Conferinţele NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ

Consiliul Superior al Magistraturii

Institutul Naţional al Magistraturii

ConferinţeleNOUL COD DE

PROCEDURĂ CIVILĂ

Această publicație a fost elaborată în cadrul proiectului „Asistență pentru consolidarea capacitățiiinstituționale în domeniul formării judecătorilor și procurorilor pentru aplicarea noilor coduri”implementat de Consiliul Superior al Magistraturii, în parteneriat cu Institutul Național al Magistraturii, încadrul Fondului Tematic Securitate aferent Programului de Cooperare Elveţiano - Român pentrureducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentrureducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiConferinţele Noul Cod de procedură civilă: material realizat în

cadrul proiectului româno-elveţian "Asistenţă pentruconsolidarea capacităţii instituţionale în domeniul formăriijudecătorilor şi procurorilor pentru aplicarea noilor coduri" /Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional alMagistraturii. - Bucureşti: Patru Ace, 2015ISBN 978-606-93968-1-0

347

Institutul Naţional al Magistraturii a organizat, ca parte a Programului de formare continuă ajudecătorilor şi procurorilor, în perioada iunie-septembrie 2012, o serie de patru conferinţe dedicate NouluiCod de procedură civilă, în următoarele date:

● 28 -29 iunie 2012● 5-6 iulie 2012● 20-21 septembrie 2012● 27-28 septembrie 2012

Tematica Noului Cod de procedură civilă a fost împărţită în patru mari unităţi, abordate pe parcursulconferinţelor după cum urmează:

Modul I (28-29 iunie 2012)● Principiile fundamentale şi aplicarea în timp a Noului Cod de procedură civilă● Acţiunea civilă● Participanţii la procesul civil● Competenţa instanţelor judecătoreşti● Nulitatea actelor de procedură● Procedura în faţa primei instanţe

Modulul II (5-6 iulie 2012)● Procedura necontencioasă● Proceduri speciale● Arbitrajul● Executarea silită

Modulul III (20-21 septembrie 2012)● Prezentare de ansamblu a căilor de atac● Apelul● Recursul

Modulul IV (27-28 septembrie 2012)● Recursul în interesul legii● Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor chestiuni de drept● Contestaţia privind tergiversarea procesului● Contestaţia în anulare● Revizuirea



Prelegerile au fost consemnate şi rezumate de experţii Institutului Naţional al Magistraturii:- Diana CARPEN- Ioana CÎMPEAN- Maria DRAGU- Cristina GEORGESCU- Răzvan MIHĂILĂ- Tania MIU- Nadia ROMAN- Maria SCARLAT- Ioana Alexandra TĂNASIE- Cosmina VIERIU- Alexandra ZAPOROJANU

Rezumatele au fost verificate şi corectate de autorii prelegerilor, cărora le mulţumim şi pe această calepentru efortul depus şi pentru seriozitatea cu care au sprijinit iniţiativa noastră.

Redactare: Nadia-Simona ŢĂRANTehnoredactare: Răzvan MIHĂILĂ


CUPRINSPRINCIPIILE FUNDAMENTALE ŞI APLICAREA ÎN TIMP A NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ. ACŢIUNEA CIVILĂ.PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI 13

1. INTRODUCERE 132. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL 133. APLICAREA LEGII DE PROCEDURĂ CIVILĂ 174. ACŢIUNEA CIVILĂ 175. PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL 196. PĂRŢILE 21COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI - AVOCAT TRAIAN BRICIU 231. COMPETENŢA MATERIALĂ 252. CRITERIILE DE DETERMINARE A COMPETENŢEI MATERIALE 253. COMPETENŢA TERITORIALĂ 294. PROROGAREA DE COMPETENŢĂ 31NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURĂ - AVOCAT GHEORGHE FLOREA 35PROCEDURA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE: ETAPA SCRISĂ. CERCETAREA PROCESULUI: EXCEPŢIILEPROCESUALE. PROBELE: DOVADA CU ÎNSCRISURI, PROBA CU MARTORI - PROF. UNIV. DR. GABRIELBOROI 391. PROCEDURA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE 392. CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ 393. REGULARIZAREA CERERII 404. MĂSURI PENTRU PREGĂTIREA JUDECĂŢII 415. CEREREA RECONVENŢIONALĂ 436. DISPOZIŢII GENERALE CU PRIVIRE LA JUDECATĂ 447. CERCETAREA PROCESULUI 458. EXCEPŢII PROCESUALE 469. PROBELE 4710. PROBA CU ÎNSCRISURI 48PROCEDURA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE: PROBELE - JUDECĂTOR VALENTIN MITEA 501. PROBA CU ÎNSCRISURI 502. PROBA CU MARTORI 513. PREZUMŢIILE 524. EXPERTIZA 525. MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ 546. MĂRTURISIREA 557. ASIGURAREA PROBELOR 558. ADMINISTRAREA PROBELOR DE CĂTRE AVOCAŢI SAU CONSILIERI JURIDICI 569. DEZBATEREA ÎN FOND A PROCESULUI 5610. DELIBERAREA ŞI PRONUNŢAREA HOTĂRÂRII 5711. UNELE INCIDENTE PROCEDURALE 58

11.1 Renunţarea la judecată 5811.2 Suspendarea procesului 5911.3 Perimarea cererii 60

12. HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREŞTI 60

13. EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI 6114. ÎNDREPTAREA, LĂMURIREA ŞI COMPLETAREA HOTĂRÂRII 61PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA ORDONANŢEI DE PLATĂ - JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU 631. OBSERVAŢII INTRODUCTIVE 632. CONSIDERAŢII PRIVIND PROCEDURA SPECIALĂ A ORDONANŢEI DE PLATĂ 65

2.1 Sediul materiei 652.2 Domeniu de aplicare 652.3 Somaţia 662.4 Efectele somaţiei 672.5 Competenţa 682.6 Cuprinsul cererii introductive 702.7 Contestarea creanţei 712.8 Emiterea ordonanţei 732.9 Cererea în anulare 732.10 Aspecte de drept substanţial 74

PROCEDURI SPECIALE: EVACUAREA DIN IMOBILELE FOLOSITE SAU OCUPATE FĂRĂ DREPT -JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU 761. DOMENIU DE APLICARE 762. PROCEDURA APLICABILĂ 783. PROCEDURA DE EVACUARE 794. DISPOZIŢII SPECIALE 81PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA CU PRIVIRE LA CERERILE DE VALOARE REDUSĂ -JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU 831. DOMENIU DE APLICARE 832. CARACTERUL ALTERNATIV 843. TAXELE DE TIMBRU 854. INSTANŢA COMPETENTĂ ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ 865. DESFĂŞURAREA PROCEDURII 866. SOLUŢIONAREA CERERII 877. CĂI DE ATAC 888. ÎNTREBĂRI 88

8.1 Probele suplimentare 888.2 Caracterul alternativ [dispoziţiile art. 1.026 alin. (3) NCPC] 89

PROCEDURA NECONTENCIOASĂ JUDICIARĂ - JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU 901. DOMENIUL DE APLICARE 902. COMPETENŢA 903. PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A CERERII 914. MODALITATEA DE SOLUŢIONARE A CERERII 915. CĂILE DE ATAC 91MĂSURILE ASIGURĂTORII ŞI SECHESTRUL ASIGURĂTOR - AVOCAT TRAIAN BRICIU 931. MĂSURILE ASIGURĂTORII ŞI SECHESTRUL ASIGURĂTOR 93

1.1 Sediul materiei 931.2 Generalităţi 931.3 Condiţiile de înfiinţare a sechestrului asigurător 931.4 Competenţa 941.5 Forma cererii 94



1.6 Judecata cererii de sechestru 951.7 Comunicarea încheierii judecătoreşti 961.8 Calea de atac 961.9 Executarea măsurii 971.10 Sechestrul navelor civile 97

2. POPRIREA ASIGURĂTORIE 983. SECHESTRUL JUDICIAR 98

3.1 Modificări 983.2 Competenţa 98

4. MĂSURI PROVIZORII ÎN MATERIA DREPTURILOR DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ 994.1 Generalităţi 994.2 Condiţii 994.3 Măsuri care pot fi dispuse de instanţă 994.4 Procedura 100

PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA PARTAJULUI JUDICIAR - AVOCAT TRAIAN BRICIU 1011. SEDIUL MATERIEI 1012. COMPETENŢA 1013. PROCEDURA PREALABILĂ 1044. OBIECTUL PARTAJULUI 1045. CALITATEA PROCESUALĂ 1046. ROLUL ACTIV AL JUDECĂTORULUI 1057. ADMITEREA ÎN PRINCIPIU 1058. CĂILE DE ATAC 1059. SUSPENDAREA PARTAJULUI 10510. PROCEDURA PARTAJULUI 106PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA PRIVITOARE LA ÎNSCRIEREA DREPTURILOR DOBÂNDITE ÎN TEMEIULUZUCAPIUNII - AVOCAT TRAIAN BRICIU 1081. DIFERITE PROBLEME DE DETERMINARE A DOMENIULUI DE APLICARE 1082. JUDECAREA CERERII ŞI EFECTELE HOTĂRÂRII 109PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA DIVORŢULUI - AVOCAT TRAIAN BRICIU 1111. COMPETENŢA 1112. CERERI SOLUŢIONATE DIN OFICIU 1113. CONTINUAREA PROCESULUI ÎN CAZ DE DECES AL RECLAMANTULUI 1114. CULPA EXCLUSIVĂ A RECLAMANTULUI, ATUNCI CÂND PÂRÂTUL NU A FORMULAT CERERE

RECONVENŢIONALĂ. EFECTE 1125. CĂI DE ATAC 113ARBITRAJUL - AVOCAT TRAIAN BRICIU 115EXECUTAREA SILITĂ ÎN LUMINA DISPOZIŢIILOR NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ - FORMATOR INMBOGDAN DUMITRACHE 1171. SEDIUL MATERIEI 1172. PROCEDURA ÎNVESTIRII CU FORMULĂ EXECUTORIE – ELEMENT AL CODULUI DE PROCEDURĂ CIVILĂDE LA 1865 1173. PROCEDURA ÎNCUVIINŢĂRII EXECUTĂRII SILITE 118

3.1 Instanţa de executare 1183.2 Încuviinţarea urmăririi silite imobiliare 1183.3 Recuzarea şi înlocuirea executorului judecătoresc 122

4. CONTESTAŢIA LA EXECUTARE 126

4.1 Aspecte comune 1264.2 Contestaţia împotriva executării silite 1264.3 Motivele contestaţiei împotriva executării silite 1274.4 Diferite modalităţi de executare 129

5. PROCEDURA DE JUDECATĂ 1316. ÎNCHEIERILE EMISE DE EXECUTOR ÎN CADRUL PROCEDURII 135

6.1 Încheierea prin care se stabileşte valoarea de circulaţie a imobilului 1356.2 Încheierea de desemnare a expertului 1356.3 Încheierea prin care fixează preţul imobilului 1356.4 Încheierea prin care stabileşte termenul pentru vânzarea imobilului 136

7. URMĂRIREA SILITĂ IMOBILIARĂ – ELEMENTE DE NOUTATE FAŢĂ DE REGLEMENTAREAANTERIOARĂ 137

8. CALENDARUL VÂNZĂRII 1399. POPRIREA 140

9.1 Generalităţi 1409.2 Validarea popririi 140

10. OBLIGAŢII ALTERNATIVE 14111. EVACUAREA 141CĂILE DE ATAC. PREZENTARE DE ANSAMBLU - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI 1441. ENUMERAREA CĂILOR DE ATAC 1442. LEGALITATEA CĂII DE ATAC 1443. SUBIECTELE CĂILOR DE ATAC 1474. ORDINEA EXERCITĂRII CĂILOR DE ATAC 1475. UNICITATEA CĂII DE ATAC 1486. PARTEA DIN HOTĂRÂRE CARE SE ATACĂ 1497. ÎNŢELEGEREA PĂRŢILOR ÎN CĂILE DE ATAC 1508. ACHIESAREA LA HOTĂRÂRE 1519. MĂSURILE DE ADMINISTRARE JUDICIARĂ 151APELUL. APELUL PRINCIPAL, APELUL INCIDENT ŞI APELUL PROVOCAT. PROCEDURA APELULUI ŞI SOLUŢIILEPOSIBILE ÎN APEL - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI 1521. OBIECTUL APELULUI 1522. SITUAŢIILE ÎN CARE PARTEA NU POATE FACE APEL PRINCIPAL 1523. TERMENUL DE APEL 1524. ÎNTRERUPEREA TERMENULUI DE APEL 1535. CUPRINSUL CERERII DE APEL 1536. DEPUNEREA CERERII DE APEL 1547. MOTIVAREA APELULUI 1558. PREGĂTIREA JUDECĂŢII APELULUI 1559. APELUL INCIDENT ŞI APELUL PROVOCAT 156EFECTELE APELULUI, JUDECATA ŞI SOLUŢIILE ÎN APEL, POTRIVIT NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ -JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU 1571. EFECTELE APELULUI 157

1.1 Efectul suspensiv 1571.2 Efectul devolutiv 157

2. JUDECATA APELULUI 1602.1 Observaţii generale 160



2.2 Probele 1612.3 Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac 163

2.4 Invocarea excepţiilor în apel 1643. SOLUŢIILE INSTANŢEI DE APEL 165

3.1 Regula generală 1653.2 Evocarea fondului, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare 1653.3 Alte motive eventuale de anulare şi de trimitere spre rejudecare 1683.4 Anularea sentinţei pentru necompetenţa primei instanţe, invocată în termen 1713.5 Anularea sentinţei când există alte motive de nulitate 176

4. CONCLUZII 176RECURSUL. PROCEDURA RECURSULUI. PARTICULARITĂŢILE PROCEDURII RECURSULUI CARE INTRĂ ÎN COMPETENŢAÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - PROF. UNIV. DR. VIOREL MIHAI CIOBANU 1781. RECURSUL – CALE ORDINARĂ SAU EXTRAORDINARĂ DE ATAC. ISTORIC 1782. OBIECTUL RECURSULUI 1783. SUBIECTELE RECURSULUI 1814. SESIZAREA INSTANŢEI DE RECURS 1815. TERMENUL DE EXERCITARE A RECURSULUI 1816. MOTIVELE DE CASARE 1837. JUDECATA RECURSULUI 1868. PROCEDURA FILTRULUI 1879. SOLUŢIILE PE CARE LE POATE PRONUNŢA INSTANŢA DE RECURS 18910. CONCLUZII 192MOTIVELE DE CASARE ŞI SOLUŢIILE POSIBILE ÎN RECURS - LECTOR UNIV. DR. ION DRAGNE 1931. INTRODUCERE 1932. SCURT ISTORIC AL MOTIVELOR DE RECURS 1943. ANALIZA MOTIVELOR DE CASARE 198

3.1 Încălcarea dispoziţiilor referitoare la alcătuirea instanţei 1983.2 Încălcarea principiului continuităţii 2003.3 Încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii 204

4. MOTIVELE DE CASARE ŞI SOLUŢIILE POSIBILE ÎN RECURS 2074.1 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC 2074.2 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 NCPC 2084.3 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC 2104.4 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 NCPC 2114.5 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 NCPC 2124.6 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC 212

DISPOZIŢII PRIVIND ASIGURAREA UNEI PRACTICI JUDICIARE UNITARE. RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII.SESIZAREA ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE ÎN VEDEREA PRONUNŢĂRII UNEI HOTĂRÂRI PREALABILEPENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT - CONF. UNIV. DR. MARIAN NICOLAE 2141. INTRODUCERE. SEDES MATERIÆ 214

1.1 Noţiuni generale 2142. PLAN 215

2.1 Planul expunerii 2153. NATURA JURIDICĂ 215

3.1 Precizări prealabile 2153.2 Regimul recursului în interesul legii 2153.3 Situaţia hotărârii prealabile 215

4.CONDIŢII DE ADMISIBILITATE 2164.1 Enumerare 2164.2 Condiţiile recursului în interesul legii 2164.3 Condiţiile hotărârii prealabile 217

5. PROCEDURA DE JUDECATĂ 2185.1 Sesizarea instanţei supreme 2185.2 Completul de judecată 2185.3 Judecata sesizării 219

6. EFECTELE HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI 2206.1 Regimul general 220

7. APLICAREA ÎN TIMP A DECIZIILOR DATE ÎN RECURS ÎN INTERESUL LEGII 2217.1 Scurte consideraţii 221

8. ÎN LOC DE CONCLUZIE 221CONTESTAŢIA PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI. ABORDARE COMPARATIVĂ DIN PERSPECTIVACONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI - JUDECĂTOR DR. BEATRICE RAMAŞCANU 2231. INTRODUCERE 2232. DURATA REZONABILĂ A PROCEDURII – GARANŢIE A DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL 2233. DREPTUL LA UN RECURS EFECTIV (ART. 13) 2254. RAPORTUL DINTRE ART. 6 ŞI ART. 13 DIN CONVENŢIE 2265. DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL, ÎN TERMEN OPTIM ŞI PREVIZIBIL, ÎN REGLEMENTAREA NOULUI

COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ 2296. SEDIUL MATERIEI, DEFINIŢIA ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTESTAŢIEI PRIVIND

TERGIVERSAREA PROCESULUI 2307. SUBIECTELE CONTESTAŢIEI PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI 2308. MOTIVELE CONTESTAŢIEI PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI 2319. TERMENUL ÎN CARE POATE FI FORMULATĂ CONTESTAŢIA PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI 23510. PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIEI PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI 23511. SOLUŢIILE CE POT FI DATE CONTESTAŢIEI PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI 23612. SANCŢIONAREA CONTESTATORULUI DE REA-CREDINŢĂ 23713. RAPORTUL CU ALTE INSTITUŢII REGLEMENTATE DE NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ 237PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA OFERTEI DE PLATĂ ŞI CONSEMNAŢIUNII - FORMATOR INMBOGDAN DUMITRACHE 2401. INTRODUCERE 2402. APLICAREA ÎN TIMP A DISPOZIŢIILOR PRIVITOARE LA PROCEDURA OFERTEI DE PLATĂ ŞI

CONSEMNAŢIUNII 2403. ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND OFERTA REALĂ 2404. ANULAREA OFERTEI REALE URMATE DE CONSEMNAŢIUNE 2425. OFERTA REALĂ DE PLATĂ ÎN FAŢA INSTANŢEI 2436. ELEMENTE DE NOUTATE FAŢĂ DE REGLEMENTAREA PROCEDURII DIN CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ,ASTFEL CUM A FOST MODIFICAT PRIN LEGEA DE PUNERE ÎN APLICARE A NOULUI COD CIVIL 2447. RETRAGEREA BUNULUI CONSEMNAT 2458. CONCLUZII 246CONTESTAŢIA ÎN ANULARE - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI 2471. INTRODUCERE 2472. MODIFICĂRI ALE PREVEDERILOR CONTESTAŢIEI ÎN ANULARE FAŢĂ DE ACTUALA REGLEMENTARE ÎNPRIVINŢA MOTIVELOR ŞI CONDIŢIILOR DE ADMISIBILITATE 247



3. CITAREA NELEGALĂ ŞI IMPOSIBILITATEA INVOCĂRII PE CALEA APELULUI SAU, DUPĂ CAZ, ARECURSULUI [ART. 503 ALIN. (1) NCPC] 248

4. CONTESTAŢIA ÎN ANULARE ÎMPOTRIVA HOTĂRÂRILOR INSTANŢELOR DE RECURS 2494.1 Necompetenţa absolută a instanței de recurs şi încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei[art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC] 249

4.2 Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale [art. 503 alin. (2) pct. 2 NCPC] 2504.3 Omisiunea instanţei de a cerceta vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen[art. 503 alin. (3) pct. 3 NCPC] 251

5. SITUAŢIA HOTĂRÂRILOR INSTANŢELOR DE APEL CARE, POTRIVIT LEGII, NU POT FI ATACATE CU RECURS 2516. INSTANŢA COMPETENTĂ 2527. TERMENUL DE EXERCITARE 2528. SUSPENDAREA EXECUTĂRII 2539. PROCEDURA DE JUDECATĂ 253REVIZUIREA. PROCEDURA REVIZUIRII - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI 2551. OBIECTUL ŞI MOTIVELE REVIZUIRII 2552. TERMENUL DE EXERCITARE 258MOTIVELE DE REVIZUIRE ŞI SOLUŢIILE POSIBILE ÎN REVIZUIRE - JUDECĂTOR VALENTIN MITEA 2601. MOTIVELE DE REVIZUIRE 260

1.1 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC 2601.2 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 2 NCPC 2611.3 motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 NCPC 2611.4 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 4 NCPC 2621.5 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 NCPC 2621.6 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 6 NCPC 2631.7 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 7 NCPC 2631.8 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC 2631.9 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 9 NCPC 2641.10 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 10 NCPC 2641.11 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC 264

2. OBIECTUL REVIZUIRII 2653. TERMENUL DE REVIZUIRE (ART. 511 NCPC) 2654. CEREREA DE REVIZUIRE 2665. PROCEDURA DE JUDECATĂ A CERERII DE REVIZUIRE 2666. SOLUŢIILE POSIBILE ÎN REVIZUIRE 266

6.1 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC 2676.2 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 2 NCPC 2676.3 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 şi 4 NCPC 2676.4 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 NCPC 2676.5 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 6 NCPC 2676.6 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 7 NCPC 2686.7 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC 2686.8 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 9 NCPC 2686.9 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 10 NCPC 2686.10 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC 268

7. CĂILE DE ATAC 268



13

Principiile fundamentale şi aplicarea în timp a Noului Cod de procedură civilă.Acţiunea civilă.Participanţii la procesul civil

Prelegere susţinută de prof. univ. dr. Gabriel BOROI

1. IntroducereModificările aduse de Noul Cod de procedură civilă nu sunt brutale privind sistemul procesual civil actual,

instituţiile fundamentale păstrându-se, iar în cazul unora aducându-se doar unele precizări, completări.O diferenţă aparent de substanţă priveşte introducerea în Noul Cod de procedură civilă a etapei cercetării

judecătoreşti în procesul civil (însă doar la judecata în primă instanţă), dar aceasta echivalează, în fapt, cu etapeleactual premergătoare fazei finale a dezbaterilor.

De asemenea, ca noutate, există posibilitatea ca părţile, în baza disponibilităţii acestora, să soliciteeliminarea dezbaterilor în şedinţă publică.

O altă modificare faţă de CPC 1865 priveşte sistemul căilor de atac, în Noul Cod de procedură civilă apelulfiind calea obişnuită de atac, renunţându-se astfel la „hibridul” prevăzut la art. 304¹ CPC 1865, recursul nefiind deordine constituţională la noi şi nici justificat în toate litigiile de pe rolul instanţelor. Prin urmare, conform Noului Codde procedură civilă, vom avea judecată în primă instanţă, în apel şi, doar în unele cazuri, judecată în recurs.

S-a discutat şi despre procedura specială a judecăţii în primă instanţă a cererilor cu valoare redusă,procedură, ca regulă, scrisă, mai rapidă, vizând cereri de până la 10 000 de lei, menită să uşureze muncajudecătorilor. De asemenea, a fost amintită procedura ordonanţei de plată, a cărei reglementare se inspiră dindreptul Uniunii Europene.

O altă instituţie nouă este cea a contestaţiei la tergiversarea soluţionării procesului.

2. Principiile fundamentale ale procesului civilArticolul 5 alin. (3) NCPC stabileşte o ierarhie a izvoarelor de drept : „În cazul în care o pricină nu poate

fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă nici în baza dispoziţiilor legale privitoarela situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toatecircumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii”. Ierarhia este: un text de lege, uzanţele, analogialegii şi, ca ultimă alternativă subsidiară, principiile generale ale dreptului, acestea stând la baza reglementăriiprocesului civil. Referitor la acestea din urmă, s-a menţionat că reglementarea în Titlul preliminar al Noului Coda principiilor generale după care se desfăşoară procesul civil este cu atât mai importantă cu cât, în reglementareaanterioară, tehnica legislativă în privinţa principiilor lăsa de dorit, context în care exista tendinţa de a extrageprincipii din câteva texte de lege care, de regulă, reglementau situaţii cu totul particulare.

Principiile generale ale dreptului sunt enumerate în Noul Cod de procedură civilă, primul dintre acestea fiinddreptul la un proces echitabil (art. 6 NCPC), preluat din Convenţia europeană a drepturilor omului. Textul vorbeşte

1 Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012,

variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii.

Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează să fie indicat într-o notă de subsol.


însă despre necesitatea termenului optim şi previzibil, care înseamnă mai mult decât simplul termen rezonabil. Înacest context trebuie citită şi dispoziţia Noului Cod care obligă judecătorul să fixeze termenul în care urmează săfie finalizată etapa cercetării procesului (asupra căruia poate reveni), respectiv tocmai pentru a asigura respectareaprincipiului termenului optim şi previzibil.Au fost semnalate toate principiile, insistându-se pe cele relevante în privinţa modificărilor oricompletărilor aduse.

Articolul 9 NCPC prevede dreptul de dispoziţie al părţilor sau principiul disponibilităţii părţilor, alineatul aldoilea precizând expres că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, putândexista şi dispoziţii speciale care să deroge de la regula generală.

A fost semnalat art. 12 NCPC cu menţiunea marginală „Buna-credinţă”, alineatul (1) fiind preluat dinreglementarea CPC 1865 [art. 723 alin. (3)]. El aduce însă un element de noutate, întrucât până acum se vorbeade exercitarea cu bună-credinţă doar a drepturilor subiective civile sau a celor procesuale, Noul Cod de procedurăcivilă introducând necesitatea exercitării cu bună-credinţă şi a obligaţiilor civile, cu posibilitatea plăţii dedespăgubiri pe teren delictual, în cazul încălcării acestora.

Articolul 13 prevede dreptul la apărare, alin. (2) teza a II-a constituind element de noutate prin obligativitateareprezentării părţilor în recurs, inclusiv în privinţa cererii de recurs, cu motivarea acesteia („părţile au dreptul, întot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. În recurs, cererile şiconcluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţiasituaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată îndrept”). Soluţia apare ca firească, având în vedere faptul că în recurs se discută exclusiv aspecte de legalitate, chiardacă pot fi anticipate eventuale probleme de asigurare a asistenţei juridice, şi în acest context poate ridica oproblemă determinarea instanţei competente să se pronunţe cu privire la această asistenţă obligatorie. Referitorla asistenţa juridică obligatorie, ar fi fost poate de dorit ca aceasta să fie prevăzută pentru judecata în primă instanţă,ca moment al procesului în care „se confecţionează” dosarul.

Articolul 14 NCPC – contradictorialitatea nu aduce modificări semnificative. Alineatul (3) („Părţile auobligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fărăa denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de vederecunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privirela împrejurări de fapt relevante în cauză”) stabileşte obligaţii, dar nu şi sancţiuni în situaţia prezentată. Eventualasancţiune va veni în planul soluţiei care urmează să fie pronunţată.

Articolul 15 – principiul oralităţii dezbaterilor prevede şi excepţiile de la regulă, prima vizând dispoziţia legii,iar cea de a doua referindu-se la posibilitatea derogării de la regulă la cererea părţilor, judecata efectuându-se doarpe baza actelor depuse la dosar, eliminându-se astfel etapa dezbaterilor în fond.

Principiul continuităţii rămâne reglementat, dar cu o nouă conotaţie, anticipată de practica judiciară, astfelîncât, conform art. 19 NCPC, judecătorul nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice,în condiţiile legii. Soluţia a urmărit şi reducerea intervenţiei preşedintelui instanţei în soluţionarea dosarului, învirtutea atribuţiilor de acest tip pe care Codul anterior i le recunoştea, ele urmând să fie preluate de completulcăruia dosarul i-a fost repartizat aleatoriu.

Articolul 21 alin. (2) NCPC aduce o schimbare în cadrul instituţiei încercării împăcării părţilor în sarcinajudecătorului, aceasta fiind posibilă acum pe tot parcursul judecăţii, iar nu doar în primă instanţă ori doar în faţa judecătoriilor.

14


15

Articolul 22 alin. (2) NCPC – privitor la rolul activ al judecătorului nu aduce modificări fundamentale, acestaavând, în continuare, posibilitatea de a cere părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbatereaacestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare, sădispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiardacă părţile se împotrivesc. Alineatul al treilea stabileşte posibilitatea judecătorului de a dispune introducerea încauză a altor persoane, în condiţiile legii, modificare aparent de substanţă, înainte de această reglementarevorbindu-se, cel mult, de punerea în discuţia părţilor a introducerii în cauză a unei terţe persoane. Instituţia esteîn strânsă legătură cu introducerea forţată prevăzută de art. 77 şi urm. NCPC2, în cazurile expres prevăzute delege şi în procedura necontencioasă unde nu se urmăreşte stabilirea unei situaţii potrivnice, întrucât nu existăpârât, prin urmare intervenţia este chiar justificată. Într-una dintre variantele de lucru ale Noului Cod de procedurăcivilă exista prevăzută pentru judecător posibilitatea de a introduce în cauză, din oficiu, o terţă persoană şi înmaterie contencioasă. Ulterior, redactorii Codului au revenit asupra acestei soluţii, alin. (2) al art. 77 NCPC3

prevăzând în prezent că, „atunci când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţiapărţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicităintroducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fărăparticiparea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond”. În acest context, a fost dat exemplul unei

a fost dat exemplul unei acţiuni în nulitatea absolută a unui contract, introdusă de un terţ şi care trebuie introdusăîmpotriva tuturor părţilor contractante. Au existat în practică situaţii în care o astfel de acţiune a fost introdusă doarîmpotriva unei părţi contractante, de regulă a debitorului reclamantului din acţiunea în anulare. Într-o asemeneaipoteză, calitatea procesuală pasivă trebuie să revină tuturor părţilor contractante, întrucât nulitatea absolutăproduce efecte erga omnes, contractul neputând fi valabil pentru o parte şi anulat pentru alta. În acest context, dacăacţiunea în anulare este introdusă numai împotriva uneia dintre părţile contractului, de exemplu, împotrivavânzătorului, prin mecanismul modificării cererii, posibilă în condiţiile legii, urmează a se solicita introducerea încauză a cocontractantului; în caz contrar, judecătorul va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond, în funcţiede excepţia invocată în cauză, în exemplul dat, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. În consecinţă, pe fond,hotărârea nu va avea autoritate de lucru judecat. În contextul acestui exemplu, singurul mecanism la îndemânăpentru introducerea cocontractantului în proces în calitate de pârât este modificarea cererii de chemare înjudecată, nu şi intervenţia accesorie, întrucât intervenientul accesoriu nu devine pârât; mecanismul intervenţieiprincipale este, de asemenea, inaplicabil ipotezei în discuţie, întrucât intervenientul trebuie să pretindă pentru sinedreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.

O altă întrebare a vizat concilierea dispoziţiilor art. 199 alin. (3) NCPC4, respectiv modificarea cererii dechemare în judecată făcută peste termenul de judecată, aceasta putând interveni doar cu acordulexpres al tuturor părţilor, cu cele ale art. 77 NCPC5. Situaţia de fapt vizată este cea în care nu există acordulpărţilor pentru modificarea peste termen a cererii de chemare în judecată, pe de o parte, dar instanţa, pe de altăparte, pune în discuţia părţilor introducerea în cauză a terţului. S-a subliniat că, în soluţionarea acestei probleme

2 Art. 79 şi urm., în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).3 Art. 78 alin. (2) NCPC republicat.4 Art. 204 alin. (3) NCPC republicat.5 Art. 78 NCPC republicat.


trebuie plecat de la intenţia avută în vedere de legiuitor la edictarea dispoziţiilor art. 199 alin. (3), respectiv de aevita prelungirea nejustificată a judecăţii. Astfel, ne aflăm la momentul de început al cercetării judecătoreşti, laprimul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, când părţilor le-au fost comunicate cererea de chemareîn judecată, respectiv întâmpinarea. Faptul că reclamantul nu a indicat în cererea de chemare în judecată toţipârâţii este expresia, la acest moment al procesului, a unei culpe procesuale, cu toate consecinţele care decurgde aici pentru reclamant, inclusiv cât priveşte cheltuielile judiciare, şi care culpă nu poate fi remediată prinmecanismul modificării cererii decât în condiţiile art. 199 NCPC, respectiv condiţionat de acordul expres al tuturor părţilor.

În acelaşi context, a fost pusă în discuţie ipoteza unei cereri de partaj care nu a fost introdusă împotrivatuturor coindivizarilor. Se poate vorbi, în acest caz, de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive sau de cea alipsei coparticipării pasive? Referitor la problema pusă în discuţie, s-a arătat că, deşi coparticiparea pasivăapare în acest caz ca fiind obligatorie, potrivit legii, efectul este identic cu cel din exemplul referitor la acţiunea înanularea contractului. Ceea ce se urmăreşte, în ambele cazuri, este restabilirea identităţii dintre părţile raportuluijuridic, pe de o parte, şi părţile raportului de drept procesual, pe de altă parte; finalmente, chiar dacă problemalipsei coparticipării procesuale pasive poate fi validată, efectul se manifestă tot în lipsa calităţii procesuale pasive.

Alineatele (4) şi (5) ale art. 22 privind rolul activ al judecătorului aduc mici modificări. Alineatul (4) dispunecă „judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţilele-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridicăexactă”. Textul se referă în mod expres la „denumirea”, eventual eronată, dată de părţi. Alineatul (5) dispune, prinexcepţie, că judecătorul nu poate schimba denumirea sau – adaugă textul – temeiul juridic în cazul în care părţile,în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şimotivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sauinteresele legitime ale altora. Întrebarea care se pune în acest context este dacă alin. (5), prin referirea pe care oface şi la temeiul juridic, şi nu doar la denumirea dată de parte, îl autorizează pe judecător să schimbe unuldintre elementele cererii de chemare în judecată, şi anume cauza. Interpretat per a contrario, alin. (5) îi permitejudecătorului ca, în lipsa acordului expres al părţilor, să schimbe temeiul juridic. Ce se înţelege prin temei juridic?S-au dat ca exemplu în acest sens situaţii practice în care, de pildă, reclamantul solicită obligarea pârâtului ladespăgubiri pe tărâmul răspunderii civile delictuale, deşi între părţi există un contract încheiat. Poate însă instanţasă acorde despăgubirile pretinse pe temeiul răspunderii contractuale? Sau poate admite cererea dedespăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale, dar pentru o altă formă de răspundere delictuală decât ceainvocată de reclamant? Sau – pentru a aduce în discuţie aspecte controversate din cazuistica instanţeisupreme – poate instanţa să pronunţe nulitatea pe un alt temei decât cel solicitat de reclamant, chiar pus în dis-cuţia părţilor? În această situaţie s-a apreciat că, fără a avea pretenţia de a oferi un răspuns tranşant într-un senssau altul, trebuie cercetată cauza reală de nulitate; cu alte cuvinte, în funcţie de motivarea în fapt a cererii dechemare în judecată, dacă fundamentul pretenţiei nu este redat în mod corect sau, eventual, este redat prinindicarea unui text de lege care ar conduce la o altă cauză de nulitate, instanţa, făcând aplicarea dispoziţiilor alin.(5), poate decela fundamentul corect, concordant cu dezvoltarea împrejurărilor de fapt învederate în cererea dechemare în judecată; de altfel, prin noţiunea de „cauză” trebuie înţelese deopotrivă temeiul de fapt şi cel de drept,şi nu doar cel juridic. În cele din urmă, soluţia legislativă nu este una nouă; ea corespunde practicii majoritare ainstanţelor sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865.

16

17Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentrureducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

3. Aplicarea legii de procedură civilăPrivitor la aplicarea în timp a legii procesual civile, a fost semnalat curajul comisiei de elaborare a Noului Cod

care, dând eficienţă principiului previzibilităţii procesului, a optat pentru soluţia ca procesului, în întregul lui, să îi fieaplicabile dispoziţiile legii în vigoare la momentul pornirii acestuia, respectiv la data înregistrării cererii de chemaremomentul pornirii acestuia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată. Astfel, art. 24 NCPCpriveşte legea aplicabilă în cazul proceselor noi: „dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şiexecutărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”, iar conform art. 25 NCPC, procesele în curs dejudecată şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse legii sub care au început. Articolul 27 NCPCdispune că „hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a începutprocesul”. Aceasta constituie o modificare majoră faţă de norma tranzitorie înscrisă în Codul de procedură civilăîn 1948 şi care consacra soluţia potrivit căreia calea de atac este guvernată de legea în vigoare la momentulpronunţării hotărârii.

Din punct de vedere organizatoric, soluţia consacrată de noile norme tranzitorii se va traduce fie princonstituirea de completuri noi care vor judeca în conformitate cu dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă, fie, înipoteza completurilor anterior constituite care vor primi dosare înregistrate după intrarea în vigoare a Noului Codde procedură civilă, în cauzele care vor fi soluţionate potrivit Codului de procedură civilă de la 1865 şi cauze carese vor soluţiona conform Noului Cod de procedură civilă. Vor exista suficiente situaţii care vor impune aplicarea,în continuare, a dispoziţiilor Codului de procedură civilă anterior, şi avem în vedere aici, în primul rând, ipotezarejudecării după casarea cu trimitere, caz în care va trebui avută în vedere legea aplicabilă la momentul înregistrăriicererii de chemare în judecată în primul ciclu procesual.

În ceea ce priveşte sintagma „procese şi executări silite” utilizată în capitolul referitor la aplicarea în timp alegii, s-a precizat că, deşi, îndeobşte, prin proces civil se înţelege atât faza judecăţii, cât şi faza executării silite,din formularea textelor de lege s-ar putea deduce că legiuitorul a înţeles să separe cele două faze ale procesuluiîn curs de judecată, astfel încât, în ceea ce priveşte judecata a reglementat aplicabilitatea legii în vigoare lamomentul înregistrării cererii de chemare în judecată, în timp ce executarea este guvernată de legea în vigoarela momentul declanşării executării silite, respectiv al înregistrării cererii de încuviinţare a executării silite. Faptul călegiuitorul utilizează în mod separat cele două noţiuni, vorbind despre „procese şi executări silite”, este unargument suplimentar în sprijinul acestei interpretări; practic, în acest context, cuvântul „proces” este folosit însensul de proces în curs de judecată.

4. Acţiunea civilăPrivitor la instituţia acţiunii civile, a fost semnalată o noţiune aparent nouă din punct de vedere al denumirii

legislative, dar cu care practica este deja familiarizată, şi anume cererea adiţională, care este, conform art. 30 alin.(5) NCPC, cererea prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare, deci o cerere de modificare a unei cererianterioare. În practică se mai întâlneşte frecvent şi o altă categorie de cereri, şi anume cererile precizatoare. Uneori,aceste cereri sunt veritabile cereri de modificare, fiind supuse regimului cererii de modificare, alteori sunt simple cerericare nu modifică în niciun fel cadrul procesual. Deşi cererea precizatoare nu este reglementată ca atare de NoulCod de procedură civilă, ea se va regăsi, cu siguranţă, şi în continuare în practica judiciară.

Cât priveşte cererea principală, alin. (3) al art. 30 NCPC dispune că ea este cererea introductivă de


instanţă, de fapt cererea de chemare în judecată. Acelaşi alin. (3) vorbeşte însă şi despre capăt principal de cerere,iar această noţiune ne interesează, sub unele consecinţe juridice, în mod special.

Calitatea procesuală este reglementată de art. 35 NCPC6, care, în teza a II-a, dispune că „Existenţa sauinexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond”. Referitor la acest text, s-a menţionatcă intenţia legiuitorului a fost să atenţioneze asupra unui fenomen întâlnit în practica judiciară, respectiv tendinţade a utiliza în exces lipsa de calitate procesuală, iar în acest context, textul menţionat vine să subliniezenecesitatea ca hotărârea pronunţată să dobândească autoritate de lucru judecat pe fond.

Conform art. 37 NCPC7, calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare atransmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori a situaţiilor juridice deduse judecăţii, posibilitate admisă şi până acumîn practica judiciară, pe temeiul unor dispoziţii de drept material.

Articolul 38 NCPC8 reglementează situaţia procesuală a înstrăinătorului şi a succesorilor săi. Astfel, alin. (1)teza I prevede că „Dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular,judecata va continua între părţile iniţiale”, altfel spus între reclamant şi pârât; prin urmare, în acest caz, nu este avutăîn vedere ipoteza transmisiunii succesorale. Teza a II-a a aceluiaşi alineat dispune însă că, „Dacă însă transferuleste făcut, în condiţiile legii, prin acte cu titlul particular pentru cauză de moarte [adică prin legat cu titluparticular], judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, după caz”. Ipotezaacestei a doua teze este următoarea: reclamantul iniţial a lăsat prin testament unui terţ (care nu are şi calitatea depotenţial succesibil universal sau cu titlu universal) un bun imobil, iar în cazul în care acesta a decedat peparcursul procesului, litigiul va continua între pârât şi moştenitorii legali sau legatarii universali ori cu titluuniversal ai reclamantului iniţial, după caz.

Alineatul (2) prevede că „În toate cazurile [deci fie cumpărător, fie legatar cu titlu particular], succesorul cutitlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoştinţă de existenţa procesului sau poate fi introdusîn cauză, la cerere ori din oficiu. În acest caz, instanţa va decide, după împrejurări şi ţinând seama depoziţia celeilalte părţi, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau,după caz, va fi scos din proces. Dacă înstrăinătorul sau, după caz succesorul universal ori cu titlu universal alacestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu titlul particular care va lua proceduraîn starea în care se află la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză” (asemănătorintervenţiei forţate). Conform alin. (3), „Hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului [deci părţii iniţiale] sausuccesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte şi contra succesoruluicu titlu particular [evident, dacă succesorul cu titlu particular nu a fost introdus în cauză, caz în care dobândeştecalitatea de parte] şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepţia cazurilor în care a dobânditdreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular” (condiţii cumulative).Referitor la condiţiile cumulative enunţate în finalul alin. (3), s-a precizat că, în contextul Noului Cod civil, au rămaspuţine situaţiile în care simpla bună-credinţă a dobânditorului este suficientă pentru a-l pune la adăpost de oeventuală evicţiune [de exemplu, art. 17 alin. (4) NCC exclude aplicarea erorii comune şi invincibile în materie decarte funciară şi în alte materii pentru care legea reglementează un sistem de publicitate; art. 937 NCC

18

6 Art. 36 NCPC republicat.7 Art. 38 NCPC republicat.8 Art. 39 NCPC republicat.


reglementează condiţiile în care buna-credinţă poate conduce la dobândirea proprietăţii mobiliare].Referitor la terţul dobânditor cu titlu particular care a aflat de existenţa procesului, s-a pus problema formei

procedurale în care acesta poate interveni în proces, respectiv dacă ar trebui să uzeze de mecanismul intervenţieivoluntare principale. Cu privire la această problemă s-a apreciat că, în acest caz, instanţa nu este ţinută dedispoziţiile legale privitoare la intervenţia voluntară sau forţată, fiind suficientă o simplă cerere care să permităinstanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 37 NCPC privitoare la transmiterea calităţii procesuale; desigur, soluţiadiferă dacă este vorba despre o introducere din oficiu a terţului în proces.

Articolul 39 NCPC9 stabileşte sancţiunea încălcării condiţiilor de exercitare a acţiunii civile: cererile făcutefără respectarea condiţiei capacităţii procesuale sunt nule, respectiv anulabile, după caz, iar în cazul nerespectăriicelorlalte condiţii de valabilitate a introducerii cererii, sancţiunea care intervine este respingerea acesteia ori aapărării formulate ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes.

5. Participanţii la procesul civilPrivitor la participanţii la procesul civil se remarcă o modificare conceptuală, referitor la incidentele

procedurale privind alcătuirea instanţei. Spre deosebire de procedura penală, în procedura civilă se distingeaincompatibilitatea, pe de o parte, şi recuzarea şi abţinerea, pe de altă parte. Noua reglementare identificăincompatibilitatea cu starea în care se află judecătorul sau o altă persoană, iar abţinerea şi recuzarea reprezintămijloacele procedurale de valorificare a incompatibilităţii, similar procedurii penale.

În ceea ce priveşte cazurile de incompatibilitate, o primă categorie priveşte incompatibilităţi absolute,reglementate de art. 40 NCPC10 (inspirate din cazurile de incompatibilitate menţionate la art. 24 CPC 1865) –„ judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judecaaceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare” –elementul de noutate constituindu-l reglementarea, ca incompatibilitate (absolută) a situaţiilor în care judecătorula soluţionat contestaţia în anulare şi revizuirea. Chiar şi pe tărâmul Codului de procedură civilă anterior, în absenţaunui text similar, judecătorul care a soluţionat contestaţia în anulare şi revizuirea are la dispoziţie mecanismulabţinerii pentru a răspunde exigenţelor impuse de dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenţia europeanăa drepturilor omului), sub aspectul dreptului la un tribunal imparţial. Alineatul (2) al art. 40 NCPC adaugă cazurilorde incompatibilitate absolută calităţile de avocat, magistrat-asistent, asistent judiciar, mediator.

Articolul 41 NCPC11 stabileşte alte cazuri de incompatibilitate, nou fiind punctul 12: „când există elementecare nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa”. S-a precizat că soluţia a vizat acoperirea acelorsituaţii din practică în care nu era posibilă încadrarea în unul din cazurile de recuzare expres prevăzute de art. 27CPC 1865.

Conform art. 43 NCPC12, cererea de recuzare se poate face înainte de începerea oricărei dezbateri, darconform alin. (2) al aceluiaşi articol, dacă motivele au apărut ori au fost cunoscute ulterior momentuluidezbaterilor, partea trebuie să solicite recuzarea de îndată ce aceste motive i-au fost cunoscute [şi nu de îndatăce s-au ivit].

9 Art. 40 NCPC republicat.10 Art. 41 NCPC republicat.11 Art. 42 NCPC republicat.12 Art. 44 NCPC republicat


Articolul 4613 alin. (2)-(4) NCPC reglementează condiţiile cererii de recuzare, şi anume inadmisibilitatea uneicereri prin care se invocă alte motive decât cele prevăzute la art. 40 şi 41, precum şi inadmisibilitatea cererii carepriveşte alţi judecători decât cei prevăzuţi la art. 45 şi cererea îndreptată împotriva aceluiaşi judecătorpentru acelaşi motiv de incompatibilitate. Nerespectarea acestor condiţii atrage inadmisibilitatea cererii derecuzare, constatată de îndată chiar de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare, cu participareajudecătorului recuzat.

În ceea ce priveşte starea cauzei până la soluţionarea cererii de recuzare, art. 48 NCPC14 dispune că, spredeosebire de ipoteza formulării unei cereri de abţinere în dosar, situaţie în care până la soluţionarea acesteia încauză nu se mai poate face niciun act de procedură, ceea ce echivalează cu suspendarea cauzei (soluţieexistentă şi în prezent), în cazul formulării unei cereri de recuzare, judecata nu se suspendă, ci continuă în dosar,însă cu interdicţia de a pronunţa hotărârea până la soluţionarea cererii de recuzare (eventual, poate fi amânatăpronunţarea, iar dacă cererea de recuzare a fost admisă, se va repune cauza pe rol, se vor cita părţile etc.).

Articolul 47 NCPC15 păstrează, la alin. (2), prioritatea cererii de abţinere în faţa celei de recuzare, în cazulexistenţei concomitente a acestora. Alineatul (3) dispune, pentru ipoteza admiterii cererii de abţinere, respingerea, prinaceeaşi încheiere, a cererii de recuzare ca rămasă fără obiect; existenţa însă, în această ipoteză, şi a unei cereride recuzare capătă importanţă în privinţa regimului căilor de atac.

Articolul 52 NCPC16 aduce o noutate în alin. (1) teza a II-a, după ce se precizează că încheierea prin cares-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza, hotărâreadefinitivă – aceasta fiind, conform Noului Cod de procedură civilă, hotărârea irevocabilă din prezent – poate fiatacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii. Prin urmare, înaceastă ipoteză, avem un recurs la recurs.

Referitor la materia incompatibilităţii, s-a ridicat problema mijlocului procedural aplicabil în ipoteza în careniciunul dintre judecătorii instanţei nu deţine un certificat ORNISS şi pe rolul instanţei se află o cauză în care aufost depuse înscrisuri care au regimul juridic al documentelor secret de stat. Deşi în practică, în acest caz, s-a optatpentru soluţia formulării cererilor de abţinere, s-a apreciat că o atare situaţie nu pune probleme de imparţialitate,ci evocă mai degrabă ipoteza normativă a instituţiei delegării instanţei, putându-se imagina situaţia-premisă aimposibilităţii de funcţionare a instanţei, evocată de art. 23 CPC 1865 (art. 142 NCPC17). Soluţia, în acest caz, arputea fi una de natură administrativă, în care la instanţă să fie delegaţi judecători cu certificat ORNISS.

6. PărţilePrivitor la părţile din procesul civil, un element de noutate este adus prin intermediul art. 55 alin. (2)18

[actualul art. 41 alin. (2) CPC 1865], referitor la capacitatea procesuală activă a asociaţiilor, societăţilor sau altorentităţi fără personalitate juridică (de exemplu sucursale, agenţii, puncte de lucru, reprezentanţe), constituite

20

13 Art. 47 NCPC republicat.14 Art. 49 NCPC republicat.15 Art. 48 NCPC republicat16 Art. 53 NCPC republicat.17 Art. 147 NCPC republicat.18 Art. 56 alin. (2) NCPC republicat.


conform legii. În prezent, acestea pot sta în judecată doar în calitate de pârâte şi numai dacă au organe proprii deconducere, pe când, conform Noului Cod de procedură civilă, pot avea calitatea de reclamante, deci pot sta înproces ca parte, singura condiţie incidentă fiind aceea de a fi constituite conform legii.

Referitor la instituirea unui curator special, art. 57 alin. (3) NCPC19 precizează că „numirea curatorilorspeciali se va face de către instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de baroupentru fiecare instanţă judecătorească”. Prin urmare, la fiecare dintre instanţele judecătoreşti, baroul va trebui săpună la dispoziţie o listă de avocaţi, spre a fi desemnaţi, la nevoie, curatori.

Articolul 58 NCPC20 – „ persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte – condiţii de existenţă”, prinultima sa teză, extinde cazurile de coparticipare activă şi pasivă şi la ipotezele în care „drepturile sau obligaţiile lor auaceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură”. Noua reglementare vine să acopere situaţii apărute înpractică în care, de exemplu, o persoană juridică a încheiat contracte similare cu un număr foarte mare de persoanefizice, ulterior acestea s-au dovedit a fi debitori rău-platnici, iar în cererea de chemare în judecată creditorul aindicat toate persoanele fizice care aveau calitatea de debitor. O atare soluţie devine posibilă acum prin prismadispoziţiilor art. 58 NCPC, nefiind recunoscută drept caz de coparticipare procesuală pe temeiul art. 47 CPC 1865.În privinţa celorlalte aspecte, regimul coparticipării procesuale rămâne acelaşi.

În ceea ce priveşte alte persoane care pot lua parte la judecată, au fost evocate dispoziţiile art. 60 NCPC21,care, dincolo de modificările de natură terminologică (consacrarea noţiunii de intervenţie voluntară, în locul celeide intervenţie în interes propriu, respectiv intervenţie accesorie, în loc de intervenţie în interesul unei părţi), aduceşi câteva elemente de noutate. Astfel, în alin. (2), definind intervenţia principală, se precizează că aceastapresupune ca intervenientul să pretindă „pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un dreptstrâns legat de acesta”; se observă că nu mai este necesară o identitate, totală sau parţială între obiectul cereriide chemare în judecată/al cererii reconvenţionale şi obiectul intervenţiei principale, ci este suficientă o strânsălegătură juridică între acestea, care să justifice soluţionarea împreună a cererii principale şi a celei de intervenţieprincipală.

