feed-back-ul funcţionează la minim. Discurul este foarteformalizat, gesturile stereotipate, interlocutorul adevenit un simplu receptor, iar comunicarea,spectacol!

147

Mai trebuie remarcată şi corelaţia dintre extinderea distanţeiintime şi statul social şi ierarhic al persoanei: cu cît persoanaeste poziţionată mai sus din punct de vedere social şi ierarhic,distanţa interpersonală creşte semnificativ, conturându-seadevărate „zone libere aproape proporţionale cu rangul. Distanţainterpersonală creşte proporţional cu diferenţa de statul, astfelîncât întinderea zonei intime aproximează satisfăcător distribuţiape scara ierarhică”190.

Milton Cameron insistă asupra importanţei comunicaţionale aacestor distanţe şi prezintă „principalele simptome observate lapersoanele a căror sferă de intimitate a fost violată: creştereasubită a nivelului de adrenalină (cunoscută mai ales ca hormon „deurgenţă” în diverse agresiuni); accelerarea ritmului cardiac;creşterea tensiunii arteriale; atitudine corporală defensivă(reculul corpului, braţele în dreptul pieptului, mâinile ţinute caun scut, poziţie de fugă) sau, dimpotrivă, atitudine corporalăofensivă (poziţie de atac, dorinţa de a busca, de a lovi)”191.

Relevanţa psihologică a mesajelor spaţiale este recunoscută,putând detecta cu uşurinţă diversele structuri comportamentale înfuncţie de modul de a ocupa spaţiul: timizii, complexaţii,retraşii, introvertiţii vor ocupa puţin spaţiu (se asează pecolţul scaunului, al canapelei, la capatul îndepărtat al mesei) întimp ce dezinvolţii, extrovertiţii tind să ocupe mai mult spaţiudecât e necesar (gesturi largi, posturi în extensie, aşezaresolidă pe scaun ...)

TeritoriileCa şi animalele, omul îşi marchează teritoriul, şi-l

apropriază. Teritoriile noastre, arată Jean-Claude Martin192, suntdefinite prin legi, uzaje sau necesităţi funcţionale, care neapără de intruziuni. Este cunoscut faptul că schimbarea birouluila locul de muncă are ca urmare directă pierderea reperelor, atabieturilor şi, implicit, diminuarea eficacităţii şi a190 Prutianu, Ştefan, op.cit., p. 25.191 Cameron, Milton, Comunicarea prin gesturi şi atitudini. Cum să înveţi limbajul trupului, Iaşi,Polirom, 2005, p. 18.192 Cf. Martin, Jean-Claude, op.cit., p. 30.

148

productivităţii. „Teritorialitatea” noastră, după expresia luiMarshall McLuhan, este o extensie a fiinţei noastre. Vorbim despremaşina „noastră”, biroul „nostru”, camera „mea” etc., eulîntinzându-se astfel asupra obiectelor din jurul nostru.

„Vânătorului tribului primitiv, care se ascunde în fiecare dintre noi, nu îi este deajuns să aparţină unei vaste colectivităţi, pe a cărei membri, în marea lor majoritate, nucunoaşte personal. El se străduieşte să se convingă că împărtăşeşte cu ei apărareateritoriului, dar mărimea acestuia o face inumană. Este dificil să simtă un sentiment deapartenenţă faţă de un trib de cincizeci de milioane de persoane sau chiar mai mult. Elformează, astfel, sub-grupuri, mai apropiate de modelul vechi şi mai bine cunoscute193”.

Edward Hall consideră că există trei tipuri de spaţii: fixe,semifixe şi dinamice (variabile)194. Teritoriul locuit de un popor este unspaţiu fix. Casa ori apartamentul reprezintă, încă de la sfârşitulsecolului al XVIII-lea, un spaţiu fix, mobilele dintr-o încăpereputând fiind spaţii fixe sau, în zilele noastre, semifixe. Palatultradiţional, sălile moderne de aşteptare, anumite spaţii sociofuge,ca sălile de aşteptare din gări, spitalele sunt spaţii cuorganizare semifixă şi au ca efect menţinerea izolăriiindivizilor. Alte spaţii, de data asta sociopete, precum teraselecafenelelor, provoacă contactul dintre indivizi. Spaţiile cuorganizare variabilă sunt specifice Extremulului-Orient. ÎnJaponia pereţii caselor sunt mobili, se deschid şi se închid înfuncţie de diversele activităţi domestice.

Modul în care aranjăm spaţiul din jurul nostru estesemnificativ din punct de vedere cultural şi psihologic195.

Literatura de specialitate menţionează existenţa a treitipuri de teritorii:

teritoriul tribal: apartenenţa la „trib”, adică la comunitatea dereferinţă, trece prin semne de recunoaştere foarte specifice.Comunitatea românilor îşi are drapelul său, limba, imnul,mâncărurile tradiţionale, obiceiurile, etc. Cluburile, asociaţiileau propriile reglementări, practicând tot felul de ritualuri(întruniri, comemorări, etc.). Membrii lor trebuie să îşi respecte

193 Morris, Desmond, Manwatching - A Field Guide to the Human Species, London, 1977, p. 128,traducerea franceză La clé des gestes, Paris, Grasset, 1978.194 Hall, Edward, La dimension cahée, Paris, Seuil, 1971, p. 129-142.195 Vezi minunata lucrare a lui Edward Hall, Au-delà de la culture, Paris, Seuil,1976.

149

obligaţiile, asigurându-şi astfel apartenenţa la colectivitatearespectivă. Întreprinderea ilustrează şi ea acest tip deteritoriu, pătrunderea în spaţiul ei fiind marcată pentru cei dinexterior prin însemne speciale (badge-ul „vizitator” de exemplu).Teritoriul tribal al timpurilor moderne, arată Ch. Baylon şi X.Mignot196, este partea stadionului ocupată de suporterii echipeilocale. La fiecare meci asistăm la înfruntarea, deseori foarteviolentă, a suporterilor echipelor adverse, care „luptă” pentru a-şi apăra imaginea de grup: la fiecare gol, strigăte, cântece,dansuri primitive, gesturi războinice.

teritoriul familial: apartamentul, casa sunt teritoriile naturaleale familiei, recunoscute şi protejate de lege. Numele familiei,afişat pe uşa de la intrare sau pe cutia de scrisori, este un modde marcare a teritoriului familial. În cadrul acestui teritoriufamilial, există sub-teritorii: teritorii comune tuturor membrilorfamiliei (sufrageria), teritorii individualizate (camera copiilor,camera părinţilor) sau specializate (bucătăria, biroul).

teritoriul personal: în interiorul teritoriului familial, fiecaremembru al familiei îşi are locul recunoscut şi acceptat, respectatde restul membrilor (scaunul tatei la masă, fotoliul bunicii,etc.).

Trebuie să facem o distincţie şi între teritoriul familial(proprietatea privată, casa, apartamentul unde putem avea unanumit tip de comportament) şi teritoriul colectiv sau public, underegulile civilităţii impun un anumit tip de comportament.Transgresarea celor două tipuri de teritorii reprezintă o gafăcomunicaţională, individul ignorând sau nerespectând codurilecomportamentale proprii fiecărui spaţiu în parte (ieşitul în faţablocului - teritoriu public, colectiv - în pijama - vestimentaţieadecvată numai în teritoriul individual).

Există proximităţi pozitive şi proximităţi negative: ne place să locuimlângă un parc, aproape de serviciu şi nicidecum lângă un cimitir.Proximităţile pozitive sunt cele care impum interzicereaamplasării unor localuri publice în care se vinde alcool înapropierea unei şcoli ori a unei biserici. De foarte multe ori,proximităţile negative au, din nefericire, o componentă etnică: nu196 Baylon, Christian, Mignot, Xavier, op.cit., p. 150.

150

ne place să locuim în preajma unei comunităţi rrome... Ansamblulproximităţilor pozitive determină teritoriul ales constituit dinproximităţile alese de individ. Teritoriul suportat este constituit dinproximităţile nedorite de individ (vecini zgomotoşi, restaurante,stadioane etc.) şi pe care le are de îndurat197.

Cei trei C în jurul unui birouÎn comunicarea socială de tip organizaţional, instituţional,

partenerii la actul de comunicare îşi stabilesc clar teritoriileprin poziţionarea spaţială. Astfel, vom avea trei poziţionăriposibile198, pline de semnificaţii comunicaţionale:Teritorii de Confruntare: interlocutorii sunt de o parte şi de alta amesei (părţi opuse). Cele două teritorii sunt bune delimitate.Fiecare interlocutor îşi păzeşte bine avutul (documente, dosare,notiţe, ilizibile pentru interlocutor). Cel care face o mişcare deaplecare în faţă, impietează asupra teritoriului celuilalt.Teritorii de Cooperare: cei doi interlocutori sunt în unghi drept(margine lângă margine a mesei, biroului). Ei nu impietează frontalasupra teritoriului celuilalt. Documentele nu sunt apărate strict,se poate face schimb de documente. Teritorii de Colaborare: interlocutorii sunt de aceeaşi parte a mesei,umăr lângă umăr. Teritoriul este comun. Ei îşi împart documentele,uitându-se la aceleaşi dosare, hârtii... Am putea detecta şi un teritoriu de independenţă, cu plasareaprotagoniştilor pe diagonală, aşezare prin care se evităcolaborarea, comunicarea ori interacţiunea (ca de exemplu în sălilede lectură din biblioteci ori în restaurante).Organizarea locurilor în jurul unei mese. Repartizarea persoanelorîn jurul unei mese199 este semnificativă din punct de vederecomunicaţional:masa de patru persoane: comunicare este facilă între toate cele patrupersoane aflate în jurul mesei;

197 Cf. Gaël Le Boulche, apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit.,p. 51.198 Cf. Martin, Jean-Claude, op.cit., p. 33.199 Vezi excelenta prezentare a semnificaţiilor comunicaţionale ale plasamentuluispaţial în jurul unei mese şi relevanţa lor în cadrul negocierilor în Prutianu,Ştefan, op.cit., p. 39-58.

151

masa de şase persoane: cel mai adesea comunicare se stabileşte întrepatru persoane, cele două care stau de-o parte şi de alta apersoanei centrale rămânând parţial izolate, pentru ca nu se văd şinu pot comunica. În acest caz, masa rotundă sau ovală sau masapătrată de opt locuri, cu câte două locuri pe fiecare latură, genClub Mediteraneo200, ar putea reprezenta o soluţie optimă pentrurestabilirea echilibrului comunicaţional. Şi masa rectangulară,prin plasarea persoanelor pe fiecare extremitate, permite evitareaizolărilor comunicaţionale.

