MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA
FACULTATEA RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE ŞI JURNALISM
CATEDRA RELAŢII INTERNAŢIONALE, POLITOLOGIE ŞI ISTORIE
Tema:
CONFERINŢELE INTERNAŢIONALE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
Elaborat de studentul
a anului II:
OLEACOV Sergiu
Coordonator ştiinţific:
TIHONOV Ludmila,
doctor, confenţiar universitar
CHIŞINĂU – 2015
2
CUPRINS
PLANUL PREZENTĂRII ......................................................................................................... 3
I. CONFERINŢA DE LA PARIS ............................................................................... 4
II. CONFERINŢA DE LA WASHINGTON ............................................................... 8
III. CONFERINŢA DE LA GENOVA (1922) ............................................................... 11
IV. TRATATUL DE LA RAPALLO ............................................................................ 13
V. TRATATUL DE LA LOCARNO ........................................................................... 15
VI. CONFERINŢA DE LA VIENA ............................................................................... 16
VII. MICA ÎNŢELEGERE .............................................................................................. 18
VIII. ÎNŢELEGEREA BALCANICĂ .............................................................................. 21
IX. PACTUL KELLOG-BRIAND ................................................................................. 23
X. PROTOCOLUL DE LA MOSCOVA ..................................................................... 25
XI. CONFERINŢA DE LA GENEVA (1932) .............................................................. 27
XII. ACORDUL DE LA MUNCHEN ............................................................................. 29
XIII. PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV .................................................................. 31
BIBLIOGRАFIE ......................................................................................................................... 33
3
PLANUL PREZENTĂRII
1. Data, locul
2. Statele participante
3. Ordinea de zi
4. Deciziile
5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale ori a unor state în parte
6. Personalităţi
4
I. CONFERINŢA DE LA PARIS
I.1. Data, locul
Conferinţa de Pace de la Paris: 18 ianuarie 1919 - 21 ianuarie 1920. Preşedintele
Conferinţei a fost proclamat delegatul Franţei, ţară gazdă: Georges Clemenceau.
I.2. Statele participante
Au participat 27 de state, 4 dominioane şi India. Conferinţa a reunit peste 1000 de
delegaţi, fiecare delegaţie fiind alcătuită din sute de colaboratori (militari, diplomaţi, jurişti,
istorici, oameni de ştiinţă şi tehnicieni). Nu au fost invitaţi nici reprezentanţii ţărilor învinse
(Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria, Turcia), nici cei ai Rusiei unde fusese instalat regimul
comunist.
I.3. Ordinea de zi
Drept obiectiv era dezbaterea noii configuraţii politico-teritoriale şi rezolvarea
complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial.
I.4. Deciziile
Prevederi militare:
- efectivul armatei germane era fixat la 100 000 de oameni, iar corpul de ofiţeri era limitat la
4000;
- serviciul militar obligatoriu era interzis;
- se interzicea Germaniei să aibă artilerie grea, tancuri, submarine, aviaţie militară;
Art. 231 din tratatul de la Versailles stabilea că:
“Guvernele aliate şi asociate afirmă, iar Germania acceptă răspunderea Germaniei şi a
aliaţilor săi pentru toate pierderile pe care le-au suferit guvernele aliate şi asociate precum şi
compatrioţii lor ca urmare a războiului de agresiune îndreptat împotriva lor de Germania şi aliaţii
ei”.
Această aşa-numită clauză a vinovăţiei de război a reprezentat baza morală pentru
pretenţiile aliaţilor ca Germania să plătească reparaţii de război.
Principala dificultate era să se stabilească cât poate şi cât trebuie Germania să plătească, şi
cum se vor împărţi aceşti bani între aliaţi.
Wilson se pronunţa pentru stabilirea unor reparaţii care să ţină cont de resursele
Germaniei de a le putea achita. Dar, opinia publică din Franţa şi Marea Britanie dorea “să stoarcă
lămâia germană până încep să-i chiţăie sâmburii.” Acest lucru avea un dublu scop: să ajute ţările
5
aliate să acopere cheltuielile de război şi să reducă Germania pentru ani buni la o situaţie precară
din punct de vedere economic.
S-au lansat cifre astronomice ca reparaţii de război. În cele din urmă, la sugestia lui Lloyd
George, s-a constituit o Comisie pentru Reparaţii pentru a stabili cifra reală. În anul 1921
Comisia pentru Reparaţii a recomandat în sfârşit cifra de 132 miliarde mărci-aur. Încercările de a
determina Germania să plătească aveau să marcheze relaţiile internaţionale pentru următorii zece
ani. De asemenea, tratatul obliga Germania la “restituiri”, prin care trebuia să înapoieze operele
de artă luate din Franţa şi Blegia în perioada 1870 – 1871 şi 1914 – 1918.
Tratatul cu Austria de la Saint Germain (10 septembrie 1919):
- Austria recunoştea graniţele tuturor statelor vecine ( Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia );
- Boemia, Moravia şi Slovacia formau Cehoslovacia;
- Polonia a primit Galiţia;
- Slovenia, Dalmaţia, Bosnia şi Herţegovina au intrat în componenţa statului sârbo-croato-
sloven;
- Italia primea Tirolul de sud fără portul Fiume, Zara şi câteva insule din apropierea coastei
dalmate;
- demobilizarea armatei; reducerea forţelor armate până la 30 000 de soldaţi;
- Austria nu putea să mai deţină aviaţie militară, tancuri, artilerie grea, flotă de război;
- se interzicea Anschluss-ul ( art. 88 ).
Tratatul cu Bulgaria de la Neuilly (27 noiembrie 1919):
- Bulgaria ceda Greciei Tracia occidentală, pierzând astfel ieşirea la Marea Egee;
- Graniţa româno-bulgară era stabilită potrivit clauzelor înscrise în tratatul de pace de la
Bucureşti din 1913;
- Cadrilaterul (partea de sud a Dobrogei) revenind României;
- armata nu putea depăşi 20 000 de oameni;
- serviciul militar obligatoriu a fost interzis;
- Bulgaria nu mai putea deţine aviaţie militară sau flotă de război.
Tratatul cu Ungaria de la Trianon (4 iunie 1920):
- Ungaria recunoştea graniţele şi independenţa noilor state care
- se constituiseră sau îşi desăvârşiseră unitatea de stat ca urmare a prăbuşirii Imperiului
Habsburgic;
6
- Art. 45 din tratat confirma unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu
România;
- demobilizarea armatei;
- interzicerea serviciului militar obligatoriu;
- menţinerea unei armate de numai 35 000 de oameni;
- Ungaria nu putea deţine aviaţie militară, tancuri, artilerie grea, flotă de război.
Tratatul cu Turcia de la Sevres (10 august 1920):
- potrivit tratatului de la Sevres strâmtorile Bosfor şi Dardanele (care făceau legătura între
marea Neagră şi Marea Mediterană) erau declarate libere pentru trecerea vaselor
comerciale şi militare ale tuturor statelor, atât în timp de pace, cât şi pe timp de război.
- respectarea regimului strâmtorilor era încredinţată unei Comisii Internaţionale formată
din reprezentanţii Angliei, Franţei, Italiei, Japoniei, SUA (în cazul şi la data când ele vor
dori să ia parte), Rusiei, Greciei, României, Bulgariei şi Turcia.