Prin art. 63 alin. (1) NCPC22, legiuitorul s-a conformat practicii, stabilind ordinea procedurală firească acomunicării cererii de intervenţie, urmată de admiterea în principiu, diferit de reglementarea din Codul de procedurăcivilă de la 1865, în care mai întâi intervine încuviinţarea în principiu şi abia apoi comunicarea. Potrivit alin. (3),încheierea interlocutorie de admitere în principiu poate fi atacată odată cu fondul, în schimb, încheierea derespingere a cererii de intervenţie (principală sau accesorie) ca inadmisibilă poate fi atacată numai cu apel, în 5zile de la pronunţare pentru partea prezentă, res-pectiv de la comunicare pentru partea lipsă, dacă s-a dat în primăinstanţă, şi numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară, dacă încheierea s-a pronunţat în apel [alin. (4)].Referitor la această din urmă dispoziţie, au fost formulate câteva precizări. O precizare, cu caracter general, a vizat

19 Art. 58 alin. (3) NCPC republicat.20 Art. 59 NCPC republicat.21 Art. 61 NCPC republicat.22 Art. 64 alin. (1) NCPC republicat.


faptul că, în Noul Cod de procedură civilă, ori de cate ori întâlnim formularea potrivit căreia calea de atac este numaiapelul, în acele materii nu va exista recurs. O altă precizare s-a făcut în legătură cu utilizarea de către legiuitor anoţiunilor de parte prezentă, parte lipsă, respectiv parte. În acest context, s-a susţinut că acest text de legetrebuie interpretat mai degrabă prin raportare la scopul urmărit de legiuitor, şi nu coroborându-l cu dispoziţiile art.64 NCPC23, care conferă intervenientului calitatea de parte în proces abia după admiterea în principiu a cererii deintervenţie. Or, în mod evident, interesul de a ataca încheierea despre care vorbeşte alin. (4) al art. 63 este alintervenientului, chiar dacă, la momentul exercitării căii de atac, acesta nu a dobândit calitatea de parte, în sensulart. 64 NCPC. Prin interpretarea textelor de lege, în acest caz, în funcţie de scopul urmărit de legiuitor se poate evitasoluţia nejustificată a respingerii căii de atac exercitate de intervenient ca inadmisibilă. Textul alin. (4) precizează,în continuare, că întâmpinarea nu este obligatorie, iar teza finală statuează soluţia firească a suspendării de drept(suspendare legală obligatorie) a judecării cererii principale până la soluţionarea căii de atac exercitate împotrivaîncheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie.

În privinţa judecării cererii de intervenţie principală, alin. (2) al art. 65 NCPC24 prevede că disjungerea cereriiprincipale de cea de intervenţie se poate dispune doar în cazurile în care cea dintâi ar fi întârziată de aceasta dinurmă, exceptând situaţia în care intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşi dreptul dedusjudecăţii. De asemenea, alin. (3) al aceluiaşi articol dispune că nu se va dispune disjungerea dacă judecata cereriide intervenţie ar fi întârziată de cererea principală. Soluţia este justă, întrucât intervenientul a avut posibilitateade a opta pentru introducerea separată a cererii, dar a preferat intervenţia.

Articolul 66 alin. (4) NCPC25 adaugă la actuala reglementare, prin ultima teză „calea de atac exercitată deintervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac,(şi ca noutate) a renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a ficercetată în fond”, soluţie oferită însă în doctrină şi practică şi pe temeiul Codului de procedură civilă de la 1865.

În privinţa intervenţiei forţate, reglementată de art. 67-70 NCPC26, ca element de noutate apare etapaadmiterii în principiu şi în cazul acestei cereri şi tot ca diferenţă se vorbeşte de primul termen de judecată la carepărţile sunt legal citate, nu de prima zi de înfăţişare. Întâmpinarea rămâne obligatorie.

22

23 Art. 65 NCPC republicat.24 Art. 66 alin. (2) NCPC republicat.25 Art. 67 alin. (4) NCPC republicat.26 Art. 68-71 NCPC republicat.


Competenţa instanţelor judecătoreşti*

Prelegere susţinută de avocat Traian BRICIU

1. Competenţa materialăÎn prima parte a expunerii a fost tratată chestiunea competenţei materiale. S-a atras atenţia asupra

modificărilor aduse, prima fiind topografia în NCPC. Astfel, spre deosebire de actualul Cod de procedură civilă, careîncepe cu competenţa, în NCPC aceasta este tratată începând cu art. 921. S-a optat pentru o abordare mai curânddidactică, ca într-un curs universitar, în detrimentul celei practice (practicianul ar începe prin verificareacompetenţei).

Prima modificare de concepţie constă în revenirea la sistemul în care tribunalul este instanţa cu plenitudinede competenţă în primă instanţă. În noua concepţie, judecătoriile ar urma să soluţioneze în primă instanţă litigiileavând o importanţă redusă, curţile de apel urmând să judece în principal apeluri, iar Înalta Curte de Casaţie şiJustiţie domină recursurile – judecă toate recursurile, mai puţin în situaţiile în care legea prevede expres altfel.Această logică poate fi criticată ca fiind una care ţine cont mai curând de direcţii generale decât de particularităţileîntâlnite în instanţele române. Direcţia generală principală este reprezentată de unificarea jurisprudenţei printr-unmecanism flexibil: ducerea recursurilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, presupunându-se că Înalta Curte deCasaţie şi Justiţie este instanţa cea mai susceptibilă de a avea o jurisprudenţă unitară. În această manieră,jurisprudenţa va fi reglată nu prin metode de intervenţie, precum recursul în interesul legii, care rămâne o metodăexcepţională, ci prin casarea hotărârilor care nu se supun jurisprudenţei unitare a instanţei supreme (hotărârileinstanţei de recurs fiind obligatorii pentru instanţele de fond şi în NCPC). Astfel, spre deosebire de alte sisteme,precum cel francez (nu cunoaşte obligativitatea dezlegărilor în drept date de instanţa de recurs, pentru judecătoriifondului, după casare), sistemul casării ar putea să funcţioneze în mod real, generând o jurisprudenţă unitară.

Articolul 932 cu modificările din Legea nr. 76/2012, arată, la pct. 1, că tribunalul judecă în primă instanţă toatecererile care nu sunt date în competenţa altor instanţe. În ceea ce priveşte competenţa judecătoriei, aceasta estedelimitată în mod excepţional. Se poate observa ca, în pofida faptului că a pierdut poziţia de instanţă cuplenitudine de competenţă, judecătoria păstrează competenţa într-un număr mare de litigii. Astfel, judecătoria estecompetentă să soluţioneze toate cererile din materia instanţei de tutelă (ocrotirea persoanei fizice, divorţuri,rudenie, filiaţie). S-a atras atenţia asupra art. 92 lit. f)3, prevedere importantă deoarece legiuitorul a admis existenţaacţiunilor în evacuare şi, totodată, pentru că ne scuteşte de la calcularea valorii cererii.

Litera j)4 are potenţial de a genera unele probleme: sunt de competenţa judecătoriei cererile privindobligaţiile de a face sau a nu face, indiferent de izvorul contractual sau necontractual. Va fi dificil de stabilit ceînseamnă obligaţie de a face sau a nu face neevaluabilă în bani. Cu siguranţă, dacă este vorba de obligaţii de a

* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012,

varianta în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează

să fie indicat într-o notă de subsol.1 Art. 94 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).2 Art. 95 NCPC republicat.3 Art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC republicat.4 Art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC republicat.


face precum ridicarea unei construcţii, dărâmarea unui zid, trecerea pe un anumit drum, nu sunt probleme, fiindsituaţii prevăzute expres la lit. g)5. Totuşi, în cazul unei obligaţii precum cea de trecere în contabilitate a unor sume,obligarea de emitere a unor documente contabile, predarea unor documente etc., se pune problema naturii lorevaluabile sau neevaluabile în bani, iar în cazul în care sunt obligaţii evaluabile, a modalităţii în care se va realizaevaluarea acestora. Raţiunea reglementării din NCPC este deocamdată pusă în umbră de Decizia Secţiilor Uniteale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 32/2008, evocată sub aspectul motivării, şi nu al dispozitivului. Este vorbadespre decizia prin care s-a stabilit că cererile privind anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau declararea nulităţiiunor acte juridice sunt evaluabile în bani, indiferent dacă se cere sau nu repunerea în situaţia anterioară. Înmotivarea deciziei este enunţat un principiu care pune semnul egalităţii între patrimonial şi noţiunea de evaluabil.Cererile nu sunt decât de două feluri: patrimoniale şi nepatrimoniale. Cererile sunt nepatrimoniale atunci cândvizează drepturi nepatrimoniale, precum viaţa, sănătatea, libertatea persoanei etc. Toate celelalte cereri suntpatrimoniale şi, conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, evaluabile. Cu alte cuvinte, de esenţapatrimoniului este evaluarea. Această chestiune pune probleme în materia obligaţiilor de a face sau a nu face. Esteoferită ca exemplu obligaţia de predare a unor documente. Aceasta este o obligaţie patrimonială, de cele maimulte ori documentele având legătură cu activitatea unor societăţi comerciale, cu înregistrări în contabilitate. Fiindo obligaţie patrimonială, aceasta poate fi şi trebuie evaluată prin prisma impactului economic al predării/nepredăriidocumentelor. Din uşurinţă, marea majoritate a instanţelor apreciază, în acest caz, că este vorba de obligaţiineevaluabile în bani deoarece nu produc o satisfacţie materială directă. Aceasta este poziţia pe care se va mergeîn continuare, deoarece aplicarea inclusiv a considerentelor deciziei amintite ar conduce la întrebări greu de desluşitpe planul noţiunii de „evaluabil/neevaluabil”. Personal, cred că există drepturi cu conţinut patrimonial care nu suntsusceptibile de a fi evaluate în bani în mod distinct, nefiind cuantificabile per se. Poate ar trebui acceptat cănoţiunea de evaluabil nu este aidoma cu cea de patrimonial, cel puţin sub aspect procesual.

Litera k) a art. 926, care dă în competenţa judecătoriei cererile de împărţeală judiciară, indiferent devaloare, este susceptibilă a genera probleme. Acest text preia parţial ideea cuprinsă în art. 2 lit. b) CPC 1865,care are însă o formulare diferită: cererile în materie succesorală şi cele în materie de împărţeală judiciară – decieste vorba de două categorii. Pare că legiuitorul a optat pentru soluţia competenţei judecătoriei numai în privinţacererilor de împărţeală judiciară (e.g. împărţelile judiciare ce pot rezulta dintr-o coachiziţie). Impactul acesteiopţiuni constă în dificultatea de a stabili competenţa privind o cerere de partaj ca urmare a unei succesiuni.Astfel, în practică se vor ivi două interpretări: 1. litera k) priveşte cererile de împărţeală judiciară, cu excepţia celorprivind succesiunea, intenţia legiuitorului fiind ca toate aceste litigii să intre în competenţa tribunalului (desigur, încazul în care valoarea obiectului litigiului ar depăşi pragul legal); 2. litera k) priveşte orice cerere de partaj,indiferent de sursa indiviziunii sau coproprietăţii. Acestea vor fi judecate de judecătorie, rămânând la tribunalcelelalte cereri în materie succesorală, care nu presupun împărţeală: anulări de testamente, petiţii de ereditate,predări de legate, anulări de certificate de moştenitor, acţiuni în constatarea cotelor de moştenitor. Ar rezulta,astfel, o scindare a competenţei materiale în domeniul succesoral: partajul este în competenţa judecătoriei, iarcelelalte cereri vor fi soluţionate de tribunal, dacă valoarea acestora depăşeşte 200 000 de lei [art. 92 lit. l)7]. În

24

5 Art. 94 pct. 1 lit. e) NCPC republicat.6 Art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC republicat.7 Art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC republicat.


favoarea primei interpretări este adus ca argument art. 1038, conform căruia, „în materie de moştenire, competenţadupă valoare se determină fără scăderea sarcinilor sau datoriilor moştenirii. Se face astfel referire la materiamoştenirii în legătură strictă cu determinarea valorii”. Dând curs acestei prevederi, ar rezulta că acele cereri departaj care se referă la o succesiune vor fi de competenţa instanţei la care se va dezbate succesiunea, în funcţiede valoare. În concluzie, judecătoria este competentă să soluţioneze cererile privind împărţeli judiciare simple,împărţelile judiciare privind succesiunea fiind de competenţa judecătoriei sau tribunalului, în funcţie de valoare.

Împărţelile judiciare privind o moştenire nu presupun doar stabilirea de loturi, ci au legătură cu probleme maidificile, precum stabilirea regulilor succesorale, stabilirea cotelor, a masei succesorale etc. Problema care se puneîn continuare este determinarea capătului principal de cerere în ipoteza unei cereri de succesiune în care există,foarte adesea, mai multe capete de cerere: stabilirea masei, reducţiunea, raportul donaţiilor, o anulare decertificat de moştenitor/testament, ieşirea din indiviziune. În funcţie de valoare, unele dintre acestea vor fi decompetenţa judecătoriei, altele de competenţa tribunalului. Este astfel necesară determinarea cererilor principaleşi a celor accesorii. În doctrină sunt oferite două soluţii pentru stabilirea capătului de cerere principal. Prima estecea clasică, respectiv cauză-efect. Conform acestei soluţii, cererea principală este cea care determină soluţia dincererea accesorie. Potrivit celei de-a doua soluţii, cererea principală este cea care determină scopul acţiunii (deexemplu, la întrebarea ,,de ce se cere reducţiunea/ anularea testamentului”, răspunsul ar fi ,,aceste cereri suntfăcute cu scopul de a ieşi din indiviziune într-un anumit fel”). Astfel, conform acestei teorii, ieşirea din indiviziuneeste scopul principal şi, prin urmare, capătul de cerere principal. În temeiul acestui raționament, competenţa arreveni judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului. Legiuitorul român a tranşat însă problema în art. 30 alin. (4),unde este oferită definiţia cererilor accesorii: „Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde desoluţia dată unui capăt de cerere principal”. Prin urmare, s-a optat pentru soluţia folosită în mod curent, cauză-efect.Astfel, în cazul unei cereri de reducţiune a liberalităţilor şi de ieşire din indiviziune, cererea de reducţiune vagenera competenţa, fiind capătul de cerere principal, deoarece va determina soluţia ieşirii din indiviziune.Problema apare însă numai în cazul practicienilor care vor îmbrăţişa teza conform căreia art. 92 lit. k) se referăinclusiv la cereri de împărţeală judiciară în materie succesorală. Cu siguranţă însă, chestiunea este susceptibilăde a naşte întrebări şi dispute.

2. Criteriile de determinare a competenţei materialeÎn ceea ce priveşte criteriile de determinare a competenţei materiale, se observă menţinerea criteriilor utilizate şiîn prezent în Codul de procedură civilă:

– Natura pricinii;– Valoarea [art. 92 lit. l)];– Nivelul organului emitent al actului (în materie de contencios administrativ – art. 9410).Rămâne o problemă delicată valoarea obiectului cererii, acesta fiind punctul tranşant al determinării

competenţei între judecătorie şi tribunal. Pragul este de 200 000 de lei: până la 200 000 inclusiv la judecătorie, peste200 000 la tribunal. Reducerea pragului a dat naştere unei îngrijorări, considerându-se că va avea un efect

8 Art. 105 NCPC republicat.9 Art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC republicat.10 Art. 96 NCPC republicat.


catastrofal pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Această susţinere nu este în mare măsură reală, art. 477alin. (2)11 arătând că cererile evaluabile în bani în valoare de până la 500 000 de lei inclusiv nu sunt susceptibilede recurs. Prin urmare, aceste litigii nu vor ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind susceptibile doar deapel, care va fi exercitat la tribunal dacă valoarea este până la 200 000 de lei inclusiv sau la curtea de apel, dacăsunt între 200 000 şi 500 000 de lei inclusiv.

În art. 96 şi următoarele12 este tratată problema determinării competenţei după valoarea obiectului cereriiintroductive de instanţă. O întreagă secţiune este rezervată unei chestiuni anterior nereglementate (cu excepţiaart. 181 şi art. 112 CPC 1865), existând doar doctrină şi jurisprudenţă.

Reclamantul este acela care stabileşte valoarea. Aceasta poate fi contestată de către pârât sau chiar decătre instanţă, stabilirea competenţei materiale fiind o chestiune publică. Conform art. 96 alin. (2) NCPC13, „pentrustabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele,cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă încursul judecăţii”. Legiuitorul îmbrăţişează teza conform căreia indiferent de curgerea anterioară introducerii cereriide chemare în judecată a dobânzilor, penalităţilor, fructelor etc., acestea nu vor fi luate în calcul la stabilireavalorii.

Articolul 97 alin. (2)14 introduce o soluţie inexistentă în reglementarea din CPC 1865, a cărei nevoie a fostresimţită în practică: „În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori avândaceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cererede chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţiecare atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt”. Există astfel mai multe cereri principale, întemeiate peraporturi juridice distincte, dar care au strânsă legătură, fie pentru că este vorba de un titlu comun, fie pentru căexistă o strânsă legătură între cauze. În cadrul reglementării actuale, diferenţa valorică între diferitele capete decerere principale duce, de cele mai multe ori, la disjungere şi la suspendarea unei cauze până la soluţionareaceleilalte. Legiuitorul a creat astfel un caz nou de prorogare legală de competenţă, în care cereri de competenţainstanţei mai mici în grad vor fi soluţionate de instanţa mai mare în grad, ca urmare a strânsei legături. Spreexemplu, o persoană care are un titlu de proprietate unic pretinde că a dobândit un bun de la autorul lui, preluatde stat în orice formă, şi solicită anularea unor contracte de vânzare-cumpărare cu părţi diferite. De la persoanaîn cauză a fost preluată de stat o singură unitate locativă, dar acesta a fost ulterior divizată în mai multeapartamente, astfel că persoana în cauză are de anulat mai multe acte, întemeiate pe raporturi juridice diferite, darbazate pe un singur titlu. Totodată, valorile sunt diferite, suprafeţele apartamentelor fiind diferite. În acest tip desituaţii, analiza trebuie să fie comună, deoarece este invocat acelaşi titlu, se face referire la aceleaşi realităţi careau stat la baza preluării, raporturile juridice ale dobânditorilor apartamentelor prezintă aceleaşi probleme, avândo strânsă legătură: în baza aceleiaşi legi, cu acelaşi vânzător, cu eventuale probleme probatorii comune. Judecareaacestor cauze se va face de instanţa mai înaltă în grad.

26

11 Art. 483 alin. (2) NCPC republicat.12 Art. 98 şi urm. NCPC republicat.13 Art. 98 alin. (2) NCPC republicat.14 Art. 99 alin. (2) NCPC republicat.


O noutate o reprezintă art. 100 NCPC15: „Când prin acţiune se cere plata unei părţi dintr-o creanţă,valoarea cererii se socoteşte după partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă”. Spre exemplu, creanţa unuireclamant este exigibilă în proporţie de 300 000 de lei, dar nu dispune de resurse suficiente pentru plata taxei detimbru. În virtutea princi-piului disponibilităţii, reclamantul solicită doar plata a 200 000 de lei. Problema determinăriicompetenţei poate avea două soluţii: 1. în funcţie de valoarea cerută; 2. în funcţie de valoarea creanţei, chiarnesolicitată integral. În art. 100 s-a optat pentru a doua soluţie, raţiunea fiind evitarea generării competenţei dupăpropria voinţă a reclamantului, deci evitarea eludării dispoziţiilor imperative ale legii în materie de competenţămaterială. În planul timbrajului nu există efecte, taxa calculându-se în funcţie de valoarea solicitată. Tot în legăturăcu acest text s-a pus problema exigibilităţii creanţei, arătându-se că art. 100 se referă la partea pretinsă dereclamant ca fiind exigibilă, nedorindu-se discutarea fondului în ceea ce priveşte exigibilitatea.

O altă problemă soluţionată este cea referitoare la contractele cu executare succesivă. Articolul 99 alin. (3)NCPC16 arată că „în cererile de aceeaşi natură, privitoare la contracte de locaţiune ori de leasing, precum şi înacelea privitoare la predarea sau restituirea bunului închiriat ori arendat, valoarea cererii se socoteşte după chiriasau arenda anuală”. Aici practica judiciară a semnalat o problemă, existând mai multe soluţii susţinute cu argumentesolide. Este fixat, astfel, un criteriu legal într-o materie în care nu exista niciun reper indiscutabil pentru stabilireavalorii obiectului. Aceeaşi regulă se regăseşte şi în art. 101 NCPC în materia cererilor privind prestaţii succesive17,dacă durata existenţei dreptului este nedeterminată. Spre exemplu, cereri de rentă viageră, renta viageră neavândprin natura ei o durată determinată. În cazul în care s-ar solicita însă desfiinţarea contractului şi restituirea bunului,nu se va aplica acest criteriu, ci se va merge pe valoarea bunului [art. 99 alin. (2)18].

Conform art. 99 alin. (1) NCPC19, „în cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic,pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceeaa părţii din obiectul dedus judecăţii”. Este vorba de valoarea reală a obiectului, şi nu cea din actul juridic, acestafiind doar un reper.

Soluţia adusă prin art. 10220 este una favorabilă jurisprudenţei, ducând la uşurarea sarcinii instanţelor.Conform alin. (1) al acestui articol, „în cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi realeasupra unui imobil, valoarea lor se determină în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale”.Problema stabilirii prin alte mijloace se pune doar în situaţia în care valoarea impozabilă nu este stabilită [art. 102alin. (2) şi art. 96].

S-a pus problema instanţei competente material să soluţioneze conflictele de muncă, deoarece nu există oprevedere expresă, litigiile de muncă fiind amintite în NCPC doar în materia recursului la art. 47721. În acest caz s-araplica dispoziţiile art. 92 pct. 1 lit. l)22 în cazul cererilor evaluabile în bani, lit. j), în cazul obligaţiilor de a face sau a nuface, iar pentru contestaţii la decizii de sancţionare/concediere şi cereri de anulare clauze/contracte colective se va aplica

15 Art. 102 NCPC republicat.16 Art. 101 alin. (3) NCPC republicat.17 Art. 103 NCPC republicat.18 Art. 101 alin. (2) NCPC republicat.19 Art. 101 alin. (1) NCPC republicat.20 Art. 104 NCPC republicat.21 Art. 483 NCPC republicat.22 Art. 94 pct. 1 NPCP republicat.


art. 93 pct. 1 – în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe23. S-a opinatcă nu aceasta a fost intenţia legiuitorului şi că omisiunea trebuie remediată cât mai rapid, pentru că asigurărilesociale aflate în stare de judecată cu participarea asistenţilor rămân, conform legii speciale, în competenţatribunalului, şi vor exista probleme serioase în administrarea şedinţei de judecată, pentru că asistenţii sociali vortrebui să participe la şedinţe atât la judecătorii, cât şi la tribunale, deci vor fugi de la o instanţă la alta. S-a răspunsarătându-se că eliminându-se prevederea expresă a competenţei tribunalului în cazul acestor categorii de litigiis-a dorit aducerea acestora sub incidenţa art. 93 pct. (toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţaaltor instanţe). În mod cert, raportul de muncă are conţinut patrimonial, chiar litigiile privind sancţionarea suntevaluabile în bani. Astfel, se va lua în considerare valoarea salariului, litigiile de muncă putând fi soluţionate dejudecătorie sau de tribunal, în funcţie de valoare. Trebuie admis, totuşi, că se pun probleme de administrare (deexemplu, corpul asistenţilor – unii vor trebui să fie la judecătorie, alţii la tribunal, specializarea judecătorilor etc.).Se pare că în cele din urmă va prevala soluţia de păstrare a competenţei tribunalului în privinţa acestei categoriide litigii, chestiune care va forma obiectul unei propuneri de modificare fie a legii dialogului social, fie chiar a legiide punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă.

O altă problemă care s-a pus este valoarea obiectului în cazul cererii de pronunţare a unei hotărâri care săţină loc de contract autentic. Astfel, valoarea bunului se va stabili potrivit: 1. art. 102 NCPC24 – valoare impozabilă;2. art. 99 alin. (1) NCPC25 – va-loarea de circulaţie, şi nu cea din contract, sau 3. Legea nr. 146/1997 – valorilenotariale? S-a apreciat că urmează a fi avută în vedere a doua variantă, pentru că este vorba des-pre executareaunui contract şi se va lua în considerare valoarea reală a bunului, cu precizarea că valoarea trecută în contract esteo prezumţie care poate fi luată sau nu în considerare de judecător. S-a mai arătat că art. 102 se aplică doar înprivinţa cererilor având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil, şi nu atunci cândse solicită executarea unui antecontract.

În acelaşi context, s-a pus problema stabilirii valorii de circulaţie. În regimul CPC 1865, aceasta ar fi foststabilită prin recurgerea la prevederile Legii nr. 146/1997, care trimitea la diverse acte normative şi în baza căreiajudecătorul putea pune în discuţia părţilor o eventuală valoare derizorie sau putea solicita stabilirea unei valorirezonabile, urmând ca, în caz de refuz, să dispună efectuarea unei expertize. Se apreciază că ar fi logic să se apliceîn cazul perfectării unei vânzări prin pronunţarea unei hotărâri preve-derile art. 102 NCPC26, deoarece prin hotărârese va dobândi un drept de proprietate.

Totodată, valoarea impozabilă este clară, nefiind nevoie ca judecătorul să aprecieze care este valoarea reală/decirculaţie. S-a răspuns arătându-se că valoarea reală poate fi stabilită prin orice mijloc de probă, inclusiv prezumţiacă valoarea impozabilă este cea reală. Astfel, în cazul art. 99 NCPC27, valoarea poate fi cea din act, ceaimpozabilă sau o alta, dacă judecătorului i se pare că niciuna dintre cele două enunţate nu satisface condiţiarealităţii. Se poate recurge la metode externe de determinare, precum catalogul cu carelucrează notarii publici. Există, prin urmare, un regim diferit de cel al art. 102, care obligă la luarea în calcul avalorii impozabile. Tot în legătură cu această chestiune trebuie amintite prevederile art. 1261 alin. (2) NCPC28,

28

23 Art. 95 pct. 1 NCPC republicat.24 Art. 104 NCPC republicat.25 Art. 101 alin. (1) NCPC republicat.26 Art. 104 NCPC republicat.27 Art. 101 NCPC republicat.28 Art. 131 alin. (2) NCPC republicat.


conform cărora, la primul termen de judecată, „în mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţeisunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi vaacorda un singur termen în acest scop”. Este posibil, astfel, ca la primul termen, una dintre părţi să contestevaloarea stabilită de cealaltă parte, iar valoarea impozabilă să nu poată fi stabilită, fiind necesară administrareade probe. Problema care se pune este dacă o expertiză poate fi făcută într-un singur termen. Se apreciază că esteposibil ca o expertiză să fie făcută într-un singur termen, legiuitorul lăsând a înţelege, totuşi, că aceasta trebuie săfie ultima metodă de folosit. Judecătorul este, astfel, invitat să recurgă la alte metode pentru determinarea valoriireale şi doar excepţional la expertiză. Cu toate acestea, nu există o sancţiune în cazul în care se vor acorda douăsau mai multe termene pentru lămuriri sau probe suplimentare. Eventual, partea interesată ar putea formula de ocontestaţie privind tergiversarea procesului.

O altă situaţie adusă în discuţie este aceea în care judecătorul cere anumite acte părţilor pentru dovedireavalorii, dar partea nu se conformează. Or, în NCPC nu mai există o prevedere care să permită judecătorului săsuspende cauza, similară art. 155 CPC 1865. S-a precizat că, în acest caz, judecătorul va dispune o expertiză,dar oricum, şi în NCPC există o prevedere similară art. 155 CPC 1865, în art. 236129.

O altă chestiune adusă în discuţie priveşte cererile de evacuare, mai exact competenţa judecătoriei de asoluţiona cereri de evacuare indiferent de valoare. Judecătoria va judeca cererile de evacuare doar când acesteareprezintă capăt unic de cerere [art. 92 pct. 1 lit. f)30] sau în cazul procedurii speciale de evacuare. Dacă existăcerere de reziliere şi capăt de cerere de predare a bunului ca urmare a rezilierii, în funcţie de valoarea chirieianuale, competenţa va reveni fie judecătoriei, fie tribunalului.

3. Competenţa teritorialăÎn ceea ce priveşte competenţa teritorială, în principiu rămân aceleaşi trei cazuri: de drept comun,

alternativă şi exclusivă, cu câteva precizări. În privinţa competenţei de drept comun, există o modificare: la art. 106NCPC31, modificat prin LPA (art. 5 CPC 1865), nu se mai regăseşte situaţia în care pârâtul are domiciliul înstrăinătate. În fapt, această situaţie este reglementată în NCPC la art. 105132, în materia competenţei internaţionalea instanţelor române. Această modificare este una justificată, deoarece art. 5 CPC 1865 introducea o normă decompetenţă internaţională alta decât cea din Legea nr. 105/1992.

O mică problemă se poate ridica în legătură cu domiciliul. Este acceptat faptul că prin domiciliu se înţelegelocul unde persoana stă în mod statornic, fiind vorba de domiciliul de fapt, şi nu de cel indicat în actele de starecivilă. Este un câştig al jurisprudenţei. Aceste prevederi trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 91 NCC, careinstituie o prezumţie, arătând că dovada domiciliului se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. La alin.(2) al aceluiaşi articol se precizează că, în lipsa acestor menţiuni, instituirea sau schimbarea domiciliului nu va puteafi opusă altor persoane. Se instituie, practic, o ino-pozabilitate fată de terţi a oricărei situaţii de fapt care contravinemenţiunilor din cartea de identitate. Această dispoziţie trebuie să aibă efect şi pe plan procesual. Astfel, persoanacare îşi asumă riscul de a locui în altă parte şi nu ia măsurile de a declara locuinţa statornică pentru a fimenţionată în registrele de evidenţă a populaţiei îşi asumă, implicit, riscul ca reclamantul care o va cita la locul

29 Art. 131 NCPC republicat.30 Art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC republicat.31 Art. 108 NCPC republicat.32 Art. 1065 NCPC republicat.


indicat în registrele de evidenţă să poată invoca inopozabilitatea situaţiei de fapt. Din acest moment se poatemarca o modificare în ceea ce priveşte ideea domiciliului de fapt: în situaţia în care reclamantul care indicădomiciliul pârâtului ca fiind cel prevăzut în registrele de evidenţă a populaţiei şi nu se face proba că a cunoscutdomiciliul de fapt prin alte mijloace [art. 91 alin. (3) NCC], procesul se va judeca valabil cu citarea pârâtului la adresaindicată de reclamant. Domiciliul de fapt va fi inopozabil atât reclamantului, cât şi instanţei, aceasta fiind tot un terţ.

Articolele 107, 108, 109 NCPC33 privind competenţa teritorială corespund legislaţiei în vigoare şi principiilorcu care operăm în prezent. Articolul 11034 este un corespondent al art. 19 CPC 1865, cu precizarea că în alin. (2)se introduce o prevedere importantă: un pârât poate fi chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţeicompetente pentru el. Este vorba despre un abuz de drept procesual: un reclamant cheamă în judecată opersoană, dar nu pentru că vrea să se judece realmente, ci pentru a crea un cerc procesual în raport de care săatragă o anume competenţă. În acest caz, oricare dintre pârâţi poate invoca necompetenţa la primul termen dejudecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Instanţa nu o poate invoca din oficiu, fiind ocompetenţă teritorială alternativă.

Problema care se pune în continuare este aceea de a şti dacă, odată cu invocarea excepţiei denecompetenţă materială, pârâtul trebuie să invoce şi lipsa calităţii procesuale pasive a copârâtului respectiv. Sepresupune că dacă acesta ar avea calitate procesuală pasivă, ar fi greu de susţinut că a fost chemat în proces numaipentru a atrage competenţa unei instanţe. Prin urmare, este vorba despre o persoană care nu are calitate procesuală,dar este chemată în proces pentru a atrage competenţa, după care se admite lipsa calităţii procesuale pasive, darinstanţa rămâne competentă. Astfel, ar trebui ca în primul rând să fie invocată lipsa calităţii procesuale pasive şi,totodată, necompetenţa instanţei atrasă prin chemarea unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă.

Articolul 111 NCPC35 reproduce dispoziţiile art. 10 CPC 1865, cu unele mici modificări. Prima modificarepriveşte punctul 1, referitor stabilirea filiaţiei, care nu era anterior caz de competenţă alternativă. Astfel, în cererileprivitoare la stabilirea filiaţiei mai este competentă instanţa domiciliului reclamantului. Se instituie un regim defavoare pentru reclamanţi, care sunt cu precădere minori, persoane aflate în situaţii de dificultate. O altămodificare priveşte punctul 8, conform căruia, în afară de instanţa de la domiciliul pârâtului, mai este competentă„instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute,anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau încererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor”. Este o normă de favoare pentruconsumator.

O altă modificare priveşte punctul 9, care vizează cereri în domeniul răspunderii delictuale, fiind adăugatăca instanţă competentă cea în a cărei circumscripţie s-a produs prejudiciul. Deşi este vorba de o preluare a uneireglementări europene, modificarea este una problematică, deoarece fapta ilicită poate fi comisă prin mass-media,deci pre-judiciul se produce oriunde. Prin urmare, orice instanţă de pe teritoriul ţării ar putea fi competentă. Înschimb, prevederea este în favoarea victimei.

În materie de tutelă şi familie, art. 11111 36 introduce competenţa alternativă. În fapt, acest text reprezintă

30

33 Art. 109, 110, 111 NCPC republicat.34 Art. 112 NCPC republicat.35 Art. 113 NCPC republicat.36 Art. 114 NCPC republicat.


trecerea în procedură a unui text introdus prin legea de punere în aplicare a Noului Cod civil. Conform alin. (1),instanţa de tutelă este cea de la domiciliul/reşedinţa celui ocrotit, dar în cazul în care se vizează autorizarea unoracte privind un imobil, competenţa este una alternativă, fiind competentă şi instanţa în a cărei circumscripţieteritorială este situat imobilul. În acest caz, instanţa de tutelă şi de familie care a pronunţat hotărârea trebuie săcomunice de îndată o copie a hotărârii instanţei de tutelă şi de familie în a cărei circumscripţie teritorială îşi aredomiciliul sau reşedinţa cel ocrotit.

În materie de competenţă exclusivă, este consacrat un caz nou: art. 118 NCPC – cererile împotriva unuiconsumator37. Astfel, „cererile formulate de profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai lainstanţa domiciliului consumatorului”. Aceste prevederi nu se confundă cu dispoziţiile pct. 8 de la art. 111 NCPC38,care au în vedere cereri formulate de consumatori. Alegerea acestei soluţii a fost determinată de faptul că alegereade competenţă în contractele dintre profesionist şi consumator este considerată în practica europeană o clauzăabuzivă. Legiuitorul român a tranşat astfel problema, consacrând un caz de competenţă exclusivă. În doctrinarecentă s-a arătat, în mod justificat, că acest articol este aplicabil chiar dacă acţiunea profesionistului nu vizeazădispoziţii din legea privind protecţia consumatorului, ci chestiuni precum plata. Este evident sensul dispoziţiei,aceasta fiind una de protecţie a părţii mai slabe. Prin urmare, pe fondul unui raport inegal, dispoziţia creează oinegalitate acceptabilă.

Articolul 123 NCPC39 introduce un nou tip de competenţă, cea facultativă. Este o înlăturare a unor cereriulterioare, de recuzare, de strămutare etc. Sunt vizate două situaţii: 1. când judecătorul este reclamant într-ocerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea; 2. judecătorul este pârât într-o cerere decompetenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea. În prima situaţie, judecătorul nu mai poate sesiza instanţala care îşi desfăşoară activitatea, fiind obligat să aleagă una dintre instanţele de acelaşi grad aflate încircumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa lacare îşi desfăşoară activitatea. În cea de a doua situaţie, instanţa rămâne competentă, dar se oferă pârâtuluiposibilitatea de a alege una dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apelînvecinate curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul.

4. Prorogarea de competenţăÎn ceea ce priveşte modificările în domeniul prorogării, art. 134 NCPC40 referitor la conexitate nu mai prevede,

în mod expres, condiţia egalităţii în grad a instanţelor. De altfel, a fost evidenţiat anterior că în situaţia unor cereriprincipale de competenţa unor instanţe diferite în grad, dar care sunt în strânsă legătură, instanţa mai înaltă în gradva fi competentă. Or, dacă se permite părţii să sesizeze de la început instanţa mai înaltă în grad, prin derogare dela regulile de competenţă materială, nu apare exagerat ca în situaţii similare să poată fi dispusă şi conexarea.Totuşi, acceptarea în practică a acestei soluţii ar putea să întâmpine o anumită rezistenţă, deoarece legiuitorul apăstrat regula existentă şi astăzi, conform căreia ,,când una din cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe,conexarea se va face la acea instanţă”, regulă din care ne-am obişnuit (corect sau nu) să deducem că atunci cândambele instanţe sunt competente exclusiv, conexarea nu poate opera. Considerăm că acest text, existent şi în

37 Art. 121 NCPC republicat.38 Art. 113 alin. (1) pct. 8 NCPC republicat.39 Art. 127 NCPC republicat.40 Art. 139 NCPC republicat.


Codul de procedură civilă de la 1865, împiedică conexarea, având drept scop determinarea instanţei la care seconexează pricinile. Singurul text în Codul de procedură civilă de la 1865 care împiedică conexarea este cel careimpune condiţia egalităţii în grad a instanţelor şi care nu se mai regăseşte în noua reglementare. Totuşi, pentru aopera conexarea, este necesar ca pricinile să se afle în faţa primei instanţe, condiţie care decurge implicit dintextul art. 134. Astfel, se menţine regula conform căreia conexarea poate fi dispusă şi din oficiu, dar se pune o limităde timp: cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate [art. 134 alin. (2)]. Astăzi nuexistă o limită de timp expres prevăzută, limita fiind totuşi rămânerea cauzelor la instanţe de acelaşi grad. Or, dispărândaceastă condiţie, era necesară introducerea unei limite pentru a se preveni abuzurile (de exemplu, cereri de conexareformulate în faze avansate ale procesului).

Tot în această materie a fost stabilită o regulă care anterior era discutabilă: instanţa care se va pronunţaasupra excepţiei de conexitate. Astfel, în practică s-a decis că asupra acestei cereri se pronunţă instanţa ulteriorsesizată, în timp ce în doctrină s-a arătat că, din moment ce legea nu distinge, ambele instanţe sunt competenteîn privinţa acestei cereri41. Noul Cod de procedură civilă tranşează această problemă în art. 134 alin. (2)42: instanţaulterior sesizată se va pronunţa asupra excepţiei conexităţii.

În materia strămutării, dispare strămutarea pentru rudenie, dubla rudenie fiind un caz extrem de rarsemnalat de practică (art. 135 NCPC43). În cazul în care apar totuşi astfel de situaţii, poate fi solicitată recuzarea,motivele de incompatibilitate reglementate în Noul Cod de procedură civilă fiind mai extinse (există şi o prevedereprivind posibilitatea invocării şi altor motive decât cele prevăzute expres – art. 41 pct. 1244, respectiv atunci cândexistă alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei).

O altă modificare priveşte competenţa de soluţionare a cererilor de strămutare. Astfel, conform art. 137 alin.(1) NCPC45 , în cazul bănuielii legitime cererea va fi soluţionată de curtea de apel, iar doar în cazul în caremotivul de strămutare se iveşte în faţa curţii de apel, va fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Acesteprevederi au fost criticate, poate pe bună dreptate, pe motivul că ipotezele de bănuială legitimă într-un oraş în carefuncţionează o judecătorie, un tribunal şi o curte de apel, nu se regăsesc doar în cazul judecătoriei şi tribunalului,cuprinzând şi curtea de apel. În general, bănuiala legitimă se fundamentează pe calitatea părţilor, particularităţilece ţin de persoana sau situaţia acestora manifestându-se într-o anumită zonă. Or, în multe cazuri, judecarea uneicereri de strămutare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era considerată singurul remediu pentru evitareainfluenţelor locale. În aceste circumstanţe, probabil justiţiabilii vor avea un sentiment de nedreptate. Justiţia poatepierde la capitolul imagine, dar dispoziţia va avea ca efect degrevarea instanţei supreme de numărul mare destrămutări, aflate pe rolul acesteia.

S-a ridicat problema corelării art. 111 pct. 546 cu art. 11447: art. 111 pct. 5 prevede o competenţăalternativă în ceea ce priveşte acţiunile de carte funciară; or, acestea privesc, de cele mai multe ori, drepturi reale.

32

41 A se vedea Gh. Buta, M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 528.42 Art. 139 alin. (2) NCPC republicat.43 Art. 140 NCPC republicat.44 Art. 42 pct. 13 NCPC republicat.45 Art. 142 alin. (1) NCPC republicat.46 Art. 113 pct. 5 NCPC republicat.47 Art. 117 NCPC republicat.


Pe de altă parte, art. 114 prevede o competenţă exclusivă în ceea ce priveşte drepturi reale imobiliare. S-a precizat căNoul Cod de procedură civilă nu aduce nicio modificare faţă de Codul de procedură civilă de la 1865. Textul art. 111 pct.5 NCPC este actualul art. 10 pct. 2 teza a II-a CPC 1865, iar art. 114 NCPC corespunde art. 13 CPC 1865 (cereriprivitoare la bunuri imobile), fiind consacrată interpretarea doctrinară şi jurisprudenţială a acestui articol (cereriprivind drepturi reale imobiliare, şi nu orice cereri privitoare la imobile, de exemplu contracte de închiriere).

O altă problemă ridicată priveşte dispoziţiile art. 106 NCPC48, în concret semnificaţia sintagmei societate cusediu necunoscut. Este vorba, în acest context, de societatea străină cu sediul în străinătate şi cu reprezentanţăîn România, iar reclamantul nu cunoaşte sediul din străinătate sau poate fi vorba şi despre o societate română,însă al cărei sediu înscris la Registrul comerţului nu mai este valabil, nu mai corespunde realităţii? S-a apreciat căa doua variantă a fost cea avută în vedere la redactarea Noului Cod de procedură civilă.

O altă întrebare a vizat noţiunea de reprezentanţă: este o filială, sucursală, punct de lucru? Prin urmare,poate fi reţinută competenţa instanţei de la locul filialei, sucursalei, punctului de lucru? Referitor la aceastăproblemă s-a arătat că sintagma acoperă toate noţiunile menţionate, mai puţin filiala, deoarece aceasta, avândpersonalitate juridică, va fi chiar ea pârâtă. Prin urmare, prin reprezentanţă, în sensul acestui text, s-ar înţelegesucursala şi reprezentanţa stricto sensu (un sediu secundar al societăţii-mamă din străinătate, lipsit depersonalitate juridică proprie, care nu are un capital distinct de cel al societăţii-mamă şi poate efectua numaioperaţiuni de reprezentare a acesteia faţă de partenerii săi comerciali din România). O altă întrebare a vizat cazulîn care sediul fiind necunoscut există mai multe puncte de lucru, în concret posibilitatea reclamantului de aintroduce acţiunea la instanţa în circumscripţia căreia se află oricare dintre aceste puncte de lucru. S-a apreciatcă, fiind în prezenţa unei competenţe teritoriale alternative, reclamantul poate introduce acţiunea la oricare dintreaceste instanţe.

O altă problemă ridicată în legătură cu aceeaşi chestiune vizează situaţia introdu-cerii unei cereri dechemare în judecată la instanţa de la sediul pârâtei, necunoscând că acesta nu mai este valabil şi că nu a fostoperată modificarea în Registrul Comerţului. În această situaţie, pârâtul, invocând nevalabilitatea sediului, vatrebui să arate, totuşi, care este sediul valabil, în caz contrar comiţând un abuz de drept. În cazul în care nuexistă un sediu valabil, acesta nu ar putea invoca în folosul lui dispoziţiile art. 106 NCPC. Oricum, instanţa nu vaputea invoca necompetenţa, deoarece este vorba despre o competenţă de ordine privată. Problema se rezolvă,de cele mai multe ori, prin invocarea excepţiei de necompetenţă teritorială, iar nu făcând apel la dispoziţiile art. 106.S-a adăugat că problema poate subzista, totuşi, în situaţia în care reclamantul face verificări la RegistrulComerţului şi constată că sediul este expirat. Va putea acesta să introducă cererea de chemare în judecată lainstanţa de la un punct de lucru? Referitor la acest aspect s-a apreciat că, în privinţa competenţei, problema serezolvă în funcţie de reacţia pârâtului prin întâmpinare. Cu alte cuvinte, în cazul lipsei unei reacţii, instanţa rămânecompetentă. Problema poate apărea, totuşi, în privinţa citării. Soluţia este una simplă: pârâtul nu se poate prevalade propria turpitudine pentru a invoca nelegalitatea citării; totodată, se poate recurge şi la citarea prin publicitate,care în Noul Cod oferă garanţii mai ample celui citat.

O ultimă problemă ridicată a vizat legea de punere în aplicare extrem de stufoasă care modifică foartemulte legi, fără însă a avea pretenţia că această modificare este una exhaustivă. În acest context, s-a arătat că,

48 Art. 108 NCPC republicat.


întrucât Comisia de redactare nu îşi putea asuma parcurgerea tuturor actele normative pentru a stabiliconformitatea cu dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă, au fost modificate explicit doar cele mai importanteprevederi. Articolul 83 lit. k) din Legea de punere în aplicare prevede că „la data intrării în vigoare a Codului deprocedură civilă se abrogă: (…) k) orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale”. Acestaeste mijlocul la care a recurs Comisia de redactare pentru a evita aplicarea unor legi speciale care nu au fostabrogate expres, deşi intenţia legiuitorului a fost ca Noul Cod de procedură civilă să se aplice şi în situaţiilerespective. Astfel, legea generală abrogă prevederi din legea specială, fiind îndeplinită condiţia prevederiiexprese a abrogării. Aceste dispoziţii au relevanţă pe planul competenţei, existând legi care prevăd competenţespeciale. În această situaţie, astfel de dispoziţii speciale vor fi înlăturate în baza art. 83 lit. k), în măsura în carenu există prevederi în NCPC care să permită supravieţuirea lor [un exemplu de normă specială îl constituiedispoziţiile art. 92 alin. (1) lit. a) NCPC49 care stabilesc competenţa judecătoriei în soluţionarea cererilor date deCodul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în modexpres altfel].

34

49 Art. 94 pct. 1 lit. a) NCPC republicat.


Nulitatea actelor de procedură*

Prelegere susţinută de avocat Gheorghe FLOREA

Avocatul Gheorghe Florea a prezentat noutăţile, modificările şi completările aduse în materia nulităţii actelorde procedură, reglementată de Noul Cod de procedură civilă prin articolele 169-174, integrate în capitolul „Citareaşi comunicarea actelor de procedură”, care, la rândul lui, este inclus în Titlul IV, “Actele de procedură”.1

Nulitatea, ca sancţiune procedurală de drept comun, trebuie să fie ultima soluţie la care apeleazăjudecătorul în cazul în care neregularităţile procedurale nu pot fi remediate altfel.

Reglementarea Noului Cod de procedură civilă sistematizează noţiunile procedurale existente, defineştenoţional unde este cazul, clasifică pentru a simplifica şi lasă judecătorul să aprecieze dacă trebuie să opereze cuaplicarea sancţiunii sau nu.

Nu este legal definită nici în Noul Cod noţiunea de „act de procedură”, deci se va apela la doctrină,jurisprudenţă pentru această noţiune tehnico-juridică. Drept observaţie de ansamblu, s-a precizat că nu existăelemente de noutate deosebită la acest capitol.

Articolul 143 alin. (1²) NCPC2 prezintă soluţia legiuitorului pentru noţiunea de cerere, act: „în cazul în careprezentul cod prevede condiţia formei scrise a susţinerilor, apărărilor sau a concluziilor părţilor ori a altor acte deprocedură adresate instanţelor judecătoreşti”. Din acest text de lege putem trage concluzia că noua reglementarepriveşte actul de procedură ca operaţiune juridică ce constă în manifestarea de voinţă care ţine de naşterea,dinamizarea sau stingerea unui raport procesual, dar şi ca instrumentum probationis, respectiv forma scrisă,indiferent că este făcut în scris sau oral şi consemnat ulterior în scris. Această distincţie între actul juridic văzut camanifestare de voinţă şi ca formalitate cu valoare juridică odată constatată în scris este importantă, întrucâtnulitatea priveşte atât actele de procedură verbale, consemnate în scris, cât şi actele de procedură scrise, alepărţilor şi ale instanţei, deopotrivă.

Controlul actelor de procedură, inclusiv al celor care emană de la auxiliarii instanţei, cum ar fi, de exemplu,expertizele, se realizează permanent, continuu, în raport de felul nulităţii, de regimul juridic al nulităţii, în raport depersoanele interesate să invoce nulitatea, în raport de mijlocul procesual prin care se propune nulitatea.

Articolul 169 NCPC3 defineşte nulitatea actului de procedură ca o sancţiune procesuală. În realitate,sancţiunea a fost identificată prin efectele ei, „sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul deprocedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă”.

Identificarea efectelor actelor de procedură este esenţială.Lipsirea de efecte a unui act de procedură presupune o operaţiune logică şi necesitatea de a şti care sunt

efectele de care este lipsit actul în cauză, care sunt cerinţele de fond şi de formă ale actului respectiv – cudistincţiile dintre acestea – şi dacă se dă prioritate condiţiilor de fond (deci celor prevăzute de lege pentru


variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă

urmează să fie indicat într-o notă de subsol.1 Art. 174-179 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).2 Art. 148 alin. (3) NCPC republicat.3 Art. 174 NCPC republicat.


întocmirea actului de procedură) sau celor de formă.Alineatele (2) şi (3) ale art. 169 NCPC4 consacră o clasificare doctrinară pe care jurisprudenţa a aplicat-o

deja, dată de un criteriu nou, şi anume noţiunea de interes public şi interes privat. Acest criteriu de clasificare întrenulitatea absolută şi nulitatea relativă a actelor de procedură nu se confundă cu noţiunea de ordine publică.

Articolele 170-171 NCPC5 fac distincţia conform unui alt criteriu de clasificare. Legea analizează expresnulitatea condiţionată, tip de nulitate care derivă dintr-o clasificare cu o conotaţie tehnică ce implică descifrareanoţiunii de vătămare, cu accepţiunea ei procesuală, pentru a se evita utilizarea acesteia în mod discreţionar.Vătămarea procesuală are caracterul de a fi una relativă, simplă, pentru că legiuitorul prevede expres că „parteainteresată poate face oricând dovada contrară”.

Alineatul (2) al art. 1706 stabileşte că vătămarea este prezumată în cazul nulităţilor exprese.Există cazuri de nulitate necondiţionată pentru neîndeplinirea unor condiţii extrinseci actului de procedură.

Articolul 171 pct. 6 NCPC7 presupune efortul interpretului de a stabili cazurile şi condiţiile extrinseci, fără a riscasă devină discreţionar.

Articolul 172 NCPC8 introduce un instrument tehnic procesual din practică: criteriul pragmatic cu caractercorector al activităţii de aplicare a sancţiunii nulităţii, şi anume „îndreptarea neregularităţilor actelor de procedură”.Alineatul al doilea arată ficţiunea la care apelează legiuitorul, „nulitatea nu mai poate fi acoperită [deşi regula estecea de la alin. (1)], dacă a intervenit decăderea ori o altă sancţiune procedurală sau dacă se produce ori subzistăo vătămare”. Alineatul acesta surprinde raportarea sancţiunii nulităţii la alte sancţiuni care pot interveni şiidentifică posibilitatea sau imposibilitatea de regularizare a actului, regula generală fiind regularizarea actului deprocedură.

Articolul 172 alin. (3) NCPC9 potrivit căruia „actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentulpronunţării asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia”, presupune, în realitate, ficţiunea la care recurgelegiuitorul pentru a comprima tehnic raportul dintre cauză şi efect, care nu se produce decât dacă se aplică saunu sancţiunea. Textul interzice în mod imperativ aplicarea nulităţii dacă această cauză a dispărut. Trebuieverificate din nou toate condiţiile care fac actul juridic valabil.