Analizând plasamentul spaţial în jurul unei mese, ŞtefanPrutianu vorbeşte şi despre aşa-numitul „efect al capului demasă”, persoana care se asează în capul mesei marcând astfelpoziţia sa de autoritate şi dominare, capul mesei conferind „rolulde conducător de joc”201, dar şi despre aşezarea la o distanţăsemnificativă faţă de persoana centrală, în funcţie de importanţă:o masă de prezidiu, de exemplu, în centru fiind plasată persoanacea mai importantă, locurile următoare fiind conferite, simetric,în funcţie de importanţă.

Chiar dacă organizarea şi amplasarea spaţială este purtătoarede multiple semnificaţii socio-phiho-culturale, nu trebuie săignorăm aspectele multicanale ale comunicării nonverbale. Astfel,Edward T. Hall insista asupra faptului că în analizele proxemicetrebuie avute în vedere opt dimensiuni: postura, spaţiulsociopet/sociofug, factorii kinezici, codul atingerilor,combinaţiile retinei, codul termic, codul olfactiv şi scalaintensităţii vocii, numai coroborarea tuturor acestor elementeputând valida pertinenţa observaţiilor şi a analizelor202

Gesturi

Fiecare gest este asemenea unui cuvânt, iar un cuvânt poate avea mai multe înţelesuri.

Perspicace este acela care poate citi „propoziţiile” trupului.200 Vezi Prutianu, Ştefan, op.cit., p. 38. Cercetătorul face o analiză extrem deinteresantă a mesei de acasă, a cărei formă poate spune multe despre „tipul derelaţii existente şi distribuţia puterii între membrii familiei”, p. 38-39. 201 Idem, p. 33.202 Hall, Edward T., “Proxemics” în Current Anthropology, 9, 1968, p. 83-108, apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit.,p. 50.

152

Allan Pease

Gesturile conţin mişcările, ţinuta capului, a braţelor, amâinilor, a corpului, a picioarelor203.

Gestualitatea sau ceea ce numim body language nu este opreocupare recentă ci, aşa cum arată Adam Kendon204, marele istorical gestualului, primele informaţii scrise apar încă dinantichitate. Plutarc descrie o scenă din care reiese importanţagesturilor în comunicare: „După câte se povesteşte, un om vine săîl întâlnească pe Demostene pentru a-l ruga să îl apere şi îipovesteşte că fusese bătut: „Ei, hai, îi spune Demostene, tu nu aifost victima agresiunii de care îmi povesteşti!”. Atunci omul,ridicând tonul, strigând şi gesticulând: „Eu, Demostene, eu nu amfost victimă?”. „În numele lui Zeus, spuse Demostene, acum audvocea unei victime şi văd gesturile sale”. Aceasta era importanţape care el o acorda tonului şi jocului gesturilor celor carevorbeau pentru a obţine încrederea” 205. Cicero, şi el, consideragesturile, acţiunea corpului şi a membrelor ca exprimândsentimentele şi pasiunea sufletului, marele filosof descriind 81de gesturi folosite în mod curent în timpul unui discurs politic,pentru ca acesta să poată influenţa auditoriul206 .

203 Vezi excelentele lucrări ale lui Peter Collett, Cartea gesturilor europene,Bucureşti, Editura Trei, 2006, trad. Andreea Răsuceanu şi Cartea gesturilor. Cum putemciti gândurile oamenilor din acţiunile lor, Bucureşti, Editura Trei, 2005, trad. AlexandraBorş.204 Adam Kendon s-a născut la Londra, a studiat biologia şi psihologiaexperimentală la Cambridge, şi-a susţinut doctoratul Oxford cu o teză despreorganizarea temporală a conduitelor în interacţiunile faţă în faţă. În 1966 sestabileşte în Statele Unite ale Americii ca cercetător şi profesor la diverseuniversităţi (Connecticut College şi Universitatea Pennsylvania). A petrecut opt aniîn Australia, la Departamentul de antropologie de la Australian National University,unde a studiat sistemul gestual al aborigenilor din Deşertul Central. Din 1991stă şi în Italia, unde îşi continuă cercetările legate de utilizarea gesturilorîn comunicarea cotidiană. Dintre lucrările sale amintim Gesture in Naples andClassical Antiquity (tradus şi adnotat în limba italiană de Andrea de Jorio, La mimicadegli antichi investigata nel gestire napoletano), Indiana University Press, 2000, şi Gesture:Visible Action as Utterance, Cambridge University Press, 2004. Este editorul GESTURE şipreşedintele de onoare al International Society of Gesture Studies. Apud Chétochine,Georges, La vérité sur les gestes, Eyrolles, 2008, p. 6.205 Plutarh, Vie de Démosthène, Les Belles Lettres, 1976, apud Chétochine, Georges, op.cit., p. 7.206 Cf. Chétochine, Georges, op.cit., p. 7-8.

153

Astăzi, gestualiştii se preocupă de semnificaţiile multipleale gesturilor în diversele raporturi de comunicareinterpersonală, înţelegând, cu toţii, celebra afirmaţie a lui JoséOrtega y Gasset care spunea „fără gesturile voastre, aş ignoraîntregul secret luminos al sufletul vostru”.

Clasificarea gesturilorLiteratura de specialitate distinge mai multe tipologizări ale

gesturilor:H. Wespi207 împarte gesturile în funţie de raporturile lor cu

cuvintele în: substitutive, completive şi de însoţire a discursului verbal.O altă împărţire a elementelor mimo-gestuale inventariază:

gesturi quasi-lingvistice (degetul în dreptul buzelor ca îndemn lalinişte), coverbale (gestul de prezentare sau introducere a uneipersoane), sincronizatoare (mişcarea uşoară cu capul însoţită de„aha”, „îhî” pentru a confirma ascultarea) şi extracomunicative(gesturile ce acompaniază discursul fără supliment de informaţie,gen pus mâna în păr, trasul de bluză etc.)208.

Paul Ekman şi Wallace V. Friesen209 propun următoarea tipologiea gesturilor:

emblemele sunt, de fapt, gesturile substitutive din tipologialui Wespi, pot înlocui cuvintele şi alcătui un limbaj (de pildălimbajul surdo-muţilor). Emblemele subliniază şi dubleazăcuvintele, locutorul avnd un control aproape deplin asuprautilizării lor.

Există mai multe tipuri de embleme, în funcţie de identitateadintre forma gestului şi cea a obiectului desemnat: emblemereferenţiale, codificate iconic, şi embleme convenţionale, dardistingerea lor este destul de dificilă. Emblemele sunt codificatecultural, variind mult, atât cantitativ, cât şi ca formă, de la ocultură la alta. Indiferent de cultura în care se manifestă, eleau funcţii clare: insulta, semnalarea distanţei în relaţiile207 Wespi, H., Die Geste als Ausdruck und ihre Beziehungen zur Rede, Romanica Helvetica, 33,apud Dinu, Mihai, op.cit., p. 229.208http://www.fltr.ucl.ac.be/FLTR/ROM/FOREO/relation/marquerrelationtheorie.htm 209 Ekman, Paul, Wallace, Friesen V., “The Repertoire of nonverbal behavior:Categories, origins, usage and coding” în Semiotica, 1, 1969, p. 124-129, apudChelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p.130-135. Cf. şi Dinu, Mihai, op.cit., p.229-243.

154

interperonale („vino mai aproape”, „vorbeşte mai încet”),aprecierea activităţii şi performanţelor celorlalţi („bravo”,„foarte bine”), semnalizarea despărţirii, semnalizarea unorrăspunsuri afirmative sau negative la anumite solicitări,comentarea unor stări emoţionale sau fizice. Emblemele suntapanajul atât a locutorului, cât şi al interlocutorului, care,uneori prin paralimbaj („ahaa”, „mm”, „hmm” ...), îşi exprimăinteresul şi dorinţa de continuare a comunicării.

ilustratorii sunt elemente nonverbale care au rolul de a însoţi şicompleta mesajul verbal. Sunt mai puţinh arbitrare decât emblemeleşi, având un caracter înnăscut, sunt universale. Cei doicercetători identifică opt tipuri de ilustratori realizaţi cumîinile:

bastoanele, mişcări verticale ale mîinilor cu rol de accentuarea anumitor cuvinte ori a anumitor idei ale discursului;

pictografele, mişcări ale mâinilor cu care se descriu în aeranumite forme ale obiectelor despre care se vorbeşte. Mihai Dinucitează, în lucrarea amintită, definiţia hazlie, de la începutulanilor 60, a noţiunii de gentleman: „un gentleman este un domn careo poate descrie pe Marylin Monroe fară să îşi foloseascămâinile”210;

ideografele sunt gesturile care descriu mişcările abstracte alegândurilor ori raţionamentelor;

mişcările deictice subliniază discursul, indicând obiecte, locuri,persoane. Sunt supuse regulilor de politeţe (nu e frumos să arătămcu mâna), intrând sub incidenţa tabuului gestual, mişcareadeictică putând fi preluată de alte componente corporale(privirea, de pildă).

mişcările spaţiale sunt gesturi care descriu relaţii spaţiale şiraporturile de poziţie dintre obiecte sau persoane;

mişcările ritmice sunt gesturi care redau cadenţa unei acţiuni oriindică tempoul unui discurs. Mihai Dinu dă exemplul lui „M-atocat, uite-aşa, mărunt” însoţit de gestul, rapid şi repetat, detocare211;

210 Dinu, Mihai, op.cit., p.233-234.211 Idem, p. 234-235.

155

kinetografele sunt gesturi prin care se indică funcţionareacorpului uman (de exemplu, plecăciunile slugarnice alesubordonaţilor faţă de şefi) sau diferite comportamente aleanimalelor (gestul cu mâna care imită muşcătura unui câine);

ilustratorii emblematici (numiţi şi sublinieri) sunt gesturi care scotîn evidenţă un anumit cuvânt ori o parte a unui discurs, pe carele însoţesc (exemplu semnul degetelor în formă de V pentru asemnifica „victorie” realizat în paralel cu strigătul „Victorie”).

expresiile faciale (numite de Mihai Dinu, în lucrarea citată, mişcăriafective) au rolul de a indica stările noastre afective (bucurie,mânie, dezgust, frică, surpriză, tristeţe, oboseală, lehamite,etc. ). Umerii căzuţi, capul plecat, expresia de amărăciune de pefaţă sunt numai cîteva din semnele care trădează, chiar fără voianoastră, starea psihică în care ne găsim. Mihai Dinu aminteşte, înlucrarea menţionată, importanţa dublei cenzuri, sociale şipersonale, care ne induce un anunmit tip de comportament neexcesivîn societate212;

regatori (sau gesturi de reglaj în terminologia lui Mihai Dinu), suntgesturile care menţin şi controlează comunicarea, adicăinteracţiunea cu interlocutorii. Principalele lor funcţii sunt ceaexpresivă (atunci cînd ascultăm, nu rămânem pasivi, ci facem totfelul de gesturi de interes, de confirmare - dat din cap- ori demobilizare afectivă) şi cea fatică (asigurări privind menţinereacontactului cu interlocutorul). Emitătorul poate, prin intermediulreglatorilor, să beneficieze de un feed-back extrem de util şi deimediat şi, astfel, să îşi regleze enunţarea;

adaptorii sunt gesturile cele mai puţin legate de comunicare,gesturi stereotipe, cu rol de supapă213, care apar în momentele deconcentrare (scosul limbii, răsucirea unei şuviţe de păr, mişcăriritmice ale picioarelor) sau de tensiune psihică. Cercetătoriidisting:

o alter-adaptorii, gesturi de manipulare a obiectelor cu unscop practic (cusut, măturat) care capătă valenţecomunicaţionale în folosirea lor cu scop didactic („aşa

212 Pentru mai multe detalii vezi Dinu, Mihai, op.cit., p. 235-241.213 Coman, Alina, Coman, Claudiu, Tehnici de comunicare şi negociere. Curs practic, Braşov,Universitatea Transilvania Braşov, 2002, p. 32.

