Embed Size (px)
Citation preview
1
UNIVERSITATEA BOGDAN VODĂ – FACULTATEA DE DREPT
DREPT CIVIL
CONTRACTE SPECIALE
Lect.univ. dr. Ion Tudor Felezeu
Suport de curs
2015
2
Contents CAPITOLUL I. INTRODUCERE ........................................................................................................................ 3
1.1. Contractul. Definiţie.Trăsături caracteristice ......................................................................................... 3
1.2. Actul juridic unilateral. Noţiune. Feluri de acte unilaterale ............................................................. 4
1.2.1. Promisiunea unilaterală ....................................................................................................... 5
1.2.2. Promisiunea publică de recompense ................................................................................... 6
1.3. Clasificarea contractelor ........................................................................................................................ 7
2.1. Formarea contractului. Condiții ............................................................................................................. 9
2.2. Capacitatea de a contracta ............................................................................................................. 10
2.3. Consimţământul .............................................................................................................................. 10
2.4. Viciile de consimţământ .................................................................................................................. 11
2.5. Obiectul contractului ..................................................................................................................... 14
2.6. Cauza ............................................................................................................................................... 15
2.7. Forma actului juridic ...................................................................................................................... 16
2.8. Nulitățile ......................................................................................................................................... 16
2.9. Interpretarea și calificarea contractului .......................................................................................... 17
3.1. Executarea contractelor ....................................................................................................................... 18
3.2. Riscurile contractelor ...................................................................................................................... 19
4.1. Cesiunea și încetarea contractelor ...................................................................................................... 19
Capitolul II. Contracte speciale .................................................................................................................. 20
1.1. Contractul de vânzare cumpărare ................................................................................................... 20
2.1. Contractul de schimb ....................................................................................................................... 54
3.1. Contractul de donație ...................................................................................................................... 56
4.1. Contractul de locațiune .................................................................................................................... 73
5.1. Contractul de întreținere ................................................................................................................. 93
6.1. Contractul de rentă viageră ............................................................................................................. 99
7.1. Contractul de depozit..................................................................................................................... 103
8.1. Contractul de societate .................................................................................................................. 109
9.1. Contractul de antrepriză ................................................................................................................ 119
10.1. Contractul de mandat .................................................................................................................. 123
11.1. Contractul de comodat( împrumutul de folosință)...................................................................... 130
12.1. Împrumutul de consumație ......................................................................................................... 134
13.1.Contractul de tranzacție ............................................................................................................... 137
Bibliografie ................................................................................................................................................ 142
Răspunsuri ................................................................................................................................................. 142
3
CAPITOLUL I. INTRODUCERE
Contractul. Definiţie.Trăsături caracteristice
Spre deosebire de vechiul Cod civil, care nu
conţinea o definiţie a actului juridic civil, decât prin
raportare la contract şi la diferitele specii de acte
juridice, Noul Cod civil (în continuare N.C.civ.) conţine reglementarea expresă nu doar a
noţiunii de contract, ci şi pe aceea a actului juridic unilateral. Astfel, potrivit art. 1166
N.C.civ., contractul este acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane, cu intenţia
de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic. Rezultă din conţinutul art. 1166
N.C.civ., că noţiunea contractului presupune întrunirea următoarelor elemente:
- existenţa unei manifestări de voinţă provenită de la două sau mai multe persoane;
- manifestarea de voinţă să fi fost făcută cu intenţia de a produce efecte juridice;
- producerea de efecte juridice înseamnă naşterea, modificarea, stingerea unui
raport juridic concret.
Contractul este, indiscutabil, o expresie a libertăţii individului, fiind unanim
recunoscut că voinţa acestuia este fundamentul contractului. Însă, pentru a căpăta
calificare juridică, voința individuală trebuie să respecte rigorile legii.
Principiul libertății contractuale limitate are în vedere că părțile sunt libere să
încheie orice contracte (şi să determine conţinutul acestora), în limitele impuse de lege, de
ordinea publică şi de bunele moravuri (art. 1169 C. civ.). Rezultă că libertatea voinţei
juridice trebuie exercitată numai în limitele legale. Acestea au în vedere respectarea ordinii
publice.
În strânsă legătură cu ordinea publică şi principiul libertăţii contractuale se pune şi
problema bunei-credinţe.
Principiul bunei credințe. Astfel, buna-credinţă este o cerinţă legală, specifică
domeniului executării contractului, potrivit căreia părţile trebuie să-şi îndeplinească
obligaţiile asumate astfel încât efectele contractului să corespundă voinţei părţilor şi
4
scopului urmărit de acestea, în concordanţă cu legea, regulile de convieţuire socială şi
bunele moravuri.
1.2. Actul juridic unilateral. Noţiune. Feluri de acte unilaterale
Astfel cum s-a menţionat deja, noul Cod civil se preocupă şi de definiţia actului
juridic unilateral, înţeles ca manifestare de voinţă a autorului său (art.1324 C.civ.), care este
supus, în ce priveşte regimul său juridic, dispoziţiilor legale privitoare la contracte, care se
aplică în mod corespunzător (conform art. 1325 C.civ.). Se pot desprinde din definiţia
actului unilateral, următoarele trăsături ale acestuia:
– actul unilateral are un mecanism propriu de formare, distinct de cel al contractului, el
întemeindu-se doar pe manifestarea unilaterală de voinţă a autorului său;
– actul unilateral exprimă interesul autorului său unic (noţiunea de autor urmând a fi
înţeleasă în sens tehnic, întrucât este posibil ca mai multe persoane care exprimă o voinţă
unică să aibă calitatea de autor al actului unilateral, nu numărul de persoane care participă
la act fiind determinant, ci numărul voinţelor exprimate în act este cel care determină
caracterul acestuia unilateral, bi- sau multilateral);
– actul unilateral presupune intenţia autorului său de a produce efecte juridice,
respectiv, de a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice.
Clasificarea actelor unilaterale
În general, se distinge între actele unilaterale supuse sau nu comunicării, pentru ca
acestea să producă efectele juridice urmărite de autorul lor ori prevăzute expres de lege. De
asemenea, noul Cod reglementează expres şi alte categorii de acte unilaterale.
Actele juridice unilaterale supuse comunicării „ sunt cele care constituie, modifică
sau sting un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este
necesară potrivit naturii actului” (art. 1326 alin. 1 N.C.civ.). Asemenea acte sunt menite să
producă efecte juridice faţă de anumite persoane, deci reprezintă o operaţiune socială, fiind
vorba aşadar, de un act care prin chiar natura lui este orientat către destinatar (beneficiar).
Distincţia între actele supuse comunicării şi cele care nu sunt supuse comunicării
prezintă interes în privinţa regimului lor juridic. Aceasta, întrucât actele unilaterale
nesupuse comunicării sunt perfecte de la data manifestării de voinţă a autorului lor,
5
deoarece de la acest moment actul îndeplineşte toate condiţiile sale de existenţă valabilă şi
poate produce efecte (bineînţeles că trebuie avută în vedere şi natura actului, deoarece, de
exemplu, în cazul testamentului, act pentru cauză de moarte, efectele nu se vor produce
decât de la data deschiderii moştenirii). În schimb, în situaţia actelor unilaterale supuse
comunicării, ele nu-şi vor produce efectele decât după ce această formalitate a fost
îndeplinită şi manifestarea de voinţă comunicată destinatarului. Lipsa comunicării în cazul
acestei categorii de acte unilaterale este sancţionată cu nulitatea actului pentru lipsa unui
element constitutiv al actului unilateral.
În ce priveşte modalitatea comunicării actelor unilaterale, dispoziţiile art. 1326 alin.
2 din N.C.civ. stabilesc faptul că această comunicare „se poate face în orice modalitate
adecvată, după împrejurări”. Potrivit art. 1326 alin. 3 N.C.C. ,,actul unilateral produce efecte
din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat
cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile”. În felul acesta, este consacrat
sistemul informării, instituindu-se prezumţia (simplă) că actul unilateral, manifestarea de
voinţă adresată unei persoane determinate se consideră a fi cunoscute din momentul în
care ajung la destinatar, dacă acesta nu dovedeşte că a fost în imposibilitate, fără culpa sa,
de a lua cunoştinţă de act.
1.2.1. Promisiunea unilaterală
Reglementată prin dispoziţiile art. 1327 N.C.civ., promisiunea unilaterală este
înţeleasă ca actul juridic făcut cu intenţia de a se obliga independent de acceptare, care îl
leagă numai pe autor (alin. 1), în condiţiile în care destinatarul actului poate refuza dreptul
astfel născut (alin. 2). Deşi în principiu revocabilă, pentru a nu se ajunge la situaţii de
revocare intempestivă a promisiunii şi a se crea astfel prejudicii destinatarului care poate
intenţiona să o accepte, în alin. 3 al art. 1327 N.C.civ. s-a prevăzut ca atunci când autorul
actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea să fie considerată făcută pentru o
anumită durată „potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată”. O
asemenea obligaţie, de a menţine promisiunea pentru un anumit interval de timp, instituie
o limitare a exerciţiului dreptului de a revoca oferta (recunoscut autorului actului
unilateral), fiind menită să asigure evitarea abuzului de drept care s-ar deduce dintr-o
revocare intempestivă.
6
Promisiuna de vânzare constituie un contract distinct (nenumit), ce nu este o
vânzare şi deci nu poate produce nici efectele acesteia (cum ar fi, de exemplu, transmiterea
dreptului de proprietate). Putem spune că promisiunea de vânzare (sau de cumpărare) este
un antecontract, care dă naştere la un drept de creanţă, una dintre părţi fiind obligată faţă
de cealaltă să vândă în viitor un anumit bun”. Având în vedere că promitentul are o
obligaţie de a face, în cazul în care el va refuza vânzarea, contractul nu se va încheia, iar
beneficiarul va avea dreptul la daune-interese, potrivit art. 1075 C. civ. Întrucât dă naştere
la un drept de creanţă, dovada promisiunii de vânzare se face conform regulilor generale
(art. 1191 şi urm. C. civ.), chiar dacă vânzarea proiectată ar fi un contract solemn (de
exemplu, vânzarea unui teren). Rezultă că promisiunea numai de vânzare (sau numai de
cumpărare) este un contract unilateral, deoarece creează obligaţii numai pentru una dintre
părţi, respectiv pentru promitent1.
1.2.2. Promisiunea publică de recompense
Cel care promite în mod public o recompensă în schimbul executării unei prestaţii, este
obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost executată fără a se cunoaşte promisiunea
(art. 1328 alin. 1 N.C.civ.).
Promisiunea publică de recompensă este o aplicaţie a teoriei angajamentului unilateral
întrucât promitentul îşi asumă în mod unilateral obligaţia de a plăti recompensa (premiul),
dacă terţul căruia i-a fost destinată promisiunea îndeplineşte condiţiile impuse de
promitent (respectiv, de organizatorul concursului).
În acelaşi timp, atitudinea terţului de a executa prestaţia sau de a participa la concurs
nu are valoarea acceptării unei oferte, ci reprezintă simple fapte voluntare, licite, de care se
poate oricând desista şi care nu au valoare juridică decât în temeiul promisiunii publice şi
numai în măsura în care condiţiile stipulate în aceasta sunt îndeplinite.
Dispoziţiile art. 1328 alin. 2 N.C.civ. reglementează situaţia în care prestaţia a fost
executată de mai multe persoane împreună, când „recompensa se împarte între ele, potrivit
contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate stabili,
recompensa se împarte în mod egal”.
1 LIVIU STĂNCIULESCU, Curs de drept civil.Contracte, Ed. Hamangiu, 2014, București, pag. 42.
7
1.3. Clasificarea contractelor
Anterior Noului Cod Civil, clasificarea actelor juridice a rămas doar pe seama
doctrinei, astfel încât în literatura de specialitate nu a existat unanimitate de păreri cu
privire la criteriile de clasificare şi la numărul de clasificări al contractelor.
Criteriile de clasificare şi categoriile de contracte ce rezultă din dispoziţiile art. 1171-
1177 N.C.civ.:
După existenţa sau nu a unei obligaţii în contrapartidă la momentul încheierii
actului, se distinge între contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale.
Astfel, potrivit art. 1171, contractul este sinalagmatic, atunci când obligaţiile născute
din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz
contrar, contractul este unilateral, chiar dacă
executarea lui presupune obligaţii în sarcina
ambelor părţi. Aşadar, este contract sinalagmatic
acela în care fiecare parte este deopotrivă, creditor
şi debitor al celeilalte părţi, încă din momentul
încheierii contractului. Reciprocitatea obligaţiilor
presupune ca ele să aibă ca izvor acelaşi contract.
În cazul contractului unilateral, dimpotrivă, numai o parte contractantă îşi asumă obligaţii
(deci, o parte este creditor, iar cealaltă debitor). Caracterul unilateral al contractului se
păstrează şi atunci când, pe parcursul executării se nasc obligaţii şi în sarcina celeilalte
părţi (de exemplu, în situaţia contractului de depozit, când deponentul va trebui să restituie
cheltuielile făcute de depozitar cu bunul).
După scopul urmărit de părţi, există contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu
gratuit.
Este considerat cu titlu oneros, contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi
procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate (art. 1172 alin. 1). Avantajul pe care
tinde să-l obţină fiecare parte este de natură patrimonială, aceasta fiind esenţial pentru
contractele cu titlu oneros (de exemplu, în cazul contractului de vânzare cumpărare,
vânzătorul se obligă să predea bunul vândut, iar cumpărătorul să plătească preţul, fiecare
dintre părţi acţionând astfel, în contrapartidă). Dimpotrivă, atunci când una dintre părţi
urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb un avantaj,
8
contractul este cu titlu gratuit (art. 1172 alin. 2). De data aceasta, debitorul se obligă să
presteze în favoarea celeilalte părţi (creditorul), fără a primi, însă, ceva în schimb (se
întâmplă astfel, de exemplu, în cazul contractului de donaţie, al contractului de comodat, de
împrumut cu titlu gratuit, în cazul contractului de mandat gratuit).
După cunoaşterea existenţei şi întinderii drepturilor şi obligaţiilor la momentul
încheierii contractului, se face deosebire între contracte comutative şi contracte aleatorii.
Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi
obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă
(art. 1173 alin. 1). Rezultă că, în cazul contractului comutativ, părţile nu au doar
certitudinea existenţei prestaţiilor pe care şi le datorează, dar cunosc şi întinderea
acestora, din chiar momentul realizării acordului lor de voinţă (majoritatea contractelor cu
titlu oneros sunt contracte comutative, în care părţile îşi stabilesc aşadar, de la început,
întinderea drepturilor şi obligaţiilor: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
locaţiune, contractul de antrepriză etc.). Contractul aleatoriu este acela care, prin natura lui
sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre ele şansa unui câştig şi o expune
totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert (art. 1173 alin. 2).
Potrivit definiţiei, existenţa şi întinderea prestaţiilor părţilor (sau cel puţin, ale uneia dintre
ele) depind de un eveniment viitor şi incert (alea) – fie că acest eveniment este sigur că se
va produce în viitor, dar la momentul încheierii contractului nu se ştie când anume (de
exemplu, în cazul contractului de rentă viageră), fie nu se ştie dacă evenimentul se va
produce (cum se întâmplă, de exemplu, în situaţia contractului de asigurare de răspundere
civilă auto, dacă nu se produce riscul asigurat înăuntrul termenului). Specificul contractelor
aleatorii constă în aceea că, încă din momentul încheierii contractului, părţile se supun
şansei de câştig şi riscului de a pierde, raportat la un eveniment viitor şi nesigur ca
realizare.
După rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului contractului, acestea pot fi
consensuale, solemne sau reale.
Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al
părţilor (art. 1174 alin. 2). În cazul contractelor consensuale, voinţa juridică poate îmbrăca
orice formă, ele dând expresie principiului consensualismului (potrivit căruia, ceea ce este
relevant pentru constituirea valabilă a contractului este manifestarea consimţământului
liber şi neviciat al părţilor, fără să intereseze modalitatea de exteriorizare a acestuia).
9
Majoritatea contractelor sunt consensuale, excepţiile de la această regulă fiind prevăzute
de lege.
Contractul solemn este acel contract pentru a cărui validitate trebuie îndeplinite
anumite formalităţi prevăzute de lege (art. 1174 alin. 3). Deci, pentru formarea valabilă a
contractelor solemne este necesar ca voinţa părţilor să fie însoţită de îndeplinirea anumitor
formalităţi expres prevăzute de lege, în absenţa cărora actului nu i se recunoaşte eficienţa
juridică urmărită de părţi. Solemnitatea ad validitatem este o condiţie esenţială, de fond
care trebuie respectată. De regulă, este vorba de forma înscrisului autentic pe care trebuie
să o capete manifestarea de voinţă a părţilor pentru contractele solemne (de exemplu,
contractul de donaţie, contractul de înstrăinare a terenurilor prin acte între vii, contractul
de ipotecă). Alteori, chiar forma înscrisului sub semnătură privată constituie condiţie de
validitate pentru contractul solemn (de exemplu, contractul de cesiune asupra mărcii,
contractul de voluntariat).
Contractul real este acela pentru a cărui validitate este necesară predarea unui bun
al debitorului (art. 1174 alin. 3). Formarea valabilă a unor asemenea contracte nu se reduce
la realizarea acordului de voinţă al părţilor, fiind necesară remiterea unui bun sau unor
bunuri de către o parte (debitorul) către cealaltă parte (creditorul). Sunt considerate reale,
de exemplu: contractul de împrumut de consumaţie, contractul de comodat, contractul de
depozit, contractul de gaj cu deposedare
După modalitatea în care părţile negociază clauzele contractului, se poate distinge
între contracte negociate şi contracte de adeziune (art.1175 C. civ.).
După structura lor, se poate distinge între contracte simple şi contracte complexe sau
contracte-cadru (art. 1176 Cod civ.).
2.1. Formarea contractului. Condiții
Elementele structurale ale încheierii valabile a contractului sunt prevăzute de art.
1179 din C.civ.
10
2.2. Capacitatea de a contracta
Este acea condiţie generală, de fond,
esenţială pentru încheierea contractului, care
constă în aptitudinea subiectelor de drept de a
deveni titulare de drepturi şi obligaţii, prin
încheierea de acte juridice, regula fiind aceea a
capacităţii, iar excepţia, de strictă reglementare, a
incapacităţii.
Noul Cod Civil păstrează, evident, principiul
capacităţii de a contracta, care reprezintă regula,
excepţiile fiind de strictă reglementare şi aplicare.
Şi în privinţa persoanei juridice, regula este, de
asemenea, aceea a capacităţii (persoana juridică
poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de
acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot
aparţine decât persoanei fizice, conform art. 206 N.C.civ.).
Sancţiunea nerespectării incapacităţii de a încheia acte juridice. Fiind vorba de
nerespectarea unei condiţii de fond, esenţială şi de validitate a contractului, sancţiunea care
intervine, în principiu, este aceea a nulităţii actului încheiat cu neobservarea regulilor
referitoare la capacitatea civilă a persoanei.
2.3. Consimţământul
Reprezintă acel element esenţial, de fond care constă în manifestarea la exterior a
hotărârii de a încheia actul juridic. Consimţământul poate fi înţeles deopotrivă, în
accepţiunea de manifestare unilaterală de voinţă făcută de oricare dintre părţile unui act
bilateral sau de autorul actului unilateral, precum şi ca acord de voinţe în actele bi- sau
multilaterale.
Mecanismul formării contractului. În acest sens, dispoziţiile art. 1182 N.C.civ.
stabilesc că încheierea contractului se face prin negocierea lui de către părţi sau prin
acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta (acordul de voinţă fiind alcătuit din
11
două elemente: oferta şi acceptarea). Îşi găseşte de asemenea, reglementare în Noul Cod
civil principiul bunei credinţe de care trebuie să dea dovadă părţile în iniţierea şi
desfăşurarea negocierilor pentru încheierea contractului (fiind, de exemplu, considerată ca
lipsită de exigenţele bunei-credinţe, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără
intenţia de a încheia contractul, altfel spus, jocandi causa). O asemenea atitudine este
sancţionată, partea care se află astfel în culpă fiind ţinută să răspundă de prejudiciul cauzat
celeilalte părţi (respectiv, cheltuielile angajate în vederea negocierilor, renunţarea de către
cealaltă parte la alte oferte şi alte împrejurări asemănătoare).
Condiţii de validitate a consimţământului. Pentru a fi valabil exprimat şi a produce
efecte juridice, consimţământul trebuie dat în cunoştinţă de cauză şi în deplină libertate,
respectiv să nu fie afectat de vicii care să-l altereze. În acest sens, dispoziţiile art. 1204
N.C.civ. statuează, cu referire la condiţiile consimţământului, că acesta trebuie să fie serios,
liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză (potrivit art. 953 din Codul civil de la 1865,
consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins
prin dol).
Lipsa discernământului. Conform art. 1205 alin. 1 N.C.civ., este anulabil contractul
încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia se afla, într-o stare care o
punea fie şi numai vremelnic în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale.
2.4. Viciile de consimţământ
Potrivit art. 1206 N.C.civ. consimţământul este viciat atunci când este dat din eroare,
surprins prin dol sau smuls prin violenţă (alin. 1). De asemenea, consimţământul este viciat
în caz de leziune.
Eroarea-viciu de consimţământ
Eroarea reprezintă falsa reprezentare a realităţii la momentul încheierii actului. În
noul Cod civil sediul materiei se regăseşte în mai multe articole (art. 1207-1213 C.civ.), care
reglementează diferite feluri de erori care pot apărea la momentul încheierii actului
(eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea de comunicare sau de
transmitere), cu sancţiunile corespunzătoare care pot interveni. Pentru a atrage anularea
actului, este necesar ca partea să se fi aflat într-o eroare esenţială.
12
Este considerată ca având caracter esenţial eroarea care :
– poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio şi error in corpore);
–poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori
asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia
contractul nu s-ar fi încheiat (error in substantia);
–poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia
contractul nu s-ar fi încheiat (error in persona, în cazul contractelor încheiate intuitu
personae).
Este de asemenea, considerată esenţială, eroarea de drept care priveşte o normă
juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.
Fiind vorba de un viciu de consimţământ, sancţiunea care intervine este aceea a
anulabilităţii actului.
Dolul-viciu de consimţământ
Privit ca fapt delictual săvârşit cu intenţie de către autorul său, dolul presupune un
element material şi unul intenţional ori subiectiv. Sub aspectul elementului material se
observă că noua reglementare acordă atenţie nu doar faptului comisiv (acţiunea, constând
în folosirea de manopere frauduloase, de natură să provoace eroarea), ci şi faptului omisiv
(atitudinea negativă, de a nu aduce la cunoştinţă celeilalte părţi împrejurări care trebuia să
fie dezvăluite).
În ce priveşte dolul prin omisiune sau reticenţă, se admite, în doctrină şi
jurisprudenţă, chiar şi în absenţa unei reglementări, că simpla tăcere a unei părţi
contractante este de natură, în anumite cazuri, să inducă în eroare pe cealaltă parte şi să o
determine să încheie un contract pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească dolul pentru a atrage anulabilitatea
actului se desprind din conţinutul art. 1214, 1215 N.C.civ., respectiv:
• dolul să provină de la cocontractant ori de la reprezentantul, prepusul ori gerantul
afacerilor celeilalte părţi
13
• prin acţiunile comisive ori omisive săvârşite, să fi fost provocată eroarea celeilalte
părţi, indiferent de caracterul esenţial sau neesenţial al acesteia
• dolul să fie dovedit
Fiind vorba de un viciu de consimţământ, sancţiunea care intervine este aceea a
anulabilităţii actului.
Violenţa
În concepţia noului Cod civil, violenţa, ca viciu de consimţământ, este înţeleasă ca
„temerea justificată indusă fără drept de cealaltă parte sau de un terţ, de aşa manieră încât
partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său,
viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent” (art.
1216)
Pentru a atrage anularea actului, violenţa trebuie:
• să fie determinantă pentru încheierea actului juridic
• să fie injustă
Constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept
făcută cu scopul de a obţine avantaje nejustificate.
Simpla temere izvorâtă din respect (temerea reverenţiară), fără să fi fost violenţă,
nu atrage anularea contractului (art. 1219 C. civ.). Violenţa este viciu de consimţământ şi
atunci când este exercitată de un terţ, însă numai dacă partea al cărei consimţământ nu a
fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ.
Ca şi în cazul dolului, independent de anularea contractului partea va putea cere şi
repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.
Leziunea
Este leziune, potrivit art. 1221 N.C.civ., atunci când una dintre părţi, profitând de
starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează
14
în favoarea sa ori a unei alte persoane, o prestaţie considerabil mai mare, la data încheierii
contractului, decât valoarea propriei prestaţii’’.
Pentru a exista leziune, ca viciu de consimţământ, este necesar să fie îndeplinite
următoarele cerinţe:
– leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;
– leziunea să existe nu doar în raport cu momentul încheierii actului, ci să subziste până la
data cererii de anulare;
– disproporţia de valoare între prestaţii să fie considerabilă. Astfel, în cazul minorului,
trebuie să fie vorba de o obligaţie excesivă asumată de acesta prin raportare la starea sa
patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor
(art. 1221 alin. 3). În cazul majorului, caracterul însemnat ori considerabil al leziunii există
doar atunci când disproporţia depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea prestaţia
promisă sau executată de partea lezată.
Considerată viciu de consimţământ, leziunea este sancţionată cu anularea actului
lezionar.
2.5. Obiectul contractului
Noul Cod civil stabileşte, prin dispoziţiile art. 1225, că obiectul contractului este
reprezentat de „operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele
asemenea, convenită de părţi, astfel cum reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor
contractuale”.
Pentru valabilitatea contractului, obiectul trebuie să îndeplinească următoarele
condiții:
– să existe; condiţia este îndeplinită când bunul este prezent ca atare în momentul încheierii
actului, dar şi în situaţia bunurilor viitoare (în lipsa unei prevederi exprese, contractele pot
purta şi asupra bunurilor viitoare, conform art. 1228 N.C.civ.);
– să fie în circuitul civil (numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei
prestaţii contractuale – art. 1229 N.C.civ.);
15
– să fie posibil; în cazul unei imposibilităţi iniţiale, la momentul încheierii actului, pentru
una dintre părţile actului, contractul rămâne valabil încheiat;
– să fie determinat sau determinabil2; sub acest aspect, noul Cod civil conţine dispoziţii
referitoare la determinarea obiectului de către un terţ sau prin raportare la un factor de
referinţă, precum şi dispoziţii privind determinarea calităţii obiectului (în sensul că, atunci
când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestaţiei sau a obiectului acesteia
trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin de nivel mediu).
Intervine sancţiunea nulităţii absolute atunci când obiectul contractului este
nedeterminat şi ilicit.
Aceeaşi sancţiune operează, cu referire la obiectul obligaţiei actului juridic, atunci
când nu este respectată cerinţa referitoare la caracterul determinat sau cel puţin
determinabil şi licit al acestuia.
2.6. Cauza
Potrivit art. 1235 din N.C. civ., prin cauză se înţelege „motivul care determină pe
fiecare parte să încheie contractul”.
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii (desprinse din dispoziţiile art. 1236, 1237 N.C.civ.):a) să existe; b) să
fie licită; c) să fie morală.
Potrivit art. 1238 alin. 1 N.C.civ., lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a contractului,
cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte
juridice.
În ce priveşte cauza ilicită sau imorală, aceasta atrage nulitatea absolută a
contractului dacă este comună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau,
după împrejurări, trebuia să o cunoască (art. 1238 alin. 2 N.C.civ.)
2 LIVIU STĂNCIULESCU, Curs de drept civil.Contracte, Ed. Hamangiu, 2014, București, pag. 53
16
2.7. Forma actului juridic
Sintagma „forma actului juridic” este folosită într-o dublă accepţiune, una restrânsă
(stricto sensu), care vizează tocmai modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice şi
cealaltă, în sens larg (lato sensu), care priveşte diferitele cerinţe de formă necesare unui act
juridic pentru a-şi produce efectele (forma cerută ad validitatem, forma cerută pentru
opozabilitate faţă de terţi, forma cerută ad probationem, pentru probarea actului).
Forma actului juridic desemnează acea condiţie generală, extrinsecă, de
exteriorizare a voinţei, făcută cu intenţia de a crea, modifica ori stinge un raport juridic
concret3.
Noul Cod civil vine să consacre, însă, principiul consensualismului prin dispoziţiile
art. 1178 referitoare la libertatea formei şi ale art. 1240 privitoare la formele de exprimare
a consimţământului.
Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem). Nerespectarea formei cerute ad
solemnitatem, având în vedere că reprezintă un element constitutiv al actului, se
sancţionează cu nulitatea absolută. Va fi, însă, considerat valabil actul pentru care părţile,
iar nu legea, au prevăzut o anumită condiţie de formă, pe care ulterior nu au mai respectat-
o (art.1242 C.civ.).
2.8. Nulitățile
Nulitatea este sancţiunea civilă care intervine, în cazul încheierii unor acte juridice,
cu nerespectarea condiţiilor de validitate (de fond şi de formă) cerute de lege. Potrivit art.
1246 alin. 1 C. civ., „orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru
încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune”.
Din definiţia dată nulităţii se desprind următoarele elemente:
3 LIVIU STĂNCIULESCU, Curs de drept civil.Contracte, Ed. Hamangiu, 2014, , București, pag. 60-
61, G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil in reglementarea noului Cod civil. Ed. Hamangiu, 2012
Noul Cod Civil, pag 124.
17
– nulitatea este o sancţiune de drept civil;
– nulitatea sancţionează nerespectarea condiţiilor de validitate cerute de lege;
– momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului cu legea este acela
al încheierii actului juridic.
În concluzie, nulitatea este, în exclusivitate, sancţiunea încheierii (nevalabile) a
contractului.
Nulitatea se clasifică îndeosebi după criteriile interesului ocrotit şi al întinderilor efectelor
sale. a). După criteriul interesului ocrotit, nulitatea poate fi absolută sau relativă.
b). După criteriul întinderii efectelor sale, nulitatea poate fi totală sau parţială.
Efectele propriu-zise ale nulității
• Art.1247 si urm. N.C.C.
• Principiul restitutio in integrum4
• Desființarea contractului atrage și desființarea actelor subsecvente lui
• Aparența actului poate atrage anumite consecințe juridice.
Nulitatea nu se confundă cu ineficacitatea actului juridic civil. Nulitatea
sancţionează neîndeplinirea condiţiilor de validitate la momentul încheierii actului juridic
şi, atunci când este constatată (sau pronunţată), are ca efect desfiinţarea actului juridic.
Ineficacitatea presupune lipsa efectelor juridice datorită intervenţiei unor cauze
posterioare încheierii (valabile) a actului juridic. Precizăm că numai un act care există
juridic (a fost valabil încheiat) poate fi eficace sau ineficace.
2.9. Interpretarea și calificarea contractului
Interpretarea contractului este operația juridică prin care se determină înțelesul
clauzelor contractuale, prin cercetarea manifestării de voință. Regulile de interpretare a
contractelor sunt prevăzute în Codul civ. în art. 1266-1269.
4 A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil in reglementarea noului Cod civil.
Ed. Hamangiu, 2012 Noul Cod Civil, pag. 223.
18
Din economia acestor texte rezultă că dreptul național a consacrat metoda
interpretării subiective a contractelor. Determinarea sensului clauzelor se face ținând cont
de voința reală a părților, și nu după sensul literal al termenilor.
Regulile de interpretare a clauzelor îndoielnice - art. 1268. Acestea se interpretează
în sensul care se potrivește cel mai bine naturii și obiectului contractului. Regulile
subsidiare de interpretare constituie elementul de noutate în această materie, astfel
potrivit art. 1269 Cod civil: „dacă după aplicarea regulilor de interpretare, contractul
rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă”.
A nu se confunda interpretarea contractului cu calificarea sa, operațiune care
presupune identificarea regimului juridic aplicabil unui act juridic. Un contract se califică ca
atare în primul rând prin obiectul său. Art. 1225 alin. 1 Cod civl.
3.1. Executarea contractelor
Forța obligatorie a contractelor ( art.
1270 alin. 1 Cod civ.) este principiul de bază care
guvernează această executare. În practică s-a
conturat ideea că obligațiile contractuale
reprezintă legea părților. De aici reies
următoarele principii:
Forța obligatorie a contractelor.
Principiul conform căruia clauzele contractului sunt obligatorii pentru părți. Pe de altă
parte contractul încetează sau se modifică numai prin acordul părților sau din cauze
permise de lege. Atenuări de la această regulă sunt regementate de art. 1271 alin. 2 Cod civ.
(impreviziunea).
Relativitatea efectelor contractului. Principiul conform căruia puterea obligatorie
privește părțile contractante. Față de terți contractul este numai opozabil.
Excepții de la principiul relativității.
- promisiunea faptei altuia art. 1283 C.civ
- stipulația pentru altul art. 1284 C. civ
- opozabilitatea prin recunoașterea simulației art. 1281 C.civ
19
3.2. Riscurile contractelor
Riscurile contractelor se referă la suportarea
consecințelor păgubitoare ale încetării contractului pentru
imposibilitate fortuită de executare.
Regula generală este insituită de art. 558 din C. Civ. „proprietarul suportă riscul
pieirii bunului, dacă acesta n-a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege nu se
dispune altfel”.
Imposibilitatea fortuită de executare. Art. 1634 alin. 1 și 2 din C.civ., consacră regula
conform căreia „res perit creditori”, astfel, riscul imposibilității fortuite de executare a unui
contract este suportat de creditorul obligației imposibil de executat.
Regula în materia contractelor translative de proprietate impusă de art. 1274 este
adiacentă expresiei „res perit debitori”, astfel că debitorul obligației de predare este cel
care va suporta riscul, chiar dacă proprietatea a fost transferată.