- Rusia, Bulgaria şi Turcia urmau să-şi trimită delegaţii în Comisie numai în cazul intrării
lor în Societatea Naţiunilor.
- Turcia a fost redusă la Asia Mică şi la litoralul european al Constantinopolului.
- teritoriile arabe stăpânite de Imperiul Otoman au revenit sub mandat Marii Britanii şi
Franţei ( Franţei i-au revenit teritoriile de azi ale Siriei şi Libanului iar Marii Britanii i-au
revenit actualele teritorii ale Israelului, Iordaniei şi Irakului ).
- zona de est a Traciei, peninsula Gallipolii, Smirna şi mai multe insule din Marea Egee au
revenit Greciei.
Revoluţia naţională condusă de Mustafa Kemal Ataturk va impune anularea tratatului de
la Sevres şi încheierea unui alt tratat de pace la Lausanne (1923). Noul tratat a fost prima
revizuire semnificativă a tratatului de pace. În urma războiului cu Grecia, Turcia a redobândit
Tracia de est, Smirna şi insulele din Marea Egee.
I.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale
Prin condiţiile tratatului de la Versailles, Germania trebuia să devină un stat incapabil de a
mai declanşa un nou război. Tratatul de la Versailles a fost considerat de germani un dictat impus
prin forţă. Germania a trebuit să semneze tratatul de la Versailles fără a-l discuta, ceea ce a rănit
profund orgoliul naţional. Revizionismul german se va manifesta în forţă după venirea lui Adolf
Hitler la putere (1933).
7
I.6. Personalităţi
David Lloyd George (n.17 ianuarie 1863, Lancashire, Anglia – d. 26 martie 1945,
Caernarfonshire, Ţara Galilor) a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în
Primul Război Mondial, între 1916 şi 1922.
Thomas Woodrow Wilson, cunoscut mai ales ca Woodrow Wilson, (n. 28 decembrie
1856 - 3 februarie 1924) a fost cel de-al douăzeci şi optulea preşedinte al Statelor Unite ale
Americii (1913 - 1921). Un devotat prezbiterian, Wilson a devenit şi un bun istoric şi un
specialist în ştiinţe politice.
8
II. CONFERINŢA DE LA WASHINGTON
II.1. Data, locul
Conferinţa de la Washington: 1 noiembrie 1921 – 6 februarie 1922. Este o reuniune
internaţională convocată din iniţiativa Statelor Unite.
II.2. Statele participante
Au participat Franţa, Italia, Japonia, Marea Britanie şi Statele Unite (la dezbaterea unor
probleme au luat parte şi Belgia, Olanda, Portugalia şi China).
II.3. Ordinea de zi
- dezarmarea navală;
- problemele Extremului Orient şi Pacificului;
- statutul juridic al noilor mijloace de luptă.
II.4. Deciziile
Tratatul de neagresiune pentru Pacific, denumit şi Tratatul celor patru puteri, semnat la 13
decembrie (Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi Japonia), care prevedea:
- respectarea reciprocă a drepturilor dobândite de statele respective în zonă;
- organizarea de consultări în caz de diferend.
- Tratatul avea o valabilitate de 10 ani;
Tratatul cu privire la îngheţarea înarmărilor navale, denumit şi Tratatul celor cinci puteri,
semnat la 6 februarie (Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia). Tratatul prevedea:
- proporţiile între navele de linie;
- statu-quo în ceea ce priveşte fortificarea posesiunilor insulare ale Statelor Unite, Marii
Britanii şi Japoniei în Pacific.
Tonajul maxim al flotei de linie era reglementat astfel:
- SUA şi Anglia - 525.000 tone
- Japonia – 315.000 tone
- Franţa şi Italia 175.000 tone
Tratatul celor nouă puteri, semntat tot la 6 februarie (Belgia, China, Franţa, Japonia, Italia,
Marea Britanie, Olanda, Portugalia şi Statele Unite), care prevedea:
- respectarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a Chinei;
9
- sprijinirea Chinei să-şi constituie un guvern stabil, care să promoveze politica „porţilor
deschise”;
- cedarea de către China a căii ferate de vest unui grup financiar internaţional;
- angajamentul Japoniei de a începe negocieri cu China şi în vederea retrocedării
Shandungului.
Conferinţa a mai adoptat şi alte documente:
- tratatul dintre Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia relativ la folosirea
submarinelor şi a gazelor toxice în timp de război;
- patru rezoluţii privind necesitatea amendării legilor şi obiceiurilor războiului;
- crearea unui birou de informaţii pentru chestiunile Extremului Orient;
- diverse probleme referitoare la China, cum ar fi: extrateritorialitatea, agenţiile poştale
străine, forţele armate străine staţionate în aceasta ţară, staţiunile TFF, reducerea forţelor
armate chineze etc.
II.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale
Conferinta de la Washington reflecta noul raport de forţe creat în Extremul Orient prin
colaborarea anglo-americană şi prin aplicarea politicii „porţilor-deschise”. Absenţa URSS de la
aceste tratate, creşterea în amploare a mişcării comuniste chineze, nerespectarea prevederilor
tratatelor, le-au făcut vulnerabile şi fragile.
A reglementat problema navala între marile puteri şi problema Pacificului. Profitând de
faptul că puterile europene şi SUA îşi concentrau atenţia asupra problemelor europene, Japonia
şi-a întărit poziţiile în China şi regiunea Pacificului. Administraţia americană a preşedintele
Warren Harding nu era de acord cu acest lucru, dorind să impună principiul „porţilor deschise”, a
„posibilităţilor egale”, să împiedice prelungirea tratatului de alianţă anglo-japonez, care expira în
iulie 1921.
În urma Conferintei de la Washington în sistemul relatiilor internaţionale are loc o
schimbare a actorilor pe arena internationala, are loc o schimbare de forte intre Marile Puteri in
urma caruia rolul principal il juca SUA.
II.6. Personalităţi
Warren G. Harding (n. 2 noiembrie 1865 – d. 2 august 1923) a fost un politician
american şi cel de-al doauzeci si nouălea presedinte al Statele Unite ale Americi, servind în
funcţie din 1921 până în 1923. A fost al şaselea preşedinte american care a decedat în decursul
10
mandatului său prezidenţial. Republican din statul Ohio, Harding a fost un publicist influent în
domeniul ziaristicii cu un bun simţ al oratoriei înainte de a intra în politică, prima dată în Senatul
statului Ohio (1899 - 1903), iar ulterior ca viceguvernator, de asemenea al statului Ohio (1903 –
1905).
George Clemenceau, i se mai spunea şi „Tigrul”, s-a născut la data de 28 septembrie
1841 în Mouilleron-en-Pareds din Franţa şi a fost politician şi jurnalist, o figură dominantă în
perioada celei de-a Treia Republici Franceze, iar ca prim-ministru (1917-1920) a contribuit
foarte mult la victoria Antantei din Primul Război Mondial şi a înfluenţat stabilirea graniţelor
Europei după război prin Tratatul de la Versailles.
David Lloyd George (n.17 ianuarie 1863, Lancashire, Anglia – d. 26martie 1945,
Caernarfonshire, Ţara Galilor) a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului
Unit în Primul Război Mondial, între 1916 şi 1922.