156

se ţine acul în mână”). Folosiţi fără intenţionalitatecomunicaţională, alter-adaptorii pot da indicii asupranivelului de îndemânare sau de implicare a emiţătorului;

o auto-adaptorii (manipulatori în terminologia lui R.B.Adler şiG.Rodman214) sunt gesturi de manipulare a propriului corp(scărpinarea obrazului, frecatul palmelor, masajulfeţei, trosnitul degetelor) şi mişcări pentrusatisfacerea nevoilor biologice, de multe oriconsiderate indecente şi interzise în manifestarea lorpublică;

o adaptorii obiectuali (aşa cum apar în cercetările lui Ray L.Birdwhistell215), adică gesturile mecanice şi repetitivefăcute cu diferite obiecte (jucatul cu un creion saupix, bătutul ritmic în masă cu un pix, învârtitul unuipahar pe masă).

Desmond Morris216 propune o altă tipologie a gesturilor,împărţindu-le în:

gesturile expresive sunt expresii faciale ce ilustreazăstări emoţionale şi scapă controlului voluntar); gesturile mimate sunt cele prin care se încearcăimitarea cât mai exactă a unei persoane, acţiuni, obiect. Putemvorbi de:

o mimetism social (zîmbetul larg afişat laîntâlnirea cu o persoană pe care nu ne face delocplăcere să o vedem), o mimetism teatral (încercarea deliberată deimitare a unor acţiuni opri persoane); o mimetism parţial (imitarea unor obiecte, acţiunineconforma cu realitatea – imitarea zborului, asinuciderii),o mimetism în gol sau în absenţa relaţionării cu un obiect anume(mimarea senzaţiei de foamne).

214 Cf. Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit.,p.134.215 Birdwhistell, Ray, Kinesics and Context : Essays in Body Motion Communication,Philadelphia: University of Pennsylvania Press, apud Chelcea, S., Ivan L.,Chelcea A., op.cit.,p. 134-135.216 Desmond Morris, apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p.135-137.

157

gesturile schematice sunt apropiate de celemimate, un fel de variantă prescurtată; gesturile simbolice sunt cele care semnifică ocalitate abstractă, fiind foarte conotate cultural (de exemplugestul italian pentru „încornorat”, gestul francez „mon oeil”pentru o exagerare); gesturile tehnice, specifice şi semnificativedoar pentru anumite profesii ori grupuri sociale (semnalizareaexistenţei unui radar ori a poliţiei prin aprinderea succesivăa luminii farurilor); gesturile codificate sunt asemănătoare cu celetehnice, fiind specifice unor anumite categorii (surdo-muţi,de exemplu).Ar fi interesant să amintim, pe urmele lui Septimiu Chelcea şi

a colaboratorilor săi217, tipologia gesturilor propusă deJ.B.Bavelas în corelaţie cu rolul acestora în conversaţie, îninteracţiunile de tip face-to-face :

gesturi legate de conţinutul discuţiei (emblemele şi ilustratorii dinclasificarea lui Ekman);

gesturi interactive care potenţează discursul. Între acestea,Bavelas menţionează gesturile făcute în grabă (indicarea grăbită adirecţiei, a adresei), gesturile de citare cu rol de reglare a feef-back-ului la nivelul receptorului, gesturile de căutare a ajutorului şi arelaţionării, gesturile de reciprocitate, de dare sau de solicitare derăspunsuri.

Intenţia de comunicare generează trei tipuri de gesturi: gesturi afective subdivizate în:

o gesturi afective centrifuge marchează o stare de euforie;o gesturi afective centripete marchează o stare de disforie,

tristeţe, stânjeneală; gesturi modale marchează negaţia, interogaţia, dubiul; gesturi fatice, de întâmpinare sau de respingere marcând valenţele

intersubiective ale comunicării218.Putem face şi o altă distincţie semnificativă între:

217 Cf. Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit.,p. 137.218 Greimas, A.J., Courtès, J., Sémiotique. Dictionnare raisonné de la théorie du langage,Paris, Hachette, 1979, p. 165.

158

gesturi involuntare (încovoierea coloanei vertebrale, cădereaumerilor sub „apăsarea” unei supărări),

gesturi voluntare, conforme unui anumit cod socio-cultural(mişcare repetitivă a mâinii cu palmele în jos – calmareainterlocutorului, diminuarea ritmului unei acţiuni).Gesturile mai servesc şi la definirea rolurilor şi situaţiilor

sociale: cei care deţin autoritatea sau o poziţie ierarhicimportantă fac gesturi ample, cei caracterizaţi de slăbiciune,timiditate, lipsă de încredere fac gesturi restrînse, limitate219.

Mişcările corpului şi aspectul cognitiv al limbajului. Bernard Rimé,cercetător la Universitatea Catolică de la Louvain-la-Neuve,Belgia, insistă asupra relaţiei evidente dintre mişcările corpuluişi aspectul cognitiv al limbajului220. Toate experimentele făcute deacest cercetător dovedesc faptul că omul gândeşte mai bine atuncicând se mişcă, decât în stare de imobilitate. Şi, lucrusurprinzător, cu cât are un vocabular mai bogat şi mai nuanţat, cuatât face mai multe gesturi atunci când vorbeşte ori gândeşteintens. Vedem astfel cum expresia kinezică are un rol primordialîn elaborarea mesajului221.

Structurarea gesturilor în funcţie de sex.

219 Cf. Baylon, Christian, Mignot, Xavier, op.cit., p. 144.220 Cf. S. Moscovici, Psychologie sociale, Paris, PUF, 1984.221 Cf. Martin, Jean-Claude, op.cit., p. 27.

159

Semnificaţia gesturilor

Gesturile care ne trădează„Imaginaţi-vă că staţi de vorbă cu un vechi coleg de şcoală despre zilele de şcoală petrecute

împreună. Îl întrebaţi dacă nu îi e dor de vremurile acelea. „Ah, nu” răspunde el. Nu am nici un felde regrete. Mă bucur că s-a terminat”. În timp ce vorbeşte, îşi trece uşor degetul arătător pe subochiul drept. Nu există nici un motiv ca acest gest minuscul să vă atragă atenţia şi dacă totuşi îlobservaţi probabil vă imaginaţi că îndepărta un fir de praf de pe faţă. Gestul era de fapt unindicator comportamental şi aruncă o lumină cu totul diferită asupra adevăratelor sentimente aleprietenului dumneavoastră. Deşi acesta afirmă cu nu regretă zilele de şcoală, o parte a creieruluisău este de altă părere şi comandă degetului să şteargă de pe obraz o lacrimă imaginară. Astfel,în timp ce partea conştientă a creierului său spune „Nu regret nimic”, o altă parte creează unindicator comportamental care spune „De fapt, am regrete!”. Momentan este posibil ca prietenuldumneavoastră să realizeze care sunt sentimentele sale adevărate, dar este foarte puţin probabilca el să observe şi ce face degetul său rebel sau ce spune acest gest despre sentimentele sale.

Prietenul care şterge o lacrimă imaginară creează un indicator comportamental autonom,un gest care nu are alt scop decât să indice adevăratele sale sentimente. Deoarece aceştiindicatori comportamentali autonomi nu sunt intenţionaţi sunt rareori observaţi de persoanelecare îi produc sau de cele care îi văd. Lucrurile nu stau chiar la fel şi cu indicatoriicomportamentali conecşi, care sunt legaţi de o anumită activitate. De exemplu, când douăpersoane sunt prezentate, faptul că dau mâna nu spune la fel de mult ca felul în care o fac. Cât destrâns apucă mâna celuilalt, cum îşi orientează palma, cât entuziasm arată, cât de mult încearcăsă domine, cuvintele pe care le folosesc pentru a se saluta , toate acestea sunt indicatoricomportamentali conecşi. În cadrul ritualului de salut ei arată cum este fiecare persoană şi ceîncearcă să obţină de la celălalt”222.

222 Collett, Peter, Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor,Bucureşti, Editura Trei, 2005, p. 11-12.

160

PosturaCunoaşterea ne face să înghenunchiem,

postură indispensabilă dragostei ...Maica Tereza

Poziţia corpului este un fel de gest încremenit şi reprezintăun mod de relaţionare, oferind extrem de multe informaţii legatede dorinţa de comunicare, de atitudini, emoţii, educaţie,afectivitate, ierarhie socială, etc.223.

Tipuri de posturi Distingem patru tipuri de posturi globale: de supunere, de dominare, de

respingere şi de partaj. Aceste posturi globale se compun dintr-o seriede posturi parţiale, care întăresc sau destructurează impresia deansamblu. Se poate întâmpla ca două posturi parţiale să fiepurtătoare de elemente contradictorii, ori ca o singură posturăparţială să fie revelatorie pentru un adevăr disimulat, ea nefiindîn acord cu postura globală aleasă în mod voit. Spiegle şiMachotka numesc o asemenea postură „grimasa corpului”224.

Postura de abordare sau primire este expresia corporală tipică adouă persoane care se întâlnesc. Fiecare merge către celălalt, cubustul uşor înclinat, gâtul puţin întins, mâna întinsă cătrecelălalt, deschisa în semn de partaj. Această postură este maimarcată în cazul anumitor funcţii (papa are o poziţie specifică,poziţia a două persoane care împărtăşesc un secret, poziţiaîndrăgostiţilor care se întâlnesc, etc.).

Poziţia de respingere sau de evitare este cea a individului care seapără (poziţia specifică a boxerului care vrea să eviteloviturile, a jucătorului de scrimă, etc.) cu bustul aplecat cătrespate, cu mâinile ridicate a apărare.