4.1. Cesiunea și încetarea contractelor
Cesiunea contractelor
Cesiunea contractelor constă în cedarea către terț a locului pe care una dintre părți
îl ocupă în raportul juridic contractual, potrivit art. 1315 Cod civil. Pentru încheierea
valabilă a cesiunii se cere acordul părții cedate.
Art. 1316 Cod civil impune respectarea formei cerute pentru validitatea
contractului, atât a cesiunii cât și a acceptării.
Încetarea contractelor
Conform art. 1321 Cod civil, contractul încetează prin executare, acordul de voință al
părților, denunțare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau după caz,
neîndeplinirea condiției, imposibilitatea fortuită de executare, precum și orice altă cauză
prevăzută de lege. Neexecutarea culpabilă dă dreptul celeilalte părți la a cere executarea
silită, rezoluțiunea și daune interese.
20
Grila 1
După existenţa sau nu a unei obligaţii în contrapartidă la momentul încheierii
actului, contractele se clasifică în:
a) contracte reale și consensuale
b) contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale
c)contracte oneroase și contracte cu titlu gratuit
Capitolul II. Contracte speciale
1.1. Contractul de vânzare cumpărare
Vânzarea este cel mai utilizat instrument juridic care asigură transferul bunurilor.
Acest contract beneficiază de o amplă reglementare (art. 1650-1762 Cod civ. ) Cartea a V-a
intitulată „Despre obligații”, titlul IX „Diferite contracte speciale”, capitolul I „Despre
vânzare”.
Definiția legală o regăsim în art. 1650 alin. 1 C.civ.: „vânzarea este contractul care
transmite dreptul de proprietate asupra unui bun, de la parte numită vânzător, unei alte
părți numită cumpărător, în schimbul unei sume de bani, numită preț”.
Transferul dreptului de proprietate ține numai de natura vânzării nu și de esența sa.
Se pot transmite prin vânzare și alte drepturi reale cu condiția să fie transmisibile. De
exemplu: un drept de creanță,un drept de uzufruct etc.
Nu se pot transmite prin vânzare drepturile intransmisibile cum sunt:
-Drepturile personale nepatrimoniale
-Drepturile patrimoniale cu caracter strict personal (cu caracter intuitu personae); de
exemplu nu poate să fie transmis prin vânzare dreptul la pensie.
Caracterele juridice ale contractului de vânzare
Caracter consensual. Potrivit art. 1178 C. civ., „Contractul se încheie prin simplul
acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea
21
sa valabilă”. Subliniem faptul că vânzarea este, însă, numai în principiu consensuală. Prin
excepţie, în anumite cazuri, special prevăzute de lege, vânzarea devine un contract solemn.
De exemplu, în cazul vânzării imobilelor.
Caracter sinalagmatic. Contractul este sinalagmatic deoarece „obligaţiile născute din
acesta sunt reciproce şi interdependente” (art. 1171 C. civ.). Astfel, vânzătorul are obligaţia
principală de a preda lucrul, iar cumpărătorul trebuie să plătească preţul. Caracterul
sinalagmatic presupune deci, interdependenţa obligaţiilor (în sensul că prestaţia uneia
dintre părţi reprezintă cauza obligaţiei asumate de cealaltă parte).
Caracter oneros. Contractul este oneros deoarece „fiecare parte urmăreşte să îşi
procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate” (art. 1172 alin. 1 C. civ.). Mai precis,
încă din faza formării contractului, atât vânzătorul cât şi cumpărătorul urmăresc obţinerea
unui echivalent material, în schimbul angajamentului propriu.
Contract comutativ. Contractul este comutativ deoarece „la momentul încheierii sale,
existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este
determinată sau determinabilă” (art. 1173 alin. 1 C. civ.). Caracterul comutativ al vânzării
deosebeşte contractul de vânzare-cumpărare de orice contract aleatoriu care, „prin natura
lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune
totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert” (de exemplu,
contractul de asigurare, renta viageră etc.). Caracterul comutativ al vânzării nu este însă
absolut. Ca excepţie, în doctrină se admite, de exemplu, că vânzarea de drepturi litigioase
(ca varietate a vânzării de drept comun) are caracter aleatoriu5.
Translativ de proprietate. Transferul proprietăţii se produce de drept, adică drept
consecinţă a acordului de voinţe (a contractului, în sine) şi nu ca urmare a intervenţiei
ulterioare a părţilor. Astfel, vânzarea face parte din categoria contractelor translative de
proprietate (şi nu a celor numai „creatoare de obligaţii”). Potrivit art. 1674 C. civ.,
„proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului,
chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”. Astfel, de regulă, vânzarea
este un contract uno ictu, dar efectele sale (transferul dreptului, plata preţului, predarea
bunului etc.) pot fi şi amânate. Transmiterea imediată a dreptului de proprietate (la
momentul încheierii vânzării) operează numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
5 LIVIU STANCIULESCU, Curs de drept civil.Contracte, Ed. Hamangiu, 2014, pag 109
22
– vânzătorul este proprietarul lucrului
– obiectul contractului este un bun determinat individual
– lucrul vândut există
– părţile sau legea să nu fi amânat transferul dreptului de proprietate.
De exemplu, în cazul vânzării cu plata preţului în rate (art. 1755 C. civ.).
Condiții specifice de validitate
Potrivit art. 1179 Cod civ „condițiile esențiale pentru valabilitatea contractului” sunt:
-capacitatea
-consimțământul
-obiectul determinat și licit
-cauză licită și morală
-eventual forma atunci când legea o cere
Aceste condiții prezintă în materia vânzării o serie de particularități.
Capacitatea în materia vânzării
Principiul capacității. Potrivit art. 1180 Cod civ. „poate contracta orice personă care
nu este declarată incapabilă de lege”. Aceeași regulă o regăsim în materia vânzării la art.
1652 din Codul civil.
Ca excepție, sunt incapabili de a vinde minorii care nu au împlinit 14 ani și interzișii
judecătorești. Minorii între 14-18 ani vor putea încheia vânzări numai în condițiile art. 41.
alin 2.
Incapacităţi speciale de a vinde şi de a cumpăra
Cazurile de incapacităţi speciale (la vânzare şi cumpărare), ce fac obiectul analizei de faţă,
sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi de strictă interpretare.
23
Incapacităţi de a cumpăra
Judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii
juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse,
drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie
îşi desfăşoară activitatea (art. 1653 alin. 1 C. civ.).
Ca excepţie, persoanele enumerate mai sus pot cumpăra: – drepturi succesorale ori
cote-părţi din dreptul de proprietate de la comoştenitori sau coproprietari; – drepturi
litigioase, destinate „îndestulării unei creanţe care s-a născut înainte ca dreptul să fi devenit
litigios”; – drepturi litigioase destinate apărării altor drepturi ale persoanei ce stăpâneşte
bunul (art. 1653 alin. 2 C. civ.).
Sunt de asemenea incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar
prin licitaţie publică (art. 1654 C. civ.):
– mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă, cu excepţia cazului
când au fost împuterniciți expres în acest sens;
– părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile
persoanelor pe care le reprezintă;
– funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum
şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin
intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror
administrare o supraveghează.
Nerespectarea interdicţiilor de mai sus se sancţionează cu nulitatea (relativă sau absolută,
după caz – art. 1654 alin. 2 C. civ.).
Incapacităţi de a vinde
Mandatarii, părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, funcţionarii
publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea
persoane nu pot nici „să vândă bunurile proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de
bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl
administrează ori a cărui administrare o supraveghează” (art. 1655 alin. 1 C. civ.). Potrivit
art. 1655 alin. 2 C. civ., interdicţia de mai sus se aplică în mod corespunzător şi contractelor
prestatoare de servicii în care, în schimbul unei prestaţii promise (de persoanele
incapabile), cealaltă parte se obligă să plătească o sumă de bani.
24
Potrivit art. 1656 C. civ., incapabilii de a vinde sau de a cumpăra „nu pot să ceară
anularea vânzării nici în nume propriu, nici în numele persoanei ocrotite” (art. 1656 C. civ.).
Astfel, acţiunea în anulare este inadmisibilă celor „cărora le este interzis să cumpere ori să
vândă”. În condiţiile de mai sus, inadmisibilitatea acţiunii în anulare se întemeiază pe
principiul potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de propria culpă pentru a obţine
desfiinţarea unui act juridic. De precizat că, în condiţiile art. 317 alin. 1 C. civ., „fiecare soţ
poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soţ”. Astfel, în principiu, vânzarea -
cumpărarea între soţi a devenit valabilă (incapacitatea prevăzută de art. 1307 din Codul
civil 1864 fiind eliminată).
Consimțământul la vânzare
Potrivit art. 1182 alin 1 Cod civil „
contractul se încheie prin negocierea lui de către
părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte
de a contracta”.
Oferta este obiectul unor multiple prevederi
din noul Cod civil. O dispoziţie nouă consideră că
este suficient ca părţile să se pună de acord asupra
elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă
lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea
acestora unei alte persoane. În lipsa altor posibilităţi, oricare dintre părţi va putea cere
instanţei să dispună completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de natura
acestuia şi de intenţia părţilor (art. 1182 alin. 3).
În materia contractului de vânzare cumpărare manifestarea consimțământului
necesită analizată în următoarele cazuri particulare:
Antecontractul de vânzare
Promisiunea unilaterală de vânzare sau cumpărare
Promisiunea bilaterală de vânzare
Pactul de opțiune
Pactul de preferință
Promsiunea faptei altuia
25
Dreptul de preemțiune
Arvuna și acontul
Antecontractul de vânzare cumpărare
Antecontractul de vânzare-cumpărare reprezintă o promisiune de a vinde sau/şi de
a cumpăra, un acord de voinţe ce precede încheierea unei vânzări şi care are menirea de a
conferi părţilor certitudinea că niciuna dintre ele nu va capitula de la intenţia realizării
contractului preconizat.
Promisiunea asumată prin antecontract nu tinde în mod direct la certificarea
încheierii în viitor a contractului, ci prin ea este angajată o obligaţie a cărei existenţă
depinde, în mod esenţial, de un viitor contract a cărui perfectare este însă incertă (este
situaţia pactului de preferinţă, care reprezintă neîndoielnic un antecontract).
Potrivit art. 1279 C. civ., „Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele
clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea”. Dacă
promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care şi-a îndeplinit
propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când
natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite
[cu excepţia promisiunii de a încheia un contract real – art. 1279 alin. 1 şi 3 C. civ.]
!!! Atenție. RIL 12/2015: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1073 şi art.
1077 din Codul civil de la 1864, art. 5 alin. (2) din titlul X al Legii nr. 247/2005 privind
reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu
modificările şi completările ulterioare, art. 1.279 alin. (3) teza I şi art. 1.669 alin. (1)
din Codul civil, în situaţia în care promitentul-vânzător a promis vânzarea întregului
imobil, deşi nu are calitatea de proprietar exclusiv al acestuia, promisiunea de vânzare nu
poate fi executată în natură sub forma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină
loc de contract de vânzare pentru întregul bun, în lipsa acordului celorlalţi coproprietari.
26
Promisiunea unilaterală de vânzare (sau de cumparare)
Spre deosebire de oferta de a contracta, act juridic unilateral, în cazul promisiunii de
vânzare, o persoană, prevazând un eventual interes pentru ea de a dobândi proprietatea unui
bun, primește promisiunea proprietarului de a vinde acel bun, rezervându-și facultatea de a-
și manifesta ulterior - de obicei înăuntrul unui termen - consimțământul său de a-l cumpăra.
De exemplu, locatorul-proprietar se obligă față de locatar să-i vândă, la un preț stabilit, lucrul
dat in locațiune, dacă locatarul își va manifesta voința de a-l cumpăra. Promisiunea de
vânzare acceptată cu această rezervă constituie, neîndoielnic, un contract (și nu un act
unilateral de voință care devine caduc în caz de moarte sau dacă persoana devine
incapabilă),dar nu constituie o vânzare - fiind distinctă de ea - și nu poate produce efectele
unei vânzări.
Promisiunea de vânzare este de fapt un antecontract, care dă naștere la un drept de
creanță, una dintre părți fiind obligată (obligația de a face) față de cealaltă parte să vândă în
viitor un anumit bun, beneficiarul promisiunii putând opta în sensul de a-l cumpăra ori nu.
Când una dintre părţile care au încheiat promisiunea de vânzare sau de cumpărare
refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei
hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt
îndeplinite. De exemplu, în cazul în care o parte se obligă să vândă un imobil iar ulterior nu
își îndeplinește această obligație, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care
să țină loc de contract doar dacă promisiunea de vânzare a fost încheiată în formă autentică
(forma cerută pentru transferul dreptului de proprietate în cazul imobilelor). Promisiunea
este valabil încheiată chiar dacă nu respectă forma autentică însă partea interesată nu va
putea cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract. Dreptul la acţiune se
prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.
Potrivit art. 1669 alin. 4 C.civ.,, În cazul promisiunii unilaterale de cumpărare a unui
bun individual determinat, dacă, mai înainte ca promisiunea să fi fost executată, creditorul
său înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia, obligaţia promitentului se
consideră stinsă’’.
27
Promisiunea bilaterală de vânzare
Promisiunea de vânzare poate fi
nu numai unilaterală, dar și bilaterală -
de a vinde și cumpăra - în acest caz
ambele părți se obligă să încheie în
viitor, la prețul stabilit, contractul de vânzare-cumpărare. Promisiunea bilaterală, la fel ca și
cea unilaterală, este un antecontract, cu singura deosebire că în acest caz oricare dintre părți
poate cere încheierea contractului. Dacă, de exemplu, părțile s-au obligat sa vândă, respectiv
să cumpere un teren, contractul de vânzare-cumpărare nu este încheiat cât timp contractul
nu se întocmește în forma prevăzută de lege (autentică) și cu respectarea dreptului de
preempțiune (dacă este cazul). Dar soluția trebuie să fie aceeași chiar dacă contractul nu este
solemn și nu există nici alte condiții legale. Întrucât vânzătorul nu a vândut, iar cumpărătorul
nu a cumpărat, ci ambii s-au obligat numai să încheie contractul, deși s-au înțeles asupra
lucrului și asupra prețului, vânzarea-cumpărarea nu poate fi considerată încheiată. În
schimb, obligația de a încheia contractul în viitor (și cu respectarea dispozițiilor speciale,
dacă este cazul), este valabilă.
Când una dintre părţile care au încheiat promisiunea bilaterală de vânzare refuză,
nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei
hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt
îndeplinite. Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul
trebuia încheiat.
Pactul de opțiune
Pactul de opțiune este contractul unilateral prin care o persoană numită promitent
se obligă față de altă persoană numită beneficiar să vândă sau să cumpere un bun pentru
un preț determinat sau determinabil. Conform art. 1278 din C.civ. el trebuie să conțină
toate elementele contractului pe care părțile urmăresc să îl încheie, astfel încât acesta să se
poată încheia prin simpla acceptare a beneficiarului opțiunii.
Pactul de opţiune privind contractul de vânzare
În cazul pactului de opţiune privind un contract de vânzare asupra unui bun
individual determinat, între data încheierii pactului şi data exercitării opţiunii sau, după
28
caz, aceea a expirării termenului de opţiune nu se poate dispune de bunul care constituie
obiectul pactului (clauză de inalienabilitate legală). Atunci când pactul are ca obiect
drepturi tabulare, dreptul de opţiune se notează în cartea funciară. Dreptul de opţiune se
radiază din oficiu dacă până la expirarea termenului de opţiune nu s-a înscris o declaraţie
de exercitare a opţiunii, însoţită de dovada comunicării sale către cealaltă parte. În privința
termentului, dacă părțile nu au stabilit un termen pentru acceptare, acesta poate fi stabilit
de instanță prin ordonanță președințială.
Atât pactul de opțiune, cât și declarația de acceptare trebuie încheiate în forma
cerută de lege pentru contractul pe care părțile urmăresc să îl încheie.
Delimitarea dintre pactul de opțiune și promisiunea unilaterală de a contracta
Atât pactul de opțiune, cât si promisiunea unilaterală, sunt contracte,
care conferă un drept, potestativ beneficiarului acestora, de opțiune, respectiv de a decide,
ori nu, încheierea contractului previzionat. Deși sunt usor de confundat, se impune a
observa elemente ce deosebesc și particularizează fiecare dintre cele două acte juridice.
Cât privește promisiunea unilaterală de a contracta, aceasta, dupa cum am
arătat, naște în sarcina promitentului obligația de a încheia în viitor contractul, așa încât, în
cazul în care, beneficiarul promisiunii se va hotărî a încheia contractul, promitentul, va fi
ținut să-și manifeste consimțământul la încheierea contractului subsecvent, iar în caz de
refuz, obligația acestuia fiind susceptibilă de executare silită (indirectă), caz în care,
instanța suplinind consimțământul acestuia va pronunța o hotărâre care să țină loc de
contract. Reținem așadar, că obligația ce descinde în sarcina promitentului în cazul
încheierii unui astfel de contract este cea de “a face” (implică o conduită ulterioară pozitivă,
alta decât cea de “a da”) corelativă dreptului de creanță al beneficiarului, de opțiune, în
sensul de a decide și pretinde încheierea contractului6. Din acest fapt, putem califica actul
ca având natura juridică a unui antecontract, respectiv o convenție prin care una dintre
6 Florin CIUTACU, Artin SARCHIZIAN, Pactul de optiune si promisiunea de a contracta in noul Cod civil, JURIDICE.ro, 10 august 2011.
29
părți se obligă să încheie în viitor un contract al cărui conținut esențial este determinat,
fiind o convenție prealabilă, diferită de cea previzionată.
În cazul încheierii unui pact de opțiune, promitentul nu se mai angajează a încheia
în viitor contractul (a face) ci, deja, în mod actual și anticipat, acesta îsi manifestă
consimțământul la încheierea contractului subsecvent, astfel încât, la data la care, și
beneficiarul va opta pentru încheierea acestuia, o dată cu manifestarea propriei voințe,
realizându-se ipso jure acordul de voință, contractul fiind considerat încheiat. Legiuitorul a
stabilit că, manifestarea de voință astfel exprimată, potrivit art. 1.278 NCC reprezintă o
ofertă irevocabilă ce produce efectele prevăzute la art. 1.191 NCC.
Calificarea corectă a unei astfel de convenții preliminare ca fiind promisiunea de a
contracta ori, pact de opțiune, manifestă un interes practic deosebit, aceasta pe de o parte,
pentru a observa modalitatea în care se va încheia contractul subsecvent (proiectat),
respectiv, în cazul promisiunii de a contracta, în “doi timpi” fiind necesar ca ambele părți să
își manifeste consimțământul pentru încheierea actului subsecvent, pe când în cazul
pactului de opțiune, contractul se încheie, prin simpla manifestare de voință a
beneficiarului, caz în care se realizează acordul de voință. Iar, pe de altă parte, interesează
forma pe care trebuie să o îmbrace un astfel de act, aceasta deoarece, dacă în cazul pactului
de preferință, legiuitorul a reglementat forma actului ca fiind cerută de lege pentru
contractul pe care părţile urmăresc să îl încheie (art. 1.278 alin. 5 C.civ ), o astfel de
reglementare lipsește în cazul promisiunii de a contracta, de unde rezultă că se aplică
regula generală, cea a consensualismului (art. 1.178 NCC “Libertatea Formei”), indiferent
dacă cadrul proiectat este unul pentru care legea cere încheierea în formă solemnă.
Pactul de preferință
În opinia doctrinei pactul de preferință nu este altceva decât o varietate a
promisiunii unilaterale, fiind în mod concret convenția prin care proprietarul unui bun se
obligă ca, în cazul în care îl va vinde, să acorde preferința unei persoane la preț egal. Prin
urmare, pactul de preferință este întotdeauna de natură convențională.
Dreptul beneficiarului de a contracta cu preferință este de principiu transmisibil cu
mici excepții. Dacă proprietarul nu își respectă această promisiune și vinde bunul unei alte
persoane, care cunoștea existența acestui pact de preferință, deci în frauda drepturilor
30
beneficiarului, acesta din urmă poate solicita în instanță anularea vânzării astfel efectuate.
În lipsa fraudei, beneficiarul pactului va putea solicita vânzătorului doar despăgubiri
pentru prejudiciile cauzate.
Dreptul de preemțiune
Drept de preemţiune, reprezintă facultatea unei persoane de a fi preferată oricărei
alte persoane la cumpărarea unui anumit bun. Poate fi stabilit prin lege sau prin convenţia
părţilor, fie în favoarea unei persoane fizice sau juridice, fie în favoarea statului. O
reglementare cuprinzătoare (art. 1730-1740) este consacrată de noul Cod civil dreptului de
preempţiune. Ele au însă un caracter subsidiar reglementărilor din legile speciale.
Dreptul de preemțiune este indivizibil și netransmisibil.
Vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preempţiune legal sau
convenţional se poate face către un terţ numai sub condiţia suspensivă a neexercitării
dreptului de preempţiune de către preemptor.
Arvuna și acontul
Arvuna este o garanție într-un antecontract de vânzare-cumpărare. Arvuna este
suma de bani pe care una dintre părţi (cumpărătorul) o dă celeilalte părţi la încheierea unui
contract sau a unui antecontract, urmând ca, în ipoteza nerealizării raportului juridic
obligaţional din culpa uneia dintre părţi, partea în culpă (dacă este cumpărătorul) să piardă
această sumă în favoarea celeilalte, respectiv să o restituie îndoit (dacă cel vinovat este
vânzătorul).
Este necesar ca arvuna să fie stipulată în mod expres, întrucât, în caz contrar, suma
respectivă este considerată ca având caracterul unei executări parţiale (cu semnificaţia de
acont sau de avans de preţ).
Arvuna poate fi confirmatorie sau penalizatoare.
Arvuna confirmatorie este suma de bani (sau alte bunuri fungibile) pe care
promitentul-cumpărător o dă promitentului-vânzător cu ocazia încheierii unui
antecontract (de regulă, o parte din preţul contractului de vânzare-cumpărare) şi care, în
caz de neperfectare a contractului din culpa uneia dintre părţi, urmează să fie pierdută ori
restituită dublu (art. 1544 alin. 1 şi 2 C. civ.).
31
Arvuna penalizatoare operează dacă „în contract este stipulat expres dreptul uneia
dintre părţi (sau dreptul ambelor părţi) de a se dezice de contract, caz în care, cel care
denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei
primite (art. 1545 C. civ.).
În consecinţă, arvuna are un rol dublu:
- rol confirmatoriu (consfinţind încheierea contractului)
- rol de dezicere (permiţând denunţarea unilaterală a contractului).
Potrivit art. 1546 C. civ., „Arvuna se restituie când contractul încetează din cauze ce
nu atrag răspunderea vreuneia dintre părţi”. Potrivit practicii, clauza cu privire la
nerestituirea avansului are atât o bază legală, cât şi convenţională. „O astfel de clauză
inclusă în contractul de vânzare-cumpărare are autonomia unei clauze penale, accesorie
vânzării, convenită de ambele părţi şi ea trebuie să-şi producă efectele în sensul neechivoc
stabilit de acestea”.
Arvuna se aseamănă cu acontul (reprezentând, de regulă, o parte din preţul
vânzării) dar se deosebeşte de acont, care reprezintă întotdeauna (şi nu ocazional) o parte
din preţ.
Obiectul contractului de vânzare cumpărare
Potrivit art. 1225 Cod civil ,,(1)Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea
juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi,
astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale. (2)Obiectul
contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute. (3)Obiectul
este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor
moravuri”.
Obiectul derivat al prestațiilor părților:
LUCRUL
PREȚUL
Din textul de lege rezultă faptul că obiectul contractului este operațiunea juridică iar
obiectul obligației este prestația la care cocontractantul se obligă. Astfel se consideră că
obiectul contractului constă în transferul dreptului de proprietate sau a altui drept. Fiind
32
contract bilateral obligația vânzătorului are ca obiect predarea lucrului iar obligația
cumpărătorului plata prețului.
LUCRUL VÂNDUT
Condiții pentru valabilitate:
Lucrul să fie posibil
Lucrul să existe sau să poată exista
Lucrul să fie în circuitul civil
Lucrul să fie determinat sau determinabil
Lucrul să fie licit și moral
Lucrul să fie proprietatea vânzătorului
Nimeni nu poate fi obligat la imposibil. Imposibilitatea poate să fie materială sau
juridică și se raportează la momentul încheierii actului juridic.
Cerința existenței stabilește că dacă bunul piere în momentul încheierii contractului
vânzarea nu produce niciun efect, art. 1659 alin 1 Cod civil.
Contractul poate purta și asupra unor bunuri viitoare.
Nu pot fi obiect al contractului bunurile care nu sunt în comerț, sau cu alte cuvinte
bunurile inalienabile.
Bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori
instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate(Legea 215/2001).
Bunurile sunt determinate prin individualitatea lor. Pentru bunurile generice este
suficientă stabilirea calității, cantității sau valorii, ori a altor criterii de determinare.
Determinarea obiectului de către un terț este posibilă în temeiul art. 1232 Cod civil.
Potrivit art. 1225 alin 3 obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau
contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.
Vânzarea lucrului altuia este totuși posibilă în temeiul art. 1230 Cod civil.
33
PREȚUL
Prețul este acea sumă de bani care reprezintă echivalentul datorat de cumpărător în
schimbul lucrului transmis de vânzător7.
Condiții pentru valabilitate:
Prețul trebuie să fie stabilit în bani
Prețul trebuie să fie determinat sau determinabil
Prețul trebuie să fie real și serios
Prețul este real dacă părțile l-au stabilit nu în mod fictiv ci în scopul de a-l plăti în
realitate. Dacă prețul e fictiv-contractul e anulabil
Prețul serios presupune existența unei proporții între cuantumul stabilit de părți și
valoarea reală a lucrului.
Prețul derizoriu este atunci când dispoporționalitatea este atât de mare încât e evidentă
intenția părților de a nu consimți la o vânzare, conform art. 1665 alin 2 Cod civil.
Prețul este lezionar când există o disproporție vădită între valoarea de circulație a
lucrului vândut și prețul achitat. Ex. Vânzare mașină la 1 leu. Art. 1221 Cod civil
reglementează leziunea. Sancțiunea prețului lezionar: anulare sau reducțiune.
Vânzarea lucrului altuia
Art. 1683 Cod civil declară valabil contractul de vânzare a lucrului aflat în
proprietatea unui terț.
Art. 17 Cod civil instituie regula potrivit căreia „nimeni nu poate transmite mai
multe drepturi decât are”.
Art. 1230 din Codul civil dispune că „bunurile unui terț pot face obiectul unei
prestații, debitorul fiind obligat să le procure și să le transmită creditorului său sau după
caz să obțină acordul terțului.
7 G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil in reglementarea noului Cod civil. Ed.
Hamangiu, 2012 Noul Cod Civil, pag.155
34
Doctrina8 şi jurisprudenţa au stabilit că soluţiile ce au putut fi adoptate în situaţia
vânzării lucrului altuia sunt diferite în raport cu ipotezele avute în vedere, şi anume:
Când transferul dreptului de proprietate se face imediat, vânzătorul trebuie să fie
proprietar în caz contrar intervenind nulitatea.
NULITATEA ABSOLUTĂ
Când părțile au fost de rea credință, ambele ştiind că bunul aparţine altuia sancţiunea este
nulitatea absolută, sub motiv de cauză ilicită. Nulitatea poate să fie invocată de orice
persoană interesată inclusiv de adevăratul proprietar.
NULITATEA RELATIVĂ
Când cumpărătorul este de bună credință fiind în eroare cu privire la calitatea de proprietar
al vânzătorului s-a admis că vânzarea este anulabilă pentru eroare asupra calității esențiale
a vânzătorului.
Când transferul dreptului de proprietate este amânat, vânzătorul trebuie să fie titularul
dreptului de proprietate la momentul transferului către cumpărător. De exemplu, în cazul
vânzării bunurilor de gen, când transmiterea dreptului de proprietate se realizează la
momentul individualizării. Teoretic în această ipoteză, vânzătorul neproprietar încheie o
vânzare sub condiție suspensivă. Dacă condiția nu se realizează vânzarea este rezolubilă.
Vânzarea bunului aflat în coproprietate
Din dispozițiile art. 641 și 631 Cod civil rezultă că vânzarea bunului comun se poate
încheia numai cu acordul tuturor coproprietarilor.Vânzarea de către un singur coindivizar
a întregului bun a fost recunoscută ca valabilă, dar sub condiţia rezolutorie ca bunul
respectiv să cadă la partaj în lotul coindivizarului vânzător. Într-o astfel de ipoteză, ceilalţi
coindivizari au dreptul să ceară doar partajul (întrucât prin vânzarea efectuată se menţine
starea de indiviziune în drept), neputând cere anularea contractului (faţă de care ei sunt
terţi) şi nici nu au dreptul de a introduce o acţiune în revendicare. Dacă la partaj bunul cade
în lotul vânzătorului, vânzarea se consolidează cu efect retroactiv, ca urmare a efectului
8 G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil in reglementarea noului Cod civil. Ed. Hamangiu, 2012
Noul Cod Civil, pag. 357
35
declarativ al partajului, iar în caz contrar, vânzarea se rezoluţionează pentru neîndeplinirea
obligaţiei de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului vândut.
Cauza
Condiții de valabilitate ale cauzei care se desprind din economia art 1136 alin 1 Cod civil.
Astfel, cauza trebuie:
Să existe
Să fie licită
Să fie morală
Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a contractului în condițiile art. 1238 alin. 1 Cod civil.
Cauza este ilicită când este contrară ordinii publice și legii.
Cauza este imorală când contravine bunelor moravuri
Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută în condițiile art. 1238 alin. 2 Cod civil.
Forma contractului de vânzare cumpărare
În general vorbim despre contractul de vânzare cumpărare ca fiind unul consensual,
adică încheiat valabil prin simplul acord de voință fără a fi necesară îndeplinirea vreunei
formalități.
Consensualismul nu este însă de esența contractului de vânzare cumpărare. Există
situații în care vânzarea este un contract solemn, caz în care părțile sunt obligate să
respecte o anumită formă a actelor. Situația art. 888 Cod civil conform cu care vânzarea de
drepturi reale imobiliare se face, sub sancțiunea nulității, în formă autentică.
Forma unui contract de vânzare comportă două manifestări:
• AD PROBATIONEM
Forma ad probationem este acea condiţie impusă de lege sau de părţi, care constă în
întocmirea unui înscris cu scopul de a proba actul juridic civil valabil încheiat. Conform art.
1241 N. C. civ., înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură
privată sau autentic, având forţa probantă prevăzută de lege (respectiv, de element
36
constitutiv al contractului sau doar aceea de valoare probatorie). Ad probationem, în toate
cazurile când bunul are o valoare mai mare de 250 lei este cerută forma scrisă (art. 309
alin. 2 C. proc. civ.).
Nerespectarea formei scrise, în acest caz, atrage imposibilitatea părţilor
contractante de a proba existenţa contractului şi a clauzelor sale.
Exemple de contracte care se încheie în formă scrisă numai pentru dovada
contractului: contractul de comision art. 2.044 alin.(2), contractul de consignaţie – art.
2055; contractul de depozit – art. 2104, contractul de asigurare – art. 2200 alin. (1).
• AD VALIDITATEM
Forma cerută pentru validitatea actului juridic este acea condiţie specială şi
esenţială care presupune îndeplinirea unor formalităţi prevăzute de lege, în absenţa cărora
actul nu ar putea lua naştere în mod valabil.
Sancţiunea nerespectării formei autentice la încheierea contractelor de vânzare-
cumpărare ce au ca obiect terenuri de orice fel este nulitatea absolută a actului juridic (art.
1242 alin. 1 Noul Cod Civil).
Exemple de contracte pentru care este cerută forma scrisă ca şi condiţie de
validitate: contractul de arendare – art. 1838 alin.(1); fidejusiunea – art. 2282.
Exemple de contracte pentru care este cerută forma autentică pentru validitatea
actului: vânzarea unei moşteniri – art, 1747 alin.(2); contractul prin care se înfiinţează o
societate cu personalitate juridică – art. 1884 alin. (2); contractul de întreţinere – art. 2255;
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
Prin forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic se înţelege acea
condiţie necesară pentru ca actul juridic să fie opozabil şi persoanelor care nu au participat
la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor şi intereselor lor.
Aceasta este o cerinţă prevăzută pentru protejarea terţilor faţă de efectele
prejudiciabile ale unor acte juridice. Se asigură prin îndeplinirea unor formalităţi de
publicitate, în special prin înscrieri sau notări în cartea funciară pentru înstrăinările de
drepturi imobiliare, sau înscrieri în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, pentru
gaj şi alte garanţii reale mobiliare. Nerespectarea formei cerute pentru opozabilitatea faţă
37
de terţi a actului juridic este sancţionată cu inopozabilitatea actului juridic, ceea ce
înseamnă posibilitatea, pentru terţul interesat, de a ignora actul invocat de părţi împotriva
sa.
Publicitatea vânzării imobiliare
Publicitatea imobiliară, reprezintă o măsură de protejare a acelor persoane (terţii)
care nu au avut cunoştinţă de existenţa unui drept netranscris, dar care au dobândit (prin
acte juridice cu titlu oneros) aceleaşi drepturi pe care şi le-au transcris.
Cartea funciară este cea care descrie imobilele şi arată drepturile reale ce au ca
obiect aceste bunuri. Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi
tabulare (art. 876 alin. 1 şi art. 877 Noul Cod Civil).
Potrivit art. 885 Noul Cod Civil, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea
funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea
funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea (dispoziţii aplicabile după
finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi
deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective - art. 56
alin. 1 şi 2 din Legea nr. 71/2011).