Articolul 173 NCPC10 ordonează activitatea în timp a participanţilor la procedură cu privire la termenul în carepoate fi invocată nulitatea. Se stabileşte clar că, în ceea ce priveşte nulitatea absolută, apare un subiect nou carepoate să o invoce, şi anume procurorul, cu circumstanţierea „după caz”, „în orice stare a judecăţii cauzei”, ceeace implică o îndrituire legală care trebuie verificată în fiecare situaţie concretă.

Nulitatea relativă trebuie invocată, imperativ, în condiţiile art. 173 alin. (3).Alineatul (4) al art. 173 NCPC11 consacră în procedură dreptul la tăcere al celui îndreptăţit să invoce o

neregularitate procesuală pentru aplicarea sancţiunii, drept la tăcere care aparţine părţii interesate şi care face, în

36

4 Art. 174 alin. (2) şi (3) NCPC republicat.5 Art. 175 şi 176 NCPC republicat.6 Art. 175 alin. (2) NCPC republicat.7 Art. 176 pct. 6 NCPC republicat.8 Art. 177 NCPC republicat.9 Art. 177 alin. (3) NCPC republicat.10 Art. 178 NCPC republicat.11 Art. 178 alin. (4) NCPC republicat.


realitate, această tăcere să fie cea care, uneori, poate aduce vătămări, cu excepţia situaţiilor de renunţare expresă.Articolul 173 alin. (5) NCPC12 reia o regulă ce stă la baza judecăţii care se derulează în două etape. Etapa

cercetării procesului presupune că actele de procedură întocmite sunt dintre acelea al căror control deregularitate se realizează mult mai eficient, deoarece controlul este imediat, permanent şi continuu.

Regula legală potrivit căreia „Toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuieinvocate deodată, sub sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a le mai invoca” exprimă concepţia că, în realitate,şicana procesuală se tinde a fi reprimată şi printr-o astfel de reglementare. Textul poate fi interpretat în sensul căare în vedere şi cazul de nulitate absolută, ţinând cont de alineatul întâi („nulitatea absolută poate fi invocată deorice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecăţii cauzei, dacă legea nuprevede altfel”). Soluţia dată în rezolvarea unui asemenea conflict de norme aparent este cea a excluderii nulităţiiabsolute de sub puterea acestei reguli, atât timp cât nulitatea absolută este definită legal şi reglementarea eidistinctă este făcută pentru că interesul public este cel care trebuie avut în vedere [art. 169 alin. (2) NCPC13]. Prinurmare, alineatul (5) nu poate fi interpretat decât în sensul că decăderea operează exclusiv pentru cazurile denulitate relativă.

Articolul 174 alin. (1) NCPC14 statuează expres că actul de procedură este desfiinţat odată ce este declarat nul.Legiuitorul foloseşte distincţia nul sau anulabil, corespondentă distincţiei din materia de drept comun, de drept

substanţial, distincţia având în vedere tipul de nulitate absolută sau relativă.Desfiinţarea actului de procedură poate fi totală sau parţială, cu efect retroactiv, procedura trebuind reluată

dacă legea o permite (de exemplu, citarea neregulat efectuată), iar dacă această îndreptare nu mai poate fi făcută,actul de procedură presupune aplicarea măsurilor procesuale specifice în căile de atac şi reluarea judecăţii la unmoment dat. Alineatul (3) al art. 174 NCPC presupune desfiinţarea actului subsecvent, condiţionat de existenţa saindependentă de cel principal, nefiind vorba de o noutate în materie.

Procedura conversiunii în materia actelor de procedură este permisă legal, în mod expres, şi este prevăzutăde art. 174 alin. (4) NCPC15. Potrivit acestei reguli, ca şi până acum, conform doctrinei şi practicii, este consideratvalabil un act de procedură de alt tip decât cel nul, dacă sunt respectate condiţiile legii pentru cel identificat ca fiindvalabil, de exemplu recunoaşterile făcute într-o cerere de chemare în judecată nulă, renunţări la drepturi făcuteinform în faţa instanţei, dar care sunt corecte din punct de vedere substanţial.

S-a ridicat o serie de întrebări.Prima dintre acestea s-a referit la art. 171 pct. 6 NCPC16 – cerinţe legale extrinseci actului de procedură,

solicitându-se, în acest sens, exemple. S-a arătat că astfel de elemente ar fi: condiţia timbrajului, procedurileprealabile obligatorii în cazurile cerute de lege. S-a precizat că acestea pot atrage nulitatea numai în cazul în carelegea nu dispune altfel.

O a doua întrebare a ridicat problema cererii de recurs introdusă direct de partea interesată la instanţă,

12 Art. 178 alin. (5) NCPC republicat.13 Art. 174 alin. (2) NCPC republicat.14 Art. 179 alin. (1) NCPC republicat.15 Art. 179 alin. (4) NCPC republicat.16 Art. 176 pct. 6 NCPC republicat.


sancţionată cu nulitatea conform art. 13 alin. (2) NCPC, potrivit căruia „Părţile au dreptul, în tot cursul procesului,de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. În recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fiformulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea saumandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept.” Aceasta constituie saunu o condiţie extrinsecă legală? S-a apreciat că este dificil de precizat dacă această condiţie este una extrinsecăactului de procedură, având în vedere faptul că legiuitorul a adus un element de noutate în seria condiţiilorintroducerii cererii de recurs şi a cererilor formulate în această cale de atac. Intenţia a fost ca, în realitate, să seintroducă o garanţie legală ca răspuns la o tehnicizare accentuată a procedurii în căile de atac.

O ultimă întrebare a surprins problema îngrădirii nejustificate a dreptului de acces la instanţe, prin prismaart. 13 alin. (2), menţionat mai sus. Consecinţa acestei condiţii va fi asaltarea instanţelor care pronunţă hotărâri înfond cu cereri de ajutor public judiciar pentru introducerea cererilor în mod valabil. S-a apreciat că o astfel deinterpretare – cea mai la îndemână –- ignoră şi încurajează avocatura clandestină sau practicată ilegal, deoarecerealitatea demonstrează că supraîncărcarea condicii instanţelor de control judiciar, în cazul căilor extraordinare deatac, este şi rezultatul unor reglementări care exclud orice responsabilitate în declararea căilor de atac, cuîncurajarea nerespectării stricte a disciplinării tehnice pe care o impune controlul judiciar extraordinar al hotărârilorjudecătoreşti.

38


Procedura în faţa primei instanţe: etapa scrisă.Cercetarea procesului: excepţiile procesuale.Probele: dovada cu înscrisuri, proba cu martori1


1. Procedura în faţa primei instanţeUn prim aspect pus în discuţie referitor la procedura în faţa primei instanţe a vizat cerinţa referitoare la

îndeplinirea procedurilor prealabile prevăzute de lege – chestiune consacrată însă odată cu modificările aduseCodului de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.

Articolul 188 alin. (1) NCPC2 prevede că „sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea uneiproceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta”. Nu se prevede însă în mod expres calificareamijlocului procesual în cazul sesizării instanţei fără îndeplinirea procedurii prealabile. Referitor la acest ultimaspect, s-a apreciat că suntem în prezenţa unei condiţii speciale de exercitare a acţiunii civile, în cazurile exprespreăzute de lege, astfel încât, neîndeplinirea procedurii prealabile, invocată în termen (sub sancţiunea decăderii,prin întâmpinare sau, în acele cazuri în care întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată la carepărţile sunt legal citate, deşi situaţii de tipul celei din urmă pot fi rar imaginate în practică), urmează să îmbraceforma excepţiei de inadmisibilitate a sesizării instanţei, şi nu de prematuritate a cererii, aceasta din urmăgăsindu-şi aplicarea doar în situaţia în care dreptul subiectiv civil pretins prin cererea de chemare în judecată nueste actual.

Alineatul (3) al art. 1883 conţine o dispoziţie specială, aplicabilă în cazul sesizării instanţei cu dezbatereaprocedurii succesorale. În acest caz, legea prevede că „reclamantul va depune o încheiere emisă de notarulpublic cu privire la verificarea evidenţelor succesorale prevăzute de Codul civil. În acest caz, neîndeplinireaprocedurii prealabile va fi invocată de către instanţă, din oficiu, sau de către pârât”. Se observă că la alin. (3) nuse mai prevede un termen, context în care se aplică termenul prevăzut la alin. (2); astfel, se poate susţine că alin.(3) constituie o normă specială în raport cu dispoziţiile alin. (2), cu care, prin urmare, se completează, în lipsă dedispoziţie derogatorie. Pe de altă parte, neexistând un termen prevăzut pentru instanţă, aceasta poate să invoceneîndeplinirea procedurii prealabile oricând în cursul judecăţii în primă instanţă.

2. Cererea de chemare în judecatăMenţiunile care trebuie făcute în cererea de chemare în judecată sunt, în mare parte, aceleaşi. În plus,

apare, ca menţiune obligatorie, codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul deidentificare fiscală al reclamantului şi, de asemenea, al pârâtului, în întâmpinare.

1 Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012,

în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează

să fie indicat într-o notă de subsol.2 Art. 193 alin. (1) în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).3 Art. 193 alin. (3) NCPC republicat.4 Art. 199 NCPC republicat.


Articolul 1944, referitor la înregistrarea şi repartizarea cererii de chemare în judecată, prevede, la alin. (2),că, „după înregistrare, cererea şi înscrisurile care o însoţesc se predau preşedintelui instanţei sau persoaneidesemnate de acesta, care va lua de îndată măsuri în vederea stabilirii în mod aleatoriu a completului de judecată”.S-a precizat că dispoziţia legală amintită face trimitere, cât priveşte repartizarea aleatorie, doar la complet, nu şila primul termen de judecată, a cărui stabilire urmează să intre în atribuţiile preşedintelui de complet. Din acestmoment, toate măsurile referitoare la cauză vor fi stabilite de completul desemnat aleatoriu, inclusiv măsuri care– în reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865 – erau în competenţa preşedintelui instanţei.

3. Regularizarea cereriiConform art. 195 NCPC5, completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza (judecătorul unic, fiind la judecata

în primă instanţă), la primirea cererii, verifică dacă aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. În măsura încare constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, va înştiinţa în scris pe reclamant asupranecesităţii regu-larizării cererii în termen de 10 zile de la primirea comunicării. Referitor la termenul de 10 zile aufost aduse în discuţie dispoziţiile art. 160 NCPC6 privind data îndeplinirii procedurii, context în care s-a subliniatcă stabilirea cu exactitate a termenului de 10 zile prevăzut de art. 195 este greu de făcut, depinzând demomentul la care actul va ajunge la reclamant.

Modificarea cea mai importantă vizează însă sancţiunea nerespectării termenului de 10 zile. Astfel, dacă înreglementarea Codului de procedură civilă de la 1985, sancţiunea suspendării judecăţii nu era foarte utilă(abstracţie făcând de faptul că se prevedea suspendarea în condiţiile în care judecata nu este încă în curs, deşiexistă, fireşte, textul de lege care dispune că procesul debutează odată cu înregistrarea cererii de chemare înjudecată), în noua reglementare, sancţiunea anulării cererii este mult mai energică.

Anularea cererii de chemare în judecată se face prin încheiere dată în camera de consiliu [art. 195 alin. (3)NCPC7]. Deşi regula este citarea părţilor, s-a subliniat că, în acest caz, este evident că încheierea va fi pronunţatăfără citarea părţilor, întrucât ne aflăm la procedura de regularizare a cererii, pârâtul nu a aflat, prin ipoteză, deexistenţa cererii, iar un argument de text în favoarea acestei soluţii este alin. (6), care se referă în mod expres lacitarea reclamantului la soluţionarea cererii de reexaminare; per a contrario, în ipoteza de la alin. (3), nu estenevoie de citare.

Calea de atac împotriva încheierii de anulare este cererea de reexaminare, care poate fi formulată întermen 15 zile de la data comunicării încheierii. Soluţionarea cererii de reexaminare se face de către un altcomplet decât cel căruia i s-a repartizat cauza, prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citareareclamantului. Acest alt complet poate reveni asupra măsurii dacă a fost dispusă în mod eronat sau dacăneregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat [alin. (6)], caz în care cauza va fi retrimisă completului iniţialînvestit.

40

5 Art. 200 NCPC republicat.6 Art. 165 NCPC republicat.7 Art. 200 alin. (3) NCPC republicat.8 Art. 201 NCPC republicat.


Potrivit art. 196 NCPC8 , odată îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cere-rea de chemare înjudecată, judecătorul dispune, prin rezoluţie, comunicarea acesteia către pârât, cu menţiunea că întâmpinareaurmează să fie depusă în termen de 25 de zile de la comunicare (spre deosebire de actuala reglementare,conform căreia întâmpinarea se depune cel mai târziu cu 5 zile înaintea termenului stabilit pentru judecată).

Alineatul (2) al art. 196 operează o modificare bine-venită, instituind obligativitatea comunicării de îndată[conţinutul sintagmei “de îndată” urmează să fie apreciat de la caz la caz] către reclamant a întâmpinarii,respectându-se astfel principiul egalităţii de arme. Se înlătură astfel un neajuns existent în reglementarea Codului deprocedură civilă de la 1865, din care nu rezulta că întâmpinarea se comunică, lucru altminteri greu de realizat dinperspectiva termenului de 5 zile până la care, cel mai târziu, putea fi depusă întâmpinarea.

În termen de 10 zile de la comunicare, reclamantul are obligaţia, conform art. 196 alin. (2) NCPC9, de adepune răspuns la întâmpinare (instituţie nouă), urmând ca pârâtul să ia cunoştinţă de acesta de la dosarul cauzei.Răspunsul la întâmpinare nu va conţine pretenţii noi, ci apărări, de fond sau de procedură, la apărările făcute de către pârâtîn întâmpinare.

Primul termen de judecată, potrivit art. 196 alin. (3)10, va fi stabilit de către judecător, prin rezoluţie, întermen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare şi nu va putea depăşi 60 de zile de la data rezoluţiei.Odată cu stabilirea primului termen, judecătorul dispune citarea părţilor. Referitor la termenul de 60 de zile s-aapreciat că urmează să fie calificat ca termen relativ, ceea ce înseamnă că nerespectarea lui nu va atragesancţiuni în privința valabilitatății actului de procedură.

Alineatele (5) şi (6) ale art. 196 stabilesc posibilitatea reducerii, respectiv creşterii termenului în anumiteîmprejurări.

4. Măsuri pentru pregătirea judecăţiiReferitor la dispoziţiile art. 198 NCPC11 s-a subliniat că trebuie reţinută distincţia între măsurile care pot fi luate

de judecător prin rezoluţie, în condiţiile alin. (1) [citarea pârâtului la interogatoriu, alte măsuri pentru administrareaprobelor şi alte măsuri necesare pentru desfăşurarea procesului], respectiv prin încheiere executorie, conform alin.(2) – măsuri asigurătorii şi măsuri pentru asigurarea probelor.

Potrivit art. 199 NCPC12, până la primul termen de judecată la care este legal citat, reclamantul poate să-şimodifice cererea de chemare în judecată şi, de asemenea, poate propune noi dovezi. Referitor la această dinurmă noţiune – noi dovezi – s-a arătat că este utilizată şi în Codul de procedură civilă de la 1865. Sintagma nu sereferă însă la dovezile pe care, din varii motive, reclamantul nu le-a menţionat în cererea de chemare în judecată,ci este vorba despre dovezi a căror necesitate a rezultat din întâmpinare, art. 248 NCPC13 dispunând că probele, subsancţiunea decăderii, se propun de către reclamant, prin cererea de chemare în judecată, şi de către pârât, prinîntâmpinare. În acest context, s-a subliniat că dezideratul disciplinării părţilor poate fi atins şi prin aplicarea

9 Art. 201 alin. (2) NCPC republicat.10 Art. 201 alin. (3) NCPC republicat.11 Art. 203 NCPC republicat.12 Art. 204 NCPC republicat.13 Art. 254 NCPC republicat.


energică a sancţiunilor, în practică existând uneori tendinţa de a trece mai uşor mai ales peste sancţiunea decăderii(de exemplu, practica acordării de termen pentru propunerea probelor).

Referitor la sancţiunea decăderii reclamantului din dreptul de a propune noi dovezi, s-a pus întrebarea dacăaceasta trebuie invocată de pârât sau poate fi invocată din oficiu de către instanţă. În prezent, soluţia adoptată estecă dispoziţiile în discuţie sunt de ordine privată, iar dacă pârâtul nu se opune, instanţa ia act de modificarea cererii.Soluţia trebuie însă nuanţată, ţinând cont de dispoziţiile alin. (3) al art. 19914 care face vorbire despre acordulexpres al tuturor părţilor din proces. Or, neinvocarea decăderii de către pârât nu permite instanţei să ia act demodificarea cererii, în acest caz nefiind vorba de un acord expres, ci, cel mult, de un acord tacit. Dacă pârâtul nueste prezent, instanţa comunică acestuia intenţia reclamantului de modificare a cererii şi prorogă discutareaacestui aspect până la comunicarea răspunsului pârâtului. În lipsa oricărui răspuns, condiţia acordului expres nueste întrunită, iar judecata va continua în cadrul stabilit prin cererea iniţială.

În legătură cu procedura regularizării cererii de chemare în judecată, s-a pus problema dacă aceasta sepoate aplica prin analogie şi cererilor reconvenţionale care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, dându-seexemplul cerinţelor referitoare la timbraj.

Referitor la această problemă au fost formulate două puncte de vedere.Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că nu este recomandabilă aplicarea dispoziţiilor referitoare la

regularizarea cererii de chemare în judecată, în primul rând pentru că formularea cererii reconvenţionale esteopţiunea pârâtului, iar în al doilea rând, astfel s-ar ajunge la dilatarea duratei de soluţionarea a cererii de chemareîn judecată. Pe de altă parte, în măsura în care caracterul inform este atras de nerespectarea cerinţelor privindtimbrajul, remediul îl constituie aplicarea dispoziţiilor speciale, respectiv punerea în vedere reclamantului să timbrezecererea la termen, cu sancţiunea anulării cererii în caz de neîndeplinire a obligaţiei. Un alt argument de text îlconstituie faptul că în art. 204 NCPC15 nu există nicio trimitere la aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor dinart. 195 NCPC16. Într-o opinie exprimată în acelaşi sens s-a mai arătat că aplicarea prin analogie ar constitui oadăugare la lege, câtă vreme legiuitorul nu a prevăzut o atare posibilitate şi nu poate fi pus semnul egalităţii întrecele două cereri, cererea reconvenţională fiind, finalmente, determinată de atitudinea reclamantului.

Într-o altă opinie s-a apreciat că dispoziţiile referitoare la regularizarea cererii pot fi aplicate şi cereriireconvenţionale, pentru următoarele argumente: cererea reconvenţională este o veritabilă cerere de chemare înjudecată şi învesteşte instanţa similar unei cereri de chemare în judecată, prin urmare, în mod simetric, ar trebuisă i se recunoască acelaşi regim juridic. Soluţia disjungerii de cererea principală a reconvenţionalei informe, pânăla regularizarea ei, nu are susţinere în textele Codului, ipotezele avute în vedere la disjungere fiind altele. Maimult, aplicarea prin analogie a dispoziţiilor care privesc regularizarea cererii de chemare în judecată şi cereriireconvenţionale îşi găsesc fundament în dispoziţiile art. 5 alin. (3) NCPC, text introdus prin Legea de punere înaplicare a Noului Cod de procedură civilă. În susţinerea aceleiaşi opinii s-a susţinut că trebuie avute în vedere, în primulrând, interesele părţilor pentru soluţionarea litigiului şi, din acest punct de vedere, ar trebui să se acorde şi cereriireconvenţionale informe posibilitatea regularizării.

42

14 Art. 204 alin. (3) NCPC republicat.15 Art. 209 NCPC republicat.


În finalul dezbaterii pe acest aspect s-a convenit că poate fi adoptată soluţia aplicării procedurii deregularizare şi cererii reconvenţionale, argumentul de text în acest sens constituindu-l dispoziţiile art. 196 NCPC,la care art. 204 alin. (5) face trimitere. Astfel, potrivit alin. (1) al art. 19617, comunicarea cererii reconvenţionale cătrereclamant va fi dispusă de judecător, prin rezoluţie, de îndată ce constată îndeplinite condiţiile prevăzute de legepentru aceasta, ceea ce presupune că a fost verificată îndeplinirea cerinţelor de formă. Dacă cerereareconvenţională este informă, se va declanşa procedura de regularizare, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 195NCPC18.

Articolul 20319 NCPC operează o serie de modificări în ce priveşte întâmpinarea. O primă modificare estedată de dispoziţiile alin. (2), care prevăd în mod expres sancţiunea decăderii pârâtului din dreptul de a mai propuneprobe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu dispune altfel, pentru nedepunerea latimp a întâmpinării.

În ceea ce priveşte persoanele care o pot invoca, s-a arătat că, spre deosebire de materia actului juridic, încare, în măsura în care natura interesului ocrotit nu poate fi stabilită, se prezumă că interesul protejat este unul privat,în ipoteza nedepunerii întâmpinării este în joc nu doar interesul privat al reclamantului, ci mai degrabă bunadesfăşurare a procesului. Prin urmare, atât reclamantul, cât şi instanţa, din oficiu, pot invoca decăderea.Totodată, în noua reglementare nu se mai menţin prevederile art. 118 alin. (3) CPC 1865, referitoare la situaţia în carepârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat. Aceasta înseamnă că pârâtul nu mai are dreptul ca, la primul termende judecată la care părţile sunt legal citate (prima zi de înfăţişare, conform CPC 1865), să depună întâmpinarea şi,cu atât mai mult, nu va mai putea beneficia de un termen suplimentar pentru pregătirea apărării şi depunereaîntâmpinării. Aceasta nu înseamnă însă că la primul termen de judecată nu are dreptul de a formula apărări,decăderea din dreptul de a depune întâmpinare nefiind echivalentă cu decăderea din însuşi dreptul de a se apăra.

5. Cererea reconvenţionalăO primă modificare semnalată cu privire la cererea reconvenţională priveşte condiţiile de admisibilitate.

Astfel, într-o formă iniţială a textului art. 204 alin. (1) NCPC20, s-a dorit limitarea sferei de aplicare a cereriireconvenţionale doar la situaţiile în care pârâtul avea pretenţii faţă de reclamant derivând din acelaşi raport juridic(similar arbitrajului sau materiei comerciale). Întrucât o atare soluţie legislativă ar fi condus la aplicarea extrem derar în practică a cererii reconvenţionale în materie civilă lato sensu, legiuitorul a simţit nevoia să adauge sintagma„pretenţii strâns legate de aceasta [cererea reclamantului]”, urmând ca legătura să fie apreciată de la caz la caz.

Potrivit art. 204 alin. (4) NCPC21, cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea (cu excepţiasituaţiilor în care întâmpinarea nu este obligatorie, caz în care se va depune la primul termen de judecată la care

16 Art. 100 NCPC republicat.17 Art. 201 alin. (1) NCPC republicat.18 Art. 200 NCPC republicat.19 Art. 208 alin. (2) NCPC republicat.20 Art. 209 alin. (1) NCPC republicat.21 Art. 209 NCPC republicat.


părţile sunt legal citate), sub sancţiunea decăderii din dreptul de a-şi valorifica pretenţiile pe cale incidentală.Intervine astfel o modificare importantă faţă de reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, potrivitcăreia nedepunerea la timp a cererii reconvenţionale atrage ca sancţiune judecarea separată a acesteia (art. 135CPC 1865), deşi au existat sub imperiul acestei reglementări şi soluţii în practică în care, în mod greşit, s-aconstatat decăderea. Cu toate acestea, pârâtul păstrează dreptul de a-şi valorifica pretenţiile pe calea unei cereriprincipale, care însă va declanşa un proces distinct.

Potrivit alin. (2) teza a II-a al art. 205 NCPC22, „Dacă numai cererea principală este în stare de a fi judecată[nu însă şi atunci când reconvenţionala este în stare de a fi judecată, iar cererea principală nu] instanţa poatedispune judecarea separată a cererii reconvenţionale. Cu toate acestea, disjungerea nu poate fi dispusă în cazurianume prevăzute de lege sau dacă judecarea ambelor cereri se impune pentru soluţionarea unitară aprocesului”. În această situaţie, rămâne competentă aceeaşi instanţă, urmare a faptului că efectele prorogării decompetenţă se menţin şi după disjungere.

6. Dispoziţii generale cu privire la judecatăCa element de noutate în această materie, art. 210 alin. (1) teza a II-a NCPC23 prevede, cu titlu de

recomandare, că lista de şedinţă va cuprinde şi intervalele orare orientative fixate pentru strigarea cauzelor, ţinândcont de orele fixate şi prevăzute în citaţii.

Articolul 211 prevede, la alin. (4)24, printre atribuţiile preşedintelui de complet, posibilitatea de a limita în timpintervenţia fiecărei părţi. Această dispoziţie are corespondent în art. 128 alin. (3) CPC 1865, prevăzând, în plus, că,înainte de a da cuvântul părţii, preşe-dintele trebuie să îi pună în vedere timpul pe care îl va avea la dispoziţie. Semai impune precizarea că dispoziţia în cauză vizează o mai bună organizare şi desfăşurare a şedinţelor dejudecată, în scopul respectării intervalelor orare dinainte stabilite pentru fiecare cauză.

Referitor la acest aspect, s-a ridicat problema indicării în lista de şedinţă a orei la care este programat unanumit litigiu. S-a apreciat că ora poate fi indicată în lista de şedinţă, în condiţiile în care dispoziţiile 152 alin. (1)lit d) NCPC25 impun indicarea orei în citaţie, iar lista de şedinţă se redactează ulterior întocmirii citaţiilor.

În contextul unor dezbateri mai ample privitoare la planificarea pe intervale orare a şedinţelor, spaţiidisponibile etc., s-a ridicat problema sancţiunii care intervine în ipoteza în care judecata trebuia să se desfăşoareîn camera de consiliu şi ea s-a desfăşurat în şedinţă publică. S-a arătat că, în acest caz, nu este de dorit aplicareasancţiunii nulităţii (sens în care a existat o soluţie în practică, în care s-a admis recursul pentru acest motiv şi s-acasat hotărârea). Regula în materie o reprezintă publicitatea, iar desfăşurarea şedinţei în camera de consiliu estereglementată în avantajul părţilor, singurele în măsură să formuleze obiecţiuni dacă judecata s-a desfăşurat înşedinţă publică. Pe de altă parte, textele trebuie interpretate în spiritul lor, iar aplicarea sancţiunii estecondiţionată de existenţa unei vătămări. Desigur, soluţia nu este valabilă în situaţia inversă, în care, deşi pricinatrebuia judecată în şedinţă publică, aceasta s-a judecat în camera de consiliu.

Dispoziţiile referitoare la amânarea judecăţii prin învoiala părţilor se menţin neschimbate, fiind preluate în

44

22 Art. 210 alin. (2) NCPC republicat.23 Art. 215 NCPC republicat.24 Art. 216 alin. (4) NCPC republicat.25 Art. 157 alin. (1) lit. d) NCPC republicat.26 Art. 221 NCPC republicat.


noua reglementare la art. 216 NCPC26. Potrivit acestui text, amânarea judecăţii în baza înţelegerii părţilor se poateface o singură dată în cursul procesului. Se menţine aceeaşi sancţiune pentru cazul în care, după suspendare,părţile nu stăruiesc în judecată, şi anume suspendarea cauzei şi repunerea ei pe rol doar după achitarea taxelorde timbru, conform legii.

Trebuie precizat că limitarea prevăzută la art. 216 nu se aplică şi situaţiei în care partea interesată cereamânarea judecăţii pentru lipsă de apărare (art. 217 NCPC27), aceasta putând fi dispusă ori de câte ori suntîntrunite condiţiile cerute de lege – lipsa de apărare să fie temeinic motivată şi neimputabilă părţii saureprezentantului acesteia.

Nu în ultimul rând, o intervenţie binevenită a legiuitorului se regăseşte în textul art. 230 NCPC28, care, în tezaa II-a, face referire la noţiunea de încheiere interlocutorie, aşa cum este admisă şi astăzi în practică – „Sunt încheieriinterlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale,incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase”.

7. Cercetarea procesuluiÎn această materie, seria noutăţilor este deschisă prin prevederile art. 23329. Astfel, alin. (1) prevede pentru

judecător obligaţia ca, la primul termen de judecată, după ascultarea părţilor, să estimeze durata necesarăpentru cercetarea procesului, durată ce va fi consemnată în încheierea de şedinţă. Alineatul (2) statuează că,pentru motive temeinice, judecătorul va putea să revină asupra duratei estimate iniţial.

Potrivit dispoziţiilor art. 237 NCPC30, în cazul în care, „în cursul cercetării procesului, reclamantul renunţăla judecarea cererii de chemare în judecată ori la dreptul pretins, intervine învoiala părţilor sau sunt admise cereriori excepţii care pun capăt în întregime procesului, fără a mai fi necesară dezbaterea asupra fondului în camerade consiliu sau în şedinţă publică, judecătorul se va pronunţa asupra cauzei prin hotărâre”. Cu privire la acest textde lege, s-a făcut precizarea că renunţarea la un capăt de cerere se poate face şi în cursul procedurii deregularizare, noţiunea ”în cursul cercetării procesului” putând fi interpretată într-un sens mai extins, şi anume cadebutând în momentul imediat următor înregistrării cererii de chemare în judecată. Astfel, de exemplu, pentruipoteza în care reclamantul doreşte să renunţe la un capăt de cerere şi instanţa îi pune în vedere să îl timbreze,nu s-ar impune soluţia anulării întregii cereri, în cazul în care nu se îndeplineşte obligaţia de timbrare, ci se poatelua act de renunţarea la un căpat de cerere în cadrul procedurii de regularizare.

Potrivit art. 238 NPCP31, cercetarea procesului se încheie imediat ce judecătorul se consideră lămurit, dândo încheiere în acest sens prin care fixează termen pentru dezbaterea fondului în şedinţă publică. De la regulaconform căreia această procedură are loc în şedinţă publică, alin. (3) al art. 238 prevede pentru părţi posibilitatea dea conveni ca dezbaterile să aibă loc în camera de consiliu, în aceeaşi zi sau la un alt termen. Este necesar ca acordulpărţilor să fie expres, neputând fi dedus din împrejurarea că una dintre ele nu este prezentă. Conform alin. (2), „pentru

27 Art. 222 NCPC republicat.28 Art. 235 NCPC republicat.29 Art. 238 NCPC republicat.30 Art. 243 NCPC republicat.31 Art. 244 NCPC republicat.


dezbaterea fondului, judecătorul pune în vedere părţilor să redacteze note privind susţinerile lor şi să le depună la dosarcu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit potrivit alin. (1), fără a aduce atingere dreptului acestora de a formulaconcluzii orale”. În aplicarea acestui text, părţile vor trebui să îşi dea concursul, întrucât textul nu instituie osancţiune specifică pentru situaţia în care părţile nu depun note.

Cu privire la invocarea unei eventuale neconcordanţe între dispoziţiile art. 238 alin. (3) NCPC şi art. 127 dinlegea fundamentală, privitor la caracterul public al dezbaterilor, s-a apreciat că nu se pune problema admiterii uneiexcepţii de neconstituţionalitate, întrucât Constituţia se referă doar la pronunţarea hotărârilor judecătoreşti, caretrebuie să aibă loc în şedinţă publică. Nu trebuie omis nici faptul că în procesul civil primează interesele privateale părţilor.

8. Excepţii procesualeÎn această materie, legiuitorul Noului Cod de procedură civilă face mai curând o serie de precizări,

neputându-se vorbi de modificări substanţiale.Dată fiind structurarea procesului civil în etape, se pot face câteva observaţii în ce priveşte soluţionarea

excepţiilor procesuale.Astfel, potrivit art. 242 alin. (1) NCPC32, care preia, în mare parte, prevederile art. 137 NCPC 1865, instanţa

se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilăadministrarea de probe (element de noutate) sau, după caz, cercetarea în fond a cauzei. În continuare, alin. (4)prevede că excepţiile vor putea fi unite fie cu administrarea probelor, fie cu fondul cauzei numai dacă pentrujudecarea lor este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetăriiprocesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului. S-a precizat însă că unirea excepţiilor ar fi mai degrabăposibilă cu administrarea probelor, pentru că după administrarea probelor comune fondului şi soluţionăriiexcepţiilor ne aflăm, prin ipoteză, încă în camera de consiliu, caz în care urmează a se da cuvântul pe excepţie,şi nu a se fixa imediat termen în şedinţă publică pentru dezbaterea fondului.

În ce priveşte ordinea soluţionării excepţiilor, alin. (2) al art. 242 NCPC33 lasă instanţei libertate deplină,stabilind însă un criteriu în acest sens, şi anume efectele pe care acestea le produc. Referitor la acest aspect,s-a precizat că soluţionarea unei excepţii înaintea alteia nu înseamnă în mod automat cauză de nulitate; trebuieevitat formalismul excesiv. Evident, dacă una dintre excepţii este dirimantă, nu se va trece la soluţionareacelorlalte, cu atât mai mult cu cât, în urma casării, se vor pune în discuţia părţilor şi motivele care au rămasnesoluţionate în primul ciclu procesual. S-a apreciat, totuşi, că primează chestiunile legate de citare, soluţionareacu prioritate a excepţiei referitoare la citare fiind de natură să asigure discutarea în contradictoriu a tot ceea ceurmează. Finalmente, sub rezerva verificării îndeplinirii condiţiilor de regularitate prevăzute de lege, inclusiv, dacăeste cazul, cu privire la sesizarea instanţei, este recomandabilă analizarea cu prioritate a excepţiilor peremptorii,care, dacă s-ar admite, ar împiedica desfăşurarea în continuare a procesului.

46

32 Art. 248 alin. (1) NCPC republicat.33 Art. 248 alin. (2) NCPC republicat.


9. ProbelePotrivit art. 24834 alin. (1) teza I NCPC, sub sancţiunea decăderii, „probele se propun de către reclamant prin

cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel”.Alineatul (2) prevede limitativ cazurile în care sancţiunea decăderii poate fi înlăturată. Acest lucru nu face

însă ca ea să fie de ordine privată, putând fi invocată şi din oficiu de către instanţă, întrucât natura juridică adecăderii şi posibilitatea oferită de legiuitor de a înlătura această sancţiune reprezintă chestiuni distincte.

Formularea unora dintre cazurile în care sancţiunea decăderii este înlăturată ţine cont de consacrarea înNoul Cod de procedură civilă a etapei cercetării, respectiv a dezbaterii procesului. Astfel, dovezile care nu au fostpropuse la timp vor putea fi cerute şi încuviinţate atunci când necesitatea rezultă fie din modificarea cererii (pct.1), fie din cercetarea judecătorească, iar partea nu o putea prevedea (pct. 2); când parteaînvederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute; acest cazechivalează, în privinţa efectelor, cu o repunere în termen, însă nu poate fi considerată o repunere în termenpropriu-zisă, textul de lege fiind mai permisiv, iar motivele lăsate la aprecierea instanţei; punctul 4 menţine cazulprevăzut de actualul pct. 3 al art. 138 CPC 1865, şi anume când administrarea probei nu pricinuieşte amânareajudecăţii; de asemenea, decăderea poate fi înlăturată prin acordul expres al tuturor părţilor.

Dispoziţiile alin. (6) al art. 24835 sunt deja cunoscute – „(...) părţile nu pot invoca în căile de atac omisiuneainstanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii”; în acest caz,deşi teoretic se poate vorbi de o culpă a instanţei, culpa părţilor este mai mare.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 249 alin. (1) NCPC36 a fost semnalat faptul că denumirea marginală(„admisibilitatea probelor”) nu corespunde întru totul conţinutului alineatului –„probele trebuie să fie admisibilepotrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului”.

Un text de lege care ar putea ridica unele dificultăţi de interpretare este cel de la art. 252 alin. (1)37, potrivitcăruia „probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 249 [admisibilitate şiconcludenţă], în afară de cazul în care ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere”. Textul va trebuiinterpretat în sensul în care, dacă partea va învedera pericolul pierderii probei, în condiţiile în care ne aflăm în etapaîncuviinţării probelor, şi nu în procedura de asigurare a dovezilor, fiind necesare mai multe termene pentru a sedezbate admisibilitatea, ea va fi încuviinţată şi administrată, urmând ca ulterior să se stabilească dacă este ori nuadmisibilă.

Dispoziţiile art. 252 alin. (2) NCPC38 stabilesc conţinutul încheierii prin care se încuviinţează probele şi„faptele ce trebuie dovedite, mijloacele de probă ce trebuie încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor înlegătura cu administrarea acestora”, context în care s-a precizat că, în practică, există tendinţa încuviinţăriiprobelor fără a se face în cuprinsul încheierii toate menţiunile cerute de acest text de lege.

Articolul 256 NCPC39 stabileşte modul în care se impută cheltuielile pentruadministrarea probelor. Astfel, potrivit alin. (1), dacă proba a fost cerută de una dintre părţi, instanţa îi pune în

34 Art. 254 NCPC republicat.35 Art. 254 alin. (6) NCPC republicat.36 Art. 255 alin. (1) NCPC republicat.37 Art. 258 alin. (1) NCPC republicat.38 Art. 258 alin. (2) NCPC republicat.39 Art. 262 NCPC republicat.


vedere acesteia ca, în termenul fixat, să depună la grefa instanţei dovada plăţii sumelor necesare pentruadministrarea probei respective. Atunci când proba este dispusă din oficiu sau la cererea procurorului, instanţa vastabili, prin încheiere, cheltuielile de administrare a acesteia şi partea care trebuie să le plătească, putându-lepune în sarcina ambelor părţi [alin. (2)].

O problemă care a fost ridicată cu privire la aceste dispoziţii vizează aplicarea textului alin. (3) al aceluiaşiarticol, care face trimitere doar la dispoziţiile alin. (1) – proba încuviinţată la cererea părţii, caz în care nedepunereasumei stabilite de instanţă atrage decăderea părţii din dreptul de a mai administra dovada numai în faţa aceleiinstanţe, nu şi în faţa instanţei de apel – nu şi la cele ale alin. (2).

O primă precizare în privința posibilității de a aplica dispoziţiile alin. (3) pentru ipoteza menţionată la alin. (2)s-a făcut în sensul că nu se recomandă folosirea sintagmei decăderea părţii din probă, întrucât este vorba despreneîndeplinirea de către parte a unei obligaţii fixate de instanţă, şi nu din dreptul de a mai propune probe.

Astfel, pentru ipoteza în care instanţa a pus cheltuielile administrării probei (de exemplu, o expertiză) însarcina ambelor părţi, în cazul în care acestea nu depun la timp suma stabilită, urmează să se constate că nu sepoate administra proba din motive imputabile, iar dacă aceste motive sunt imputabile şi reclamantului, instanţaurmează să suspende judecata, în temeiul art. 2361 NCPC40 (echivalentul art. 1551 CPC 1865). Din acest motiv,se recomandă ca aceste cheltuieli să fie puse (şi) în sarcina reclamantului, acesta fiind primul interesat însoluţionarea litigiului, şi numai în situaţii de excepţie să fie puse în sarcina pârâtului. O astfel de situaţie de excepţiear putea fi imaginată pentru ipoteza judecării cererii reconvenţionale. În această situaţie, în caz de neplată nu sepoate suspenda doar cererea reconvenţională, întrucât suspendarea operează în bloc; mai întâi se va disjungejudecata cererii reconvenţionale de cererea principală, urmând ca judecata cererii reconvenţionale să fiesuspendată în temeiul art. 2361 NCPC.

10. Proba cu înscrisuriPotrivit art. 259 NCPC41, prin „înscris” se înţelege „orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre

un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare”. Pe de altăparte, conform art. 260 NCPC42, „înscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca înscrisulpe suport de hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege”, iar conform art. 261 NCPC , „înscrisurile înformă electronică sunt supuse dispoziţiilor legii speciale [Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică]”.

Articolul 276 NCPC44 conţine noţiunea de „înscris pe suport informatic”. Astfel, când datele unui act juridicsunt redate pe un suport informatic, documentul care reproduce aceste date constituie instrumentul probator alactului, dacă este inteligibil şi prezintă garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în privinţaconţinutului acestuia şi a identităţii persoanei de la care emană.

În materia mijloacelor materiale de probă, a fost semnalat faptul că, deşi art. 335 alin. (2) NCPC45, cudenumirea marginală „lucrurile ca mijloace de probă”, prevede că sunt mijloace materiale de probă fotografiile,

48

40 Art. 242 NCPC republicat.41 Art 265 NCPC republicat.42 Art. 266 NCPC republicat.43 Art. 267 NCPC republicat.44 Art. 282 NCPC republicat.45 Art. 341 NCPC republicat.


fotocopiile, filmele (...), dată fiind redactarea în termeni generali a art. 25946, care vorbeşte despre „orice altăconsemnare”, o înregistrare video a încheierii unui contract ar urma să fie supusă regulilor din materia înscrisurilor,iar nu a mijloacelor materiale de probă. În mod similar, proba materială are o accepţiune care permite aplicarearegulilor de la proba cu înscrisuri.

În ceea ce priveşte regimul juridic al copiilor, au fost semnalate dispoziţiile art. 281 NCPC47, care conferăcopiilor făcute pe microfilme sau pe suporturi informatice o forţă probantă mai mare decât copiilor legalizate de peînscrisurile tradiţionale (art. 280 NCPC48).

De asemenea, au fost semnalate dispoziţiile art. 295 NCPC49 care, în privinţa înscrisurilor sub semnăturăprivată, prevăd sancţiunea decăderii pentru necontestarea scrierii sau semnăturii la primul termen după depunereaînscrisului, şi cele ale art. 29850, care dispun că „dacă cel mai târziu la primul termen după prezentarea unuiînscris folosit în proces, una dintre părţi declară că acesta este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii, ea esteobligată să arate motivele pe care se sprijină” [alin. (1)], urmând ca, pentru ipoteza în care partea care foloseşteînscrisul nu este prezentă, instanţa să ordone ca aceasta să se prezinte personal pentru a lua cunoştinţă dedenunţarea înscrisului ca fals, să depună originalul şi să dea explicaţiile necesare [alin. (2)].

46 Art. 265 NCPC republicat.47 Art. 287 NCPC republicat.48 Art. 286 NCPC republicat.49 Art. 301 NCPC republicat.50 Art. 304 NCPC republicat.


50

Procedura în faţa primei instanţe: probele*

Prelegere susţinută de judecător Valentin MITEA

Noul Cod de procedură civilă tranşează mai vechea dispută a apartenenţei materiei probelor în plannormativ la Codul civil sau la Codul de procedură civilă, în favoarea acestuia din urmă. Soluţia este una firească,dată fiind împrejurarea că probele interesează în cursul procesului civil, iar desfăşurarea acestuia estereglementată, firesc, de Codul de procedură civilă.

Articolul 250 NCPC enumeră mijloacele de probă, cuprinzând între acestea, cu caracter de noutate, şimijloacele materiale de probă. Alături de acestea sunt menţionate, previzibil, mijloacele de probă recunoscute şisub vechea reglementare: înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, expertiza, cercetarea lafaţa locului.

Enumerarea este doar aparent exemplificativă, finalul art. 250 lăsând să se înţeleagă că orice alte mijloacede probă pot fi admise numai dacă ele sunt permise expres de lege, determinarea sferei şi a mijloacelor de probăfiind de ordine publică.

Articolul 256 NCPC stabileşte limitele în care părţile pot dispune prin convenţii asupra probelor, ele putândîncheia, în mod valabil, convenţii privitoare la admisibilitatea, obiectul sau sarcina probei, afară de acelea careprivesc drepturi de care părţile nu pot dispune, a celor care fac imposibilă ori dificilă dovada actelor sau faptelorjuridice ori, după caz, care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri.

În esenţă, putem reţine că părţile nu pot restrânge posibilitatea probaţiunii, ci, eventual, o pot extinde, aşacum se şi întâmplă adesea în practică, atunci când, spre exemplu, sunt de acord să se admită proba cu martoripentru a fi dovedit un act juridic al cărui obiect are o valoare mai mare de 250 de lei.

După cum prevede art. 237 alin. (2) pct. 7 NCPC, în faţa primei instanţe (cu precizarea expresă că nu şi lajudecata în căile de atac), încuviinţarea şi administrarea probelor au loc în etapa cercetării procesului. Astfel,instanţa va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte admisibile, precum şi pe acelea pe care, dinoficiu, le consideră utile judecării procesului, urmând să le administreze în condiţiile legii.

1. Proba cu înscrisuriÎn această materie, un important element de noutate este reprezentat de evocarea în Noul Cod de procedură

civilă a înscrisurilor pe suport informatic şi a celor în format electronic. Reglementarea de detaliu a acestora este însăasigurată de Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică1, la care se face trimitere şi în cuprinsul art. 267 NCPC,referitor la rolul semnăturii într-un înscris. Potrivit art. 4 al legii, înscrisul în formă electronică reprezintă o „colecţie dedate în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caracterecu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar”,iar semnătura electronică reprezintă „date în formă electronică, care sunt ataşate sau logic asociate cu alte dateîn formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare”.

În ce priveşte forţa probantă a unor asemenea înscrisuri, legea prevede că înscrisul în formă electronică

* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.1 Publicată în M. Of. nr. 429/31.07.2001.


având asociată sau încorporată o semnătură electronică certificată este asimilat înscrisului sub semnăturăprivată, iar dacă acesta este recunoscut de cel căruia i se opune, produce aceleaşi efecte ca un înscris autentic.

Putem anticipa că cele care vor domina şi în perioada următoare în activitatea de judecată vor fi înscrisurilesub semnătură privată, care îşi păstrează caracteristicile cunoscute în prezent. Se menţin, astfel, formalitateamultiplului exemplar, menţiunea „bun şi aprobat”, dispoziţiile referitoare la data certă, cele referitoare la registreleşi hârtiile domestice. În timp, vom înregistra însă o utilizare tot mai ridicată a înscrisurilor în formă electronică,astfel că va trebui, şi noi, să ne dezvoltăm competenţele în acest domeniu.

Înscrisurile autentice îşi vor păstra regimul deja cunoscut, Noul Cod de procedură civilă neoferind elementede noutate semnificative.

Cu caracter de noutate, în Noul Cod de procedură civilă sunt dedicate câtevaarticole unor înscrisuri cu privire la care nu au existat până în prezent dispoziţii exprese, deşi în doctrină şi înjurisprudenţă ele erau acceptate ca atare. Astfel, art. 289-291 reglementează regimul zis al altor înscrisuri, dupăcum urmează: art. 289 asimilează înscrisurilor sub semnătură privată, dacă legea nu prevede altfel, contracteleîncheiate pe formulare tipizate, standardizate ori încorporând condiţii generale tip, biletele, tichetele şi alteasemenea documente, precum şi telexul şi telegrama ale căror originale, depuse la oficiul poştal, au fost semnatede expeditor. Articolul 290 prevede că planurile, schiţele, hârtiile, fotografiile şi orice alte documente anexate auaceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisurile la care sunt alăturate, dacă au legătură directă cu înscrisul şi poartăsemnătura persoanei care le-a întocmit. În sfârşit, art. 291 reglementează regimul modificărilor operate asupra unuiastfel de înscris, statuând că acestea vor fi luate în considerare numai dacă au fost constatate sub semnătură depersoana de la care emană înscrisul modificat.

Administrarea probei cu înscrisuri se face la fel ca şi până în prezent, sub acest aspect neexistândmodificări esenţiale. Vechile dispoziţii se menţin şi în ce priveşte procedura verificării de scripte.

2. Proba cu martoriPotrivit art. 309 NCPC, care preia aproape integral prevederile vechiului Cod civil, proba cu martori este

admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel, ea fiind, aşadar, o probă de utilizare generală.Alineatul al doilea şi următoarele ale aceluiaşi articol prevăd însă unele situaţii în care se derogă de la regulastatuată de alin. (1). Putem remarca, astfel, că nu va fi primită proba cu martori pentru a dovedi un act juridic alcărui obiect are o valoare mai mare de 250 de lei [alin. (2)], când forma scrisă este cerută ad validitatem [alin. (3)],când forma scrisă este cerută ad probationem, în acest din urmă caz existând însă unele excepţii prevăzute la art.309 alin. (4) NCPC, împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris, şi nici pentru a dovedi ceea ce se pretindecă s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere formascrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia situaţiilor prevăzute la alin. (4).

În ce priveşte administrarea probei cu martori, nu intervin modificări substanţiale, însă noua reglementareface o serie de precizări binevenite. Astfel, după ce se prevede că ascultarea martorilor are loc după încuviinţareaprobei şi citarea lor, art. 312 statuează că ascultarea martorilor este permisă chiar la termenul la care proba a fostîncuviinţată şi, de asemenea, că la termenul fixat pentru administrarea probei, partea va putea aduce martorii,chiar dacă aceştia nu au fost citaţi. Alineatul (3) al aceluiaşi articol prevede, foarte util, că dacă partea care s-aobligat să prezinte martorul la termenul de judecată fără a fi citat nu-şi îndeplineşte obligaţia, instanţa va dispune


52

citarea martorului pentru noul termen. Această din urmă dispoziţie legală tranşează o situaţie care până în prezenta dat naştere unor soluţii diferite, unele instanţe sancţionând partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia, din motiveimputabile ei, cu decăderea din dreptul de a mai administra proba cu martori care fusese încuviinţată, în timp cealte instanţe, considerând proba câştigată cauzei, preferau să dispună citarea martorilor pentru următorul termen.Această din urmă soluţie a fost, pe bună dreptate, transpusă în Noul Cod de procedură civilă, căci probele, odatăîncuviinţate, aparţin cauzei şi contribuie la aflarea adevărului.

Unele modificări apar şi în ceea ce priveşte sfera persoanelor care nu pot fi ascultate ca martori înprocesul civil. Se menţin categoriile arătate în art. 189 CPC 1865, dar se adaugă alte câteva: logodnicul oriconcubinul [art. 315 alin. (1) pct. 2] şi cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi [art.315 alin. (1) pct. 3]. Dovada existenţei relaţiilor de concubinaj dintre parte şi persoana chemată ca martor se vaputea face prin orice mijloc de probă, fiind vorba despre o situaţie de fapt. Aceeaşi este situaţia şi cu privire ladovedirea relaţiilor de duşmănie sau a legăturii de interese, acestea reprezentând şi ele tot situaţii de fapt.

Articolul 324 NCPC conţine şi el o prevedere inexistentă anterior, referindu-se la modul în care judecătorulurmează să aprecieze proba cu martori, statuând că acesta va ţine seama de sinceritatea martorilor şi deîmprejurările în care aceştia au luat cunoştinţă de faptele relatate.

Articolul 326 NCPC, având ca notă marginală „drepturile băneşti ale martorului”, aduce o completare laprevederile art. 200 CPC 1865, dispunând că martorului care provine dintr-o altă localitate i se cuvine nu doarrambursarea cheltuielilor de transport, ci şi a celor de cazare şi masă. Acest text de lege trebuie însă interpretat cuprudenţă, evitându-se unele abuzuri ale martorilor care ar solicita nejustificat cheltuieli de cazare şi masă, atuncicând distanţa dintre localitatea de sediu al instanţei şi localitatea în care martorul domiciliază ar fi mică sau foartemică, neimpunând cazare.

Totodată, pentru a stabili sumele care i se cuvin martorului pentru timpul în care a lipsit de la locul de muncă,instanţa se va raporta la indemnizaţia acestuia, iar în cazul în care cuantumul acesteia nu poate fi determinat cuexactitate sau dacă martorul nu lucrează, instanţa va aprecia în concret, de la caz la caz.