Postura evidenţiază o anumită atitudine. Astfel: postura în contracţie semnifică o atitudine supusă, timidă,

introvertă: capul între umeri, uşor înclinat, umerii căzuţi,

223 Vezi excelenta prezentare a posturii în Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A.,op.cit., p. 150-155. 224 Cf. Martin, Jean-Claude, op.cit., p. 35. Ne bazăm prezentarea posturilor pedescrierea făcută de autor (op.cit., p. 35-41).

161

bustul curbat, coatele pe lângă corp, picioarele adunate.Perispaţiul este redus, ocupând puţin loc.

postura în extensie semnifică o atitudine dominatoare: bărbia şicapul ridicate, umerii largi, braţe deschise, picioareîndepărtate, palmele către sol, impresie de supradimensionare.

postura în abordare demonstrează o atitudine participativă: capulînainte, gâtul uşor lungit, bustul aplecat în afară, posturadovedeşte interesul faţă de interlocutor, dorinţa de comunicare.

postura de respingere dovedeşte o atitudine de refuz: capulîntors, braţele în barieră, bustul în profil, privire oblică.

Orice schimbare de postură globală este purtătoare desemnificaţii şi permite decodarea rapidă a atitudiniiinterlocutorului. Ruptura de postură este şi ea importantă pentrucă informează asupra stării interlocutorului, intenţiilor oridispoziţiei sale.

Există posturi incluzive şi nonincluzive. În interacţiunea dintredouă persoane, există sau nu o anumită complementaritate aorientării corpurilor. Dacă cei doi vor să îşi spună un secret,îşi vor orienta corpul unul faţă de altul, deschizând unghiulcătre spaţiul gol şi plasându-se cu spatele la ceilalţi.

Există posturi de tip vizavi şi posturi de tip umăr la umăr. În posturilede tip vizavi, cele două corpuri stau faţă în faţă. In posturilefrontale poate exista un raport de agresivitate, dar şi desinceritate maximă atunci când se privesc ochi în ochi. Uneoriaceastă postură apare în situaţii profesionale, marcând cuplurileprofesor-elev, medic-pacient, vânzător-cumpărător. Posturile detip umăr la umăr se deschid către o a treia persoană sau către unspaţiu comun.

Se mai vorbeşte de posturi congruente, în care posturile celordoi interlocutori sunt similare, şi posturi incongruente marcate de oanumită nerelaţionare (lipsa privirii interlocutorului deexemplu). Posturile incongruente semnifică în cel mai bun cazdiferenţele de statut, dar şi dezacordul, divergenţa225.

Secvenţele posturale

225 Cf. Chiru, Irena, Comunicarea interpersonală, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003,p. 38.

162

Literatura de specialitate menţionează faptul curios conformcăruia „corpul nostru pare să comunice singur după o schemăpreferenţială răspunzând mereu aceloraşi „trasee” kinezice într-osituaţie determinată”226. Astfel, secvenţele individuale ar putea fistructurate în jurul a trei nivele diferite:

Punctul: este o postură determinată, care, într-un anumitcontext, poate dura un timp oarecare înainte de a fi schimbatăbrusc cu o alta. În anumite situaţii de interacţiune, corpulnostru revine sistematic la maxim cinci puncte, mereu aceleaşi.Pentru a trece de la un punct la altul, e nevoie de o mişcaretranzitorie, şi ea aceeaşi, servind drept punte între două puncte.

Poziţia: este vorba de o succesiune de puncte, un ansamblude posturi repetitive inserate într-o secvenţă.

Prezentarea: mai multe poziţii se succed timp de mai multeminute sau ore pentru a alcătui un ansamblu de mişcări, numitprezentare. Prezentarea ia sfârşit prin deplasarea corpului într-unalt context situaţional (socio-afectiv), extrem de importantpentru că el programează într-un anumit fel posturile umane.

Posturile picioarelor (posturi parţiale) arată şi ele multedespre noi: vârfurile apropiate şi călcâiele depărtate semnificăun caracter introvertit (exemplu Olive, soţia lui Popeyemarinarul, Obélix atunci când este îndrăgostit şi intimidat),picioarele larg deschise, cu vârfurile depărtate trădează uncaracter extravertit (Charlot ca exemplu major!).

Posturile sunt extrem de importante şi pline de semnificaţiifoarte codificate în cadrul serviciului religios (poziţiapreotului în timpul slujbei, în momentul miruirii, în timpulîmpărtăşaniei, etc.), dar şi în sport (fotbal, tenis, rugby).

Jocul palmelor„Când oamenii mint, mâinile spun adevărul” ne învaţă un

proverb chinezesc. Dintre posturile parţiale, jocul mâinilor este poate cel mai

interesant şi plin de semnificaţii. Palmele sunt cele mai bogateîn semnificaţii de tot felul. Astfel:

palmele întoarse către cer, postura favorită a preoţilor, semnificăbunăvoinţă, partaj, sinceritate;226 Martin, Jean-Claude, op.cit., p. 39.

163

palmele întoarse în jos exprimă dominaţie, putere, poziţie socialăsuperioară;

palmele paralele, perpendiculare cu solul exprimă ataşamentul faţă de unargument, hotărârea, deseori încăpăţânarea;

palmele deschise înainte, braţele pe lângă corp exprimă neputinţă,incapacitate, imposibilitatea de a face ceva;

palmele deschise către sol, plasate înainte, către celălalt, ridicate la nivelul bustuluiexprimă refuzul, un fel de poziţie barieră care apare însituaţiile de teamă, spaimă, refuz;

palmele închise (pumn) exprimă ameninţare, tensiune, mânie, dar şienergie, voinţă, hotărâre227.

227 Vezi şi Mihai Dinu, Fundamentele comunicării interpersonale, Bucureşti, Editura All, 2004, p. 244-245.

164

Comunicarea cromatică Culoarea este gloria luminii.

Jean Guitton, Testamentul meu filosofic

Michel Pastoureau, primul mare specialist în istoriaculorilor, vorbind despre raportul dintre culoare şi istorieafirmă: „ culoarea nu este atât un fenomen natural cât oconstrucţie culturală”228. Istoricul susţine, pe bună dreptate, căorice istorie a culorilor nu este decât una socială, culoareadefinindu-se, înainte de toate, ca „un fapt de societate.Societatea este cea care „face” culoarea, care îi conferădefiniţie şi sens, care-i construieşte codurile şi valorile”229.

Culoarea este prezentă într-o formă rudimentară şi, îngeneral, necontrolată conştient, prin fenomene ca schimbareaculorii obrajilor în cazul unor emoţii puternice ca de pildăspaima, mândria, ruşinea (de unde şi expresia “să-ţi fie ruşineobrazului”) ori a unor boli precum hepatita (gălbinarea).

Domeniul semnificării prin culoare s-a extins mult prinintroducerea unor coduri explicite, ca de pildă în heraldică,semnalizarea navală cu fanioane, semaforizare, asocierea dintresentimentul naţional şi culorile drapelului de stat sau a unorcoduri implicite ca în domeniul vestimentaţiei, al artelordecorative ori al machiajului.

Întâlnim codificări cromatice stricte în domeniul vestimentar:culoarea hainelor permite identificarea apartenenţei la ocategorie socio-profesională sau la un grup anume (soldaţi,medici, judecători, preoţi, suporteri ai unor echipe sportive,mirese, persoane în doliu, etc.).

Culoarea este extrem de conotată, fiind purtătoare desemnificaţii pozitive ori negative.

Prezentăm efectele, simbolurile pozitive şi negative aleprincipalelor culori, plecând de la interpretările lui MichèleJouve şi Ion-Ovidiu Pânişoară230: 228 Pastroureau, Michel, Bleu. Histoire d’une couleur, Paris, Seuil, 2006, p. 5. 229 Idem, p.8.230 Michèle Jouve, La communication publicitaire. Approche stratégique. Exercices d’application,Montreuil, Bréal, 1991, p. 190, Michèle Jouve, Comunicarea. Publicitate şi relaţii publice,

165

Culoare

Efecte Simboluri pozitive Simbolurinegative

ROŞU acţiune, vivacitate, dinamism, agresivitate, emoţie, simpatie

Foc, sânge, inimă, acţiune, dragoste, dorinţă, forţă, putere, dinamism, pasiune, dorinţă, erotism, bucurie, sărbătoare, vitalitate, operativitate,

violenţă, dominaţie,excitabilitate, agresivitate, război,semnal,alarmă,interdicţie,crimă,mânie,păcat,prostituţie,sexualitate,pericol,satanism, laturăofensiv-agresivă,

PORTO-CALIU

creativitate, emotivitate, bucurie, căldură, stare de bine

glorie, splendoare,progres, echilibru între spirit / libido, între conştient / inconştient,fizic / mental

vanitate,violenţă(oranj cudominantăroşu), desfrâu,înşelăciune

GALBEN stimulează ochiul şi intelectul, bună dispoziţieemotivitate, simbol al inspiraţiei,

soare, căldură,lumină, aur, divinitate, căldură, repaus, energie, bogăţie (galben auriu), fecunditate, veselie, prosperitate,

înşelătorie(galbenînchis),perfidie(galbenlămâie),minciună,

Iaşi, Polirom, 2005, p. 159-163 şi Pânişoară, Ion-Ovidiu, op.cit., p. 94-95.

166

lux, puritate, bucurie, vivacitate, spontaneitate, originalitate, dorinţă deschimbare, productivitate

trădare, nebunie(asociat cuverdele), satanism(suferinţă), lipsă deinhibiţie,

VERDE odihneşte, calmează, acidulează, nelinişteşte uneori (verdelesumbru)

speranţă, încredere, toleranţă, lumea vegetală, apă, originea vieţii, burghezie, primăvară, tinereţe, expansiune, speranţă, regenerare spirituală, înviere, victorie, toleranţă, permisiune, libertate, fermitate, constanţă, persistenţă, dorinţă de autoîmbunătăţire

răceală,indiferenţă, piază-rea,sinucidere,libertinaj,dragosteinfidelă, nebunie(asociatgalbenului),invidie,mânie, satanism,nevoia/dorinţade posesie, dominare, înalt nivelal stimei desine,

ALBAS-TRU231

împrospătează, linişteşte, incită la meditaţie, creează magia, relaxează sistemul

Cer, aer, vânt, mare, aventură, libertate, noapte calmă, imaterialitate, puritate,pace, odihnă terestră, ideal, vis, înţelepciune divină infinită, habitate

Melancolie,blues, „inimăalbastră”

231 Culoarea preferată de 50% din respondenţii unui studiu realizat în EuropaOccidentală şi SUA (Cf. Michèle Jouve, Comunicarea. Publicitate şi relaţii publice, Iaşi,Polirom, 2005, p. 159).