Efectele contractului
Ca orice act juridic contractul de vânzare produce o serie de efecte destinate să
atingă interesele fiecărei părți.
Efecte legale- Transferul dreptului de proprietare de la vânzător la cumpărător.
Efecte personale- Creează obligații în sarcina părților.
Transferul dreptului de proprietate
Acest efect al contractului de vânzare cumpărare este expresia unei obligații de a da.
Potrivit art. 1650 alin. 1 din Noul Cod civil „vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să
transmită cumpărătorului proprietatea unui bun”. Potrivit textului de lege controversat, ar
rezulta că transferul dreptului de proprietate are un resort dublu, ce funcţionează diferit,
în raport de situatie:
38
- atunci când vânzarea este uno ictu (cu executare imediată), „proprietatea se strămută de
drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului” (art. 1674 şi art. 1683 alin. 3
Noul Cod Civil);
- atunci când transferul proprietăţii este amânat (prin lege sau prin convenţie), vânzătorul
„se obligă să transmită proprietatea” şi deci, transferul proprietăţii este o obligaţie
personală a vânzătorului.
Transferul proprietății însă nu este doar o obligație a vânzătorului ci un efect al
acordului de voință. În doctrina reprezentativă se apreciază că transferul proprietăţii se
produce de drept (prin acordul de voinţe, contractul în sine fiind sursa transferului).
În concluzie strămutarea proprietății este un efect legal al contractului iar
vânzătorul are două obligații principale: de a preda bunul și de a garanta pentru el.
Momentul transferului dreptului de proprietate
Regula: de îndată. De regulă, transferul dreptului se realizează în momentul încheierii
contractului de vânzare cumpărare. Se vorbeşte, astfel, despre transferul imediat al
proprietăţii.
Excepția: amânare. Prin excepție acesta poate fi amânat prin lege sau prin voința părților.
Cele mai cunoscute situații în care transferul proprietății este amânat sunt:
• Vânzarea de bunuri viitoare
• Vânzarea bunurilor de gen
• Vânzarea bunurilor în rate
• Vânzarea sub condiție suspensivă
39
Riscurile în contractul de
vânzare cumparare
În lipsa unor
reglementări privind
suportarea riscurilor în
contractul de vânzare-
cumpărare, vor fi aplicabile
la regulile generale privind
transferul riscurilor în
contractele translative de
proprietate. Astfel, potrivit
art. 1274 Noul Cod Civil, „în lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul
contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a
fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de
predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie”.
Obligațiile vânzătorului
Conform art. 1672 obligaţiile principale ale vânzătorului sunt:
să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut;
să predea bunul;
să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului
Așa cum am arătat anterior, transmiterea dreptului de proprietate nu este o obligație ci un
efect al contractului. În consecință, vânzatorul are două obligații: să predea lucrul vândut
cumpărătorului și să-l garanteze contra evicțiunii și contra viciilor. Părțile pot stipula și alte
obligații - legiuitorul prevăzând numai obligațiile principale .
Obligația de predare
Prin predare se înțelege punerea lucrului vândut la dispoziția cumpărătorului- art.
1685 Cod civil; Obligația de a preda bunul o include și pe cea de a-l conserva până la
predare- art. 1485;
Lucrul vândut se predă cu tot ceea ce este necesar art.1686;
40
Predarea se realizează efectiv prin simpla punere la dispoziție;
Predarea lucrului individual determinat se face la locul unde bunul se afla în
momentul încheierii contractului (art. 1689 Noul Cod Civil). Rezultă, deci, că predarea
lucrului vândut este portabilă. În cazul în care, la momentul încheierii contractului, lucrul
vândut nu poate fi localizat (de exemplu, bunurile de gen), predarea trebuie să se facă
potrivit regulilor generale (la domiciliul debitorului-vânzător), fiind, în acest caz, cherabilă
(art. 1494 alin. 1 lit. c.)
În lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului „de îndată ce preţul
este plătit” (art. 1693 Noul Cod Civil). Deci, cumpărătorul nu poate cere de la vânzător
predarea bunului vândut decât dacă şi-a îndeplinit obligaţia de plată a preţului;
În caz de neexecutare totală sau parţială a obligaţiei de predare (datorată culpei
vânzătorului), cumpărătorul are de ales între trei posibilităţi:
Cumpărătorul poate invoca excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti
contractus), în sensul că poate „să refuze executarea propriei obligaţii” (de plată a preţului)
deoarece nu a predat lucrul (deşi trebuia să o facă).Dreptul cumpărătorului de a opune
excepţia de neexecutare se justifică prin aceea că, în contractele sinalagmatice, obligaţiile
părţilor sunt reciproce şi interdependente.
Cumpărătorul poate cere executarea în natură a contractului. Potrivit art. 1527 alin.
1 Noul Cod Civil, „creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute
obligaţia în natură” (cu excepţia cazului când executarea în natură este imposibilă).
Cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării. Potrivit art. 1549 alin. 1 Noul Cod
Civil, dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, cumpărătorul are dreptul la
rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, „precum şi la daune-interese, dacă i se
cuvin”.
Obligația de garanție contra evicțiunii
Pe lângă predarea efectivă (materială) a lucrului, vânzătorul trebuie să-i garanteze
cumpărătorului şi exercitarea deplină a dreptului dobândit după încheierea contractului (şi
îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, dacă este cazul);
41
Obligaţia de garanţie a vânzătorului are o dublă înfăţişare: pe de o parte, acesta
trebuie să îl garanteze pe cumpărător de liniştita folosinţă a lucrului (garanţia contra
evicţiunii) şi, pe de altă parte, de utila folosinţă a lucrului (garanţia contra viciilor).
Evicţiunea constă fie în pierderea proprietăţii lucrului (în total sau în parte), fie în
tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor sale de proprietar. Potrivit art.
1695 alin. 1 Noul Cod Civil, „vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător
împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a bunului
vândut”.
Garanţia contra evicţiunii operează dacă sunt întrunite două condiţii:
pretenţiile terţului sunt întemeiate pe un drept născut anterior încheierii vânzării şi
care nu a fost adus la cunoştinţa cumpărătorului;
evicţiunea provine dintr-o faptă imputabilă vânzătorului, chiar dacă acestea s-au ivit
ulterior vânzării.
Obligaţia de garanţie a vânzătorului este o obligaţie patrimonială, ceea ce face ca, şi după
moartea acestuia, obligaţia să se transmită succesorilor universali sau cu titlu universal.
Potrivit art. 1.697 Noul Cod Civil, obligaţia de garanţie contra evicţiunii este indivizibilă în
cazul pluralităţii de debitori (vânzători). Evicţiunea poate proveni din fapta unui terţ, dar
ea poate rezulta chiar şi din „fapte personale” (ale vânzătorului).
Evicțiunea care provine de la vânzător
Potrivit art. 1.695 alin. 3 Noul Cod Civil, garanţia împotriva evicţiunii este datorată şi
atunci când „provine din fapte imputabile vânzătorului, chiar dacă acestea s-au ivit ulterior
vânzării”. Faptul personal al vânzătorului este un fapt ori act, anterior sau ulterior vânzării,
dar tăinuit de către vânzător sau succesorii săi universali ori cu titlu universal, de natură a-l
tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a lucrului.
În general, părţile pot conveni să-l exonereze pe vânzător de orice garanţie contra
evicţiunii (art. 1698 Noul Cod Civil).
Ca excepţie, obligaţia negativă a vânzătorului de a nu-l tulbura pe cumpărător
„ulterior vânzării prin faptul său personal ori de cea provenită din cauze pe care,
cunoscându-le în momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului”, nu poate fi înlăturată
convenţional (orice convenţie contrară fiind „considerată nescrisă”).
42
Garanţia contra evicţiunii rezultând din fapta terţului. Potrivit art. 1695 alin. 2 Noul
Cod Civil, „garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce rezultă din pretenţiile unui terţ
numai dacă acestea sunt întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării şi care nu a
fost adus la cunoştinţa cumpărătorului” (la încheierea contractului). În acest caz, obligaţia
de garanţie contra evicţiunii există dacă sunt întrunite trei condiţii:
• să fie vorba despre o tulburare de drept. Vânzătorul este garant numai dacă
tulburarea terţului este de drept; atunci când tulburarea din partea terţului este de fapt, el
nu răspunde, întrucât nu are un temei juridic.
• cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării. Vânzătorul este garant numai dacă
tulburarea din partea terţului are o cauză anterioară momentului încheierii contractului de
vânzare-cumpărare.
• cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător. În această situaţie,
vânzătorului îi revine sarcina de a proba cunoaşterea cauzei evicţiunii de către cumpărător.
Efectele obligaţiei de garanţie contra evicţiunii
• În caz de evicţiune totală, potrivit art. 1700 Noul Cod Civil, cumpărătorul poate cere
rezoluţiunea vânzării şi daune-interese.
• În caz de evicţiune parţială, cumpărătorul are dreptul de a opta între: a cere
rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare şi a menţine contractul încheiat,cu
despăgubiri pentru pierderea suferită.
Rezoluţiunea contractului pentru evicţiune parţială nu poate fi cerută în mod
discreţionar, ci numai în cazul în care demonstrează că pierderea suferită este „îndeajuns
de însemnată încât, dacă ar fi cunoscut evicţiunea, el nu ar mai fi încheiat contractul” (art.
1700 alin. 1 Noul Cod Civil). Acţiunea în garanţie pentru evicţiune a cumpărătorului
împotriva vânzătorului se prescrie în termenul general de prescripţie (care curge de la data
producerii evicţiunii).
Înlăturarea obligaţiei de garanţie contra evicţiunii
Atunci când cumpărătorul a păstrat bunul cumpărat plătind terţului evingător o
sumă de bani sau dându-i un alt bun, vânzătorul este liberat de urmările garanţiei prin:
43
• rambursarea către cumpărător a sumei plătite cu dobânda legală calculată de la data
plăţii ori,
• prin plata valorii bunului dat, precum şi, în ambele cazuri, a tuturor cheltuielilor
aferente.
Potrivit art. 1705 Noul Cod Civil, „cumpărătorul chemat în judecată de un terţ care
pretinde că are drepturi asupra lucrului vândut trebuie să îl cheme în cauză pe vânzător”. În
caz contrar, cumpărătorul „fiind condamnat printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului
judecat, pierde dreptul de garanţie dacă vânzătorul dovedeşte că existau motive suficiente
pentru a se respinge cererea”.
Dacă nu există o hotărâre judecătorească în cauză, cumpărătorul care „a recunoscut
dreptul terţului pierde dreptul de garanţie, afară de cazul în care dovedeşte că nu existau
motive suficiente pentru a împiedica evicţiunea”.
Obligția de garanție pentru vicii
Descoperirea defectelor lucrului după încheierea vânzării atrage răspunderea
vânzătorului (art. 1707 alin. 1 Noul Cod Civil). Tot astfel, vânzătorul este răspunzător
faţă de consumator pentru „orice lipsă a conformităţii” produselor livrate.
Vânzătorul va răspunde în cazul în care bunul vândut este „impropriu
întrebuinţării la care este destinat sau care îi micşorează în asemenea măsură
întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat
sau ar fi dat un preţ mai mic” (art. 1707 alin. 1 Noul Cod Civil). De exemplu, în cazul în
care s-a încheiat vânzarea-cumpărarea unui autoturism şi, după un timp, cumpărătorul
constată că motorul nu este cel original, ci unul contrafăcut, împrejurarea constituie
viciu ascuns.
Garanţia datorată de vânzător operează în toate varietăţile de vânzare, cu
excepţia vânzărilor silite în care „nu se datorează garanţie contra viciilor ascunse” (art.
1707 alin. 5 Noul Cod Civil).
Situaţia lucrului vândut afectat de vicii prezintă asemănări cu eroarea esenţială
(viciu de consimţământ) care poartă asupra substanţei obiectului contractului (art. 1207
alin. 2 pct. 1 Noul Cod Civil)dar nu se confundă.
44
Garanția pentru vicii ascunse
În cazul viciilor vizate de art. 1707 Noul Cod Civil, cumpărătorul a cumpărat lucrul
voit, numai că acesta este impropriu întrebuinţării după destinaţie sau, din cauza viciilor, se
micşorează valoarea de întrebuinţare (deci, eroarea se referă numai la calitatea lucrului şi
cumpărătorul nu poate cere anularea contractului, ci are o acţiune în garanţie contra
vânzătoruluI. Viciile vizate de art. 1707 Noul cod civil sunt cunoscute în doctrină şi ca vicii
redhibitorii, întrucât acţiunea în garanţie prin care cumpărătorul poate cere rezoluţiunea
contractului se numeşte redhibitorie.
CONDIȚIILE GARANȚIEI PENTRU VICII
Viciul trebuie să fie ascuns
Viciile să fi existat în momentul predării lucrului.
Viciul să fie grav
Viciul este ascuns când, „la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistenţă de
specialitate, de către un cumpărător prudent şi diligent” (art. 1707 alin. 2 Noul Cod Civil).
Astfel, vânzătorul nu datorează garanţie pentru viciile aparente (cu privire la care
cumpărătorul a putut singur să se convingă).
Potrivit art. 1707 alin. 3 Noul Cod Civil, garanţia vânzătorului este datorată „dacă
viciul sau cauza lui exista la data predării bunului”. Rezultă că vânzătorul datorează
garanţie şi pentru viciul care apare ulterior predării lucrului, dar care îşi are cauza
producerii anterior acestui moment.
Gravitatea viciului fiind o situaţie de fapt, rămâne să fie apreciată de instanţă. După
cum s-a reţinut în practica judecătorească, gravitatea viciilor nu reclamă cu necesitate ca
lucrul să fie afectat în chiar esenţa, în substanța lui.
Efectele răspunderii vânzătorului pentru vicii
Potrivit art. 1710 alin. 1 Noul Cod Civil, în temeiul garanţiei contra viciilor
cumpărătorul poate cere instanţei:
• înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
• înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;
45
• reducerea corespunzătoare a preţului;
• rezoluţiunea vânzării.
La cererea vânzătorului, instanţa, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul
pentru care contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurări, poate dispune o altă
măsură decât cea solicitată de cumpărător (dintre cele de mai sus).
Obligațiile cumpărătorului
Cumpărătorul are două obligaţii principale:
• să plătească preţul
• să preia lucrul vândut,
Aceste obligații reies din prevederile art. 1719 Noul Cod Civil.
În afara obligaţiilor de mai sus, cumpărătorul mai are obligaţia de a suporta cheltuielile
vânzării (dacă nu s-a prevăzut altfel în contract).
Părţile pot însă stipula şi alte obligaţii pentru cumpărător în afara celor prevăzute
„de drept”. De exemplu, ele pot introduce în contract obligaţia cumpărătorului de a asigura
vânzătorului sau familiei acestuia (sau altor persoane) folosinţa lucrului în continuare,
după transferul dreptului de proprietate.
Obligaţia de plată a preţului
Principala obligaţie a cumpărătorului este de a plăti preţul dobândirii lucrului
(vânzătorului).
UNDE? Dacă părţile contractante nu au convenit altfel, „cumpărătorul trebuie să plătească
preţul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului şi de îndată ce
proprietatea este transmisă” (art. 1720 alin. 1 Noul Cod Civil)’’.
CÂND? Ca element de noutate introdus de art. 1720 Noul Cod Civil, plata preţului se face în
momentul transmiterii proprietăţii lucrului vândut (şi nu la încheierea contractului).
CUM? Plata preţului se poate face integral sau în rate. Când vânzarea se face cu plata
preţului în rate, dacă obligaţia de plată este garantată cu rezerva dreptului de proprietate,
cumpărătorul dobândeşte dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preţ, iar
46
riscul bunului este transferat cumpărătorului de la momentul predării acestuia (art. 1755
Noul Cod Civil).
Fiind o chestiune de fapt, dovada plăţii preţului vânzării se face prin orice mijloc de
probă.
Dobânda preţului vânzării. Potrivit art. 1721 Noul Cod Civil, atunci când cumpărătorul
întârzie plata preţului, el este ţinut, în plus, „să plătească dobânzi asupra preţului”.
Cuantumul dobânzilor datorate de cumpărător poate fi convenit de părţi în contract (sub
forma unor penalităţi) sau de instanţa de judecată. În acest caz sunt aplicabile dispoziţiile
„dobânzii legale" reglementate de O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie
şi penalizatoare.
Sancţiunea neplăţii preţului
În cazul în care cumpărătorul nu îşi execută principala sa obligaţie de plată a
preţului, vânzătorul are la dispoziţie trei mijloace juridice:
• să invoce excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus), care îi
permite să refuze predarea lucrului vândut (art. 1693 Noul Cod Civil).
• să ceară executarea silită a obligaţiei de plată (care este totdeauna posibilă, întrucât
are ca obiect o sumă de bani); acţiunea în plata preţului are caracter personal şi se prescrie
în termenul general de 3 ani.
• să ceară rezoluţiunea potrivit regulilor generale, precum şi daune-interese potrivit
art. 1549 alin. 1 Noul Cod Civil.
O altă posibilitate, în caz de neplată a preţului este aceea a valorificării bunurilor pe
cheltuiala cumpărătorului şi cu obligarea acestuia la daune-interese. În acest scop, art.
1726 Noul cod civil statuează că, atunci când cumpărătorul unui bun mobil nu îşi
îndeplineşte obligaţia de preluare sau de plată, vânzătorul are facultatea de a depune lucrul
vândut într-un depozit, la dispoziţia şi pe cheltuiala cumpărătorului, sau de a-l vinde.
Simulaţia preţului
Ce se întâmplă în situaţia în care părţile contractante, mai ales în vânzările
imobiliare, declară în actul autentic un preţ mai mic decât cel real convenit, cu scopul de a
plăti taxe şi onorarii notariale mai mici?
47
Într-o opinie a doctrinei, s-a apreciat că, în cazul preţului simulat, cumpărătorul va
putea fi obligat numai la plata preţului declarat în actul autentic, deoarece acesta este
singurul valabil.
Într-o opinie contrară, împărtăşită atât de doctrină, cât şi de jurisprudenţă, s-a
apreciat că preţul datorat de cumpărător va fi cel „realmente convenit” de părţi, şi nu cel
simulat, declarat în actul autentic (cu condiţia ca şi contractul secret să respecte condiţiile
de fond cerute de lege, altfel „nu produce efecte nici între părţi” - art. 1289 alin. 2 Noul Cod
Civil).
Justificarea soluţiei de mai sus are la bază efectele simulaţiei în dreptul nostru,
potrivit cărora actul simulat este valabil (dar produce efecte numai între părţile
contractante, nu şi faţă de terţi).
Obligaţia de a prelua lucrul vândut
Cumpărătorul este obligat să preia bunul vândut la termenul stipulat în contract
conform art. 1719 lit. a) din Noul Cod Civil. Când bunurile mobile nu au fost preluate în
termenul convenit (care „sunt supuse deteriorării rapide sau deselor schimbări de
valoare”), cumpărătorul este de drept în întârziere în privinţa preluării lor, „chiar dacă
preţul a fost plătit, sau atunci când a solicitat predarea, fără să fi plătit preţul” (art. 1725
Noul Cod Civil).
Noul cod civil introduce şi o procedură de „executare directă” a bunului mobil
nepreluat. Astfel, când cumpărătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de preluare „vânzătorul
are facultatea de a depune lucrul vândut într-un depozit, la dispoziţia şi pe cheltuiala
cumpărătorului, sau de a-l vinde” art. 1726 alin. 1 Noul Cod Civil.
Obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării
Pe lângă cele două obligaţii expres prevăzute de art. 1719 Noul Cod Civil,
cumpărătorul mai trebuie să suporte şi cheltuielile vânzării. Potrivit art. 1666 alin. 1 Noul
Cod Civil, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina
cumpărătorului. Astfel, „spezele vânzării” precum: cheltuielile propriu-zise ale actului,
taxele de timbru şi de autentificare sau de publicitate imobiliară etc., sunt de regulă
suportate de cumpărător. De asemenea, cheltuielile aferente operaţiunilor de plată a
preţului sunt în sarcina cumpărătorului. Dacă bunul trebuie transportat dintr-un loc în
48
altul, vânzătorul trebuie să se ocupe de expediere, dar cheltuielile de transport sunt în
sarcina cumpărătorului (art. 1667 Noul Cod Civil).
Varietăți ale contractului de vânzare cumpărare
Vânzarea pe încercate
Vânzarea moștenirii
Vânzarea cu opțiune de răscumpărare
Vânzarea comercială
Vânzarea de consumație
Varietățile de vânzări sunt contracte de vânzare - cumpărare caracterizate prin
particularități date de dispozițiile speciale ale Codului civil sau ale altor acte normative.
VÂNZAREA PE ÎNCERCATE
Vânzarea este pe încercate atunci când se încheie sub condiţia suspensivă ca, în
urma încercării, bunul să corespundă criteriilor stabilite la încheierea contractului ori, în
lipsa acestora, destinaţiei bunului, potrivit naturii sale (art. 1681 alin. 1 Noul Cod Civil).
Din textul de lege rezultă că această varietate de vânzare este întotdeauna încheiată
sub condiţie suspensivă (respectiv condiţia încercării bunului de către cumpărător sau de
un împuternicit al acestuia; de exemplu, un expert în materie).
Dacă durata încercării nu a fost convenită şi din uzanţe nu rezultă altfel, condiţia se
consideră îndeplinită în cazul în care cumpărătorul nu a declarat că bunul este
nesatisfăcător în termen de 30 de zile de la predarea bunului (art. 1681 alin. 2 Noul Cod
Civil). De precizat că (în acest caz) riscul, fiind legat de predarea bunului, se strămută
asupra cumpărătorului chiar dacă predarea s-a făcut în vederea încercării, iar vânzarea
este afectată de o condiţie suspensivă.
Deşi vânzarea pe încercate se aseamănă cu vânzarea pe gustate, ele nu se confundă.
Deosebirea constă în aceea că vânzarea pe gustate nu este un contract sub condiţie
suspensivă, deoarece încheierea acestuia survine abia după ce cumpărătorul a constatat că
bunul corespunde dorinţei sale (obiectivă sau subiectivă). În acest caz, el poate refuza
bunul pe simplul motiv că nu îi place (art. 1682 Noul Cod Civil) .
49
VÂNZAREA UNEI MOȘTENIRI
Vânzarea unei moşteniri este o varietate a contractului de vânzare-cumpărare
reglementată de art. 1747-1754 Noul Cod Civil. Vânzarea unei moşteniri este posibilă
(valabilă) numai după deschiderea moştenirii (prin moştenire, în acest context,
înţelegându-se întotdeauna „o moştenire deschisă”), pactele asupra succesiunilor fiind nule
absolut.
Obiectul vânzării moştenirii îl constituie întreg patrimoniul succesoral (ca
universalitate,
cuprinzând drepturi şi
obligaţii corelative)
sau cota-parte indiviză
asupra unei
universalităţi (dacă
sunt mai mulţi
moştenitori). Pe lângă
patrimoniul înstrăinat,
vânzătorul este obligat
să remită
cumpărătorului toate
fructele pe care le-a
cules şi toate plăţile
primite pentru
creanţele moştenirii până la momentul încheierii contractului, preţul bunurilor vândute din
moştenire şi orice bun care înlocuieşte un bun al moştenirii (art. 1749 Noul Cod Civil).
Potrivit art. 1750 Noul Cod Civil, întrucât cumpărătorul dobândeşte un patrimoniu
(drepturi şi obligaţii împreună), el va fi ţinut să plătească, atât datoriile şi sarcinile
moştenirii, cât şi cheltuielile făcute de vânzător cu preluarea moştenirii (de exemplu,
cheltuieli de înmormântare, cheltuieli de administrare şi conservare a patrimoniului
succesoral etc.).
Vânzătorul garantează numai calitatea sa de moştenitor, el este însă, răspunzător
pentru datoriile moştenirii vândute (art. 1751 Noul Cod Civil). Cumpărătorul este obligat să
50
plătească preţul vânzării, dar şi datoriile şi sarcinile moştenirii, precum şi cheltuielile de
preluare (dacă nu s-a convenit altfel);
Drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în moştenire se dobândesc la data
înscrierii în cartea funciară.
Vânzarea moştenirii trebuie încheiată în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii
absolute a contractului (art. 1747 alin. 2 Noul Cod Civil).
VÂNZAREA CU OPȚIUNE DE RĂSCUMPĂRARE
Vânzarea cu opţiune (pact) de răscumpărare, este o varietate a vânzării prin care
„vânzătorul îşi rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis
cumpărătorului”, restituind cumpărătorului preţul, cheltuielile şi uneori şi sporul de
valoare (art. 1758-1762 Noul Cod Civil).
Răscumpărarea bunului înstrăinat este însă numai o opţiune, o facultate dată
vânzătorului, pe o perioadă de maxim 5 ani;
Vânzarea cu opţiune de răscumpărare are natura juridică a unei vânzări supuse unei
condiţii rezolutorii exprese (condiţie ce constă în facultatea pe care şi-o rezervă vânzătorul
de a relua lucrul vândut).
Soarta contractului de vânzare-cumpărare este diferită după cum vânzătorul şi-a
exercitat sau nu opţiunea de răscumpărare:
dacă şi-a exercitat opţiunea de răscumpărare, vânzătorul trebuie să restituie
cumpărătorului preţul primit şi cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare
(inclusiv a formalităţilor de publicitate), dar şi cheltuielile pentru ridicarea şi transportul
bunului, cheltuielile necesare, precum şi cele utile (acestea din urmă, numai în limita
sporului de valoare);
când vânzătorul nu şi-a exercitat opţiunea în termenul stabilit, condiţia rezolutorie
care afecta vânzarea este considerată a nu se fi îndeplinit, iar dreptul cumpărătorului,
dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare, se consolidează.
Pentru exercitarea opţiunii, vânzătorul trebuie să îi notifice pe cumpărător şi pe
orice subdobânditor (căruia dreptul de opţiune îi este opozabil) şi în termen de o lună să
51
consemneze sumele datorate la dispoziţia acestora, sub sancţiunea decăderii din dreptul de
a exercita opţiunea de răscumpărare (art. 1760 alin. 2 şi 3 Noul Cod Civil).
VÂNZAREA COMERCIALĂ
Este o varietate a contractului de vânzare cumpărare fundamantată pe prevederile
art. 3 alin 1 din Noul Cod civil conform cu care „reglementarea generală se aplică și
raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și oricare alte
subiecte de drept civil”.
Elemente specifice:
-părțile(cel puțin vânzătorul trebuie să fie profesionist)
-obiectul îl constituie de regulă bunuri mobile
-caracter comercial(săvârșită de comerciant pentru satisfacerea nevoilor lui)
VÂNZAREA DE CONSUMAȚIE
Contractul de vânzare-cumpărare de consumaţie este, o vânzare ce prezintă unele
particularităţi impuse de dispoziţiile speciale ale consumaţiei. Cadrul legal este, în
principal, Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora .
Alte acte normative cu dispoziţii incidente în materie sunt: Legea nr. 296/2004 (Codul
consumului); O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă;
O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.
Părţile contractante în vânzarea de consumaţie sunt: vânzătorul-profesionist şi
cumpărătorul-consumator.
Vânzătorul este persoana fizică sau juridică autorizată care, în cadrul activităţii sale,
comercializează produse în condiţiile unui contract încheiat cu consumatorul.
Cumpărătorul-consumator este o persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în
asociaţii, care, în cadrul contractelor intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în
scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori
liberale.
Obiectul material al vânzării de consumaţie este cunoscut sub denumirea de
„produs". Produsul este un bun material mobil a cărui destinaţie finală este consumul sau
52
utilizarea individuală ori colectivă. Este interzisă condiţionarea vânzării către consumator
a unui produs, de cumpărarea unei cantităţi impuse sau de cumpărarea concomitentă a
unui alt produs sau serviciu. De asemenea, este interzisă prestarea unui serviciu către
consumator, condiţionată de prestarea altui serviciu sau de cumpărarea unui produs. Orice
vânzare forţată este interzisă. Astfel, expedierea unui produs sau prestarea unui serviciu
către o persoană se face numai în baza unei comenzi prealabile din partea acesteia.
De asemenea se interzice refuzul vânzării unui produs sau prestării unui serviciu
către un consumator fără un motiv justificat conform prevederilor legale în vigoare.
DREPTUL DE DEZICERE
• Specific dreptului consumului și vânzării de consumație;
• Instituit de art. 82 din Legea 296/2004;
• Excepție de la regula irevocabilității contractului;
• Contractul trebuie să cuprindă o clauză minimală obligatorie referitoare la acest
termen de dezicere;
• Dreptul de denunțare unilaterală a consumatorului nu poate fi suprimat.
Garanția pentru conformitatea produselor vândute
Codul civil prevede cu valoare de principiu că, în afară de garanţia contra viciilor
ascunse, vânzătorul care a garantat pentru un timp determinat buna funcţionare a bunului
vândut este obligat, în cazul oricărei defecţiuni ivite înăuntrul termenului de garanţie, să
repare bunul pe cheltuiala sa [art. 1.716 alin. (1) Noul Cod Civil].
Durata maximă a reparaţiei este de 15 zile de la data când cumpărătorul a solicitat
repararea bunului. Dacă vânzătorul nu înlocuieşte bunul într-un termen rezonabil, potrivit
cu împrejurările, el este obligat, la cererea cumpărătorului, să îi restituie preţul primit în
schimbul înapoierii bunului.
În afară de normele Codului civil, principalele reglementări referitoare la
răspunderea vânzătorilor pentru produsele aflate în termenul de garanţie sau în termenul
de valabilitate, după caz, sunt următoarele: Legea privind Codul consumului nr. 226/2004'.
53
Garanția vânzătorului pentru conformitatea produselor. Reglementată de Legea nr.
449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora. Potrivit acestei legi,
vânzătorul este obligat să livreze consumatorului produse care sunt în conformitate cu
contractul de vânzare-cumpărare. Produsele sunt în conformitate cu contractul de vânzare-
cumpărare dacă: acestea corespund descrierii făcute de vânzător, au aceleaşi calităţi ca şi
produsele pe care vânzătorul le-a prezentat ca mostră sau model, corespund oricărui scop
specific solicitat de către consumator, corespund scopurilor pentru care sunt utilizate în
mod normal, sunt de acelaşi tip, prezintă parametrii de calitate şi performanţe normale la
care consumatorul se poate aştepta în mod rezonabil.
În cazul lipsei conformităţii, consumatorul are dreptul să ceară vânzătorului să i se
aducă produsele la conformitate fără plată, prin reparare sau înlocuire, conform art. 11, sau
să beneficieze de reducerea corespunzătoare a preţului ori de rezoluţiunea contractului, în
condiţiile art. 13 şi 14 din lege.
Vânzătorul răspunde pentru lipsa de conformitate a produselor, care apare în
termen de 2 ani de la livrarea acestora (art. 16 din lege). După expirarea termenului de 2
ani, consumatorul cumpărător poate solicita remedierea sau înlocuirea produselor care nu
pot fi folosite în scopul pentru care au fost realizate, ca urmare a unor vicii ascunse apărute
în cadrul duratei medii de utilizare, în condiţiile legii.
Răspunderea vânzătorului pentru produsele cu defecte
Regimul juridic al răspunderii pentru produsele cu defecte este reglementat de
Legea nr. 240/2004. Acest act normativ legiferează răspunderea vânzătorului pentru
prejudiciul actual şi pentru cel viitor, cauzate de defectul produsului. Aşa cum rezultă din
dispoziţiile legale de mai sus, Legea nr. 240/2004 reglementează răspunderea delictuală
pentru cazul prejudiciilor cauzate de produsele cu defecte, sau potrivit dispoziţiilor art. 6
din lege, pentru angajarea răspunderii civile a producătorului, persoana prejudiciată
trebuie să facă dovada pagubei, a defectului şi a raportului de cauzalitate dintre defect şi
pagubă.
Dreptul la acţiune pentru repararea pagubei se prescrie în termen de 3 ani, care
curge de la data la care păgubitul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa
pagubei, a defectului şi a identităţii producătorului. Acţiunea pentru repararea pagubei nu
poate fi introdusă după împlinirea a 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul
54
respectiv în circulaţie (art. 11 din lege). Trebuie observat însă că Legea nr. 240/2004
reglementează dreptul la despăgubire nu doar cumpărătorului, ci şi oricărei persoane ce a
suferit un prejudiciu cauzat de produsele cu defect.
Grila 2
Antecontractul de vânzare cumpărare este:
a) o propunere de vânzare
b) proiectul unui contract
c) o promisiunea de vânzare
2.1. Contractul de schimb
Potrivit art. 1763 Cod civil: „Schimbul este contractul prin care fiecare dintre părţi,
denumite copermutanţi, transmite sau, după caz, se obligă să transmită un bun pentru a
dobândi un altul.”
Art. 1764 Cod civil prevede că:
„(1)Dispoziţiile privitoare la vânzare se aplică, în mod corespunzător, şi schimbului.
(2)Fiecare dintre părţi este considerată vânzător, în ceea ce priveşte bunul pe care îl
înstrăinează, şi cumpărător, în ceea ce priveşte bunul pe care îl dobândește”.
Datorită asemănărilor cu contractul de vânzare-cumpărare, în doctrină schimbul a
fost definit uneori fie ca o varietate a vânzării, soluţie pe care nu o împărtăşim, deoarece
contractul de schimb are o existenţă de sine stătătoare, fiind un contract civil distinct.
Distincții față de vânzare
Spre deosebire de vânzare, în care darea unui lucru implică, prin esenţa
contractului, plata unui preţ în bani de către cumpărător, schimbul „presupune în mod
55
necesar darea unui lucru pentru alt lucru”. Dacă însă echivalentul dat pentru un lucru este o
obligaţie de a face sau a nu face, contractul nu mai este de schimb, ci unul nenumit.