11
III. CONFERINŢA DE LA GENOVA (1922)
III.1. Data, locul
Conferinţa de la Genova a fost o conferinţa economică şi politică convocată în Genova,
Italia în 1922 (10 aprilie - 19 mai)
III.2. Statele participante
Au participat reprezentanţii ai 34 de ţări
III.3. Ordinea de zi
Trebuiau să discute problemele legate financiare apărute după sfârşitul Primului Război
Mondial. Printre obiectivele conferinţei s-au aflat formularea unei strategii de reconstrucţie a
Europei Centrale şi Răsăritene şi a unei poziţii a statelor capitaliste europene faţa de noul stat
bolşevic rus.
III.4. Deciziile
Printre propunerile făcute la această conferinţă s-a numat aceea a revenirii parţiale la
etalonul aur. „Etalonul aur” fusese abandonat de către băncile centrale europene pentru a permite
guvernelor lor să facă faţă uriaşelor cheltuieli de război din timpul primei conflagraţii mondiale.
După încheierea războiului, finanţiştii erau de acord cu o revenire limitată la o economie bazată
pe etalonul aur, dar doreau ca aurul să fie „conservat” în rezervele statului, adică plăţile curente
să fie făcute doar prin intermediul banilor din hârtie.
Reîntoarcerea parţială la etalonul aur a fost menită să permită băncilor centrale să păstreze
o parte a rezervei valutare în moneda naţională, care ar fi fost în schimb direct convertibilă în
monede din aur. Etalonul aur interbelic era o politică monetară care nu permitea emiterea sau
circulaţia monedelor din aur, liberaliza importul şi exportul de aur, permitea achiziţionarea şi
vânzarea aurului la preţuri fixe şi, deşi guvernele recunoşteau convertibilitatea în aur a
bancnotelor, cursul valutei naţionale nu era garantat în totalitate de rezervele de aur ale băncilor
centrale.
III.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale
Revenirea la etalonul aur a permis cetăţenilor unor state europene să au primit
permisiunea să-şi preschimbe bancnotele în lingouri de aur. Aceste lingouri nu erau folosite însă
în tranzacţiile curente, ci erau în principal tezaurizate în seifurile băncilor.
12
III.6. Personalităţi
David Lloyd George (n.17 ianuarie 1863, Lancashire, Anglia – d. 26martie 1945,
Caernarfonshire, Ţara Galilor) a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului
Unit în Primul Război Mondial, între 1916 şi 1922.
Gheorghi Vasilievich Cicerin (12/24 noiembrie 1872 – 7 iulie 1936) a fost un
revoluţionar marist şi politician sovietic. El a ocupat funcţia de ministru de externe (Comisar al
poporului) al Rusiei Bolşevice şi Uniunii Sovietice în perioada 1918 – 1930.
13
IV. TRATATUL DE LA RAPALLO
IV.1. Data, locul
Tratatul de la Rapallo a fost o convenţie semnată în oraşul italian Rapallo pe 16 aprilie
1922. Documentele ratificate au fost schimbate la Berlin pe 31 ianuarie 1923. Tratatul a fost
înregistrat în „Seria de Tratate ale Ligii Naţiunilor” pe 19 septembrie 1923. Pe 5 noiembrie a fost
semnat o înţelegere suplimentară la Berlin prin care se extindeau prevederile tratatului germano-
rus de la Rapallo. Documentele de ratificare ale acestei înţelegeri au fost schimbate la Berlin pe
26 octombrie 1923, iar protocolul suplimentar a fost înregistrat la „Seria de Tratate ale Ligii
Naţiunilor” pe 18 iulie 1924. Prevederile tratatului au fost întărite prin semnarea Tratatului de la
Berlin.
IV.2. Statele participante
Germania (Republica de la Weimar) şi Rusia Sovietică.
IV.3. Ordinea de zi
Tratatul de la Rapallo marchează, oficial, normalizarea relaţiilor dintre Germania şi Rusia,
care se pun de acord să „coopereze în spiritul bunăvoinţei reciproce pentru satisfacerea nevoilor
economice”. La prima vedere, nimic nu părea în neregulă cu această înţelegere amiabilă ce
respecta spiritul Ligii Naţiunilor. În spatele ei se afla însă un acord secret ce-i va permite
Germaniei să-şi încalce obligaţiile impuse prin tratatul de pace de la Versailles. Era primul pas în
drumul Germaniei spre remilitarizare ce se va sfârşi cu un conflict şi mai sângeros decât cel care
tocmai se încheiase.
IV.4. Deciziile
Fiecare dintre părţi renunţa la orice pretenţie teritorială sau financiară faţă de cealaltă
parte care decurgeau din Tratatul de la Brest-Litovsk semnat la sfârşitul Primului Război
Mondial. Potrivit clauzelor secrete ale tratatului de la Rapallo, Rusia permitea germanilor să-şi
antreneze soldaţii pe teritoriul său. În schimb, Germania trimitea în Rusia ofiţeri pentru instruirea
Armatei Roşii. La prima vedere, Germania pare a fi partea mai avantajată de acest acord. Însă
Uniunea Sovietică a tras multe beneficii de pe seama înţelegerii secrete, profitând la maxim de
expertiza oferită de ofiţerii germani şi specialiştii în industria de armament. Asta s-a văzut foarte
clar în timpul celui de-Al doilea Război Mondial. Dacă mulţi dintre ofiţerii sovietici formaţi sub
specialiştii germani nu aveau să apuce războiul, pierind în timpul Marii Terori, progresul din
industria de armament avea să-i pregătească pe sovietici pentru lupta împotriva fostului său
Aliat.
14
IV.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale
Tratatul de la Rapallo a fost foarte important pentru Rusia, al cărei guvern sovietic nu
fusese recunoscut până atunci de niciun stat. Prin semnarea tratatul, Germania recunoştea
guvernul sovietic drept conducerea de drept a Rusiei, scoţând astfel Uniunea Sovietică din
izolarea diplomatică în care aceasta se afla din 1918.
Teoretic, Armata germană era limitată la 100.000 de soldaţi. Pe hârtie, ea era formată din
24.000 de ofiţeri, 38.000 gefreiter (fruntaşi) şi 38.000 de soldaţi. Germanii au găsit însă
modalitatea de a depăşi limita impusă la Versailles. Astfel, în Germania au fost înfiinţate mai
multe organizaţii paramilitare precum gărzile patriotice, organizaţiile de tineret, patrule de
graniţă etc. Aceste organizaţii nu puteau fi controlate de Comisia Aliată, aşa că Germania a
putut să antreneze ilegal zeci de mii de ofiţeri. Acestora li se adaugă oamenii pregătiţi în secret în
Uniunea Sovietică.
IV.6. Personalităţi
Gheorghi Vasilievich Cicerin (12/24 noiembrie 1872 – 7 iulie 1936) a fost un
revoluţionar marist şi politician sovietic. El a ocupat funcţia de ministru de externe (Comisar al
poporului) al Rusiei Bolşevice şi Uniunii Sovietice în perioada 1918 – 1930.
Walther Rathenau (n. 29 septembrie 1867, Berlin – d. 24 iunie 1922, Berlin-Grunewald)
a fost un industriaş, scriitor şi politician liberal german. Ca urmare a semnării Tratatului de la
Rapallo în calitate de ministru de externe al Republicii de la Weimar, a devenit la două luni după
semnarea acestuia victima unui asasinat politic al organizaţiei Consul.