167

nervos, al zeilor, perfecţiune morală, loialitate,fidelitate, romantism, introspecţie,idealizare,magie, feminitate (asociată mării), dulceaţă (asociată femeii), calm, unitate, repaos, grijă, afecţiune

VIOLET teamă, jenă, stare dezagreabilă

ceremonial, demnitate, seriozitate, cunoaştere, erudiţie, religie, spiritualitate, reîncarnare, magie, profunzime spiritualăseriozitate

melancolie,teamă, semidoliu,trecerea de laviaţă la moarte,supunereocultă,impulsivitate,competitivitate,insecuritate,vulnerabilitate

MARO culoare ambiguă, amestecând sistematic pozitivul cu negativul, odihneşte privirea (combinat cu alte culori),

pământ, gravitate, soliditate, tradiţie, materialism, conservatorism,securitatea căminului, a familiei, nevoie de confort şi securitate232

severitate,constrângere, mocirlă,excremente, materialism,conservatorism

232 Se pare că maroul a fost culoarea preferată după cel de-al doilea războimondial tocmai pentru aceste valenţe de securitate. Cf. Pânişoară, Ion-Ovidiu,op.cit., p. 95.

168

deprimă (singur)

NEGRU deprimă (singur), conferă clasă

solemnitate (în combinaţie cu alb),clasă, distincţie, caracter oficial, seriozitate, mister,

moarte, nimic,extincţie,renunţare,tenebre, doliu,bătrâneţe, austeritate,frică, nefericire,păcat,singurătate

ALB calmează, împrospătează, poate da senzaţia de gol, de tăcere,răceală (singur)

puritate, lapte, zăpadă, gol, inocenţă, puritate, virginitate, perfecţiune,pace, aristocraţie, simplitate, discreţie, igienă, curăţenie,

lipsă a sufletului, impersonalitate, spital

GRI deprimă, întristează, exprimă neimplicarea ori mascarea intereseului

seriozitate, cuviinţă,neutralitate

austeritate,sărăcie(nuanţadeschisă),disperare(nuanţaînchisă)

Simbolistica culorilor, construită de-a lungul timpului, dinAntichitate până în zilele noastre şi profund conotată cultural,trebuie totdeauna contextualizată şi coroborată cu celelaltemanifestări noverbale ale persoanei, în vederea unei analizepertinente a comportamentului său comunicaţional. În acelaşi timp,arhitectura şi decoraţia interioară ţin cont de întreagasimbolistcă a culorii pentru crearea unor spaţii conviviale, cudeschidere comunicaţională.

169

170

Haptica sau comunicarea tactilă

Atingerea este cea mai demistificatoare dintre toate simţurile, spre deosebire de privire care este cea mai magică.

Roland Barthes, Mitologii

Chiar dacă societăţile occidentale avansate nu sunt “societăţitactile”, atingerea dintre indivizi continuă să reprezinte unînsemnat liant social.

Stanley Jones şi Elaine Yarbrough au încercat să clasificefuncţiile comunicării tactile233, delimitând cinci clase principale:

atingeri care transmit emoţii pozitive, calde, afectuoase: mama carealăptează, adultul care mângâie un copil, şeful care te batepe umăr a încurajare, strângerea călduroasă de mână, sărutul,etc.

atingeri în joacă, sunt înzestrate cu un potenţial metacomunicativimportant şi uşurează interacţiunea fără a angaja totuşirăspunderea celui ce face gestul: ex. dezmierdarea, pălmuireaîn glumă, gesturi camaradereşti, etc.

atingeri “de control” ce vizează dirijarea comportamentului, aatitudinilor şi chiar a sentimentelor persoanei atinse: ex.un mic semn tactil poate atrage atenţia interlocutorului săne privească, să se dea la o parte, să fie atent la ceva, săse grăbească, să stea locului, etc. Atingerile de controlimplică, în general, o relaţie de dominare şi de aceea elesunt efectuate unidirecţional234 (să ne gândim numai lacuplurile patron-angajat, profesor-elev, director-secretară,etc. ori la relaţiile tactile dintre sexe).

atingerea rituală ca de pildă strângerea mâinii la venire ori laplecare. Acest gest are foarte multe implicaţii şi îmbracănumeroase forme (atitudini de dominare, egalitate sausupunere comunicate prin intermediul poziţiei mâinii celui

233 Apud Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale, Bucureşti, Editura Algos, p.211-212.234 Vezi analizele lui Erving Goffman care scot în evidenţă unidirecţionalitateaatingerilor de control, numai superiorul ierarhic putând face un asemenea gest.Dacă o atingere de control ar fi făcută de un inferior ierarhic ar declanşa, cusiguranţă, o reacţie negativă din partea superiorului său. Cf. Goffman, Erving,Interaction Ritual, New York: Bantam, 1967.

171

care iniţiază gestul de salut, forţa cu care se strânge mâna,implicarea emoţională prin alăturarea celeilalte mâini,sărutul mâinii ca semn de consideraţie şi supunere, sărutareape obraz).

atingerea în alt scop decât comunicarea propriu-zisă: susţinerea uneipersoane care urcă sau coboară (gestul de ghidaj), atingereafrunţii pentru a lua temperatura, atingerea încheieturiimâinii pentru a lua pulsul. Chiar dacă scopul nu estecomunicativ, gesturile sunt totdeauna încărcate de informaţiiafective, putând trăda prezenţa unor sentimente pozitive(grijă, solicitudine, respect) ori negative (ostilitateascunsă sau făţişă)235.

Autoatingerile au extrem de multe semnificaţii în funcţie de zonaatinsă a corpului, sunt conotate cultural şi dependente de context(gestul cu degetul la tâmplă poate semnifica „mă gândesc”).

Strângerea de mână este, de cele mai multe ori, decodată întermeni de caracter: 66% dintre oameni asociază o strângere de mânămoale cu lipsa de caracter. Cele mai apreciate strângeri de mânăsunt cele energice, dinamice, ferme (44%) deschise (28%). Cele maipuţin apreciate strângeri de mână sunt cele tip „peşte mort” (45%),umede (17%), prea lungi (11%) 236. Astfel:

Tip destrângere de mână

Trăsătură de caracterasociată

%

moale lipsă de caracter 66%foarte lungă compătimitor, călduros,

mulţumire63%

fermă franc, direct, cu carcater

38/34%

puternică autoritarfranc şi cordial

29%25%

umedă din cauza călduriianxios, nervos

41%32%

Scurtă spirit vioicu caracter

38%34%

235 Cf. Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale, Bucureşti, Editura Algos, p.208-215.236 http://www.format.pf/dlangage.html

172

lipicioasă afecţiunelipsă de respect

48%34%

cu evitarea privirii

timidprefăcut, perfid

47%31%

Allan Pease descrie mai multe moduri de a strânge mâna237: Modalitate Semnificaţie

strângere de mână gen „peşte mort”

lipsă de caracter, lipsă de fermitate, slabiciune, senzaţie de mână moale, flască, fără vlagă

strângere de mână gen „menghină”

agresivitate

strângere de mână gen„mănuşă” (strângerea demână a politicienilor)

dorinţă de a crea impresia unui om demn de încredere, onest. De evitat la prima întâlnire, efectul obţinut fiind contrar celui aşteptat.

strângere de mână cubraţul rigid

agresivitate, urmăreşte ţinerea la distanţă a celuilalt, în afara zonei intime

strângere de mână cuapucarea vârfuluidegetelor

lipsă de încredere în sine, urmăreşte ţinerea la distanţă a celuilalt, în afarazonei intime

strângere de mână cutragerea de braţ aprimitorului

fie lipsă de decizie, fie apartenenţă la o cultură de contact apropiat

strângere de mână cuprinderea încheieturiimâinii (cu ambele mâini)

sinceritate, încredere, profunzime a sentimentelor, gest acceptabil numai între prieteni şi apropiaţi

237 Pease, Allan, op.cit., p. 58-64.

173

Cronemica sau percepţia şi semnificaţia timpului

Timpul vorbeşte. El vorbeşte mai simplu decât cuvintele.Mesajul pe care îl are se transmite cu voce tare şi foarte clar.

Pentru că este utilizat mai puţin conştient, el nu riscă să fie denaturat aşa cum este limbajul vorbit.

El poate spune adevărul, atunci când cuvintele mint.Edward Hall, Le langage silencieux238

Edward Hall este cel care propune termenul de cronemică pentrua desemna studiul funcţiei de comunicare a timpului – perceperea,structurarea şi utilizarea lui - . Cercetătorul consideră cătimpul trebuie tratat ca un limbaj239, a cărui cunoaşterefacilitează sau blochează relaţia noastră cu celălalt.

Înţelegerea diferenţei dintre timpul monocronic şi timpul policroniceste esenţială”240.

Timpul monocronic Timpul policronicPas cu pasEtapă după etapăTimp linear, de la prezent cătreviitorFoarte precar (Ce poţi face azi, nu lăsape mâine)Program, baniFără întreruperi! Ponctualitate importantă Sistematic, scheme logice,detaliate, Planificare riguroasă

Activităţi simultane Ciclic, circular Timp punctual: acumAbundenţă (E şi mâine o zi!, Avem timpdestul!)Relaţie, schimbÎntreruperiRelativizarea punctualităţii Răbdare

238 Hall, T., Edward, Le langage silencieux, Paris, Seuil, 1984, p. 18.239 Hall, T., Edward, La danse de la vie. Temps culturel, temps vécu, Paris, Seuil, 1984, p.11.240 Hall, T., Edward, „The hidden dimensions of time and space in today’s world”în Poyatos, F., (ed), Crosscultural Perspectives in Nonverbal Communication, Toronto: CJHogrefe, p. 142-152, apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p. 91.

174

În abordarea de tip monocronic, oamenii consideră că timpultrebuie foarte bine gestionat: sarcinile lor sunt descompuse înpărţile lor componente şi sunt abordate după un plan rigurosprestabilit. Aceste persoane sunt punctuale, sistematice, nuiubesc întreruperile, conducându-se după deviza Time is money. Astfel,timpul monocronic este timpul linear, tangibil, divizibil în părţi dince în ce mai mici şi mai precise.

Alţii, în schimb, preferă activităţile simultane, acceptă cuuşurinţă întreruperile, nu sunt obsedaţi de punctualitate,tratează mai multe priorităţi în acelaşi timp: este abordareapolicromă. Timpul policronic este caracterizat prin efectuarea de maimulte activităţi deodată şi printr-o implicare mult mai puternicăa oamenilor în aceste activităţi.

Jacques Le Goff sublinia diferenţele dintre „timpul linear”,propriu economiei industriale, şi cel „circular”, asociatanatimpurilor şi ritmului biologic241.