Drepturile băneşti astfel stabilite se asigură, potrivit alin. (2) al art. 326 NCPC, de partea care a propusmartorul şi sunt constatate, la cerere, de către instanţă, prin încheiere executorie.

3. PrezumţiileNoul Cod de procedură civilă păstrează acelaşi regim al prezumţiilor şi distincţia între prezumţii legale şi

judiciare.Articolul 329 NCPC reproduce soluţia consacrată de art. 1203 C. civ. 1864, limitând admisibilitatea

prezumţiilor judiciare la situaţiile în care este permisă administrarea probei cu martori, însă nu mai păstreazăexcepţia referitoare la cazul în care se atacă un act ca fiind făcut prin fraudă, dol sau violenţă.

4. ExpertizaRegimul juridic general al probei cu expertiza rămâne cel deja cunoscut, Noul Cod făcând doar unele

completări sau nuanţări.Cu privire la persoanele care pot participa la efectuarea expertizei, Noul Cod de procedură civilă oferă, prin

alin. (5) al art. 330, o reglementare nouă: „la efectuarea expertizei pot participa experţi aleşi de părţi şi încuviinţaţi


de instanţă, având calitatea de consilieri ai părţilor, dacă legea nu dispune altfel”. Tot astfel, alin. (5) prevede că,în acest caz, ei pot să ofere relaţii, să formuleze întrebări şi observaţii şi, dacă este cazul, să întocmească unraport separat cu privire la obiectivele expertizei.

Legea le recunoaşte astfel un rol potenţial util acestor experţi, care, lucrând în numele părţilor şi condiţionatde acceptarea de către acestea, pot să formuleze observaţii, întrebări şi să dea lămuriri pe care instanţa le poateavea în vedere, în măsura în care sunt pertinente.

Ultima parte a alin. (5) reglementează un aspect important, respectiv posibilitatea ca expertul ales de partesă întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei. Utilitatea acestei dispoziţii legale rezultă, întâide toate, din faptul că oferă instanţei posibilitatea de a realiza o analiză comparativă între raportul întocmit deexperţii pe care i-a numit prin încheiere şi argumentele aduse de către expertul numit de parte, ceea ce poateconferi o mai mare rigoare şi greutate ştiinţifică acelor concluzii trase de instanţă în urma expertizei.

Articolul 331 NCPC cuprinde dispoziţii referitoare la numirea expertului, păstrându-se regula potrivit căreia, dacăpărţile nu se învoiesc asupra numirii experţilor, ei vor fi numiţi de către instanţă prin tragere la sorţi, de pe lista întocmităşi comunicată de către biroul local de expertiză, cuprinzând persoanele înscrise în evidenţa sa şi autorizate.

În ce priveşte conţinutul încheierii prin care instanţa numeşte experţii, apar câteva elemente suplimentareîn raport de ceea ce prevedea reglementarea anterioară. Astfel, pe lângă obiectivele expertizei şi termenul în careaceasta trebuie să fie întocmită, instanţa va stabili onorariul provizoriu al expertului şi, dacă este cazul, avansulpentru cheltuielile de deplasare, separat de onorariu. Potrivit alin. (3) al art. 331 NCPC, dovada plăţii onorariuluise depune de către partea care a fost obligată prin încheiere, la grefa instanţei. Aşadar, plata onorariului se faceanticipat, deşi el este stabilit doar provizoriu, păstrându-se însă posibilitatea majorării sumei, în raport de muncadepusă de către expert.

În scopul estimării sumei care i se cuvine ca onorariu, dar şi mai important, pentru stabilirea termenului depredare a raportului de expertiză, instanţa îl poate convoca pe expert în cadrul unei audieri în camera de consiliu. Dacăacest fapt ar fi dificil de realizat (deoarece, spre exemplu, expertul/experţii nu şi-ar avea domiciliul în raza teritorială ainstanţei), aceasta are la dispoziţie, în sensul Noului Cod de procedură civilă, şi posibilitatea de a fixa un termen scurt,în care expertul să estimeze şi să comunice în scris costul lucrării şi timpul necesar finalizării acesteia.

La cazurile în care este necesară efectuarea unei expertize la faţa locului, art. 335 NCPC mai adaugă unul,anume atunci când sunt necesare explicaţiile părţilor. Citarea se va face prin scrisoare recomandată cu conţinutdeclarat şi confirmare de primire şi, sub sancţiunea nulităţii, ea va fi comunicată părţii cu cel puţin 5 zile înainte. Încuprinsul citaţiei va fi indicat şi locul în care se va efectua lucrarea.

Următoarele alineate ale art. 335 NCPC oferă câteva noutăţi interesante în reglementare, în intenţia –binevenită – de a oferi soluţii unor situaţii procedurale care, de lege lata, sunt, din păcate, lipsite de suport normativ.Astfel, dacă una dintre părţi opune rezistenţă sau împiedică în orice alt mod efectuarea lucrării, instanţa va puteasocoti ca dovedite afirmaţiile făcute de partea adversă cu privire la împrejurarea de fapt care face obiectul lucrării,în contextul administrării celorlalte probe. Legiuitorul oferă, aşadar, dezlegare unor probleme întâlnite adesea înpractică, prin introducerea unei sancţiuni specifice, care are aptitudinea de a se dovedi mai eficientă decât cea aamenzii judiciare. Partea finală a alin. (3) conţine însă o precizare importantă, atrăgându-se atenţia judecătoruluică hotărârea nu va putea fi dată exclusiv pe baza interpretării atitudinii părţii, aceasta trebuind să fie coroboratăcu celelalte dovezi administrate în cauză.


54

Este esenţial ca în contextul administrării tuturor probelor, în final, judecătorul să-şi poată formaconvingerea sinceră că soluţia prefigurată reflectă adevărul. O dispoziţie asemănătoare, însă pentru o altăsituaţie, este înscrisă în art. 225 CPC 1865, potrivit căruia „dacă partea, fără motive temeinice, refuză sărăspundă la interogator sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturiedeplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice”. Referitor la prudenţa necesară în aplicareaunor astfel de texte legale, fosta instanţă supremă recomanda, într-o decizie de îndrumare, ca atunci când esteposibilă administrarea altor probe, instanţele să nu socotească refuzul de a răspunde ori de a se prezenta lainterogatoriu ca dovadă deplină, ci mai degrabă ca început de dovadă. Mecanismul fiind similar şi în ipotezaevocată de art. 335 alin.(3) NCPC, o astfel de dezlegare rămâne valabilă şi în ambianţa noilor reglementări,rolul judecătorului nefiind acela de a pronunţa o hotărâre precumpănitor sancţionatorie, ci una care să corespundăadevărului.

O problemă care s-ar putea ivi în practică în aplicarea acestor dispoziţii este legată de citarea părţilor laefectuarea expertizei. Trebuie precizat că, într-o atare situaţie, nu este necesar ca citaţia să conţină toatemenţiunile cerute pentru citarea la termenul de judecată, ci numai data, ora şi locul unde se va face lucrarea.Confirmarea de primire trebuie alăturată raportului de expertiză, pentru ca partea să nu poată invoca neprimireacitaţiei drept motiv de neprezentare.

Alineatul (5) al art. 335 NCPC conţine şi el un alt element de noutate, întrucât îi conferă judecătoruluiposibilitatea ca, în mod excepţional, în momentul în care aflarea adevărului în cauză este indisolubil legată deefectuarea probei cu expertiza tehnică, să autorizeze folosirea forţei publice în vederea efectuării expertizei.Autorizaţia este dată prin încheiere executorie pronunţată în camera de consiliu, după ascultarea părţilor.Dispozi-ţiile acestui alineat urmează să fie avute în vedere în situaţia în care efectuarea expertizei este esenţialăpentru aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei, iar sancţiunea prevăzută de alin. (3) nu ar putea fi, încircumstanţele cauzei, aplicată.

Articolul 336 NCPC, privitor la raportul de expertiză, redă conţinutul art. 209 CPC 1865, cu o diferenţăminoră, anume majorarea termenului de depunere a raportului de la 5 la 10 zile. Această modificare estebinevenită, întrucât, uneori, în practică termenul de 5 zile s-a dovedit a fi prea scurt pentru ca părţile să studiezeraportul şi să formuleze obiecţii ori pentru ca instanţa să studieze raportul.

Noul Cod de procedură civilă conferă însă şi un plus de flexibilitate procedurii, dând posibilitatea micşorăriitermenului, în cazurile urgente.

5. Mijloacele materiale de probăNoutatea cea mai importantă, am spune, în ce priveşte categoriile de mijloace de

probă este oferită prin prevederile art. 341-343 NCPC, ele stabilind regimul juridic al mijloacelor materiale deprobă. Acestea nu erau recunoscute sub Codul de procedură civilă de la 1865, ceea ce, în mod evident, deveniseun neajuns, în condiţiile în care evoluţia ştiinţifică a permis crearea unor instrumente şi dispozitive capabile săstocheze şi să redea sunete şi imagini.

Articolul 341 NCPC defineşte mijloacele materiale de probă ca fiind „acele lucruri care, prin însuşirile lor, prinaspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează, servesc la stabilirea unui fapt care poate duce lasoluţionarea procesului”.


De asemenea, sunt mijloace materiale de probă şi „fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile deînregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legiiori a bunelor moravuri”.

Va trebui însă să se ţină cont de necesitatea respectării vieţii intime şi private, putându-se anticipa căuneori va fi dificil de stabilit ce înseamnă respectare a bunelor moravuri. În principiu, noţiunea de „bune moravuri”evocată de art. 341 alin. (2) NCPC se raportează la anumite standarde şi valori morale impuse de societate, darcare se află într-o continuă evoluţie şi transformare, fiind nu doar îndeajuns de dinamice, ci şi destul de proteice.

6. MărturisireaReglementată de art. 348-358 NCPC, mărturisirea nu comportă modificări esenţiale faţă de reglementarea

anterioară. În cuprinsul acestor articole, legiuitorul redă unele dispoziţii din Codul civil de la 1864 şi, totodată, oferăsuport normativ unor soluţii deja acceptate în doctrină şi jurisprudenţă.

Sunt lămurite noţiunile de „mărturisire judiciară” şi „mărturisire extrajudiciară” şi, de asemenea, condiţiile deadmisibilitate şi regimul juridic al acestora.

Cu privire la interogatoriu, art. 354 alin. (3) NCPC face o precizare foarte utilă: atunci când interogatoriul afost dispus din oficiu, precum şi în cazul prevăzut la art. 352 alin. (2) (când, cu încuviinţarea preşedintelui,judecătorul, procurorul sau partea adversă adresează întrebări direct celui chemat la interogatoriu), întrebările şirăspunsurile vor fi consemnate în încheierea de şedinţă, nefiind necesară întocmirea unei liste separate. În acestcaz, semnătura părţii nu mai este necesară, întrucât hotărârea judecătorească este un act autentic care facedovada deplină cu privire la constatările personale ale agentului instrumentator.

Un alt element de noutate se regăseşte în cuprinsul art. 352 alin. (5) NCPC, acesta prevăzând că „atuncicând ambele părţi sunt de faţă la luarea interogatoriului, ele pot fi confruntate”.

7. Asigurarea probelorÎn materia asigurării probelor, să remarcăm că unele modificări apar în ce priveşte căile de atac. Articolul

238 CPC 1865 prevede că încheierea instanţei este executorie şi poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile dela pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, respectiv de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor. Pe de altăparte, potrivit art. 361 alin. (1) NCPC, încheierea de admitere a cererii de asigurare este executorie şi nu estesusceptibilă de atac, în timp ce încheierea de respingere poate fi atacată cu apel, în aceleaşi condiţii ca şi înreglementarea anterioară. Tot ca deosebire faţă de vechiul Cod, să remarcăm că încheierea dată în timpul judecăriicauzei va putea fi atacată separat, iar nu doar odată cu fondul.

Articolul 364 NCPC aduce unele modificări în ce priveşte procedura constatării de urgenţă a unei stări defapt. Astfel, orice persoană care are interesul să constate de urgenţă o anumită stare de fapt, care ar putea săînceteze ori să se schimbe până la administrarea dovezilor, va putea să se adreseze direct executoruluijudecătoresc în circumscripţia căruia urmează să fie făcută constatarea.

Intervenţia instanţei devine necesară numai atunci când, fiind cerut concursul părţii adverse sau al alteipersoane pentru efectuarea constatării, acest acord lipseşte. Instanţa va pronunţa o încheiere prin care vaautoriza executorul judecătoresc să efectueze constatarea, fără a fi obligatorie citarea celui împotriva căruia se cere[art. 364 alin. (3)].


56

8. Administrarea probelor de către avocaţi sau consilieri juridiciDeşi introdusă încă prin O.U.G. nr. 138/2000, această procedură nu s-a bucurat de aplicabilitate în

practica instanţelor, lipsind solicitările de a se recurge la utilizarea ei.Noul Cod de procedură civilă preia reglementarea cuprinsă în actualele art. 2411-24222, însă aduce o

completare menită să impulsioneze părţile şi avocaţii, stimulându-i în a utiliza procedura.Astfel, în cuprinsul art. 367 NCPC se prevede că la primul termen de judecată la care părţile au fost legal

citate şi la care acestea sunt prezente sau reprezentate, instanţa le va întreba dacă sunt de acord ca probele săfie administrate potrivit dispoziţiilor din această subsecţiune. În acest fel, este provocat un dialog între parte şiavocatul ei, şansele de a se recurge la folosirea procedurii urmând, probabil, a creşte.

9. Dezbaterea în fond a procesuluiDupă finalizarea cercetării judecătoreşti în camera de consiliu, instanţa trece la dezbaterile în fond, care, ca

regulă, se desfăşoară în şedinţă publică. Această etapă a procesului civil corespunde punerii de concluzii în fond,conţinutul ei fiind reprezentat, deci, de pledoaria finală a părţilor.

Aşa cum prevede art. 389 NCPC, obiectul dezbaterilor în fond îl constituie împrejurările de fapt şi temeiurilede drept invocate de părţi în cererile lor sau ridicate din oficiu de către instanţă.

Înainte de a trece la punerea de concluzii în fond, din oficiu sau la cererea părţilor, instanţa va pune în discuţiaacestora cererile, excepţiile procesuale şi apărările care nu au fost soluţionate în cursul cercetării procesului, precum şicele care, potrivit legii, pot fi invocate în orice stare a procesului. Cu alte cuvinte, la acest moment al judecăţii, încă lise mai oferă părţilor posibilitatea de a invoca unele excepţii absolute, dintre acelea susceptibile de invocare oricândîn cursul procesului, de a mai formula unele apărări sau cereri noi (spre exemplu, o cerere de recuzare, dacă abiala acest moment partea a luat cunoştinţă de existenţa unui motiv de recuzare; o cerere de suspendare submotivul că dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care faceobiectul altei judecăţi etc.).

Tot în această etapă procesuală, instanţa, potrivit art. 391 NCPC, poate încuviinţa administrarea unor probenoi sau readministrarea altora, în cazul în care, din dezbateri, rezultă necesitatea acestei măsuri. Cu referire laaceastă chestiune, o prevedere utilă este cuprinsă în art. 244 alin. (2) NCPC, potrivit căreia, pentru dezbatereafondului, judecătorul pune în vederea părţilor să redacteze note privind susţinerile lor şi să le depună la dosar cucel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru dezbaterea fondului în şedinţă publică. Astfel, este posibil ca dincuprinsul notelor scrise să rezulte necesitatea completării sau refacerii unor probe.

Potrivit art. 391 NCPC, dacă părţile declară că nu mai au cereri de formulat şi nu mai sunt alte incidente desoluţionat, preşedintele deschide dezbaterile asupra fondului cauzei, dând cuvântul părţilor, în ordinea şicondiţiile prevăzute la art. 316 (mai întâi pârâtul, apoi reclamantul şi, în cele din urmă, procurorul, cu excepţiacazului în care acţiunea a fost pornită de acesta), pentru ca fiecare să îşi susţină cererile şi apărările formulate înproces.

Articolul 393 NCPC se referă la continuarea dezbaterilor în fond şi prevede că dezbaterile începute vor ficontinuate la acelaşi termen până la închiderea lor, cu excepţia cazului în care, pentru motive temeinice, instanţastabileşte ca acestea să continue într-o altă zi, chiar în afara orelor fixate pentru judecarea cauzelor.


Atunci când consideră că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei,preşedintele declară dezbaterile închise, iar cauza rămâne în pronunţare în aceeaşi zi sau se amână pentru o altăzi. Dacă instanţa consideră necesar, poate cere părţilor să depună completări la notele depuse, potrivit art. 244NCPC. De asemenea, ele pot depune completări chiar şi fără ca instanţa să le fi cerut.

O dispoziţie legală inexistentă anterior, dar care decurgea în mod natural din exigenţele referitoare larespectarea principiului contradictorialităţii şi a aceluia al dreptului la apărare, este cea cuprinsă în art. 394 alin.(3)NCPC, potrivit căreia „după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei,sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă”. Un text aflat în strânsă legătură cu acesta este acela mai particularizant,din cuprinsul art. 452 NCPC, care prevede că dovada existenţei şi a întinderii cheltuielilor de judecată pot fi făcutede partea care le pretinde numai până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

10. Deliberarea şi pronunţarea hotărâriiFără să fi suferit modificări de substanţă, dispoziţiile referitoare la deliberarea şi pronunţarea hotărârii aduc

unele completări şi precizări.Astfel, termenul maxim de amânare a pronunţării hotărârii a fost majorat de la 7, la 15 zile [art. 396 alin. (1)],

oferindu-se judecătorului o durată mai generoasă pentru deliberare. Ca şi până acum, acest termen rămâne unulde recomandare şi maximal, ceea ce înseamnă că judecătorul poate amâna pronunţarea cu mai puţin de 15 zile,însă nu ar avea dreptul de a o amâna cu mai mult de 15 zile.

Articolul 396 alin. (2) NCPC prevede că, în cazul în care pronunţarea hotărârii a fost amânată potrivit alin.(1), preşedintele poate stabili ca părţile să ia act de soluţie de la grefa instanţei, unde le va fi pusă la dispoziţie.Înştiinţarea părţilor asupra acestui aspect se va face odată cu anunţarea amânării. Şi aceasta este o reglementarecu caracter de noutate, flexibilizându-se formalităţile asociate pronunţării hotărârii, fiind vădit că, din raţiuni careţin de pragmatism şi din necesitatea de a simplifica desfăşurarea acestor proceduri, legiuitorul i-a oferit instanţeiposibilitatea de a aduce soluţia la cunoştinţa părţilor printr-un act echivalent pronunţării, dar care nu este opronunţare propriu-zisă.

Potrivit art. 397 NCPC, ca şi până acum, instanţa este obligată să se pronunţe – iar această soluţie legalăeste una clasică – omnia petita, ea neputând acorda mai mult, mai puţin sau altceva decât ceea ce s-a cerut,afară de cazul când legea prevede altfel.

O noutate oferă şi alin. (2) al art. 397 NCPC. Potrivit textului legal, „dacă cererea are ca obiect pretenţiiprivitoare la obligaţia de întreţinere, alocaţia pentru copii, chirie, arendă, plata salariului, rate din preţul vânzării saualte sume datorate periodic, instanţa îl va obliga pe pârât, la cererea reclamantului, după plata taxelor de timbru,potrivit legii, şi la achitarea sumelor devenite exigibile după data introducerii cererii”. Textul se referă, aşadar, laprestaţii periodice sub forma unor sume de bani, având în vedere situaţia în care, pe parcursul procesului, seîmplineşte scadenţa pentru astfel de sume cu care instanţa nu fusese învestită prin cererea de chemare înjudecată, întrucât la momentul sesizării ei nu erau încă scadente. În acest caz, în aplicarea principiuluidisponibilităţii, reclamantul va trebui să ceară instanţei să-l oblige pe pârât şi la acestor sume de bani, nu înainteînsă de a achita taxa de timbru corespunzătoare noilor pretenţii.

Articolul 399 NCPC aduce o majorare a termenului înăuntrul căruia trebuie să aibă loc judecata în complet dedivergenţă, atunci când este cazul. În prezent, termenul este de cel mult 5 zile, iar Noul Cod îl majorează la 20 de zile,


58

pentru cazul în care nu este posibilă judecarea în aceeaşi zi. De asemenea, se mai prevede că, în cauzele urgente,termenul nu poate fi mai mare de 7 zile. Majorarea termenului de judecare în complet de divergenţă vine înîntâmpinarea unei probleme frecvent întâlnite în practică, aceea a nerespectării termenului de 5 zile, acestadovedindu-se unul nerealist de redus. Cu toate acestea, rămâne de văzut dacă şi noul termen, cel de 20 de zile,va fi suficient de generos, având în vedere că, potrivit noilor reglementări, în anumite circumstanţe procedura decitare poate pretinde mai mult timp pentru efectuare decât în prezent.

În ce priveşte întocmirea minutei, Noul Cod nu aduce elemente cu adevărat noi. Să remarcăm că art. 401alin. (1) prevede că „după ce a fost luată hotărârea, se va întocmi de îndată o minută care va cuprinde soluţia şiîn care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate”.

Alin. (2) consacră normativ o cutumă existentă în practică, prevăzând, sub sancţiunea nulităţii absolute, căminuta va fi semnată de către judecători şi, după caz, de către magistratul-asistent, pe fiecare pagină. Ulterior,minuta va fi consemnată într-un registru special, ţinut la grefa instanţei, care poate avea şi formă electronică.

Dispoziţiile referitoare la posibilitatea părţii de a renunţa la calea de atac în faţa primei instanţe se păstrează,cu precizarea că apar totuşi nuanţări. Ca şi în reglementarea anterioară, renunţarea va fi menţionată într-unproces-verbal care va fi semnat de preşedinte şi de grefier, însă noutatea poate fi remarcată în cuprinsul alin. (2)al art. 404, care prevede că renunţarea se va putea face şi după declararea căii de atac, în faţapreşedintelui instanţei care a pronunţat hotărârea sau a persoanei desemnate de acesta ori prin înscris autentic,dar cu condiţia ca dosarul să nu fi fost deja înaintat instanţei superioare. În prezent, o astfel de renunţare esteposibilă, însă de ea trebuie să ia act instanţa competentă să judece calea de atac, chiar dacă, la momentulrenunţării, dosarul se mai află la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată.

11. Unele incidente procedurale11.1 Renunţarea la judecată

Expresie a principiului disponibilităţii, legea conferă celui care a pornit procesul dreptul de a renunţa oricând,pe parcursul acestuia, la judecată, uneori însă cu anumite condiţii.

Ca şi în reglementarea anterioară, renunţarea la judecată se poate face verbal, în şedinţa de judecată, sauprin cerere scrisă, personal sau prin mandatar cu procură specială.

Alineatul (3) al art. 406 reia conţinutul art. 246 alin. (3) CPC 1865, stabilind că dacă renunţarea a intervenitdupă comunicarea cererii de chemare în judecată, la cererea pârâtului, instanţa îl poate obliga pe reclamant lasuportarea cheltuielilor pricinuite acestuia prin chemarea în judecată.

De la momentul primului termen la care părţile sunt legal citate, renunţarea la judecată este condiţionată, potrivitart. 406 alin. (4) NCPC, de acordul expres sau tacit al pârâtului. Dacă acesta nu este prezent la termenul la carereclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa îi acordă un termen până la care să-şi exprime poziţia, tăcerea,în acest caz, valorând acord. Aşadar, Noul Cod face o precizare oportună mai ales în contextul în care, înreglementarea anterioară, nu exista un temei care să îngăduie instanţei ca, într-o atare situaţie, să ia act derenunţare. Or, în dreptul procesual tăcerea valorează acord numai atunci când legea prevede expres aceasta.

În ce priveşte calea de atac împotriva hotărârii prin care s-a luat act de renunţarea la judecată, aceastarămâne în continuare recursul, cu precizarea – făcută la alin. (6) – că, în acest caz, recursul este de competenţainstanţei ierarhic superioare, iar nu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Când renunţarea are loc în faţa unei secţiia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea prin care s-a luat act de renunţare este definitivă.


11.2 Suspendarea procesuluiNoul Cod de procedură civilă păstrează formele de suspendare acceptate şi în prezent: voluntară, de drept

şi facultativă.Suspendarea voluntară îşi conservă temeiurile deja consacrate în reglementarea

actuală, anume acordul expres al părţilor, respectiv neprezentarea părţilor legal citate la strigarea cauzei, subcondiţia ca niciuna dintre ele să nu fi cerut judecata în lipsă. Această dispoziţie trebuie coroborată şi cuprevederile art. 244 alin. (4) NCPC, în sensul că cererea de judecare în lipsă presupune că partea care aformulat-o a fost de acord şi ca dezbaterea fondului să aibă loc în camera de consiliu, afară de cazul în care asolicitat expres ca aceasta să aibă loc în şedinţă publică.

Articolul 411 alin. (2) face o precizare necesară, dispunând că cererea de judecată în lipsă produce efectedoar în instanţa în faţa căreia a fost formulată. Această interpretare a fost îmbrăţişată adesea în practică, însăconsacrarea ei expresă nu poate fi decât binevenită.

Articolul 412 NCPC, privitor la suspendarea de drept a procesului, păstrează ipotezele existente în prezent,însă adaugă şi unele noi. Astfel, instanţa va fi obligată să suspende cauza şi atunci când a formulat o cerere dehotărâre preliminară adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit tratatelor pe care se întemeiazăUniunea Europeană (procedura prejudicială, reglementată de art. 234 din Tratatul de funcţionare a UniuniiEuropene, potrivit căruia instanţele naţionale pot cere Curţii de Justiţie a Uniunii Europene lămuriri cu privire lainterpretarea şi aplicarea dreptului comunitar).

În legătură cu această ipoteză, se cuvine precizat că are neajunsul de a majora durata de soluţionare aprocesului, fiind necesar să se aştepte soluţia dată de instanţa europeană. Pe de altă parte, există o raţiuneextrem de importantă care face ca soluţia legiuitorului de a impune suspendarea să fie una justificată: este vorbadespre nevoia judecătorului pus în situaţia de a interpreta şi aplica o normă de drept european de a fi lămuritînainte de a da o soluţie care are la bază tocmai respectiva normă.

După ce preia fidel cele două ipoteze prezente în art. 244 CPC 1865, privitoare la suspendarea facultativă,art. 413 alin. (3) NCPC propune o interesantă şi oportună noutate, statuând că instanţa va putea reveni motivatasupra suspendării, dacă: se constată că partea care a cerut-o nu are un comportament diligent în cadrulprocesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluţionarea acestuia; urmărirea penală durează mai multde 1 an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluţie în acea cauză. Trebuie, aşadar,remarcat că textul legal evocat conferă instanţei prerogativa de a reconsidera suspendarea cauzei, aceasta făcândo apreciere în concret a situaţiei existente.

Un alt element de noutate priveşte calea de atac împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendareaprocesului. Articolul 414 NCPC dispune că aceasta poate fi atacată separat cu recurs la instanţa ierarhic superioară,afară de cazul în care suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Se renunţă, aşadar, ladispoziţia existentă în prezent, potrivit căreia încheierile de suspendare pronunţate în recurs sunt irevocabile, ceeace înseamnă că în acele puţine cazuri în care tribunalul sau curtea de apel vor judeca recursuri, va fi posibilăatacarea cu un recurs distinct a încheierilor de suspendare (recurs în interiorul recursului). Legiuitorul a admisaceastă ipoteză întrucât instanţa de recurs este pusă în faţa unui incident procedural nou, născut întâia oarăînaintea sa şi care, anterior, nu făcuse obiectul unei verificări jurisdicţionale.


60

11.3 Perimarea cereriiSub reglementarea Noului Cod de procedură civilă, pentru toate cazurile de natură civilă (în înţelesul larg

al noţiunii, consonant cu noua concepţie promovată de Codul civil în vigoare) va exista un termen unic de perimarea cererii, de 6 luni, care curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de instanţă sau de părţi.

Ca şi în reglementarea anterioară, perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi invocată pentru primaoară la instanţa de apel. Efectele cererii de perimare, precum şi ale actului întrerupător de perimare se produc şiasupra coparticipanţilor.

Hotărârea prin care s-a constatat perimarea poate fi atacată, potrivit art. 421 alin. (2), cu recurs la instanţaierarhic superioară. Când hotărârea a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă deCompletul de 5 judecători, fiind de remarcat, sub acest aspect, că în acest fel se tranşează şi controverseleexistente sub reglementarea anterioară privitoare la (ne)recunoaşterea recursului contra unei hotărâri care, datăfiind în recurs, constată perimarea acestei căi de atac.

O instituţie nouă în Codul de procedură civilă, însă nu străină de procesul civil, este prevăzută la art. 423:perimarea instanţei. Preluat din Codul civil de la 1864 (art. 1891) şi uşor modificat, textul dispune că orice cerereadresată unei instanţe şi care a rămas în nelucrare timp de 10 ani (30 de ani, în vechea reglementare) se perimăde drept, chiar în lipsa unor motive imputabile părţii. De această dată, chiar dacă procesul a rămas înnelucrare inclusiv din culpa instanţei, efectul extinctiv general este angajat.

12. Hotărârile judecătoreştiArticolul 424 NCPC preia şi completează dispoziţiile art. 255 CPC 1865, stabilind că hotărârile prin care

cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza [alin. (1)],precum şi cea prin care judecătoria soluţionează căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţieipublice cu activitate jurisdicţională sau ale altor organe cu astfel de activitate [alin. (2)] se numesc sentinţe.Alineatul (1) tranşează, aşadar, o controversă existentă în practică, anume aceea referitoare la natura juridică ahotărârii date de instanţă atunci când îşi declină competenţa, statuând că ea lua forma unei sentinţe.

Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului şi recursului în interesul legii, precumşi hotărârea pronunţată ca urmare a anulării în apel a hotărârii primei instanţe şi reţinerii cauzei spre rejudecareori ca urmare a rejudecării cauzei în fond după casarea cu reţinere în recurs se numesc decizie [alin. (3)].

Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra contestaţiei în anulare sau asupra revizuirii se numeşte,după caz, sentinţă sau decizie [alin. (4).

Toate celelalte hotărâri date de instanţă se numesc încheieri, dacă legea nu prevede altfel [alin. (5)].În ce priveşte conţinutul hotărârii, acesta rămâne neschimbat pentru hotărârile pronunţate de judecătorii,

tribunale şi curţi de apel. Unele modificări apar însă în ce priveşte conţinutul hotărârilor pronunţate în recurs, NoulCod de procedură civilă optând, prin art. 499, pentru o simplificare a motivării acestora.

Articolul 425 alin. (3) NCPC aduce unele precizări, stabilind expres că în partea finală a dispozitivului,instanţa va trebui să arate dacă hotărârea este executorie (aspect cu privire la care se făcea menţiune şi până înprezent, însă fără a exista un text legal) şi, de asemenea, atunci când hotărârea este supusă apelului saurecursului, se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.

Dispoziţiile legale referitoare la redactarea şi semnarea hotărârii aduc o noutate, cuprinsă în teza finală a


art. 426 alin. (2) NCPC. Potrivit acestuia, judecătorul care este de acord cu soluţia dată, dar pentru alteconsiderente decât cele expuse în hotărâre, va redacta separat opinia concurentă. Se recunoaşte, aşadar,dreptul judecătorului la opinie concurentă, vechea reglementare neconţinând o dispoziţie similară.

Alineatul (4) al art. 426 NCPC aduce o modificare de însemnătate mai degrabă practică, atribuindpreşedintelui de complet prerogativa de a semna hotărârea în locul judecătorului aflat în imposibilitate de a semna.Rămâne, în continuare, atribuţia preşedintelui de instanţă să semneze hotărârea atunci când şi preşedintele decomplet se află în imposibilitate de a semna ori când completul este format dintr-un singur judecător.

Privitor la comunicarea hotărârii, Noul Cod de procedură civilă prevede că hotărârea va fi comunicată dinoficiu părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă, ceea ce reprezintă, de asemenea, un element de noutate.

13. Efectele hotărârii judecătoreştiDupă pronunţarea hotărârii, instanţa se dezînvesteşte şi niciun judecător nu poate reveni asupra părerii

sale (art. 429 NCPC).Articolul 430 NCPC, privitor la autoritatea de lucru judecat, preia concepţia Codului de procedură civilă

francez, dispunând că hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului saustatuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucrujudecat cu privire la chestiunea tranşată. Alineatul (4) atenuează însă această dispoziţie, stabilind că atunci cândhotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.

O dispoziţie cu caracter de noutate se regăseşte în alin. (2) al art. 430 NCPC, care prevede că autoritateade lucru judecat priveşte dispozitivul hotărârii şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin cares-a rezolvat o chestiune litigioasă. Deşi susceptibilă de unele critici, această dispoziţie îşi are utilitatea ei practică,din perspectiva faptului că, adesea, anumite statuări cuprinse în considerentele hotărârii sprijină direct şi necesarsoluţia din dispozitiv ori dezleagă unele chestiuni litigioase, fiind indisolubil legate de acesta.

Articolul 431 NCPC reglementează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, dispunând că nimeni nupoate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. Celaflat într-o atare situaţie se poate apăra invocând excepţia absolută şi dirimantă a autorităţii de lucru judecat.Alineatul (2) reglementează efectul pozitiv al lucrului judecat: oricare dintre părţi poate opune lucrul anteriorjudecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Excepţia autorităţii de lucru judecat rămâne, potrivit Noului Cod, una de ordine publică, putând fi invocatăde instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Consolidându-i statutuljuridic, teza finală a art. 432 NCPC prevede că, urmare a admiterii excepţiei, părţii i se poate crea, în propria calede atac, o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată. Prin urmare, principiul nonreformatio în pejus rămâne ineficace în faţa autorităţii de lucru judecat, aceasta avândpreeminenţă.

14. Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărâriiReglementată în cuprinsul art. 442-447 NCPC, soluţionarea acestor cereri nu a suferit modificări

semnificative.Îndreptarea, lămurirea şi înlăturarea dispoziţiilor contradictorii se vor face ca şi în prezent, unele precizări


62

suplimentare apărând însă în ce priveşte completarea hotărârii. Astfel, art. 444 NCPC prevede că „dacă prin hotărâreadată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cerericonexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz,apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond dupăcasarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare”.

Aşadar, faţă de reglementarea actuală, Noul Cod face referire la completarea hotărârilor date în căileextraordinare de atac, însă omite o altă ipoteză, anume aceea a hotărârilor date de judecătorii în primă şi ultimăinstanţă. Într-o atare situaţie, s-ar putea aplica, prin asemănare, în temeiul art. 5 alin. (3) NCPC, teza finală a art.444, astfel încât cererea de completare a hotărârilor pronunţate de judecătorie în primă şi ultimă instanţă să poatăfi introdusă în termen de 15 zile de la pronunţare, precum în cazul hotărârilor definitive.

Un text cu totul nou în cadrul acestor proceduri este cel al art. 447 NCPC. Potrivit acestuia, „În cazul în carecererea de îndreptare, de lămurire sau de completare a hotărârii a fost admisă, cheltuielile făcute de parte înaceste cereri vor fi suportate de stat, din fondul constituit potrivit legii. Când cererea a fost respinsă, cheltuielile vorfi suportate de parte potrivit dreptului comun”.

Plecând de la constatarea – subînţeleasă – că în asemenea situaţii părţile cărora li s-au admis cererile nusunt în culpă, noile dispoziţii legale obligă la constituirea unui fond bugetar care să servească la despăgubirea părţiicare a făcut cheltuieli în legătură cu aceste cereri.


Proceduri speciale: procedura ordonanţei de plată*

Prelegere susţinută de judecător Gheorghe-Liviu ZIDARU

1. Observaţii introductivePe lângă procedura contencioasă „clasică“, legiuitorul a instituit şi o seamă de proceduri speciale mai

simple (adiacente), care să degreveze instanţa, în special judecătoriile, de procedura contencioasă de drept comun,aceasta având un caracter mai complex.

Trebuie menţionat că în procedura contencioasă de drept comun există noutăţi semnificative, îndeosebietapa scrisă şi divizarea procedurii în faţa primei instanţe în două faze, respectiv cercetarea şi dezbatereaprocesului.

Astfel, după înregistrarea dosarului la instanţă, se iau măsuri în vederea desemnării aleatorii a completuluide judecată (nu şi a termenului), după care se urmează, facultativ, o procedură de regularizare, conform art. 200NCPC. Nu se stabileşte termen de judecată; completul de judecată verifică dacă sunt îndeplinite cerinţele destulde amănunţite şi de exigente prevăzute pentru cererea de chemare în judecată în art. 194 NCPC: „Cererea dechemare în judecată va cuprinde: a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanejuridice, denumirea şi sediul lor. De asemenea, cererea va cuprinde şi codul numeric personal sau, după caz,codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau deînscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar ale reclamantului, precum şi ale pârâtului, dacă părţileposedă ori li s-au atribuit aceste elemente de identificare potrivit legii, în măsura în care acestea sunt cunoscutede reclamant. Dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a sunt aplicabile. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, vaarăta şi domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; b) numele,prenumele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele,prenumele acestuia şi sediul profesional. Dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a sunt aplicabile în modcorespunzător. Dovada cali-tăţii de reprezentant, în forma prevăzută la art. 151, se va alătura cererii; c) obiectulcererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum şi modul decalcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Pentruimobile, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 104. Pentru identificarea imobilelor se vor arăta localitateaşi judeţul, strada şi numărul, iar în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul, precum şi, când imobilul este înscrisîn cartea funciară, numărul de carte funciară şi numărul cadastral sau topografic, după caz. La cererea de chemareîn judecată se va anexa extrasul de carte funciară, cu arătarea titularului înscris în cartea funciară, eliberat debiroul de cadastru şi publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, iar în cazul în care imobilul nu esteînscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis de acelaşi birou, care atestă acest fapt; d) arătareamotivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea; e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capătde cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 150. Când

* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.


64

reclamantul doreşte să îşi dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul pârâtului,va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică. În cazurile în care legea prevedecă pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi ataşat cererii de chemare în judecată. Când se va ceredovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art. 143 alin. (1) teza a II-a fiindaplicabile în mod corespunzător; f) semnătura”.

Articolul 194 NCPC un este un text foarte amplu, dar nu sunt deosebiri esenţiale faţă de art. 112 CPC 1865.Se ştie că, nici astăzi, marea majoritate a reclamanţilor nu respectă întru totul dispoziţiile acestui articol (de exemplu,chiar şi în situaţia în care cererea se motivează în fapt şi în drept cât de cât coerent, nu indică aproape nimeninumele şi adresa martorilor deja prin cererea de chemare în judecată, aceste date fiind indicate ulterior).

Există câteva noutăţi privind cererea de chemare în judecată. De exemplu dacă cererea are ca obiect unimobil, la cererea de chemare în judecată se va anexa un extras de carte funciară emis de biroul de carte funciară,iar în cazul în care imobilul nu este înscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis de acelaşi birou, careatestă acest fapt.

De asemenea, dacă obiectul pricinii este evaluabil în bani, trebuie indicată valoarea acestuia, cu explicareamodului de calcul şi depunerea înscrisurilor doveditoare necesare.

În cazul în care lipsurile formale ale cererii prezintă o anumită gravitate, completul de judecată va citareclamantul cu menţiunea de a-şi îndrepta, completa sau rectifica cererea, iar dacă reclamantul nu se conformează,se pronunţă o încheiere de anulare care poate fi atacată cu cerere de reexaminare la alt complet.

După regularizare are loc acea procedură prealabilă scrisă care creează numeroase probleme de ordinadministrativ, în perspectiva intrării în vigoare a NCPC; se comunică cererea cu înscrisurile anexate pârâtului,care dispune de un termen de 25 de zile (mărit prin LPA) pentru a depune întâmpinare. Întâmpinarea secomunică reclamantului, care trebuie să depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile, şi abia după aceeacompletul de judecată fixează termen de judecată.

Urmează etapele anterior menţionate, respectiv cercetarea procesului şi dezbaterea în şedinţă publică.S-a arătat că, în procedurile speciale, lucrurile sunt mai simple, ele urmează mai degrabă tipologia

vechiului Cod de procedură civilă, decât sistemul acesta relativ complex prevăzut de Noul Cod pentru proceduracontencioasă de drept comun.

În continuare s-a făcut observaţia că, probabil, în multe dosare nu vor fi întâlnite toate aceste etape: dacănu se depune întâmpinare ori, după caz, răspuns la întâmpinare în termenul prevăzut de lege, judecătorul fixeazătermenul de judecată după împlinirea termenului pentru depunerea actului de procedură respectiv [de exemplu,s-a împlinit termenul pentru depunerea întâmpinării, fără ca aceasta să fie depusă; în acest caz, judecătorulfixează termen de judecată, potrivit art. 201 alin. (4) NCPC]. Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut atragesancţiunea decăderii din dreptul de a propune excepţii relative, ca de exemplu necompetenţa teritorială, şi de apropune probe [art. 208 alin. (2)]. În materia probei există diverse modalităţi de atenuare a consecinţelor acesteidecăderi [a se vedea dispoziţiile art. 254 alin. (2)], în vreme ce în cazul excepţiilor relative care trebuiau invocateprin întâmpinare, o asemenea posibilitate nu există. Spre exemplu, în cazul necompetenţei teritoriale relative,neinvocarea acesteia prin întâmpi-nare, atunci când întâmpinarea nu este obligatorie, face ca necompetenţa să


se acopere în mod definitiv, instanţa sesizată devenind competentă; ca urmare, o eventuală excepţie invocatăabia la primul termen la care părţile sunt legal citate trebuie respinsă, ca tardiv formulată, decăderea fiind luată înconsiderare din oficiu [art. 130 alin. (3) NCPC].

Termenele de 25, respectiv 10 zile trebuie calculate pe zile libere [art. 181 alin. (1) pct. 2], având în vedereşi durata necesară emiterii şi comunicării actelor de procedură, precum şi durata necesară comunicării actului deprocedură depus de parte la poştă; aceste chestiuni au fost tratate şi într-un material elaborat de ConsiliulSuperior al Magistraturii, în vederea intrării în vigoare a Codului. Orientativ, judecătorul ar trebui să aştepteaproximativ 35 de zile de la data primei rezoluţii înainte de a verifica dacă pârâtul a depus întâmpinare în termenulacordat în acest scop de lege.

2. Consideraţii privind procedura specială a ordonanţei de plată2.1 Sediul materiei

Cartea a VI-a, Titlul IX, art. 1.013 – 1.024

2.2 Domeniu de aplicarePotrivit art. 1013 NCPC, „(1) Prevederile prezentului titlu se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile

constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiateîntre un profesionist şi o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut,regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.”

S-a arătat că este vorba de o transpunere în NCPC a O.U.G. nr. 119/2007 privind măsurile pentrucombaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale. Prin Legea de punere înaplicare a Noului Cod de procedură civilă – Legea nr. 76/2012 se abrogă integral atât O.G. nr. 5/2001 privindprocedura somaţiei de plată, cât şi O.U.G. nr. 119/2007, eliminându-se acel concurs de acte normative carereglementau, practic, două proceduri paralele, situaţie care a fost criticată în doctrină. Legiuitorul a complicatinutil lucrurile în 2007, instituind o procedură paralelă cam cu aceleaşi cerinţe de fond cu cele prevăzute de O.G. nr.5/2001 (diferită în O.U.G. nr. 119/2007 fiind cerinţa de a fi vorba despre contracte încheiate între comercianţi, fiindexceptate contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, care intrau însă sub incidenţa OG nr. 5/2001).

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 a transpus Directiva 2000/35/CE a ParlamentuluiEuropean şi a Consiliului din 29 iunie 2000 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor deplată rezultate din contracte comerciale.

Noua reglementare consacră o modificare faţă de dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007, prin înlocuirea termenului decomerciant cu cel de profesionist.Articolul 1 din O.U.G. nr. 119/2007 face referire la contracte încheiate între profesionişti.

Articolul 1.013 nu mai restrânge sfera de aplicare a procedurii ordonanţei de plată, fiind inclus şi domeniulde aplicare al fostei O.G. nr 5/2001 privind somaţia de plată, aşa încât prevederile se aplică „creanţelor certe,lichide şi exigibile constând (în loc de corelative, cum ar fi fost corect, în limbaj juridic; creanţele nu constau înobligaţii de plată) în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil [în sens larg –contract de drept privat în general], inclusiv [dar nu exclusiv] din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate


66

contractantă (…).” Celelalte cerinţe amintesc mai degrabă de O.G. nr. 5/2001.Este clar că textul de lege (art. 1013) se aplică numai creanţelor care au ca obiect plata unei sume de bani,

ca şi în fosta reglementare; nu apare nimic nou în această privinţă.O controversă practică a rezultat din interpretarea ad litteram – şi cam nejuridică – a noţiunii de „contract”

din O.U.G. nr. 119/2007. Multe părţi şi chiar avocaţi erau de părere că, de vreme ce legea se referea la uncontract, ar fi necesar un înscris constatator al acordului de voinţă, nefiind suficient un contract constatat în formăsimplificată (de exemplu, o factură acceptată); se confunda, practic, actul juridic, ca negotium iuris, cu înscrisulconstatator; aşadar, adesea erau formulate cereri întemeiate pe O.U.G. nr. 119/2007 numai în acele cazuri în careexista un contract scris. Acordul de voinţă trebuie înţeles ca negotium juris, şi de fapt acesta este contractul şi potrivitart. 942 C. civ. 1864 şi potrivit textului omonim din art. 1.166 NCC, contractul este un acord de voinţă dintre douăsau mai multe părţi pentru a constitui, a modifica sau stinge un raport juridic, nicidecum nu este vorba despreînscrisul constatator al contractului.

Din noua formulare a textului rezultă separarea pe care legiuitorul o face între contract, ca act juridic şiînscris; nu trebuie confundat cu înscrisul constatator, nu trebuie să fie un înscris unic; acordul de voinţă poaterezulta dintr-o factură acceptată ori din cores-pondenţa părţilor. Trebuie să existe un înscris, înscrisul să emanede la debitor şi să confirme existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile.

Au fost, aşadar, eliminate prin LPA vechile restrângeri ale domeniului de aplicare impuse de O.U.G. nr. 119/2007,fiind incluse şi contractele încheiate între profesionişti şi consumatori; dacă acestea ar fi fost exceptate în continuare, s-arfi ajuns în situaţia nedorită în care recupe-rarea creanţelor cu valoare foarte mică ar fi trebuit să parcurgă procedura de dreptcomun, ceea ce ar fi fost deosebit de păgubitor atât pentru creditori, cât şi pentru instanţa de judecată, care ar fi trebuit săsoluţioneze un număr foarte mare de dosare într-o procedură mai complicată.

2.3 SomaţiaGăsim o noutate în cuprinsul art. 10141, respectiv condiţia ca în prealabil (înainte de sesizarea instanţei cu

cererea de ordonanţă) să fie comunicată debitorului o somaţie (prin intermediul executorului judecătoresc sau prinscrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire) prin care i se pune în vedere să plăteascăsuma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia. Această somaţie întrerupe prescripţia extinctivă.

Pe lângă dorinţa firească de a degreva pe cât posibil instanţa şi de a obţine o plată benevolă in extremis,sursa reglementării poate fi regăsită în Codul de procedură civilă din 1940 (Codul de procedură civilă Carol alII-lea), care nu a mai intrat în vigoare, fiind amânat sine die în septembrie 1940 şi care, de altfel, a fost un modelconsistent pentru NCPC (după cum reiese din expunerea de motive a proiectului de lege, precum şi din hotărâreade guvern care aprobă tezele prealabile), aşa cum şi Codul civil Carol al II-lea a constituit un model pentru Codulcivil azi în vigoare. Codurile noi nu au apărut, aşadar, de nicăieri, ele se întemeiază pe o tradiţie juridicăromânească, dar şi pe soluţii preluate din dreptul comparat ori din proiectele de codificări savante europene.

În această materie, a ordonanţei de plată, Codul Carol al II-lea prevedea în titlul dedicat ordonanţelorjudecătoreşti (ordonanţe prezidenţiale – primul capitol şi ordonanţă de plată – al doilea capitol): dacă creditorulprezenta înscrisul original care constata o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, judecătorul de ocol emitea o ordonanţă,

1 Art. 1.014. Comunicarea somaţiei: „(1) Creditorul îi va comunica debitorului, prin intermediul executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu conţinutdeclarat şi confirmare de primire, o somaţie, prin care îi va pune în vedere să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia. (2) Această somaţieîntrerupe prescripţia extinctivă potrivit dispoziţiilor art. 2.540 din Codul civil, care se aplică în mod corespunzător.”


fără citarea părţilor, prin care îl soma pe debitor să plătească. Debitorul primea ordonanţa şi existau două variante:– dacă formula opoziţie în termen de 5 zile, ordonanţa se anula automat şi se trecea în procedura de

judecată de drept comun;– dacă nu formula opoziţie, practic, se constituia titlul executoriu.O procedură foarte simplă, în care, într-o fază iniţială necontencioasă, judecătorul apreciază pe baza unor

probe sumare dacă trebuie emisă somaţia; dacă debitorul nu o contestă rapid, somaţia devine titlu executoriu, iardacă o contestă se trece în procedura de judecată de drept comun.

Aceasta este, în linii mari, reglementarea şi în Codul de procedură civilă german (unde, de altfel, s-a trecut laprelucrarea computerizată a somaţiilor de plată, sub supravegherea unui grefier cu studii superioare, iar nu a unuijudecător, cererea nefiind verificată sub aspectul temeiniciei pretenţiei), precum şi în Regulamentul (CE) nr. 1896/2006al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie deplată. Există, aşadar, în dreptul comparat această soluţie, a structurării procedurii pe două etape: una necontencioasă şiuna contencioasă. În O.G. nr. 5/2001 privind somaţia de plată nu a fost preluat, din păcate, acest model; iniţial aexistat ideea de a se soluţiona cererea cu sau fără citare, dar în Parlament, cu ocazia aprobării ordonanţei, s-astipulat că cererea se soluţionează întotdeauna cu citare. Ca urmare, deşi, formal, în cuprinsul O.G. nr. 5/2001 seface trimitere la aplicabilitatea, în completare, a dispoziţiilor din materie necontencioasă, în fapt suntem în prezenţaunei proceduri simplificate cu puternice trăsături contencioase.

În procedura actuală se pierde un avantaj esenţial, degrevarea judecătorului de o procedură (în fapt)contencioasă. Dacă debitorul nu contestă, lucrurile merg mai simplu, este o procedură pseudocontencioasă, carepresupune o verificare sumară a temeiniciei pretenţiei formulate. În schimb, obligaţia instanţei de a motiva hotărâreaeste aceeaşi ca în procedura contencioasă, deci această procedură nu constituie o degrevare semnificativăpentru instanţele judecătoreşti, câtă vreme hotărârea nu este redactată pe un formular ori în altă manierăsimplificată faţă de dreptul comun.

Sancţiunea necomunicării somaţiei este inadmisibilitatea cererii de emitere a ordonanţei de plată, potrivit art.1016 alin. (2) NCPC. Scopul acestei somaţii prealabile este de a obţine o plată benevolă şi de a degreva, implicit,instanţa. Putem vedea aici un rudiment al fazei procesuale necontencioase cuprinse în Codul din 1940. Nu se poateaprecia că această condiţie ar constitui o ingerinţă nejustificată în dreptul de acces la justiţie. Scopul urmărit estelegitim, iar procedura prealabilă se realizează în mod facil.

Cuprinsul somaţiei nu trebuie apreciat într-o manieră formalistă. Ar trebui să fie suficientă indicareacuantumului debitului principal şi sursa debitului. Ar fi excesiv să se considere că în instanţă creditorul nu ar puteapretinde şi accesorii precum dobânzi şi penalităţi aferente debitului principal, dacă aceste accesorii nu au fostmenţionate şi în cuprinsul somaţiei.