15
V. TRATATUL DE LA LOCARNO
V.1. Data, locul
Pactul de la Locarno (1925) este un tratat multilateral semnat la Locarno, în Elveţia.
V.2. Statele participante
A avut ca părţi semnatare Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, Belgia, Cehoslovacia
şi Polonia.
V.3. Ordinea de zi
Scopul de a garanta pacea în Europa occidentală.
V.4. Deciziile
Graniţele Germaniei cu Franţa şi Belgia, stabilite în cadrul Tratatului de la Versailles, au
fost declarate inviolabile, însă nu şi cele estice. Marea Britanie s-a angajat să apere Belgia şi
Franţa.
V.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale
Lacuna tratatului a fost lipsa unui angajament al Germaniei de a garanta graniţele statelor
din Europa de est, lăsând astfel deschisă posibilitatea revizuirii. Alte amendamente stipulau
înţelegeri de apărare reciprocă între Franţa şi Polonia şi între Franţa şi Cehoslovacia. Tratatul a
condus la retragerea trupelor aliate din Renania (1930) cu cinci ani înaintea termenului.
V.6. Personalităţi
Sunet Gustav Stresemann (n. 10 mai 1878, Berlin, Imperiul German – d. 3 octombrie
1929, Berlin, Republica de la Weimar) a fost un om politic german, fondator şi lider al Deutsche
Volkspartei (Partidul Popular German), cancelar în 1923 şi ministru de externe din 1923 până la
moartea sa. Figură de marcă în Republica de la Weimar, Stresemann a permis Germaniei să-şi
regăsească greutatea diplomatică şi economică pierdută după Primul Război Mondial, practicând
o politică pragmatică.
Joseph Austen Chamberlain (n. 16 octombrie 1863, Birmingham - d. 17 martie 1937,
Londra) a fost un politician englez, premiat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1925, datorită
contribuţiei sale fundamentale de la Tratatele de la Locarno.
16
VI. CONFERINŢA DE LA VIENA
VI.1. Data, locul
27 martie - 2 aprilie 1924: Viena
VI.2. Statele participante
Regatul României; Rusia Sovietică
VI.3. Ordinea de zi
Ordinea de zi includea la primul punct chestiuni teritoriale. Problema aceasta a fost
respinsă de delegaţia română căci ea nu era mandatată să aducă în discuţie chestiunea Basarabiei.
În concepţia guvernului român, s-ar fi dorit ca aceste tratative să aibă ca bază:
- discuţiile din mai 1922, de la Genova, dintre U.C. Brătianu şi I.G.Duca pe de o parte, şi
Cicerin (ministru de externe al Uniunii Sovietice) pe de altă parte.
- întâlnirea dintre Gherman Pânteal şi Racovski (ambasadorul Uniunii Sovietice la Paris),
din vara anului 1923 de la Paris.
- declaraţia delegaţiei sovietice, din 1923, de la Tiraspol.
VI.4. Deciziile
Ca şi în cadrul celorlalte tratative, delegaţia sovietică, condusă de Krestinski (ministrul
U.R.S.S. la Berlin), declară că "guvernul Uniunii Sovietice şi cel al Ucrainei Sovietice n-au
consimţit niciodată la alipirea Basarabiei cu România, că guvernul URSS priveşte ocuparea
Basarabiei ca o anexare cu forţa a acestui ţinut şi consideră că este necesar ca populaţia
Basarabiei să se exprime prin plebiscit"
Răspunzând declaraţiei sovietice, în conformitate cu precizările lui Brătianu, Langa-
Răşcanu combate aserţiunile sovieticilor cu ajutorul argumentelor istorice şi în numele
guvernului român, respinge plebiscitul întru-cât el este "un mijloc excepţional, bun pentru a
rezolva dificultăţile internaţionale, acolo unde nu este posibil a se stabili prin alt mijloc drepturile
politice. Deoarece populaţia Basarabiei şi-a manifestat în repetate rânduri voinţa sa de a se
realipi de România propunerea plebiscitului are un caracter inutil şi vexatoriu ".
Întrucât opiniile celor două delegaţii nu concordau şi nici nu exista şanşa de a negocia pe
baza unui compromis, conferinţa îşi încheia lucrările fără nici un rezultat.
17
VI.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale
După cum se observă, Moscova nu se mulţumea numai cu Basarabia ci dorea şi Bucovina
de Nord, lăsând la o parte lozinca autodetemlinării popoarelor. Ameninţarea lui Krestinski îşi va
dovedi valabilitatea în 1940 când într-adevăr se vor ivi condiţii prielnice pentru a răpi Basarabia
şi a anexa Bucovina de Nord.
Propaganda sovietică legată de Basarabia, a continuat şi după eşuarea tratativelor
românosovietice din 1924. Ea s-a transformat într-un "război rece" şi a scos în evidenţă şi aportul
Partidului Comunist din România.
VI.6. Personalităţi
Constantin Langa-Răşcanu - ministul României la Sofia. A condus delegaţia română la
Conferinţa de la Viena.
Nikolay Nikolayevich Krestinsky (Oct. 13, 1883 – Mar. 15, 1938) a fost revoluţionar
bolşevic rus şi ministrul U.R.S.S. la Berlin.
18
VII. MICA ÎNŢELEGERE
VII.1. Data, locul
Mica Antantă, numită şi Mica Înţelegere a fost o alianţă politică defensivă formată în
1920 şi 1921
VII.2. Statele participante
Cehoslovacia, România şi Iugoslavia (de fapt Regatul Sârbo-Croato-Sloven, denumit
Iugoslavia abia din 1929)
VII.3. Ordinea de zi
Mica Înţelegere a avut ca scop menţinerea integrităţii teritoriale a celor trei state, în faţa
pretenţiilor revizioniste ale Ungariei şi a tendinţelor restauratoare ale Habsburgilor.
VII.4. Deciziile
Încă de la începutul activităţii, organizaţia a încercat să atragă în interiorul său Polonia şi
Grecia. Mica Înţelegere devenise un punct de atracţie pentru statele mici.
Cele trei state au luat de la bun început măsuri rapide şi concrete pentru a crea o zonă
central europeană, aşa cum şi-au propus încă din 1918, dar pentru atingerea acestui scop era
esenţial ca cele trei state să acţioneze în mod unitar.
Principalul obstacol îl reprezentau cercurile revanşarde din Ungaria, Germania şi Italia,
care doreau desfiinţarea Micii Înţelegeri.
Pentru a apăra pacea şi stabilitatea în zonă şi pentru a crea un spaţiu central european
viabil, era imperativ ca cele două state învinse, Austria şi Ungaria, să se redreseze economic,
deoarece economiile României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei continuau să fie interdependente cu
cea austriacă şi cea ungară.
Încă de la constituire, Mica Înţelegere a făcut demersurile necesare pe lângă Budapesta şi
Viena pentru a relansa cooperarea, în special pe plan economic. În acest sens, România a
renunţat la ipoteca datorată de Ungaria, cu condiţia ca banii să nu fie folosiţi împotriva alianţei,
iar la 14 martie 1924, Franţa, Marea Britanie, Italia, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia au
semnat două protocoale destinate reconstrucţiei financiare a Ungariei. În ce priveşte Austria,
protocoalele pentru reconstrucţia economică a acesteia s-au semnat la Geneva, la 4 octombrie
1922, iar în următorii ani au fost semnate numeroase acorduri de colaborare bilaterale între state.