Timpul tehnic, timpul formal şi timpul informal. În Le langage silencieux, Hallarată că orice cultură cunoaşte trei sisteme temporale distincte:timpul tehnic, timpul formal şi timpul informal. Timpul tehnic, măsurat cu oprecizie extraordinară, ilustrează gradul de evoluţie tehnică şiştiinţifică la un moment dat al istoriei. Timpul formal reprezintămodul tradiţional în care oamenii privesc timpul în mod conştient,iar timpul informal este reprezentat de percepţia şi utilizareatimpului, aşa cum au fost ele învăţate în timpul socializăriiindivizilor şi care nu sunt întotdeauna conştientizate.Punctualitatea este unul dintre cele mai importante aspecte aletimpului informal.

Timpul măsurat după activităţi şi timpul măsurat după ceas. Abordareasociologică a utilizării timpului scoate la iveală perspectivediferite în percepţia timpului. Astfel, E.P.Thompson242 a descrisdouă tipuri de timp: timpul măsurat după activităţi şi timpul măsurat dupăceas. Primul este specific epocii preindustriale, fiind maiapropiat de om ca înţeles. Autorii lucrării Comunicarea nonverbală.Gesturile şi postura menţionează faptul că la noi, în zonele rurale,încă se mai vorbeşte de „lucru cu ziua”, „a lucra cu ziua”, „zi-

241 Apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., idem, ibidem.242 Apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p.94.

175

muncă”, fără a se preciza numărul de ore despre care este vorba.Timpul măsurat cu ceasul implică o dihotomie clară între timpul afectatmuncii şi cel rezervat timpului liber243.

Timpul ştiinţific /vs/ timpul social. O altă distincţie este pertinentăîn analiza bugetelor de timp: timpul ştiinţific /vs/ timpul social, primulfiind perfect măsurat matematic, cel de-al doilea implicând trăiriemoţionale, pozitive ori negative.

Timpul tehnic. În Introducere în ştiinţele comunicării, John Fiske vorbeştedespre timpul tehnic244, pe care cercetătorul îl interpretează ca pecapacitatea oamenilor de a se adapta, mai repede ori mai lent, laprogresele tehnice şi ştiinţifice care ne marchează viaţa:performanţele tehnosferei, cu toate binefacerile lor, conduc,inevitabil, la deplasarea reperelor familiare şi constituie unfactor de anxietate, mai ales în sfera profesională. Fiske aduceîn discuţie contradicţiile care apar între timpul lent şi cel tehnic:„Contrar timpului lent, aproape încremenit, al marilor istorisiricare structurează ordinea simbolică sau relaţia etnică, timpultehnic orientează durata după o săgeată ireversibilă. Etnicul (sauculturalul) şi tehnicul marchează astfel două moduri opuse de atrăi timpul: cultura încurajează întoarcerile la origini,renaşterile, redescoperirile periodice ale unor opere uitate şiaduce în vieţile noastre fragmente de trecut, încât însuşiconceptul de cultură pare inseparabil de această aprofundareretrogradă a timpului; în schimb ştiinţele şi tehnicile nu-şiasumă povara unui mare bagaj istoric şi ne împing să trăim on line,în pas cu ultimele descoperiri”245.

243 Cf. Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., idem, ibidem.244 Fiske, John, Introducere în ştiinţele comunicării, Iaşi, Polirom, 2000, p. 82. 245 Idem, p. 83.

176

Aplicaţie: Ochi de urs246 de Mihail Sadoveanu – un model decomunicare nonverbală

În peisajul literaturii române, opera lui Mihail Sadoveanu neîntâmpină cu masivitatea şi vastitatea ei. Dar, din această operăde dimensiuni ciclopice, cu o întinsă arie simbolică, Ochi de urs,nuvelă apărută la Editura Cartea Românească în 1938, ni se pare afi una dintre puţinele care se pretează la o analizăcomunicaţională propriu-zisă. „Această povestire, sau acest microman, una din cele mai mari reuşite ale lui Sadoveanu” relatează„drama unui om în aparenţă simplu, într-o ambianţă de oamenisimpli, legaţi de natură, în elementaritatea unei vieţi reglate desuccesiunea anotimpurilor şi de nevoile prime ale existenţei,nevoi împlinite de muncă aspră, poate, dar liberă [...], aceastăscriere este un specimen exemplar al filosofiei autorului247”.

Pentru desfăşurarea acţiunii, Sadoveanu alege, şi în aceastănuvelă, un loc „cu omenire rară”248. Omenirea fiind rară, limbajulverbal este redus şi înlocuit cu unul nonverbal, avâd caprotagonişti omul şi natura. Limbajul nonverbal are, în acestmediu, o forţă neîntâlnită în alte spaţii, suplinind, aproape întotalitate, limbajul verbal. Alegerea locurilor cu „omenire rară”reprezintă, de fapt, salvarea lui Sadoveanu, pentru că, de subcuvintele puţine, ies oameni, care numai în Ochi de urs şi în Baltagulnu mai sunt copleşiţi de limbă ca de o fatalitate.

Drama lui Culi Ursache este dframa perturbării şi întreruperiicomunicării lui cu natura în mijlocul căreia trăieşte.

Personajele princiupale ale nuvelei sunt Culi Ursache, „unuldintre cei mai buni paznici ai terenurilor de vânat de la ApaFrumoasei”249 şi pădurea. Celelalte personaje, Nana Floarea,tovarăşii de muncă, Onu Bezarbarză nu sunt decât o serie desemnale care anunţă ori încearcă să refacă comunicarea lui Culi cupădurea.

246 Analiza pe care o prezentăm reia, în mare parte, demersul analitic propus înarticolul „Ochi de urs – o abordare semiotică” apărut în Analele Universităţii din Craiova.Seria Ştiinţe Filologice. Literatură română şi universală, Anul XVIII, Nr. 1-2, 1996, p. 26 –29. 247 Paleologu, Alexandru, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihai Sadoveanu, Bucureşti,Editura Cartea Românească, 1978, p. 206.248 Călinescu, George, Istoria literaturii române ...,Bucureşti, FRPLA,1940, p. 547.249 Sadoveanu, Mihail, Ochi de urs, Bucureşti, Editura cartea Românească, 1940.

177

Analiza semnalelor din care este compus textul ne va permitesă urmărim evoluţia lui Culi Ursache şi a raporturilor lui cupădurea.

Comunicarea lui Culi Ursache cu pădurea se face pe baza unuilimbaj cvasinatural, limbaj în care un limbaj natural (raporturileoricărui om cu natura) este rafinat, în cazul personajului nostru,cu ajutorul simţurilor sale ascuţite şi ereditar exersate.

Începutul nuvelei aduce atmosfera obişnuită a comunicării luiCuli cu pădurea. Culi realizează decodarea mesajuui pădurii„cercetând cu ochii şi ascultând cu urechile”. Fiecare semnal alpădurii (urmele de urs, de lup, ţipătul de buhă) este urmărit şidescifrat corect de priceputul paznic.

Dar sufletul lui Culi este tulburat de o presimţire neagră –moartea tinerei sale soţii. Această premoniţie este zgomotul defond care bruiază şi va sfârşi prin a întrerupe comunicarea luiCuli cu pădurea. Datorită acestei tulburări, Culi nu mai poatedecoda corect semnalele pădurii. Pentru urmărirea încrâncenată aursului, Culi îşi caută scuze poliţieneşti, urmare a lecturiicărţilor dăruite de domnişorul Pitu.

1. Primul semn care ne arată că, în raporturile cu Culi cupădurea, a intervenit ceva straniu este liniştea nefirească apădurii, care „îi ţiui deodată în urechi”.

2. Dispariţia butului de cal este semnalul a ceva „încurcat şibizar, din alt domeniu”, iar neputinţa de a decoda corect acestsemnal întăreşte dezbinarea dintre Culi şă pădure.

3. Apariţia ursului, care nu i se arată decât lui Culi,reprezintă ultimul din aceaastă primă serie de semnale care fac catulburarea din sufletulo personajului să atingă paroxismul.

Ursul joacă rolul de dublu al personajului („Culi se trezimormâind ca ursul”). Se ştie că în romantismul german întâlnireacuiva cu propriul său dublu este semn de moarte. În acest caz, nueste vorba de moartea lui Culi, ci de cea a tinerei sale soţii,Ana. Funcţia numelui personajului este, aici, totemică. Duhul răuia chip de urs pentru Culi Ursache. Apariţia şi urmărireanecugetată a ursului îi întăreşte lui Culi neagra presimţire amorţii Anei şi asta îl duce „în infern”, rupându-i comunicareafirească cu mediul în care trăieşte.

178

4. Urmărirea ursului îl conduce pe Culi „prin locuriînfricoşate, parca ar fi ieşit la ele pe o poartă neştiută,(parcă) a călcat în necunoscut şi a apărut la un orizont străin”.

Rătăcirea lui Culi în propria-i pădure este semnul clar alîntreruperii comunicării lui cu natura, pe care nu o mai(re)cunoaşte.

5. Întoarcerea din acest tărâm „unde s-au cufundat celecurate şi ies deasupra cele negre” este făcută cu ajutorul Vidrei,„animal benefic şi salvator (psihopomp), […], călăuză asufletului”250.

Din nou acasă, Culi păstrează aerul rătăcit, îngrijorând-o peNana Floarea. Culi se împotriveşte din răsputeri hotărârii mameisale, de a pleca cu Ana la Sebeş, după doctor, mai ales după ceaflă despre visul Anei, în care i s-a arătase Maica Domnului,făcându-i semn de a pleca la oraş.

6. Apariţia ursului şi visul Anei au avut loc pe la orapatru, într-o zi de marţi, zi nefastă.

Culi înţelege că plecarea Anei la Sebeş nu va fi decât o a douarătăcire. De data asta într-un tărâm şi mai înfricoşător decât celîn care se rătăcise el. Cu toate că „asupra călătoriei pe care oplănuiseră muierile se încleştase cu îndârjire”, Culi porneşte ladrum. Faptul este marcat de ieşirea din timp. În jur, totul estesemn prevestitor de rău: limba ceasornicului bate grăbit, jarul îiscânteie ca ursul din râpă, numai cu un ochi, Vidra seîmpotriveşte plecării, Nana Floarea „râde într-un dinte”.

7. Culi porneşte, totuşi, împotriva voinţei lui şi asemnelor prevestitoare de rău, care îl opresc. Cu presimţireadrumului fără întoarcere, Culi refuză asistenţa Vidrei, care nu-lmai poate readuce di tărâmul unde pleca el cu Ana.

8. Plecarea la drum coincide cu intrarea în tărâmul în caretimpul stă pe loc. Oprirea ceasornicului care bate mai tare decâtinima Anei, precum şi purtarea acesteia în braţe până la căruţăsunt semnele mute ale celebrării unei noi cununii „ce încheia, înloc să înceapă, o viaţă şi o fericire. O altă cununie, în altspaţiu, decât cel terestru”251.