Articolul 1.016 alin. (2) prevede că „la cerere se anexează înscrisurile ce atestă cuantumul sumei datorateşi orice alte înscrisuri doveditoare ale acesteia. Dovada comunicării somaţiei prevăzute la art. 1.014 alin. (1) se vaataşa cererii sub sancţiunea respingerii acesteia ca inadmisibilă”.

În privinţa acestei proceduri prealabile sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materie cu privire laprocedura prealabilă, şi anume dispoziţiile art. 193 NCPC, conform cărora instanţa va fi sesizată numai dupăîndeplinirea procedurii prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii se


68

ataşează la cererea introductivă de instanţă. În schimb, neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată doarde pârât, prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.

2.4 Efectele somaţieiPe lângă faptul că permite formularea ulterioară a cererii de emitere a ordonanţei de plată, somaţia întrerupe

prescripţia extinctivă, potrivit dispoziţiilor art. 2.540 NCC, care se aplică în mod corespunzător. Acest text, care trebuiecitit împreună cu art. 2.537 pct. 4 NCC, prevede că prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui înfolosul căruia curge prescripţia, numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 lunide la data punerii în întârziere.

Spre deosebire de fostul Decret nr. 167/1958, conform căruia prescripţia se întrerupea prin sesizareainstanţei ori a organului arbitral sau prin recunoaşterea debitorului, potrivit NCPC, deja punerea în întârziere areacest efect întreruptiv de prescripţie, deci se atribuie efect întreruptiv de prescripţie unei simple notificări, cu condiţiaca, într-un termen rezonabil, stabilit de lege, să urmeze sesizarea instanţei – fie pe calea ordonanţei de plată, fiepe calea dreptului comun.

Întrebarea care se ridică este următoarea: De vreme ce se face trimitere la Noul Cod civil, ce se vaîntâmpla în cauzele în care acesta nu este aplicabil, pentru că, după cum se ştie, art. 201 LPA NCC prevede căNoul Cod civil nu se aplică prescripţiilor începute înaintea intrării în vigoare a Codului civil? Or, instanţele pot fisesizate acum şi încă vreun an-doi cu cereri de emitere a ordonanţei de plată care privesc creanţe al căror dreptla acţiune se prescrie potrivit legii vechi.

Potrivit art. 203–204 LPA NCC, anumite dispoziţii punctuale referitoare la cauzele de suspendare şi deîntrerupere a prescripţiei sunt aplicabile şi prescripţiilor în curs în 1.10.2011; aceste excepţii de la regula generală, asupravieţuirii legii vechi în materie de prescripţie, nu privesc şi întreruperea prescripţiei prin punerea în întârziere adebitorului.

Aşadar, prevederile art. 1.014 alin. (2) NCPC se aplică doar prescripţiilor începute sub imperiul Noului Codcivil, iar nu şi celor anterioare, care rămân supuse legii vechi [art. 6 alin. (4) NCC].

Aşadar, chiar în cazul creanţelor ale căror drepturi la acţiune se prescriu conform legii anterioare NouluiCod civil, după intrarea în vigoare a NCPC, somaţia trebuie făcută oricum înainte de a sesiza instanţa cu cerereade emitere a ordonanţei de plată, pentru că ea constituie o cerinţă de ordin procedural, aplicabilă tuturorproceselor începute după intrarea în vigoare a NCPC (conform art. 3 LPA NCPC). Somaţia nu va avea efectîntreruptiv de prescripţie decât dacă prescripţia este guvernată de prevederile Noului Cod civil, însă ea constituieo procedură prealabilă necesară sesizării instanţei, sub sancţiunea respingerii cererii ca inadmisibilă.

2.5 CompetenţaSub aspectul competenţei, se menţine regula conform căreia ordonanţa se soluţionează de instanţa

competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.În ce priveşte competenţa materială, potrivit art. 95 pct. 1 NCPC, competenţa de judecare a cauzelor în

primă instanţă revine tribunalului, dacă legea nu prevede altfel. Cu titlu de excepţie, art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC


dispune că „ Judecătoriile judecă (…) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200 000 de leiinclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti”.

Cererea de ordonanţă de plată este, prin definiţie, o cerere evaluabilă în bani, pentru că are ca obiect plata uneisume de bani; ea va fi de competenţa judecătoriei dacă cererea principală are ca obiect o sumă de până la 200 000de lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, şi a tribunalului, dacă valoarea este de peste 200 000 de lei.

Se aplică toate regulile de drept comun cu privire la determinarea competenţei după valoarea obiectuluicererii arătate în capătul principal de cerere, inclusiv dispoziţiile art. 98 alin. (2) NCPC, conform cărora „pentrustabilirea valorii nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele,cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei şi nici prestaţiile periodice ajunse lascadenţă în cursul judecăţii”.

Prin urmare, chiar dacă, spre exemplu, dobânzile sunt scadente anterior cererii introductive de instanţă,ele nu se iau în considerare (dacă avem un capăt de cerere principal pentru suma de 195 000 de lei şi dobânzi învaloare de 30 000 de lei, competentă va fi judecătoria, şi nu tribunalul). Aceeaşi regulă este, desigur, aplicabilă şiprocedurii contencioase de drept comun.

Mai departe s-a arătat că sub aspectul competenţei teritoriale există câteva noutăţi. Este de menţionat, totuşi,că procedura ordonanţei de plată, în mod evident, nu este una necontencioasă; este o procedură contencioasă carepresupune citarea pârâtului, iar el formulează apărări, aşa încât nu se mai poate reţine soluţia practicii potrivit căreia,inclusiv în materia procedurii ordonanţei de plată, se poate invoca din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale. Câtăvreme art. 1.015 NCPC face doar trimitere la dispoziţiile dreptului comun, sunt aplicabile prevederile art. 130 alin. (3)NCPC, referitoare la invocarea excepţiei de necompetenţă relativă doar de către pârât, prin întâmpinare, dacă aceastaeste obligatorie [precum în cazul ordonanţei de plată, conform art. 1.018 alin. (3) NCPC].

În ce priveşte competenţa teritorială, ar putea fi incidente anumite cazuri de competenţă alternativă, precum celprevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC, care se referă la competenţa instanţei „locului prevăzut în contract pentruexecutarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unuicontract”.

În cazurile de excepţie în care reclamantul este consumator [art. 113 alin. (1) pct. 8. NCPC], el beneficiazăde o competenţă alternativă: „instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea,constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiatcu un întreprinzător/profesionist ori alt profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produseconsumatorilor”.

În schimb, ca noutate, în situaţia tipică, în care consumatorul este pârât (de exemplu, i se cere plata facturilorde telefonie, gaze, electricitate etc.), iar reclamantul este un profesionist, deci nu în cazul litigiilor întreneprofesionişti, art. 121 NCPC instituie competenţa exclusivă a instanţei de la domiciliul consumatorului: „Cererileformulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliuluiconsumatorului. Dispoziţiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile”. Se curmă astfel posibilitatea inserării unor clauzeatributive de competenţă în contractele de adeziune propuse de profesionist consumatorului (contracte de leasing,de telefonie), în favoarea instanţei de la domiciliul profesionistului), clauze care sunt considerate în jurisprudenţa


70

CJUE ca fiind abuzive; cert este că acum avem o competenţă exclusivă în art. 118 NCPC în favoarea instanţei dela domiciliul consumatorului, nemaifiind permisă prorogarea convenţională a competenţei, anterior naşteriidiferendului juridic al părţilor.

Articolul 126 alin. (2) atenuează însă caracterul imperativ al normei de competenţă prevăzute de art. 121,prevăzând că „în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute delege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naştereadreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă”. Ca urmare, deşi norma esteimperativă până la data naşterii dreptului la despăgubire, după această dată (a încălcării obligaţiilor izvorâte dinraportul de drept substanţial), beneficiarul normei, respectiv consumatorul, poate renunţa la ea, prorogând în modvalabil competenţa în favoarea altei instanţe, inclusiv pentru cererile formulate de profesionist.

Apreciem că instanţa este obligată să invoce din oficiu necompetenţa teritorială decurgând din încălcareadispoziţiilor art. 121 NCPC [şi, după caz, ale art. 126 alin. (2) NCPC, în măsura în care a fost prorogatăcompetenţa cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de acest text], în condiţiile prevăzute de art. 130 alin. (2) NCPC(cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate). Această interpretare ar fi şi înconcordanţă cu jurisprudenţa CJUE, care obligă instanţa să verifice chiar din oficiu dacă clauza atributivă decompetenţă stipulată într-un contract de adeziune încheiat între un consumator şi un profesionist şi care intră subincidenţa Directivei (CE) nr. 13/93 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii are caracterabuziv şi, în caz afirmativ, să se declare necompetentă, cu excepţia situaţiei în care consumatorul renunţă labeneficiul sancţiunii edictate de lege în favoarea sa. A fortiori, invocarea ex officio a necompetenţei se impuneatunci când profesionistul a sesizat altă instanţă decât cea de la domiciliul consumatorului, în lipsa oricăreiconvenţii cu acesta.

Dacă însă după invocarea din oficiu a necompetenţei teritoriale, pârâtul se declară de acord cu judecareacauzei de către instanţa sesizată, aceasta rămâne competentă să soluţioneze cauza, nefiind posibilă o declinarea competenţei, chiar împotriva voinţei consumatorului. Această soluţie se impune în raport de partea finală atextului. De vreme ce, în condiţiile art. 126 alin. (2) NCPC, după naşterea diferendului juridic între părţi este oricumposibilă prorogarea convenţională a competenţei, acordul explicit al pârâtului referitor la judecarea cererii de cătreinstanţa sesizată de reclamantul profesionist ar echivala cu o convenţie atributivă de competenţă (tacită, darneîndoielnică), încheiată după naşterea dreptului la despăgubire, deci eficace din perspectiva art. 126 alin. (2)NCPC. Soluţia legii este firească, întrucât protecţia conferită de lege nu trebuie să fie „impusă“ consumatorului,degenerând în paternalism.

2.6 Cuprinsul cererii introductiveEste o formă simplificată a cerinţelor din art. 194 NCPC care reprezintă dreptul comun. Mai există un text

în afară de art. 194 care reglementează cererea de chemare în judecată în general, respectiv art. 148 NCPC,care arată tot ceea ce trebuie să conţină orice cerere adresată instanţei.

Singurul aspect derogatoriu de la dreptul comun se referă la proba cu înscrisurile doveditoare. Astfel, potrivitart. 1.016, „(1) Cererea privind ordonanţa de plată va cuprinde: a) numele şi prenumele, precum şi domiciliul sau,


după caz, denumirea şi sediul creditorului;b) numele şi prenumele, codul numeric personal, dacă este cunoscut,şi domiciliul debitorului persoană fizică, iar în cazul debitorului persoană juridică, denumirea şi sediul, precum şi,după caz, dacă sunt cunoscute, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul deînmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar; c) suma cereprezintă obiectul creanţei, temeiul de fapt şi de drept al obligaţiei de plată, perioada la care se referă acestea,termenul la care trebuia făcută plata şi orice element necesar pentru determinarea datoriei;d) suma ce reprezintădobânzile aferente sau alte despăgubiri ce se cuvin creditorului, potrivit legii;e) semnătura creditorului.(2) La cererese anexează înscrisurile ce atestă cuantumul sumei datorate şi orice alte înscrisuri doveditoare ale acesteia.Dovada comunicării somaţiei prevăzute la art. 1.014 alin. (1) se va ataşa cererii sub sancţiunea respingeriiacesteia ca inadmisibilă. (3) Cererea şi actele anexate la aceasta se depun în copie în atâtea exemplare câtepărţi sunt, plus unul pentru instanţă”.

Coroborat cu dispoziţiile din art. 1.020 NCPC, acest text impune concluzia univocă potrivit căreia singuraprobă admisibilă în această procedură este cea cu înscrisuri, plus declaraţiile părţilor – vine debitorul şi spune cărecunoaşte datoria (mărturisirea judiciară spontană).

Spre deosebire de dreptul comun, judecătorul dispune citarea părţilor, conform art. 1018 NCPC, cu cel puţin10 zile înaintea termenului de judecată. De vreme ce în citaţie este precizat că debitorul trebuie să depunăîntâmpinare cu cel puţin 3 zile înainte de termenul de judecată, înseamnă că termenul este fixat de la bun începutde completul stabilit aleatoriu, iar nu doar la sfârşitul fazei scrise.

La stabilirea termenului trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1.022 alin. (1), care recomandă finalizareaprocedurii (emiterea ordonanţei de plată) în termen de 45 de zile de la introducerea cererii, în cazul în caredebitorul nu contestă creanţa prin întâmpinare; termenul de 45 de zile se datorează împrejurării că, între timp,Directiva 35/2000 a fost înlocuită cu Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale şi care

recomandă ca, în situaţia în care debitorul nu contestă pretenţiile formulate, statele să instituie oprocedură care să garanteze obţinerea unui titlu executoriu în 45 de zile; este singura dispoziţie deprocedură din această nouă directivă, procedura aplicabilă fiind lăsată, pentru rest, la latitudinea statelormembre.

Aşadar, dacă debitorul nu contestă, şi scăzându-se şi termenul necesar pentru comunicarea actelor deprocedură, ar trebui ca procesul să se încheie în termenul de 45 de zile recomandat de lege, dar mai greu derespectat întocmai la instanţele aglomerate. Important este că termenul de judecată este în mod semnificativ maiscurt decât în procedura contencioasă de drept comun.

Se păstrează prezumţia de recunoaştere instituită şi de O.U.G. nr. 119/2007 decurgând din necontestareade către debitor prin întâmpinare a pretenţiilor creditorului, ca şi în reglementarea anterioară, acest aspect fiindmenţionat şi în citaţie [art. 1018 alin. (3)].

Este recomandabilă aplicarea acestei prezumţii de recunoaştere în completarea unui probatoriu incipient,iar nu în lipsa oricărei probe; de exemplu, dacă există dovada comunicării facturilor nesemnate debitorului, iaracesta nu formulează obiecţiuni şi nici nu se apără în proces, ori dacă o parte din facturi sunt acceptate, iar altele


72

nu, prezumţia de recunoaştere poate fi o opţiune raţională (fiind, de altfel, de presupus că creditorul nu emiteafacturi fără temei, câtă vreme datorează TVA pentru suma facturată, chiar înainte de încasare, cel puţin potrivitregimului fiscal existent până foarte recent).

Dacă părţile încheie o tranzacţie, se ia act de aceasta printr-o încheiere definitivă, potrivit art. 1.019 NCPC.Definitiv, în sistemul Noului Cod de procedură civilă, echivalează cu ceea ce în sistemul Codului de procedură civilăde la 1865 era irevocabil (conform art. 634 NCPC); în dreptul comun, potrivit art. 440 NCPC, hotărârea careconsfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi poate fi atacată pentru motive procedurale, numai cu recurs lainstanţa ierarhic superioară.

2.7 Contestarea creanţeiArt. 1.020. Contestarea creanţei. „(1) Dacă debitorul contestă creanţa, instanţa verifică dacă contestaţia

este întemeiată, în baza înscrisurilor aflate la dosar şi a explicaţiilor şi lămuririlor părţilor. În cazul în care apărareadebitorului este întemeiată, instanţa va respinge cererea creditorului prin încheiere. (2) Dacă apărările de fondformulate de debitor presupun administrarea altor probe decât cele prevăzute la alin. (1), iar acestea ar fiadmisibile, potrivit legii, în procedura de drept comun, instanţa va respinge cererea creditorului privind ordonanţade plată prin încheiere. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), creditorul poate introduce cerere de chemare înjudecată potrivit dreptului comun”.

În măsura în care nu se ajunge la acest deznodământ fericit al plăţii, ori al înţelegerii cu privire la plată, art.1021 NCPC instituie mai multe soluţii diferenţiate, mai multe cazuri de respingere:a) dacă debitorul contestă creanţa şi contestaţia se consideră întemeiată, instanţa respinge cererea creditorului prinîncheiere. În acest caz persistă acelaşi echivoc ca şi în O.U.G. nr. 119/2007, respectiv dacă textul ar trebuiinterpretat în sensul că numai dacă debitorul contestă creanţa se verifică temeinicia cererii; această dispoziţie,preluată din Directiva CE nr. 35/2000, are legătură cu filozofia parţial diferită a actelor europene în aceastămaterie: sunt proceduri (în dreptul german, francez, italian) în care, dacă pârâtul nu vine şi nu formulează apărări, sepronunţă o hotărâre în lipsă prin care cererea formulată de reclamant este admisă. Se face doar o examinare aconcludenţei: dacă faptele susţinute de reclamant, aşa cum sunt ele relatate, ar fi adevărate, justifică ele petitul cereriisau nu? La noi această manieră de a degreva justiţia de foarte multe cereri contencioase ar fi periculoasă, pentru căpărţile îşi valorifică drepturile în maniera pe care o ştim, pârâţii vin când vin, siguranţa comunicării citaţiei nu există,domiciliile reale nu corespund cu cele declarate, motiv pentru care, chiar în lipsa pârâtului, instanţatrebuie să administreze probe cu privire la temeinicia cererii. Acesta ar putea fi suportul conceptual al unorasemenea dispoziţii, ar putea rezulta, dacă o luăm foarte strict, că dacă debitorul nu contestă creanţa nu s-ar mai faceo examinare a temeiniciei. Practica nu urmează o atare interpretare. Pe de altă parte, necontestarea creanţei dă locdoar unei prezumţii de recunoaştere, pe care legea doar o recomandă judecătorului, fără a o impune; este clar căjudecătorul român verifică temeinicia cererii chiar fără apărări formulate de pârât, fiind format în acest sens, să verificecererile deduse judecăţii indiferent de poziţia procesuală a pârâtului, dar nu ar trebui să rămână fără importanţă dacăpârâtul contestă sau nu creanţa. În măsura în care există certitudinea comunicării cererii introductive către pârât (deexemplu, citaţia a fost primită de registratura persoanei juridice pârâte ori de către pârât personal), iar acesta nu


formulează apărări, este plauzibilă conjectura conform căruia acesta nu contestă un debit pe care îl priveşte ca fiind real.b) în măsura în care apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe decât cele

prevăzute la art. 1.020 alin. (1), iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii, în procedura de drept comun, instanţa varespinge cererea creditorului prin încheiere.

În ambele cazuri, ambele tipuri de ordonanţe (atât în caz de contestaţie găsită întemeiată, cât şi în caz denecesitate de administrare a noi probe) nu au autoritate de lucru judecat pe fond, întrucât creditorul poate introducecererea de chemare în judecată potrivit dreptului comun. Din practica de aplicare a procedurii somaţiei de plată rezultăînsă că nu este suficient simplul fapt că debitorul susţine că debitul nu ar exista şi recurge la o contestare generică acreanţei, afirmând că „sunt necesare probe complexe pentru desluşirea adevăratelor raporturi juridice dintre părţi”, fărăca aceste probe să fie indicate şi argumentate şi fără a exista un temei serios şi probat pentru contestarea creanţei,nu înseamnă că instanţa va respinge cererea. Trebuie să existe o apărare substanţială, plauzibilă, susţinută de dovezi;altminteri, dacă avem un contract clar care spune că trebuie plătită suma de x lei, iar debitorul vine şi spune cătrebuie audiaţi martori şi administrate expertize, iar instanţa ar respinge doar în considerarea acestei atitudiniprocesuale, atunci eficacitatea procedurii ar fi serios compromisă.

2.8 Emiterea ordonanţeiArt. 1.021. Emiterea ordonanţei. „(1) În cazul în care instanţa, ca urmare a verificării cererii pe baza

înscrisurilor depuse, precum şi a declaraţiilor părţilor, constată că pretenţiile creditorului sunt întemeiate, va emiteo ordonanţă de plată, în care se precizează suma şi termenul de plată.

(2) Dacă instanţa, examinând probele cauzei, constată că numai o parte dintre pretenţiile creditorului suntîntemeiate, va emite ordonanţa de plată numai pentru această parte, stabilind şi termenul de plată. În acest caz,creditorul poate formula cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun pentru a obţine obligareadebitorului la plata restului datoriei”.

În cazul în care instanţa admite cererea, se emite ordonanţa de plată, în cuprinsul căreia se precizeazăsuma şi termenul de plată. Admiterea poate fi totală [art. 1021 alin. (1)] sau parţială [art. 1.021 alin. (2)]. Dacăadmiterea este parţială, creditorul poate formula cerere întemeiată pe dreptul comun la plata restului datoriei.

Ordonanţa de respingere nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului; ea poate, în schimb, să constituieun mijloc de probă semnificativ în procesul de fond, în măsura în care nu sunt administrate probe ori înfăţişate motivenoi, de natură să justifice admiterea cererii.

2.9 Cererea în anulareOrdonanţa de plată poate fi atacată cu cerere în anulare.Potrivit art. 1.023 NCPC, debitorul poate formula cerere în anulare în termen de 10 zile de la data înmânării

(fiind inaplicabilă, practic, ideea înmânării imediat după pronunţarea soluţiei) sau comunicării (termenul este maiscurt decât cel de drept comun pentru formularea apelului, respectiv a recursului, care a fost mărit la 30 de zile).

Cu titlu de noutate, cererea în anulare poate fi introdusă şi de creditor împotriva încheierii prin care i serespinge cererea, respectiv împotriva ordonanţei prin care i s-a admis cererea doar în parte. Practic, se


74

restabileşte echilibrul procesual între părţi. În prezent, doar debitorul poate formula cerere în anulare,ceea ce face ca, în cazurile mai complicate, în care este neclară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legepentru admiterea cererii, judecătorul să poată fi înclinat să respingă cererea, de vreme ce încheierea sa esteirevocabilă. Însă, aceasta înseamnă că, cel mai probabil, instanţele vor fi din nou sesizate pe calea dreptuluicomun.

În măsura în care cererea în anulare este formulată de debitor, art. 1.023 alin. (3) prevede că prin cererea înanulare se poate invoca numai nerespectarea cerinţelor prevăzute de acest titlu din cod pentru emiterea ordonanţei deplată, ori, după caz, cauze de stingere a obligaţiei de plată ulterioare emiterii ordonanţei de plată; cererea în anularenu modifică parametrii verificării jurisdicţionale, condiţiile speciale prevăzute de lege pentru ordonanţa de plată fiind încontinuare aplicabile. Simetric invers, creditorul poate critica nesocotirea aceloraşi dispoziţii legale, în sensul că, deşierau îndeplinite condiţiile cerute pentru emiterea ordonanţei, instanţa a respins cererea, în mod netemeinic şi/saunelegal.

Cererea în anulare se soluţionează de către instanţa care a pronunţat ordonanţa de plată, în completformat din 2 judecători. În această materie vom avea, aşadar, complete colegiale şi la judecătorie, nu numai latribunal şi la curţile de apel.

De vreme ce art. 1.023 alin. (6) prevede că se va pronunţa o hotărâre definitivă, fiind anulată în tot sau înparte ordonanţa, suntem în prezenţa unei căi de atac eminamente devolutivă, de reformare sui generis, pentru cănu se adresează unei instanţe superioare. Este un fel de apel orizontal, o cale de atac cu privire la toate aspectelede fapt şi de drept ale cauzei, adresată unui complet de la aceeaşi instanţă.

În lipsa unei reglementări mai amănunţite, genul proxim pentru această cale de atac ar fi apelul. Cu toateacestea, completul învestit cu judecarea cererii în anulare va judeca întotdeauna fondul, nu se poate trimite cauzaspre rejudecare, indiferent cât de grave sunt erorile procedurale comise (cererea a fost soluţionată cu nelegalacitare a părţii care a atacat hotărârea, o excepţie peremptorie a fost greşit admisă etc.), ci va trebui soluţionatăcererea pe fond.

Potrivit art. 1.023 alin. (7), în cazurile prevăzute la alin. (2), dacă instanţa învestită admite cererea înanulare, va pronunţa o hotărâre definitivă prin care va emite ordonanţa de plată, dispoziţiile art. 1.021aplicându-se în mod corespunzător. În schimb, în condiţiile alin. (8), hotărârea prin care a fost respinsă cererea înanulare este definitivă.

Cererea în anulare nu suspendă executarea, ca în reglementarea anterioară. Însă, într-o formulare mai clară,de natură să elimine controversele care existau în trecut, art. 1024 NCPC prevede că ordonanţa de plată esteexecutorie, chiar dacă este atacată cu cerere în anulare şi are autoritate de lucru judecat provizorie până la soluţionareacererii în anulare.

Pe de altă parte, în măsura în care este admisă, ordonanţa de plată are autoritate de lucru judecat asuprafondului, nemaifiind posibilă contestarea chestiunilor de fapt şi de drept care au făcut obiectul judecăţii pe nicio altăcale [conform art. 1.020 alin. (3) şi art. 1.021 alin. (2), a contrario; art. 712 alin. (1) NCPC].În condiţiile art. 1.024 alin. (2) NCPC, „împotriva executării silite a ordonanţei de plată partea interesată poate facecontestaţie la executare, potrivit dreptului comun. În cadrul contestaţiei nu se pot invoca decât neregularităţi privind


procedura de executare, precum şi cauze de stingere a obligaţiei ivite ulterior rămânerii definitive a ordonanţei deplată”.

Ordonanţa de plată devine definitivă ca urmare a neintroducerii sau respingerii cererii în anulare.

2.10 Aspecte de drept substanţialArticolul 1.017, intitulat „determinarea dobânzii”, reglementează aspecte de drept substanţial. Acest text nu are

ce căuta în Codul de procedură civilă, cum nu avea ce să caute nici în O.U.G. nr. 119/2007; asistăm la o transpuneregreşită a Directivei 2000/35/CE privind combaterea întârzierii efectuării plăţilor în cazul tranzacţiilor comerciale, întrucâtaceste reglementări, menite să realizeze obiectivul combaterii întârzierii plăţilor, urmărit în Uniunea Europeană, artrebui să fie aplicabile indiferent dacă instanţa este sesizată cu o cerere de emitere a ordonanţei de plată, ori pecalea dreptului comun. Or, din amplasarea lui în acest capitol, ar rezulta că el se aplică numai dacă se formuleazăo cerere pe calea ordonanţei de plată, ceea ce este greşit.

O contradicţie există între art. 1.017 alin. (1) teza finală, care a preluat sistemul conform căruia dobândalegală se raportează la dobânda de referinţă publicată în prima zi lucrătoare a fiecărui semestru, şi art. 3 alin. (1)din O.G. nr. 13/2011 cu privire la dobânda legală : în prezent, dobânda legală22 se calculează în raport de dobândade referinţă publicată în fiecare lună.

Recent, Guvernul României a adoptat un proiect de lege privind măsurile pentru combaterea întârzieriiîn executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi întreaceştia şi autorităţi contractante, în vederea transpunerii Directivei 2011/7/UE a Parlamentului European şi aConsiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiilecomerciale3. Potrivit art. 23 din proiect, art. 1.017 NCPC ar urma să fie abrogat la data intrării în vigoare a legii.


76

Proceduri speciale: evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept*


Sursa de inspiraţie pentru reglementarea acestei proceduri se regăseşte în Codul de procedură civilă Carolal II-lea, din 1940. Procedura instituită de NCPC este deosebit de utilă, întrucât rezolvă o adevărată problemăsocială, frecvent ivită în practică: tergiversarea cererilor de evacuare, pentru a locui fără titlu şi fără echivalent înimobilul altuia.

1. Domeniu de aplicareDomeniul de aplicare al acestei proceduri alternative este reglementat de art. 1.033 NCPC, conform căruia

„(1) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică în litigiile privind evacuarea din imobilele folosite sau, după caz, ocupatefără drept de către foştii locatari sau alte persoane. (2) În sensul prezentului titlu, termenii de mai jos au următorulînţeles:

a) locaţiune – orice locaţiune scrisă sau verbală, incluzând şi sublocaţiunea;b) locatar – locatarul principal, chiriaş sau arendaş, sublocatarul sau un cesionar al locatarului, indiferent

dacă persoana care solicită evacuarea este locatorul sau sublocatorul ori dobânditorul imobilului;c) locator – locatorul principal, sublocatorul, cesionarul şi dobânditorul imobilului;d) imobil – construcţia, terenul cu sau fără construcţii, împreună cu accesoriile acestora;e) ocupantul – oricare persoană, alta decât proprietarul sau locatarul, care ocupă în fapt imobilul cu sau fără

permisiunea ori îngăduinţa proprietarului;f) proprietar – titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, inclusiv locatarul”.Există, aşadar, două mari ipoteze:a) ipoteza în care se cere evacuarea locatarului sau sublocatarului;b) ipoteza în care se cere evacuarea ocupantului.

În ambele cazuri, procedura este facultativă [art. 1.034 alin. (1) NCPC]. Alternativele urmează să fie discutatepentru fiecare ipoteză.

a) În primul caz, acţiunea se îndreaptă împotriva unei persoane care a deţinut un titlu care o îndreptăţea săfolosească (să deţină) imobilul – locatarul sau sublocatarul – titlu care nu mai există la momentul introduceriiacţiunii.

Calitatea procesuală activă aparţine atât locatorului principal, cât şi sublocatorului care cere evacuareasublocatarului; de asemenea, aparţine dobânditorului imobilului, în acele cazuri în care contractul de locaţiune încheiatanterior nu-i este ori a încetat să-i fie opozabil [art. 1.033 alin. (2) lit. b), c) şi f) NCPC]. În mod corespunzător, calitateaprocesuală pasivă aparţine, după caz, locatarului ori sublocatarului, după cum poate fi vorba şi despre un arendaşsau de cesionarii acestora.

În ce priveşte opozabilitatea locaţiunii faţă de dobânditorul imobilului, urmează să fie avute în vederedispoziţiile art. 1811 NCC (a se vedea şi art. 130 din Legea nr. 71/2011 – LPA NCC – cu privire la aplicabilitatea

* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.


ratione temporis a acestei dispoziţii, text care derogă de la regula generală a supravieţuirii legii vechi, instituită deart. 102 LPA NCC, şi cele ale art. 1.649 NCC, pentru ipoteza în care titlul locatorului a fost desfiinţat).

Sub aspectul interesului formulării acţiunii în evacuare de către locator (şi asimilaţii acestuia), trebuie avutîn vedere că, potrivit art. 1.798, art. 1.809 alin. (2) şi (3) NCC, contractul de locaţiune constatat prin înscris subsemnătură privată şi înregistrat la organele fiscale competente, respectiv încheiat în formă autentică, constituie titluexecutoriu atât în ce priveşte plata chiriei, cât şi în ce priveşte obligaţia de restituire a bunului dat înlocaţiune, la expirarea duratei convenite1.

De asemenea, în condiţiile art. 1.816 NCC, o locaţiune făcută fără determinarea duratei poate fi denunţatăunilateral de oricare dintre părţi, prin notificare; după expirarea termenului de preaviz, contractul de locaţiuneîncheiat în condiţiile prevăzute de art. 1.809 alin. (2) şi (3) NCC constituie titlu executoriu în privinţa obligaţiei depredare.

Principial, în aceste ipoteze lipseşte interesul de a sesiza instanţa pentru obţinerea titlului executoriu, încondiţiile în care creditorul obligaţiei de predare/restituire a imobilului deţine deja un titlu executoriu.

Cererea în evacuare poate fi formulată când dreptul locatarului (în sensul larg, anterior arătat) s-a stinsîntr-una dintre modalităţile prevăzute de lege, enunţate de art. 1.037 alin. (1) NCPC. Îndeosebi trebuiemenţionată ipoteza rezilierii unilaterale (conform art. 1.552, art. 1.817 NCC), ca urmare a neexecutării uneiobligaţii principale care incumbă locatarului (îndeosebi, dar nu exclusiv, plata chiriei), dar şi denunţareaunilaterală a contractului fără termen (art. 1.816 NCC), ori în alte situaţii, când părţile au convenit facultateadenunţării unilaterale de către locator (art. 1.276 NCC).

În acest caz, este obligatorie notificarea locatarului şi acordarea unui termen de 30 de zile pentru eliberareaimobilului, termen care curge de la data comunicării notificării prin executor judecătoresc. În cazul locaţiunii pedurată nedeterminată, denunţarea cerută de lege pentru încetarea contractului va fi considerată şi notificare deevacuare, chiar dacă nu cuprinde o menţiune expresă în acest sens. Locatarul poate însă renunţa la aceastănotificare, inclusiv prin contractul de locaţiune; legea cere însă pentru dovada acestei manifestări de voinţă formascrisă (art. 1.037 NCPC).

Referitor la sfera de aplicare a noţiunii de „locatar”, s-a ridicat problema dacă, la nivel teoretic, poate fiasimilat locatarului titularul contractului de leasing (deşi leasingul nu este locaţiune, iar contractul de leasing esteşi el considerat titlu executoriu). Referitor la acest aspect, s-a precizat că, în principiu, ar putea fi concepută oaplicare extensivă a textelor de lege, spre exemplu, nu doar locatarului, ci şi comodatarului. Chiar dacă nu s-ar primio atare aplicare extensivă, un comodatar ori un utilizator al cărui drept de folosinţă a încetat ar putea fi considerat„ocupant”, în sensul art. 1.033 alin. (2) lit. e) NCPC.

b) În al doilea caz, acţiunea se îndreaptă împotriva unei persoane care a deţinut un titlu şi care ocupă înfapt imobilul, cu sau fără îngăduinţa proprietarului ori detentorului legitim al bunului [conform art. 1033 alin. (2) lit.

1 Cu privire la delicata problemă a aplicabilităţii ratione temporis a acestor dispoziţii din Noul Cod civil, semnalăm doar că, într-o concepţie, calitatea de titlu executoriu nu

poate fi recunoscută decât contractelor încheiate după intrarea în vigoare a NCC, faţă de prevederile art. 102 alin. (1) LPA NCC, care se referă la efectele şi executarea

contractului, în vreme ce în altă concepţie, fiind vorba despre dispoziţii cu caracter procedural (în pofida amplasării lor în Codul civil), sunt aplicabile regulile generale

intertemporale din dreptul procesual civil, adică art. 725 alin. (1) CPC 1865 în vigoare în 1.10.2011. Ultima opinie pare preferabilă sub aspectul efectelor practice pe care

le produce, respectiv facilitarea realizării drepturilor locatorului şi degrevarea instanţelor judecătoreşti de litigii având ca obiect evacuarea foştilor locatari. Nici nu s-ar

putea invoca principiul protecţiei încrederii legitime, întrucât locatarul nu are un interes legitim ca, în cazul neexecutării obligaţiei de restituire a imobilului, să fie mai întâi

chemat în judecată şi abia apoi executat silit; eventuale apărări cu privire la fondul raportului juridic dintre părţi pot fi oricum invocate şi în contestaţia la executare.


78

e) şi f) NCPC].Calitatea procesuală activă aparţine proprietarului, dar şi celui care deţine bunul în temeiul unui contract încheiatcu proprietarul, de exemplu, un locatar. Calitatea procesuală pasivă aparţine, prin derogare de la dreptul comun,nu doar celui cu care proprietarul s-a aflat în raporturi juridice obligaţionale având ca obiect transmitereafolosinţei, ori în raporturi de simplă tolerare, ci şi celui care ocupă imobilul în lipsa oricărei înţelegeri sau tolerări,aducând astfel atingere dreptului absolut şi exclusiv al proprietarului imobilului (art. 555 NCC).

În acest din urmă caz, acţiunea în evacuare formulată potrivit dispoziţiilor procedurii speciale sancţioneazănemijlocit încălcarea unui drept real, preluând funcţiile acţiunii în revendicare, pentru ipoteza în care pârâtul nuexhibă niciun titlu asupra bunului. Pentru a asigura eficacitatea procedurii, ar trebui să se considere că şi însituaţia în care pârâtul susţine că ar exista un astfel de titlu, dar această susţinere nu are caracter pertinent şi nueste probată, cererea în evacuare rămâne admisibilă chiar împotriva celui care se pretinde proprietar. Apreciemînsă că, în măsura în care cererea nu este formulată potrivit procedurii speciale, ci pe calea dreptului comun, înlipsa oricăror raporturi obligaţionale dintre părţi, cererea trebuie calificată drept revendicare, şi aceasta indiferentdacă pârâtul exhibă sau nu un titlu de proprietate, câtă vreme acţiunea în revendicare se îndreaptă atât împotrivaposesorului, cât şi împotriva detentorului precar sau a oricărei persoane care deţine bunul fără drept [art. 563 alin.(1) NCC]2.

Proprietarul va prefera, de regulă, procedura specială de evacuare împotriva ocupantului, iar nu cererea înrevendicare, din raţiuni care privesc celeritatea procesului şi cuantumul taxei judiciare de timbru datorate.

În cazul ocupantului este obligatorie notificarea acestuia prin executor judecătoresc, iar cererea poate fiintrodusă după expirarea unui termen de 5 zile de la comunicarea notificării (art. 1.038, art. 1.040 NCPC).

2. Procedura aplicabilăReferitor la sesizarea instanţei, art. 1.040 NCPC dispune că „Dacă locatarul sau ocupantul notificat în

condiţiile prezentului titlu refuză să evacueze imobilul ori dacă locatarul a renunţat la dreptul său de a fi notificatşi a pierdut, din orice motive, dreptul de a folosi imobilul, locatorul sau proprietarul va solicita instanţei să dispună,prin hotărâre executorie, evacuarea imediată a locatarului sau ocupantului din imobil, pentru lipsă de titlu”.

2 În sens contrar, sub imperiul Codului civil anterior, a se vedea Cas., s.com., dec nr. 169/18.01.2011, disponibilă pe www.scj.ro, unde s-a reţinut că „În materia acţiunii în

evacuare, nu se pune în discuţie însuşi dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar folo-sinţa acestuia, folosinţă încălcată de către pârâţi, urmare a ocupării fără titlu a

imobilului. (…) reclamanta nu a urmărit valorificarea unui drept de proprietate exclusiv şi absolut în cadrul unei acţiuni în revendicare, ci doar un drept personal de creanţă

având caracter relativ, în cadrul acţiunii în evacuare, urmând constrângerea debitorului la executarea obligaţiei de a face. Altfel spus, reclamanta nu a solicitat obligarea

pârâţilor să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar evacuarea acestora şi predarea bunului în materialitatea sa.

Se constată astfel că, în mod eronat au apreciat instanţele inferioare că acţiunea în evacuare constituie mijlocul procedural specific exclusiv raporturilor de locaţiune între

părţi, reţinând că neopunerea unui titlu de către pârâţi nu poate fi analizată decât în cadrul unei acţiuni în revendicare. Astfel, dispoziţiile art. 480 C. civ. constituie temei

de drept inclusiv pentru acţiunea în evacuare, ca mijloc procedural de valorificare a posesiei şi folosinţei asupra bunurilor, ceea ce face pe deplin admisibilă şi întemeiată

o asemenea acţiune.

A susţine că reclamanta nu se poate prevala de titlul său decât în cadrul unei acţiuni în revendicare prin comparaţie de titluri, în condiţiile în care pârâţii nu au afirmat că

ar deţine vreun titlu, contravine dispoziţiilor legale sus menţionate, practicii şi doctrinei în materie.”

Soluţia este, fără îndoială, echitabilă, dar ne întrebăm care este izvorul dreptului de „creanţă” având ca obiect „obligaţia de a face”, altul decât obligaţia pârâtului de a

respecta dreptul de proprietate al reclamantului, drept absolut şi exclusiv, în condiţiile în care între părţi nu există raporturi contractuale? Şi atunci, delimitarea acţiunii în

revendicare de cea în evacuare s-ar face exclusiv în raport de poziţia procesuală a pârâtului, care afirmă (exhibă) sau nu un titlu de proprietate? Ar fi o situaţie aparte, în

care natura juridică a cererii este configurată de apărările pârâtului.


Competenţa de soluţionare a cererii aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află imobilul (art. 1.035NCPC); competenţa teritorială trebuie socotită exclusivă, cu toate că este vorba despre o cerere patrimonială, faţăde scopul textului, de a asigura proximitatea jurisdicţiei sesizate faţă de obiectul litigiului.

Plecând de la dispoziţiile art. 1.034 NCPC privind caracterul facultativ al procedurii3 şi ale art. 1041 privindprocedura de judecată şi calea de atac, s-a subliniat faptul că odată cu cererea principală în evacuare se mai poatecere doar plata chiriei ori arenzii exigibile, care pot fi, desigur, cerute şi pe calea altor proceduri prevăzute de lege,precum ordonanţa de plată, procedura aplicabilă cererilor cu valoare redusă, respectiv procedura de drept comun.

Alte despăgubiri, precum cele pentru daunele aduse imobilului de locatar sau ocupant, pot fi cerute numaipe cale separată.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.036 NCPC (Citarea şi comunicarea actelor procedurale), „(1) Locatarul şiocupantul imobilului sunt socotiţi ca având domiciliul lor obligatoriu la imobilul pe care îl ocupă fără niciun drept.(2) Dacă imobilul este închis, toate notificările, citaţiile şi celelalte acte de procedură emise potrivit dispoziţiilorprezentului titlu vor fi afişate la uşa imobilului”.

Suntem în prezenţa unor dispoziţii speciale cu privire la citarea pârâtului, derogatorii de la regula generalăa citării pârâtului la domiciliul său; pârâtul nu ar putea invoca nevalabilitatea procedurii de citare sub cuvânt cădomiciliul său se află în altă parte. Alineatul (2) derogă de la regulile generale referitoare la modalităţile de citare.

În altă ordine de idei, s-a ridicat deja problema de a şti ce se va întâmpla în cazul în care se cere evacuareade pe un teren unde nu poate fi localizată o uşă. În acest caz, redevin aplicabile, în completare, regulile generaleîn materie de citare.

3. Procedura de evacuareÎn continuare au fost prezentate dispoziţiile art. 1.0395 şi 1040 NCPC.Dispoziţiile art. 1.039 rezolvă o problemă practică: uneori, proprietarul formula cerere în evacuare, chiar

dacă fostul locatar ori ocupantul părăsise în fapt imobilul, fără să fi existat o predare a imobilului către proprietar;în acest caz, cererea se formula pentru a se evita acuzaţii ulterioare de violare a domiciliului. Or, în măsura în care

3 „Art. 1034. Caracterul facultativ al procedurii: „(1) Reclamantul are alegerea între procedura reglementată de prezentul titlu şi procedura de drept comun. (2) De aseme-

nea, dispoziţiile prezentului titlu nu aduc nicio atingere drepturilor locatorului sau proprietarului la plata chiriei sau arenzii, la plata de despăgubiri şi nici altor drepturi

născute în temeiul contractului sau al legii, după caz. (3) În cazul arătat la alin. (2), pentru realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor izvorând din contract, precum şi

a celor prevăzute de dispoziţiile legale aplicabile în materie, partea interesată, sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 1.041 alin. (4), va putea proceda, după caz, potrivit

dispoziţiilor referitoare la ordonanţa de plată sau celor privind soluţionarea cererilor cu valoare redusă ori la sesizarea instanţei competente, în condiţiile dreptului comun”.4 Art. 1041. Procedura de judecată. Calea de atac: „(1) Cererea de evacuare se judecă cu citarea părţilor, în afară de cazul în care evacuarea imobilului pentru neplata chiriei

sau a arenzii se solicită în baza unui contract care constituie, pentru plata acestora, titlu executoriu, potrivit legii. (2) Cererea de evacuare se judecă de urgenţă, în camera

de consiliu, cu dezbateri sumare, dacă s-a dat cu citarea părţilor. (3) Întâmpinarea nu este obligatorie. (4) Dacă s-a solicitat şi plata chiriei ori a arenzii exigibile, instanţa, cu

citarea părţilor, va putea dispune odată cu evacuarea şi obligarea pârâtului la plata acestora, inclusiv a sumelor devenite exigibile în cursul judecăţii. (5) Hotărârea de

evacuare este executorie şi poate fi atacată numai cu apel în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, sau de la comunicare, când s-a dat fără citarea

lor”.5 Art. 1039. Evacuarea voluntară. (1) Dacă locatarul sau ocupantul care a fost notificat în condiţiile prezentului titlu a părăsit imobilul, locatorul sau proprietarul poate intra

în posesia acestuia, de drept, fără nicio procedură judiciară de evacuare. În caz contrar, sunt incidente dispoziţiile prezentului capitol. (2) Se prezumă că imobilul este părăsit

în caz de încetare a activităţii economice ori de încetare a folosirii imobilului de către locatar sau ocupant ori de către persoanele aflate sub controlul lor, precum şi în cazul

returnării cheilor imobilului, ridicării echipamentelor, mărfurilor sau altor bunuri mobile din imobil.”


80

imobilul este părăsit, ori prezumat ca părăsit în condiţiile alin. (2), proprietarul ori detentorul legitim al bunului poateintra în posesia bunului, de drept, fără a mai sesiza instanţa.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.040 NCPC (Sesizarea instanţei), „Dacă locatarul sau ocupantul notificat încondiţiile prezentului titlu refuză să evacueze imobilul ori dacă locatarul a renunţat la dreptul său de a fi notificat şi apierdut, din orice motive, dreptul de a folosi imobilul, locatorul sau proprietarul va solicita instanţei să dispună, prinhotărâre executorie, evacuarea imediată a locatarului sau ocupantului din imobil, pentru lipsă de titlu.

În condiţiile art. 1.041 NCPC, cererea se judecă cu citare (dar cu „dezbateri sumare“, limitate laîndreptăţirea folosirii bunului de către pârât, existenţa şi scadenţa obligaţiei de restituire) sau fără citare, dupădistincţiile prevăzute de lege.

Din împrejurarea că întâmpinarea nu este obligatorie [art. 1041 alin. (3) NCPC] deducem că nu va fiparcursă procedura prealabilă scrisă din dreptul comun, ci completul stabilit aleatoriu va fixa direct termen dejudecată, comunicând cererea introductivă şi înscrisurile anexate către pârât. Acesta va fi în drept să formulezeapărările care fac obiectul întâmpinării la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

O inovaţie binevenită este reprezentată de caracterul executoriu al hotărârii primei instanţe [art. 1041 alin.(5)] – dispoziţiile în sens contrar cuprinse în legi speciale fiind abrogate prin art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012.De asemenea, celeritatea procedurii este subliniată de termenul de apel de 5 zile, derogatoriu de la dreptul comun,care curge de la pronunţare, în cazul în care hotărârea s-a dat cu citarea părţilor, respectiv de la comunicare, încaz contrar [art. 1.041 alin. (5)].

Dispoziţiile art. 1.0426 sunt foarte importante din punct de vedere practic, fiind evitată situaţia în carepârâtul formulează cerere reconvenţională cu privire la îmbunătăţiri, reale ori pretinse, şi solicită instituirea unui dreptde retenţie. Cererea de plată a îmbunătăţirilor poate fi formulată numai pe caleseparată. Din scopul urmărit de legiuitor, acela de a evita temporizarea cererii de evacuare, rezultă în mod logiccă, chiar dacă pârâtul cere pe cale separată instituirea unui drept de retenţie, nu s-ar putea în niciun caz dispunesuspendarea judecăţii potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 NCPC, întrucât s-ar ajunge la situaţia contrară celei urmăritede legiuitor.

Privitor la dreptul de retenţie trebuie menţionate şi dispoziţiile art. 1.823 alin. (3) NCC, care prevede faptulcă, dacă îmbunătăţirile au fost făcute fără acordul locatorului, nu se poate invoca în niciun caz dreptul de retenţie.

În ceea ce priveşte suspendarea executării, dispoziţiile art. 1.0447 derogă de la dreptul comun, suspendareafiind posibilă doar în ipoteze foarte strict delimitate, procedura fiind elaborată pentru protecţia intereselor legitimeale proprietarului ori locatorului, pentru a contracara abuzurile care se petrec în practică în această materie.

Ne aflăm în prezenţa unui text derogatoriu de la dreptul comun, suspendarea fiind posibilă doar în ipotezefoarte strict delimitate, procedura fiind elaborată pentru protecţia intereselor legitime ale proprietarului orilocatorului, pentru a contracara abuzurile care se petrec în practică în această materie.4. Dispoziţii speciale

6 Art. 1042. Apărările pârâtului în cazul judecării cu citare: „(1) Pârâtul chemat în judecată, potrivit procedurii prevăzute în prezentul titlu, nu poate formula cererereconvenţională, de chemare în judecată a altei persoane sau în garanţie, pretenţiile sale urmând a fi valorificate numai pe cale separată. (2) Pârâtul poate invoca apărăride fond privind temeinicia motivelor de fapt şi de drept ale cererii, inclusiv lipsa titlului reclamantului”.7 Art. 1044. Suspendarea executării: „ (1) Executarea hotărârii de evacuare nu va putea fi suspendată. Cu toate acestea, în cazul evacuării pentru neplata chiriei sau aarenzii se va putea dispune suspendarea executării hotărârii în cadrul contestaţiei la executare sau a apelului exercitat de către pârât numai dacă acesta consemneazăîn numerar, la dispoziţia creditorului, chiria sau arenda la care a fost obligat, suma stabilită pentru asigurarea ratelor de chirie sau arendă datorate până la data cererii desuspendare, precum şi cea aferentă ratelor de chirie sau arendă ce ar deveni exigibile în cursul judecăţii procesului. (2) Suspendarea încetează de drept dacă, la expirareatermenului pentru care chiria sau arenda a fost astfel acoperită, debitorul nu cere şi nu depune suma ce se va fixa de instanţa de executare pentru acoperirea unor noi rate, încondiţiile prevăzute la alin. (1) ”.


Pentru configurarea domeniului de aplicare a acestei proceduri speciale sunt relevante şi dispoziţiile art.1.045 – Încetarea abuzului de folosinţă: „(1) Dacă locatarul, nerespectând obligaţiile ce îi revin privind folosireanormală, cu prudenţă şi diligenţă, a imobilului închiriat ori arendat, întrebuinţează imobilul în alt scop decât celprevăzut în contract, îi modifică structura stabilită prin construcţie, îi produce stricăciuni ori săvârşeşte orice alteabuzuri de folosinţă, el va putea fi obligat, prin ordonanţă preşedinţială, dată cu citarea părţilor, la încetareaacestor abuzuri şi la restabilirea situaţiei anterioare. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şipentru soluţionarea cererii privind încetarea oricăror abuzuri săvârşite de proprietarul care prejudiciază folosinţanormală a părţilor sau instalaţiilor aflate în proprietate comună din imobilele cu mai multe etaje sau apartamenteori care tulbură buna convieţuire în acel imobil”.

În ceea ce priveşte efectuarea reparaţiilor şi restrângerea folosinţei, art. 1.046, cu denumirea marginală„Efectuarea reparaţiilor. Restrângerea folosinţei. Evacuarea”, dispune că „Prin ordonanţă preşedinţială, dată cucitarea părţilor, locatarul sau, când este cazul, sublocatarul poate fi obligat la efectuarea reparaţiilor necesare ceîi revin potrivit legii, precum şi la restrângerea folosinţei spaţiului închiriat ori chiar la evacuarea din acest spaţiudacă aceste măsuri se justifică pentru efectuarea reparaţiilor ori lucrărilor prevăzute de lege în sarcinalocatorului”,

Potrivit dispoziţiilor art. 996 alin. (5) NCPC, conform cărora „pe cale de ordonanţă preşedinţială nu pot fidispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond şi nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilireasituaţiei de fapt”, admisibilitatea acestor măsuri ar putea forma obiect de controversă. Însă măsurile la care se referăexpres art. 1.045 şi urm. ar putea fi considerate măsuri definitive, de unde rezultă că legiuitorul a rezolvat expreschestiunea admisibilităţii acestor cereri, care nu mai trebuie verificată distinct, prin raportare la dreptul comun alordonanţei preşedinţiale. Articolul 1045 şi următoarele sunt texte speciale, derogatorii de la dreptul comun alordonanţei preşedinţiale; practic, se împrumută doar „haina procedurală” referitoare la judecarea cererii, caracterulexecutoriu al hotărârii, calea de atac, termenele speciale de pronunţare şi de motivare etc.