19
Pe plan internaţional, Mica Înţelegere s-a prezentat de la început ca un grup unitar şi
solidar. Problema majoră cu care se confrunta era că tratatele semnate de marile puteri după
încheierea războiului, lăsau cale largă revizionismului şi revanşismului.
De aceea Mica Înţelegere era decisă să acţioneze ferm pentru a păstra ordinea politică,
juridică şi teritorială instituită după război. Pentru prima dată se impune la conferinţa de pace de
la Lausanne, unde reuşeşte să se afirme, susţinută fiind şi de statele mici şi mijlocii. Se poate
spune că Mica Înţelegere a fost efectiv a cincea mare putere europeană.
Un capitol important din istoria Micii Înţelegeri l-a constituit combaterea agresivităţii
crescânde a nazismului şi fascismului, care începe odată cu semnarea acordurilor de la Locarno
dintre Marea Britanie şi Franţa pe deoparte şi Germania pe de altă parte. Ca răspuns, Mica
Înţelegere creează un Locarno central european şi încearcă crearea unui Locarno balcanic, care
să marginalizeze influenţa marilor puteri şi să afirme principiile Societăţii Naţiunilor: egalitatea
în drepturi a statelor participante, garantarea integrităţii teritoriale, rezolvarea litigiilor prin
arbitraj.
Atitudinea concesivă faţă de Germania a dus inevitabil la manifestarea veleităţilor
acesteia faţă de Austria şi apoi a ofensivei către Europa centrală. Pe de altă parte, Italia era
deosebit de iritată de iniţiativele Micii Înţelegeri. Mussolini rupe tratatul de pace cu Iugoslavia şi
anexează Fiume, căruia tratatul de pace îi asigura statutul de oraş liber. În aceste condiţii Mica
Înţelegere este nevoită să treacă la măsuri serioase de autoapărare.
La conferinţa de la Ioachymow din 1927, cele trei state decid elaborarea unui plan
economic comun. Fiecare stat îşi păstra suveranitatea, dar urmau să fie înlăturate slăbiciunile
economice din interiorul alianţei, până atunci axată mai mult pe latura politică şi diplomatică.
Sunt semnate numeroase tratate economice bilaterale.
Cooperarea economică s-a adâncit odată cu înfiinţarea în 1933 a Consiliului Economic al
alianţei. Erau vizate aplicarea de tarife preferenţiale între cele trei state, un sistem de
contingentare, colaborarea în industrie şi agricultură, camere de comerţ mixte, unificarea
tarifelor pe căile ferate, colaborarea în navigaţia aeriană şi maritimă. Era urmărită circulaţia
rapidă a obiectelor de aprovizionare şi a armamentului. Cehoslovacia a propus formarea unui
cartel industrial care să facă faţă marilor carteluri internaţionale. România acorda Cehoslovaciei
o zonă franco-porto la Galaţi. S-au mai luat măsuri de îmbunătăţire a navigaţiei pe Dunăre, a
comunicaţiilor feroviare, aeriene, poştale, telefonice, telegrafice şi radiofonice. În ce priveşte
colaborarea pe latura militară, fiecare stat a pus la punct un plan amănunţit de mobilizare
20
economică şi industrială în caz de război. Toate aceste măsuri au iritat Germania şi Italia, care
considerau că astfel statele alianţei duceau o politică agresivă
VII.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale
Cu toate eforturile depuse pentru menţinerea păcii, după 1936 principiul forţei se impune
definitiv în relaţiile internaţionale. Planul Hodza de reconciliere a Europei centrale este subminat
de marile puteri fasciste şi revizioniste. Germania şi Italia reuşesc să spargă solidaritatea alianţei
şi conving Iugoslavia să semneze pacte separate cu Bulgaria şi Italia.
În acest climat tensionat se constituie un nou Directorat în patru. Sub presiunea Marii
Britanii şi a Franţei, România şi Cehoslovacia se văd nevoite să adopte o atitudine concesivă faţă
de Ungaria horthystă, sperând astfel să îşi salveze integritatea teritorială. În 1938 Germania
anexează Austria, bizuindu-se pe aceeaşi politică concesivă a Marii Britaniei şi a Franţei. În fine,
după mai multe eforturi disperate de a-şi păstra integritatea şi de a menţine principiul dreptului în
relaţiile internaţionale, prin Acordurile de la München din 29 septembrie 1938, Directoratul
european în patru distruge Mica Înţelegere. În acest fel se deschide drumul larg pentru planurile
expansioniste ale Germaniei, care va dezmembra Cehoslovacia şi va atrage mai târziu România
în rândurile Axei.
VII.6. Personalităţi
Edvard Beneš (n. 28 mai 1884 – d. 3 septembrie 1948) a fost un om politic ceh şi cel de-
al doilea preşedinte al Cehoslovaciei
Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882, Craiova - d. 17 martie 1941, Cannes, Franţa) a fost
un diplomat, profesor universitar, jurist şi om politic. A fost singurul român care a ajuns
preşedinte al Ligii Naţiunilor (predecesoare a ONU) şi singurul preşedinte care s-a bucurat de
două mandate. Personalitate marcantă în domeniul diplomaţiei, a avut un rol esenţial în
recunoaşterea unităţii naţionale a României în opinia publică internaţională. Este creditat cu
introducerea ideii de “spiritualizare a frontierelor”, care presupune o apropiere transnaţională
bazată pe valorile spirituale şi culturale.
21
VIII. ÎNŢELEGEREA BALCANICĂ
VIII.1. Data, locul
Înţelegerea Balcanică a fost semnată la 9 februarie 1934 în oraşul Atena.
VIII.2. Statele participante
La semnarea tratatului au luat parte reprezentanţii următoarelor state:
- România
- Grecia
- Turcia
- Iugoslavia
*Singura ţară ce nu a participat la aceste alianţe a fost Bulgaria, care deşi nu era o putere,
cu o armata mică, avea mari pretenţii teritoriale
VIII.3. Ordinea de zi
Scopul principal a acestei înţelegeri a fost de a crea o alianţă a Balcanilor, ţările din acest
spaţiu fiind o zonă tampon între Rusia si Vest. Ele doreau să îşi poată apăra graniţele împotriva
oricărui inamic.
VIII.4. Deciziile
Art. 1. Grecia, România, Turcia şi Iugoslavia îşi garantează mutual siguranţa tuturor
fruntarii lor lor balcanice.
Art. 2. Înaltele Părţi Contractante se obligă să se sfătuiască asupra măsurilor de luat în faţa
unor împrejurări ce ar putea atinge interesele lor aşa cum sunt definite prin prezentul acord.
Art. 3. Prezentul acord va intra în vigoare îndată după semnarea lui de toate Puterile
Contractante şi va fi ratificat cât mai repede cu putinţă: el va fi deschis oricărei alte ţări
balcanice, a cărei aderare va face obiectul unei cercetări favorabile din partea Părţilor
Contractante, şi va avea efect de îndată ce celelalte ţări semnatare îşi vor fi notificat
asentimentul.