250 Paleologu, Alexandru, op.cit., p. 198.251 Idem, p. 199.

179

Oprirea ceasornicului este un semn plin de conotaţii tainice.Culi ştie că drumul pe care îl începe îl va duce în afaratimpului, acolo unde timpul nu mai înseamnă viaţă. Singurul careînţelege semnificaţia acestui gest este Onu Bezarbarză, ucenicullui Culi. Între cei doi avusese loc un proces de explicitare, încare Culi era insider-ul, iniţiatul în limbajul pădurii, iar Onu,outsider-ul, beneficiarul acestui proces de explicitare. Culi îlfamiliarizează pe Onu cu limbajul pădurii. Înţelegând semnificaţiagestului lui Culi, Onu face dovada maturităţii sale semiotice, elfiind acum, alături de maestrul său, un insider în procesulcomunicării lui cu natura. Raporturile dintre Culi şi Onu sunt unminunat exemplu al actului de explicitare a unui limbaj252.

9. Călătoria lui Culi în infern este scurtă. După treiceasuri (cele trei ceasuri rele din credinţele populare) altesemne îi prevestesc sfârşitul: „o bruscă şi înverşunatăvremuială”, calul îşi rupe piciorul, omorârea acestuia, moarteaAnei, toate fac ca furia neputincioasă a lui Culi să atingăsminteala. „Puterea străină (care) se înverşuna împotriva lui” îlface pe Culi să continue drumul cu Ana moartă în căruţă, trăgândel sania.

10. În culmea dezastrului şi a disperării, în momentulculminant al crizei de demenţă, Culi „face semn spre cer cusecuricea”. Toată revolta lui împotriva firii nedrepte esteadunată în acest semn de blasfemie. „Era un semn spre cer, sprepădure, spre necunoscutul care-l copleşea [...]. Opintindu-se dintoată puterea, zvârli securicea în sus, ca o ultimă înfruntare şidecădere desăvârşită”.

Dar, acest semn sfidător declanşează apariţia fulgerătoare aunui iepure alb, apariţie cu evident caracter simbolic, semn debun augur, pe care numai badea Toma - acum singurul iniţiat încomunicarea cu natura – îl înţelege. Odată comunicare dintre Culişi pădure întreruptă, aceasta îi devine „cel mai mare duşman”, iarsepararea totală, pentru moment, este dezvăluită de gestul lăsăriisecuricii în pădure. „Securea nu se mai găseşte, nici trebuiecăutată”. Adus acasă, „Culi cade într-o lungă şi amarnică zăcere

252 Cf. Golopenţia-Eretescu, Sanda, „Buzele cele mute vorbesc pe tăcute” înStati, Sorin (coord), Educaţie şi limbaj, Bucureşti, EDP, 1972, p. 181-189.

180

(coborând) din ce în ce mai adânc în infernul dinăuntrul său”. Dinacest infern, nu se poate întoarce decât singur, fără ajutorulvreunui câine credincios. În acest delir, în această boală ca omoarte, în aceastî ăntunecare apatică, Culi este însoţit permenentde amintirea Anei.

Repornirea ceasului din operete este primul semn alîntoarcerii lui Culi din propriile abisuri. Întâlnim acum o dublămarcare a timpului – tic-tacul-ul ceasurnicului şi pomenirilefăcute pentru sufletul Anei. Aceste două unităţi de măsurămarchează, mai mult decât trecerea vremii, depărtarea de ana,adică întoarcerea lui Culi printre cei vii.

Dacă în timpul călătoriei o furtună a marcat trecerea Anei înmoarte şi, o dată cu ea, trecerea lui Culi în nefiinţă, tot ofurtună este chemată să marcheze revenirea lui Culi la viaţă.Această întoarcere la viaţă este punctată cu ajutorul unei seriiduble de simetrii: „Culi stă atent la un ţiuit care pare că sestrecoară printr-un corn al ferestrei” – semn simetric cu primulsemn al textului, ţiuitul liniştii pădurii. Dacă primul ţiuit îlducea pe erou către moarte, al doilea îl împinge către viaţă. Totacum se restabileşte comunicarea lui Culi cu pădurea, canalulacestei comuncicări nemaifiind perturbat de nici un zgomot defond.

Am putea reprezenta astfel această serie simetrică:1----------------------------------10---------------------------------14

în care 1 = non-zgomot, semn al intrării pe tărâmul morţii;10 = furtuna malefică semn al morţii Anei;14 = furtuna izbăvitoare, semn al renaşterii eroului, zgomotul

finnd semnul intrării eroului pe tărâmul vieţii.Încetul cu încetul, Culi îşi reia viaţa, recăpătându-i

deosebita competenţă semiotică pe care o avea. Reluareacomunicării cu natura, din c are eroul îşi făcuse o meserie, îi dăputere.

Dar numai omorârea ursului, semnul părţii bolnave din Culi,este gestul care marchează începutul restabilirii ordinii

181

iniţiale, gestul intrării conştiente a eroului în mişcarea vieţiinormale. Această ordine înseamnă viaţă tihnită, nevastă, copil,nici o tulburare care să bruieze comunicarea cu natura. Culirespinge, însă, ideea de a o înlocui pe Ana. Nevoia lui dedragoste îl face, totuşi, să asculte, din ce în ce mai interesat,aluziile Nanei Floarea despre o tânără fată din Laz.

Venirea acesteia cu copilul cu nume de împărat, carepricinuise moartea Anei şi de care Culi nu mai voia să audă, suntultimele două elemente care îl ajută pe erou să reintre încicuitul firesc al vieţii. Culi Ursache nu o înlocuieşte pe Ana,dar înţelege că datoria omului este de a lupta pentru triumfulvieţii.

Drama lui Culi Ursache, ca şi a “fiecărui personaj (al luiSadoveanu, n.n.) nu este decât o formă de concretizare, în ultimăinstanţă, aleatoare, a parcursului său către înţelepciune, aceastaechivalează cu înţelegerea menirii umane, cu identificareaconştientă cu destinul hotărît”. Iar destinul lui Culi Ursache nueste decât întruparea “unei soluţii existenţiale tipice, eterne”253.

Nuvela Ochi de urs este construită simbolic, ca un micro-universde semne, pe care autorul nu a făcut decât să le înmănuncheze,lăsându-l pe cititor să decodeze sensul lor, Sadoveanu intuind,poate, că tot procesul de construire a mesajului este, în maremăsură, o creaţie a receptorului. Scriitorul reface demersulsemiotic (semnal – semn – semnificaţie – mesaj), scăpând, astfel,de fatalitatea limbii.

Nuvela pare o rescriere magistrală, în limbaj verbal, a unuitext nonverbal, al cărui personaj principal rămâne ordinea firii.

253 Coman, Mihai, Izvoare mitice, Bucureşti, Cartea Românească, 1980, p. 225.

182

GLOSAR254

CULTURĂ POLICRONĂ - culturi de contact şi simultaneintate aacitivăţilor

CULTURI MONOCRONE - culturi unidirecţionate spre îndeplinirea uneisarcini bine definite într-un spaţiu bine determinat şiîntr-un timp clar programat

DIACRONIE – studiul limbii în evoluţia sa. Orice limbă naturalăcunoaşte, din motive interne (evoluţie fonetică,simplificarea sistemului determinată de legea economiei ...)şi mai ales din cauze externe (fenomene de societate,mutaţii culturale, influenţe externe, rolulinstituţiilor ...) schimbări care pot atinge fonetica,morfologia, sintaxa şi lexicul. Schimbările fonetice şimorfologice sunt foarte lente, sintaxa are o marestabilitate, în schimb lexicul este domeniul cel maidinamic.

DISCURS - ansamblu de uzaje lingvistice codificate corelate cu opractică socială (discurs juridic, medial, religios)

EMFAZĂ - ansamblul procedeelor de exagerare sau scoatere înevidenţă prin ton, voce, semnificaţie. Este emfatic oriceelement (cuvânt, accent, ton, gest) care marchează odiscrepanţă faţă de referent, gândire, situaţie sau context.Este însoţită de intensificarea fonetică a expresiei, de ointonaţie specială, schimbări de topică, repetiţii, limbajnonverbal adaptat situaţiei, etc. Ex. „e un secol de când nune-am mai întâlnit”.

254 Pentru realizarea glosarului sursele noastre au fost: Franck Neveu,Dictionnaire des sciences du langage, Paris, Arman Colin, 2004; Angela, Bidu-Vrânceanu,Călăraşu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mancaş, Mihaela, PanăDindelegan, Gabriela, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Nemira, 2001; GeorgesMounin, Dictionnaire de linguitique, Paris, PUF, 2006; Jean Dubois ş.a., Linguistique &Sciences du langage, Paris, Larousse, 2007; Dominique Maingueneaui, Aborder lalinguistique, Paris, Seuil, 1996, Oswald Ducrot, Tz. Todorov, Dictionnaire enczclopédiquedes sciences du langage, Paris, Seuil, 1972.

183

FONEM - unitate lingvistică fonică minimală lipsită de sens şidotată cu capacitatea de a distinge semnificaţii lexicalesau gramaticale.

PARCURS INTERPRETATIV - suită de operaţii care permit acordareaunuia sau mai multor sensuri unei suite lingvistice

PRACTICĂ SOCIALĂ – activitate codificată care pune în jocraporturi specifice între sfera semiotică (care ţine detext), sfera reprezentărilor mentale şi cea fizică.

RECURENŢĂ – repetiţie regulată şi previzibilă a unui fenomenverbal sau nonverbal;

SINCRONIE – studiul limbii în ansamblul său sau într-un anumitdomeniu (fonetic, lexical, etc.) la un moment determinat alevoluţiei sale, de obicei limba contemporană.

SOCIOLECT - manieră de a vorbi proprie unui anumit grup socialZGOMOT – orice perturbare în transmiterea unui mesaj

184

BIBLIOGRAFIE

Agabrian, Mircea, Strategii de comunicare eficientă, Iaşi, InstitutulEuropean, 2008.

Albu, Gabriel, Comunicarea interpersonală, Iaşi, Institutul European,2008.

Barlund, C., “A Transactional Model of Communication” în Sereno şiMortenson (eds), Foundations of Communication Theory, London, Harper &Row, 1970, p. 67. Barrier, Guy, La communication non verbale, ESF, 1996.Barrier, Guy, Pignier, Nicole (eds), Sémiotiques non verbales et modèles de

spatialité. Textes du Congrès Sémio 2001, Limoges, PressesUniversitaires de Limoges, 2002.

Barthes, Roland, Le système de la mode, Paris, Seuil, 1967.Baylon, Christian, Mignot, Xavier, La communication. Les outils et les formes

de la communication: umer présentation méthodique et illustrée, Paris,Nathan, 2003.