Trăsături definitorii
Schimbul are caracter consensual. Potrivit art. 1178 Noul Cod Civil, „Contractul se
încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate
pentru încheierea sa valabilă”.(Prin excepţie, în unele cazuri, schimbul devine contract
solemn, în condițiile art. 885 și 888 Cod civil)
Schimbul este un contract bilateral (sinalagmatic), deoarece prin încheierea sa dă
naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante.
Schimbul este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele părţi urmăresc anumite
interese patrimoniale, adică primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei la care se
obligă.
Schimbul este comutativ, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce sunt
cunoscute de părţi de la încheierea contractului.
Schimbul este, de regulă, un contract dublu translativ de proprietate.
Reguli aplicabile contractului de schimb.
Din textele de lege înţelegem că „dispoziţiile de la vânzare” se aplică „în mod
corespunzător” (fără însă a constitui dreptul comun în materia contractului de schimb);
De precizat că, unele reguli ale vânzării (de strictă interpretare) nu se aplică prin
analogie şi contractului de schimb. Spre exemplu o dispoziţie specială de fond din Noul cod
civil se referă la „cheltuielile schimbului”. Astfel, în lipsă de stipulaţie contrară,
copermutanţii suportă în mod egal cheltuielile încheierii contractului de schimb (art. 1765
Noul Cod Civil).
Particularităţi ale schimbului de imobile
Potrivit art. 885 Noul Cod Civil, „drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în
cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în
cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea”.
56
Tot astfel, potrivit art. 888 Noul Cod Civil, „înscrierea în cartea funciară se efectuează
în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, a
certificatului de moştenitor’’.
Sancţiunea nerespectării formei autentice cerute de lege ad validitatem este
nulitatea absolută a contractului (art. 1242 alin. 1 Noul Cod Civil);
Antecontractul de schimb urmează regulile antecontractului de vânzare cumpărare.
Grila 3
Spre deosebire de contractul de vânzare cumpărare, contractul de schimb:
a) este un contract cu titlu oneros
b) presupune plata unuei sume de bani
c) presupune darea unui lucru pentru alt lucru
3.1. Contractul de donație
Deşi se acceptă unanim că donaţia este un contract, Codul civil o reglementează ca
liberalitate, alături de testament (şi nu în titlul rezervat diferitelor contracte speciale).
Donaţiile sunt reglementate îndeosebi de Codul civil în Cartea a IV-a Titlul III, intitulat
57
„Liberalităţile”, Capitolul II, „Donaţia”, art. 1011-1033. Astfel, donaţiile au fost reglementate
alături de testamente (ca liberalităţi inter vivos, respectiv mortis causa), şi nu împreună cu
celelalte contracte (speciale) civile.
Conform art. 984 alin. 1 din Codul civil „liberalitatea este actul juridic prin care o
persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte
persoane”. Cu toate acestea credem că donaţia este un act juridic, caracterizat astfel în
special, prin inegalitatea dintre prestaţiile părţilor.
Definiția doctrinară: Donaţia este contractul prin care se transferă, gratuit şi
irevocabil, un drept real sau de creanţă, de la donator la donatar. Alături de contractele
dezinteresate (de exemplu, comodatul, mandatul, depozitul etc.), donaţia face parte din
categoria actelor cu titlu gratuit, „prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte
părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj”.
Calificarea contractului ca donaţie are drept criteriu principal intenţia liberală
(animus donandi) a donatorului. Astfel, în materie de liberalităţi, elementul voinţei
prezintă, mai mult ca oricând, o importanţă deosebită, deoarece prin aceste acte (cu
caracter gratuit) dispunătorul înstrăinează bunurile sale fără a primi un echivalent în
schimb (cum se întâmplă de obicei)9.
După forma de realizare a voinţei animus donandi, donaţiile pot fi: directe (realizate
cu respectarea formei autentice), indirecte (înfăptuite pe calea unui alt act juridic decât
donaţia; de exemplu, renunţarea la un drept, remiterea de datorie, stipulaţia pentru altul)
sau simulate deghizate sau „disimulate sub aparenţa unui act cu titlul oneros”.
Trăsături ale contractului de donație
contract unilateral. Deşi actul juridic se încheie prin acordul celor două părţi, numai
una dintre acestea are obligaţii contractuale (donatorul);
contract cu titlu gratuit. Astfel, donatorul transmite unul sau mai multe drepturi
donatarului, fără ca acesta din urmă să se oblige la plata vreunui echivalent.Prin excepție
devine oneros atunci când discutăm de o donație cu sarcini;
contract solemn, deoarece este supusă formei speciale, impusă ca o condiţie ad
validitatem de art. 1011 Noul Cod Civil, potrivit căruia „donaţia se încheie prin înscris 9 STANCIULESCU LIVIU, Curs de drept civil.Contracte, Ed. Hamangiu, 2014, pag 213.
58
autentic”. Prin excepție donaţiile indirecte, donaţiile deghizate şi darurile manuale se
perfectează valabil numai prin predare, tradiţiune, fără forma autentică.
contract translativ de proprietate. Astfel, prin încheierea contractului, dreptul de
proprietate este transferat de la donator la donatar (la fel ca şi la vânzare). Donaţia este
însă translativă de proprietate numai prin natura sa, contractul putând transmite valabil şi
un alt drept (de exemplu, un alt drept real sau un drept de creanţă). Dreptul de proprietate
se transferă din momentul încheierii contractului, dar este posibil ca părţile sau legea să
amâne acest moment (a se vedea cazul imobilelor). Ca excepţie, amânarea transferului
dreptului de proprietate nu este posibilă în cazul darului manual, deoarece, fiind un
contract real, încheierea sa valabilă presupune şi tradiţiunea (predarea) bunului la
momentul încheierii contractului.
Condiții pentru valabilitatea contractului de donație
Pentru a fi valabilă donația ca și orice contract trebuie să îndeplinească condițiile de
fond și de formă prevăzute de Codul civil. Art. 1179 Cod civil conform cu care condiţiile
esenţiale pentru validitatea unui contract sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul părţilor;
3. un obiect determinat şi licit;
4. o cauză licită şi morală.
În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie
respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.
Capacitatea părților
At. 1180 Cod civil: „Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă
de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte.”
Art. 1181 Cod civil: „Regulile privitoare la capacitatea de a contracta sunt
reglementate în principal în cartea I.”
Art. 987 Cod civil „(1)Orice persoană poate face şi primi liberalităţi, cu respectarea
regulilor privind capacitatea. (2)Condiţia capacităţii de a dispune prin liberalităţi trebuie
59
îndeplinită la data la care dispunătorul îşi exprimă consimţământul. (3)Condiţia capacităţii
de a primi o donaţie trebuie îndeplinită la data la care donatarul acceptă donaţia.
(4)Condiţia capacităţii de a primi un legat trebuie îndeplinită la data deschiderii moştenirii
testatorului’’.
Art 988 Cod civil: „(1)Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege. (2)Sub sancţiunea nulităţii relative, nici chiar după dobândirea capacităţii
depline de exerciţiu persoana nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut
calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa
de tutelă descărcare pentru gestiunea sa. Se exceptează situaţia în care reprezentantul ori,
după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului’’.
Potrivit regulii generale, aplicabilă şi contractului de donaţie, capacitatea de a
contracta constituie regula, iar incapacitatea excepţia. Astfel, potrivit art. 987 alin. 1 Noul
Cod Civil, în principiu, „orice persoană poate face şi primi liberalităţi”.
Atât donatorul, cât şi donatarul trebuie să aibă capacitatea necesară pentru a încheia
acte de dispoziţie. În condiţiile Noului cod civil, persoanele juridice pot primi donaţii şi
testamente, în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul
fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul
în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.
Incapacități de a dispune
Conform textelor anterior citate sunt, în principiu, incapabili de a dispune prin
donaţii: minorii şi interzişii judecătoreşti;
Minorii nu pot face donaţii (nici cu încuviinţarea părinţilor şi nici cu autorizarea
instanţei de tutelă). Mai mult, „nici chiar după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu
persoana nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut calitatea de
reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa de tutelă
descărcare pentru gestiunea sa”. Se exceptează situaţia în care reprezentantul ori, după caz,
ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului.
Persoanele puse sub interdicţie prin hotărâre judecătorească, fiind lipsite de
capacitate de exerciţiu, nu pot încheia valabil contracte de donaţie (cu atât mai mult cu cât,
60
în general, nu pot contracta). De precizat că alienatul sau debilul mintal, nepus sub
interdicţie, este prezumat a fi normal, iar actele încheiate de el vor fi valabile, până când
acesta va fi pus sub interdicţie (momentul de referinţă al capacităţii persoanei fiind,
evident, cel al încheierii contractului).
Sancţiunea nerespectării incapacităţii minorilor şi a interzişilor judecătoreşti de a
dispune prin donaţii este nulitatea absolută a actului încheiat. Ca excepţie la cele de mai
sus, în condiţiile art. 41 alin. 3 şi art. 43 alin. 3 Noul Cod Civil, minorii şi interzişii
judecătoreşti (fără excepţie) pot încheia singuri donaţii, „de mică valoare, cu caracter
curent şi care se execută la momentul încheierii lor”.
Incapacităţi de a primi donaţii
Potrivit art. 990 alin. 1 Noul Cod Civil, sunt anulabile donaţiile „făcute medicilor,
farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau
îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului”.
Dispoziţiile de mai sus sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a altor persoane
care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului.
Ca excepţie, donaţiile sunt valabile, dacă (în situaţia de mai sus) au fost făcute:
• soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi;
• altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la încheierea contractului,
donatorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi.
Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a dreptului la
acţiunea în anularea donaţiei curge de la data la care moştenitorii au luat cunoştinţă de
existenţa contractului. În cazul în care „dispunătorul s-a restabilit”, acţiunea în anularea
donaţiei poate fi introdusă în termen de 3 ani de la data respectivă (art. 990 alin. 5 Noul
Cod Civil).
Nerespectarea incapacităţilor de a primi donaţii, enumerate mai sus, se
sancţionează cu nulitatea relativă a contractului.
61
Incapacități privind donarea de organe
Codul civil şi Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii cuprind
dispoziţii prin care sunt instituite interdicţii referitoare la prelevarea şi transplantul de
organe. Potrivit art. 67 Noul Cod Civil, nicio persoană nu poate fi supusă experienţelor,
testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenţii în scop terapeutic ori în scop de
cercetare ştiinţifică decât în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Potrivit art. 68 alin. 2 Noul Cod Civil, se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi
celule de origine umană de la minori, precum şi de la persoanele aflate în viaţă, lipsite de
discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt
motiv similar, în afara cazurilor expres prevăzute de lege. De asemenea, orice acte care au
ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor
sale sunt lovite de nulitate absolută (art. 66 Noul Cod Civil).
Legea nr. 95/2006 cuprinde dispoziţii distincte pentru două categorii de donatori:
persoane „în viaţă” sau decedaţi. Pentru a putea fi donator „în viaţă”, persoana trebuie să fie
majoră, cu capacitate de exerciţiu deplină, iar prelevarea să fie făcută în scop terapeutic.
Donaţia de organe de la persoanele decedate se efectuează numai dacă moartea
cerebrală a fost confirmată medical.
Incapacităţi privind donaţiile făcute partidelor politice
În materie de donaţii, legea 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor
politice şi a campaniilor electorale, a impus unele incapacităţi atât donatorilor, cât şi
donatarilor, precum şi unele limitări ale cuantumului gratificării. Astfel, donaţiile primite
de un partid politic într-un an fiscal nu pot depăşi 0, 025% din veniturile prevăzute în
bugetul de stat pe anul respectiv, iar în anul în care au loc alegeri nu pot depăşi 0, 050%
(art. 5 alin. 1 şi 2). Donaţiile făcute partidelor politice din partea altor state ori a
organizaţiilor din străinătate, precum şi din partea persoanelor fizice sau juridice străine
sunt interzise.
Donaţiile acceptate de către partidele politice cu încălcarea prevederilor legale sunt
sancţionate cu nulitatea absolută (încălcarea dispoziţiilor fiind de ordine publică), iar
veniturile astfel obţinute se confiscă şi se fac venit la bugetul de stat.
62
Obiectul și cauza donației
Pot forma obiectul material al donaţiei bunurile mobile şi imobile care, deopotrivă,
trebuie să îndeplinească (potrivit dreptului comun) o serie de condiţii, precum: să fie în
circuitul civil, să fie determinate sau determinabile, posibile, licite şi să existe sau să poată
exista în viitor (art. 1225-1229 Noul Cod Civil).
Excepţie de la condiţiile arătate mai sus fac darurile manuale, care nu pot avea ca
obiect bunuri viitoare, întrucât nu sunt susceptibile de tradiţiune. Bunurile mobile
corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual (art. 1011
alin. 4 Noul Cod Civil).
Bunurile mobile care constituie obiectul donaţiei trebuie enumerate şi evaluate într-
un înscris, chiar sub semnătură privată (sub sancţiunea nulităţii absolute -art. 1011 alin. 3
Noul Cod Civil). Ca şi în alte contracte transmisibile de proprietate, bunurile viitoare pot
forma, în principiu, obiectul donaţiei, cu excepţia moştenirilor nedeschise, care nu pot fi
înstrăinate, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 956 Noul Cod Civil).
Cauza donației cuprinde două elemente: voința de a gratifica și motivul determinant.
Consimțământul
Conform art. 1270 „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante.”
Conform art. 985 Cod civil: „Donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a
gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea
celeilalte părţi, numită donatar”. Astfel, putem spune că donaţia (ca şi celelalte contracte
civile) este irevocabilă, în primul rând, în temeiul dreptului comun (pentru că este un
contract).
Irevocabilitatea donaţiei nu este însă, numai una generală, comună tuturor
contractelor, ci şi o irevocabilitate, proprie, specială acestui contract, derivată din calitatea
sa, distinctă de celelalte contracte, de liberalitate.
Irevocabilitatea donaţiei este, în consecinţă specială, deoarece priveşte nu numai
efectele contractului, dar şi natura intrinsecă a contractului.
63
Irevocabilitatea se justifică prin ocrotirea intereselor donatorului, garantarea
dreptului de proprietate dobândit de donatar, precum şi pentru protejarea intereselor
terţilor ce intră în raporturi juridice cu acesta din urmă şi în consecinţă, contribuie la
siguranţa circuitului civil.
Clauze incompatibile cu principiul irevocabilității donațiilor
Părţile nu pot include în contract clauze care să contravină irevocabilităţii donaţiei,
astfel că orice condiţie incompatibilă cu esenţa sa va atrage nulitatea absolută a
contractului, cu specificaţia că nulitatea va lovi întreg contractul şi nu numai clauza
nepermisă. Conform art. 1015 din Cod civil: „Donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde
clauze ce permit donatorului să o revoce prin voinţa sa. ”
Astfel, sunt nule următoarele tipuri de clauze:
Donația care e afectată de o condiție pur potestativă a cărei realizare depinde
exclusiv de voința donatorului;
Donația în care donatorul şi-a rezervat dreptul de a dispune de bunurile liberalităţii
şi după perfectarea contractului (chiar dacă a murit fără a fi dispus de ele);
Donaţia prin care donatarul a fost obligat la plata unor datorii viitoare şi „care nu
existau la data întocmirii actului sau care nu erau evaluate în actul de donaţie;
Donaţia care conţine o clauză de denunţare unilaterală a contractului (de către
donator) este de asemenea nulă, deoarece reprezintă o condiţie pur potestativă;
La aceste două clauze se adaugă cele prevăzute de art. 1009 alin 1 Cod civil și art.
993 Cod civil.
64
Clauze compatibile cu principiul irevocabilității donațiilor
Donaţia poate fi afectată de un termen. Clauza este permisă deoarece termenul, ca
modalitate a actului juridic, nu afectează dobândirea dreptului transmis, ci numai exerciţiul
acestuia.
Donaţia poate fi afectată şi de o condiţie, însă aceasta trebuie să fie exclusiv cauzală
şi mixtă.
Donaţia poate stipula plata datoriilor prezente (deci cu dată anterioară încheierii
contractului).
Donația poate stipula întoarcerea bunurilor dăruite, conform art. 1016 Cod civil.
Revocabilitatea donațiilor între soți
Prin excepţie de la principiul irevocabilităţii speciale a donaţiilor, donaţiile între soţi
sunt revocabile în timpul căsătoriei, conform art. 1031 Cod civil. Doctrina este unanimă în a
aprecia că revocarea donaţiilor între soţi este singura excepţie veritabilă de la principiul
irevocabilităţii speciale a donaţiei. Revocarea donaţiei dintre soţi se poate realiza prin
65
voinţa unilaterală a soţului donator, indiferent de forma în care s-a efectuat donaţia (act
autentic, donaţie indirectă sau dar manual).
Dreptul soţului-donator de a revoca donaţia poate fi exercitat oricând în timpul
căsătoriei .Revocarea donaţiei dintre soţi operează prin simpla manifestare de voinţă a
soţului donator (care nu este ţinut de a o şi motiva).
Principiul solemnității donației
Conform art. 1011 Cod civil: „Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea
nulităţii absolute.” De aici rezultă că donaţia este un contract solemn (înscrisul autentic
fiind cerut ca element esenţial de valabilitate a contractului şi nu ca mijloc de probă). Astfel,
donaţia se prezintă ca o excepţie de la principiul consensualismului (caracteristic dreptului
obligaţional).
Doctrina10 afirmă astfel, că între principiul irevocabilităţii speciale şi principiul
solemnităţii (ca elemente principale de fond şi respectiv, de forma) există o strânsă şi
inseparabilă legătură care împreună, fac din donaţie “cel mai special contract”. Din acest
considerent, forma solemnă nu constituie numai un simplu (şi comun) caracter al
contractului, ci putem vorbi de mai mult şi anume, despre principiul solemnităţii donaţiei.
Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea absolută a contractului. Nulitatea
donaţiei pentru lipsa formei autentice poate fi invocată de orice persoană sau de instanţă,
din oficiu. Nerespectarea formei donaţiei nu poate fi acoperită ulterior prin confirmare de
către donator. În schimb, s-a admis că după moartea donatorului, nulitatea donaţiei pentru
viciul de formă poate fi acoperită prin confirmare, ratificare sau executare voluntară, de
către moştenitorii donatorului.
În cazul în care donaţia se încheie prin mandatar, împuternicirea specială a acestuia
trebuie să aibă tot formă autentică, asemenea actului ce urmează a fi încheiat prin
reprezentant.
Când donaţia se încheie între absenţi, prin ofertă şi acceptare separate, ambele acte
trebuie să fie făcute în formă autentică.
10
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil in reglementarea noului Cod civil. Ed.
Hamangiu, 2012 Noul Cod Civil, pag.415.
66
Când trebuie să aibă loc acceptare?De ce? În cazul donaţiei de bunuri mobile existenţa,
drept condiţie de valabilitate a contractului, a unui stat estimativ. Acesta trebuie să
cuprindă descrierea fiecărui bun donat în parte, inclusiv valoarea lui. Când donația
transferă un drept real imobiliar, transferul de proprietate are loc la momentul încheierii
contractului, dar pentru opozabilitate e nevoie de înscrierea în C.F.
Varietăți ale contractului de donație
Doctrina şi practica au recunoscut existenţa unor donaţii “scutite de formalismul
impus de lege” precum: donaţiile deghizate, donaţiile indirecte şi darurile manuale. Ele
sunt astfel, excepţii de la principiul solemnităţii donaţiilor și trebuie analizate ca atare.
DONAȚIA DEGHIZATĂ
Donaţia deghizată este o donaţie simulată care, sub aparenţa unui contract cu titlu
oneros, ascunde natura gratuită a unui contract secret. De exemplu, deşi printr-un contract
public de vânzare-cumpărare se înstrăinează o casă, în fapt dreptul de proprietate se
transmite cu titlu gratuit. În acest caz, deşi părţile contractante recunosc existenţa unui
preţ, acesta nu există în realitate (nefiind datorat).
Donaţiile deghizate sunt valabile, simulaţia nefiind, în principiu, sancţionată cu
nulitatea. Dacă însă, deghizarea este frauduloasă contractul este nul. Reamintim că
simulaţia nu este, prin ea însăşi, o cauză de nulitate; deci actul simulat este valabil, dacă
întruneşte condiţiile prevăzute de art. 948 C. civ.
Sancţiunea simulaţiei este inopozabilitatea.
Ce formă trebuie să îmbrace contractul care deghizează o donaţie, forma cerută în
general pentru valabilitatea contractelor sau forma specială (autentică) impusă de art.
1011 C. civ. pentru donaţii ? Forma donaţiei deghizate este aceea cerută de lege pentru
actul aparent.
Proba deghizării se face potrivit regulilor din materia simulaţiei: părţile
contractante, precum şi succesorii lor universali sau cu titlu universal o pot face cu un
contraînscris sau cu început de dovadă scrisă (completat cu martori sau prezumţii), iar
terţii o pot face prin orice mijloc de probă (deoarece pentru ei, simulaţia este un simplu
fapt).
67
DONAȚIA PRIN INTERPUNERE DE PERSOANE
Donaţia prin interpunere de persoane este tot o donaţie simulată, asemănătoare
donaţiei deghizate, care însă are un obiect diferit constând în aceea că în acest caz simulația
privește persoana donatarului.
În practică, această formă de simulaţie este întâlnită când se doreşte gratificarea
unei persoane incapabile de a primi o donaţie, caz în care, contractul (public) se încheie cu
o persoană interpusă.
Având în vedere că obiectul simulaţiei este persoana donatarului şi nu operaţiunea
juridică efectuată de părţi, problema formei ce trebuie respectată la încheierea contractului
nu mai este importantă, deoarece contractul încheiat cu persoana interpusă este o donaţie.
Conform art. 992 Cod civil „Sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane
interpuse ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi liberalităţi,
precum şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane.”
DONAȚIILE INDIRECTE
Donaţiile indirecte sunt acte juridice fundamentate pe intenţia de a gratifica (animus
donandi), dar înfăptuite pe calea unui alt act juridic, diferit de contractul de donaţie. Spre
deosebire de donaţia deghizată, în care contractul aparent nu corespunde voinţei reale a
părţilor (fiind fictiv), în cazul donaţiei indirecte, actul perfectat (prin care se realizează o
liberalitate) este cel voit de părţi.
Pentru acest considerent donaţiile indirecte nu sunt supuse regulilor de formă
cerute de lege pentru validitatea donaţiei, fiind o excepţie de la principiul solemnităţii
donaţiei. În schimb, donaţiile indirecte sunt supuse regulilor de fond la care este supusă
această liberalitate.
Acte juridice prin care se realizează donaţii indirecte:
• renunţarea la un drept
• remiterea de datorie
• stipulaţia în favoarea unei terţe persoane.
68
Renunțarea la un drept
Constituie o donaţie indirectă ori de câte ori se fundamentează pe animus donandi.
De exemplu, renunţarea uzufructuarului la dreptul său de uzufruct pentru a întregi dreptul
nudului proprietar, renunţarea comoştenitorului la drepturile sale succesorale pentru a
profita celorlalţi moştenitori etc. Renunţarea la un drept care nu are la bază intenţia
liberală, nu realizează o donaţie indirectă.
Pentru a produce efectele unei donaţii indirecte renunţarea trebuie să fie însă, pur
abdicativă, deoarece dacă s-ar face, de exemplu, în favoarea unuia dintre comoştenitorii
existenţi, prin aceasta s-ar realiza practic, o acceptare a moştenirii şi o transmitere a
acesteia către persoana avută în vedere.
Remiterea de datorie
În doctrină, remiterea de datorie a fost definită ca fiind un mod voluntar de stingere a
obligaţiei care constă în renunţarea creditorului, cu consimţământul debitorului, la dreptul
său de creanţă. Aşadar, remiterea de datorie este un contract a cărui încheiere face
necesară existenţa consimţământului debitorului. Atunci când se face prin acte între vii, ea
constituie o donaţie, fiind necesar să îndeplinească toate condiţiile de validitate a acesteia.
Totuşi, remiterea de datorie nu trebuie să îmbrace forma solemnă a înscrisului autentic.
Stipulația pentru altul
Este un contract prin care o persoană numită promitent se obligă faţă de altă
persoană numită stipulant să execute o anumită prestaţie în folosul unei terţe persoane
numită beneficiar, care nu participă şi nici nu este reprezentată la încheierea contactului,
care atunci când este făcută cu intenţia de a gratifica (donandi causa), reprezintă tot o
donaţie indirectă. Atunci când stipulaţia în favoarea unei terţe persoane este o donaţie
indirectă ea este scutită de forma solemnă impusă donaţiilor.
Aplicaţiile practice ale stipulaţiei pentru altul sunt: contractul de rentă viageră în
folosul unui terţ, donaţia cu sarcină în folosul unei terţe persoane, contractul de asigurare
asupra vieţii, contractul de asigurare de răspundere civilă etc.
69
DARUL MANUAL
Darul manual este o donaţie realizată prin tradiţiunea bunului mobil corporal
transmis de la dispunător la gratificat, în baza acordului de voinţă al părţilor contractante.
Darul manual este exceptat de la condiţiile de formă impuse donaţiei propriu-zise,
dar este supus aceloraşi condiţii de fond ale acesteia. El reprezintă o excepţie atât de la
principiul consensualismului cât și de la principiul solemnităţii deoarece face parte din
categoria contractelor reale.
Tradiţiunea bunului donat de la donator la donatar este de esenţa acestei varietăţi
de donaţie.
Obiectul darului manual poate consta numai în bunuri mobile corporale,
susceptibile de tradiţiune până în 25.000 de lei.
Dovada darului manual poate fi făcută, în principiu, prin orice mijloc de probă (fiind
o chestiune de fapt).
Nu pot face obiectul darului manual:
• Bunurile imobile
• Bunurile mobilele incorporale (drepturi de creanţă, drepturi de creaţie intelectuală,
fond de comerţ etc.) pentru că nu sunt susceptibile de a fi transferate şi dobândite printr-o
predare şi primire efectivă.
• Bunurile viitoare pentru că nu există
• Darurile de nuntă constituie una dintre cele mai cunoscute categorii de daruri
manuale având în vederea tradiţia care însoțește acest eveniment. Aceste bunuri sunt
dăruite, de regulă, după oficierea căsătoriei, cu ocazia serbării nunţii, ceea ce face ca ele să
constituie bunuri comune ale soţilor. Pe de altă parte conform art. 340 Cod civil donaţia
făcută de părinţii unuia dintre soţi, după serbarea nunţii, califică bunul drept bun propriu.
• Alte daruri manuale : „pomana” care se dă cerşetorilor „ciubucul” sau „bacşişul” care
constă în gratificarea unei persoane care a prestat un serviciu satisfăcător pentru
dispunător.
Efectele contractului de donaţie
70
Principalul efect (legal) al contractului de donaţie este transmiterea dreptului de
proprietate de la donator la donatar (consecinţă a caracterului translativ de proprietate al
donaţiei). Deşi, prin natura sa donaţia transmite dreptul de proprietate, este posibil ca
dreptul transmis cu titlu gratuit să fie un alt drept real (decât dreptul de proprietate) sau
un drept de creanţă. În acest din urmă caz, operaţia juridică se va analiza ca o cesiune de
creanţă cu titlu gratuit, căreia i se vor aplica regulile prevăzute de art. 1566 și următoarele
din Codul civil.
Obligațiile donatorului
Obligația de predare
Principala obligaţie (personală) a donatorului este să predea bunul donat
donatarului. Predarea bunului are semnificaţia transmiterii materiale a lucrului şi se poate
face ulterior încheierii contractului, potrivit clauzelor contractuale.
Dacă părţile au convenit ca bunul donat să fie păstrat de donator şi după perfectarea
contractului, acesta va răspunde pentru pieirea sau deteriorarea bunului, dar numai dacă a
survenit din culpa sa. Evident că, dacă bunul donat este un dar manual, întotdeauna
donatarul va răspunde de pieirea lucrului în calitatea sa de proprietar.
Obligația de garație
Având în vedere caracterul gratuit al contractului, în principiu, donatorul nu are şi
obligaţia de a-l garanta pe donatar pentru evicţiune sau pentru viciile ascunse. Ca excepţie
de la regula de mai sus, donatorul datorează totuşi, garanţie pentru evicţiune în
următoarele cazuri:
1. când a promis expres garanţie pentru evicţiune
2. când evicţiunea provine dintr-un fapt personal;
3. când donaţia este cu sarcini, în limitele valorii acestora ;
Ca excepţie de la regula de mai sus, donatorul datorează totuşi, garanţie pentru vicii
ascunse în următoarele cazuri:
1. când s-a obligat expres în acest sens;
2. când viciile ascunse cunoscute de donator au pricinuit un prejudiciu donatarului;
71
3. când donaţia este cu sarcini, în limitele valorii acestora.
Obligațiile donatarului
Atunci când donaţia este pur gratuită (neafectată de vreo sarcină), donatarul nu are
nici o obligaţie faţă de donator (contractul fiind unilateral).
Donatarul are, cel mult o obligaţie imperfectă, de recunoştinţă (morală) care, dacă
este încălcată poate duce implicit, în anumite condiţii, la revocarea donaţiei pentru
ingratitudine.
Dacă donaţia este sub modo (cu sarcini), donatarul are obligaţia de a executa sarcina,
întocmai ca debitorii din contractele sinalagmatice deoarece, în caz contrar, donaţia poate
fi revocată.
Efecte față de terți
Prin caracterul său translativ de proprietate, contractul de donaţie, produce efecte
directe, doar între părţile contractante. Pentru ca donaţia să producă efecte şi faţă de terţi
este necesară îndeplinirea formelor de publicitate. Când bunul donat este un mobil
corporal opozabilitatea se realizează prin transmiterea posesiei bunului respectiv.
Dacă obiectul donaţiei este un drept de
creanţă opozabilitatea faţă de terţi se
realizează numai prin notificarea cesiunii
către debitorul cedat ori prin acceptarea
ei de către acesta printr-un act autentic.
În cazul în care obiectul donaţiei
este un imobil, contractul devine opozabil
terţilor din momentul transcrierii
dreptului în cartea funciară.
Cauzele legale de revocare a donației
După cum am văzut anterior, ca
excepţie de la principiul irevocabilităţii,
72
donaţiile sunt revocabile între soţi pe timpul căsătoriei.
Noul cod civil mai prevede două cazuri în care donația se revocă și anume pentru
neexecutarea sarcinii și pentru ingratitudine.
Doctrina este unanimă în a aprecia că cele trei cauze legale de revocare nu sunt excepţii de
la principiul irevocabilităţii donaţiei, deoarece nu depind exclusiv de voinţa donatorului.
Dacă donaţia este sub modo (cu sarcini), donatarul are obligaţia de a executa
sarcina, deoarece în caz contrar, donaţia va fi revocată. Sarcina reprezintă o obligaţie
impusă de donator gratificatului, în limita căreia se diminuează caracterul gratuit al
liberalităţii. Sarcina trebuie să fie posibilă, licită şi morală. Ea poate fi dispusă în favoarea
dispunătorului, în favoarea unui terţ sau în favoarea gratificatului însuşi. În primele două
situaţii, sarcina transformă liberalitatea într-un act mixt, în parte oneros, în parte gratuit.
Dacă sarcina absoarbe integral valoarea liberalităţii, caracterul gratuit dispare şi
liberalitatea se transformă într-un act cu titlu oneros. Având în vedere că în limita sarcinii,
contractul de donaţie are caracter sinalagmatic, în caz de neexecutare, donatorul poate cere
justiţiei executarea silită a obligaţiei (ce formează obiectul sarcinii), cu daune-interese sau
revocarea donaţiei.
Revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii este judiciară, deci trebuie să fie
cerută instanţei. Acţiunea în revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinilor poate fi
exercitată în principiu, de donator, dar şi de succesorii săi în drepturi, de creditorii
chirografari pe cale oblică.
Faptele care atrag revocarea donaţiei pentru ingratitudine sunt enumerate limitativ
de art. 1023 Cod civil:
a)Donatarul să fi atentat la viaţa donatorului sau la a unei persoane apropiate acestuia ;
b) Donatarul să fi săvârşit delicte, cruzimi sau injurii grave ;
c) Refuzul donatarului de a da alimente donatorului;
Acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine va putea fi îndreptată doar
împotriva donatarului vinovat. Ea poate fi intentată numai de donator, fiind o acţiune strict
personală. Doar prin excepție poate să fie introdusă de moștenitori când donatorul a
decedat în termen de 1 an de la aflarea ingratitudinii și nu l-a iertat pe donatar.
73
Grila 4
Donația între soți:
a) este revocabilă oricând
b) este revocabilă după divorț
c) este revocabilă, expres sau tacit
4.1. Contractul de locațiune
Definiție doctrinară: contractul în temeiul căruia o persoană numită locator se obligă
să asigure altei persoane numită locatar, folosinţa integrală sau parţială a unui lucru sau
prestarea unui serviciu pe o durată de timp determinată în schimbul unui preţ
corespunzător.
Deşi, potrivit art. 1777 Noul Cod Civil, transmiterea folosinţei se face „pentru o
anumită perioadă”, dispoziţiile Codului civil duc la concluzia că durata locaţiunii poate fi
determinată sau nedeterminată.
De precizat că locaţiunea nu poate fi însă încheiată pe durată perpetuă (veşnică),
locaţiunile ereditare imobiliare, cunoscute în vechiul drept sub denumirea de emfiteoze ori
embatic (besman), fiind prohibite implicit de lege. Astfel, potrivit art. 1783 Noul Cod Civil,
„locaţiunile nu se pot încheia pentru o perioadă mai mare de 49 de ani”;
În doctrină, locaţiunea mai este cunoscută şi sub denumirea de „vânzare a
folosinţei’11. Ea nu se confundă însă cu contractul de vânzare-cumpărare, de care se
deosebeşte prin faptul că locaţiunea transmite exclusiv dreptul de folosinţă asupra lucrului
pe o durată limitată în timp (ca drept de creanţă), şi nu dreptul de proprietate.