VIII.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale
Pactul Balcanic a avut un rol important in ceea ce priveşte corelarea eforturilor
diplomatice ale ţărilor implicate pentru a stavili expansiunea statelor totalitare (Germania, Italia,
22
URSS) în Sud-Estul Europei. Toate ţările de aici erau ameninţate deopotrivă de respectivele
puteri: Turcia si România de URSS, iar Iugoslavia şi Grecia de Germania şi Italia.În urma
intervenţiei Marilor Puteri, în 1940, când ţările Înţelegerii Balcanice au fost chemate să ajute
Romania, nu au reuşit să-şi uneasca eforturile politice, diplomatice si militare şi astfel alianţa s-a
prăbuşit. A ramas, însă, ca un exemplu de cooperare diplomatică ce poate demonstra oricând că
Balcanii nu au avut totdeauna rolul de butoi cu pulbere în naşterea unor conflicte militare. Foarte
important este faptul că de atunci legătura între cele patru state a devenit foarte puternică iar în
ajunul celui de-al II-lea război mondial aceste ţări şi-au ridicat diplomaţii acreditaţi la nivel de
ambasadori. Era un semn de recunoaştere al saltului produs în evoluţia raporturilor bi- şi
multilaterale din zonă.
VIII.6. Personalităţi
Demetrios Maximos (născut-1873, decedat-16 octombrie 1955), fost ministru de externe
al Greciei între 10 martie 1933 şi 3 martie 1935. A fost semnatarul pactului Înţelegerii Balcanice
din partea Greciei.
Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882, d. 17 martie 1941) a fost un diplomat, jurist,
profesor şi om politic român, în repetate rânduri ministru al afacerilor străine, ministru
plenipotenţiar, fost preşedinte al Ligii Naţiunilor.Iniţiatorul Pactului Balcanic.
Tevfik Rüştü Aras (n.1883, d.4 ianuarie 1972) a fost ministru de externe al Turciei. A
semnat din partea Turciei pactul Înţelegerii Balcanice.
Bogoljub Jevtic (n.24.12.1886 d.1960) - diplomat , politician şi om de stat sârb şi
iugoslav.A fost ambasador plenipotenţiar al Iugoslaviei în Albania , Austria şi Ungaria,ministrul
Curţii şi ministrul Afacerilor Externe .
23
IX. PACTUL KELLOG-BRIAND
IX.1. Data, locul
Pactul Kellogg-Briand a fost semnat la Paris, pe 27 august 1928
IX.2. Statele participante
Pactul a fost semnat de reprezentanţii următoarelor state:
- Australia
- Belgia
- Canada
- Cehoslovacia
- Franţa
- Germania
- India
- Statul Liber Irlandez
- Italia
- Japonia
- Noua Zelandă
- Polonia
- Africa de Sud
- Regatul Unit
- Statele Unite
Până în cele din urmă, pactul a fost semnat de 62 de naţiuni, printre care si România.
IX.3. Ordinea de zi
Scopul principal al Pactului de la Paris a fost legiferarea "renunţarii la război ca
instrument al politicii naţionale."
IX.4. Deciziile
Art.1. Înaltele Părţi Contractante declară solemn în numele popoarelor lor respective că
condamnă recursul la război pentru regularea diferendelor internaţionale şi renunţă la el ca
instrument de politică naţională în relaţiunile lor mutuale.
24
Art.2. Înaltele Părţi Contractante recunosc că regularea sau rezolvarea tuturor diferendelor
sau conflictelor de orice natură sau de orice origine ar fi ele care se vor putea ivi între ele, nu va
trebui niciodată urmărită decât prin mijloace pacifice.
Art.3. Prezentul tratat va fi ratificat de Înaltele Părţi Contractante desemnate în preambul,
conform cerinţelor constituţiilor lor respective şi va lua efect de îndată ce toate instrumentele de
ratificare vor fi fost depuse la Washington
IX.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale
- În Statele Unite a devenit parte a Constituţiei, fiind inclus în articolul 6;
- Pactul Kellogg-Briand nu a reuşit să-şi atingă scopul nobil de împiedicare a războiului şi
nu a contribuit la menţinerea păcii internaţionale;
- pactul a fost un important tratat multilateral;
- pactul a servit ca bază legală pentru crearea noţiunii de crimă împotriva păcii;
- Interzicerea războaielor de agresiune a fost confirmată şi lărgită în Carta Naţiunilor
Unite.
IX.6. Personalităţi
Aristide Briand (1862-1932) a fost un conducător politic clasic al celei de-a III-a
Republici. Începându-şi cariera ca agitator de stânga, el a ajuns membrul permanent al
cabinetelor franceze – ocazional ca prim-ministru, dar mult mai des ca ministru de externe
(funcţie în care a servit în paisprezece guverne). Briand a recunoscut încă din start că poziţia de
relativă superioritate a Franţei vizavi de Germania începuse să se erodeze şi a ajuns la concluzia
că împăcarea cu Germania era cea mai bună soluţie pentru securitatea Franţei pe termen
lung.[…] Briand a înţeles că, dacă Franţa nu urmărea reconcilierea, aceasta tot avea să fie
realizată până la urmă prin presiunile anglo-saxone şi prin forţa crescândă a Germaniei.
Frank B. Kellogg (1856-1937) a fost ales senator al Statelor Unite pe listele Partidului
Republican din parte statului Minnesota în 1916. A îndeplinit funcţia de senator din 4 martie
1917 până pe 3 martie 1923. A pierdut votul de realegere în 1922. A fost delegat al Conferinţa
Internaţională a Statelor Americane din Santiago de Chile în 1923, iar între 1923 şi 1925 a fost
Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al SUA în Regatul Unit.
25
X. PROTOCOLUL DE LA MOSCOVA
X.1. Data, locul
Semnat în URSS la Moscova la data de 9 februarie 1929.
X.2. Statele participante
- Guvernul Poloniez;
- Guvernul Român;
- Guvernul Letonian;
- Guvernul Estonian;
- Ulterior s-au alăturat: Guvernul Turc şi Lituanian.
X.3. Ordinea de zi
Protocolul Litvinov venea în ideea de menţinere a păcii prin renunţarea la război ca
instrument al politicii naţionale.
X.4. Deciziile
Guvernul Republicii Estoniene, preşedintele Letoniei, preşedintele Republicii Poloniei,
Maiestatea Sa Regele României şi Comitetul Central Executiv al Uniunii Republicilor Sovietice
Socialiste. Însufleţiţi de dorinţa de a contribui la menţinerea păcii existente între ţările lor şi, în
acest scop, de a pune în vigoare fără întârziere între popoarele acestor ţări Tratatul de renunţare
la război ca instrument de politică naţională, semnat la Paris, la 27 august 1928.
Au hotărât să îndeplinească aceste intenţiuni prin efectul prezentului protocol, membrii au
căzut de acord asupra celor ce urmează:
Art.I. Tratatul de renunţare la război ca instrument de politică naţională, semnat la Paris la
27 august 1928, a cărui copie este anexată la prezentul protocol ca parte integrantă a sa, intră în
vigoare între Părţile Contractante după ratificarea zisului Tratat de la Paris din 1928 de către
organele legislative competente ale statelor contractante respective.
Art.II. Punerea în vigoare prin prezentul protocol a Tratatului de la Paris din 1928 în
relaţiunile mutuale ale Părţilor prezentului protocol va fi valabilă independent de intrarea în
vigoare a Tratatului de la Paris din 1928, astfel cum este stipulată prin articolul acestuia din
urmă.