Beaudichon, Janine, La communication. Processus, formes et applications,Paris, Armand Colin, 1999,

Benveniste, Emile, La communication. Extrait des Problemes de linguistiquegénérale, Paris, Gallimard, 2009

Bidu-Vrânceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu,Liliana, Mancaş, Mihaela, Pană Dindelegan, Gabriela, Dicţionarde ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Nemira, 2001.

Bougnoux, Daniel, Introduction aux sciences de la communication, Paris, LaDécouverte, 2001 şi traducerea în limba română, Introducere înştiinţele comunicării, Iaşi, Polirom, 2000.

Breton, Philippe, Argumenter en situation difficile. Que faire face à un publichostile, aux propos racistes, au harcèlement, à la manipulation, à l’agressionphysique et à la violence sous toutes ses formes?, Paris, La Découverte,2004.

Breton, Philippe, L’argumentation dans la communication, Paris, LaDécouverte, 2003.

Breton, Philippe, Le Breton, David, Le silence et la parole. Contre les excès dela communication, Strasbourg, Arcanes, 2009.

185

Cabin, Philippe, (coord), La communication. Etat des savoirs, Paris,Editions Sciences Humaines, 1998.

Cameron, Milton, Comunicarea prin gesturi şi atitudini. Cum să înveţi limbajultrupului, Iaşi, Polirom, 2005.

Caune, Jean, Cultură şi comunicare, Bucureşti, Cartea Românească, 2000.Charles, R., Williame, C., La communication orale, Paris, Nathan,

2009.Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., Comunicarea nonverbală: gesturile şi

postura, Bucureşti, comunicare.ro, cursuri universitare, 2005.Chelcea, Septimiu, (coord), Comunicarea nonverbală în spaţiul public,

Bucureşti, Tritonic, 2004.Chétochine, Georges, La vérité sur les gestes, Eyrolles, 2008.Chiru, Irena, Comunicarea interpersonală, Bucureşti, Tritonic, 2003. Collett, Peter, Cartea gesturilor europene, Bucureşti, Editura Trei,

2006, trad. Andreea Răsuceanu.Collett, Peter, Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile

lor, Bucureşti, Editura Trei, 2005, trad. Alexandra Borş.Coman, Alina, Coman, Claudiu, Tehnici de comunicare şi negociere. Curs practic,

Braşov, Universitatea Transilvania Braşov, 2002.Corraze, Jacques, Les communications non-verbales, Paris, PUF, 1980.Cosnier, J., Brossard, A., (dir), La communication non verbale,

Delachaux et Niestlé, Neuchâtel, 1984.Craia, Sultana, Dicţionar de comunicare, mass-media şi ştiinţa informării,

Bucureşti, Meronia, 2008.Dance, Franck, E.X., « The „concept” of communication » în Journal of

Communication, 20, 1970, p. 201-210. Descamps, Marc-Alain, Le langage du corps et la communication corporelle,

Paris, PUF, 1989.Dinu, Mihai, Comunicarea. Repere fundamentale, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică, 1997.Dinu, Mihai, Comunicarea. Repere fundamentale, Bucureşti, Editura Algos,

Ed. a II-a, 2000.Dinu, Mihai, Fundamenetele comunicării interpersonale, Bucureşti, Editura

All, 2004.

186

Dragomir, Valentina, Rujoiu, Octavian, „Faţa şi expresiilefaciale” în Chelcea, Septimiu, (coord.), Comunicarea nonverbalăîn spaţiul public, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004, p.61-63.

Drăgan, Ioan, Comunicarea. Paradigme şi teorii, Vol. I., Bucureşti, RaoInternational Publishing Company, 2007.

Ducrot, Oswald, Les mots du discours, Paris, Ed. de Minuit, 1980.Fârte, Gheorghe-Ilie, Comunicarea. O abordare praxiologică, Iaşi, Casa

Editorială Demiurg, 2004.Fiske, John, Introducere în ştiinţele comunicării, Iaşi, Polirom, 2000.Fiske, John, Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale,

Iaşi, Polirom Collegium, 2001.Goffman, Erving, Viaţa cotidiană ca spectacol, Bucureşti, comunicare.ro,

2003.Golopenţia-Eretescu, Sanda, „Buzele cele mute vorbesc pe tăcute”

în Stati, Sorin (coord), Educaţie şi limbaj, Bucureşti, EDP, 1972,p. 181-189.

Guedj, Jean-Paul, 50 fiches de communication. Concepts et pratiques. Techniquesde management, Bréal, 2008.

Guiraud, Pierre, Le langage du corps, Paris, PUF, 1980.Guirdham, Arthur, La communication silencieuse, Paris, Petite

Bibliothèque Payot, 2005.Hall, Edward T., Au-delà de la culture, Paris, Seuil, 1979.Hall, T., Edward, Au-delà de la culture, Paris, Seuil, 1976.Hall, T., Edward, La danse de la vie. Temps culturel, temps vécu, Paris, Seuil,

1984.Hall, T., Edward, La dimension caché, Paris, Seuil, 1971.Hall, T., Edward, Le langage silencieux, Paris, Seuil, 1984. Hennel-Brzozowska, Agnieszka, „La communication non-verbale et

paraverbale – perspective d’un psychologue” în Synergies. Pologne.Traduire le paraverbal, Coordonné par Jerzy Brzozowski, 2008, p.21-30.

Ivan, Loredana, Cele mai importante 20 de secunde. Competenţa în comunicareanonverbală, Bucureşti, Tritonic, 2009.

187

Jakobson, Roman, Essais de linguistique générale, Paris, Ed. de Minuit,1963.

Jenn, Ronald, „Voix, rythme et interpellatin. Les théoriesrécentes à l’épreuve du paraverbal” în Synergies. Pologne. Traduire leparaverbal, Coordonné par Jerzy Brzozowski, 2008, p.11-20.

Jouve, Michèle, Comunicarea. Publicitate şi relaţii publice, Iaşi, Polirom,2005.

Jouve, Michèle, La communication publicitaire. Approche stratégique. Exercicesd’application, Montreuil, Bréal, 1991.

Lipovetsky, Gilles, L’empire de l’éphémère. La mode et son destin dans lessociétés modernes, Paris, Gallimard,1987.

Lohisse, Jean, La communication. De la transmission à la relation, Bruxelles,DeBoeck Université, 2001, trad. rom. Comunicarea. De latransmiterea mecanică la interacţiune, Iaşi, Polirom, 2002.

Lyr, Guyette, La mise en scène de soi. Langage du corps et communication,Paris, Les Editions d’Organisation, 1992.

Marinescu, Valentina, Introducere în teoria comunicării. Principii, modele, aplicaţii,Bucureşti, Editura Tritonic, 2003.

Martin, Jean-Claude, Communiquer. Mode d’emploi. Savoir dire, savoir convaincre:la communication au quotidien, Marabout, 2002.

Martin-Juchat, Fabienne, Le corps et les médias. La chair éprouvée par les médiaset les espaces sociaux, Bruxelles, De Boeck Université, 2008.

Mattelart, Armand et Michèle, Histoire des théories de la communication,Paris, La Découverte, 2004.

Mattelart, Armand şi Michèle, Istoria teoriilor comunicării, Iaşi, EdituraPolirom, 2001.

McQuail, Denis, Comunicarea, Iaşi, Institutul European, 1999. McQuail, Denis, Windahl, Sven, Modele ale comunicării pentru studiul

comunicării de masă, Bucureşti, Editura SNSPA, comunicare.ro,Facultatea de comunicare şi relaţii publice, 2001.

Messinger, Joseph, Le sexe des gestes. Hommes-Femmes: ce qui nous différencie etnous rapproche, Paris, Editions First, 2007.

Meunier, Jean-Pierre, Peraya, Daniel, Introduction aux théories de lacommunication. Analyse sémio-pragmatique de la communication médiatique,Bruxelles, DeBoeck, 2004.

188

Moscovici S., „The phenomenon of social representations” în FarrR.M., Social Representations, Cambridge, Cambridge UniversityPress, 1984, p. 3-69.

Moscovici, S., (ed.), Psychologie sociale, Paris, PUF, 1984.Mucchielli, Alex , « Les modèles de la communication » în Philippe

Cabin (coord), La communication. Etat des savoirs, Editions SciencesHumaines, 2003.

Mucchielli, Alex, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor decomunicare, Iaşi, Polirom, 2005.

Noica, Constantin, Rostirea filosofică românească, Bucureşti, EdituraŞtiinţifică, 1970.

O’Sullivan, Tim ş.a., Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiilorculturale, Iaşi, Polirom Collegium, 2001.

Ollivier, Bruno, Les sciences de la communication. Théories et acquis, Paris,Armand Colin, 2007.

Pânişoară, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, Ed. A III-a, Iaşi,Polirom, 2008.

Parpală. Emilia, Comunicarea verbală, Craiova, Editura Universitaria,2009.

Pease, Allan, Garner, Alan, Limbajul vorbirii. Arta conversaţiei, Bucureşti,Editura Polimark, 2007.

Pease, Allan, Limbajul trupului. Cum pot fi citite gândurile altora din gesturile lor,Bucureşti, Editura Polimark, 2002.

Popescu, Cristian Florin, Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şipublicitate, Bucureşti, Tritonic, 2000.

Prutianu, Ştefan, Antrenamentul abilităţilor de comunicare, Vol. I, Iaşi,Polirom, 2004.

Prutianu, Ştefan, Antrenamentul abilităţilor de comunicare. Limbaje ascunse, Vol.II, Iaşi, Polirom, 2005.

Sapir, Edward, The Status of Linguistics as a Science, în Language, 5, 1929, p. 207-214.

Scherrer, K.R., « Les fonctions des signes nonverbaux dans laconversation » în Cosnier J., Brossard A., La communicationnonverbale, Neufchâtel, Delachaux et Niestlé, 1984.

189

Sereno, K.K., Mortensen, C.D., Foundations of Communications Theory,Harper & Row, New York, 1970.

Sfez, Lucien, La communication, Paris, PUF, 1991.Smith W.J., “Cognitive implications of a information sharing model

of animal communication” în Balda R.P., Pepperberg I.M.,Kamil A.C. (eds), Animal Cognition in Nature, 1998.

Stanton, Nicki, Comunicarea, Bucureşti, Societatea Ştiinţifică şiTehnică SA, 1995.

Şoitu, Laurenţiu, Comunicare şi acţiune, Iaşi, Institutul European,1997.

Turchet, Philippe, Sinergologia. De la limbajul trupului la arta de a citi gândurileceluilalt, Iaşi, Polirom, 2005

Wald, Lucia, Sisteme de comunicare umană, Bucureşti, EdituraŞtiinţifică, 1973.

Watson, J., Hill, A., A Dictionary of Communication and Media Studies,London, Edward Arnold, 1993.

Zamfir, C., Vlăsceanu L. (coord.), Dicţionar de sociologie, Bucureşti,Editura Babel, 1993.

190