Abundenţa măsurilor care pot fi luate pe calea ordonanţei preşedinţiale (prevăzute de NCC şi NCPC)derivă din faptul că legiuitorul a ales să facă trimitere la procedura ordonanţei preşedinţiale ca la un tiparaplicabil ori de câte ori a considerat o anumită cerere a fi urgentă. Soluţia este raţională sub aspectul tehniciilegislative, pentru că altminteri ar fi trebuit să calchieze în diferite materii textele referitoare la ordonanţapreşedinţială. De aici rezultă însă că nu se mai verifică celelalte condiţii de fond prevăzute de dreptul comunpentru această procedură, trimiterea la procedura ordonanţei preşedinţiale fiind una limitată la proceduraaplicabilă.

Ca exemplu din practică judiciară a fost menţionat un caz în care locatorul a solicitat, pe calea ordonanţeipreşedinţiale, să i se permită accesul în imobil pentru efectuarea unor măsurători cadastrale necesare rezolvăriiunor probleme litigioase dintre părţi, iar prima instanţă a respins cererea ca inadmisibilă, cu motivarea că nu s-arespectat cerinţa vremelniciei, întrucât accesul nu ar fi permis doar în mod vremelnic (!). O astfel de interpretareformalistă şi rigidă a cerinţei vremelniciei ar însemna că ordonanţa preşedinţială ar putea fi la fel de bineabrogată, întrucât nu ar mai prezenta nicio utilitate practică, mai ales în cazul unor prestaţii pozitive impusedebitorului. Evident că, în cazul de mai sus, ar fi tranşată definitiv problema accesului în imobil, locatorul făcândmăsurătorile, ori efectuând reparaţiile necesare, dar s-a subliniat faptul că ceea nu se stabileşte prin ordonanţăpreşedinţială cu autoritate de lucru judecat sunt aspectele de fond (de exemplu, cine trebuia să facă reparaţiile,


82

cine trebuia să le plătească, dacă a fost predată întreaga suprafaţă convenită etc.). Aceste aspecte de fond potface obiectul unei judecăţi ulterioare; în acest sens ordonanţa este doar vremelnică, întrucât nu înlăturăposibilitatea soluţionării tuturor aspectelor litigioase privitoare la fondul raporturilor juridice dintre părţi, pe caleadreptului comun.

Cu alte cuvinte, vremelnicia nu este o condiţie care trebuie percepută într-o manieră mecanicistă, materială,întrucât, până la urmă, orice măsură care este vremelnică în ce priveşte dezlegarea finală a raporturilor juridice întrepărţi are şi o conotaţie definitivă – spre exemplu, sistarea construcţiilor pe o perioadă de timp este un element de faptireversibil, obligaţia de a ridica provizoriu anumite lucrări considerate abuzive produce, de asemenea, efecte materialeireversibile, evacuarea dintr-un imobil deţinut abuziv (admisibilă, după noi, în vechea reglementare, în măsura în careerau îndeplinite condiţiile art. 581 CPC 1865, îndeosebi urgenţa şi aparenţa dreptului) produce, de asemenea, efecteireversibile pentru perioada de timp în care pârâtul nu a locuit în imobil, chiar dacă el este ulterior reintegrat etc.

Un alt text binevenit, întrucât reglementează o situaţie des întâlnită în practică, este prevăzut cel de la art.1.048 – Cereri ale asociaţiilor de proprietari: „ Dispoziţiile art. 1.045 se aplică în mod corespunzător şi pentrusoluţionarea cererii formulate de o asociaţie de proprietari împotriva proprietarilor, membri ai acesteia, în cazul în careneefectuarea reparaţiilor ce sunt în sarcina fiecărui proprietar ori a reparaţiilor sau a oricăror lucrări la părţile saula instalaţiile aflate în coproprietatea acestora ori la spaţiile aflate în proprietate exclusivă afectează folosinţanormală a părţilor comune sau a altor spaţii locative din imobil, precum şi siguranţa locuirii în acel imobil.”Aceste texte au foarte puţină legătură cu evacuarea, dar au fost probabil subsumate de legiuitor chestiuniigenerice a tulburărilor locative şi de aceea se regăsesc în acest capitol.


Proceduri speciale: procedura cu privire la cererile de valoare redusă*


1. Domeniu de aplicareCu privire la domeniul de aplicare, art. 1.025 alin. (1) NCPC dispune că: „(1) Prezentul titlu se aplică atunci

când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nudepăşeşte suma de 10 000 de lei la data sesizării instanţei”.

În cazul acestei proceduri nu mai suntem în prezenţa unei inovaţii româneşti, ci se reproduc prevederileRegulamentului (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a uneiproceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă. S-a precizat faptul că domeniul de aplicare alRegulamentului priveşte doar litigiile cu un element de extraneitate privitor la părţi, în sensul că cel puţin unadintre acestea îşi are reşedinţa obişnuită în alt stat membru decât instanţa sesizată [art. 3 alin. (1) din Regulament].

Regulamentul, prin natura lui fiind aplicabil nemijlocit, nu are nevoie de transpunere în legislaţia internă.Este însă utilă transpunerea acestei proceduri în NCPC şi pentru litigiile strict interne, pentru familiarizareajudecătorilor cu această procedură, deoarece ar fi fost greu pentru instanţele din România să aplice, în cazurile încare Regulamentul ar fi nemijlocit aplicabil, o procedură pe care practic nu o cunoşteau absolut deloc; deasemenea, procedura simplificată, în măsura în care va fi suficient de popularizată, se va dovedi utilă pentrudegrevarea instanţelor de o serie de litigii pentru care nu vor mai trebui să desfăşoare procedura complexă de dreptcomun.

Legea naţională prevede aplicabilitatea procedurii speciale, în măsura în care valoarea capătului principal decerere nu depăşeşte suma de 10 000 de lei la data sesizării instanţei [fără a fi luate în considerare accesoriile, ceea cecorespunde şi soluţiei de drept comun prevăzute de art. 98 alin. (2) NCPC], în timp ce Regulamentul face referire lasuma de 2 000 de euro; nefiind în câmpul de aplicare al Regulamentului, legiuitorul naţional putea prevedea un plafondiferit (de altfel, foarte apropiat); profesorul Gabriel Boroi a arătat, în cadrul unei prelegeri anterioare, că aceastăvaloare este destul de redusă, iar dacă procedura va avea succes, va putea fi mărită ulterior.

Excepţiile de la domeniul de aplicare au fost preluate ca atare din Regulament.Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1.025„(2)Prezentul titlu nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă şi nici în ceea ce priveşte răspundereastatului pentru acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorităţii publice. (3) De asemenea, prezenta procedură nu se aplicăcererilor referitoare la: a) starea civilă sau capacitatea persoanelor fizice; b) drepturile patrimoniale născute dinraporturile de familie; c) moştenire; d) insolvenţă, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăţilorinsolvabile şi a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare; e) asigurări sociale; f) dreptul muncii; g)închirierea unor bunuri imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având ca obiect plata unei sume de bani;h) arbitraj; i) atingeri aduse dreptului la viaţă privată sau altor drepturi care privesc personalitatea”.

S-a dorit în special exceptarea materiilor de drept public, dar şi a unor aspecte specifice precum litigiile înmaterie succesorală ori cele referitoare la regimurile matrimoniale.



84

Legat de domeniul de aplicare, s-a ridicat problema dacă cererea de chemare în judecată poate privi şialtceva decât plata unei sume de bani, întrucât art. 1.025 alin. (1) prevede „valoarea cererii (...) nu depăşeşte sumade 10 000 de lei la data sesizării instanţei”. Interpretarea propusă în doctrină este aceea că cererea trebuie să aibăca obiect un drept de creanţă a cărui obligaţie corelativă constă în plata unei sume de bani, interpretare care seîntemeiază pe formularea art. 1.025 alin. (1), respectiv alin. (2) lit. g) NCPC1. Această opinie trebuie consideratăîntemeiată; desigur, în practica judiciară se va decide dacă se va da textelor o interpretare mai largă, în sensul căprocedura este aplicabilă oricărei cereri patrimoniale al cărei obiect are o valoare de până la 10 000 de leiinclusiv.

2. Caracterul alternativTrebuie subliniat caracterul alternativ al acestei proceduri, conform art. 1.026 alin. (1) şi (2):

„(1) Reclamantul are alegerea între procedura specială reglementată de prezentul titlu şi procedura de dreptcomun. 2) Dacă a sesizat instanţa cu o cerere redactată potrivit art. 194, aceasta va fi soluţionată potrivitprocedurii de drept comun, cu excepţia cazului în care reclamantul, cel mai târziu la primul termen de judecată,solicită în mod expres aplicarea procedurii speciale”.

Având în vedere valoarea redusă a cererilor înregistrate în această procedură, se presupune că părţile nuvor fi asistate de avocat, sens în care s-a arătat faptul că părţile vor fi asistate prin intermediul unor formulareaprobate prin Ordin emis de Ministerul Justiţiei, după cum rezultă din art. 1.028 NCPC. În acest sens, trebuiemenţionat că aceste formulare au fost aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 359/C din 29.01.20132. Caurmare, din punct de vedere practic, de cele mai multe ori alegerea procedurii speciale rezultă din completareade către reclamant a formularului anume destinat acestui scop. Doar prin excepţie, reclamantul care a formulato cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun poate opta pentru aplicarea procedurii speciale la primultermen de judecată la care părţile sunt legal citate3.

Cu privire la modelul de formular a fost subliniată necesitatea ca acesta să nu fie unul foarte tehnic, ciintuitiv, astfel încât să poată ghida, în lipsa unui avocat, chiar un justiţiabil nefamiliarizat cu procedura; deasemenea, a fost subliniată necesitatea ca fomularul să conţină inclusiv un spaţiu suficient alocat descrierii pricinii,având în vedere obişnuinţa justiţiabilului de a nu se rezuma strict la faptele care fundamentează pretenţiile saleori de a le expune pe larg.

Formatorul a apreciat că, în situaţia în care instanţa care tipăreşte formularele consideră că spaţiul alocatdescrierii pricinii nu este suficient, îl poate extinde, fără a se afecta astfel spiritul Ordinului Ministerului Justiţiei; dinsală s-a făcut precizarea că depinde cine imprimă formularele, existând şi posibilitatea ca acestea să sosească la

1 În acest sens, a se vedea C.C. Dinu, Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă în contextul Noului Cod de procedură civilă, în Revista Română de Drept Privat nr.

3/2011, p. 70, 71.2 Publicat în M.Of. nr. 69/1.02.2013.

3 Art. 1.028: „(1) Reclamantul declanşează procedura cu privire la cererile cu valoare redusă prin completarea formularului de cerere şi depunerea sau trimiterea acestuia la

instanţa competentă, prin poştă sau prin orice alte mijloace care asigură transmiterea formularului şi confirmarea primirii acestuia. (2) Formularul de cerere se aprobă prin ordin

al ministrului justiţiei şi conţine rubrici care permit identificarea părţilor, valoarea pretenţiei, indicarea probelor şi alte elemente necesare soluţionării cauzei. (3) Odată cu

formularul de cerere se depun ori se trimit şi copii de pe înscrisurile de care reclamantul înţelege să se folosească. (4) În cazul în care informaţiile furnizate de reclamant nu

sunt suficient de clare sau sunt inadecvate ori formularul de cerere nu a fost completat corect, instanţa îi va acorda reclamantului posibilitatea să completeze sau să rectifice

formularul ori să furnizeze informaţii sau înscrisuri suplimentare. Instanţa va folosi în acest scop un formular tip, care va fi aprobat prin ordin al ministrului justiţiei. (5) În cazul

în care reclamantul nu completează sau nu rectifică formularul de cerere în termenul stabilit de instanţă, cererea se va anula”.


instanţe deja tipărite.În acelaşi context s-a exprimat opinia că popularizarea NCPC este în stadiu incipient, nu numai la nivelul

instanţelor judecătoreşti, cât mai ales în rândul justiţiabililor, sens în care s-a apreciat că inclusiv instanţele ar trebui săpopularizeze procedurile noi prin mijloace aflate la îndemâna lor (de exemplu, prin afişare la sediul instanţelor a unuighid cu privire la noua procedură, care să cuprindă şi explicarea avantajelor acesteia, în ce priveşte timbrajul,simplificarea procedurii, caracterul executoriu al hotărârii de primă instanţă).

3. Taxele de timbruCu privire la taxele de timbru a fost arătat faptul că, în cazul cererilor cu valoare redusă, acestea vor fi, potrivit

art. 2 alin. (1)2 din Legea nr. 146/1997, introdus prin LPA NCPC:– 50 de lei pentru cererile cu o valoare de până la 2 000 de lei;– 150 de lei pentru cererile cu o valoare între 2 000 de lei şi 10 000 de lei.În materiile speciale în care legea prevede scutirea de plata taxei judiciare de timbru (de exemplu, cererile

formulate de asociaţiile de proprietari pentru plata cheltuielilor de întreţinere), reclamantul nu va datora taxa detimbru, chiar dacă optează pentru aplicarea procedurii speciale. Această concluzie se impune inclusiv pentru aasigura aplicarea practică a noilor texte de lege.

Potrivit art. 1.026 alin. (3) (text preluat din Regulament, ca şi celelalte texte în gene-ral, care au fostpreluate cu mici adaptări), „Atunci când cererea nu poate fi soluţionată potrivit dispoziţiilor prevăzute deprezentul titlu, instanţa judecătorească îl informează pe reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul nu îşiretrage cererea, aceasta va fi judecată potrivit dreptului comun”. Acest text este aplicabil, spre exemplu, în cazulîn care reclamantul introduce, folosind formularul aferent procedurii speciale, o cerere având valoarea de 15 000de lei; în acest caz, în cadrul procedurii de regularizare, instanţa îi va comunica prin citaţie faptul că cererea sa nupoate fi soluţionată şi îl întreabă dacă înţelege să îşi retragă cererea sau să continue judecata conform dreptuluicomun.

Având în vedere că ne aflăm în prezenţa unui text derogatoriu, s-a ridicat problema consecinţelor în cazul în careformularul nu îndeplineşte condiţiile pentru cererea de chemare în judecată (art. 194 NCPC) sau nu este completat corect[art. 1.028 alin. (4)]. În acest caz, conform prevederilor art. 1.028 alin. (4) NCPC, instanţa îi va acorda reclamantuluiposibi-litatea să completeze sau să rectifice formularul ori să furnizeze informaţii sau înscrisuri suplimentare, iar dacăreclamantul nu completează sau nu rectifică formularul de cerere în termenul stabilit de instanţă, cererea se va anula.Aceste dispoziţii constituie o particularizare a prevederilor generale din materia regularizării cererii (art. 200 NCPC), carese vor aplica în completare, pentru aspectele procedurale care nu sunt expres reglementate prin normele speciale. Caurmare, anularea se va pronunţa prin încheiere în camera de consiliu, fără citarea părţilor [art. 200 alin. (3) cu referirela art. 532 alin. (1) teza finală NCPC, care instituie, în materie necontencioasă, regula citării facultative a părţilor]; dininterpretarea sistematică a art. 200 rezultă că în ipoteza prevăzută de alin. (3), cererea se va anula fără citareareclamantului, doar pe baza verificării impuse de lege cu privire la remedierea lipsurilor – nici nu se pune problema cităriipârâtului, câtă vreme cererea introductivă, prin ipoteză, nu i-a fost comunicată şi nici nu trebuie înştiinţat de proces decâtdupă regularizarea cererii introductive!), iar cererea de reexaminare pe care reclamantul o poate formula, în condiţiiledreptului comun, se soluţionează cu citarea reclamantului, conform art. 200 alin. (6) NCPC.

În acelaşi context s-a apreciat că un formular completat corect va constitui şi o cerere care va respecta


86

dispoziţiile art. 194 NCPC privind cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel încât, în situaţia în carereclamantul, înştiinţat potrivit art. 1.026 alin. (3), tace sau nu îşi retrage cererea, instanţa va putea procedaconform dreptului comun, respectiv va parcurge procedura prealabilă scrisă (art. 201 NCPC).

4. Instanţa competentă în primă instanţăCu privire la instanţa competentă în primă instanţă s-a arătat că aceasta este judecătoria [conform 1.027 alin.

(1) NCPC], iar competenţa teritorială se stabileşte potrivit dreptului comun, astfel cum se prevede la art. 1.027 alin.(2) NCPC; s-a precizat, totodată, faptul că, având în vedere că suntem în prezenţa unei cereri patrimoniale,competenţa teritorială va fi de ordine privată, regimul de invocare a excepţiei de necompetenţă fiind supusprevederilor art. 130 alin. (3) NCPC. În acest context se pune problema dacă în procedura cererilor cu valoareredusă întâmpinarea este obligatorie sau nu. În raport de formularea imperativă a art. 1.029 alin. (4) [„pârâtul vadepune sau trimite formularul de răspuns completat corespunzător (...)”], soluţia corectă ar fi cea a obligativităţiirăspunsului, ca formă specifică a întâmpinării. Ca urmare, excepţia necompetenţei teritoriale relative trebuieridicată, sub sancţiunea decăderii, în termenul prevăzut de art. 1.029 alin. (4) NCPC.

5. Desfăşurarea proceduriiÎn continuare, privitor la desfăşurarea procedurii, pornind de la prevederile art. 1.029 alin. (1) şi 2

[„(1) Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este scrisă şi se desfăşoară în întregul ei în camera deconsiliu. (2) Instanţa poate dispune înfăţişarea părţilor, dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar sau la solicitareauneia dintre părţi. Instanţa poate să refuze o astfel de solicitare în cazul în care consideră că, ţinând cont deîmprejurările cauzei, nu sunt necesare dezbateri orale. Refuzul se motivează în scris şi nu poate fi atacatseparat”], a fost prezentat ca principal avantaj (atât pentru instanţă, cât şi în general) al acestei proceduri faptulcă s-ar putea desfăşura în întregime chiar şi în biroul judecătorului, având în vedere că nu este necesară citareapărţilor dacă înscrisurile sunt edificatoare.

În acest context, s-a ridicat întrebarea dacă textul va rămâne în această formă, având în vedere că dupăapariţia O.G. nr. 5/2001, care era foarte asemănătoare cu Regulamentul privind somaţia europeană de plată şi încadrul căreia se prevedea că hotărârea se dă fără citare, Curtea Constituţională a declarat textul neconstituţionalpentru încălcarea dreptului la apărare, ceea ce a condus la modificarea ordonanţei4.

În răspunsul la această întrebare s-a precizat faptul că textul este o preluare exactă a prevederilorRegulamentului, respectiv a art. 5 alin. (1), iar Curtea Constituţională nu are competenţa de a se pronunţa cuprivire la conformitatea acestuia cu Constituţia. Ar fi ilogic să se considere că legea care preia aceeaşi soluţie ca

4 Afirmaţia autorului întrebării nu este exactă. În forma iniţială a O.G. nr. 5/2001 se prevedea, într-adevăr, că citarea părţilor este facultativă [art. 4 alin. (2)], dispoziţie care nu a

fost declarată neconstituţională. Prin Legea nr. 295/2002, Parlamentul a modificat acest text de lege, instituind regula citării şi în această materie, însă această opţiune

legislativă nu s-a datorat unei decizii de neconstituţionalitate cu privire la textul anterior. Dimpotrivă, prin Decizia nr. 141/30.04.2002, Curtea Constituţională a respins excepţia

de neconstituţionalitate ridicată cu privire la textul care prevedea citarea facultativă, arătând că „Posibilitatea soluţionării cererii şi fără citarea părţilor este justificată din motive

similare celor care au fost avute în vedere de legiuitor la reglementarea instituţiei ordonanţei preşedinţiale: adoptarea unor măsuri vremelnice pentru apărarea unor interese

legitime, urgenţa adoptării unor asemenea măsuri, dar şi încercarea de a stinge litigiul pe baza înţelegerii părţilor. Soluţiile adoptate de judecător în cadrul procedurii prevăzute

de Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 au un caracter vremelnic şi sunt supuse căilor de atac. De asemenea, judecătorul, în vederea soluţionării cererii, poate dispune citarea

părţilor, dacă înscrisurile depuse de creditor nu sunt suficient de convingătoare şi consideră că sunt necesare lămuriri şi explicaţii suplimentare. Ordonanţa cu somaţia de plată

se va emite numai când în urma examinării înscrisurilor prezentate se constată că pretenţiile creditorului sunt justificate.”


Regulamentul european ar contraveni Constituţiei.În acelaşi context, s-a subliniat necesitatea de a nu se asocia obligatoriu contradictorialitatea cu citarea,

întrucât se poate asigura contradictorialitatea şi printr-o procedură scrisă, nu numai printr-o procedură orală. Caexemplu a fost indicată procedura de filtrare a recursului, în care contradictorialitatea se asigură prin comunicarearaportului completului de filtru către părţi, care pot depune puncte de vedere scrise, fără să fie necesară deplasareala instanţă, pentru dezbateri orale. De asemenea, s-a precizat că, în cazul regulamentelor comunitare, competenţade a se pronunţa asupra încălcării drepturilor fundamentale aparţine CJUE, formatorul opinând că, având în vederecă nu putem invoca o tradiţie românească în cazul unor astfel de proceduri fără citare sau cu citare facultativă, fiindîncă în stadiul coagulării acestora, nu putem să pretindem a-i învăţa pe judecătorii din statele europene ceproceduri respectă sau nu dreptul la un proces echitabil, ci, din contră, noi putem învăţa din experienţa acestorareferitoare la proceduri scrise, care respectă principiul contradictorialităţii în altă manieră decât prin citarea părţilor.

În ceea ce priveşte probele, potrivit dispoziţiilor art. 1.029 alin. (9), „Instanţa poate încuviinţa şi alte probeîn afara înscrisurilor depuse de părţi. Nu vor fi însă încuviinţate acele probe a căror administrare necesităcheltuieli disproporţionate faţă de valoarea cererii de chemare în judecată sau a cererii reconvenţionale”.

Cu privire la noţiunea de „probă care provoacă o cheltuială disproporţionată” a fost dată ca exemplu ipotezaîn care, dacă valoarea cererii este de 500 – 1000 de lei, ar fi proba-bil de evitat încuviinţarea probei cu expertiză,ajungându-se la o diferenţă prea mare între miza reală a litigiului şi cheltuielile necesare pentru soluţionareaacestuia.

În acest context, trebuie menţionat că în Codul civil există un text cu certe valenţe procedurale, în materieprobatorie, care permite instanţei învestite cu o cerere în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe răspunderea civilăa debitorului, să estimeze prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine [art. 1.532 alin. (3) NCC].

Articolul 1.029 alin. (9) NCPC nu limitează probatoriul admisibil în această procedură la proba cu înscrisuri(ca urmare, nu trebuie confundate cerinţele acestei proceduri cu cele aplicabile ordonanţei de plată) şi nici nudeclară de plano inadmisibile probele care ar necesita cheltuieli disproporţionate; se instituie un criteriusuplimentar care trebuie avut în vedere de instanţă, atunci când aceasta decide asupra cererii de probe, pe lângăadmisibilitate şi concludenţă.

6. Soluţionarea cereriiÎn ceea ce priveşte soluţionarea cererii, art. 1.029 NCPC dispune că: „(1) Instanţa va pronunţa şi redacta

hotărârea în termen de 30 de zile de la primirea tuturor informaţiilor necesare sau, după caz, de la dezbaterea orală.(2) În cazul în care nu se primeşte niciun răspuns de la partea interesată în termenul stabilit la art. 1.029 alin. (4), (6)sau (8), instanţa se va pronunţa cu privire la cererea principală sau la cererea reconvenţională în raport cu actele aflatela dosar. (3) Hotărârea primei instanţe este executorie de drept”.

Procedura în cazul cererilor cu valoare redusă ar putea fi abordată foarte flexibil de judecători, în cazul încare se va depăşi obişnuinţa mentală a citării părţilor.

Formatorul a apreciat că, probabil din raţiuni administrative, care privesc programul ECRIS şi de planificare aşedinţelor completelor de judecată, judecătorul cauzei va stabili un termen de soluţionare, în camera de consiliu, chiardacă nu dispune citarea părţilor. Desigur, nu trebuie exclusă posibilitatea ca instanţa, constatând că pentrusoluţionarea pricinii sunt necesare şi alte înscrisuri, să pună în vedere părţilor – de regulă, reclamantului – să


completeze probele, depunând înscrisurile necesare. În cazul în care ar fi necesare şi alte probe în afaraînscrisurilor ar fi recomandabilă citarea părţilor, pentru a discuta probele în şedinţă publică, în urma unei

dezbateri orale contradictorii.Potrivit art. 1.029 alin. (1) NCPC, procedura se desfăşoară în întregul ei în camera de consiliu.Şi în cazul altor proceduri speciale s-a prevăzut soluţionarea cererilor în camera de consiliu, soluţie regăsită

de altfel şi în CPC 1865.Potrivit art. XII din Legea nr. 2/2013, „(1) Dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,

republicată, privind cercetarea procesului şi, după caz, dezbaterea fondului în camera de consiliu se aplicăproceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016. (2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoarea prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015, cercetarea procesului şi, după caz, dezbaterea fondului sedesfăşoară în şedinţă publică, dacă legea nu prevede altfel.”

Prin această normă, legiuitorul a intenţionat doar să amâne aplicarea dispoziţiilor referitoare ladesfăşurarea cercetării procesului în faţa primei instanţe în camera de consiliu, în procedura de drept comun, şinu să suspende aplicarea tuturor dispoziţiilor NCPC privitoare la judecarea unor cereri în camera de consiliu.Această soluţie este evidentă, atât având în vedere raţiunile practice urmărite de legiuitor, cât şi faptul că se facereferire la cercetarea procesului, respectiv dezbaterea fondului; or, spre exemplu, în cazul cererilor cu valoareredusă nici nu există aceste două etape procesuale, cu această denumire.

7. Căi de atacPotrivit art. 1.032 NCPC, hotărârea judecătoriei este supusă numai apelului la tribunal, ceea ce corespunde

soluţiei din dreptul comun. Diferenţa constă în faptul că apelul nu este suspensiv de executare, suspendarea fiinddispusă de tribunal, la cererea motivată a părţii, numai cu plata unei cauţiuni de 10 % din valoarea contestată de apelant.Hotărârea instanţei de apel este definitivă, în sensul art. 634 NCPC, nefiind, aşadar, supusă recursului.

8. ÎntrebăriÎn încheiere, formatorul a alocat timp pentru întrebări din partea participanţilor:

8.1 Probele suplimentareReferitor la probele suplimentare care pot fi acceptate de judecător în condiţiile art. 1.029 alin. (9) NCPC,

s-a ridicat problema dacă aceasta ar putea fi analizată ca o chestiune de admisibilitate a procedurii, având învedere că instanţa pronunţă o hotărâre pe fond. Întrucât, în lipsa probelor, instanţa poate respinge cererea caneîntemeiată, nu ar fi fost corect ca aceasta să fie o condiţie de admisibilitate a cererii, în sensul caadministrarea probelor să nu conducă la cheltuieli disproporţionate, ceea ce i-ar permite reclamantului săfolosească direct procedura de drept comun?

Formatorul a apreciat că, de vreme ce hotărârea (de admitere sau de respingere a cererii) are autoritate de lucrujudecat asupra fondului (spre deosebire de cazul ordonanţei de plată), cu toate consecinţele care decurg dinaceasta, prevederea alin. (9) trebuie privită ca o recomandare adresată judecătorului, care va putea face oevaluare suplimentară a probei, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii cheltuielilor ocazionate de administrareasa cu valoarea obiectului cererii, căutând să administreze probe care să nu fie costisitoare; cu toate acestea,

88


judecătorul va admite proba, dacă o va considera concludentă, necesară soluţionării cauzei, alternativa respingeriicererii pe fond fiind indezirabilă; prevederile art. 1.029 alin. (9) nu trebuie interpretate ca un obstacol peremptoriu,în condiţiile în care hotărârea dată este o veritabilă hotărâre de fond; de asemenea, s-a precizat că, dacă primainstanţă ar administra proba, se poate completa oricum probatoriul în apel, unde se aplică, în principiu, regulile dedrept comun.

În tot cazul, art. 1.029 alin. (9) nu instituie o condiţie de admisibilitate a procedurii suplimentară faţă de celeprevăzute de art. 1025 NCPC, fiind vorba despre o regulă privitoare la încuviinţarea probatoriului.

8.2 Caracterul alternativ [dispoziţiile art. 1.026 alin. (3) NCPC]Referitor la dispoziţiile art. 1.026 alin. (3) NCPC [„ Atunci când cererea nu poate fi soluţionată potrivit

dispoziţiilor prevăzute de prezentul titlu, instanţa judecătorească îl informează pe reclamant în acest sens, iardacă reclamantul nu îşi retrage cererea, aceasta va fi judecată potrivit dreptului comun”] s-a ridicat problemaconcilierii acestor prevederi cu cele ale art. 204 privitoare la modificarea cererii de chemare în judecată; poate ficonsiderată situaţia de la art. 1.026 alin. (3) o modificare a cererii, pot fi considerate aceste prevederi o derogarede la condiţiile menţionate în art. 204? Care ar fi interesul de a retrage cererea dacă aceasta se judecă oricumconform dreptului comun?

Formatorul a precizat că răspunsul depinde, practic, de momentul în care instanţa pune în vederereclamantului că cererea sa nu poate fi soluţionată potrivit acestei proceduri speciale; coroborând dispoziţiile art.1.026 alin. (3) cu cele ale art. 1.028 alin. (4) se poate trage concluzia că, deja, în cadrul procedurii prealabilescrise, instanţa l-ar putea informa pe reclamant că cererea sa nu se încadrează în dispoziţiile legii speciale;totodată, instanţa îi va pune în vedere reclamantului să timbreze la valoarea pretinsă, completând în modcorespunzător taxa de timbru plătită, dacă este cazul. Ca urmare, dacă reclamantul comunică acordul său privindtransformarea cererii într-o cerere pe calea dreptului comun, la primul termen de judecată la care părţile sunt legalcitate, această cerere poate fi considerată o modificare, în sensul art. 204 alin. (1) NCPC. Dacă o asemeneacomunicare nu este făcută, iar reclamantul nici nu renunţă la judecată, cererea va fi oricum judecată potrivitdreptului comun, conform art. 1.026 alin. (3) NCPC. Ca urmare, practic, nu este posibil ca reclamantul să-şimodifice cererea în sensul arătat abia după primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, întrucâtaceastă modificare fie are loc la primul termen, fie este considerată a fi operat de drept, în temeiul legii.

Interesul retragerii cererii – o formă de renunţare la judecată – ar putea fi dat de necesitatea unei mai bunepregătiri şi fundamentări a cererii formulate potrivit dreptului comun.


90

Procedura necontencioasă judiciară*


La prima vedere, procedura necontencioasă nu prezintă multe aspecte de noutate.

1. Domeniul de aplicareÎn ceea ce priveşte domeniul de aplicare, art. 527 NCPC dispune că „Cererile pentru soluţionarea cărora

este nevoie de intervenţia instanţei, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană,precum sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere,ocrotire ori asigurare, sunt supuse dispoziţiilor prezentei cărţi”.

A fost subliniat faptul că, prin instituirea instanţei de tutelă, procedurile necontencioase (mai ales în ceea cepriveşte Cartea I din NCC, fiind date ca exemple autorizarea încheierii actelor juridice de dispoziţie de cătreincapabil, numirea tutorelui, a curatorului, descărcarea de gestiune etc.) vor cunoaşte un adevărat reviriment; încadrul cererilor de competenţa instanţei de tutelă, prevăzute de Cartea I referitoare la persoane din NCC, vomîntâlni rar proceduri contencioase (de exemplu, dizolvarea consiliului de familie), spre deosebire de Cartea a II-acu privire la familie (conform art. 265 NCC). Ar fi fost, poate, de dorit o procedură mai elaborată, special destinatăinstanţei de tutelă.

2. CompetenţaEste reglementată de art. 528 NCPC: „(1) Cererile necontencioase care sunt în legătură cu o cauză în curs

de soluţionare sau soluţionată deja de o instanţă ori care au ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valoriaflate în depozitul unei instanţe se vor îndrepta la acea instanţă. (2) În celelalte cazuri, competenţa instanţei şisoluţionarea incidentelor privind competenţa sunt supuse regulilor prevăzute pentru cererile contencioase. (3) Încazul în care competenţa teritorială nu poate fi stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (2), cererile necontencioase se vorîndrepta la instanţa în a cărei circumscripţie petentul îşi are, după caz, domiciliul, reşedinţa, sediul orireprezentanţa, iar dacă niciuna dintre acestea nu se află pe teritoriul României, cererile se vor îndrepta, urmândregulile de competenţă materială, la Judecătoria Sectorului 1 al municipiului Bucureşti sau, după caz, la TribunalulBucureşti”.

În cazul litigiilor cu element de extraneitate, textul consacră o competenţă teritorială subsidiară la JudecătoriaSectorului 1 şi Tribunalul Bucureşti; în cazul acestor litigii trebuie verificat în prealabil dacă instanţele române sunt



competente internaţional [în special Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privindcompetenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială] şi, dacă nu suntaplicabile actele europene în domeniul procesului civil internaţional, Cartea a VII-a NCPC, cu privire la procesulcivil internaţional; totodată, s-a precizat faptul că pentru verificarea competenţei sunt incidente prevederile art. 130NCPC privitoare la invocarea excepţiei de necompetenţă şi cele ale art. 131 privitoare la verificarea competenţei.

În cazul procedurilor necontencioase propriu-zise, unde nu există pârât şi, deci, nu ar avea cine să invocenecompetenţa, instanţa îşi verifică din oficiu inclusiv competenţa de ordine privată (art. 529 NCPC).

3. Procedura de soluţionare a cereriiProcedura de soluţionare a cererii este reglementată de art. 532 NCPC, potrivit căruia: „(1) Cererea se

judecă în camera de consiliu, cu citarea petentului şi a persoanelor arătate în cerere, dacă legea o impune. În cazcontrar, judecata se face cu sau fără citare, la aprecierea instanţei. (2) Instanţa poate dispune, chiar din oficiu, oricemăsuri utile cauzei. Ea are dreptul să asculte orice persoană care poate aduce lămuriri în cauză, precum şi peacelea ale căror interese ar putea fi afectate de hotărâre”.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, se instituie regula citării facultative, la aprecierea instanţei, înmaterie necontencioasă [art. 532 alin. (1) teza finală]. Doar dacă legea impune citarea, aceasta este obligatorie.

În ceea ce priveşte alin. (2), instanţa poate introduce, din oficiu, părţi în cauză, spre deosebire de proceduracontencioasă, în care instanţa poate face acest lucru doar în cazuri excepţionale, expres prevăzute de lege, încelelalte situaţii neputând decât să pună în vedere părţilor necesitatea lărgirii cadrului procesual (conform art. 78NCPC). Acest text de lege poate primi aplicare practică, de exemplu, în cazul plângerilor de carte funciară (spreexemplu, se cere radierea unei notări, caz în care trebuie citat cel în folosul căreia a fost făcută notarea, oridimpotrivă, se face plângere împotriva respingerii notării, caz în care trebuie citat titularul dreptului tabularîmpotriva căruia s-ar face înscrierea).

4. Modalitatea de soluţionare a cereriiPotrivit art. 533 NCPC, asupra cererii „Instanţa se pronunţă prin încheiere, în raport cu toate împrejurările

de fapt şi de drept ale cauzei, chiar dacă nu au fost invocate în cerere sau pe parcursul procedurii”.Este un text interesant, sub aspectul rolului activ mai accentuat al instanţei; se poate constata că instanţa

are o libertate mai accentuată în a stabili inclusiv faptele relevante pentru soluţionarea pricinii şi a se lămuri cu privirela acestea, tocmai pentru că, prin definiţie, nu există un litigiu între părţi.

5. Căile de atacÎn ceea ce priveşte calea de atac, art. 534 NCPC dispune că: „(1) Încheierea prin care se încuviinţează


92

cererea este executorie. (2) Încheierea prevăzută la alin. (1) este supusă numai apelului, cu excepţia celeipronunţate de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este definitivă. (3) Termenul de apel va curgede la pronunţare, pentru cei care au fost prezenţi la ultima şedinţă de judecată, şi de la comunicare, pentru cei careau lipsit.(4) Apelul poate fi făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la soluţionarea cererii,termenul de apel curgând de la data la care a luat cunoştinţă de încheiere, dar nu mai târziu de un an de la datapronunţării. (5) Apelul se judecă în camera de consiliu”.

În această materie nu sunt noutăţi, în afară de faptul că se înlocuieşte recursul cu apelul, cu excepţiadispoziţiilor alin. (4). Instituirea unui termen maxim de 1 an de la data pronunţării pentru persoanele interesate carenu au participat la proces în faţa primei instanţe este de natură să asigure certitudinea juridică.

Această procedură are caracter de drept comun pentru procedurile necontencioase prevăzute de altecapitole ale NCPC, precum şi de legi speciale, completându-se, la rândul lor, cu dispoziţiile mai elaborate dinmateria procedurii contencioase, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasăa cererii (art. 536 NCPC).


Măsurile asigurătorii şi sechestrul asigurător*


1. Măsurile asigurătorii şi sechestrul asigurător1.1 Sediul materiei

Cartea a VI-a, Titlul IV din Noul Cod de procedură civilăPrimele modificări se regăsesc chiar în titlul capitolului: dacă în Codul de procedură civilă de la 1865, Titlul

IV din Cartea privind procedurile speciale este intitulat ,,măsuri asigurătorii”, în Noul Cod de procedură civilă aparedenumirea de ,,măsurile asigurătorii şi provizorii”. Această denumire a apărut prin Legea de punere în aplicare aNoului Cod de procedură civilă (Legea nr. 76/2012) şi vine ca urmare a articolului referitor la,,măsuri provizorii în materia dreptului de proprietate intelectuală”, în care prin Legea de punere în aplicare s-aîncercat aducerea în Noul Cod de procedură civilă a unor reguli existente şi anterior, însă disparate (art. 255 NCC,Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie), toateavând la bază o directivă europeană.

Sub aspectul noţiunilor de „măsuri asigurătorii – măsuri provizorii”, art. 1.559 NCC defineşte măsurileasigurătorii: sechestrul, poprirea şi sechestrul judiciar; prin urmare, dispoziţiile nou introduse nu erau măsuriasigurătorii, aşa încât au fost numite măsuri asigurătorii şi provizorii.

1.2 GeneralităţiO chestiune generală cu privire la sechestrul asigurător: legiuitorul nu poate fi acuzat că nu a fost extrem

de dornic să modifice. Este un capitol unde există modificări, însă nu sunt atât de ample precum în alte domenii,pentru că elementele care puteau fi aduse cu titlu de inovaţie nu încadrau foarte bine cu profilul debitorilor şicreditorilor noştri. Soluţiile de genul „se pot lua măsuri asigurătorii şi fără cauţiune sau cauţiunea este o chestiuneexcepţională” nu cred ar fi reprezentat o soluţie bună. Realitatea pieţei noastre şi dreptul, ca reflex al economiei,mă fac să cred că o ideologie de tipul „să facem legislaţia să fie propice pentru creditori” este o armă cu două tăişuri:mulţi creditori nu sunt creditori, alţii sunt şicanatori, astfel încât trebuie să existe o rezervă, în sensul condiţionăriiluării măsurii de plata unei cauţiuni şi caracterul semnificativ al acesteia.

1.3 Condiţiile de înfiinţare a sechestrului asigurătorÎn Codul de procedură civilă de la 1865, condiţiile de admisibilitate sunt prevăzute în art. 591.Noul Cod de procedură civilă menţionează aceleaşi condiţii de admisibilitate (în art. 940 – Condiţii de

înfiinţare1 : „(1) Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată în scris şi este exigibilă,poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte



Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează să fie indicat într-o notă de subsol.1 Art. 952 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).


că a intentat cerere de chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de cătreinstanţă. (2) Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă dovedeşte că aintentat acţiune şi depune, odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată.(3) Instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar şi atunci când creanţa nu este exigibilă, în cazurile în caredebitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când estepericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea. În aceste cazuri,creditorul trebuie să dovedească îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute la alin. (1) şi să depună o cauţiune, alcărei cuantum va fi fixat de către instanţă”.

1.4 CompetenţaReferitor la acest aspect, s-a precizat că nu există modificări, deşi textele diferă: în Noul Cod de procedură

civilă, faţă de Codul de procedură civilă de la 1865, se arată, în plus, că este competentă să judece procesulinstanţa competentă să judece procesul în primă instanţă: art. 941 alin. (1) NCPC2 , faţă de art. 592 CPC 1865(„cererea de sechestru se adresează instanţei care judecă procesul”). Această prevedere nu era chiar atât declară; Noul Cod prevede clar că această competenţă aparţine instanţei care judecă în primă instanţă.

Totodată, s-a mai arătat că, deşi nu suntem în prezenţa unei modificări, au existat jurişti care au susţinut că,de exemplu, cererea de sechestru formulată într-un proces care se află deja în faza apelului trebuie adresatăinstanţei de apel. Soluţia era, evident, greşită. Nu a fost o practică extinsă de asemenea soluţii greşite, însă au fostsuficiente încât să justifice menţionarea în mod expres că este vorba despre instanţa care judecă în primă instanţăprocesul, chiar dacă acel proces se află în apel sau chiar în recurs.

1.5 Forma cereriiCodul de procedură civilă de la 1865 nu indica o anumită formă a cererii sechestrului asigurător, astfel încât

s-a dezvoltat o practică neunitară (unii menţionează bunurile pe care vor să le sechestreze, alţii nu le individualizează,solicitând “sechestrul asupra bunurilor mobile şi imobile”). Aşadar, în tăcerea textului de lege, s-a dezvoltat o practicăneunitară; au existat şi soluţii de respingere a cererii pentru motivul că nu au fost menţionate bunurile care sedorea a fi sechestrate.

În acest context, legiuitorul a prevăzut mai ferm, în art. 941 alin. (1) teza a II-a NCPC3, că petentul creditornu este obligat să individualizeze bunurile; dispoziţia urmăreşte să uşureze sarcina creditorului, să nu îl pună peacesta să indice în cererea de sechestru ce anume bunuri vrea să sechestreze. Argumentul care a generat oastfel de soluţie legislativă a fost acela că ar fi inechitabil să i se ceară creditorului să individualizeze bunurile, câttimp acest lucru ţine de punerea în executare a sechestrului. Or, tocmai asta face executorul judecătoresc, careidentifică bunurile după ce are încheierea de sechestru. Fără acest aport al executorului, care ar putea identificabunurile mai bine decât creditorul, acesta din urmă s-ar transforma într-un detectiv (fapt care chiar seîntâmplă în prezent). Actualmente, practica majoritară este în sensul de a cere identificarea bunurilor. Soluţia dinart. 941 NCPC tranşează o problemă în care practica era neunitară.

94

2 Art. 953 alin. (1) NCPC republicat3 Idem


S-a ridicat problema ce se întâmplă cu cererea unui creditor care are o creanţă de o anumită valoare şi sedescoperă abia în faza de executare că singurul bun pe care îl are debitorul este un imobil de o valoare mult maimare decât creanţa pentru care s-a soli-citat sechestrul. Dispare, aşadar, filtrul instanţei în ceea ce priveşteproporţia dintre cuantumul creanţei şi valoarea bunului sechestrat. Nu există niciun control asupra a ceea ce deţinedebitorul pentru justificarea măsurii în raport cu valoarea creanţei.

Opinia exprimată referitor la această problemă a fost în sensul că efectul imediat al noii reglementări estetranşarea problemei soluţionate în mod neunitar, însă efectul mediat este acela că dispare controlul judecătoruluiasupra proporţionalităţii. Instanţa care analizează cererea nu poate verifica dacă solicitarea creditorului esteproporţională. Aprecierea de oportunitate a judecătorului dispare numai în faza prealabilă, a încuviinţării măsurii.Aceasta se transferă la executorul judecătoresc, care, având încheierea de sechestru, va stabili dacă sechestreazăsau nu un anumit bun. Executorul poate să limiteze sechestrarea la bunuri care sunt proporţionale cu valoareacreanţei.

În cele din urmă, un control din partea instanţei cu privire la respectarea unui raport echitabil deproporţionalitate în aplicarea sechestrului există şi în logica Noului Cod de procedură civilă, însă intervenţia instanţeinu se realizează în amonte, ci în aval. Sunt două soluţii posibile:

a) instanţa are un control, totul se transferă în zona contestaţiei la executare; debitorul, care va ficonfruntat cu aplicarea unei măsuri asigurătorii de către executor, contestă. Instanţa are un control, însă nu instanţacare judecă sechestrul, ci instanţa care soluţionează contestaţia la executare;

b) dacă discrepanţa între creanţă şi măsura aplicată este atât de mare încât îi blochează pentru o creanţămică un bun de mare valoare, debitorul, confruntat cu aplicarea sechestrului, poate să uzeze de prevederile NouluiCod de procedură civilă: consemnarea sumei de bani şi ridicarea sechestrului, dând garanţii îndestulătoare4 (unalt imobil, o sumă de bani, o scrisoare de garanţie bancară din partea băncii care îi finanţează proiectul). Este ocombinare între juridic şi economic, însă acestea sunt, în realitate, deblocările.

Contraargumentul la problema identificată de participanţi, care a condus la soluţia din art. 944 NCPC, esteacela că nu poate fi reţinută culpa creditorului pentru a-l lipsi de posibilitatea asigurării creanţei în situaţia în caredebitorul are numai un bun foarte valoros. Acesta din urmă ar trebui să se afle într-o situaţie mai proastă decât acreditorului cu un debitor cu un bun mai puţin valoros? Ar trebui să acceptăm că această creanţă a lui este mailipsită de suport?

1.6 Judecata cererii de sechestruSe păstrează, în mare, soluţiile din reglementarea anterioară, cu precizarea că în cuprinsul încheierii de

sechestru trebuie menţionată (instanţele fac şi în prezent acest lucru, chiar dacă nu se prevede în mod expres)suma până la care se dispune măsura sechestrului5. Această menţiune este foarte importantă. În primul rând,reprezintă o orientare pentru executorul judecătoresc cu privire la limita valorii până la care sechestrează bunurile(să nu facă ce spune creditorul, ci ceea ce a spus creditorul şi a fost acceptat de către instanţă). Uneori este utilă,deoarece creditorul poate veni cu mai multe creanţe sau cu o creanţă mai mare, însă numai unele creanţe sau o

4 Art. 944 (art. 956 NCPC republicat). Ridicarea sechestrului asigurător. „(1) Dacă debitorul va da, în toate cazurile, o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica,

la cererea debitorului, sechestrul asigurător. Cererea se soluţionează în camera de consiliu, de urgenţă şi cu citarea în termen scurt a părţilor, prin încheiere supusă numai

apelului, în termen de 5 zile de la pronunţare, la instanţa ierarhic superioară. Apelul se judecă de urgenţă şi cu precădere. Dispoziţiile art. 941 alin. (3) se aplică în mod

corespunzător”.


parte din creanţă se bucură de dovada prin act scris, instanţa încuviinţând măsura asigurătorie în limita aceleicreanţe sau părţi din creanţă. Pe de altă parte, în funcţie de valoarea creanţei acceptate a fi protejate provizoriuse va face şi eventuala ridicare a sechestrului. În genere, instanţele procedau astfel, însă nu în toate cazurile, iarlegiuitorul a considerat că ar trebui menţionată această regulă în mod expres.

Referitor la acest aspect s-a precizat că, în condiţiile în care art. 907 și 908 din vechiul Cod comercial ausupravieţuit până la acest moment Noului Cod civil, înseamnă că avem reguli unitare pentru sechestru şi cauţiune,dispărând regula care exista doar în comercial cu privire la achitarea anticipată.

Cu privire la problema menţionată, s-a arătat că noutatea adusă de Noul Cod de procedură civilă este căpentru toate litigiile (indiferent de natura părţilor – profesionişti sau nu) cauţiunea nu se mai plăteşte anticipat, ciîn termenul acordat de instanţă prin chiar încheierea de admitere. Există o clarificare a practicii potrivit cu care întoate litigiile nu se mai stabileşte termen în vederea achitării anticipate a cauţiunii. Textul are valoare numaipentru situaţia în care instanţa stabileşte cauţiunea, nu şi pentru ipoteza în care creditorul solicită sechestrulpentru o creanţă care nu este constatată prin act scris, deoarece acolo instanţa nu are ce cauţiune să stabilească,pentru că este vorba de jumătate din sumă, iar aceea poate fi plătită anticipat, fără probleme. Concluzia este cătextul se referă numai la ipoteza creanţei garantate prin act scris.

1.7 Comunicarea încheierii judecătoreştiO altă modificare se referă la comunicarea încheierii judecătoreşti: în reglementarea CPC 1865, se făcea

în toate cazurile, de către instanţă, din oficiu. În Noul Cod de procedură civilă, conform art. 941 alin (21)6,comunicarea diferă: creditorului i se comunică de îndată, de către instanţă, în timp ce debitorului i se comunică decătre executorul judecătoresc odată cu aplicarea măsurii sechestrului.

Care a fost raţiunea pentru această disociere în materie de comunicare a încheierii? S-a încercat să seprotejeze elementul-surpriză. Vorbim de măsuri asigurătorii. Bunurile, în momentul anterior aplicării măsurii, pot fiuşor mutate, vândute. Or, măsura dispusă de instanţă nu mai reprezintă o surpriză dacă debitorului i se comunicăîncheierea înainte de aplicarea acesteia, prin executor judecătoresc. De obicei, comunicarea către debitor sefăcea înainte ca executorul să reuşească sechestrarea bunului. Practica a dovedit că de-bitorul ştie, de cele maimulte ori, când se ia o măsură asigurătorie împotriva lui. Aceasta a fost raţiunea care a impus în LPA NCPCmodificarea regulilor în materie de comunicare a încheierii.

Pe de altă parte, debitorul are şi alte mijloace de a afla (de exemplu, portalul instanţelor). Au existat discuţiiîn comisia de elaborare că aceste măsuri asigurătorii ar trebui protejate şi prin norme de regulament al instanţelor,referitoare la secretizarea pe portalul instanţelor, însă asemenea reguli nu pot fi introduse într-un codfundamental, fiind mai curând aspecte de resort administrativ.

1.8 Calea de atacSe păstrează termenul pentru exercitarea căii de atac de 5 zile de la comunicare. Calea de atac însă nu mai

este însă recursul, ca în CPC 1865, ci numai apelul. Dacă primainstanţă este Curtea de apel, calea de atac va firecursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

96

5 Art. 953 alin. (2) NCPC republicat.6 Art. 953 alin. (3) NCPC republicat.


1.9 Executarea măsuriiPentru executarea măsurii nu este nevoie de încuviinţarea executării silite. Precizarea este necesară,

deoarece în practica unor instanţe se cerea încuviinţarea chiar şi pentru măsuri asigurătorii, ceea ce nu era niciîn spiritul Codului de procedură civilă de la 1865. De asemenea, nu este nevoie de somaţie.

Aşadar, lipsesc două elemente ale executării, încuviinţarea şi somaţia prealabilă, sau orice altă autorizaredin partea instanţei.

Există şi alte reglementări ale Codului de procedură civilă de la 1865 care au fost preluate în Noul Cod deprocedură civilă: ridicarea sechestrului, faptul că bunurile se valorifică după ce se obţine titlul executoriu etc.

1.10 Sechestrul navelor civileAceastă materie este reglementată pentru întâia dată în Codul de procedură civilă.Sediul materiei este reprezentat de dispoziţiile art. 947 şi urm. NCPC7, care au o triplă sursă: convenţiile

internaţionale, dispoziţiile din vechiul Cod comercial privind vânzarea şi sechestrul navelor şi art. 907 şi 908 dinvechiul Cod comercial.

Competenţa este mai largă decât în prezent. Este vorba de tribunalul locului unde se află nava, indiferentde instanţa la care s-a introdus sau urmează a se introduce acţiunea pe fond.