26
Art. III.1. Prezentul protocol va fi ratificat prin organele legislative componente ale
Părţilor Contractante în conformitate cu cerinţele Constituţiilor lor respective.
2. Instrumentele de ratificare vor fi depuse de către fiecare din Părţile Contractante guvernului
Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste în termen de o săptămână, cu începere de la data
ratificării prezentului protocol de către partea respectivă.
Art.V. Prezentul Protocol este deschis adeziunii guvernelor tuturor ţărilor. Notificarea
adeziunii definitive va trebui să fie făcută în numele guvernului Uniunii Republicilor Sovietice
Socialiste, care o va notifica tuturor celorlalte Părţi la prezentul protocol.
X.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale
În urma semnării protocolului care părea mai mult o iluzie, URSS a urmărit atragerea
investitorilor străini.
Acest protocol a fost instrumentul prin care diplomaţia sovietică, abilă şi răbdătoare, a
încercat şi reuşit în acelaşi timp să creeze iluzia că nu doreşte altceva decât pacea. În plasa
acestei iluzii au căzut mulţi diplomaţi europeni, între care şi Nicolae Titulescu care a avut prea
mare încredere în validitatea documentelor semnate.
X.6. Personalităţi
Maxim Maximovici Litvinov (17 iulie 1876, Białystok, guvernoratul Grodno, Imperiul
Rus (acum în Polonia) – 31 decembrie 1951, Moscova, URSS) a fost un revoluţionar rus şi
diplomat de carieră sovietic de primă importanţă.
Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin – d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmaţiei) a fost
un om politic român, deputat român de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de mai
multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930;
octombrie 1932-ianuarie 1933), preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc (1926-1933, 1937-
1947), deţinut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din
1919) al Academiei Române.
Alberts Kviesis (22 December 1881, Tērvete parish – 9 August 1944, Rigaa) fost un om
şi al treilea preşedinte al Latviei.
27
XI. CONFERINŢA DE LA GENEVA (1932)
XI.1. Data, locul
2 februarie 1932, Geneva.
XI.2. Statele participante
La aceasta au participat 61 de state, printre care SUA şi URSS.
XI.3. Ordinea de zi
Rezoluţie privind dezarmarea generală şi totală.
XI.4. Deciziile
În cadrul conferinţei s-au cristalizat câteva opinii care au adâncit contradicţiile existente
ducând la încordarea relaţiilor interstatale.
a) Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate internaţionale, puse
la dispoziţia Societăţii Naţiunilor. Aceste forţe de „poliţie internaţională” trebuiau să
ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict armat. Numai după aceea
se putea trece la limitarea înarmărilor. Delegaţiile României, Poloniei, Cehoslovaciei şi
Bulgariei au susţinut, cu unele rezerve, planul francez.
b) Propunerea britanică – interzicerea submarinelor şi necesitatea limitării radicale a forţelor
de uscat - a fost respinsă.
c) Delegaţia Germaniei a cerut egalitatea deplină a Germaniei cu celelalte ţări în materie de
armament.
Prima sesiune s-a încheiat la 23 iulie 1932, pronunţându-se pentru reducerea
armamentelor mondiale, împotriva armelor de distrugere în masă şi pentru interzicerea
bombardamentelor aeriene. Înainte de închiderea lucrărilor sesiunii, reprezentaţii germani au
condiţionat participarea în continuare la conferinţă de recunoaşterea egalităţii Germaniei cu
celelalte state. În urma sprijinului primit din partea Italiei şi Angliei, sub presiunea guvernelor
acestor ţări, guvernul francez a fost nevoit să cedeze. La 10 decembrie 1932, la Conferinţa de la
Geneva, convocată din iniţiativa guvernului britanic, Anglia, SUA, Franţa, Italia şi Germania au
adoptat o rezoluţie prin care se recunoştea egalitatea în drepturi a Germaniei, ceea ce a constituit
un demers extrem de grav pentru viitorul păcii.
28
XI.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale
În contextul creşterii tensiunii internaţionale şi-a început lucrările cea de-a doua sesiune a
conferinţei pentru dezarmare, în martie 1933. Pe ordinea de zi se afla proiectul britanic, care
prevedea reducerea armamentelor până la limita care făcea imposibilă declanşarea războiului de
agresiune. Planul britanicilor a căzut. Germania hitleristă, pornită pe calea lichidării tratatelor de
pace şi a status-quo- ului, a părăsit conferinţa în 14 octombrie 1933, situaţie în care
reprezentanţii URSS au propus transformarea Conferinţei într-un organ permanent pentru
apărarea păcii, idee care a fost respinsă. La începutul anului 1934, Conferinţa de la Geneva
pentru dezarmare şi-a încetat lucrările.
XI.6. Personalităţi
Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) a
fost un om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist (NSDAP), cancelar
al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei.
Maxim Maximovici Litvinov (17 iulie 1876, Białystok, guvernoratul Grodno, Imperiul
Rus (acum în Polonia) – 31 decembrie 1951, Moscova, URSS) a fost un revoluţionar rus şi
diplomat de carieră sovietic de primă importanţă.
29
XII. ACORDUL DE LA MUNCHEN
XII.1. Data, locul
Acordul a fost semnat în primele ore ale dimineţii de 30 septembrie 1938, dar a fost datat
29 septembrie, München.
XII.2. Statele participante
Acordul a fost semnat de Germania Nazistă, de Franţa, Marea Britanie şi Italia.
XII.3. Ordinea de zi
Scopul conferinţei a fost acela de a discuta viitorul Sudetenland faţă de pretenţiile
teritoriale manifestate de Adolf Hitler.
XII.4. Deciziile
Guvernul cehoslovac, înţelegând că o luptă solitară cu naziştii era fără speranţă, a
capitulat (pe 30 septembrie) şi a fost de acord să se supună acordului. Aranjamentul a dat
Germaniei Regiunea Sudetă începând cu 10 octombrie şi controlul „de facto” asupra restului
Cehoslovaciei cât timp Hitler a promis să nu meargă mai departe. Pe 30 septembrie, după ce s-a
odihnit, Chamberlain a mers la Hitler şi i-a cerut să semneze un tratat de pace între Regatul Unit
şi Marea Britanie. După ce interpretul lui Hitler i-a tradus solicitarea, acesta a fost, în mod
fericit, de acord.
XII.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale
Pe 5 octombrie, Beneš şi-a dat demisia din funcţia de preşedinte al Cehoslovaciei,
înţelegând că destrămarea Cehoslovaciei a fost un „fapt împlinit”. După izbucnirea celui De-al
Doilea Război Mondial, a format un guvern cehoslovac în exil la Londra.
Stalin a fost supărat din cauza rezultatelor conferinţei de la München. Sovietele, care
aveau un tratat de ajutor militar reciproc cu Cehoslovacia, s-au simţit trădate de Franţa, care
avea, de asemenea, un tratat de asistenţă militară încheiat cu Cehoslovacia. Britanicii şi francezii,
totuşi, au folosit Sovietele mai mult ca ameninţare împotriva Germaniei. Stalin a ajuns la
concluzia că vestul a complotat cu Hitler să cedeze o ţară central europeană naziştilor, pentru a
induce temerea că, în viitor, se va întâmpla acelaşi lucru cu Uniunea Sovietică, prin permisiunea
30
ca USSR să fie împărţită între puterile vestice şi Axa fascistă. Această convingere a dus la
reorientarea politicii externe a Uniunii Sovietice către Germania, care în cele din urmă a avut
drept consecinţă semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov în 1939.