11
LIVIU STANCIULESCU, Curs de drept civil.Contracte, Ed. Hmangiu,2014, pag.283
74
Potrivit art. 1778 alin. 2 Noul Cod Civil, dispoziţiile generale ale locaţiunii „sunt
aplicabile, în mod corespunzător, închirierii locuinţelor şi arendării, dacă sunt compatibile
cu regulile particulare prevăzute pentru aceste contracte”. Astfel, contractul de locaţiune
constituie dreptul comun pentru contractul de arendare (locaţiunea fondurilor rurale) şi
contractul de închiriere a suprafeţelor locative pentru care Codul civil prevede reguli
specifice în art. 1824-1850 Noul Cod Civil.
Închirierea locuinţelor şi arendarea nu sunt contracte distincte (independente), ci sunt
numai varietăţi ale contractului de locaţiune.
Ca şi în cazul altor contracte civile, părţile pot încheia un antecontract de locaţiune,
prin care se obligă reciproc sau unilateral la perfectarea în viitor a unui contract de
locaţiune. Antecontractul de locaţiune este (ca şi locaţiunea) un act de administrare,
guvernat de regulile dreptului obligaţional, şi nu ale contractului special pe care îl precede.
DELIMITAREA DE ALTE CONTRACTE ȘI CARACTERISTICI ALE LOCAȚIUNII
Locaţiunea este un contract distinct (independent) ce face parte din categoria
„contractelor speciale” reglementate de Codul civil, care se particularizează prin
caracterele sale juridice. Distincţia locaţiunii nu este absolută deoarece contractul prezintă
deosebiri, dar şi asemănări cu celelalte contracte.
CARACTERISTICI
• contract consensual, care se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor (fără
vreo altă formalitate);
• contract bilateral (sinalagmatic), întrucât creează obligaţii pentru ambele părţi
contractante;
• contract esenţialmente cu titlu oneros, în care părţile contractante urmăresc un
interes propriu patrimonial. Dacă folosinţa unui lucru se transmite cu titlu gratuit,
contractul este nul ca locaţiune, dar poate fi valabil ca un împrumut de folosinţă, dacă
lucrul s-a predat (comodatul fiind un contract real) şi dacă sunt îndeplinite şi celelalte
condiţii de validitate.
• contract comutativ, deoarece părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor încă
de la momentul încheierii contractului;
75
• contract cu executare succesivă, deoarece obligaţiile părţilor se execută în timp,
printr-o prestaţie continuă, pe toată durata contractului;
• contract translativ de folosinţă temporară a unui lucru individual determinat (deci,
nu transmite dreptul de proprietate), riscul pieirii fortuite fiind suportat de proprietar
(care poate fi şi o altă persoană decât locatorul).
Delimitări față de alte contracte
Contractul de locaţiune (locatiorei) prezintă asemănări cu contractul de antrepriză,
contractul de muncă, contractul de mandat sau contractul de depozit.
Locaţiunea se deosebeşte, în esenţă, de:
• contractul de muncă, deoarece salariatul este plătit după cantitatea şi calitatea
muncii depuse, şi nu în raport cu durata folosinţei bunului care, în general, stabileşte
cuantumul chiriei;
• contractul de antrepriză, pe baza căruia se execută lucrări de mare importanţă, dar
şi prestări de servicii de valoare mai mică;
• contractul de mandat, ce are ca obiect realizarea exclusivă de acte juridice de către
mandatar pe seama şi în numele mandantului;
• contractul de depozit, ce are ca obiect păstrarea unui bun (nu folosinţa acestuia). În
acest caz, delimitarea de locaţiune poate fi uneori dificilă; de exemplu, lăsarea unui
autoturism într-un garaj aparţinând unei alte persoane poate însemna fie locaţiune, dacă
cheile garajului se află la conducătorul autoturismului şi scopul închirierii este lipsa
spaţiului de parcare, fie depozit, în cazul în care scopul urmărit de proprietar este cel de
supraveghere, păstrare şi conservare a autoturismului.
Natura juridică. Doctrina12 se divide în două mari opinii cu privire la natura juridică a
dreptului de folosinţă al locatarului . Astfel se naște întrebarea dacă acesta este un drept
real sau este un drept de creanţă?
12 LIVIU STĂNCIULESCU,Curs de drept civil. Contracte, Hamangiu, 2014, pag.286
76
Principalele argumente în favoarea calificării dreptului locatarului ca fiind un drept real ar
putea fi:
• atunci când locaţiunea se încheie pe o durată de peste 5 ani, ea devine act de
dispoziţie;
• pentru a fi opozabil terţilor, actul este supus publicităţii imobiliare (cel puţin în
cazul în care obiectul contractului este un imobil).
Potrivit opiniei majoritare în materie, dreptul de folosinţă al locatarului este un drept
de creanţă, pentru următoarele argumente:
• locaţiunea este act de dispoziţie numai când depăşeşte 5 ani şi este supusă
publicităţii imobiliare; în celelalte cazuri, dreptul de folosinţă al locatarului este un drept de
administrare;
• dreptul de folosinţă, ca drept de creanţă, nu conferă locatarului dreptul de urmărire
a bunului aflat asupra terţilor şi nici dreptul de preferinţă (specifice doar drepturilor
reale);
• drepturile reale sunt limitativ enunţate de lege (dreptul de folosinţă locativă
nefigurând printre acestea).
Formarea contractului de locaţiune (închiriere):
Consimțământul părților
Potrivit art. 1781 Noul Cod Civil, „contractul de locaţiune se consideră încheiat îndată
ce părţile au convenit asupra bunului şi preţului”.
Cu privire la dispoziţiile de mai sus, se cuvine să facem următoarele observaţii:
• atunci când părţile au căzut de acord cu privire la condiţiile şi clauzele contractului
preconizat, se formează acordul de voinţe (consimţământul, element esenţial la încheierea
contractului însă, nu şi suficient).
77
• pentru formarea consimţământului este suficient ca părţile să convină numai asupra
bunului şi a preţului (urmând ca, referitor la alte condiţii şi clauze, să se poată conveni şi
ulterior încheierii locaţiunii, de exemplu privind durata etc.).
În consecinţă, dispoziţiile art. 1781 Noul Cod Civil, trebuie înţelese în sensul că
locaţiunea se consideră încheiată îndată ce au fost îndeplinite condiţiile de capacitate,
obiect, cauză şi formă, iar părţile au consimtit, cel puţin „asupra bunului şi preţului”.
Capacitate
Locaţiunea este, în principiu, un act de administrare, atât locatorul, cât şi locatarul
trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de administrare. Pentru acest considerent,
oricare dintre soţi poate închiria un bun comun, „fără consimţământul expres al celuilalt
soţ” (art. 345 alin. 1 Noul Cod Civil).
Minorul de peste 14 ani, care are capacitate de exerciţiu restrânsă, va putea fi parte în
contractul de locaţiune, însă cu încuviinţarea prealabilă a reprezentantului său legal (art.
41 alin. 2 Noul Cod Civil).
Incapacităţile speciale de a vinde şi de a cumpăra, inclusiv incapacitatea de a
cumpăra drepturi litigioase prevăzute la vânzare, sunt aplicabile şi contractului de
locaţiune (art. 1784 alin. 1 şi 2 Noul Cod Civil).
Când durata contractului este mai mare de 5 ani, iar obiectul acestuia este un imobil,
locaţiunea este act de dispoziţie, iar părţile trebuie să aibă capacitatea corespunzătoare
încheierii unor astfel de acte juridice (art. 1784 alin. 3 Noul Cod Civil). Toate părțile sau
doar locatorul?
Obiect
Lucrul
Lucrul a cărui folosinţă a fost închiriată poate fi un mobil sau imobil, corporal sau
incorporai (de exemplu, dreptul de proprietate industrială).
Lucrul închiriat nu trebuie să se distrugă sau să se consume prin folosinţă (conform
destinaţiei după natura obiectului sau celei stabilite de părţi, prin acordul lor). înseamnă că
obiectul locaţiunii îl formează lucruri nefungibile (individual-determinate) după natura lor
sau după voinţa părţilor.
78
Potrivit art. 1228 Noul Cod Civil, şi lucrurile viitoare pot forma obiectul unei
locaţiuni, cu excepţia bunurilor dintr-o moştenire nedeschisă, deoarece pactele asupra unei
succesiuni viitoare sunt prohibite de lege.
Bunurile din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale nu
pot fi înstrăinate (fiind inalienabile), dar pot fi închiriate sau concesionate, în condiţiile legii
(art. 14-16 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică).
De menţionat că locaţiunea nu poate avea ca obiect o persoană. În cazul în care se
închiriază un lucru cu personalul de deservire, de exemplu, calculatorul împreună cu
operatorul său, contractul va fi mixt: locaţiune în privinţa calculatorului şi prestare de
servicii (antrepriză) în privinţa operatorului.
Chiria
Chiria este preţul plătit de locatar pentru folosinţa lucrului închiriat. Modalitatea de
plată a chiriei se stabileşte prin acordul părţilor, de regulă, în bani, dar (spre deosebire de
contractul de vânzare-cumpărare) preţul locaţiunii poate fi plătit şi în „orice alte bunuri sau
prestaţii” (art. 1780 alin. 1 Noul Cod Civil). Având în vedere că durata contractului este un
element esenţial al locaţiunii, precum şi pentru caracterul succesiv al acesteia, chiria poate
fi unică (globală), dar, de regulă, este stabilită pe unităţi de timp: zile, luni, ani etc.
Chiria trebuie să fie determinată sau cel puţin determinabilă (putând fi lăsată fie la
aprecierea unui terţ ales de părţi, fie la influenţa unui factor obiectiv, de exemplu, cursul
valutar). De asemenea, preţul locaţiunii trebuie să fie serios.
Lipsa chiriei atrage nulitatea contractului ca locaţiune, urmând ca manifestarea de
voinţă a părţilor să poată fi calificată ca împrumut de folosinţă (comodat).
Forma contractului de locaţiune
Locaţiunea este, în principiu, un contract consensual şi, deci, se încheie valabil prin
simplul acord de voinţe al părţilor (fără vreo altă formalitate). Potrivit legii, forma dată de
părţi contractului de locaţiune este însă determinantă, în executarea obligaţiilor şi a
conflictelor dintre locatari.
Astfel, „contractele de locaţiune încheiate prin înscris sub semnătură privată care au
fost înregistrate la organele fiscale, precum şi cele încheiate în formă autentică constituie
79
titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract.”
(art. 1798 Noul Cod Civil).
În situaţia unor locaţiuni succesive ale căror perioade se suprapun fie şi parţial,
potrivit art. 1782 Noul Cod Civil, conflictul dintre locatari se rezolvă:
• în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, în favoarea locatarului care şi-a notat
dreptul în cartea funciară;
• în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, în favoarea locatarului
care a îndeplinit cel dintâi aceste formalităţi;
• în cazul celorlalte bunuri, în favoarea locatarului care a intrat cel dintâi în folosinţa
bunului.
Potrivit art. 1811 lit. a şi c Noul Cod Civil, dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat,
dreptul locatarului este opozabil dobânditorului în cazul imobilelor dacă locaţiunea a fost
notată în cartea funciară sau în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă
locatarul a îndeplinit aceste formalităţi.
Potrivit art. 902 alin. 2 pct. 6 Noul Cod Civil, locaţiunea şi cesiunea de venituri devin
opozabile terţelor persoane exclusiv prin notare (dacă nu se dovedeşte că au fost cunoscute
pe altă cale, în afara cazului în care din lege rezultă că simpla cunoaştere a acestora nu este
suficientă pentru a îndeplini lipsa de publicitate).
În conformitate cu dispoziţiile art. 71 din O.U.G. nr. 54/2006, contractele de
concesiune a terenurilor de orice natură sunt supuse înregistrării în registrele de
publicitate imobiliară sau în cartea funciară.
Potrivit art. 715 alin. 2 Noul Cod Civil, locaţiunile de imobile încheiate de
uzufructuar, înscrise în cartea funciară, sunt opozabile proprietarului sau moştenitorilor
acestuia, după stingerea uzufructului prin decesul sau, după caz, încetarea existenţei
juridice a uzufructuarului, până la împlinirea termenului lor, dar nu mai mult de 3 ani de la
încetarea uzufructului.
Tot astfel, reînnoirile de închirieri de imobile sau de arendări făcute de uzufructuar
şi înscrise în cartea funciară înainte de expirarea contractelor iniţiale sunt opozabile
proprietarului şi moştenitorilor săi pe o perioadă de cel mult 6 luni ori, după caz, de un an,
80
dacă la data stingerii uzufructului nu au fost puse în executare, în niciun caz, locaţiunile nu
pot dura mai mult de 3 ani de la data stingerii uzufructului (art. 715 alin. 3 Noul Cod Civil).
Efectele contractului de locațiune
Odata cu incheierea valabilă locațiunea produce două efecte: transferă folosința și
produce obligații pentru părți.
Obligațiile locatorului
Obligația de predare. Locatorul este obligat să predea lucrul la încheierea
contractului şi la locul unde se află în momentul contractării (dacă nu există stipulaţie
contrară privind locul şi momentul predării). Rezultă că predarea lucrului închiriat este
portabilă. Lucrul trebuie predat „în stare corespunzătoare utilizării sale”, „împreună cu
toate accesoriile sale” (art. 1787 Noul Cod Civil). Predarea lucrului închiriat se face pe
cheltuiala locatorului.
Dacă locatorul refuză predarea (având în vedere că obligaţia de a face nu este alternativă),
locatarul poate:
- să ceară predarea silită a lucrului;
- să solicite rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, cu daune-interese;
- să invoce excepţia de neexecutare (refuzând plata chiriei, dacă trebuia achitată
anticipat).
În cazul în care predarea lucrului s-a făcut cu întârziere, locatarul este îndreptăţit să
ceară o diminuare a chiriei, proporţional cu durata în care a fost lipsit de folosinţa acestuia.
Obligația de reparație. Potrivit art. 1788 alin. 1 Noul Cod Civil, locatorul „este obligat
să efectueze toate reparaţiile care sunt necesare pentru a menţine bunul în stare
corespunzătoare de întrebuinţare pe toată durata locaţiunii” (potrivit destinaţiei). Astfel,
starea corespunzătoare a lucrului (potrivit scopului urmărit de părţi) trebuie să existe nu
numai la momentul predării, ci ea trebuie menţinută pe tot timpul derulării locaţiunii, prin
grija locatorului.
81
Dacă lucrul se degradează din uzul
normal al acestuia sau datorită cazului fortuit,
inclusiv prin viciile de construcţie,
necorespunzând unei „folosinţe obişnuite”
potrivit destinaţiei, locatorul trebuie să
efectueze reparaţiile necesare repunerii
lucrului în starea corespunzătoare (art. 1788
alin. 2 Noul Cod Civil). Locatorul trebuie să efectueze numai reparaţiile importante
(capitale) şi necesare menţinerii unei folosinţe normale a lucrului, alte reparaţii, mai puţin
importante, numite „reparaţii locative”, fiind în sarcina locatarului (art. 1802 Noul Cod
Civil).
În practică s-a admis că, atunci când reparaţiile capitale presupun urgenţă, ele pot fi
efectuate de locatar şi fără autorizarea instanţei de judecată, urmând ca valoarea lor să fie
recuperată prin diminuarea corespunzătoare a chiriei.
În temeiul art. 1818 alin. 1 Noul Cod Civil, dacă lucrul „este distrus în întregime sau
nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite”, locaţiunea încetează de drept, locatorul
neavând obligaţia de a-l reconstrui.
În cazul în care locatorul nu îşi execută obligaţia de efectuare a reparaţiilor capitale,
locatarul poate cere instanţei, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii:
- obligarea locatorului la executarea acesteia;
- locatarul poate cere o scădere proporţională a chiriei (dacă a comunicat tulburarea
suferită locatorului, fără ca acesta să o înlăture de îndată);
- locatarul poate cere rezilierea contractului (când tulburarea este atât de gravă încât,
dacă ar fi cunoscut-o, locatarul nu ar fi contractat, potrivit art. 1794 alin. 2).
Obligațiile locatarului
Potrivit art. 1796 Noul Cod Civil, principalele obligaţii ale locatarului sunt: luarea în
primire a bunului dat în locaţiune, plata chiriei, folosirea bunului cu prudenţă, diligenţă şi
potrivit destinaţiei sale, precum şi restituirea bunului (la încetarea contractului).
Obligaţia de a lua în primire lucrul
82
Obligaţia locatarului de a ridica lucrul dat în locaţiune este strâns legată de obligaţia
locatorului de a preda bunul, cele două obligaţii fiind reciproce şi interdependente.
Locatorul este obligat să preia lucrul la încheierea contractului şi la locul unde se afla în
momentul contractării (dacă nu există stipulaţie contrară privind locul şi momentul
predării). Rezultă că ridicarea lucrului închiriat este, deci, portabilă.
În caz de nepreluare a lucrului sau de întârziere la preluare, locatorul este în drept
să ceară rezilierea contractului şi/sau daune-interese.
Obligaţia de plată a chiriei
Locatarul este obligat să plătească chiria convenită, „în cuantumul şi la termenul
stabilite prin contract” (art. 1796 lit. b Noul Cod Civil). Plata chiriei se face la domiciliul
debitorului (locatarului) potrivit regulilor generale (art. 1494 lit. a Noul Cod Civil), fiind
deci cherabilă.
Dacă locatarul refuză să plătească chiria, locatorul poate:
- să ceară executarea silită;
- să solicite rezilierea contractului;
- să invoce excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus), dacă chiria
urma să fie plătită cu anticipaţie şi lucrul nu s-a predat.
Când locatorul a închiriat lucrul la mai mulţi locatari, obligaţia de plată a chiriei este
conjunctă (pentru că răspunderea este contractuală), dacă nu s-a prevăzut altfel în contract
(solidaritatea). În situaţia în care lucrul închiriat a fost vândut şi noul locator (proprietar)
nu îl înştiinţează pe locatar, plata făcută vechiului proprietar este valabilă.
Obligaţia de a folosi lucrul cu prudenţă şi diligentă
Potrivit art. 1799 Noul Cod Civil, locatarul este obligat să folosească bunul luat în
locaţiune cu prudenţă şi diligenţă şi potrivit destinaţiei stabilite prin contract.
Având în vedere prevederile de mai sus, locatarul nu va putea schimba destinaţia lucrului
închiriat decât cu acordul locatorului.
Când părţile contractante nu au determinat expres destinaţia lucrului dat în
folosinţă, aceasta va fi stabilită în funcţie de natura bunului, de obiceiul locului, de
83
destinaţia sa anterioară ori de profesia chiriaşului (existând prezumţia că lucrul a fost
închiriat pentru exercitarea acesteia). Dacă locatarul modifică bunul ori îi schimbă
destinația sau dacă îl întrebuinţează astfel încât îl prejudiciază pe locator, acesta din urmă
poate cere daune-interese şi, după caz, rezilierea contractului (art. 1800 Noul Cod Civil).
Locatarul are obligaţia de a folosi lucrul ca un bun proprietar, ceea ce implică
întreţinerea lui pe toată durata locaţiunii, pentru menţinerea stării în care i-a fost predat de
către locator.
Obligaţia de restituire a lucrului
La încetarea locaţiunii, locatarul este obligat să restituie bunul luat în locaţiune în
starea în care l-a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii
(art. 1821 alin. 1 Noul Cod Civil).
Lucrul închiriat se restituie împreună cu accesoriile sale, conform inventarului. Prin
inventar trebuie să se înţeleagă orice act de constatare a stării în care s-a aflat lucrul la
predare. Atunci când lucrul a fost predat fără inventar, se prezumă că locatorul „a primit
lucrul în bună stare corespunzătoare destinaţiei stabilite”. Prezumţia fiind relativă (iuris
tantum), poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.
Cesiunea contractului
Cesiunea contractului de locaţiune (închiriere), are ca obiect înlocuirea unei părţi
contractante de către un terț, în cursul executării contractului.
Cesiunea contractului de către locatar (chiriaș) se face numai cu acordul locatorului
(şi invers). Cesionarea locaţiunii de către locatar are drept consecinţă principală
modificarea raportului de locaţiune prin schimbarea persoanei locatarului (cu cesionarul,
care dobândeşte drepturile şi obligaţiile locatarului). Astfel, prin perfectarea cesiunii,
cedentul este liberat de obligaţiile sale faţă de contractantul cedat din momentul în care
substituirea îşi produce efectele faţă de acesta (art. 1318 alin. 1 Noul Cod Civil).
Ca natură juridică, cesiunea contractului de locaţiune este un mijloc juridic direct de
schimbare, atât a debitorului, cât şi a creditorului (instituit de dreptul comun în materie,
respectiv art. 1315-1320 Noul Cod Civil).
84
Cesiunea locaţiunii şi acceptarea acesteia de către contractantul cedat trebuie
încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat (art. 1316 Noul Cod
Civil). De exemplu, cesiunea contractului de arendare trebuie realizată ad validitatem în
formă scrisă. Ca şi în cazul sublocaţiunii, şi cesiunea locaţiunii se încheie cu acordul tacit
sau expres, după caz, al locatorului (art. 1805 Noul Cod Civil). Ca efect al cesiunii locaţiunii
de către locatar, „cesionarul dobândeşte drepturile şi este ţinut de obligaţiile locatarului
izvorâte din contractul de locaţiune” (art. 1808 alin. 1 Noul Cod Civil).
Sublocațiunea contractului
Sublocaţiunea (subînchirierea) este contractul prin care locatarul transmite unei
alte persoane numită sublocatar dreptul de folosinţă temporară asupra lucrului (închiriat
de la locator), în schimbul unei chirii.
Sublocaţiunea este un nou contract de locaţiune şi, în consecinţă, produce aceleaşi efecte
între părţi ca orice locaţiune.
În consecinţă, locaţiunea şi sublocaţiunea sunt două contracte distincte. Astfel, vom
avea şi două raporturi juridice diferite: raportul de locaţiune dintre locator şi locatar,
respectiv raportul de sublocaţiune (închiriere) dintre locatar şi sublocatar. Potrivit art.
1805 Noul Cod Civil, sublocaţiunea este permisă cu respectarea acordului locatorului
(proprietarului). Acordul locatorului trebuie exprimat diferenţiat, în raport de cele două
situații:
• dacă nu a fost expres interzisă (în contractul de locaţiune) locatarul poate încheia, în
principiu, orice sublocaţiune.
• sublocaţiunea bunurilor mobile este permisă numai cu acordul scris (şi prealabil) al
locatorului.
Contractul de sublocaţiune trebuie să respecte condiţiile principale din contractul
de locaţiune (de exemplu, să nu schimbe destinaţia de locuinţă a spaţiului închiriat).
Potrivit art. 1807 alin. 1 Noul Cod Civil, în caz de neplată a chiriei cuvenite în temeiul
locaţiunii, locatorul îl poate urmări pe sublocatar până la concurenţa chiriei pe care acesta
din urmă o datorează locatarului principal. În acest caz, „plata anticipată a chiriei către
85
locatarul principal nu poate fi opusă locatorului”. Astfel, locatorul (proprietarul) se poate
îndrepta şi împotriva sublocatarului (şi ei se află în raporturi juridice diferite).
În consecinţă, art. 1807 alin. 1 Noul cod civil a instituit o acţiune directă în favoarea
locatorului care se poate îndrepta şi asupra sublocatarului („până la concurenţa chiriei pe
care acesta din urmă o datorează locatarului principal”). Tot astfel, locatorul poate „să se
îndrepte direct împotriva sublocatarului pentru a-l constrânge la executarea celorlalte
obligaţii asumate prin contractul de sublocaţiune”.
Încetarea locațiunii
Locaţiunea încetează, în mod firesc, odată cu producerea efectelor sale, la expirarea
termenului contractului. Având în vedere că locaţiunea (ca orice alt contract) s-a încheiat
prin acordul de voinţe al părţilor, ea poate înceta, de asemenea (înainte de producerea
efectelor sale), pe aceeaşi cale (mutuus consensus, mutuus dissensus).
De precizat că, în concepţia Noului cod civil, şi denunţarea unilaterală este tot o
cauză generală de încetare a contractului (art. 1321 Noul Cod Civil).
În cazul locaţiunii, unele cauze comune de încetare a contractelor prezintă unele
particularităţi (de exemplu, denunţarea unilaterală, expirarea termenului sau rezilierea
pentru neexecutarea obligaţiilor), iar altele sunt specifice acestuia (de exemplu,
desfiinţarea ori desfacerea titlului locatorului).
Menţionăm că, potrivit art. 1820 alin. 1 Noul Cod Civil, „locaţiunea nu încetează prin
moartea locatorului sau a locatarului”, astfel că, în principiu, moartea uneia dintre părţile
contractante nu va atrage încetarea contractului de locaţiune, întrucât acesta nu este
încheiat intuitu personae, drepturile şi obligaţiile părţilor trecând asupra moştenitorilor lor
legali sau testamentari.
Regula de mai sus este atenuată în cazul locaţiunii cu durată determinată, când
moştenitorii locatarului pot denunţa contractul în termen de 60 de zile de la data la care au
luat cunoştintă de moartea locatarului şi existenta locaţiunii (art. 1820 alin. 2 Noul Cod
Civil).
Denunțarea unilaterală a contractului de închiriere
86
În contractele cu executare succesivă sau continuă, dacă dreptul de denunţare
unilaterală „a fost recunoscut uneia dintre părţi”, el poate fi exercitat cu respectarea unui
termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului, însă
denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de
executare (art. 1276 alin. 1 şi 2 Noul Cod Civil).
Potrivit art. 1277 Noul Cod Civil, contractul încheiat pe durată nedeterminată poate
fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi, cu respectarea unui termen rezonabil de
preaviz.
Preluând regula generală, „dacă locaţiunea a fost făcută fără determinarea duratei,
oricare dintre părţi poate denunţa contractul prin notificare”. Astfel, ca excepţie de la
regula încetării contractului prin acordul de voinţă al părţilor (mutuus consensus, mutuus
dissensus), locaţiunea încheiată pe durată nedeterminată poate înceta şi prin manifestarea
de voinţă a unei singure (şi oricare) părţi (art. 1816 alin. 1 Noul Cod Civil).
De precizat că nu este supusă acestei modalităţi de încetare „locaţiunea fără durată
determinată” prevăzută de art. 1785 din Noul cod civil deoarece „părţile nu au arătat
durata locaţiunii, fără a-şi fi dorit să contracteze pe o durată nedeterminată”. Astfel, în
această situaţie, termenul contractului a fost stabilit prin lege (în trei situaţii diferite).
Încetarea locaţiunii prin denunţare unilaterală este însă condiţionată de respectarea
unui termen de preaviz. Termenul de preaviz reprezintă intervalul de timp scurs între data
la care una dintre părţi şi-a manifestat intenţia de a înceta raporturile contractuale şi data
la care locaţiunea urmează să înceteze.
Termenul de preaviz poate fi convenţional sau legal, iar când acesta lipseşte, se va stabili
după uzanţe (art. 1816 alin. 2 Noul Cod Civil).
În practică se poate prevedea că „rezilierea unilaterală de către locator a contractului va
atrage după sine plata de despăgubiri la nivelul sumei investite reevaluată şi faţă de cursul
de schimb leu/dolar”. Interpretând o astfel de clauză, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
stabilit într-o decizie recentă că „prin utilizarea conjuncţiei şi, intenţia şi voinţa reală a
părţilor nu a fost aceea de a stabili întinderea despăgubirilor exclusiv prin efectuarea
reevaluării în funcţie de cursul leu/dolar. Un alt criteriu pentru determinarea cuantumului
prejudiciului suferit ca urmare a rezilierii unilaterale îl reprezintă chiar obligarea
87
reclamantului la plata valorii actualizate a îmbunătăţirilor aduse de pârâtă spaţiului
deţinut, stabilită conform expertizei tehnice”.
Deoarece legea nu prevede o formă specială pentru denunţare, în practică s-a apreciat că
denunţarea unilaterală a locaţiunii se realizează prin notificare.
Rezilierea
Atunci când, fără justificare, „una dintre părţile contractului de locaţiune (închiriere)
nu îşi execută obligaţiile născute din acest contract, cealaltă parte are dreptul de a rezilia
locaţiunea, cu daune-interese, dacă este cazul” (art. 1817 Noul Cod Civil).
De regulă, rezilierea închirierii sau locaţiunii pentru neexecutare trebuie să aibă ca temei
neîndeplinirea unei obligaţii principale (de exemplu, schimbarea destinaţiei lucrului,
neplata chiriei etc.), şi nu a unei obligaţii mai puţin importante. Ca excepţie, în cazul
contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă
neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat (art. 1551 alin. 1 Noul
Cod Civil).
Rezilierea trebuie dispusă de instanţă, dar va putea opera şi de drept, dacă părţile au
stipulat un pact comisoriu expres în acest sens (art. 1553 alin. 1 Noul Cod Civil).
Rezilierea contractului poate fi şi declarată unilateral de partea îndreptăţită, prin
notificarea scrisă a debitorului atunci când: părţile au convenit astfel, când debitorul se află
de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea
în întârziere (art. 1552 alin. 1 Noul Cod Civil).
În cazul de mai sus, declaraţia de rezoluțiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de
prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora.
Încetarea locațiunii prin pieirea bunului
Conform art. 1818 alin. 1 Noul Cod Civil, „dacă bunul este distrus în întregime sau nu
mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite, locaţiunea încetează de drept”. Astfel,
pierderea totală sau parţială a lucrului închiriat duce la încetarea locaţiunii, indiferent dacă
pieirea a fost cauzată de forţa majoră ori de culpa părţilor, deoarece locatorul nu mai poate
asigura locatarului folosinţa normală a acestuia. Este asimilată distrugerea materială a
88
lucrului, dar şi orice altă imposibilitate de a se folosi lucrul (de
exemplu, rechiziţionarea, exproprierea sau confiscarea lui).
Încetarea locaţiunii se va produce diferit, după cum pieirea
este totală sau parţială:
• dacă pieirea lucrului a fost totală, contractul este
desfăcut de drept, deoarece nu mai poate fi asigurată folosinţa
acestuia;
• dacă pieirea lucrului este numai parţială, locatarul are
un drept de opţiune între a cere o scădere a chiriei
proporţională cu pierderea suferită sau rezilierea contractului.
Expirarea termenului și tacita relocațiune
Locaţiunea încetează de drept la expirarea termenului, „fără a fi necesară o
înştiinţare prealabilă”. Termenul contractului poate fi stipulat de părţi sau, după caz, poate
fi „prevăzut de lege” (art. 1809 alin. 1 Noul Cod Civil). Dacă „după împlinirea termenului,
locatarul (chiriașul) continuă să deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo
împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locaţiune (relocațiune
tacită), în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor” (art. 1810 alin. 1 Noul Cod
Civil).
În dispoziţiile de mai sus, rezultă că prin tacita relocaţiune se încheie un nou
contract de locaţiune (nu se prelungesc efectele celui vechi). Existenţa unui nou contract
presupune implicit şi îndeplinirea condiţiilor de validitate prevăzute de art. 1179 Noul Cod
Civil (capacitate, consimţământ, obiect etc.). Noul contract de locaţiune (reînnoit) are
aceleaşi clauze („condiţiile celei vechi”) dar, spre deosebire de locaţiunea anterioară,
operează pe durată nedeterminată. Această caracteristică a locaţiunii reînnoite (prin tacita
relocaţiune) are drept consecinţă posibilitatea oricăreia dintre părţi de a denunţa unilateral
noul contract de locaţiune.
Desființarea titlului locatorului
89
Potrivit art. 1819 alin. 1 Noul Cod Civil, atunci când titlul (dreptul) locatorului este
desfiinţat în baza principiului resoluto jure dantis resolvitur ius accipientis, contractul de
locaţiune încetează de drept, deoarece locatorul nu mai poate asigura locatarului folosinţa
lucrului. De exemplu, în caz de revocare, nulitate sau când titularul dreptului a fost evins de
un terţ printr-o acţiune în revendicare.
Ca excepţie, şi după desfiinţarea titlului locatorului, contractele de locaţiune rămân valabile
(„şi continuă să producă efecte”) pe durata stipulată de părţi, fără a se depăşi un an de la
data desfiinţării titlului, însă numai dacă locatarul a fost de bună-credinţă la încheierea
locaţiunii (art. 1819 alin. 2 Noul Cod Civil).
Închirierea locuințelor
Ceea ce deosebește contractul de închiriere față de cel de locuință este obiectul specific
care constă în suprafața locativă transmisă. Este o varietate a contractului de locațiune.
Obligaţiile părţilor în contractul de închiriere a locuinţei corespund dreptului comun
(contractul de locaţiune). O dispoziţie specifică priveşte folosirea părţilor şi instalaţiilor
comune ale clădirii, caz în care chiriaşii au dreptul „de a întrebuinţa părţile şi instalaţiile de
folosinţă comună ale clădirii potrivit cu destinaţia fiecăreia”, dar şi obligaţia „să contribuie
la cheltuielile pentru iluminarea, încălzirea, curăţarea părţilor şi instalaţiilor de folosinţă
comună, precum şi la orice alte cheltuieli pe care legea le stabileşte în sarcina lor” (art.
1829 Noul Cod Civil).
Alte particularități în domeniul închirierii locuinței
Forma contractului de închiriere, contractul de închiriere al locuinţei este un act
consensual. Potrivit uzanţelor, contractul trebuie să cuprindă: adresa locuinţei, suprafaţa
locuibilă şi dotările, suprafaţa curţilor şi a grădinilor, valoarea chiriei lunare şi modul de
plată, obligaţiile părţilor, locul primirii şi restituirii cheilor, inventarul obiectelor şi al
dotărilor, data intrării în vigoare şi durata, folosinţa părţilor aflate în coproprietate,
persoanele care vor locui cu titularul contractului etc. Prin grija proprietarului, în termen
de 15 zile de la data semnării de către părţi, contractul trebuie înregistrat la organele
fiscale teritoriale (art. 9 alin. 2 din O.U.G. nr. 40/1999).