În ceea ce priveşte acţiunea de fond, în legea de organizare judecătorească nr. 304/2004 se prevede ocompetenţă specială în cazul navelor civile sau comerciale, maritime sau fluviale: Tribunalele Constanţa şi Galaţi. Înmateria sechestrului asistăm la o desprindere faţă de soluţia clasică, aplicabilă acţiunii de fond, din cauza urgenţeimaxime şi faptului că nava, deşi este concepută ideal ca bun imobil, prezintă dezavantajele de urmărire pe care leare orice bun mobil. Din acest motiv, s-a optat ca orice tribunal din ţară, unde s-ar afla nava, să fie competent săjudece cerere de sechestru, chiar dacă nu ar fi competent şi în ce priveşte soluţionarea fondului (de exemplu,tribunalele Giurgiu, Brăila etc.).

O altă problemă vizează condiţiile de înfiinţare a sechestrului: nava, chiar dacă este în port, nu poate fisechestrată, pentru că se consideră că este pe punctul de plecare, atunci când documentele de călătorie se aflăîn mâna căpitanului. Sunt, aşadar, anumite condiţionări care presupun o urgenţă mai mare.

Un alt element de noutate, care a creat un impact şi asupra altor măsuri asigurătorii, este acela că înmateria sechestrului navelor, plecând de la o practică internaţională bazată pe convenţiile internaţionale în materiemaritimă şi fluvială şi de la urgenţa specifică sechestrului navelor, există posibilitatea introducerii acţiuniisechestrului chiar înainte de introducerea acţiunii de fond. La sechestrul asigurător obişnuit, asupra celorlaltebunuri mobile şi imobile, nu există posibilitatea introducerii cererii de sechestru înainte de introducerea acţiunii defond. Regăsim această posibilitate numai la sechestrul judiciar, dar nu şi la sechestrul asigurător.

Legiuitorul a fost prudent, reglementând două variante posibile: fie introducerea acţiunii de fond, fie declanşareaprocedurilor arbitrale în termen de cel mult de 20 de zile de la data încuviinţării măsurii, sub sancţiunea încetării de drepta măsurii asigurătorii. S-a dorit, prin această condiţionare, limitarea posibilităţilor de abuz din partea creditorului, carear întârzia în mod nepermis introducerea acţiunii de fond, prelungind în acest mod sine die efectul măsuriiasigurătorii.

Alte norme în materia navelor sunt spectaculoase, deşi nu sunt neapărat noi. Ele se regăseau în legi

7 Art. 959 şi urm. NCPC republicat.


speciale sau în vechiul Cod comercial. Executarea măsurii revine căpităniei portului; este un executor de ocazie.Nu este ceva nou. Suntem, aşadar, în prezenţa unei derogări de la regulile privind executarea sechestrului.

O altă prevedere interesantă este cea din art. 956 NCPC8, existentă şi până în prezent în legea specialăabrogată prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă: oprirea temporară a plecării navei.Căpitănia portului poate opri temporar nava, chiar şi în absenţa unei hotărâri judecătoreşti (în legea specială seprevedea un termen de 24 de ore). Spre exemplu, în situaţia în care se cunoaşte că s-a depus cererea desechestru, se face o cerere rapidă la căpitănia portului, solicitându-se oprirea temporară a plecării navei până lasoluţionarea cererii de sechestru. Este o măsură provizorie, care se ia de obicei de instanţă, însă aici, având învedere specificul, se adoptă de căpitănia portului (măsura este oarecum echivalentă, păstrând proporţiile, cumateria suspendării executării: acea suspendare provizorie acordată până la judecarea cererii de suspendaresau, în materia sechestrului judiciar, numirea administratorului provizoriu până la judecarea cererii de sechestrujudiciar, pentru a nu dispărea interesul de judecare a cererii provizorii).

2. Poprirea asigurătorieSingura modificare prin care se rezolvă o problemă de practică este aceea că în materie de poprire

bancară nu mai este necesară indicarea terţilor popriţi. A contrario, când nu suntem în prezenţa unei popriribancare, terţii trebuie individualizaţi. S-a rezolvat, astfel, problema apărută în practică privind citarea şicomunicarea tuturor terţilor intervenienţi.

3. Sechestrul judiciar3.1 Modificări

A fost subliniată noutatea adusă de art. 960 alin. (2) şi urm.9, în sensul că, similar procedurii de la sechestrulnavelor civile, în cazul sechestrului solicitat anterior acţiunii de fond, creditorul este obligat să introducă acţiuneasau să iniţieze demersurile pentru constituirea tribunalului arbitral într-un termen de cel mult 20 de zile de la dataîncuviinţării sechestrului, sub sancţiunea desfiinţării de drept a sechestrului judiciar, care se constată prin încheieredefinitivă, dată cu citarea părţilor. A fost salutată introducerea acestui text, în condiţiile în care, în reglementareaCodului de procedură civilă de la 1865 era posibilă introducerea acţiunii – în cele trei situaţii prevăzute de art. 599– fără a fi stabilit un termen pentru introducerea acţiunii de fond, iar creditorul putea amâna introducerea acţiuniipână la împlinirea termenului de prescripţie.

3.2 CompetenţaCu privire la competenţă, au fost prezentate dispoziţiile art. 961– Instanţa competentă10 : „Cererea pentru

înfiinţarea sechestrului judiciar se va adresa instanţei învestite cu judecarea acţiunii principale în cazul prevăzutla art. 960 alin. (1), respectiv instanţei în circumscripţia căreia se află bunul în cazurile prevăzute la art. 960 alin.(2)”, context în care s-a precizat că, în cazul în care nu există acţiune de fond, competenţa materială aparţine

98

8 Art. 968 NCPC republicat.9 Art. 971 şi urm. NCPC republicat.10 Art. 973 NCPC republicat: „Cererea pentru înfiinţarea sechestrului judiciar se va adresa instanţei învestite cu judecarea acţiunii principale în cazul prevăzut la art. 972

alin. (1), respectiv instanţei în circumscripţia căreia se află bunul în cazurile prevăzute la art. 972 alin. (2)”.


tribunalului (întrucât judecă toate pricinile care nu sunt date expres în competenţa judecătoriei), iar competenţateritorială se determină având în vedere locul unde se află bunurile; în cazurile în care există acţiune de fond,cererea va fi una accesorie, iar competenţa va aparţine instanţei care judecă acţiunea principală.

În încheiere, s-a precizat că s-au menţinut aceleaşi reguli cu privire la administratorul-sechestru (art. 96311)şi administratorul provizoriu (art. 96412).

4. Măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală4.1 Generalităţi

În debutul prezentării s-a precizat că acest capitol reprezintă o noutate.De asemenea, a fost subliniat faptul că dispoziţiile art. 9641 NCPC13 seamănă izbitor cu dispoziţiile art. 255

NCC referitor la măsuri provizorii în materia drepturilor nepatrimoniale. În acelaşi context, s-a precizat că art. 9641

se doreşte a fi un text general aplicabil măsurilor provizorii în materie de proprietate intelectuală (patrimoniale saunepatrimoniale), derogatoriu de la dispoziţiile art. 255 NCC, care priveşte drepturi nepatrimoniale [art. 9641 alin.(2): Măsurile provizorii necesare pentru protecţia altor drepturi nepatrimoniale sunt prevăzute la art. 255 din Codulcivil].

4.2 CondiţiiS-a precizat că pentru a cere instanţei luarea unor măsuri provizorii în această materie trebuie îndeplinite

două condiţii: dovada credibilă că drepturile de proprietate intelectuală fac obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sauiminente, şi existenţa riscului unui prejudiciu greu de reparat.

a) Cu privire la prima condiţie – dovada credibilă şi a modului în care va fi aceasta interpretată în practică- au fost indicate ca repere prevederile Legii contenciosului administrativ, care transpune în legislaţia internăanumite recomandări privind protecţia provizorie în materie administrativă – „caz bine justificat”, presupunândelemente evidente privind nelegalitatea actului administrativ. De asemenea, s-a făcut trimitere la practicainternaţională, care foloseşte noţiunea „prima facie” (analiză la prima vedere) sau fumus boni juris (ceva care nu estecert, dar care creează, în mod rezonabil, aparenţa de dreptate).

b) Cu privire la a doua condiţie – prejudiciu greu de reparat, s-a făcut trimitere la practica europeană, carefoloseşte noţiunea „pericullum in mora” (pericol de întârziere), apreciată ca reprezentând situaţia în care daunaprodusă prin neluarea măsurii ar fi dificil sau imposibil de reparat, în acelaşi context făcându-se referire şi lanoţiunea de „pericol iminent” din materia dreptului administrativ.

4.3 Măsuri care pot fi dispuse de instanţăReferitor la măsurile care pot fi luate, au fost prezentate dispoziţiile art. 9642 alin. (2)14: „(2) Instanţa

judecătorească poate să dispună în special: a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie; b) luareamăsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor”.

11 Art. 975 NCPC republicat.12 Art. 976 NCPC republicat.13 Art. 977 NCPC republicat.14 Art. 978 alin. (2) NCPC republicat.


Ne aflăm mai degrabă în prezenţa a unor măsuri de asigurare a dovezilor, decât a unor măsuri asigurătorii.De asemenea, s-a precizat că enumerarea este enunţiativă, în sensul că se pot imagina şi alte măsuri, fiind

vorba de o sferă mai largă, care excede noţiunii de „măsuri asigurătorii”.

4.4 ProceduraCu privire la procedură, alin. (4) al art. 9642 NCPC15 prevede faptul că măsurile provizorii se aplică prin

intermediul altei proceduri speciale, întrucât legiuitorul trimite expres la aceasta: ,,Instanţa soluţionează cerereapotrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în carecererea este formulată înainte de introducerea acţiunii de fond, prin hotărârea prin care s-a dispus măsuraprovizorie se va fixa şi termenul în care acţiunea de fond trebuie să fie introdusă, sub sancţiunea încetării de drepta acelei măsuri.”

În ceea ce priveşte cauţiunea, impunerea ei reprezintă o facultate pentru instanţă (cauţiunea este lăsată laaprecierea instanţei, atât sub aspectul necesităţii, cât şi sub aspectul cuantumului, ca reper fiind indicat posibilulprejudiciu produs părţii adverse). Cauţiunea se fixează prin hotărârea de adoptare a măsurilor provizorii, iar nu anticipat.Dispoziţiile alin. (5) şi următoarele sunt apreciate ca o prudenţă a legiuitorului, tratându-se posibilitatea reparăriieventualului prejudiciu cauzat prin măsura provizorie părţii adverse. Cu privire la prudenţa legiuitorului în ceea ce priveştereglementarea regimului cauţiunii a fost dată ca exemplu situaţia în care reclamantul susţine faptul că pârâtul a preluato operă (de exemplu, compoziţie muzicală) asupra căreia are drept de autor [reclamantul solicită, în baza art. art. 9642alin. (2) lit. a), să i se interzică artistului să o interpreteze] sau o carte de specialitate [reclamantulsolicită, în baza art. art. 9642 alin. (2) lit. a), scoaterea de pe piaţă a exemplarelor respective]; în situaţia în carereclamantul ar avea dreptate, măsura provizorie ar fi justificată, întrucât publicul nu i-ar mai cumpăra opera, fiindcăa cumpărat-o deja mai ieftin de la pârât; în situaţia în care reclamantul nu ar avea dreptate, pârâtului i s-ar cauzaun prejudiciu prin măsura asigurătorie, întrucât în această perioadă ar fi lipsit de veniturile generate de opera sa.Astfel, s-a arătat că trebuie protejat atât cel care cere dispunerea măsurii provizorii, cât şi cel împotriva căruia sedispune aceasta.

S-a subliniat, totodată, că regimul eliberării cauţiunii este unul special, conform alin. (8), prevederileacestuia prezentând o uşoară derogare de la regimul general al restituirii cauţiunii (art. 1.049 NCPC18). Suntem înprezenţa unor prevederi mai favorabile celui împotriva căruia a fost dispusă măsura provizorie (pârâtul este întrebatde instanţă dacă se opune la eliberarea cauţiunii şi dacă acesta declară astfel, abia atunci instanţa îi fixeazătermenul de maximum 30 zile pentru introducerea acţiunii de fond).

100

15 Art. 978 alin. (4) NCPC republicat.16 Art. 978 alin. (2) lit. a) NCPC republicat.17 Idem.18 Art. 1.063 NCPC republicat.


Proceduri speciale: procedura partajului judiciar*


1. Sediul materieiSediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 965-981 NCPC1 şi o serie de prevederi din Noul Cod civil,

respectiv art. 669-686, soluţia îmbinării prevederilor privind partajul din cele două coduri fiind considerată întrucâtvatradiţională, întrucât şi vechiul Cod civil conţinea astfel de texte.

2. CompetenţaPentru început au fost formulate câteva precizări în vederea lămuririi chestiunii competenţei.În ceea ce priveşte competenţa teritorială, s-a apreciat că nu vor fi dificultăţi, ea urmând să fie determinată

astfel:– dacă ne aflăm în prezenţa unui partaj succesoral, vor fi aplicabile dispoziţiile privind ultimul domiciliu al

defunctului;– dacă ne aflăm în prezenţa unui partaj care nu are temei succesoral, în masa partajabilă existând un

imobil, competenţa va aparţine instanţei locului unde este situat imobilul; în situaţia în care în masa partajabilăexistă mai multe imobile, competenţa va fi una alternativă;

– dacă ne aflăm în prezenţa unui partaj care nu are temei succesoral, în masa partajabilă existând numaimobile, competenţa o va determina locul unde sunt situate bunurile; dacă nu se poate determina un loc al bunurilormobile, competenţa va fi determinată de domiciliul pârâtului.

În ceea ce priveşte competenţa materială, s-a făcut precizarea potrivit căreia conţinutul textelor ridicăprobleme de interpretare, întrucât art. 92 pct. 1 lit. k) NCPC [judecătoriile judecă (.....) k) cererile de împărţealăjudiciară, indiferent de valoare] nu a preluat în totalitate formularea art. 2 pct 1 lit. b) CPC 1865, care dă partajuljudiciar în competenţa materială a judecătoriei, indiferent de valoarea bunurilor şi indiferent de cauza indiviziunii,inclusiv în cazul partajelor succesorale.

a) Astfel, s-a precizat că, dacă ne aflăm în faţa unei cereri de partaj fără probleme succesorale, competenţaaparţine exclusiv judecătoriei, conform art. 92 pct. 1 lit. k) NCPC.

b) Dacă însă ne aflăm în faţa unei cereri de partaj care solicită rezolvarea unor probleme succesorale(stabilirea calităţii părţilor şi a masei succesorale, reducţiunea liberalităţilor, anulare testament sau certificat demoştenitor), cele mai multe evaluabile în bani, textul ne-ar conduce către aplicarea regulii determinăriicompetenţei în funcţie de valoare între judecătorie şi tribunal; în condiţiile în care art. 92 pct. 1 lit k) NCPC nu apreluat formularea actualului art. 2 pct. 1 lit. b) („inclusiv în cazul partajelor succesorale”), această situaţie poatedetermina o interpretare caracterizată drept rezonabilă bazată pe o analiză ad litteram .



Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează să fie indicat într-o notă de subsol.1 Art. 952 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).2 Art. 953 alin. (1) NCPC republicat


În acest context, formatorul a făcut trimitere la materialul suport de curs în care a indicat două variante deinterpretare:

– Varianta 1 (V1): Dacă există o cerere de partaj accesorie altor chestiuni (reducţiune, anulare testamentsau certificat de moştenitor sau alte asemenea, toate evaluabile în bani), competenţa va aparţine judecătoriei lao valoare mai mică de 200 000 de lei şi tribunalului pentru o valoare mai mare de 200 000 de lei, cererileprincipale atrăgând competenţa instanţei şi pentru cererea accesorie de partaj.

Argumente în favoarea acestei variante:– dispoziţiile art. 119 NCPC3, care, referitor la cererile accesorii, adiţionale şi incidentale dispune că: „ (1)

Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cerereaprincipală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilorprevăzute la art. 117”

– dispoziţiile art. 30 alin. (4) NCPC: „Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde desoluţia dată unui capăt de cerere principal”.

– dispoziţiile art. 970 alin. (2) NCPC - Încheierea de admitere în principiu4 : „Dacă, în condiţiile legii, s-auformulat şi alte cereri în legătură cu partajul şi de a căror soluţionare depinde efectuarea acestuia, precum cerereade reducţiune a liberalităţilor excesive, cererea de raport al donaţiilor şi altele asemenea, prin încheierea arătatăla alin. (1) instanţa se va pronunţa şi cu privire la aceste cereri”.

Concluzie (V1): atunci când partajul depinde de soluţionarea prealabilă a unor probleme de moştenire(succesorale), precum reducţiunea liberalităţilor, anularea certificatului de moştenitor, anularea testamentului etc.,competenţa se determină după valoare, între judecătorie şi tribunal. Formatorul a precizat inclusiv faptul că atribuireacompetenţei după valoare judecătoriei sau tribunalului are implicaţii inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac laîndemâna părţilor, dosarele de partaj judiciar putând ajunge, în cazul în care valoarea depăşeşte 500 000 de lei,inclusiv la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

– Varianta 2 (V2): Cererile enumerate mai sus (reducţiunea liberalităţilor, anularea certificatului demoştenitor, anularea testamentului, raportul donaţiilor) nu sunt cereri principale, ci sunt, de fapt, cereri accesorii,în condiţiile în care cererea principală, cea care determină scopul demersului judiciar (răspunsul la întrebarea,,care este principalul scop pentru care reclamantul s-a adresat instanţei?”) este aceea că s-a dorit împărţireabunurilor într-un anumit mod, iar nu pentru că a dorit, în sine, raportul donaţiilor, anularea certificatului demoştenitor, a testamentului ori reducţiunea liberalităţilor). În această logică, partajul ar fi considerat capătprincipal (el reprezintă scopul demersului judiciar), iar celelalte cereri sunt considerate capete de cerere-,,mijloc”.S-a precizat, totodată, că prin natura lor, capetele de cerere-,,mijloc” nu pot fi capete principale.

Formatorul a subliniat că trebuie dat curs interpretării bazate pe analiza istorică şi logică a textelor, care arconduce la concluzia că legiuitorul a dorit ca toate partajele, indiferent de natura şi valoarea acestora, să fie încompetenţa judecătoriilor. Ca argument suplimentar, a fost menţionat art. 9705 privind încheierea de admitere în

102

3 Art. 123 alin. (1) NCPC republicat: „Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar

fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120”.4 Art. 984 alin. (2) NCPC republicat.5 Art. 984 NCPC republicat.


principiu, invocându-se faptul că instanţa nu se poate pronunţa asupra cererilor principale prin încheiereinterlocutorie, iar asupra cererii accesorii (partajul) prin hotărâre finală (poate fi scopul demersului judiciar mai bineevidenţiat prin încheierea interlocutorie decât prin hotărârea finală?)

Referitor la acest aspect s-a exprimat şi opinia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu-şi poate îndeplini rolulde unificator al practicii judiciare pe probleme foarte importante de drept succesoral prin această ficţiune deconsiderare a partajului drept capăt principal. Formatorul a opinat că este posibil ca textul să fie neclar tocmaipentru că au coexistat, pe parcursul elaborării, aceste două curente de opinie: cel privind rolul Înaltei Curţi deCasaţie şi Justiţie şi cel privind intenţia de a menţine partajele la judecătorie. Formatorul a precizat, totodată, că,în pofida textului neclar, voinţa finală a legiuitorului pare să fi fost ca partajele, considerate chestiuni mărunte, sărămână în competenţa judecătoriei şi să nu ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la cele două variante menţionate mai sus, punctul de vedere exprimat de judecătorul Liviu Zidarua fost în sensul că:

– dacă prin cerere se solicită doar partajul, indiferent de izvorul lui, competenţa aparţine, în mod evident,judecătoriei;

– dacă cererea priveşte constatarea deschiderii succesiunii, stabilirea cotelor şi partajul, aceasta va fi decompetenţa judecătoriei, cu motivaţia că, oricum, instanţa trebuie să se pronunţe prin încheierea de admitere privindbunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte care se cuvine fiecăruia etc., şi astfel, aceste cererinu pot fi considerate veritabile cereri principale, ci un preambul al partajului; de asemenea, a învederat faptul căinstanţa se va pronunţa asupra lor indiferent dacă partea solicită sau nu constatarea deschiderii succesiunii.

– dacă există însă capete de cerere de sine stătătoare (reducţiune, anulare certificat moştenitor), care nupot fi considerate un simplu preambul la partaj, competenţa se va stabili după valoare, în condiţiile Variantei 1.

Într-o altă opinie exprimată cu privire la acest punct, s-a apreciat necesară analiza dispoziţiilor art. 103 −Cererile în materie de moştenire6: „În materie de moştenire, competenţa după valoare se determină fără scădereasarcinilor sau datoriilor moştenirii”, menţionându-se că, dacă se inversează topica, putem conchide că, în materiede moştenire, competenţa se determină după valoare.

Formatorul a menţionat că acest text, în principiu, a stat la baza controversei, alimentând ideea aplicăriicriteriului valorii în materie succesorală. Totuşi, el nu este de natură sa tranşeze disputa, întrucât, spre exemplu,cererea de reducţiune făcută ca atare va fi judecată atribuindu-se competenţa după valoare, dar dacă cererea dereducţiune este însoţită de cerere de partaj revenim la variantele iniţiale.

Referitor la această precizare, s-a arătat că reducţiunea unei liberalităţi sau anularea unui testament nu potfi calificate ca accesorii conform definiţiei, întrucât nu depind de soluţionarea partajului. Formatorul a arătat că oatare relaţie de interdependenţă este posibilă, dând ca exemplu situaţia în care partea nu are calitate procesualăîn ceea ce priveşte partajul.

În ceea ce priveşte posibilitatea calificării acestor cereri drept incidentale, formatorul a apreciat că o atarecalificare nu poate fi dată, întrucât nu sunt introduse pe parcurs, ci încă de la începutul procesului, prin cererea dechemare în judecată.

Într-o altă opinie s-a apreciat că ar putea fi considerate cereri principale reunite, formatorul remarcând că o



astfel de situaţie ar conduce la o valoare mai mare şi ar atribui competenţa unei instanţe superioare, conducândla varianta V1, şi numai calificarea drept accesorii sau incidentale ar pleda pentru varianta V2.

3. Procedura prealabilăAu fost prezentate dispoziţiile art. 188 alin. (3) – Procedura prealabilă7 : „La sesizarea instanţei cu dezbaterea

procedurii succesorale, reclamantul va depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelorsuccesorale prevăzute de Codul civil. În acest caz, neîndeplinirea procedurii prealabile va fi invocată de către instanţă, dinoficiu, sau de către pârât”, subliniindu-se faptul se aplică doar în cazul dezlegării unor probleme succesorale şi căneîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată din oficiu de instanţă, spre deosebire de alte proceduri, cazîn care poate fi invocată doar de pârât, prin întâmpinare.

4. Obiectul partajuluiCu privire la obiectul partajului s-a făcut trimitere la textele din Noul Cod civil, care creează câteva situaţii

confuze, enumerate în continuare.Cu privire la partajul proprietăţii comune în devălmăşie au fost precizate următoarele:– interdicţia partajului nu priveşte comunitatea soţilor, deoarece, potrivit art. 358 NCC, partajarea acesteia

este posibilă în timpul regimului comunităţii, fără a mai fi necesare motive temeinice (astfel cum cerea vechiul art.36 C. fam.), deci fără restricţii legale;

– interdicţia partajului la proprietatea comună în devălmăşie este neclară atât timp cât art. 686 NCC prevedecă regulile secţiunii privind partajul se aplică şi bunurilor aflate în devălmăşie;

– ca soluţie a fost propusă interpretarea conform căreia legiuitorul a introdus interdicţia partajului laproprietatea comună în devălmăşie, de la care exceptează regimul comunităţii soţilor, considerând textulaplicabil celorlalte cazuri de devălmăşie existente sau care ar putea fi reglementate în viitor.

5. Calitatea procesualăCu privire la calitatea procesuală s-a arătat că:– au calitate procesuală activă şi pasivă coproprietarii, fiind vorba de un litisconsorţiu procesual obligatoriu,

conform art. 684 alin. (2) NCC: „Partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitateabsolută”;

– de asemenea, se recunoaşte dreptul creditorilor de a cere partajul sau de a interveni în partajul cerut decoproprietari sau de alt creditor, conform art. 679 alin. (1) NCC: „Creditorii personali ai unui coproprietar vor putea,de asemenea, să intervină, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de coproprietari ori de un alt creditor. Ei nu pot însăsă atace un partaj efectuat, afară numai dacă acesta s-a făcut în lipsa lor şi fără să se ţină seama de opoziţia pecare au făcut-o, precum şi în cazurile când partajul a fost simulat ori s-a făcut astfel încât creditorii nu au putut săintervină în proces”. Referitor la acest aspect, s-a precizat că, întrucât ne aflăm în prezenţa unui text special, numai trebuie îndeplinite condiţiile acţiunii pauliene (creditorul să facă dovada că debitorul este insolvabil), fiind vorbade un drept necondiţionat al creditorului.

104

7 Art. 193 alin. (3) NCPC republicat.


– având în vedere dispoziţiile speciale ale art. 678 alin. (1) NCC („Creditorii unui coproprietar pot urmări silit cotalui parte din dreptul asupra bunului comun sau pot cere instanţei împărţeala bunului, caz în care urmărirea se va faceasupra părţii de bun sau, după caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului”), este discutabil dacă creditorului caresolicită partajul i se mai solicită îndeplinirea condiţiilor acţiunii oblice (insolvabilitatea debitorului); în acest caz, formatorula apreciat că nu mai trebuie îndeplinite condiţiile acţiunii oblice.

6. Rolul activ al judecătoruluiReferitor la rolul activ al judecătorului (art. 967-968 NCPC8 ) s-a precizat că acesta este reflectat în noua

legislaţie în mod similar, fiind introdusă şi referirea la instanţa de tutelă în cazul minorilor, interzişilor şi dispăruţilor.

7. Admiterea în principiuCu privire la încheierea de ,,admitere în principiu”, care era o denumire doctrinară, s-a arătat faptul că acum

are o denumire legală, consfinţită prin art. 970 NCPC9; din dispoziţiile art. 969-970 NCPC rezultă că şi în nouareglementare se păstrează acelaşi regim în ceea ce priveşte obligativitatea încheierii de ,,admitere în principiu”.Ca noutate au fost semnalate dispoziţiile art. 970 alin. (2)10: „Dacă, în condiţiile legii, s-au formulat şi alte cereri înlegătură cu partajul şi de a căror soluţionare depinde efectuarea acestuia, precum cererea de reducţiune aliberalităţilor excesive, cererea de raport al donaţiilor şi altele asemenea, prin încheierea arătată la alin. (1)instanţa se va pronunţa şi cu privire la aceste cereri”, cu precizarea că soluţia era aceeaşi şi în reglementareaanterioară, deşi nu era prevăzută expres.

8. Căile de atacPrivitor la dispoziţiile art. 972 – Căile de atac împotriva unor încheieri11 : „Încheie-rile prevăzute la art. 970

alin. (1) [încheierea de admitere în principiu, n.n.] şi art. 971 [încheierea de admitere în principiu suplimentară, n.n.]pot fi atacate numai cu apel odată cu fondul” a fost oferită o soluţie nuanţată, în sensul că regula atacării numaicu apel a încheierii de admitere în principiu se aplică numai în acele cazuri în care hotărârea finală este atacabilănumai cu apel, conform art. 980 NCPC12; în celelalte cazuri (de exemplu, cererea de partaj este formulată ca ocerere incidentală), regimul căilor de atac este cel aplicabil cererii principale (probabil, apel-recurs).

9. Suspendarea partajuluiÎn continuare au fost prezentate dispoziţiile Noului Cod civil privind instituţia ,,suspendării partajului”,

respectiv art. 672 – Convenţiile privitoare la suspendarea partajului - „Convenţiile privind suspendarea partajului

8 Art. 981-982 NCPC republicat.9 Art. 984 NCPC republicat.10 Art. 984 alin. (2) NCPC republicat.11 Art. 986 NCPC republicat: „Încheierile prevăzute la art. 984 alin. (1) şi art. 985 pot fi atacate numai cu apel odată cu fondul”.12 Art. 994 NCPC republicat.


nu pot fi încheiate pentru o perioadă mai mare de 5 ani. În cazul imobilelor, convenţiile trebuie încheiate în formăautentică şi supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de lege”, arătându-se că se prevede aceeaşi posibilitatede suspendare timp de cel mult 5 ani, dar noutatea priveşte forma, în cazul imobilelor fiind necesară forma autenticăad validitatem. De asemenea, s-a precizat că suspendarea partajului poate fi opusă doar creditorilor ulteriori, nu şicelor anteriori, cu trimitere la dispoziţiile art. 678 NCC (care solicită dată certă – în cazul mobilelor şi îndeplinireacondiţiilor de publicitate – în cazul imobilelor).

O figură juridică aparte o constituie suspendarea pronunţării partajului prin hotărâre judecătorească -,,Instanţa sesizată cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea partajului, pentru cel mult un an, pentru a nuse aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi coproprietari. Dacă pericolul acestor prejudicii este înlăturat înaintede împlinirea termenului, instanţa, la cererea părţii interesate, va reveni asupra măsurii”. S-a făcut precizarea căexistă o greşeală terminologică în formularea textului, în sensul că ar trebui înţeles astfel: ,,instanţa va suspendajudecarea partajului”, iar nu formula utilizată de legiuitor, ,,pronunţarea partajului”.

S-a remarcat faptul că dispoziţiile art. 673 NCC reprezintă o inovaţie în materie, în sensul că ne aflăm înprezenţa unei ,,suspendări legale facultative”, dispusă de instanţă numai la cererea unei părţi (nu poate fi dispusădin oficiu), cu durata de maxim un an. S-a precizat că, în acest interval, termenul de perimare nu curge. S-aarătat, de asemenea, că nu se indică cine va trebui să reintroducă cererea, dacă cererea se va repune pe rol dinoficiu sau nu, dar s-a precizat că după un an începe să curgă termenul de perimare. Totodată, s-a menţionat cărepunerea pe rol se face fără plata de taxe.

Ca justificare pentru introducerea textelor privind suspendarea a fost dată ca exempluexistenţa unui moment de maximă criză economică şi de cădere brutală a pieţei, situaţie în care, dacă s-ar lichida masabunurilor, ar fi prejudiciat coproprietarul care ar urma să primească sulta, faţă de coproprietarul care ar primi bunul,întrucât bunul prezintă aptitudinea de a-şi recăpăta valoarea. Modalitatea concretă prin care partea va face dovada căse găseşte într-o astfel de situaţie va fi o chestiune de facto, lăsată la suverana apreciere a judecătorului.

10. Procedura partajuluiPrivitor la procedura partajului, Codul de procedură civilă conţine aspecte de noutate legate de calea de atac

şi efectele hotărârii de partaj.a) Spre deosebire de reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, care permite drept căi de atac

apelul şi recursul sau doar apelul, în funcţie de valoarea obiectului cererii, până la sau peste 100 000 de lei, NoulCod de procedură civilă prevede, la art. 980 alin. (3)13, că hotărârea de partaj este supusă doar apelului dacă afost introdusă pe cale principală, în 30 de zile de la comunicare (acesta fiind termenul de drept comun în Noul Codde procedură civilă). Dacă cererea de partaj a fost introdusă pe cale incidentală sau accesorie, hotărârea va fisupusă căilor de atac corespunzătoare cererii principale14. Se reconfirmă, într-un caz special, regula generală înmateria căilor de atac, reflectată în art. 454 alin. (2) NCPC15. Exemple de cazuri în care cererea de partaj ar puteafi formulată pe cale incidentală sunt divorţul şi contestaţia la executare.

106

13 Art. 994 alin. (3) NCPC republicat.14 Idem.15 Art. 460 alin. (2) NCPC republicat.


b) În privinţa efectelor cererii de partaj a intervenit o modificare de substanţă. Până la noul Cod civil,hotărârea pronunţată în soluţionarea unei cereri de partaj avea efect declarativ. Noul Cod de procedură civilăprevede în mod expres efectul constitutiv al hotărârii de partaj [art. 980 alin. (1)16]. În fapt, efectul este unultranslativ. Teza efectului constitutiv al hotărârii de partaj este consacrată şi de art. 680 alin. (1) NCC – „Fiecarecoproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numaicu începere de la data stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul împărţeliivoluntare sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.”

Efectul declarativ al hotărârii de partaj din reglementarea anterioară putea acoperi înstrăinările abuziveodată cu îndeplinirea condiţiei de a deveni proprietar exclusiv, în urma partajului. Prin urmare, actul de înstrăinareabuzivă rămânea valabil tocmai datorită caracterului declarativ, în virtutea căruia se putea aprecia ca hotărâreaoperează cu efect retroactiv. Conform Noului Cod de procedură civilă, actul respectiv nu se mai acoperă, întrucâtorice coproprietar, în baza noii reglementări, nu mai are ca opţiune doar acţiunea de partaj, ci şi acţiunea înrevendicare îndreptată împotriva terţului, cu efectul de a readuce bunul în coproprietate (cum prevede şi art. 643NCC, conform căruia acţiunea în revendicare poate fi introdusă chiar şi de un singur coproprietar), întrucât actulde înstrăinare îi este inopozabil.

Un alt efect al caracterului constitutiv este faptul că hotărârea de partaj trebuie înscrisă în cartea funciară.Temeiul înscrierii apare în Codul civil, la art. 680 alin. (2) teza a II-a – ,,În cazul imobilelor, efectele juridice alepartajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasădefinitivă, după caz, au fost înscrise în cartea funciară”.

16 Art. 994 alin. (1) NCPC republicat.


108

Proceduri speciale: procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite întemeiul uzucapiunii*


Este vorba despre o procedură nouă ce trebuie corelată cu dispoziţiile din Codul civil (art. 930 şi urm.).

1. Diferite probleme de determinare a domeniului de aplicareO problemă dificilă în practică ridicată de această instituţie a fost determinarea persoanei care are calitate

procesuală pasivă. Concepută ca o procedură contencioasă, identificarea persoanei „pârâtului” într-o cerere privinduzucapiunea a reprezentat o necesitate procedurală, în contextul în care identificarea persoanei împotriva căreiaa început posesia utilă, care a condus la dobândirea dreptului pe cale de uzucapiune, a reprezentat, în multe cazuri, osarcină prea grea pentru reclamant. Într-o anumită măsură, procedura din sistemul Codului de la 1865 transferă sarcinade la reclamant către o persoana nedeterminată şi care ar fi interesată să facă opoziţie. Procedura începută dereclamant este una necontencioasă, dar poate deveni contencioasă dacă o terţă persoană face opoziţie.

O primă problemă pe care o ridică această nouă procedură este dacă se aplică doar imobilelor înscrise încartea funciară sau şi celor neînscrise. Întrebarea decurge din modul în care este redactat art. 1.036 alin. (3)NCPC1, care face o serie de menţiuni cu trimitere la cartea funciară. Alineatul (2) al art. 1.036 NCPC2 prevede că„reclamantul va arăta în cererea de înscriere data de la care posedă imobilul sub nume de proprietar, temeiuluzucapiunii, faptul dacă imobilul posedat este sau nu înscris în cartea funciară (…)”, de unde rezultă că procedurase aplică atât imobilelor înscrise, cât şi imobilelor neînscrise în cartea funciară. Prin urmare, prevederile de la alin.(3) trebuie interpretate raportat la alin. (2) al art. 1036 NCPC3, care le conferă un caracter facultativ.

Această procedură se aplică uzucapiunii din Noul Cod civil, Cartea a III-a „Despre bunuri” (art. 930 şi urm.),doar uzucapiunii extratabulare, argumentul în acest sens fiind titlul din Noul Cod de procedură civilă „Proceduraprivind înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii în cartea funciară”.

O altă problemă ridicată cu privire la această procedură este dacă se aplică şi posesiilor începute înainte deintrarea în vigoare a Noului Cod civil. Problema este generată de faptul că art. 1.036 alin. (3) lit. a) şi g) NCPC4 trimitla condiţiile din art. 930 NCC. Răspunsul însă trebuie să fie unul pozitiv. Deşi legiuitorul face trimiteri la Noul Codcivil, nu a exclus aplicarea procedurii pentru uzucapiunea începută anterior, cu privire la care se cere doar să fierespectate condiţiile de fond prevăzute de legea de la data începerii posesiei.



urmează să fie indicat într-o notă de subsol.1 Art. 1.050 alin. (3) în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).2 Art. 1050 alin. (2) NCPC republicat.3 Ibidem.4 Art. 1050 alin. (3) lit. a), g) NCPC republicat.


2. Judecarea cererii şi efectele hotărâriiArticolul 1.036 NCPC5 stabileşte condiţiile, cuprinsul cererii. Ca element de noutate, se remarcă „numele şi

domiciliul a cel puţin doi martori”.Articolul 1.037 NCPC6 determină activitatea instanţei în această primă fază a procedurii: dispune, prin

încheiere, citarea titularului dreptului înscris în cartea funciară sau a succesorilor acestuia, dacă sunt cunoscuţi,precum şi emiterea unei somaţii şi afişarea acesteia la imobilul în litigiu, la sediul instanţei, al biroului teritorial decadastru şi publicitate imobiliară şi la sediul primăriei în raza căreia se află imobilul, precum şipublicarea ei în două ziare de largă răspândire, dintre care cel puţin unul de circulaţie naţională. După această primăfază, urmează o perioadă de cel puţin 6 luni de aşteptare, termen înăuntrul căruia cei interesaţi pot face opoziţie –„somaţia către toţi cei interesaţi să facă opoziţie, cu precizarea că, în caz contrar, în termen de 6 luni de la emiterea celeidin urmă publicaţii se va trece la judecarea cererii” [conform art. 1.037 alin. (2) lit. e) NCPC7].

De aici decurg trei ipoteze, dintre care doar două sunt reglementate de cod:a) După 6 luni nu se face opoziţie şi nu există titular înscris în cartea funciară sau există, dar a

decedat şi nu are succesori ori a renunţat sau titularul este persoană juridică şi a fost radiată. Cererea se va judecaîn procedură necontencioasă, neexistând pârât, dar instanţa va verifica îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii pebaza înscrisurilor şi a audierii martorilor. S-a semnalat o aparenţă de incompatibilitate între aceste dispo-ziţii şi celeasemănătoare cuprinse în Decretul nr. 115/1938, dar trebuie avută în vedere şi legea de punere în aplicare aNoului Cod civil, care abrogă orice dispoziţii procedurale contrare Codului, chiar şi pe cele din legi speciale, ast-fel încât procedura prevăzută în Noul Cod să se aplice atât uzucapiunilor nou începute, cât şi celor anterioare.

b) Nu se face opoziţie, dar există titular înscris în cartea funciară sau există succesori care nu facopoziţie. Pentru această ipoteză Codul nu aduce şi o soluţie. Opinia exprimată de formator a fost în sensul aplicăriiregulilor de la lit. a), de mai sus, motivat de faptul că legiuitorul a dorit transformarea procedurii în unacontencioasă numai în cazul în care s-ar formula opoziţie.

c) Ipoteza în care s-a făcut opoziţie – „Dacă s-au formulat opoziţii la cererea de uzucapiune,acestea vor fi comunicate reclamantului, pentru a formula întâmpinare potrivit dispoziţiilor de drept comun. Dupăprimirea întâmpinării se va fixa termen pentru soluţionarea cererii de înscriere, cu citarea reclamantului şi aoponenţilor, cărora li se va comunica şi câte o copie de pe cererea de înscriere şi întâmpinarea depusă dereclamant”. Dacă s-a formulat opoziţie, procedura devine contencioasă, de drept comun, celelalte ipoteze fiind deprocedură necontencioasă.

Articolul 1.037 alin. (1) NCPC8 pune o problemă: „După depunerea cererii, instanţa dispune, prin încheiere,citarea titularului dreptului înscris în cartea funciară sau a succesorilor acestuia, dacă sunt cunoscuţi, precum şiemiterea unei somaţii şi afişarea acesteia la imobilul în litigiu, la sediul instanţei, al biroului teritorial de cadastru şipublicitate imobiliară şi la sediul primăriei în raza căreia se află imobilul, precum şi publicarea ei în două ziare delargă răspândire, dintre care cel puţin unul de circulaţie naţională”. Întrucât titularul dreptului înscris în cartea

5 Idem.6 Art. 1051 NCPC republicat.7 Art. 1051 alin. (2) lit. e) NCPC republicat.8 Art. 1051 alin. (1) NCPC republicat.


110

funciară a fost citat înainte de a fi făcut opoziţie, citarea ar trebui interpretată ca înştiinţare privitor la dreptul de ase face opoziţie sau este citat pentru judecata cererii după trecerea termenului de 6 luni, indife-rent dacă face saunu opoziţie? În concordanţă cu cele expuse anterior, s-a apreciat că citarea la care se referă art. 1.037 NCPC9 este,în realitate, o înştiinţare asupra faptului că are dreptul de a face opoziţie. În ipoteza în care nu face opoziţie, cerereade înscriere a drepturilor dobândite în temeiul unei uzucapiuni nu se va judeca în contradictoriu cu acesta.

Articolul 1.038 alin. (2) NCPC10 poate, de asemenea, pune probleme. Astfel, potrivit acestui text, „În toatecazurile, registratorul de carte funciară nu va putea dispune înscrierea dreptului, în temeiul uzucapiunii, dacăacesta a fost intabulat sau înscris provizoriu în folosul unei alte persoane, chiar după împlinirea termenului deuzucapiune; în cazul în care s-a făcut numai o notare, se va putea dispune înscrierea dreptului, fără ca înscriereasă fie opozabilă celui care a cerut notarea”, astfel încât, în ciuda faptului că există o hotărâre judecătorească şi cănici proprietarul nu a făcut opoziţie, registratorul de carte funciară nu va putea dispune înscrierea dreptului,pentru că aceasta compatibilizează cu o prevedere din Codul civil care acum dispune că dobândirea dreptului deproprietate operează de la înscriere, nu de la momentul începerii posesiei. Pare o dispoziţie în defavoareareclamantului, care riscă să se judece mai mulţi ani, să plătească taxă de timbru, iar în final să obţină o hotărâreineficace. Dispoziţiile trebuie corelate cu cele ale art. 82 al Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Codcivil, care vizează ipotezele art. 930-934 NCC (uzucapiunea imobiliară), şi cu art. 56 din aceeaşi lege, conformcăruia dispoziţiile Codului civil privind dobândirea drepturilor reale imobiliare prin înscriere în cartea funciară cu efectconstitutiv operează numai după finalizarea lucrărilor cadastrale.

Articolul 1.037 alin. (1) NCPC11 a ridicat şi problema ipotezei defunctului fără succesori, caz în care seobţine un certificat de vacanţă succesorală, iar statul poate face opoziţie prin unitatea administrativ-teritorială.Orice terţ poate face opoziţie, sub cenzura interesului personal.

9 Ibidem.10 Art. 1.052 alin. (2) NCPC republicat 545/3.08.2012).11 Art.1.051 NCPC republicat.


Proceduri speciale: procedura divorţului*


1. CompetenţaArticolul 903 NCPC1, care reglementează instanţa competentă, corespunde art. 607 CPC 1865. Acesta

aduce însă un element de noutate prin alin. (1), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012 de punere înaplicare a Noului Cod de procedură civilă: „Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţiacăreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunuldintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună,judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţaîn ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşiare locuinţa reclamantul”. Referitor la acest text, opinia exprimată de formator a fost în sensul că acesta nu areprezentat niciodată norma care să stabilească competenţa internaţională a instanţelor.

2. Cereri soluţionate din oficiuArticolul 907 alin. (2) NCPC2 se referă la cererile pe care, în mod tradiţional, instanţa le soluţiona din oficiu

„Când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi, instanţa se va pronunţa asupraexercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare acopiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ”. Noutatea constă înfaptul că instanţa se pronunţă asupra exercitării autorităţii părinteşti, aspect care trebuie coroborat cu dispoziţiileCodului civil şi interpretat în sensul stabilirii de către instanţă şi a locuinţei minorului. Prin urmare, acest aspecttrebuie precizat expres în dispozitiv.

Se menţin regulile actuale, conform cărora instanţa trebuie să se pronunţe din oficiu şi asupra contribuţieipărinţilor la cheltuielile de creştere şi educare, precum şi cu privire la numele pe care foştii soţi îl vor purta dupăcăsătorie.

3. Continuarea procesului în caz de deces al reclamantuluiArticolul 914 NCPC3, ca regulă generală, preia reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, astfel încât,

în ipoteza în care unul dintre soţi decedează în cursul procesului, se va dispune închiderea dosarului. Alineatul al doilea



Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează să fie indicat într-o notă de subsol.1 Art. 914 NCPC republicat.2 Art. 918 NCPC republicat.3 Art. 925 NCPC republicat.


introduce o excepţie, şi anume posibilitatea continuării procesului de divorţ prin moştenitorii reclamantului.Noutatea textului poate genera o serie de probleme cu care nu ne-am confruntat până în prezent:– o primă situaţie ar fi cea în care soţul supravieţuitor este şi moştenitor. Textul vizează situaţia celorlalţi

moştenitori, excluzând situaţia confuziunii între calitatea de reclamant şi pârât în cazul decesului primului;– o altă situaţie care se poate ivi este cea în care moştenitori sunt copiii defunctului, astfel încât aceştia nu

vor putea fi reprezentaţi de părinte, ci se va institui curatela specială, pentru contrarietate de interese întrereprezentat şi reprezentantul legal;

– o altă problemă este posibilitatea stabilirii calităţii de moştenitor a unităţii administrativ-teritoriale. S-aapreciat că o atare situaţie este exclusă, deoarece textul de lege vorbeşte expres de moştenitori, iar unitateaadministrativ-teritorială nu dobândeşte această calitate, ea preluând moşteniri vacante (se exceptează cazul în careunitatea administrativ-teritorială ar fi beneficiara unui legat). De altfel, conform art. 963 NCC, patrimoniuldefunctului se transmite unităţii administrativ-teritoriale ,,în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari”;

– este de remarcat că pentru a se putea continua procesul de către moştenitorii reclamantului estenecesar ca divorţul să fi fost întemeiat pe culpa pârâtului (chiar neexclusivă); în schimb, pentru admiterea cereriide divorţ, continuată de moştenitori, este necesar să se constate culpa exclusivă a soţului pârât;

– alineatul (4) al art. 9144 ridică o altă problemă, respectiv data producerii efectelor hotărârii de divorţ.Aceasta premerge momentului decesului. Se va suspenda calitatea soţului supravieţuitor, printr-o ficţiune juridică,până la finalizarea procesului, întrucât, în calitate de moştenitor, e posibil să nu mai fie interesat să continueprocesul.

4. Culpa exclusivă a reclamantului, atunci când pârâtul nu a formulat cererereconvenţională. Efecte

O altă chestiune nouă este reglementată de art. 922 NCPC5, respectiv culpa în destrămarea căsătoriei: „(1)Instanţa va pronunţa divorţul din culpa soţului pârât atunci când, din cauza unor motive temeinice, imputabileacestuia, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. (2) Instanţa poatesă pronunţe divorţul din culpa ambilor soţi, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezileadministrate reiese că amândoi sunt vinovaţi de destrămarea căsătoriei. (3) Dacă pârâtul nu a formulat cererereconvenţională, iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei,cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată, cu excepţia cazului în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute laart. 9236 privind pronunţarea divorţului din culpa exclusivă a reclamantului”.

Prin urmare, art. 922 reglementează ipoteza în care reclamantul formulează cerere, solicitând divorţul din

112

4 Art. 925 alin. (4) NCPC republicat.5 Art. 933 NCPC republicat.6 Art. 934 NCPC republicat.


culpa soţului pârât, iar alineatul (3) prezintă ipoteza în care soţul pârât nu a formulat cerere reconvenţională. Soluţiatradiţională la problema ridicată în alineatul (3) este respingerea cererii de divorţ, iar conform Noului Cod se varespinge cererea ca neîntemeiată, ca şi sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, cuelementul de noutate introdus de ultima teză, şi anume cu excepţia situaţiei în care sunt îndeplinite condiţiile dela art. 9237. Reclamantul ar putea obţine desfacerea căsătoriei chiar dacă se dovedeşte culpa sa exclusivă, dacăîşi asumă eşecul căsătoriei şi soţii sunt despărţiţi în fapt timp de 2 ani. Rezultă de aici mai multe ipoteze pentrucazul în care reclamantul formulează acţiune împotriva pârâtului, solicitând desfacerea căsătoriei din culpaexclusivă a pârâtului sau din culpă comună:

a) Se dovedeşte că pârâtul este culpabil – se admite cererea;b) Se dovedeşte că şi pârâtul şi reclamantul sunt culpabili – se admite cererea;c) Se dovedeşte că numai reclamantul este culpabil, iar pârâtul nu face cerere reconvenţională, caz

în care apar trei ipoteze subsecvente:– soţii sunt despărţiţi în fapt de cel puţin 2 ani, reclamantul recunoaşte şi îşi asumă eşecul căsătoriei din culpa

sa şi se admite cererea;– reclamantul este exclusiv culpabil, îşi asumă eşecul căsătoriei, dar nu este întrunită condiţia celor 2 ani

de despărţire de fapt, caz în care, raportându-ne la textul la care face trimitere art. 9228, cererea ar trebui respinsă;– reclamantul este exclusiv culpabil, dar nu-şi asumă eşecul, dacă nu a rezultat culpa pârâtului şi nu stăruie

în divorţ, caz în care cererea este respinsă.Se ridică şi problema mijlocului procedural prin care reclamantul îşi va manifesta asumarea eşecului căsătoriei.

Prin ipoteză, reclamantul a solicitat divorţul din culpa pârâtului sau, cel mult, culpa comună. Cum se va ajunge laexprimarea de către reclamant a asumării eşecului căsătoriei? În această situaţie, dacă judecătorul doreşte să-l întrebepe reclamant dacă îşi asumă eşecul căsătoriei, din punct de vedere procedural, ar trebui să o facă înainte deadministrarea probatoriului, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamantul solicită desfacereacăsătoriei din vina pârâtului. Până la închiderea dezbaterilor, reclamantul se poate răzgândi şi adopta poziţia culpeiproprii exclusive. S-a exprimat şi opinia conform căreia consimţământul reclamantului la divorţ se presupune dat dinmoment ce el a formulat cererea. Acest punct de vedere nu poate fi acceptat, deoarece, în acest caz, reclamantul aformulat o cerere de divorţ din culpa pârâtului sau culpă comună, ceea ce nu poate fi echivalat cu acceptarea pronunţăriidivorţului din propria culpă exclusivă. Este nevoie de o manifestare de voinţă expresă, care este bine să se producăîntr-o fază incipientă a procesului, chiar şi prin afirmarea unui rol activ al judecătorului.

7 Art. 934 NCPC republicat.8 Art. 933 NCPC republicat.


5. Căi de atacUn alt element de noutate priveşte calea de atac, care este doar apelul.În ceea ce priveşte căile de atac extraordinare, spre deosebire de soluţia tradiţională, potrivit căreia

revizuirea nu era admisibilă în materie de divorţ, potrivit Noului Cod sunt posibile atât revizuirea, cât şi contestaţiaîn anulare, dacă niciunul dintre soţi nu s-a căsătorit ulterior. Niciuna dintre aceste căi extraordinare de retractarenu este posibilă, dacă vreunul dintre soţi s-a căsătorit între timp.

114


Arbitrajul*


Clauzele neuzuale sunt acelea care prevăd în folosul celui care le propune câteva elemente, printre care şiclauza compromisorie, prin care părţile renunţă la beneficiul instanţei judecătoreşti, soluţionându-şi cauza în faţaunui complet arbitral. Aşadar, clauza compromisorie, în viziunea Noului Cod civil, este o clauză neuzuală. Este aceaclauză standard care creează un drept exorbitant în favoarea unei părţi, a celei care a propus-o, şi are un regimaparte: „dacă sunt astfel de clauze (printre care şi clauza compromisorie) şi prin care se derogă de la normele priv-itoare la competenţa instanţelor judecătoreşti, acestea nu produc efecte decât dacă sunt acceptate în modexpres, în scris”.