XII.6. Personalităţi
Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) a
fost un om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist (NSDAP), cancelar
al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei.
Arthur Neville Chamberlain (n. 18 martie 1869, Birmingham, Regatul Unit – d. 9
noiembrie 1940, Heckfield, Hampshire, Regatul Unit) a fost un politician britanic care a
îndeplinit funcţia de prim-ministru al Regatului Unit din partea Partidului Conservator între 1937
şi 1940. Este cunoscut pentru politica externă pacifistă, în particular pentru semnarea Acordului
de la München în 1938, prin care a acceptat Germaniei Naziste să anexeze forţat regiunea Sudetă
a Cehoslovaciei. Când Hitler a continuat agresiunile, Regatul Unit a declarat război Germaniei la
3 septembrie 1939, iar Chamberlain a condus guvernul britanic în primele opt luni ale celui de-al
Doilea Război Mondial.
Edvard Beneš (n. 28 mai 1884 – d. 3 septembrie 1948) a fost un om politic ceh şi cel de-
al doilea preşedinte al Cehoslovaciei.
31
XIII. PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV
XIII.1. Data, locul
Semnat la Moscova, la 23 august 1939.
XIII.2. Statele participante
Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, semnat de ministrul de externe sovietic Viaceslav
Molotov şi ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezenţa lui Stalin.
XIII.3. Ordinea de zi
Scopul declarat al acestui pact era, din punctul de vedere oficial al Germaniei, ca cel de-al
Treilea Reich să-şi asigure flancul estic în perspectiva iminentei invadări a Poloniei, petrecută,
de altfel, cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică
voia să câştige timp, să prevină temporar o invazie germană, întrucât Armata Roşie avea prea
puţini ofiţeri superiori, după executarea multora dintre ei din ordinul lui Stalin, în frunte cu
mareşalul Tuhacevski, sub pretextul unui complot imaginar.
XIII.4. Deciziile
Ambele ţări agresoare voiau să se asigure, cel puţin oficial, că vor avea spatele „acoperit”
în procesul expansionist de împărţire în două a ceea ce rămăsese neocupat şi/sau neîmpărţit din
Europa. Cu ocazia semnării tratatului de neagresiune din 1939 dintre Germania şi URSS,
semnatarii plenipotenţiari au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale problema
delimitării sferelor de interese în Europa răsăriteană. Convorbirile au dus la următorul rezultat, o
înţelegere expansionistă secretă.
Protocolul adiţional secret (nepublicat): În cazul unor expansiuni teritoriale şi / sau
politice în teritoriile aparţinând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera
nordică a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interese, atât pentru Germania, cât şi a
Uniunii Sovietice. În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei faţă de teritoriul Vilno este
recunoscut de ambele părţi.
În cazul unor expansiuni teritoriale şi/sau politice în teritoriilor aparţinând Poloniei,
sferele de interese, atât ale Germaniei, cât şi ale Uniunii Sovietice, vor fi delimitate aproximativ
pe linia râurilor Narev, Vistula şi San. Problema dacă interesul ambelor părţi face ca menţinerea
unui stat polonez independent să fie dorit şi modul în care vor fi trasate frontierele acestui stat
32
poate fi determinată în mod definitiv numai în cursul evenimentelor politice ulterioare. În orice
caz, ambele guverne vor rezolva această problemă pe calea înţelegerii prieteneşti între Germania
şi Rusia (Uniunea Sovietică) .
Referitor la Europa de sud-est, partea sovietică îşi accentuează interesul pentru Basarabia.
Partea germană îşi declară totalul dezinteres faţă de acest teritoriu, deci nu are obiecţii faţă de
eventuale schimbări de graniţă în favoarea Uniunii Sovietice;
Acest protocol va fi considerat de ambele părţi ca strict secret.
XIII.5. Impactul conferinţei asupra Relaţiilor Internaţionale
Consecinţele Pactului Molotov-Ribbentrop (sau Ribbentrop-Molotov) au fost practic
continuate de Pactul Churchill-Roosevelt-Stalin, care a propus la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial, în 1945, o nouă diviziune a sferelor de influenţă în Europa, vestul urmând a se
afla sub influenţa Statelor Unite ale Americii, iar estul sub influenţa Uniunii Sovietice.
Prin urmare, atâta timp cât dimensiunea criminală a alianţei dintre Stalin şi Hitler nu va fi
clar stabilită şi recunoscută - mai cu seamă de către Rusia- , cicatriciile pe care aceasta le-a
format pe corpul Europei nu se vor vindeca, iar reunificarea europeană va fi lipsită de un
fundament solid: adevărul cu privire la crimele comise împotriva păcii şi a umanităţii, singurul
care poate asigura reunirea spiritelor şi a inimilor.
Adesea se susţine că, dacă acest pact nu ar fi existat, cel de-al doilea război ar fi fost
terminat mult mai curând sau poate chiar nici nu ar fi avut loc.
XIII.6. Personalităţi
Joachim von Ribbentrop (n. 30 aprilie 1893, Wesel, Niederrhein – d. 16 octombrie
1946, Nürnberg) a fost un diplomat şi politician german, membru proeminent al partidului nazist,
care în perioada 1938–1945 a îndeplinit funcţia de ministru de externe al Germaniei; la procesul
de la Nürnberg a fost acuzat, condamnat la moarte şi executat pentru crime de război şi crime
împotriva umanităţii.
Viaceslav Mihailovici Molotov (25 februarie (calendarul iulian)/9 martie 1890
(calendarul gregorian) – 8 noiembrie 1986), sovietic politician şi diplomat, a fost unul dintre cei
mai importanţi conducători ai guvernului sovietic.
33
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
1. Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de relaţii internaţionale moderne sicontemporane (1648-
1947) Lumina Lex 2001
2. Документы и материалы кануна второй мировой войны. 1937-1939.T.I Москва 1981
3. Documentele Conferinţei de la Viena in Alexandre Cretzianu, La politique du paix de la
Roumanie a l'egard de l'Union Sovietique, Paris, 1954.
Monografii
4. Ciachir Nicolae, Istoria relaţiilor internaţionale de la pacea westfalică (1648), pînă în
contemporanietate (1947), Editura Oscar Prinţ Bucureşti 1998
5. Henry Kissenger „Diplomaţia"; Bucureşti 2003
6. Nazaria Sergiu, Istoria relaţiilor internaţionale Parte I 1918-1939; Civitas Chişinău 1999
7. Ţurcanu Ion, Istoria relaţiilor internaţionale Litera International; 2005
Articole de specialitate
8. D„Arborele Lumii” nr. 7, Istoria universală, Art. Hitler şi nazismul; 2003
9. "Unda verde" articol de Aurora Mihacea, www.regielive.ro; 2002
Surse electronice
10. Mircea Brie, Curs istoria relaţiilor international în sec. XX, 1999.
http://istpedia.blogspot.md/2014/01/conferinta-dezarmarii-de-la-geneva.html [Accesat la
30.10.2015].