Forma scrisă şi înregistrarea la organele fiscale teritoriale este cerută numai ad
probationem (lipsa înscrisului neafectând validitatea contractului).
90
Executarea contractului de închiriere a locuinţei
Pentru asigurarea folosinţei lucrului, potrivit art. 1786 Noul Cod Civil, locatorul are
trei obligaţii principale:
a) obligaţia de predare a lucrului
b) obligaţia efectuării reparaţiilor capitale
c) obligaţia de garanţie.
Potrivit art. 1796 Noul Cod Civil, principalele obligaţii ale chiriaşului sunt:
a) luarea în primire a bunului dat în locaţiune,
b) plata chiriei,
c) folosirea bunului cu prudenţă, diligenţă şi potrivit destinaţiei sale,
d) restituirea bunului (la încetarea contractului).
Potrivit art. 1826 Noul Cod Civil, în contractul de închiriere a locuinţei este considerată
nescrisă orice clauză în temeiul căreia:
• chiriaşul este obligat să încheie o asigurare cu un asigurător impus de locator
• se prevede răspunderea solidară sau indivizibilă a chiriaşilor din apartamente
diferite situate în acelaşi imobil, în cazul degradării elementelor de construcţii şi a
instalaţiilor, obiectelor şi dotărilor aferente părţilor comune ale imobilului;
• chiriaşul se obligă să recunoască sau să plătească în avans, cu titlu de reparaţii
locative, sume stabilite pe baza estimărilor făcute exclusiv de locator;
• locatorul este îndreptăţit să diminueze sau să suprime, fără contraprestaţie
echivalentă, prestaţiile la care s-a obligat prin contract.
Subînchirierea, cesiunea închirierii locuinţei şi
schimbul de locuinţe
91
Subînchirierea locuinţei este un contract prin care locatarul (chiriaşul) transmite
altei persoane numită subchiriaş dreptul de folosinţă temporară asupra lucrului (închiriat
de la locator), în schimbul unei chirii. Potrivit art. 1833 Noul Cod Civil, „chiriaşul poate ceda
contractul de închiriere a locuinţei sau subînchiria locuinţa”.
Subînchirierea se face numai cu acordul scris al locatorului (art. 1833 Noul Cod Civil).
Subînchirierea consimţită de chiriaş încetează în termen 30 de zile de la data înregistrării
decesului său (deoarece încetează contractul de închiriere a locuinţei încheiat cu
proprietarul). Ca excepţie, descendenţii şi ascendenţii chiriaşului pot opta pentru
continuarea contractului de închiriere, până la expirarea duratei lui (dacă au fost
menţionaţi în contract sau dacă au locuit împreună cu chiriaşul). „În lipsa unei stipulaţii
contrare, sublocatarul răspunde solidar cu chiriaşul pentru obligaţiile asumate faţă de
locator prin contractul de închiriere” (art. 1833 Noul Cod Civil).
Cesiunea închirierii locuinţei este un contract prin care chiriaşul transmite, cu titlu
oneros sau gratuit, drepturile şi obligaţiile sale dintr-un contract de închiriere a locuinţei
unei terţe persoane (care se va subroga chiriaşului, intrând în raporturi juridice directe cu
proprietarul). Cesionarea închirierii are drept consecinţă principală modificarea raportului
de închiriere prin schimbarea chiriaşului cu cesionarul. Cesiunea locaţiunii de către chiriaş
poate fi (şi ea) totală sau parţială. Ca şi în cazul subînchirierii, cesiunea se face numai cu
acordul scris al locatorului (art. 1833 Noul Cod Civil).
Schimbul de locuinţe între chiriaşi poate fi realizat în condiţiile dreptului comun, ca o
dublă cesiune de contracte (de închiriere a locuinţei). Evident că schimbul de locuinţe nu
poate fi realizat fără acordul scris al locatorilor (art. 1833 Noul Cod Civil).
Schimbul de locuinţe poate fi numai voluntar. Atribuirea contractului în caz de
divorţ. În cazul în care locuinţa este deținută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare
soţ are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului
ori contractul este încheiat înainte de căsătorie (art. 323 alin. 1 Noul Cod Civil).
În caz de deces al unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor continuă exercitarea
dreptului său locativ, dacă nu renunţă în mod expres la acesta, în termen de 30 de zile de la
data înregistrării decesului fostului soţ (art. 323 alin. 3 Noul Cod Civil).
De precizat că dispoziţiile art. 323 Noul cod civil sunt aplicabile contractelor de
închiriere încheiate după intrarea în vigoare a Noului cod civil (art. 31 din Legea nr.
92
71/2011). La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii
soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia
dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în
desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi (art. 324 alin. 1
Noul Cod Civil).
Încetarea contractului de închiriere a locuinţei
• Expirarea termenului închirierii.
• Denunţarea unilaterală de către chiriaş.
• Rezilierea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor de către chiriaş.
• Decesul chiriaşului.
Regimul juridic al locuințelor cu destinație specială
• LOCUINȚA SOCIALĂ Legea nr. 114/1996
• LOCUINȚA DE SERVICIU ȘI CEA DE INTERVENȚIE
• LOCUINȚA DE NECESITATE
• LOCUINȚA DE PROTOCOL
Particularități ale arendei
Arendarea este un contract prin care una dintre părţi, numită arendator, transmite
bunuri agricole celeilalte părţi, numită arendaş, pentru a fi exploatate o perioadă de timp,
în schimbul unui preţ, numit arendă. Contractul de arendare se încheie între arendator şi
arendaş (persoane fizice sau juridice) pe durată determinată sau nedeterminată. Dacă
durata nu este determinată, arendarea se consideră a fi făcută pentru toată perioada
necesară recoltării fructelor pe care bunul agricol urmează să le producă în anul agricol în
care se încheie contractul (art. 1837 Noul Cod Civil).
Contractul de arendare are obiect dublu: bunurile agricole arendate şi arenda (preţul
arendării).
Forma. Arendarea este un contract solemn. Potrivit art. 1838 alin. 1 Noul Cod Civil,
ad validitatem „contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă”. Forma pentru
93
opozabilitatea contractului de arendare se realizează prin înregistrarea contractului într-
un registru special ţinut de secretarul consiliului local pe a cărui rază se află bunurile
arendate (art. 1838 alin. 3 Noul Cod Civil. Contractele de arendare încheiate în formă
autentică, precum şi cele înregistrate la consiliul local constituie titluri executorii pentru
plata arendei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract (art. 1845 Noul Cod Civil).
Grila 5
Contractul de locațiune:
a) este translativ de folosință
b) poate fi translativ de proprietate
c) transmite riscul pieirii fortuite a bunului de la proprietar la locatar
5.1. Contractul de întreținere
Definiție: prin contractul de întreţinere, una dintre părţi se obligă să asigure
prestaţiile necesare întreţinerii şi îngrijirii celeilalte părţi, de regulă, pe toată durata vieţii
sale, în schimbul unui capital (un bun sau o sumă de bani).
Obiectul contractului: întreţinerea şi îngrijirea unei persoane (alimente,
îmbrăcăminte, locuinţă, asistenţă medicală etc.).
Durata întreţinerii: poate fi determinată sau nedeterminată, prin natura sa
contractul se încheie, de regulă, „pentru toată durata vieţii creditorului”.
Părţile contractului sunt: creditorul şi debitorul obligaţiei de întreţinere (şi îngrijiri).
NB! Contractul de întreţinere poate fi încheiat şi în favoarea unui terţ-beneficiar.
Întreţinerea poate fi constituită în favoarea unei persoane sau a două ori mai multor
persoane (de exemplu, în favoarea soţilor, care devin întreţinuţi). În cazul pluralităţii,
„obligaţia de întreţinere este indivizibilă atât în privinţa creditorilor, cât şi în privinţa
debitorilor”.
94
Caractere juridice
Contract solemn, care se încheie în formă autentică (art. 2255 NCC). Nerespectarea
formei autentice cerute de lege pentru validitate se sancţionează cu nulitatea absolută a
contractului.
Caracter oneros, deoarece părţile urmăresc să îşi procure un avantaj în schimbul
obligaţiilor asumate. Însă contractul este oneros numai prin natura, nu şi prin esenţa lui,
întrucât poate fi valabil încheiat şi cu titlu gratuit (art. 2254 alin. 1 NCC).
Contract bilateral (sinalagmatic), deoarece ambele părţi îşi asumă obligaţii, care
sunt reciproce şi interdependente. Astfel, întreţinătorul se obligă să asigure întreţinerea,
iar creditorul obligaţiei de întreţinere să predea capitalul. Când întreţinerea este cu titlu
gratuit, contractul este unilateral, deoarece creează obligaţii în sarcina unei singure părţi (a
debitorului- întreţinător).
Contract aleatoriu, deoarece prin caracterul viager, există şanse de câştig sau de
pierdere pentru fiecare dintre părţile contractante (care depind de un termen, respectiv
durata vieţii persoanei întreţinute – art. 2254 alin. 2 NCC).
Intuitu personae, deoarece contractul este încheiat în consideraţia debitorului-
întreţinător (dar şi a creditorului). Caracterul intuitu personae determină şi caracterul
incesibil şi insesizabil al întreţinerii. Astfel, drepturile creditorului nu pot fi cedate sau
supuse urmăririi!!! (art. 2258 NCC). Caracterul intuitu personae al contractului nu
influenţează caracterul patrimonial al acţiunii în anularea contractului pentru lipsa
consimţământului la încheierea lui. NB!Potrivit art. 2259 C. civ., caracterul personal al
contractului de întreţinere nu poate fi invocat de părţi pentru a se opune acţiunii în
revocarea contractului sau acţiunii oblice introduse pentru executarea sa.
Contract cu executare succesivă. Caracteristic întreţinerii este că, spre deosebire de
alte contracte cu executare succesivă (unde neexecutarea obligaţiilor asumate poate
determina numai rezilierea contractului – de exemplu, locaţiunea), părţile pot cere
rezoluţiunea contractului!! (art.2263 alin.NCC).
Formarea contractului
Întreţinerea face parte, în principiu, din categoria, contractelor translative de
proprietate, contractul prezintă asemănări cu vânzarea. Principala deosebire constă în
95
obiectul prestației, care nu este o sumă de bani, ci prestația întreținerii persoanei
creditorului.
Obiectul contractului de întreţinere este dublu: bunul înstrăinat, ce poate fi un
imobil sau un mobil aflat în circuitul civil, şi prestaţia întreţinerii, care se execută (de
regulă) în natură şi în condiţiile prevăzute în contract.
Capacitatea părţilor: acestea trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de
dispoziţie (întreţinutul pentru că are o obligaţie de a da, transferând dreptul de proprietate
asupra bunului, iar întreţinătorul pentru că obligaţia sa de întreţinere nu este o simplă
activitate de administrare).
Contractul de întreţinere se încheie numai în formă autentică, sub sancţiunea
nulităţii absolute.
Efectele contractului
Atunci când contractul este oneros, principalul său efect constă în transmiterea dreptului
de proprietate de la întreţinut la întreţinător.
În condiţiile de mai sus, contractul are caracter sinalagmatic şi deci va produce obligaţii
reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi contractante.
Obligațiile creditorului întreținerii. În principiu, creditorul întreţinerii are aceleaşi obligaţii
ca şi vânzătorul:
obligaţia de predare a bunului
obligaţia de garanţie pentru vicii
obligția de garanție pentru evicţiune
Dacă creditorul întreţinerii nu şi-a executat obligaţia de predare a bunului, deşi
întreţinătorul-debitor a început prestaţia sa de întreţinere prevăzută în contractul valabil
încheiat, acesta (întreţinătorul) este îndreptăţit să ceară instanţei executarea obligaţiei
asumate. Ca excepţie, în condiţiile Noului cod civil, rezoluţiunea contractului poate fi cerută
de cel interesat doar atunci când „comportamentul celeilalte părţi face imposibilă
96
executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri”(art. 2263 alin. 2 restituie
lucrul dobândit).
NB! De menţionat că, spre deosebire de renta viageră, creanţa de întreţinere nu poate
forma obiectul unei cesiuni, deoarece este, prin esenţa sa, personală. De asemenea, potrivit
art. 2257 alin. 5 C. civ., este considerată nescrisă „clauza prin care creditorul întreţinerii se
obligă la prestarea unor servicii”.
Obligațiile întreținătorului-debitor
Debitorul întreţinerii datorează creditorului prestaţii stabilite în mod echitabil
ţinându-se seama de valoarea capitalului şi de condiţia socială anterioară a creditorului
(art. 2257 alin. 1 C. civ.).Practic, obligaţia de întreţinere trebuie corelată atât cu nivelul de
trai al persoanei întreţinute (anterior încheierii contractului), cât şi cu voinţa părţilor
exprimată în clauzele contractului. Debitorul întreţinerii trebuie să asigure întreţinerea în
natură, succesivă şi permanentă, potrivit clauzelor contractuale.
Întreţinătorul-debitor trebuie să asigure creditorului hrană, îmbrăcăminte,
încălţăminte, menaj, precum şi folosinţa unei locuinţe corespunzătoare, cât şi îngrijirile
medicale necesare.
!! Atunci când creditorul decedează în timpul derulării contractului, debitorul are obligaţia
să îl înmormânteze pe creditor (art. 2257 alin. 3C. civ.).
!! Potrivit legii, întreţinerea continuă, chiar şi dacă bunul care a constituit capitalul a pierit
total sau parţial ori şi-a diminuat valoarea, dintr-o cauză pentru care creditorul întreţinerii
nu este ţinut să răspundă (art. 2257 alin. 4 C.civ). Întreţinătorul nu poate renunţa la
executarea obligaţiei sale pe motiv că este prea oneroasă pentru el (chiar dacă s-ar obliga
să restituie lucrul dobândit).
Încetarea contractului de întreținere
Contractul de întreţinere încheiat pe durată determinată încetează la expirarea
termenului, „cu excepţia cazului în care creditorul întreţinerii decedează mai devreme”
(art. 2263 alin. 1 C. civ.).
Rezoluţiunea contractului, atunci când:
97
- comportamentul celeilalte părţi face imposibilă executarea contractului în condiţii
conforme bunelor moravuri (art. 2263 alin. 2 C. civ.)
-executarea contractului a devenit imposibilă în condiţiile de mai sus
-se întemeiază pe neexecutarea fără justificare a obligaţiei de întreţinere.
!!! Rezoluţiunea se pronunţă de instanţa de judecată. Orice clauză contrară este
„considerată nescrisă”.
Oferta de întreţinere făcută de debitorul pârât după introducerea acţiunii nu poate
împiedica rezoluţiunea contractului (art. 2263 alin.4 NCC). În cazul în care rezoluţiunea se
pronunţă pentru unul dintre aceste motive, debitorul în culpă nu poate obţine restituirea
prestaţiilor de întreţinere deja executate (art. 2263 alin.5 NCC). Rezoluţiunea contractului
de întreţinere nu poate fi cerută, atunci când prestaţia debitorului nu mai poate continua
din motive obiective sau dacă debitorul încetează din viaţă (caz în care instanţa poate să
înlocuiască „întreţinerea în natură cu o sumă de bani corespunzătoare” – art. 2261 alin. 1 C.
civ.).
NCC prevede un „caz special de revocare”. Astfel, „contractul de întreţinere este
revocabil în folosul persoanelor cărora creditorul întreţinerii le datorează alimente în
temeiul legii dacă, prin efectul contractului, el s-a lipsit de mijloacele necesare îndeplinirii
obligaţiei de a asigura alimentele” (art. 2260 alin. 1 NCC).În acest caz, revocarea întreţinerii
poate fi cerută chiar dacă nu există fraudă din partea debitorului întreţinerii şi indiferent
de momentul încheierii contractului (art. 2260 alin.2 NCC).
Delimitarea contractului de întreținere
Rentă viageră (oneroasă) vs. Întreţinere
Asemănari
translative de proprietate
sinalagmatice
aleatorii
cu executare succesivă etc.
98
Deosebiri
după caracterul obligaţiilor asumate de debirentier şi întreţinător, cele două
contracte se deosebesc, întrucât debirentierul are o obligaţie de a da (a plăti renta), iar
întreţinătorul are o obligaţie de a face (a asigura întreţinerea); 13
după cum pot fi cedate, renta viageră este transmisibilă (putând forma obiectul unei
cesiuni), în schimb, dreptul la întreţinere nu poate fi transmis altei persoane, deoarece are
caracter strict personal;
după cum creanţele pot fi urmărite de creditori, renta este, de regulă, urmăribilă, în
timp ce întreţinerea nu poate fi urmărită.
Întreținerea vs. Vânzarea Cumparare
În practică, se face frecvent confuzie între contractul de vânzare- cumpărare şi aşa-
numita „vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere”. Elementul de calificare a
contractului (vânzare ori întreţinere) este modalitatea de plată a preţului (în sensul său
larg). Astfel, dacă înstrăinarea lucrului s-a făcut pentru o sumă de bani (chiar dacă urmează
a fi plătită în rate), contractul este de vânzare-cumpărare. Când însă obligaţia de plată a
celui care a dobândit lucrul este o obligaţie de a face (a întreţine în natură o persoană) pe
durată viageră, contractul va fi de întreţinere.
Mai dificil de calificat este contractul în care partea care dobândeşte dreptul de
proprietate asupra lucrului are o obligaţie dublă: una de întreţinere viageră a unei
persoane şi alta de plată a unei sume de bani. În acest caz, întrebarea care se pune este:
contractul în speţă este vânzare- cumpărare sau întreţinere? Pentru calificarea
contractului, va trebui să se stabilească obligaţia (de plată) principală, în raport de valoarea
lucrului înstrăinat. Astfel, de regulă, dacă preţul în bani depăşeşte jumătate din valoarea
bunului înstrăinat, contractul va fi calificat drept vânzare-cumpărare cu clauză de
întreţinere; dacă însă suma de bani plătită este mai mică decât jumătate din valoarea
13
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil in reglementarea noului Cod civil. Ed.
Hamangiu, 2012 Noul Cod Civil, pag. 173
99
lucrului înstrăinat, contractul va fi de întreţinere (cu plata unei sulte). De menţionat că
prestaţia plătită în bani se raportează la valoarea lucrului înstrăinat, şi nu la valoarea
prestaţiei întreţinătorului (pentru considerentul că aceasta nu poate fi evaluată, fiind
nedeterminată). Esenţial în calificarea contractului, pe lângă criteriul raportului dintre
preţul plătit în bani şi valoarea lucrului înstrăinat, trebuie avut în vedere şi criteriul
scopului urmărit de părţi la încheierea acestuia (care ar putea fi, de exemplu, asigurarea în
primul rând a întreţinerii şi numai în completare şi a unei sume de bani, fie ea chiar mai
mare decât jumătate din valoarea bunului).
Grila 6
Întreținerea este un contract solemn:
a) numai prin excepție
b) numai când transferă imobile
c) care se încheie în formă autentică
6.1. Contractul de rentă viageră
Definiție. Prin contractul de renta viageră o parte, numită debirentier, se obligă să
efectueze in folosul unei anumite persoane, numită credirentier, prestații periodice,
constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile.
Renta viageră poate fi constituită cu titlu oneros, în schimbul unui capital de orice
natură, sau cu titlu gratuit si este supusă, regulilor proprii ale actului juridic de constituire.
NB! Atunci când renta viageră este stipulată în favoarea unui terț, chiar dacă acesta o
primește cu titlu gratuit, contractul nu este supus formei prevăzute pentru donație.
Durata contractului este nedeterminată, respectiv restul vieţii unei persoane. Renta
viageră se constituie, de regulă, pe durata vieţii credirentierului, dar poate fi constituită şi
pe durata vieţii debirentierului sau a unei terţe persoane determinate (art. 2242 alin. 2 C.
civ.). Contractul poate fi încheiat şi „pe durata vieţii mai multor persoane, urmând ca
100
obligaţia de plată a rentei să înceteze la data la
care decedează ultima dintre aceste persoane”
(de exemplu, în favoarea soţilor, care devin
credirentieri – art. 2244 C. civ.).
!!! Este lovit de nulitate absolută contractul
care stipulează o rentă constituită pe durata
vieții unui terț care era decedat în ziua încheierii contractului.
!!! Nu produce, de asemenea, niciun efect contractul prin care s-a constituit cu titlu oneros o
rentă pe durata vieții unei persoane care, la data încheierii contractului, suferea de o boală
din cauza căreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la această dată . În acest caz
lipsește caracterul aleatoriu.
NB! Atunci când prestaţia periodică în bani se va plăti pe o durată determinată (şi nu până
la sfârşitul vieţii unei persoane), contractul va fi calificat vânzare sau schimb (întrucât
lipseşte elementul aleatoriu).
Caractere juridice
Renta viageră face parte din categoria „contractelor aleatorii” (împreună cu jocul şi
pariul şi întreţinerea). Particularitatea categoriei o constituie elementul „alea”, ce rezultă
din imposibilitatea determinării momentului în care se va produce decesul credirentierului
(şi implicit a evaluării prestaţiilor reciproce ale părţilor contractante)14.
Consensual, deoarece se încheie valabil prin „simplul acord de voinţe” al părţilor
contractante (art. 1174 alin. 1 C. civ). Renta viageră gratuită este supusă regulilor de formă
şi de fond prevăzute pentru donaţii şi testamente (art. 2243 alin. 1 C. civ.). Ca excepţie, când
renta este stipulată în favoarea unui terţ, contractul nu este supus formei prevăzute pentru
donaţie (art. 2243 alin. 2 C. civ.). Când contractul transferă un drept real imobiliar al
credirentierului, este cerută forma autentică. Dreptul de preempţiune nu operează în cazul
rentei viagere.
14 LIVIU STĂNCIULESCU,Curs de drept civil. Contracte., Hamangiu, 2014,Cursuri, seminarii, teste, pag.438
101
Renta viageră este, de regulă, un contract oneros. Renta (oneroasă) este un contract
aleatoriu deoarece întinderea obligaţiilor este incertă şi deci, există şanse de câştig şi de
pierdere pentru ambele părţi contractante. !!De precizat că numai renta oneroasă are
caracter aleatoriu.
Renta viageră face parte din categoria contractelor translative de proprietate
(alături de vânzare, schimb, donaţie etc.).Transferul dreptului de proprietate se face, de
regulă, în momentul încheierii contractului (dacă nu a fost amânat prin lege sau prin
convenţia părţilor). În acest context drepturile reale imobiliare devin opozabile din
momentul înscrierii în cartea funciară.
Condiții de validitate
Capacitatea părţilor, atât credirentierul, cât şi debirentierul trebuie să aibă
capacitatea necesară pentru a încheia acte de dispoziţie, întrucât renta viageră este, de
regulă, translativă de proprietate.
Obiectul prestaţiei părţilor este, de regulă, dublu: obiectul prestaţiei
credirentierului,care poate fi: un „capital de orice natură” (art. 2243 alin. 1 C. civ.); obiectul
prestaţiei debirentierului, care rezidă în „prestaţii periodice, constând în sume de bani sau
alte bunuri fungibile” (art. 2242 alin. 1 C. civ.).
Ca orice contract, renta viageră (atât cea oneroasă, cât mai ales cea gratuită) trebuie
să aibă o cauză licită şi morală.
Efectele contractului de rentă viageră
Obligațiile credirentierului
Obligaţia de a preda „capitalul” (predare care are semnificaţia faptului material,
asemenea contractului de vânzare-cumpărare)
102
Obligația de garanție pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse
În cazul în care debirentierul a fost evins, credirentierul va trebui să restituie total
sau parţial ratele de rentă primite, proporţional cu evicţiunea suferită (iar dacă bunul are o
valoare mai mare, va plăti şi sporul acumulat până la data evicţiunii – art. 1701 alin. 3 C.
civ.).
În vederea protejării creditorilor credirentierului pentru pagube produse prin
înstrăinarea bunurilor asupra cărora ei au un gaj general, legea interzice părţilor
contractante să declare renta neurmăribilă. Ca excepţie, renta viageră cu titlu gratuit poate
fi declarată insesizabilă prin contract (art. 2253 C. civ.). Deoarece renta viageră este, prin
natura sa, transmisibilă, ea poate forma obiectul unei cesiuni de creanţă.
Obligțiile debirentierului
Obligaţia de plată a rentei
Potrivit art. 2242 alin. 2 C. civ., debirentierul trebuie să plătească sumele de bani
convenite de părţi pe toată durata vieţii credirentierului (contractant sau terţ beneficiar)
ori până la decesul terţului (până la moartea căruia credirentierul are dreptul la ratele de
rentă). Potrivit art. 2252 alin. 2 C. Civ., debirentierul este ţinut la plata rentei până la
decesul credirentierului, oricât de împovărătoare ar putea deveni prestarea acesteia.
Obligaţia de garanţie
Pentru garantarea obligaţiei de plată a rentei constituite cu titlu oneros,
credirentierul beneficiază de un privilegiu sau după caz, de o ipotecă legală asupra
„capitalului” înstrăinat, asemenea vânzătorului (art. 2249 alin. 1 C. civ.). Când obligaţia de
garanţie a debirentierului este şi contractuală, ea are caracter continuu, întrucât el este
„dator să-l asigure pe credirentier de solvabilitatea sa şi, după încheierea contractului de
rentă viageră, să nu diminueze aceste garanţii”.
Încetarea și urmărirea rentei viagere
Moartea credirentierului (sau a persoanelor pe durata vieţii cărora a fost constituit).
Renta viageră nu poate înceta prin voinţa unilaterală a debirentierului. Astfel, debirentierul
nu se poate libera „oferind restituirea capitalului şi renunţând la restituirea ratelor plătite”,
fiind „ţinut la plata rentei până la decesul persoanei pe durata vieţii căreia a fost constituită
103
renta, oricât de împovărătoare ar putea deveni prestarea acesteia (art. 2252 C. civ.).
Potrivit art. 2253 C. civ., numai „renta viageră cu titlu gratuit poate fi declarată insesizabilă
prin contract.
Rezoluțiunea contractului la cererea credirentierului
Când debitorul nu-şi execută obligaţia principală de plată, creditorul rentei cu titlu oneros
poate cere rezoluţiunea contractului dacă debirentierul nu depune garanţia promisă în
vederea executării obligaţiei sale ori o diminuează (art. 2251 alin. 1 C. civ.). Credirentierul
are dreptul la rezoluţiune pentru neexecutarea fără justificare a obligaţiei de plată a rentei
de către debirentier (art. 2251 alin. 2 C. civ.). Dacă rezoluţiunea contractului s-a produs,
debirentierul trebuie să restituie bunul (sau capitalul). În lipsa unei stipulaţii contrare,
rezoluţiunea nu conferă debirentierului dreptul de a obţine restituirea ratelor de rentă deja
plătite (art. 2251 alin. 3 C. civ.). Dispoziția derogă de la prevederile art. 1.554 alin. (1) NCC,
aplicabile în cazul contractelor comutative. Prevederea fiind supletivă, este posibil totuși ca
părțile să limiteze acest efect prin voința lor. Sub acest aspect, în contractul de rentă se
poate stipula o clauza în favoarea debirentierului, spre a putea beneficia de întoarcerea
unei părți din rentele plătite, de exemplu dupa împlinirea unui anumit termen dacă până
atunci și-a executat obligația. De asemenea, instanța poate să aprecieze având în vedere că
rezoluțiunea reglementată în cadrul acestui articol este judiciară.
Grila 7
Renta viageră încetează prin:
a) împovărarea excesivă a debitorului
b) moartea credirentierului
c) moartea debirentierului
7.1. Contractul de depozit
Definiție. Depozitul este contractul prin care depozitarul primeşte de la deponent un
bun mobil, cu obligaţia de a-l păstra pentru o perioadă de timp şi de a-l restitui în natură
(art. 2103 alin. 1 C. civ.).
104
Obiect. În raport cu obiectul contractului, Codul civil împarte depozitul în două
categorii: -Contractul de depozit (propriu-zis) bunuri mobile nelitigioase şi este numai
convenţional.
-Sechestrul convenţional: bunuri mobile sau imobile litigioase şi poate fi
convenţional sau judiciar.
Caractere juridice
Depozitul este un contract real. Astfel, remiterea bunului „este o condiţie pentru
încheierea valabilă a contractului de depozit” (art. 2103 alin. 2 C. civ.). Evident că, dacă
lucrul se află deja în detenţia viitorului depozitar, contractul presupune numai acordul de
voinţă (iar perfectarea devine consensuală – art. 2103 alin. 2 C. civ.). Ca şi în cazul
comodatului, contractul de depozit poate fi precedat de un antecontract (care nu
presupune tradiţiunea bunului). Pentru a putea fi dovedit, contractul de depozit trebuie
încheiat în scris (art. 2014 C. civ.). Astfel, forma scrisă este cerută numai ad probationem.
Depozitul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Depozitul este cu titlu gratuit,
dacă din convenţia părţilor sau din uzanţe ori din alte împrejurări, precum profesia
depozitarului, nu rezultă că trebuie să fie plătită o remuneraţie (art. 2106 alin. 1 C. Civ).
Când cuantumul remuneraţiei nu este stabilit prin contract, instanţa judecătorească îl va
stabili în raport cu valoarea serviciilor prestate (art. 2106 alin. 2 C. civ.).
Depozitul este, în principiu, un contract intuitu personae. Astfel, „depozitarul nu
poate încredinţa altuia păstrarea bunului”. Ca excepţie, subcontractarea este permisă cu
acordul deponentului sau când depozitarul „este silit de împrejurări să procedeze astfel”
(art. 2112 C. civ.).
Delimitarea contractului de depozit
Contractul de depozit nu se confundă cu vânzarea, antrepriza sau locaţiunea (deşi
prezintă asemănări cu acestea), de care se delimitează, fiind un contract independent (cu
reguli proprii) al cărui scop este „păstrarea (conservarea) lucrului depozitat în vederea
restituirii lui în natură”.15
15 LIVIU STĂNCIULESCU, Curs de drept civil. Contracte. Hamangiu, 2014, Cursuri seminarii.teste,
pag.422.
105
În cazul vânzării, scopul contractului este înstrăinarea şi respectiv dobândirea
dreptului de proprietate asupra bunului (şi nu păstrarea acestuia). Predarea lucrului nu
este o condiţie de validitate, ci o consecinţă a încheierii contractului (obligaţia
vânzătorului).
În cazul contractului de antrepriză, asemănările ar putea confunda contractele
atunci când depozitarul efectuează lucrări în vederea conservării bunului (precum
antreprenorul care conservă materialul clientului). În această situaţie, calificarea
contractului urmează a fi făcută după scopul şi finalitatea principală: realizarea lucrului (de
exemplu, construirea unei case) sau păstrarea acestuia (de exemplu, depozitarea unor
bunuri în vederea protejării de intemperii, furturi etc.).
În cazul contractului de locaţiune, deosebirea faţă de depozit constă în distincţia
obiectului contractului, respectiv folosinţa lucrului ori păstrarea acestuia (de exemplu, dacă
un autoturism este lăsat într-un garaj, contractul este de depozit, când proprietarul
acestuia are obligaţia de a supraveghea lucrul, dar poate fi locaţiune, când obiectul
contractului este numai folosinţa lui).
Depozitul (propriu-zis) Depozitul obişnuit (voluntar) are trei variante:
Depozitul necesar
Depozitul hotelier
Depozitul bunurilor fungibile şi consumptibile (depozitul neregulat)
Depozitul obişnuit (voluntar)
Regulile ce guvernează depozitul obişnuit (voluntar) reprezintă dreptul comun în
materie de depozit, fiind aplicabile şi depozitului necesar, hotelier şi celui neregulat (în
completarea regulilor speciale aplicabile acestora). În general, formarea depozitului se
supune regulilor prevăzute de art. 1179 C. civ. Contractul prezintă particularităţi în
materia obiectului şi capacităţii.
Obiect. Depozitul obişnuit (voluntar) poate avea ca obiect numai bunuri mobile
corporale, care „sunt încredinţate depozitarului pentru a fi puse la adăpost de riscurile
pierderii, stricării sau furtului”. Deoarece bunurile depozitate se restituie în natură, ele
106
trebuie să fie individual-determinate. Ca excepţie, când restituirea nu mai este posibilă, ea
poate avea loc prin echivalent (art. 2109 şi art. 2116 alin. 3 C. civ.).
Capacitate. Pentru perfectarea valabilă a contractului, deponentul trebuie să aibă
capacitatea necesară de a încheia acte de administrare, iar depozitarul capacitate de
efectua acte de păstrare şi conservare.
Forma. Pentru încheierea valabilă a depozitului nu se cere o anumită formă (deci,
depozitul nu este un contrat solemn). În schimb, pentru a putea fi dovedit, contractul de
depozit trebuie încheiat în formă scrisă (art. 2104 C. civ.). În doctrină s-a admis că prezenţa
unui început de probă scrisă poate fi completată cu martori sau prezumţii (ca şi în cazul
imposibilităţii de a procura o dovadă ori de a o conserva). Forma scrisă este cerută exclusiv
pentru proba acordului de voinţă al părţilor (nu şi pentru predarea, tradiţiunea bunului,
care poate fi probată prin orice mijloc de probă, ca fapt juridic).
NB! De regulă, depozitul este încheiat de către proprietarul bunului. Deoarece contractul nu
transferă proprietatea, se admite însă şi valabilitatea depozitului făcut de către un
neproprietar (de exemplu, un uzufructuar, asemenea locaţiunii sau împrumutului).Potrivit
art. 2110 C. civ., depozitarul nu poate solicita deponentului să facă dovada că este
proprietar al bunului depozitat.
Obligaţiile depozitarului
Obligația de păstrare
Obligația de diligență „dovedită pentru păstrarea propriilor sale bunuri”
Excepție! Culpa depozitarului se apreciază cu mai multă rigoare, potrivit obligaţiei de
„prudenţă şi diligenţă” (culpa levis in abstracto), în următoarele cazuri:
– când depozitarul este remunerat;
– când depozitarul este un profesionist;
– când depozitarului i s-a permis folosirea bunului
Obligația schimbării locului și felului păstrării stabilite prin contract, atunci când:
– este necesară pentru a feri bunul de pieire, pierdere, sustragere sau stricăciune;
107
– este atât de urgentă încât consimţământul deponentului nu ar putea fi aşteptat.
Cedarea contractului de către depozitar nu este permisă. Excepție! Depozitarul poate să
încredinţeze altei persoane păstrarea bunului, în două situaţii: – când are consimţământul
deponentului;
– când nu are consimţământul deponentului, dar „este silit de împrejurări să procedeze
astfel”.
NB!Depozitarul răspunde numai pentru alegerea subdepozitarului sau pentru
instrucţiunile date acestuia (cu condiţia să fi adus de îndată la cunoştinţa deponentului
locul depozitului şi numele persoanei care a primit bunul – art. 2113 alin. 1 C. civ.)
Obligața de restituire
Dacă depozitarul refuză să restituie lucrul, deponentul are la dispoziţie două acţiuni:
Acțiune în revendicare
Acțiune personală
Revine depozitarului şi se face, de regulă, la expirarea contractului.
Excepţie! -deponentul poate să solicite oricând restituirea bunului depozitat, „chiar
înăuntrul termenului convenit” de părţi;
-depozitarul „îl poate constrânge pe deponent să reia bunul”, dacă există motive
grave pentru aceasta, chiar înaintea expirării termenului convenit;
-în cazul contractului încheiat pe durată nedeterminată, depozitarul poate
restitui oricând bunul, dar poate fi obligat la plata de despăgubiri, dacă restituirea este
intempestivă sau inoportună;
-deponentul poate cere restituirea bunului şi atunci când depozitarul este un
incapabil (minor sau pus sub interdicţie-art. 2109 C. civ).
Locul restituirii este locul unde bunul trebuia păstrat.
Excepțe! Atunci când depozitarul a schimbat unilateral locul păstrării bunului, deponentul
poate cere depozitarului fie să aducă bunul în acel loc în vederea restituirii, fie să suporte
108
diferenţa dintre cheltuielile prilejuite de restituire şi acelea care s-ar fi făcut în lipsa acestei
schimbări.
Starea bunului. Bunul se restituie în starea în care acesta se află la momentul
restituirii. Deteriorarea ce nu a fost pricinuită de fapta depozitarului rămâne în sarcina
deponentului .
Fructele. Depozitarul este obligat să restituie şi fructele bunului, dacă le-a perceput,
deoarece el nu are drept de folosinţă asupra acestuia.
Depozitarul nu este obligat să restituie bunul în următoarele cazuri:
-acesta „i-a fost cerut de către proprietar sau de o altă persoană îndreptăţită”
-a fost rechiziţionat de autoritatea publică
-i-a fost în alt mod ridicat potrivit legii
-dacă „a pierit prin caz fortuit”
Obligaţiile deponentului
Cheltuielile şi despăgubirile
Deponentul este obligat să ramburseze depozitarului cheltuielile pe care
acesta le-a făcut pentru păstrarea bunului.
Deponentul trebuie, de asemenea, să îl despăgubească pe depozitar pentru
toate pierderile suferite ca urmare a depozitării bunului, cu excepţia cazului în care
depozitarul a primit bunul cunoscând sau trebuind să cunoască natura sa periculoasă.
Plata remunerației
De regulă, plata remunerației către depozitar se face la data restituirii bunului.
În lipsă de stipulație contrară, dacă restituirea are loc înainte de termen, depozitarul
nu are dreptul decât la partea din remunerație convenită, corespunzătoare timpului
cât a păstrat bunul.
109
Grila 8
Dacă depozitarul refuză să restituie lucrul, deponentul are la dispoziţie:
a) numai acțiunea în revendicare
b) o acțiune oblică
c) o acțiune personală
8.1. Contractul de societate
Definiție. Prin contractul de societate două sau mai multe persoane se obligă
reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin
aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi
beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta (art. 1881 alin. 1 C. civ.).
Părţile contractului de societate (societarii, asociaţii) pot fi, în principiu, orice
persoane fizice sau juridice.
După forma lor, societăţile pot fi: simpe, cu răspundere limitată, în participație, în
nume colectiv, în comandită simplă cu răspundere limitată, pe acţiuni, în comandită pe
acţiuni cooperative şi „alt tip de societate” (art. 1888 C. civ.).
Dintre acestea, Noul cod civil reglementează numai pe cele fără personalitate juridică:
societatea simplă şi asocierea în participaţie. Dispoziţiile Noului cod civil în materie,
„constituie dreptul comun în materia societăţilor” . Societăţilor „comerciale” li se vor aplica
dispoziţiile legii speciale (cel mai important fiind Legea nr. 31/1990 a societăţilor) şi numai
în completare cele ale art. 1881-1889 C. civ.
Caractere juridice
Societatea este un contract
plurilateral
Societatea este, de regulă, un
contract cu titlu oneros
110
Societatea este un contract comutativ
Societatea este un contract cu executare succesivă
Societatea are, în principiu, caracter consensual. Ca excepţie, potrivit art. 1884
alin. 2 C. civ., sub sancţiunea nulităţii absolute, societatea cu personalitate
juridică trebuie încheiată numai în formă scrisă (şi „trebuie să prevadă asociaţii,
aporturile, forma juridică, obiectul, denumirea şi sediul societăţii”). Ad
probationem, contractul trebuie încheiat în formă scrisă.
Societatea reglementată de Noul cod civil „constituie dreptul comun în materie
de societăţi
Societatea este un contract intuitu persoane (în principiu)
Societatea se poate constitui cu sau fără personalitate juridică (art. 1881 alin. 3
C. civ.)
Contractul de societate simplă
Societatea simplă este una dintre cele două „forme societare” reglementate de Noul
cod civil. Principala caracteristică a societăţii simple este aceea că nu are personalitate
juridică (art. 1892 alin. 1 C. civ.). Lipsa personalităţii juridice este însă numai de natura
societăţii simple, nu şi de esenţa acesteia!!
Societatea simplă poate dobândi personalitate juridică. Astfel, dacă asociaţii doresc
dobândirea personalităţii juridice, „prin actul de modificare a contractului de societate vor
indica, în mod expres, forma juridică a acesteia şi vor pune de acord toate clauzele sale cu
dispoziţiile legale aplicabile societăţii nou-înfiinţate.
Potrivit art. 1893 C. civ., sunt asimilate societăţilor simple societăţile supuse
condiţiei înmatriculării conform legii, dar rămase neînmatriculate, precum şi societăţile de
fapt. Societatea de fapt are în vedere acea situaţie în care o societate afectată de un viciu la
constituire a funcţionat o perioadă înainte de remedierea viciilor sau anularea societăţii.
Încheierea contractului
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de societate simplă trebuie să respecte, pe lângă
condiţiile de validitate prevăzute de art. 1179 C. civ., şi unele condiţii speciale:
- punerea în comun a aporturilor,
111
- participarea la beneficii şi pierderi,
- existenţa unui affectio societatis.
!Elementele esenţiale de mai sus deosebesc societatea simplă de alte contracte (differentia
specifica). În lipsa acestor elemente indispensabile, contractul nu va fi nul, însă nu va fi
contract de societate (ci un alt contract).
Capacitatea părţilor. Pentru a contracta valabil, asociaţii trebuie să aibă capacitatea
de a face acte de dispoziţie. În contractul de societate nu pot fi aplicate nici dispoziţiile
privitoare la capacitatea minorului de 16 ani de a încheia un contract de muncă, chiar dacă
el ar aduce în societate numai un aport în muncă. În schimb, în cazul minorilor căsătoriţi
înainte de împlinirea vârstei de 18 ani (ei dobândind capacitate deplină de exerciţiu ca
efect al încheierii căsătoriei), aceştia vor putea încheia acte de dispoziţie şi deci se vor
putea asocia. În doctrină şi practică se admite şi încheierea contractului de societate între
soţi.
Consimţământul societarilor. Voinţa fermă exteriorizată de a încheia contractul în
scopul asocierii este elementul volitiv care deosebeşte societatea simplă de alte asocieri
lipsite de intenţia de a crea o societate
Obiectul societăţii desemnează ansamblul operaţiunilor îndeplinite de societate,
precum şi prestaţiile la care se obligă asociaţii (materializate prin aporturile aduse în
societate pentru constituirea fondului social, în vederea realizării de câştiguri).
Scopul contractului de societate, în general, este acela „de a împărţi beneficiile sau de
a se folosi de economia ce ar putea rezulta” (art. 1881 C. civ.).
Forma contractului. Societatea simplă se poate constitui prin simplul acord de voinţă
al părţilor (solo consensu), „fără a fi supusă unor formalităţi speciale” care să condiţioneze
încheierea valabilă a contractului (art. 1890 C. civ.). Cerinţa unui înscris are numai
semnificaţia ad probationem a contractului între părţi (potrivit art. 1884 alin. 1 C. civ.). Ca
excepţie, în cazul în care aportul în natură are ca obiect un drept real imobiliar (de
exemplu, dreptul de proprietate asupra unui teren), forma autentică şi înscrierea în cartea
funciară sunt imperative (art. 885 alin. 1, art. 1883 alin. 2 şi 3, art. 1890 C. civ.).
112
Nulităţi de drept comun şi nulităţi „speciale”
Caracteristic reglementării contractului de societate în materie este că nulitatea
poate rezulta nu numai din nesocotirea condiţiilor de validitate prevăzute de art. 1246
alin.1 C. Civ. dar şi din încălcarea unor dispoziţii imperative specifice (art. 1932 alin. 1 C.
civ.).
Nulitatea contractului de societate se acoperă şi nu va fi constatată sau declarată în
cazul în care cauza nulităţii a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond în faţa
instanţei de judecată.
Instanţa, sesizată cu o cerere în constatarea sau declararea nulităţii, este obligată să
pună în discuţia părţilor posibilitatea de remediere a cauzelor de nulitate care afectează
contractul de societate şi să fixeze un termen util pentru acoperirea nulităţii, chiar dacă
părţile se împotrivesc.
În cazul anulabilităţii societăţii pentru vicierea consimţământului sau incapacitatea
unui asociat şi atunci când regularizarea este posibilă, orice persoană interesată poate să
pună în întârziere pe acela care este îndreptăţit să invoce nulitatea, fie pentru a se face
regularizarea, fie pentru a exercita acţiunea în anulare în termen de 6 luni de când a fost
pus în întârziere, sub sancţiunea decăderii (art. 1934 alin. 1 C. civ.).
În condiţiile Noului cod civil, nulitatea specială a societăţii are şi efecte derogatorii
de la dreptul comun. Astfel, contractul „încetează de la data rămânerii definitive a hotărârii
prin care a fost constatată sau, după caz, declarată nulitatea” şi societatea intră în lichidarea
patrimoniului social (art. 1935 alin. 1 C. civ.).
Efectele contractului
Ca orice contract, şi societatea simplă (valabil încheiată) produce efecte, materializate prin
obligaţiile şi drepturile asociaţilor (societarilor).
Particularitatea contractului de societate în materia obligaţiilor (privite lato sensu) este
faptul că drepturile şi obligaţiile asociaţilor coincid (sunt convergente).
113
Obligațiile asociaților
Obligația suportării pierderilor. Asociaţii suportă împreună pierderile societăţii, dar
într-un mod particular (datorită lipsei personalităţii juridice). În relaţiile dintre asociaţi,
întinderea obligaţiei fiecărui asociat se va determina în funcţie de clauzele contractului de
societate.
Obligația de aport. Aportul social, element specific societăţii civile, exprimă
contribuţia fiecărui asociat la alcătuirea fondului comun. Aportul poate fi de mai multe
feluri: aportul în bani, aportul în prestații sau cunoștințe specifice.
Obligația de loialitate
Drepturile asociaților
Dreptul la beneficii. Împărţirea beneficiilor între asociaţi se distribuie, de regulă,
„proporţional cu aporturile fiecăruia”, dacă prin
lege sau contract nu s-a convenit altfel (art. 1894
alin. 2 şi art. 1902 alin. 2 C. civ.). Ca excepţie,
participarea la câştig poate fi diferită de
contribuţia la pierderi (dar în limitele impuse de
lege). Clauza prin care un asociat este exclus de la
participarea la câştig „este considerată nescrisă”.
Dreptul de a folosi bunurile socității „fiecare
asociat poate folosi bunurile sociale în interesul societăţii, potrivit cu destinaţia acestora şi
fără să stânjenească drepturile celorlalţi asociaţi”.
Dreptul asupra cheltuielilor făcute pentru societate. Asociatul are dreptul la
rambursarea cheltuielilor pe care le-a făcut pentru societate şi de a fi indemnizat pentru
obligaţiile sau pierderile pe care le-a asumat sau suferit acţionând cu bună-credinţă în
interesul societăţii (art. 1907 alin. 1 C. civ.)
Dreptul de asociere - un asociat „îşi poate asocia o terţă persoană la drepturile sale
sociale fără consimţământul celorlalţi asociaţi.” În acest caz, terţa persoană nu va putea
deveni asociat al societăţii fără consimţământul celorlalţi asociaţi.
Dreptul la luarea hotărârilor privind societatea
Dreptul la restituirea aportului
114
Regimul părţilor de interes
Părţile de interes sunt indivizibile.
Părţile de interes plătite sau vărsate în întregime dau drept de vot în adunarea asociaţilor
(art. 1900 alin. 2 C. civ.).
Capitalul social subscris se divide în părţi egale, numite părţi de interes (părţi sociale), care
se distribuie asociaţilor, de regulă, proporţional cu aporturile fiecăruia . Transmiterea
părţilor de interes către persoane din afara societăţii simple este permisă numai cu
consimţământul tuturor asociaţilor (art. 1901 alin. 1 C. civ.). Cesiunea inter vivos cu titlu
gratuit a părţilor de interes este asimilată unei cesiuni cu titlu oneros .
Administrarea societăţii constă în îndeplinirea actelor necesare pentru realizarea
scopului acesteia. Pentru a putea funcţiona, societatea civilă are nevoie de un patrimoniu
propriu, precum şi de organizare proprie, în vederea administrării activităţilor incluse în
actul constitutiv. Patrimoniul societăţii este format din aporturile asociaţilor precum şi din
drepturile şi obligaţiile contractate. În acest fel, societatea îşi constituie un patrimoniu
propriu, distinct de acela al fiecăruia dintre asociaţi. Chiar dacă societatea simplă nu are
personalitate juridică, ea îşi poate realiza scopurile pentru care s-a constituit numai dacă
dispune de un patrimoniu. În cazul societăţii fără personalitate juridică, aporturile devin
coproprietatea asociaţilor (afară de cazul în care aceştia au convenit „că vor trece în
folosinţa comună” – art. 1883 alin. 1 C. civ.).
Numirea și răspunderea administratorilor
Numirea administratorilor, modul de organizare a acestora, limitele mandatului,
precum şi orice alt aspect legat de administrarea societăţii se stabilesc prin contract sau
prin acte separate. Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice ori
persoane juridice, române sau străine. În absenţa opoziţiei asociaţilor, administratorul
poate face orice act de administrare în interesul societăţii.
În societatea simplă, administratorii răspund personal faţă de societate pentru
prejudiciile aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpă în administrarea
societăţii. În cazul pluralităţii de administratori, care au lucrat împreună, răspunderea este
solidară. Cu toate acestea, în privinţa raporturilor dintre ei, instanţa poate stabili o
răspundere proporţională cu culpa fiecăruia la săvârşirea faptei cauzatoare de prejudicii.
115
Raporturile juridice dintre asociați și terți
Întrucât societatea simplă nu are personalitate juridică şi deci nu este subiect de
drept distinct, ea nu poate intra direct şi independent în raporturi juridice cu terţii. În
executarea obligaţiilor faţă de creditorii societăţii, fiecare asociat răspunde cu propriile sale
bunuri proporţional cu aportul său la patrimoniul social, numai în cazul în care creditorul
social nu a putut fi îndestulat din bunurile comune ale asociaţilor (art. 1920 alin. 1 C. civ.).
Creditorul personal al unui asociat care nu s-a putut îndestula din bunurile proprii
ale acestuia va putea cere, după caz, să se înapoieze sau să se despartă şi să se atribuie
debitorului său partea ce se cuvine acestuia din bunurile comune ale asociaţilor.
În raporturile cu terţii, administratorii societăţii sunt obligaţi să-i informeze pe aceştia
asupra puterilor lor înainte de încheierea actului preconizat
Pierderea calităţii de asociat
Sunt cauze generale ce determină pierderea calităţii de asociat: cesiunea părţilor în
societate, executarea silită a acestora, moartea, încetarea personalităţii juridice, falimentul,
punerea sub interdicţie judecătorească, retragerea şi excluderea din societate .
În principiu, un asociat se poate retrage voluntar din societate, în condiţii diferite, după
cum aceasta a fost încheiată pe durată determinată sau nu. Potrivit art. 1926 C. civ.,
asociatul unei societăţi cu durată nedeterminată se poate retrage din societate, notificând
societatea cu un preaviz rezonabil. Retragerea din societatea cu durată nedeterminată se
face cu îndeplinirea a două condiţii:
– asociatul este de bună-credinţă
– retragerea nu produce o pagubă iminentă societăţii.
În aceleaşi condiţii se poate retrage şi asociatul unei societăţi al cărei contract prevede
dreptul de retragere, indiferent dacă este vorba despre o societate cu durată determinată
sau de una cu durată nedeterminată.
În cazul în care acordul majorităţii nu este întrunit, asociatul se poate adresa instanţei, care,
hotărând asupra retragerii, va aprecia legitimitatea şi temeinicia motivelor, oportunitatea
retragerii în raport cu împrejurările şi buna-credinţă a părţilor (art. 1927 alin. 2 C. civ.). La
116
cererea unui asociat, instanţa judecătorească, pentru motive temeinice, poate hotărî
excluderea din societate a oricăruia dintre asociaţi.
Încetarea și lichidarea societății simple
Încetarea
Socitatea încetează la împlinirea termenului
Societaea încetează prin pierderea bunurilor subscrise ca aport
Societatea încetează prin moartea (sau declararea judecătorescă) a unui asociat
Societatea încetează prin punerea sub interdicție sau prin insolvabilitatea unuia
dintre asociați
Lichidarea
Societatea care intră în dizolvare se lichidează.
De regulă, lichidarea se face de toţi asociaţii sau de un lichidator numit de ei cu
unanimitate.
În cadrul lichidării, „dacă activul net este neîndestulător pentru înapoierea în
întregime a aporturilor şi pentru plata obligaţiilor sociale, pierderea se suportă de asociaţi
potrivit cu contribuţia acestora stabilită prin contract.”
Asociația în participație
Asocierea în participaţie este „contractul prin care o persoană acordă uneia sau mai
multor persoane o participaţie la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni
pe care le întreprinde” (art. 1949 C. civ.).
Spre deosebire de societatea simplă, asocierea în participaţie nu are personalitate juridică
şi nici „nu poate dobândi personalitate juridică”.
Prin asocierea în participaţie nu se constituie o persoană distinctă de persoanele
asociaţilor. În consecinţă, „terţul nu are niciun drept faţă de asociere şi nu se obligă decât
faţă de asociatul cu care a contractat”.
117
Părţile contractului de asociere în participaţiune, persoane fizice sau juridice, nu poartă, în
principiu, denumiri specifice. În practică se folosesc totuşi termenii de:
• asociat administrator, asociat principal sau asociat responsabil pentru participantul
desemnat să desfăşoare în concret operaţiunile comerciale pentru care s-a creat asocierea
în participaţiune;
• asociat participant sau asociat ocult pentru partea care nu participă la realizarea
practică a activităţii comerciale.
Forma contractului, întinderea şi condiţiile asocierii, precum şi cauzele de dizolvare şi
lichidare se supun, în principiu, convenţiei părţilor (art. 1954 C. civ.). Potrivit dispoziţiilor
speciale ale art. 1950 C. civ., asocierea în participaţie „se probează numai prin înscris”.
Asocierea în participaţie prezintă deosebiri importante în raport cu societatea simplă sau
cu cea comercială. Asocierea în participaţiune nu trebuie să îndeplinească formalităţile
specifice societăţilor comerciale (pentru constituirea lor valabilă) şi nu îi incumbă nici
obligaţiile specifice comercianţilor, precum înregistrarea în registrul comerţului, ţinerea
evidenţelor contabile, concurenţa loială .
Principiile asocierii în participație
• Principiul independenţei juridice a fiecărui asociat
• Principiul reciprocităţii asistenţei manageriale şi juridice
• Principiul priorităţii în exercitarea operaţiunilor asocierii în participaţie
Efectele contractului
Contractul de asociere în participaţie dă naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina
tuturor părţilor contractante.
Obligaţia de aport
• Aportul la asociere este principala obligaţie a asociaţilor.
• Regimul special al aporturilor în asocierea în participaţie este dat de dispoziţiile art.
1952 C. civ. Potrivit art. 1952 alin. 1 C. civ., asociaţii „rămân proprietarii bunurilor puse la
118
dispoziţia asociaţiei”. Ca excepţie, asociaţii pot însă „conveni ca bunurile aduse în asociere,
precum şi cele obţinute în urma folosirii acestora să devină proprietate comună” (art. 1952
alin. 2 C. civ.). Tot ca excepţie, pentru realizarea obiectului asocierii, bunurile puse la
dispoziţia asocierii pot trece, în tot sau în parte, în proprietatea unuia dintre asociaţi, în
condiţiile convenite prin contract (art. 1952 alin. 3 C. civ.).
• Bunurile aduse în asociere nu trebuie să fie de aceeaşi natură sau de aceeaşi valoare,
iar sumele de bani nu trebuie să fie egale pentru toţi asociaţii. Egalitatea participaţiilor nu
este de esenţa asocierii în participaţie. La încetarea asocierii, părţile pot stipula
redobândirea în natură a bunurilor intrate în proprietatea unuia dintre asociaţi (art. 1952
alin. 4 C. civ.).
Raporturile dintre asociaţi şi terţi
Deoarece asocierea în participaţie nu are personalitate juridică, asociaţii, „chiar
acţionând pe contul asocierii, contractează şi se angajează în nume propriu faţă de terţi”
(art. 1953 alin. 1 C. civ.). Cu toate acestea, asociaţii contractanţi vor fi „ţinuţi solidar de
actele încheiate de oricare dintre ei” (art. 1953 alin. 2 C. civ.).
Ca regulă, asociaţii pot exercita toate drepturile „decurgând din contractele
încheiate de oricare dintre ei”.
În schimb, terţul va fi „ţinut exclusiv faţă de asociatul cu care a contractat, cu
excepţia cazului în care acesta din urmă a declarat calitatea sa la momentul încheierii
actului” (art. 1953 alin. 3 C. civ.). Orice clauză din contractul de asociere care limitează
răspunderea asociaţilor faţă de terţi este inopozabilă acestora.
Grila 9
Societatea simplă are:
a) personalitate juridică
b) caracter intuitu personae
c) formă autentică
119
9.1. Contractul de antrepriză
Definiție. Antrepriza este contractul prin care o persoană, numită antreprenor, se
obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să
presteze un anumit serviciu pentru o altă persoană numită beneficiar, în schimbul unui
preţ (art. 1851 alin. 1 C. civ.)
Obiectul obligaţiei principale a antreprenorului constă în executarea unei lucrări
pentru beneficiar. Lucrările de antrepriză pot consta în confecţionarea unui lucru,
elaborarea unui proiect de arhitectură, construcţia unui imobil etc., dar şi în prestări de
servicii, precum: reparaţii ale aparaturii de uz casnic, instalaţii etc.
Capacitate. Părţile contractante (antreprenorul şi beneficiarul) trebuie să aibă, în
principiu, capacitate de exerciţiu deplină. Antreprenorul trebuie să aibă, în toate cazurile,
capacitate de exerciţiu deplină. Acestuia nu îi pot fi aplicabile dispoziţiile privitoare la
capacitatea minorului de a încheia un contract de muncă, deoarece antrepriza este un
contract civil (şi nu de muncă). În schimb, beneficiarul (clientul) trebuie să aibă capacitate
de exerciţiu deplină numai dacă săvârşeşte un act de dispoziţie (de exemplu, construcţia
unei case).
!!Ca un element de noutate al Codului civil, incapacităţile de a vinde (prevăzute de art. 1655
alin. 1), „se aplică în mod corespunzător şi contractului de antrepriză” (art. 1853). De
exemplu, antreprenorul (incapabil de a cumpăra, potrivit art. 1654 alin. 1) este şi incapabil
„să vândă bunurile proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită din
vânzarea bunului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează”
Caractere juridice
Antrepriza este un contract consensual.
Antrepriza este un contract bilateral. Astfel, antreprenorul va fi obligat să execute
lucrarea independent şi pe riscul său şi să o predea clientului la termenul convenit, iar
acesta din urmă va fi obligat să facă recepţia lucrării şi să plătească remuneraţia cuvenită.
Antrepriza este un contract oneros, preţul poate fi stabilit în bani sau în alte bunuri
ori prestaţii (spre deosebire de contractul de vânzare, în care preţul se stabileşte exclusiv
în bani).
120
Antrepriza este un contract comutativ. De menţionat că executarea lucrării de
antreprenor „pe riscul său”, nu face din antrepriză un contract aleatoriu.
Antrepriza este, în principiu, un contract cu executare succesivă.
Antrepriza nu este un contract intuitu personae (în principiu). În general, persoana
antreprenorului nu constituie un element decisiv în alegerea sa (de către client). Ca
excepţie, în cazul în care „contractul de antrepriză a fost încheiat în considerarea persoanei
sale” (art. 1852 alin. 1 C. civ.), el va trebui executat numai de antreprenor. În acest caz,
alegerea antreprenorului de către client se face în funcţie de calităţile, aptitudinile şi
cunoştinţele antreprenorului. De exemplu, în cazul meditaţiilor, consultaţiilor profesionale
etc.
Delimitarea contractului de antrepriză
Vânzare-cumparare. În cazul în care antreprenorului, pe lângă obligaţiile asumate de
regulă în contract, îi revine şi obligaţia de a procura materialele necesare pentru realizarea
construcţiei, antrepriza se aseamănă cu vânzarea unui lucru viitor. În această situaţie,
contractul va fi calificat în funcţie de scopul urmărit de părţi. Astfel, dacă procurarea
materialului de către antreprenor este un simplu mijloc pentru „executarea lucrării” (ca
obiect principal), contractul va fi calificat drept antrepriză. Dacă însă, „potrivit intenţiei
părţilor, executarea lucrării nu constituie scopul principal al contractului, avându-se în
vedere şi valoarea bunurilor furnizate”, contractul „este de vânzare” (art. 1855 C. civ.)
Mandat. Când antreprenorul are împuternicire de la beneficiar să efectueze, pe lângă
lucrarea comandată, şi acte juridice adiacente acesteia, antrepriza prezintă asemănări cu
contractul de mandat. Deosebirea principală dintre cele două contracte constă în aceea că
antrepriza presupune efectuarea unor acte materiale (ori intelectuale, în sensul de lucrări
intelectuale). Contractele încheiate de antreprenor cu terţii, în principiu, nu produc efecte
faţă de client. Răspunderea antreprenorului şi a mandatarului sunt supuse unor reguli
diferite.
Locațiune. Contractul de antrepriză se deosebeşte şi de locaţiune, deoarece prestarea de
servicii care formează esenţa ei nu este remunerată în raport de timpul cât durează, ci în
raport de rezultatul final. Antrepriza se distinge şi de „locaţiunea de servicii” (contractul de
muncă), deoarece obiectul acesteia este munca în sine, pe când în contractul de antrepriză
obiectul îl formează lucrarea finală.
121
Contractul de depozit. Când lucrarea ce face obiectul contractului se execută cu materialele
beneficiarului, antrepriza se aseamănă cu contractul de depozit (dacă antreprenorul are şi
obligaţia de păstrare şi conservare a bunurilor primite). Şi în această situaţie, calificarea
contractului se face după scopul principal: efectuarea unei lucrări ori păstrarea şi
conservarea unui lucru.
Obligaţiile antreprenorului
Executarea şi predarea lucrării . În lipsa unor clauze contrare, antreprenorul este
obligat să execute lucrarea cu materialele sale (art. 1857 alin. 1 C. civ.). În acest caz,
antreprenorul răspunde pentru calitatea materialelor sale (răspunderea antreprenorului
este asemănătoare obligaţiei de garanţie pentru vicii ascunse a vânzătorului .
!!Obligaţiile de executare şi de predare a lucrării sunt obligaţii de rezultat, astfel încât, în
caz de neexecutare (sau de executare necorespunzătoare), pentru a fi exonerat de
răspundere, antreprenorul va trebui să facă dovada existenţei unei cauze străine,
neimputabile acestuia.
Garanţia pentru vicii ascunse şi pentru conformitatea lucrării.
Antreprenorul răspunde nu numai pentru lucrările efectuate de el personal, ci şi pentru
cele ale persoanelor întrebuinţate de el.
Obligatii secundare
Obligaţia antreprenorului de informare şi consiliere
Obligaţia antreprenorului de securitate
Obligaţia antreprenorului de prudenţă
Obligațiile beneficiarului
Obligaţia de plată a preţului. De regulă, preţul se plăteşte la data şi locul recepţiei
întregii lucrări (art. 1864 alin. 1 C. civ.). Atunci când lucrarea a pierit ori s-a deteriorat
înainte de recepţie, fără vina beneficiarului, antreprenorul nu are dreptul la preţ atunci
când el a dat materialul sau când pieirea ori deteriorarea a avut o altă cauză decât viciile
materialului dat de beneficiar. „Contractul rămâne în fiinţă” iar antreprenorul care a
122
procurat materialul este dator să refacă lucrarea pe cheltuiala sa şi cu respectarea
condiţiilor şi termenelor iniţiale. Preţul contractului poate fi stabilit în două feluri: preţul
forfetar şi preţul de deviz.
Obligaţia de a recepţiona şi prelua lucrarea. Dacă, fără motive temeinice, beneficiarul
nu se prezintă sau nu comunică neîntârziat antreprenorului rezultatul verificării, „lucrarea
se socoteşte recepţionată fără rezerve”. Beneficiarul care a recepţionat lucrarea fără
rezerve nu mai are dreptul de a invoca viciile aparente ale lucrării sau lipsa aparentă a
calităţilor convenite.
În condiţiile Noului cod civil, când antreprenorul s-a obligat să execute o lucrare cu
materialul clientului sau să presteze un serviciu cu privire la un bun pe care beneficiarul i l-
a predat în acest scop, dacă beneficiarul nu ridică bunul în termen de 6 luni socotit din ziua
convenită pentru recepţie sau, când lucrarea ori serviciul s-a finalizat mai târziu, de la data
finalizării, antreprenorul (după ce l-a înştiinţat în scris pe beneficiar) are dreptul să vândă
bunul cu diligența unui mandatar cu titlu gratuit al beneficiarului.
Încetarea contractului de antrepriză
Antrepriza încetează prin modurile prevăzute de dreptul comun (prin acordul părţilor, prin
executare etc.). În mod particular, problema încetării contractul de antrepriză se pune în
cazurile morţii antreprenorului ori a rezoluţiunii sau rezilierii.
Când rezoluţiunea sau rezilierea contractului este imputabilă antreprenorului.
Când antreprenorul nu poate începe sau continua executarea contractului din cauza
neîndeplinirii fără justificare de către beneficiar a propriilor obligaţii, antreprenorul este
îndreptăţit să obţină rezoluţiunea ori rezilierea contractului, cu daune-interese, dacă este
cazul.
Contractul de antrepriză NU încetează când antreprenorul decedează (sau devine
incapabil) înainte de a finaliza lucrarea sau de a presta serviciul, (deoarece în concepţia
Noului cod civil, antrepriza nu mai este, în principiu, contract intuitu persoane). Ca
excepţie, contractul încetează prin decesul antreprenorului dacă antrepriza a fost încheiată
„în considerarea aptitudinilor personale ale antreprenorului” (art. 1871 alin. 1 C. civ.).
123
Subantrepriza
Potrivit art. 1852 alin. 1 C. civ., prin contractul de subantrepriză antreprenorul
poate încredinţa unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părţi ori elemente
ale lucrării sau serviciilor. Ca excepţie, subantrepriza nu este permisă atunci când
contractul a fost încheiat în considerarea persoanei antreprenorului (având caracter
intuitu personae). Subantrepriza este un nou contract de antrepriză. Astfel, în raporturile
dintre antreprenorul principal şi subantreprenor sunt aplicabile regulile generale ale
contractului de antrepriză (art. 1852 alin. 3 C. civ.).
Subantrepriza este deci un contract prin care o persoană, numită subantreprenor, se
obligă faţă de antreprenorul principal (dintr-un contract de antrepriză) să execute „părţi
sau elemente” din lucrarea contractată de acesta din urmă cu beneficiarul, în schimbul unui
preţ. Asemenea sublocaţiunii, şi subantrepriza trebuie să respecte condiţiile principale din
contractul de antrepriză (care nu trebuie să aibă caracter intuitu personae).
!! Potrivit Noului cod civil, în raporturile cu beneficiarul, antreprenorul răspunde
pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru propria sa faptă (art. 1852 alin. 2).
Grila 10
Antrepriza este un contract:
a) solemn
b) real
c) comutativ
10.1. Contractul de mandat
Definiție. Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să
încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant (art.
2009 C. civ.).
124
Părţile contractului de mandat sunt mandantul (persoană fizică sau juridică), ce
împuterniceşte o altă persoană să încheie acte juridice pe seama sa, şi mandatarul
(persoană fizică sau juridică), ce se obligă să încheie acte juridice în numele mandantului.
Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre două persoane
fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit! Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de
exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros.
Felurile mandatulul. Mandatul este cu sau fără reprezentare.
Puterea de reprezentare. Dacă din împrejurări nu rezultă altfel, mandatarul îl
reprezintă pe mandant la încheierea actelor pentru care a fost împuternicit. Împuternicirea
pentru reprezentare sau, dacă este cazul, înscrisul care o constată se numeşte procură.
Mandatul cu reprezentare
Definiție. Mandatul este cu reprezentare atunci când, prin contract, mandatarul se obligă să
încheie acte juridice „pe seama” mandantului.
De regulă, mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea actelor juridice pentru care a
fost împuternicit. Astfel, potrivit art. 2012 alin. 1 C. civ., în favoarea mandatarului operează
prezumţia de reprezentare a mandantului („dacă din împrejurări nu rezultă altfel”).
Caractere juridice
Mandatul este, în principiu, un contract consensual, deoarece pentru încheierea lui
valabilă este suficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor. Contractul de mandat poate
fi încheiat în formă scrisă sau verbală. Tot astfel, acceptarea mandatului poate rezulta şi din
executarea sa de către mandatar. Ca excepţie, când mandatul este dat pentru încheierea
unui act juridic supus unei anumite forme (cerute ad validitatem) mandatul „trebuie să
respecte acea formă” (art. 2013 alin. 2 C. civ.).
Mandatul poate fi gratuit sau oneros.
Mandatul este un contract intuitu personae.
Mandatul poate fi unilateral sau bilateral .
125
Formarea contractului
Capacitatea părţilor. Ca regulă, în cazul reprezentării contractuale, atât
reprezentatul cât şi reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru
care reprezentarea a fost dată.
Obiectul contractului. Mandatul poate avea ca obiect, în principiu, numai încheierea
de acte juridice (şi nu de fapte juridice) de către mandatar, pe seama şi în numele
mandantului. Actele juridice cu caracter strict personal nu pot fi încheiate prin mandatar
(de exemplu, testamentul, căsătoria etc.). În consecinţă, mandatarul nu poate săvârşi decât
actele juridice cu care a fost împuternicit de mandant, el neputând face nimic peste limitele
mandatului său.
Forma şi întinderea mandatului. Contractul de mandat „poate fi încheiat în formă
scrisă, autentică ori sub semnătură privată, sau verbală”. Mandatul dat pentru încheierea
unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme, trebuie sa respecte acea formă!
Durata. Dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3
ani de la încheierea lui.
În raport de specificul actelor juridice ce urmează a fi încheiate, mandatul poate fi
general sau special. Mandatul general îl autorizează pe mandatar să efectueze „numai acte
de conservare şi de administrare”. Mandatul special este acela în care mandatarul este
„împuternicit expres”, pentru o (singură) operaţie juridică. Astfel, pentru a încheia acte de
înstrăinare sau grevare, tranzacţii ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii
sau bilete la ordin ori pentru a intenta acţiuni în justiţie, precum şi pentru a încheia orice
alte acte de dispoziţie, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres.
Efectele mandatului între părţi
Obligațiile mandatarului
Obligaţie de a îndeplini („a executa”) mandatul (obligaţie de a face).
Îndeplinirea mandatului este o obligaţie de mijloace (nu de rezultat)16, mandatul
considerându-se îndeplinit dacă mandatarul a depus toate diligenţele pentru perfectarea
16 G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil in reglementarea noului Cod civil. Ed.
Hamangiu, 2012 Noul Cod Civil, pag.480.
126
actului juridic cu care a fost împuternicit (chiar dacă operaţiunea juridică nu s-a realizat).
Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să execute mandatul cu diligenţa
unui bun proprietar. Dacă însă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl
îndeplinească cu diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri
Obligaţia de a da socoteală. Potrivit art. 2019 alin. 1 C. civ., „orice mandatar
este ţinut să dea socoteală despre gestiunea sa”. Totodată, el este obligat, la cerere, să
înapoieze toate actele sau bunurile primite în temeiul împuternicirii, pentru realizarea
obligaţiilor sale chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului.
Obligația de conservare a bunurile primite de la mandant sau în numele lui.
Obligaţia de răspundere pentru faptele persoanei substituite în executarea
contractului. „mandatarul care şi-a îndeplinit mandatul nu răspunde faţă de mandant cu
privire la executarea obligaţiilor asumate de persoanele cu care a contractat”. Ca excepţie,
el va răspunde alături de terţi, atunci când „insolvabilitatea lor i-a fost sau ar fi trebuit să îi
fi fost cunoscută la data încheierii contractului cu acele persoane” .
Substituirea facută de mandatar
Mandatarul este ţinut să îndeplinească personal mandatul, cu excepţia cazului în
care mandantul l-a autorizat în mod expres să îşi substituie o altă persoană în executarea în
tot sau în parte a mandatului.
Chiar în absenţa unei autorizări exprese, mandatarul îşi poate substitui un terţ dacă:
-împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul;
-îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant asupra acestor împrejurări;
-se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut împrejurările
ce o justifică.
NB! Mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la substituire.
Dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul răspunde pentru actele
persoanei pe care şi-a substituit-o ca şi cum le-ar fi îndeplinit el însuşi.
Dacă substituirea a fost autorizată, mandatarul nu răspunde decât pentru diligenţa cu care
a ales persoana care l-a substituit şi i-a dat instrucţiunile privind executarea mandatului.
127
Obligațiile mandantului
Obligaţia de despăgubire. Mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului
mijloacele necesare executării mandatului. Mandantul trebuie de asemenea să restituie
mandatarului cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urmă pentru executarea
mandatului. Mandantul este obligat să-l despăgubească pe mandatar pentru prejudiciul
suferit în executarea mandatului, dacă prejudiciul nu provine din culpa mandatarului.
Mandantul trebuie să plătească dobânzi la sumele cheltuite de mandatar, fără punere în
întârziere (chiar din momentul avansării lor).
Obligaţia de plată a remuneraţiei. Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandantul
este obligat să plătească mandatarului remuneraţia, chiar şi în cazul în care, fără culpa
mandatarului, mandatul nu a putut fi executat (art. 2027 C. civ.). Când mandatul a fost dat
aceluiaşi mandatar de mai multe persoane (pluralitate de mandanţi) pentru o afacere
comună, fiecare dintre mandanţi răspunde solidar faţă de mandatar de toate obligaţiile
mandatului (art. 2028 C. civ.).
!! Pentru garantarea tuturor creanţelor sale împotriva mandantului izvorâte din mandat,
mandatarul are un drept de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia executării
mandatului de la mandant ori pe seama acestuia (art. 2029 C. civ.).
Efectele mandatului faţă de terţi
Raporturile dintre mandant şi terţi.
Dacă mandatarul va reuşi, în fapt, încheierea actului juridic pentru care a fost
împuternicit, de drept, se vor crea raporturi juridice directe între mandant şi terţi
(deoarece mandatarul încheie actul juridic pe seama şi în numele mandantului). Actele
juridice încheiate de mandatar nu vor obliga pe mandant dacă s-au făcut cu depăşirea
limitelor împuternicirii date acestuia (decât dacă mandantul le-a ratificat).Ratificarea lor de
către mandant va produce efecte retroactive (de la data încheierii actului), ca şi cum actul
juridic ar fi fost valabil încheiat
Raporturile dintre mandatar şi terţi.
128
Între mandatar şi terţi nu se creează raporturi juridice, deoarece mandatarul
contractează, în drept, în numele şi pe seama mandantului. În consecinţă, pentru mandatar,
actul juridic încheiat (de el, în fapt) este numai un res inter alios acta. Pentru actele
excesive, mandatarul garantează faţă de terţi, cu excepţia cazului când aceştia au cunoscut
întinderea mandatului.
Încetarea contractului
Mandatul încetează odată cu executarea obligaţiilor contractate ori la intervenţia
altor cauze generale, precum: expirarea termenului, realizarea condiţiei rezolutorii, pieirea
bunului etc. Pe lângă cauzele generale, mandatul poate înceta şi datorită unor cauze
specifice lui. Astfel, mandatul se stinge:
-> prin revocarea mandatarului. Mandantul poate oricând revoca mandatul, expres
sau tacit, indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost
declarat irevocabil. Împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere revocă
mandatul iniţial. Atunci când mandatul a fost declarat irevocabil (prin acordul părţilor),
revocarea se consideră a fi nejustificată dacă nu este determinată de culpa mandatarului
sau de un caz fortuit ori de forţă majoră.
129
-> prin renunțarea mandatarului. Mandatarul poate renunţa oricând la mandat,
notificând mandantului renunţarea sa ( normă imperativă)!!
-> prin moartea mandantului ori a mandatarului
-> incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului
Atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activităţi cu
caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs de
desfăşurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunţare al părţilor ori al
moştenitorilor acestora.
Efectele încetării mandatului
Când mandatul încetează, mandatarul nu mai poate încheia acte juridice în numele
şi pe seama mandantului (cu excepţia cazului când prerogativele sale sunt continuate
pentru a nu prejudicia interesele mandantului – art. 2037 C. civ.).
Actele juridice încheiate de mandatar după moartea mandantului sunt valabile, dacă
mandatarul nu a cunoscut moartea mandantului, iar terţii au fost şi ei de bună-credinţă
(art. 2036 C. civ.).
Ca urmare a încetării mandatului, în toate cazurile, mandatarul este obligat:
– să restituie mandantului procura primită
– să restituie orice alt act primit
– să restituie bunurile primite pentru executarea mandatului.
NB!Actele încheiate de mandatar sunt valabile şi executorii în privinţa terţilor de bună-
credinţă, atât timp cât nu a cunoscut cauza de încetare a mandatulu.
Mandatul fără reprezentare
Definiție. Mandatul fără reprezentare este contractul în care mandatarul încheie acte
juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părţi, numită mandant, şi îşi asumă faţă de
terţi obligaţiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre
mandat (art. 2039 alin. 1 C. civ.).
130
În cazul de mai sus, deşi îi lipseşte reprezentarea, contractul încheiat este totuşi de
mandat, întrucât reprezentarea este numai de natura, nu şi de esenţa mandatului. De
regulă, în practică se apelează la mandatul fără reprezentare atunci când o persoană
doreşte încheierea unui act juridic fără a fi cunoscută de terţi.
Între terţul cocontractant şi mandant nu se stabilesc raporturi juridice. Ca excepţie,
conform dispoziţiei speciale a legii, mandantul, substituindu-se mandatarului, poate
exercita drepturile de creanţă născute din executarea mandatului, dacă şi-a executat
propriile sale obligaţii faţă de mandatar (art. 2040 alin. 2 C. civ.).
Mandantul poate revendica bunurile mobile dobândite pe seama sa de către
mandatarul care a acţionat în nume propriu, cu excepţia bunurilor dobândite de terţi prin
efectul posesiei de bună-credinţă (art. 2041 alin. 1 C. civ.). Dacă bunurile dobândite de
mandatar sunt imobile, acesta este obligat să le transmită mandantului. În caz de refuz,
mandantul poate solicita instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act
de transmitere a bunurilor dobândite.
Creditorii mandatarului nu pot urmări bunurile dobândite de acesta în nume
propriu, dar pe seama mandantului, dacă mandatul fără reprezentare are dată certă şi
aceasta este anterioară luării oricărei măsuri asigurătorii sau de executare.
Grila 11
Mandatul general autorizează mandatarul să efectueze:
a) acte juridice și materiale
b) acte de conservare, administrare și dispoziție
c) numai acte de conservare și administrare
11.1. Contractul de comodat( împrumutul de folosință)
Definiție. Împrumutul de folosinţă (comodatul) este contractul care transmite folosinţa
gratuită a unui bun determinat de la o persoană, numită comodant, unei alte persoane,
numită comodatar, care se obligă să îl restituie în individualitatea sa.
131
Părţile. contractante sunt: comodantul, care „remite un bun mobil sau imobil”, şi
comodatarul, care are „obligaţia de a-l restitui după un anumit termen”. Comodatul se
poate încheia atât între persoane fizice, cât şi între persoane juridice.
Caractere juridice
Comodatul este un contract intuitu personae, deoarece se încheie în consideraţia
personală (şi în favoarea) comodatarului (spre deosebire de locaţiune, care transmite şi ea
folosinţa bunului, dar nu are caracter intuitu personae).
Comodatul este un contract real, deoarece încheierea sa valabilă trebuie însoţită şi
de remiterea, tradiţiunea (predarea efectivă) bunului ce formează obiectul contractului.
Comodatul este un contract „cu titlu gratuit” (art. 2146 C. civ.). Gratuitatea ţine de
esenţa comodatului. Astfel, comodatul nu poate fi în nicio situaţie cu plată (oneros).
Comodatul este un contract unilateral (dacă se interpretează că remiterea bunului
derivă direct din contract şi nu este o obligaţie a comodantului, în sensul restrâns al
acesteia). Chiar dacă pe parcursul derulării (executării) contractului se pot naşte obligaţii şi
în sarcina comodantului, contractul rămâne unilateral (deoarece eventualele obligaţii sunt
extracontractuale).
Comodatul este un contract translativ de folosinţă (nu transferă proprietatea către
împrumutat). Astfel, şi după încheierea contractului, comodantul rămâne proprietarul
bunului (suportând riscul pierii fortuite a acestuia, după regula res perit domino),
comodatarul dobândind numai detenţiunea. În raport cu bunul, locatarul este un simplu
detentor precar.
Formarea contractului
Comodatul trebuie să îndeplinească condiţiile generale de validitate prevăzute de
art. 1179 C. civ. Contractul de comodat prezintă particularităţi în materia capacităţii şi a
obiectului. Comodatul este un act de administrare, astfel încât comodantul trebuie să aibă
132
capacitatea necesar pentru a efectua acte de administrare.
Capacitate. Deoarece comodatul este doar translativ de folosinţă, comodantul nu
trebuie să fie neapărat proprietarul bunului. Astfel, „orice persoană care are dreptul de a
folosi bunul poate fi comodant” (art. 2147 C. civ.). De exemplu, comodantul poate fi un
uzufructuar sau un locatar, cu îndeplinirea condiţiei ca transmiterea folosinţei să nu îi fie
interzisă. În principiu, comodatarul nu poate împrumuta altei persoane bunul (deoarece
contractul are caracter intuitu personae). Ca excepţie, comodatarul poate permite unui terţ
să folosească bunul, „ cu aprobarea prealabilă a comodantului” (art. 2148 alin. 2 C. civ.).
Obiect. Bunuri mobile sau imobile, cu condiţia să fie nefungibile (urmând a fi
restituite în individualitatea lor) şi neconsumptibile (fiind necesar ca bunul să nu îşi
consume substanţa la prima întrebuinţare, pentru a putea fi restituit în natura sa). Ca
excepţie, bunurile consumptibile prin natura lor pot fi considerate nefungibile prin voinţa
părţilor. În acest caz, bunurile nu sunt folosite potrivit destinaţiei obişnuite, ci potrivit unei
destinaţii date de părţi (de exemplu, fructele sunt împrumutate pentru aranjarea unei
expoziţii).
În concluzie, pentru a califica contractul drept împrumut de folosinţă, comodatarul
trebuie să restituie acelaşi bun (şi nu unul asemănător, întrucât, dacă restituie un alt
autoturism cu aceeaşi valoare şi aceleaşi calităţi, contractul va fi de schimb).
Obligațiile comodatarului
Obligaţia de conservare a bunului.
Obligaţia de folosire a bunului potrivit destinaţiei
Obligaţia de plată a cheltuielilor necesare folosinţei
Obligaţia de restituire a bunului
Obligaţiile comodantului
Datorită caracterului unilateral al împrumutului de folosinţă, contractul nu creează
obligaţii decât în sarcina comodatarului. Astfel, în doctrină se admite unanim că, în
principiu, comodantul nu are obligaţii născute din contractul de comodat. Cu toate acestea,
legea prevede anumite situaţii în care se pot naşte „unele obligaţii” şi în sarcina
împrumutătorului (comodantului). Comodantul este, astfel, obligat să restituie cheltuielile
133
pentru lucrările necesare făcute de comodatar, care „nu puteau fi prevăzute la încheierea
contractului, atunci când comodantul, înştiinţat în prealabil, nu s-a opus efectuării lor ori,
din cauza urgenţei lucrărilor, acesta nu a putut fi înştiinţat în timp util” (art. 2151 alin. 2 C.
civ.). De asemenea, comodantul are obligaţia de a-l despăgubi pe comodatar pentru
pagubele provocate de viciile ascunse ale bunului, pe care, deşi le cunoştea la încheierea
contractului, nu le-a adus la cunoştinţa comodatarului (art. 2152 C. civ.).
Încetarea contractului
Contractul de comodat încetează, potrivit regulilor generale, la epuizarea efectelor
sale sau prin acordul părţilor contractante (înainte de producerea efectelor).
Particularităţi în materie prezintă încetarea contractului prin restituirea bunului şi prin
moartea comodatarului.
Încetarea comodatului prin restituirea bunului. Comodatarul este obligat „să
înapoieze bunul la împlinirea termenului convenit sau, în lipsă de termen, după ce s-
a folosit de bun potrivit convenţiei” (art. 2155 alin. 1 C. civ.). Având în vedere
caracterul esenţialmente gratuit şi unilateral al contractului, precum şi faptul că
titularul său (comodatarul) nu este obligat să folosească bunul, acesta îl poate
restitui şi înainte de scadenţă (dacă nu s-a prevăzut altfel). Restituirea anticipată a
bunului înainte de termen se poate face şi „atunci când el (comodantul) însuşi are o
nevoie urgentă şi neprevăzută de bun” (art. 2156 C. civ.). În condiţiile art. 2157 alin.
1 C. civ. (contract încheiat în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată
cu dată certă), în cazul încetării comodatului prin decesul comodatarului sau prin
expirarea termenului, se poate trece direct la executarea silită, fără a se mai cere
întâi rezilierea contractului.
Încetarea contractului prin moartea comodatarului. Comodantul poate cere
restituirea anticipată a bunului, precum şi rezilierea contractului şi în cazul morţii
comodatarului, conform art. 2156 C. civ. Deşi, de regulă, în caz de moarte a uneia
dintre părţi, obligaţiile trec asupra succesorilor în drepturi, în lipsa unei dispoziţii
legale se prezumă că împrumutul are caracter intuitu personae, iar moştenitorii vor
fi obligaţi să restituie bunul împrumutat.
134
Grila 12
Obiectul comodatului pot fi:
a) numai bunuri mobile
b) bunuri consumptibile
c) bunuri nefungibile
12.1. Împrumutul de consumație
Caractere juridice
Este un contract intuitu persoan.e
Este un contract unilateral. Chiar dacă este cu titlu oneros, împrumutul rămâne
unilateral, întrucât şi obligaţia de plată a dobânzilor aparţine tot împrumutatului.
Este un contract real, deoarece încheierea lui valabilă presupune atât acordul de
voinţe al părţilor, cât şi tradiţiunea, predarea bunului (asemenea împrumutului de
folosinţă).
Este, de regulă, un contract gratuit, dar poate fi şi cu titlu oneros. Astfel, potrivit art.
2159 alin. 1 C. civ., împrumutul de consumaţie „se prezumă a fi cu titlu gratuit”. Ca excepţie,
împrumutul de consumaţie care are ca obiect o sumă de bani, este prezumat oneros (art.
2159 alin. 2 C. civ.). Putem spune astfel că împrumutul de consumaţie este gratuit numai
prin natura sa (spre deosebire de comodat, care este esenţialmente gratuit). Împrumutul
de consumaţie cu titlu oneros este cunoscut sub denumirea de împrumut cu dobândă.
Este translativ de proprietate, precum vânzarea, schimbul, donaţia etc. (de care însă
se deosebeşte prin aceea că obiectul contractului este întotdeauna un bun de gen,
restituibil în natura sa). După încheierea valabilă a contractului, împrumutatul devine
proprietarul bunului. Astfel, în calitatea sa de proprietar, împrumutatul va suporta şi riscul
pieirii acestuia, după regula res perit domino (art. 2160 C. civ.).
135
Formarea contractului
Condiţiilor generale de validitate impuse contractelor civile potrivit art. 1179 C. civ.
Câteva particularităţi sunt prezente în materie de capacitate, consimţământ şi obiect.
Capacitatea împrumutătorului. Trebuie să aibă capacitatea, respectiv să
îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru actele de dispoziţie şi să fie proprietarul
bunului care formează obiectul contractului. Împrumutatul trebuie să aibă şi el capacitatea
de a încheia acte de dispoziţie, în special pentru că devine proprietarul bunului împrumutat
şi suportă, în consecinţă, riscul pieirii fortuite a acestuia.
Consimţământul părţilor trebuie să fie liber şi neviciat. Vicierea consimţământului în
împrumutul de consumaţie se face cel mai frecvent prin manevre dolosive.
Obiectul contractului îl constituie bunuri de gen, fungibile şi consumptibile potrivit
naturii lor ce urmează a fi utilizate (consumate) de către împrumutat. În consecinţă,
împrumutatul nu va restitui, la scadenţă, aceleaşi bunuri, ci o cantitate egală de alte bunuri
de aceeaşi natură şi calitate.
Efectele contractului
Transferul dreptului de proprietate de la împrumutător la împrumutat.
Obligaţiile împrumutatului
Obligația de a restitui, la expirarea contractului, bunuri de acelaşi gen, în aceeaşi
cantitate şi de aceeaşi calitate. Este nerelevant şi lipsit de consecinţe faptul că, între
momentul încheierii contractului şi cel al plăţii, valoarea bunurilor a crescut sau s-a
diminuat (împrumutatul fiind „ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe
care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora”. Restituirea înainte
de termen, nu este posibilă deoarece termenul de restituire se prezumă a fi stipulat în
favoarea ambelor părţi, iar dacă împrumutul este cu titlu gratuit, numai în favoarea
împrumutatului. Termenul de restituire, acesta va fi stabilit de instanţă, ţinându-se seama
de scopul împrumutului, de natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, de situaţia
părţilor şi de orice altă împrejurare relevantă (art. 2162 alin. 1 C. civ.). Dacă însă s-a
stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, instanţa,
constatând că împrumutatul le deţine sau le putea obţine între timp, nu va putea acorda un
termen de restituire mai mare de 3 luni.
136
• Dobânzi moratorii. Odată cu obligarea împrumutatului la restituirea bunului,
împrumutătorul are dreptul şi la plata de daune-interese pentru întârziere (dobânzi
moratorii), începând de la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Obligaţiile împrumutătorului
Deoarece împrumutul de consumaţie este un contract unilateral, în principiu,
împrumutătorul nu are nicio obligaţie. Cheltuielile de conservare sunt în sarcina
împrumutatului, dar nu ca obligaţii contractuale, ci derivate din calitatea acestuia de
proprietar. Ca şi comodantul, împrumutătorul are obligaţia de a-l despăgubi pe împrumutat
pentru pagubele provocate de viciile ascunse ale bunului, pe care, deşi le cunoştea la
încheierea contractului, nu le-a adus la cunoştinţa comodatarului. Pentru justificarea
caracterului unilateral al contractului, în doctrină s-a apreciat că această obligaţie nu
izvorăşte din contract, ci dintr-un fapt ilicit al împrumutătorului (de a nu comunica viciile
bunului împrumutat), răspunderea fiind delictuală. Răspunderea împrumutătorului pentru
daune cauzate prin viciile bunului este lipsită de importanţă practică, „căci lucrurile
fungibile şi consumptibile numai în mod excepţional pot provoca daune”.
Încetarea contractului
Îndeplinirea obligaţiei principale a împrumutatului: restituirea bunurilor la
termenul stabilit în contract (scadenţă). Deoarece termenul împrumutului cu titlu gratuit
este stabilit în favoarea împrumutatului (ca debitor al împrumutătorului), plata efectuată
înainte de termen este valabilă. În cazul în care termenul a fost stipulat în favoarea ambelor
părţi, plata se va putea face înainte de împlinirea termenului, dar numai cu consimţământul
împrumutătorului.
Împrumutul de consumaţie mai poate înceta şi în condiţiile dreptului comun, prin
reziliere sau prin alte moduri de stingere a obligaţiilor (de exemplu, remiterea de datorie,
confuziunea, darea în plată, compensaţia etc.).
Împrumutul cu dobândă (oneros)
Potrivit art. 2159 C. civ., împrumutul (de
consumaţie) „se prezumă a fi cu titlu gratuit”. Cu
toate acestea, împrumutul care are ca obiect o
137
sumă de bani se prezumă a fi cu titlu oneros (art. 2159 alin. 2 C. civ.).
Împrumutul cu titlu oneros poată numele de împrumut cu dobândă.
Definiție. Împrumutul cu dobândă este un împrumut de consumaţie cu titlu oneros,
în care împrumutatul, în schimbul transferului dreptului de proprietate asupra unei câtimi
de bunuri, pe lângă obligaţia sa principală de a restitui bunul (la scadenţă), mai datorează şi
o remuneraţie numită „dobândă”.
Particularitatea împrumutului cu titlu oneros constă în aceea că are obiect dublu: dobânda
şi capitalul, deşi contractul este unilateral. Soluţia se justifică (oarecum) deoarece ambele
obligaţii contractuale – atât obligaţia de restituire, cât şi obligaţia de plată a dobânzii – sunt
asumate de împrumutat.
Ca obiect al împrumutului, dobânda este, de regulă, o sumă de bani sau „alte bunuri de gen”
(caracteristice împrumutului de consumaţie).
Prin dobândă „se înţelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci şi alte
prestaţii, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al
folosinţei capitalului” (art. 1 alin. ultim din O.G. nr. 13/2011).
Grila 13
Obiectul împrumutului de consumație pot fi:
a) numai bunuiri nefungibile
b) bunuri fungibile
c) numai bunuri immobile
13.1.Contractul de tranzacție
Definiție. Tranzacţia este un contract prin care părţile previn sau sting un litigiu,
inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin
transferul unor drepturi de la una la cealaltă. Prin tranzacţie se pot naşte, modifica sau
stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre părţi (art. 2267 alin.
2 C. civ.).
138
Tranzacţia presupune trei elemente distincte:
a) existenţa unui drept litigios sau îndoielnic;
b) intenţia părţilor de a pune capăt unui litigiu sau de a-l preveni;
c) existenţa unor concesii reciproce
În sens larg, tranzacţia este de două feluri:
Convenţională (când se încheie fără intervenţia instanţei)
Judiciară (când se încheie în faţa instanţei de judecată)
Caractere judiciare
Tranzacţia este un contract consensual. Deoarece tranzacţia produce efecte pur
declarative, forma autentică nu este necesară (recunoaşterea unui drept preexistent
neavând semnificaţia unei înstrăinări). În schimb, atunci când tranzacţia are ca efect
înstrăinarea unui imobil, forma autentică este cerută ad validitatem. Ad probationem
tranzacţia trebuie să fie constatată în scris!!
Tranzacţia este un contract bilateral (sinalagmatic).
Tranzacţia este un contract cu titlu oneros. Contractul îşi păstrează caracterul oneros
chiar şi atunci când avantajele obţinute de părţi, prin tranzacţie, sunt inegale.
Tranzacţia este un contract comutativ, deoarece ambele părţi contractante îşi cunosc
existenţa şi întinderea obligaţiilor încă de la momentul încheierii contractului.
Tranzacţia este, de regulă, un contract încheiat intuitu personae, calităţile persoanei
cu care se contractează având un rol determinant în perfectarea contractului.
Tranzacţia este indivizibilă (în ceea ce priveşte obiectul său). Astfel, în lipsa unei
stipulaţii contrare, ea nu poate fi desfiinţată în parte (art. 2269 C. civ.).
139
Formarea contractului
În principiu, tranzacţia trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de validitate ca şi
celelalte contracte. Particularităţile formării tranzacţiei se manifestată, mai ales, în materie
de capacitatea părţilor, obiectul şi cauza contractului.
Capacitate. Părţile trebuie să aibă deplină capacitate de a dispune de drepturile care
formează obiectul contractului. Potrivit art. 2271 C. civ., cei care nu au „această capacitate”
pot tranzacţiona numai în condiţiile prevăzute de lege (art. 2271 C. civ.). Când tranzacţia
este încheiată prin mandatar, acesta are nevoie de procură specială.
Obiectul tranzacţiei trebuie să se afle în circuitul civil. Per a contrario, bunurile
scoase din circuitul civil (inalienabile) nu pot face obiectul unei tranzacţii (de exemplu,
pensia alimentară a unei persoane, dreptul la viaţă etc.). Se poate tranzacţiona asupra
oricărui drept patrimonial pur şi simplu, sub condiţie, cu termen, eventual. Inclusiv
bunurile viitoare pot forma obiectul tranzacţiei.
De precizat că nu se poate tranzacţiona
asupra capacităţii sau stării civile a persoanelor
şi nici cu privire la drepturi de care părţile nu pot
să dispună potrivit legii (art. 2268 alin. 1 C. civ.).
!!Ca excepţie la interdicţia de mai sus, se poate
însă tranzacţiona asupra acţiunii civile derivând din săvârşirea unei infracţiuni (art. 2268
alin. 2 C. civ.).
Nulitatea contractului
În principiu, tranzacţia poate fi afectată de aceleaşi cauze de nulitate ca orice alt
contract (art. 2273 alin. 1 C. civ.). Ca excepţie, tranzacţia „nu poate fi anulată pentru eroare
de drept referitoare la chestiunile ce constituie obiectul neînţelegerii părţilor şi nici pentru
leziune”.
Este nulă tranzacţia încheiată pentru executarea unui act juridic lovit (şi el) de
nulitate absolută. Face excepţie cazul în care părţile au tranzacţionat expres asupra
nulităţii. În cazul în care tranzacţia s-a încheiat pentru executarea unui act anulabil,
anularea tranzacţiei poate fi cerută doar de partea care la data încheierii tranzacţiei nu
cunoştea cauza de anulabilitate (art. 2274 alin. 2 C. civ.).
140
Este nulă tranzacţia încheiată pe baza unor înscrisuri dovedite ulterior ca fiind false.
De precizat că, în principiu, descoperirea ulterioară de înscrisuri necunoscute părţilor şi
care ar fi putut influenţa conţinutul tranzacţiei nu reprezintă o cauză de nulitate a
tranzacţiei. Ca excepţie, nulitatea operează atunci când înscrisurile au fost ascunse de către
una dintre părţi sau, cu ştiinţa ei, de către un terţ. Tranzacţia asupra unui proces este
anulabilă la cererea părţii care nu a cunoscut că litigiul fusese soluţionat printr-o hotărâre
judecătorească intrată în puterea lucrului judecat (art. 2277 C. civ.).
Efectele contractului
Efecte declarative. Deşi în doctrină părerile au fost împărţite, majoritatea autorilor
au recunoscut că tranzacţia produce efecte declarative, deoarece are ca scop recunoaşterea
unor drepturi preexistente (şi nu conferirea unor drepturi noi, ca în cazul contractelor
translative de proprietate).
Caracterul declarativ al contractului de tranzacţie determină următoarele consecinţe:
– tranzacţia nu poate constitui un just titlu, pentru a face operantă uzucapiunea
de 10 ani (realizată în condiţiile art. 930 C. civ.);
– părţile nu sunt obligate să-şi garanteze, reciproc, drepturile respective;
– contractul (prin care sunt recunoscute drepturi preexistente) produce
efecte retroactive (de la data constituirii drepturilor) etc.
Efecte extinctive. După perfectarea contractului, părţile nu mai pot să formuleze
pretenţii legale legate de drepturile care au format obiectul tranzacţiei. Astfel, o eventuală
acţiune introdusă de una dintre părţi, în legătură cu drepturile care au format obiectul
tranzacţiei, va fi respinsă pe excepţie, tranzacţia operând cu puterea unei hotărâri
judecătoreşti definitive (asimilarea nu este însă completă, deoarece tranzacţia nu constituie
titlu executoriu).
Efecte constitutive sau translative.
Efecte relative.
141
Tranzacția judecătorească
În cursul judecăţii, părţile pot cere oricând să se dea o hotărâre care să consfinţească
tranzacţia lor (art. 438 alin. 1 C. proc. civ.). Astfel, tranzacţia judiciară poate interveni în
orice fază procesuală, de la judecarea pe fond a cauzei şi până la faza executării silite.
Tranzacţia judiciară se încheie în formă scrisă şi va alcătui dispozitivul hotărârii
(art. 439 C. proc. civ.). Hotărârea judecătorească care consfinţeşte o tranzacţie între părţi
este cunoscută în practică şi sub denumirea de hotărâre de expedient. Hotărârea de
expedient constituie titlu executoriu.
!!Hotărârea care constată tranzacţia poate fi atacată (pentru motive procedurale), numai cu
recurs la instanţa ierarhică superioară (art. 440 C. proc civ.).
Tranzacţia constatată printr-o hotărâre judecătorească poate fi desfiinţată prin acţiune în
nulitate -acţiune în rezoluţiune ori reziliere.
-acțiune revocatorie
-acţiunea în declararea simulaţiei
Grila 14
Tranzacția este un contract:
a) oneros sau gratuit
b) intuitu persoane
c) solemn
142
Bibliografie
1. G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil in reglementarea noului Cod civil.
Ed. Hamangiu, 2012 Noul Cod Civil
2. Noul Cod Civil
3. L. Stănciulescu, Curs de drept civil, Contracte, Ed. Hamangiu 2014
4. F. Moțiu, Contractele speciale în noul Cod civil, ed. a V-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014
Răspunsuri
G1-b
G2- b
G3- c
G4- c
G5-a
G6- c
G7-b
G8-c
G9-b
G10-c
G11-c
G12- c
G13- b
G14-b