O problemă care poate apărea în acest sens este cea care ţine de valabilitatea clauzei compromisorii, caretrebuie acceptată expres, în scris. S-au conturat două opinii: una conform căreia dacă apare menţionată încontract clauza, aceasta este acceptată prin semnarea contractului, iar altă opinie susţine că această clauzătrebuie acceptată expres, individual, separat, tocmai pentru a se evita ,,strecurarea” acesteia în contract. Prinurmare, pentru a nu se eluda anumite norme procesuale prin clauze standard, acesteatrebuie asumate expres. Articolul 1.203 NCC precizează „în mod expres, în scris”, deci printr-o interpretaregramaticală rezultă că această clauză trebuie acceptată expres, iar nu doar contractul în întregime.

Legat de arbitraj, probleme pot apărea la aspectele de nulitate – forma convenţiei de arbitraj. Se poateinvoca excepţia de necompetenţă a instanţei, întemeiată pe existenţa unei convenţii arbitrale, în acest caz instanţaurmând să se pronunţe asupra valabilităţii şi, implicit, asupra problemei competenţei. Articolul 540 NCPC1

reglementează forma convenţiei de arbitraj astfel: ,,(1) Convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiuneanulităţii. Condiţia formei scrise se consideră îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prinschimb de corespondenţă, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale”. De la regula prevăzutăde art. 540 au fost reglementate şi derogări. Astfel, conform la art. 541 alin. (1)-(2)2: „(1) Convenţia arbitrală se poateîncheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenţieseparată, la care contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului. (2) Existenţa convenţiei arbitralepoate rezulta şi din înţelegerea scrisă a părţilor făcută în faţa tribunalului arbitral”. Prin urmare, această formăscrisă poate rezulta şi din faptul că în faţa tribunalului arbitral părţile se înţeleg în scris şi chiar prin documenteseparate (reclamantul introduce acţiunea arbitrală, iar pârâtul, prin întâmpinare, declară că înţelege să nu invoceexcepţia, în sensul de a prevedea expres că este de acord cu competenţa tribunalului arbitral).

O altă problemă priveşte desfiinţarea hotărârii arbitrale, motivele în acest sens fiind reglementate de art. 599NCPC3, din conţinutul căruia a dispărut lit. i) din forma consacrată de Codul de procedură civilă de la 1865.



urmează să fie indicat într-o notă de subsol.1 Art. 548 NCPC republicat.2 Art. 549 NCPC republicat.3 Art. 608 NCPC republicat.


Astfel, noua ipoteză reglementată de lit. i) a art. 599 se referă la situaţia în care: ,,după pronunţarea hotărâriiarbitrale, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarândneconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul aceleiexcepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederilemenţionate în sesizare". Aceasta vizează ipoteza care în procedura de drept comun reprezintă caz de revizuire,dar apare la acţiunea în anulare, întrucât în materie de arbitraj nu există revizuire.

În ceea ce priveşte judecata acţiunii în anulare, competenţa aparţine curţii de apel, existând prevedereexpresă în acest sens în Noul Cod de procedură civilă („Competenţa de a judeca acţiunea în anulare revine curţiide apel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul”)4.

În privința compunerii instanţei se menţine reglementarea din Codul de procedură civilă de la 1865, astfelcă acţiunea se soluţionează de un singur judecător, însă în privinţa soluţiilor apar modificări. Conform Codului deprocedură civilă de la 1865, ori de câte ori instanţa admite acţiunea în anulare, anulează hotărârea şi reţine cauzaspre rejudecare, judecând în limitele convenţiei arbitrale. Articolul 604 alin. (3) lit. a)5 conţine o reglementarediferită: „Admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi: a) în cazurile prevăzute la art. 599 alin.(1) lit. a), b) şi e), va trimite cauza spre judecată instanţei competente să o soluţioneze, potrivit legii”. Prin urmare,nu se reţine cauza la curtea de apel, precum în reglementarea Codului anterior, ci se trimite la instanţacompetentă să o judece în lipsa clauzei arbitrale.

O noutate absolută o reprezintă posibilitatea trimiterii spre rejudecare la tribunalul arbitral, dacă cel puţin unadintre părţi solicită acest fapt.

Conform alineatului (4) al art. 6046 introdus prin Legea de punere în aplicare, „Hotărârile curţii de apel,pronunţate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului", care se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

116

4 Art. 610 NCPC republicat.5 Art. 613 alin. (3) NCPC republicat: „Admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi: a) în cazurile prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. a), b) şi e), va

trimite cauza spre judecată instanţei competente să o soluţioneze, potrivit legii.”.6 Art. 613 alin. (4) NCPC republicat.


Executarea silită în lumina dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă*

Prelegere susţinută de Bogdan DUMITRACHE, formator INM

1. Sediul materieiInstituţia executării silite este reglementată de Cartea a V-a a Noului Cod de procedură civilă („Despre

executarea silită”), dispoziţiile acesteia urmând să fie aplicate executărilor silite care îşi încep cursul după intrareaîn vigoare a Noului Cod de procedură civilă.

În acest sens, relevante apar dispoziţiile art. 24 NCPC, precum şi ale art. 3 alin. (1) din Legea 76/2012privind punerea în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, conform cărora „Dispoziţiile legii noi de procedurăse aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”. Pe cale de consecinţă,orice lege nouă care cuprinde norme de executare silită va guverna numai proceduri de executare silită născutedupă intrarea în vigoare a legii noi.

2. Procedura învestirii cu formulă executorie – element al Codului de procedură civilă dela 1865

Deşi conform art. 623 alin. (2) NCPC1, „Constituie titluri executorii hotărârile executorii, hotărârile definitive,precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare”, art. 10 din Legea nr. 76/20122

introduce un element de noutate, care constă în faptul că hotărârile judecătoreşti sau alte înscrisuri pot fi puse înexecutare fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie.

Noutatea absolută priveşte hotărârile judecătoreşti, relativ la care nu mai este necesară învestirea cuformulă executorie.

În privinţa înscrisurilor (cecuri, cambii, bilete la ordin, contracte de asistenţă juridică), Secţiile Unite aleÎnaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au stabilit necesitatea învestirii lor cu formulă executorie în aplicareadispoziţiilor speciale ale Legii nr. 58/1934, Legii nr. 59/1934, Legii nr. 51/1995. După intrarea în vigoare a NouluiCod de procedură civilă şi aceste înscrisuri vor intra sub incidenţa art. 10 din Legea nr. 76/2012.

Înainte de a încuviinţa executarea silită în privinţa acestor înscrisuri, instanţa trebuie să verifice îndeplinireacondiţiilor de validitate conform legii speciale aplicabile titlurilor de credit, putând respinge încuviinţarea executăriisilite atunci când înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu îndeplineşte condiţiile de formă cerute delege [art. 6313, modificat prin Legea nr. 76/2012 coroborat cu art. 656 alin. (5) pct. 34]. Ca urmare, instanţa vaverifica aspectele formale ale cambiei, biletului la ordin şi cecului, conform Legii nr. 58/1934 şi Legii nr. 59/1934,neintrând în verificarea fondului, excesivă la acest moment procesual.


varianta în vigoare la data susţinerii prelegerii.Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă

urmează a fi indicat într-o notă de subsol.1 Art. 632 alin. (2) NCPC republicat.2 Articolul 10 din Legea nr. 76/2012 prevede: „Ori de câte ori printr-un act normativ se prevede învestirea cu formulă executorie a unei hotărâri judecătoreşti sau a altui

înscris, acestea vor fi puse în executare, de la data intrării în vigoarea a Codului de procedură civilă, fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie.”3 Art. 640 NCPC republicat.4 Art. 665 alin. (5) pct. 3 NCPC republicat.


Chiar şi în contextul în care a dispărut învestirea cu formulă executorie, rămân în fiinţă încuviinţareaexecutării silite, precum şi formula executorie5.

3. Procedura încuviinţării executării silite3.1 Instanţa de executare

Potrivit art. 641 alin. (1)6, „Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroulexecutorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel”. Din aceastădispoziţie reiese că însuşi executorul judecătoresc învestit determină instanţa de executare, eliminându-se astfeldiversitatea de proceduri născute în aplicarea Codului de procedură civilă de la 1865.

În privinţa competenţei teritoriale a executorului judecătoresc, art. 6427 stabileşte competenţa executoruluijudecătoresc în situaţia existenţei bunurilor imobile şi mobile, precum şi în cazul existenţei unei obligaţii de a facesau de a nu face, sancţiunea pentru nerespectarea competenţei fiind nulitatea necondiţionată8 a actelor deprocedură efectuate.

Pe de altă parte, sub imperiul noilor dispoziţii, încuviinţarea executării silite produce efecte pe întregteritoriul ţării [art. 656 alin. (4) teza a II-a9], ceea ce înseamnă că o sigură încuviinţare este suficientă10, nemaifiindnevoie de multiplele încuviinţări impuse de locul situării bunurilor.

3.2 Încuviinţarea urmăririi silite imobiliarePentru a obţine încuviinţarea urmăririi imobiliare, executorul judecătoresc trebuie să adreseze solicitarea de

încuviinţare instanţei de executare în circumscripţia căreia se află imobilul (art. 809 NCPC 11). Dispoziţia cuprinsă înart. 809 apare ca o normă derogatorie de la cea care prevede că instanţa de executare este judecătoria încircumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea [art. 641 alin. (1) NCPC12].

Pentru ca executorul să poată solicita instanţei încuviinţarea urmăririi imobiliare şi pentru respectareaîntocmai a noilor dispoziţii trebuie însă întocmite două cereri distincte. O primă cerere este menţionată încuprinsul art. 654 NCPC13, care face vorbire despre cererea de executare şi despre cuprinsul ei. Această cererese depune de către creditor sau de către reprezentantul legal sau convenţional la sediul executorului judecătoresc.O a doua cerere este prevăzută la art. 808 alin. (4) NCPC14, care face vorbire despre cuprinsul cererii deîncuviinţare a urmăririi silite imobiliare, cerere depusă, şi ea, de către creditor.

Prin urmare, dosarul instanţei care va soluţiona cererea de încuviinţare a urmării silite imobiliare va cuprinde

118

5 Formula executorie este prevăzută de art. 656 alin. (7) NCPC şi se adaugă în partea finală a încheierii de încuviinţare a executării silite.6 Art. 650 alin. (1) NCPC republicat.7 Art. 651 NCPC republicat.8 Nulitatea necondiţionată este prevăzută de art. 176 NCPC.9 Art. 665 alin. (4) NCPC republicat.10 Articolul 656 alin. (4) teza a III-a [art. 665 alin. (4) teza a III-a] reiterează ideea unicităţii încuviinţării executării, încuviinţare care, odată emisă, se extinde şi asupra

titlurilor executorii ce se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate. Ca urmare, un act de adjudecare emis de executor nu

va atrage după sine necesitatea de a solicita instanţei încuviinţarea executării pe baza noului titlu executoriu, o astfel de cerere fiind lipsită de interes. Nu intră în sfera

actelor emise de executor hotărârile de validare a popririi, acestea fiind acte ale instanţei de judecată.11 Art. 819 NCPC republicat.12 Art. 650 alin. (1) NCPC republicat.13 Art. 663 NCPC republicat.14 Art. 818 alin. (3) NCPC republicat.


nu doar cererea de încuviinţare a executării silite, ci şi o cerere de urmărire silită a bunurilor imobile. Observaţiaeste importantă prin prisma posibilităţii pe care o are debitorul de a formula contestaţie la executare pe motivulinexistenţei cererii de încuviinţare a urmăririi imobiliare. Procedura încuviinţării executării silite va debuta însăodată cu depunerea, de către creditor sau de către reprezentantul său legal, a cererii de executare, la biroulexecutorului judecătoresc.

Potrivit art. 654 alin. (3)15, cererea de executare silită trebuie să cuprindă:a) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul creditorului şi debitorului;b) bunul sau, după caz, felul prestaţiei datorate;c) modalităţile de executare solicitate de creditor.Conform art. 654 alin. (4)16, „la cerere se vor ataşa titlul executoriu în original sau în copie legalizată, după

caz, şi dovada achitării taxelor de timbru, inclusiv timbrul judiciar, precum şi, dacă este cazul, înscrisurile anumeprevăzute de lege”. Ca urmare, hotărârile judecătoreşti vor fi depuse în copii legalizate, fără a mai fi necesarăînvestirea cu formulă executorie, aceeaşi situaţie fiind aplicabilă şi cecurilor, cambiilor şi biletelor la ordin, precumşi altor contracte care pot fi încheiate într-un singur exemplar.

Articolul 655 alin. (1) NCPC17 aduce ca element de noutate în procedura înregistrării cererii de executare încheiereaexecutorului judecătoresc18, aceasta fiind o încheiere prin care executorul dispune înregistrarea cererii şi deschidereadosarului de executare, sau prin care refuză motivat deschiderea procedurii de executare. Dacă executorul refuzădeschiderea procedurii de executare, creditorul, în termen de 15 zile de la comunicarea încheierii, poate faceplângere19 la judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc [art. 655 alin. (2) NCPC20].

Potrivit art. 656 alin. (1) NCPC21, în etapa încuviinţării executării, această încheiere, împreună cu cerereacreditorului, cu titlul executoriu şi cu dovada taxei de timbru, va fi depusă la instanţa de executare căreiaexecutorul îi solicită încuviinţarea executării.

Instanţa poate încuviinţa executarea silită sau poate, în lumina art. 656 alin. (5) pct. 1-722, să respingăcererea de încuviinţare a executării silite în cazurile strict prevăzute de acest articol, rămânându-i puterea deapreciere doar în prezenţa „altor impedimente˝ (pct. 7). Ca urmare, instanţa va fi îndreptăţită să respingă cerereade încuviinţare dacă cererea de executare nu emană de la creditor sau dacă nu există dovada calităţii dereprezentant legal, în situaţia în care constată autoritatea de lucru judecat etc.

15 Art. 663 alin. (3) NCPC republicat.16 Art. 663 alin. (4) NCPC republicat.17 Art. 664 alin. (1) NCPC republicat.18 Cuprinsul încheierilor executorului judecătoresc este prevăzut în art. 647 NCPC (art. 656 NCPC republicat), conform căruia încheierile se emit doar în cazurile de

amânare, suspendare şi încetare a executării silite, eliberare sau distribuire a sumelor obţinute din executare, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege, iar acestea

trebuie să aibă următorul cuprins: a) denumirea şi sediul organului de executare; b) data şi locul întocmirii încheierii şi numărul dosarului de executare; c) titlul executoriu

în temeiul căruia se efectuează procedura de executare; d) numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul creditorului şi ale debitorului; e) procedura de executare

care face obiectul încheierii; f) chestiunea asupra căreia se adoptă încheierea; g) motivele în fapt şi în drept care au determinat darea încheierii; h) dispoziţia luată de

executor; i) calea şi termenul de atac al încheierii; j) semnătura şi ştampila executorului judecătoresc.

Sancţiunea nerespectării acestui cuprins, cu excepţia literei g), este nulitatea încheierii întocmite, fiind vorba despre o nulitate condiţionată expresă.19 Contestaţia la executare, inclusiv sub forma plângerii, poate fi folosită în privinţa tuturor incidentelor la executare silită, făcându-se aplicarea dispoziţiilor Noului Cod de

procedură civilă; în privinţa altor competenţe pe care executorul nu le respectă, vor fi incidente dispoziţiile legii speciale – Legea nr. 188/2000.20 Art. 664 alin. (2) NCPC republicat.21 Art. 665 alin. (1) NCPC republicat.22 Art. 665 alin. (5) NCPC republicat.


Pentru cazul prevăzut la pct. 1, când cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executaredecât cel sesizat, Noul Cod de procedură civilă reglementează cu claritate cazurile în care executarea silită nu serealizează de către executorul judecătoresc, şi anume când titlurile executorii au ca obiect venituri datoratebugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a EnergieiAtomice (art. 61423).

În privinţa încheierii instanţei, aceasta va cuprinde, conform art. 656 alin. (3) NCPC24, „în afara menţiunilorarătate la art. 228 alin. (1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, cu toateaccesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când s-a încuviinţat urmărirea silită a bunurilor debitorului,modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta, şi autorizareacreditorului să treacă la executarea silită a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu.”

Textul cuprinde cerinţe ale încheierii judecătoreşti, fără să menţioneze în mod expres nulitatea pentrunerespectarea cuprinsului încheierii. Totodată, dispoziţia legală face referire expresă la sumă, iar art. 653 NCPC25

prevede că executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă.Articolul 653 alin. (3)26 dă o altă definiţie creanţei lichide decât cea din Codul de procedură civilă de la 1865.

Dacă, potrivit reglementării anterioare, creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşiactul de creanţă sau este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau altor acte neautentice [art. 379 alin. (4)],în noua reglementare o creanţă este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriuconţine elementele care permit stabilirea lui.

Când titlul executoriu conţine elemente care permit stabilirea obiectului (care poate fi unul bănesc), acestatrebuie menţionat în încheierea prevăzută la art. 656 alin. (3) NCPC, împreună cu accesoriile sumei, tocmaipentru ca executorul să nu facă acte de executare pentru mai mult sau pentru mai puţin. Nu apare însă necesarăîntocmirea unei expertize la acest moment procesual.

Dacă în titlul executoriu suma este stabilită în valută, lucru permis de legislaţiaactuală, în încheierea de încuviinţare a executării suma trebuie menţionată în valută. În sprijinul acestei soluţii, art.773 alin. (8) NCPC27 (introdus prin Legea nr. 76/2012) prevede că, în cazul în care titlul executoriu cuprinde oobligaţie de plată în valută, „instituţiile de credit sunt autorizate să efectueze convertirea în valuta indicată în titlulexecutoriu a sumelor existente în conturile debitorului, fie în lei, fie într-o altă valută decât aceea în care se faceexecutarea, fără a fi necesar consimţământul titularului de cont, la cursul de schimb comunicat de BancaNaţională a României pentru ziua respectivă”. Însă, prin existenţa fluctuaţiilor de pe piaţa bancară, este posibilăipoteza în care creditorul să nu îşi vadă recuperată suma în totalitate, acesta putând cere organului deexecutare să emită o adresă de poprire suplimentară pentru diferenţa neîncasată.

Potrivit dispoziţiilor art 656 alin. (5) pct. 1 NCPC28, cererea de încuviinţare a executării silite poate fi respinsă

120

23 Art. 623 NCPC republicat.24 Art. 665 alin. (3) NCPC republicat.25 Art. 662 NCPC republicat.26 Art. 662 alin. (3) NCPC republicat.27 Art. 783 alin. (8) NCPC republicat.28 Art. 665 alin. (5) pct. 1 NCPC republicat.


dacă este de competenţa altui organ decât cel sesizat. Problemele care pot să apară în acest caz sunt:a. determinarea competenţei generale, atunci când titlul executoriu se încadrează în categoriile exceptate

de la competenţa generală a executorului judecătoresc prin dispoziţiile art. 614 NCPC29. Având în vederedispoziţiile acestui articol, atunci când obiectul titlului executoriu îl constituie veniturile datorate bugetului generalconsolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, competenţaaparţine executorului fiscal, şi nu executorului judecătoresc.

b. determinarea competenţei teritoriale. În legătură cu acest aspect, continuând dispoziţiile Legii nr.202/2010, Noul Cod de procedură civilă stabileşte drept element de referinţă, în ceea ce priveşte competenţateritorială, curtea de apel. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 642 alin. (1) NCPC30, „Dacă prin lege nu se dispunealtfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc dincircumscripţia curţii de apel, după cum urmează: a) în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al urmăririi silite afructelor prinse de rădăcini şi al executării silite directe imobiliare, executorul judecătoresc din circumscripţia curţiide apel unde se află imobilul; b) în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile şi al executării silite directemobiliare, executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află domiciliul sau, după caz, sediuldebitorului; c) în cazul executării silite a obligaţiilor de a face şi a obligaţiilor de a nu face, executorul judecătorescdin circumscripţia curţii de apel unde urmează să se facă executarea”. Această prevedere nu aduce însă atingerecaracterului naţional al încheierii de încuviinţare a executării silite31, întrucât art. 642 alin. (2) NCPC32 stabileşte uncaz de prorogare a competenţei executorului judecătoresc învestit cu cererea de executare: „Dacă bunurileurmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, oricare dintre executoriijudecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea este competent să realizeze executarea, inclusiv cuprivire la bunurile urmăribile aflate în raza celorlalte curţi de apel”33. Astfel, dacă sunt identificate bunuri urmăribileşi în raza altor curţi de apel decât cea în care îşi desfăşoară activitatea, în baza acestei prorogări de competenţăşi ţinând cont de caracterul naţional al încuviinţării executării silite, executorul judecătoresc poate proceda laefectuarea unor acte de executare şi în afara curţii de apel în care îşi desfăşoară activitatea. De exemplu, pentrua evita respingerea cererii de încuviinţare a executării silite pe motivul necompetenţei teritoriale, executoruljudecătoresc cu sediul în raza curţii de apel X, care solicită încuviinţarea executării silite judecătoriei din raza curţiide apel Y, ar trebui să facă dovada existenţei în raza curţii de apel X a unui bun sau a unui venit urmăribil, aparţinândaceluiaşi debitor. Astfel, judecătoria învestită cu cererea de încuviinţare a executării silite va putea aveareprezentarea clară a faptului că încuviinţarea este cerută de către un executor judecătoresc competent, prinefectul prorogării de competenţă stabilite de art. 642 alin. (2) NCPC.

29 Art. 614 (art. 623 NCPC republicat) – „ Executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepţia celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau

bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se

dispune altfel.”30 Art. 651 NCPC republicat.31 Potrivit art. 656 alin. (4) teza a II-a NCPC [art. 665 alin. (4) NCPC republicat] „ (...) Încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării (...)”.32 Art. 650 alin. (2) NCPC republicat.33 Articolul 373 alin. (1) CPC 1865– „ Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din

circumscripţia curţii de apel în care urmează să se efectueze executarea, ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel

în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, este competent oricare dintre executorii

judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea.”34 Art. 665 alin. (5) pct. 5 NCPC republicat.


Articolul 656 alin. (5) pct. 5 NCPC34 constituie un element de noutate faţă de Codul de procedură civilăanterior. Astfel, potrivit prevederilor acestui articol, cererea de încuviinţare a executării silite poate fi respinsă dacădebitorul se bucură de imunitate de executare. Legea nu defineşte însă noţiunea de „imunitate de executare”. Ointerpretare a acestei noţiuni se poate realiza utilizându-se prevederile dreptului diplomatic şiconsular, fără a respinge însă de plano alte prevederi care ar putea fi aplicabile; trebuie însă ca această imunitatede executare să fie una de drept.

Referitor la dispoziţiile art. 656 alin. (5) pct. 6 NCPC35 („titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce laîndeplinire prin executare silită”) acestea ridică probleme în ceea ce priveşte aplicabilitatea practică, întrucâttrebuie să se ţină seama de faptul că:

– titlul este unul executoriu;– titlul nu poate fi adus la îndeplinire pe cale de executare silită;– motivele care determină imposibilitatea executării silite sunt altele decât cele menţionate expres de

prevederile art. 656 alin. (5).Articolul nu are însă în vedere executarea silită a obligaţiilor de a face, de a nu face sau executarea silită a

obligaţiilor intuituu personae, întrucât cu privire la acestea există prevederi exprese atât în Codul de procedură civilăde la 1865 (art. 5802 – 5805), cât şi în Noul Cod de procedură civilă (art. 885-89136).

Articolul 656 alin. (3) şi (4) NCPC37 consacră un alt element de noutate faţă de prevederile Codului deprocedură civilă anterior. Astfel, în alin. (3) se vorbeşte despre autorizarea creditorului de a trece la executareasilită a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu, ceea ce ar putea genera ideea că această încuviinţare esteîncuviinţarea titlului executoriu, şi nu a unui executor judecătoresc. Alineatul (4) stabileşte faptul că încuviinţareaexecutării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc care a solicitat încuviinţarea să recurgă,simultan ori succesiv, la toate modalităţile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale.Aceste prevederi pot genera ideea, împărtăşită, de altfel, de practică, potrivit căreia, odată ce s-a pronunţatîncuviinţarea executării silite, creditorul este ostaticul executorului.

Pentru a se realiza o oarecare compensare, Noul Cod de procedură civilă reglementează, în art. 64338,instituţiile recuzării şi înlocuirii executorului judecătoresc.

3.3 Recuzarea şi înlocuirea executorului judecătoresc3.3.1 Recuzarea executorului judecătoresc

Cu privire la reglementarea actuală a acestei instituţii, în practică există opinii diferite atunci când se puneproblema de a se şti dacă cererea de recuzare, prin ea însăşi, suspendă executarea. Cu privire la acest aspect,s-au conturat două opinii:

a) cererea de recuzare a executorului judecătoresc nu suspendă executarea, întrucât un asemenea efectnu este prevăzut în mod expres de legea specială; dacă s-ar fi dorit un asemenea efect al cererii, legea specialăar fi făcut trimitere la dispoziţiile Codului de procedură civilă, aşa cum se întâmplă în cazul motivelor de recuzare;

122

35 Art. 665 alin. (5) pct. 6 NCPC republicat. Corespondentul acestui articol în Codul de procedură civilă de la 1865 îl reprezintă art. 3731 alin. (4) pct. 4.36 Art. 902-913 NCPC republicat.37 Art. 665 alin. (3) şi (4) NCPC republicat.38 Art. 652 NCPC republicat.


b) cererea de recuzare a executorului judecătoresc suspendă executarea pentru că, dacă judecătorulrecuzat nu mai poate efectua niciun act de procedură, cu atât mai mult executorul judecătoresc recuzat nu maipoate efectua niciun act de executare.

Noul Cod de procedură civilă oferă o soluţie cu privire la această problemă, stabilind faptul că cererea derecuzare nu suspendă, prin ea însăşi, executarea. Articolul 643 alin. (2) NCPC39 prevede posibilitatea instanţei deexecutare învestite cu soluţionarea cererii de recuzare de a dispune suspendarea executării: „Cererea de recuzarenu suspendă de drept executarea. Cu toate acestea, instanţa de executare poate dispune, motivat, suspendareaexecutării până la soluţionarea cererii de recuzare, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.”Pentru ca instanţa să se poată pronunţa asupra suspendării executării, cel care cere suspendarea (nu obligatoriudebitorul) trebuie să plătească o cauţiune; spre deosebire de cauţiunea care trebuie plătită atunci cândsuspendarea este solicitată în contextul unei contestaţii la executare, cauţiunea care trebuie plătită în cazul încare se solicită suspendarea executării în urma introducerii unei cereri de recuzare a executorului judecătorescare un cuantum fixat prin dispoziţiile NCPC: „Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicită trebuie să dea înprealabil o cauţiune în cuantum de 1 000 de lei. În cazul în care valoarea creanţei prevăzute în titlul executoriu nudepăşeşte 1 000 de lei, cauţiunea va fi de 10% din valoarea creanţei” [art. 643 alin. (2) teza a II-a NCPC40].

Motivele de recuzare sunt, potrivit art. 643 alin. (1) NCPC41, cele aplicabile judecătorilor şi prevăzute în art.41 alin. (1) NCPC.

Un element de noutate în ceea ce priveşte motivele de recuzare este dat de prevederile art. 41 alin. (1) pct. 1242,potrivit cărora executorul judecătoresc este recuzabil „atunci când există alte elemente [s.n. decât cele stabilite la pct.1-11] care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.” Deşi introducerea acestei prevederi îşi arejustificarea în dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului , din punct de vedere practic va fi dificilde gestionat, având în vedere faptul că debitorul ar putea argumenta în cuprinsul unei cereri de recuzare întemeiatăpe aceste dispoziţii că executorul judecătoresc încasează parte din creanţă drept onorariu, şi de aceea actele deexecutare efectuate sunt necorespunzătoare. Chiar dacă executorul judecătoresc încasează un onorariu, fix sauca procent din valoarea creanţei, o asemenea susţinere nu poate fi însă reţinută, în caz contrar ajungându-se lasituaţia în care executarea silită ar fi blocată în urma introducerii unei cereri de recuzare întemeiate pe art. 41 alin.(1) pct. 12; onorariul perceput de către executorul judecătoresc nu poate reprezenta un element care să nască, înmod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

3.3.2 Înlocuirea executorului judecătorescPotrivit art. 643 alin. (4) NCPC44, „La cererea creditorului, instanţa care a încuviinţat executarea silită poate

dispune, pentru motive temeinice, înlocuirea executorului judecătoresc cu alt executor judecătoresc indicat decătre creditor şi continuarea executării silite de către noul executor judecătoresc. Dispoziţiile art. 644 alin. (3)45 se

39 Art. 652 alin. (2) NCPC republicat.40 Art. 652 alin. (2) teza a II-a NCPC republicat.41 Art. 652 alin. (1) NCPC republicat.42 Art. 42 alin. (1) pct. 13 NCPC republicat.43 Hotărârea Pullar c. Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 10 iunie 1996.44 Art. 652 alin. (4) NCPC republicat.


aplică în mod corespunzător.” În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 644 alin. (3)46, această trimitereindică instanţei faptul că trebuie să rezolve problema cheltuielilor de executare pentru că, dacă este vorba despreo continuare a executării silite, nu se pune problema să se creeze două onorarii, fiind vorba despre aceeaşiprocedură de executare; în caz contrar, s-ar ajunge la o încărcare artificială a notei de plată a debitorului, lucrunepermis chiar dacă debitorul este de rea-credinţă.

Legea nu precizează însă ce se înţelege prin „motive temeinice”47, lăsându-le la aprecierea instanţei.Noţiunea de „motive temeinice” – atunci când vorbim de instituţia înlocuirii executorului judecătoresc – trebuieanalizată ţinându-se seama de două aspecte:

– „motivele temeinice” nu trebuie să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitateaexecutorului, în acest caz existând posibilitatea introducerii unei cereri de recuzare în temeiul dispoziţiilor art. 41alin. (1) pct. 1248;

– instituţia înlocuirii se aplică în faza ulterioară încuviinţării executării silite, putând fi înlocuit acel executorcăruia, potrivit art. 656 alin. (4) NCPC49, creditorul poate să îi ceară să treacă la executare, deci executorul carea solicitat încuviinţarea executării silite.

Astfel, prin „motive temeinice” trebuie să înţelegem elemente de aparenţă de nelegalitate a executării şi/sauaspecte de oportunitate, în aprecierea lor ţinându-se seama, pe de o parte, de faptul că simpla dorinţă a creditoruluide a înlocui executorul nu constituie motiv temeinic, iar pe de altă parte, de faptul că exigenţa nu poate fiabsolută, întrucât există alte instituţii care reglementează astfel de situaţii (recuzarea, contestaţia la executare).

Dispoziţiile art. 643 alin. (4) NCPC50 vor avea aplicabilitate practică ţinând cont de cel puţin două aspecte:– există cazuri în care creditori nemulţumiţi de acţiunea sau inacţiunea executorului doresc să continue

procedura cu un alt executor, nepermiţându-şi să depună o nouă cerere de executare silită, din motive variate, cumar fi, de exemplu, prescripţia executării;

– în ceea ce îl priveşte pe creditor, această procedură poate fi mai simplă pentru că, pe de o parte, în cazulintroducerii unei cereri de recuzare va trebui să justifice motivele invocate, iar pe de altă parte, în cazul în careapelează la procedura contestaţiei împotriva refuzului executorului de a acţiona, admiterea unei astfel decontestaţii nu îi va fi suficientă, întrucât în urma admiterii unei astfel de contestaţii, dosarul în instanţă se va închide,iar creditorul se va confrunta cu acelaşi executor. Mai mult decât atât, a-i pretinde creditorului să aibă vocaţie la înlocuireaexecutorului doar în cazul în care i s-a admis o procedură judiciară anterioară împotriva executorului judecătoresc ardetermina ca întreaga procedură de executare să aibă o durată mai mare decât procedura care a generat titlulexecutoriu.

Potrivit dispoziţiilor art. 656 alin. (5) pct. 2 NCPC51, cererea de încuviinţare a executării silite poate fi respinsă dacăhotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu. Cu privire la acest aspect este de menţionat

124

45 Art. 653 alin. (2) NCPC republicat.46 Idem.47 Noţiunea de „motive temeinice” se regăseşte şi în dispoziţiile art. 708 alin. (1) NCPC [art. 718 alin. (1) NCPC republicat] referitoare la suspendarea executării: „Până la

soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate

suspenda executarea (...)”.48 Art. 42 alin. (1) pct. 13 NCPC republicat.49 Art. 665 alin. (4) NCPC republicat.50 Art. 652 alin. (4) NCPC republicat.51 Art. 665 alin. (5) pct. 2 NCPC republicat.


faptul că, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, sfera titlurilor executorii s-a extins asupra unor înscrisuri înraport cu care nu se mai pot pronunţa încheieri de respingere a cererilor de încuviinţare a executării silite: contractulde comodat52, contractul de locaţiune – care, în anumite condiţii, constituie titlu executoriu nu numai în privinţaobligaţiei de plată a chiriei53, ci şi în privinţa obligaţiei de restituire a folosinţei bunului (predare silită imobiliară)54,contractul de împrumut de consumaţie55, contractul de ipotecă mobiliară sau imobiliară; cu privire la acest din urmă contractse rezolvă problema referitoare la înscrisul care trebuie depus odată cu cererea de încuviinţare a executării silite –contractul din care se naşte creanţa garantată de ipotecă şi contractul de ipotecă sau numai contractul de ipotecă?Răspunsul este că trebuie depus doar contractul de ipotecă, dar cu menţiunea că acest contract trebuie să conţinăinformaţii minimale cu privire la creanţă pentru ca instanţa să o poată analiza sub aspectul îndeplinirii condiţiilorde a fi certă, lichidă şi exigibilă.

Apare aici o problemă de drept tranzitoriu. Ipoteza este următoarea: instanţa este învestită cu soluţionareaunei cereri privind încuviinţarea executării silite, cerere întemeiată pe un contract de ipotecă sau pe un contractde închiriere încheiat înainte de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Noului Cod civil, contract care, lamomentul încheierii nu era titlu executoriu, dobândind această calitate odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilorNoului Cod de procedură civilă. La momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil, dreptul tranzitoriu în materie deexecutare silită a rămas guvernat de dispoziţiile art. 725 alin. (1) teza finală CPC 1865, potrivit cărora dispoziţiilelegii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi executărilor silite începute sub legea veche.Atunci când problema este strict legată de materia executării silite, ceea ce înseamnă că valenţa de titluexecutoriu a contractului este scoasă de sub aria executării contractului, astfel cum este ea reglementată dedispoziţiile art. 102 alin. (1) din LPA NCC56, se aplică dispoziţiile tranzitorii ale art. 725 alin. (1) teza finală CPC 1865.Consecinţa unei astfel de interpretări ar fi aceea că există posibilitatea încuviinţării executării silite a unui contractîncheiat chiar înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, contract care a dobândit calitatea de titluexecutoriu odată cu intrarea în vigoare a NCC.

Deşi această problemă a generat deja o practică neunitară la nivelul instanţelor judecătoreşti, în sprijinulinterpretării de mai sus există Decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XIII din 20 martie 2006,

52 Potrivit art. 2.157 NCC, „(1) În ceea ce priveşte obligaţia de restituire, contractul de comodat încheiat în formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură privată cu

dată certă constituie titlu executoriu, în condiţiile legii, în cazul încetării prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului. (2) Dacă nu s-a stipulat un termen

pentru restituire, contractul de comodat constituie titlu executoriu numai în cazul în care nu se prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul ori întrebuinţarea

prevăzută are un caracter permanent.”53 Potrivit art. 1.798 NCC, „Contractele de locaţiune încheiate prin înscris sub semnătură privată care au fost înregistrate la organele fiscale, precum şi cele încheiate în

formă autentică constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract sau, în lipsa acestora, prin lege.”54 Potrivit art. 1.809 alin. (2) NCC, „În privinţa obligaţiei de restituire a bunului dat în locaţiune, contractul încheiat pe durată determinată şi constatat prin înscris autentic

constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu la expirarea termenului.”55 Potrivit art. 2.165 NCC, „Dispoziţiile art. 2157 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi împrumutului de consumaţie.”56 Articolul 102 alin. (1): „Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea

şi încetarea sa.”2 Prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „dispoziţiile art. 79 alin. (2) din Legea nr. 58/1998, atribuind contractelor de împrumut bancar, fără

nicio distincţie, valoarea de titlu executoriu, au în vedere, prin prisma unor interese de ordine publică şi a regulilor prescrise executării silite în natură a obligaţiilor, nu numai

contractele care se vor încheia după intrarea în vigoare a textului menţionat, dar şi pe cele încheiate sub imperiul legii vechi. Mai exact, acţiunea în timp a textului menţionat

cuprinde şi efectele viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura), ceea ce impune concluzia, în baza art. 1 din Codul civil, că textul, privit ca lege nouă, este de

imediată aplicare. De altfel, acţiunea legii noi în sensul arătat este dictată şi de situarea textului în materia normelor executării silite care, ca norme de procedură, nici nu

retroactivează şi nici nu supravieţuiesc, ci sunt de imediată aplicare. Mai mult, procedura de executare silită fiind de ordine publică, rezultă existenţa unei situaţii juridice

obiective legale, cu privire la care orice lege nouă are un efect imediat.”


care tranşează problema caracterului de titlu executoriu al contractelor de credit bancar încheiate anterior intrării învigoare a Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, statuând faptul că au caracter de titlu executoriu şi contractelede credit bancar încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi . Prin decizia menţionată, instanţa supremăstatuează faptul că prevederile legale care recunosc valoarea de titlu executoriu unor înscrisuri, fie că sunt cuprinse înCodul de procedură civilă, fie în legi speciale, au caracter de norme procedurale referitoare la executarea silită, iar acestcaracter trebuie avut în vedere chiar dacă în momentul naşterii raportului juridic de drept material nu exista odispoziţie legală care să-i confere calitate de titlu executoriu înscrisului constatator al convenţiei dintre părţi.

4. Contestaţia la executareDin analiza dispoziţiilor art. 701 alin. (1) NCPC58 rezultă faptul că există mai multe specii ale contestaţiei la

executare:a. contestaţie împotriva executării silite;b. contestaţie împotriva încheierilor date de executorul judecătoresc;c. contestaţie împotriva oricărui act de executare silită;d. contestaţie împotriva refuzului executorului judecătoresc de a efectua executarea silită sau de a

îndeplini un act de executare silită.

4.1 Aspecte comuneIndiferent de obiectul executării silite, deci de specia de contestaţie la executare, competenţa aparţine,

potrivit art. 703 alin. (1) NCPC59, instanţei de executare:„Contestaţia se introduce la instanţa de executare.”60

Odată cu legea de punere în aplicare a dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă s-a ajuns la concluziacă o astfel de modalitate de reglementare a competenţei în procedura contencioasă nu se justifică întotdeauna,având în vedere faptul că, în majoritatea situaţiilor, o astfel de procedură nu îl implică pe executorul judecătoresc.S-a decis, astfel, stabilirea unei competenţe alternative [art. 703 alin. (2) NCPC61]:

a) judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul debitorul, atunci când este vorbadespre o urmărire silită prin poprire şi dacă domiciliul sau sediul debitorului se află în circumscripţia altei curţi deapel decât cea în care se află instanţa de executare;

b) judecătoria de la locul situării imobilului, atunci când este vorba despre urmărirea silită aimobilelor, urmărirea silită a fructelor şi a veniturilor generale ale imobilelor şi dacă imobilul se află în circumscripţiaaltei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare.

4.2 Contestaţia împotriva executării siliteÎn acest caz se urmăreşte chiar anularea executării silite, iar un aspect important în ceea ce priveşte această

formă de contestaţie la executare îl reprezintă chiar identificarea, întrucât:– de cele mai multe ori, debitorul solicită anularea executării silite, însă, la o analiză atentă a contestaţiei,

se ajunge la concluzia că, în realitate, ea vizează un act sau, eventual, mai multe acte ale executării silite;

126

58 Art. 711 alin. (1) NCPC republicat.59 Art. 713 alin. (1) NCPC republicat.60 Potrivit art. 641 alin. (1) NCPC [art. 650 alin. (1) NCPC republicat], „Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului

judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.”61 Art. 713 alin. (2) NCPC republicat.


– nici codul anterior şi nici Noul Cod de procedură civilă nu conţin prevederi clare referitoare la ceea ceînseamnă „act de executare” şi nu toate actele pe care le face un executor judecătoresc sunt acte de executare;cu titlu exemplificativ pot fi menţionate cererea de încuviinţare a executării silite, adresa către o direcţie locală detaxe şi impozite în vederea identificării unui bun urmăribil, procesul-verbal de situaţie în cazul urmăririi siliteimobiliare, acte efectuate de către executorul judecătoresc care nu sunt însă acte de executare;

– această lipsă de precizie cu privire la determinarea actului de executare, acolo unde în mod evident nuse critică întreaga executare silită, poate obliga instanţa să intre în probleme de fond, lucru care nu s-ar întâmpladacă ar exista o reglementare clară a noţiunii de „act de executare”; în acest din urmă caz, instanţa ar fi obligatăsă respingă ca inadmisibilă o contestaţie la executare care are ca obiect altceva decât un act de executare.

4.3 Motivele contestaţiei împotriva executării siliteA. Prescripţia executării, împlinită la data depunerii cererii de executare, este de natură să justifice o

soluţie a instanţei de admitere a contestaţiei la executare, în sensul anulării executării silite. Sediul materiei îlreprezintă art. 696-700 NCPC. Potrivit art. 6961 alin. (1)63, prescripţia nu operează de plin drept, ci numai lacererea persoanei interesate, prin persoană interesată înţelegându-se nu numai debitorul, ci şi un terţ care areinteresul să blocheze procedura de executare. De menţionat sunt şi prevederile alin. (2) al art. 6961 64, anticipate,de altfel, de dispoziţiile Noului Cod civil, care doresc să dea o soluţie unei probleme ivite în practică, şi anume aceeaîn care a operat prescripţia dreptului de a cere executarea silită şi, totuşi, nu s-a împlinit termenul de prescripţie adreptului la acţiune, situaţie întâlnită în cele mai multe cazuri în legătură cu drepturile reale; având în vedere însănoua reglementare a prescripţiei, destul de favorabilă creditorului, o astfel de ipoteză poate fi întâlnită şi în cazuldrepturilor de creanţă. Într-o astfel de situaţie, soluţia oferită de Noul Cod de procedură civilă, preluată, de altfel,din Noul Cod civil65, este aceea că, „în cazul hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale, dacă dreptul de a obţine obligareapârâtului este imprescriptibil sau, după caz, nu s-a prescris, creditorul poate obţine un nou titlu executoriu, pecalea unui nou proces, fără a i se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat”.

Formularea „creditorul poate obţine un nou titlu executoriu” nu trebuie să genereze ideea că acest nouproces este doar o formalitate, el reprezentând, în realitate, o nouă procedură contencioasă, intenţia legiuitorului fiindaceea de a-l proteja pe creditor împotriva debitorului care cu rea-credinţă nu şi-a executat obligaţiile, nedându-iacestuia din urmă posibilitatea de a invoca autoritatea de lucru judecat. Este vorba, aşadar, de un nouproces, care, principial, deschide calea unei soluţii contrare celei din primul proces.

O altă problemă care poate să apară în această situaţie este dată de posibilitateautilizării sau nu ca mijloc de probă a hotărârii judecătoreşti din primul proces. În legătură cu acest aspect trebuieanalizat în ce măsură o hotărâre judecătorească îndeplineşte condiţiile unui înscris ca mijloc de probă. Opiniaexprimată de formator a fost în sensul că această hotărâre nu îndeplineşte condiţiile cerute pentru ca un înscrissă constituie mijloc de probă, rămânând în discuţie ipoteza în care poate constitui mijloc de probă cu privire la

62 Art. 705-710 NCPC republicat.63 Art. 706 alin. (1) NCPC republicat.64 Art. 706 alin. (2) NCPC republicat.65 Articolul 2.539 alin. (3) NCC: „Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului

de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. În acest caz însă, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va

putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat”.


situaţiile de fapt menţionate în hotărârea respectivă.În privinţa termenelor de prescripţie, acestea sunt de 10 ani pentru titlurile emise în materia drepturilor reale

şi de 3 ani în celelalte cazuri. Ar putea apărea aici o problemă legată, de exemplu, de acţiunea în evacuare; opiniamajoritară este în sensul că acţiunea în evacuare este o acţiune personală, nu apără în mod direct dreptul deproprietate, fiind însă de necontestat faptul că punerea în executare a unei astfel de acţiuni dă conţinut efectiv unuidrept real – dreptul de proprietate; însă acţiunea în evacuare nu este o acţiune reală, neputând fi încadrată îndispoziţiile art. 696 alin. (1) teza a II-a66.

Cu privire la suspendarea prescripţiei, potrivit art. 697 alin. (1) NCPC67, cursul prescripţiei se suspendă:1. în cazurile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine

obligarea pârâtului;2. pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost stabilită de instanţă

sau de alt organ jurisdicţional competent;3. cât timp debitorul nu are bunuri urmăribile sau care nu au putut fi valorificate ori îşi sustrage

veniturile şi bunurile de la urmărire. Textul face referire la executarea silită indirectă, iar dovada sustragerii poatefi făcută relativ uşor, având în vedere dispo-ziţiile art. 618 NCPC68, care consacră rolul activ al executoruluijudecătoresc. Astfel, potrivit alin. (2), executorul judecătoresc poate cere debitorului „lămuriri în scris în legătură

cu veniturile şi bunurile sale, inclusiv cele aflate în proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, asupracărora se poate efectua executarea, cu arătarea locului unde se află acestea, precum şi pentru a-l determina săexecute de bunăvoie obligaţia sa, arătându-i consecinţele la care s-ar expune în cazul continuării executării silite.În toate cazurile, debitorul va fi informat cu privire la cuantumul estimativ al cheltuielilor deexecutare”. Potrivit alin. (3), „refuzul nejustificat al debitorului de a se prezenta sau de a da lămuririle necesare,precum şi darea cu rea-credinţă de informaţii incomplete atrag răspunderea acestuia pentru toate prejudiciilecauzate, precum şi aplicarea sancţiunii prevăzute la art. 183 alin. (2) .” [s.n. - amenda judiciară];

4. în alte cazuri prevăzute de lege.

B. Desfiinţarea titlului executoriuPot exista situaţii în care, după încuviinţarea executării silite, se obţine desfiinţarea titlului executoriu.Din punct de vedere terminologic, este de observat faptul că art. 693 alin. (1) pct. 470 vorbeşte despre

desfiinţarea titlului executoriu, care constituie şi un mod de încetare a executării silite. Noţiunea comportă, şi subimperiul noii reglementări, discuţii legate de raportul dintre desfiinţarea titlului executoriu, privit drept cauză deîncetare a executării silite, şi modificarea în parte a hotărârii judecătoreşti, în ceea ce priveşte cuantumul sumeicuprinse în titlul executoriu. În această situaţie, se pune întrebarea dacă este vorba despre o desfiinţare a titluluiexecutoriu sau executarea silită trebuie continuată, ţinându-se cont de suma stabilită de instanţa de controljudiciar. S-a apreciat că un astfel de caz nu reprezintă o desfiinţare a titlului executoriu, pentru că:

128

66 Art. 705 alin. (1) teza a II-a NCPC republicat.67 Art. 707 alin. (1) NCPC republicat.68 Art. 627 NCPC republicat.69 Art. 188 alin. (2) NCPC republicat.70 Art. 702 alin. (1) pct. 4 NCPC republicat.


– o astfel de intervenţie a instanţei de control judiciar prin care se reformează parţial hotărâri judecătoreştinu justifică o nouă procedură de executare silită, pentru că titlul executoriu nu este unul nou, ci este cel iniţial, alcărui obiect este ajustat în urma intervenţiei instanţei ierarhic superioare;

– atunci când s-a dorit ca o anumită situaţie să ducă la desfiinţarea titlului executoriu, actualul Cod deprocedură civilă a menţionat în mod expres acest lucru (spre exemplu, cu referire la căile de atac);

– situaţia este menţinută şi în contextul Noului Cod de procedură civilă; vorbim, astfel, de schimbare înparte, ca intervenţie a instanţei de apel, şi casare în parte, ca intervenţie a instanţei de recurs. Cu privire la recurspoate interveni o discuţie legată de faptul că nu se face o distincţie între casarea în parte şi casarea totală, iar ubilex non distinguit nec nos distingere debemus: „actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul uneiasemenea hotărâri [s.n., casate] sunt desfiinţate de drept dacă instanţa de recurs nu dispune altfel. Instanţa vaconstata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare.” [art. 494 alin. (2) NCPC71]; o asemenea distincţiese face însă în art. 490 alin. (2)72 care dispune că în caz de admitere a recursului, hotărârea atacatăpoate fi casată, în tot sau în parte. Referitor la acest aspect s-a apreciat că o casareparţială a hotărârii răpeşte hotărârii respective, în partea în care a fost casată, puterea,ceea ce înseamnă că actele de executare care corespund acelei părţi casate suntdesfiinţate de drept; chiar dacă instanţa nu ar constata prin dispozitivul hotărârii de casare faptul că actele deexecutare sunt desfiinţate de drept, executorul judecătoresc căruia i se aduce la cunoştinţă o astfel de hotărârecasată în tot va fi obligat să procedeze la încetarea executării. Articolul 494 alin. (2) teza finală73 are dreptfinalitate obligarea judecătorului la a fi extrem de atent, precaut, minuţios şi receptiv la miza practică a hotărâriipronunţate. Din punctul de vedere al moderatorului, o interpretare asemănătoare ar trebui dată şi în ceea cepriveşte apelul, cu atât mai mult cu cât, în contextul Noului Cod de procedură civilă, apelul este calea ordinară deatac.

4.4 Diferite modalităţi de executareO urmărire silită mobiliară având ca obiect diferite bunuri poate fi anulată dacă nu a fost precedată de

somaţie – art. 721 alin. (1) NCPC74 stabileşte faptul că, „dacă în termen de o zi de la comunicarea somaţieiînsoţite de încheierea de încuviinţare a executării debitorul nu plăteşte suma datorată, executorul judecătoresc vaproceda la sechestrarea bunurilor mobile urmăribile ale debitorului, în vederea valorificării lor, chiar dacă acesteasunt deţinute de un terţ.” Astfel, dacă nu a fost comunicată somaţia însoţită de încheierea de încuviinţare aexecutării silite, toate actele de executare sunt susceptibile de a fi anulate, iar hotărârea prin care se dispuneanularea ar trebui să precizeze faptul că se anulează urmărirea silită mobiliară, eventualele alte forme de executaresilită existente împotriva debitorului respectiv rămânând valabile.

În legătură cu comunicarea încheierii de încuviinţare a executării silite, aceasta reprezintă un element denoutate introdus de NCPC, fiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii executării75. Nulitatea este, deci, una expresă,discuţia rămânând cu privire la felul ei – condiţionată sau necondiţionată – aspect important, pentru că, pe de o parte,

71 Art. 500 alin. (2) NCPC republicat.72 Art. 496 alin. (2) NCPC republicat.73 Art. 500 alin. (2) teza finală NCPC republicat.74 Art. 731 alin. (1) NCPC republicat.


trebuie stabilit din ce punct trebuie creditorul să suporte riscurile neglijenţei executorului, iar pe de altă parte, până lace punct trebuie să-i oferi unui debitor drepturile de a semnala în timp util că este exe-cutat, deşi nu ar trebui, sau căeste executat pentru mai mult decât ar fi obiectul real al executării sau în legătură cu alte bunuri decât cele pe care ledatorează. Noul Cod de procedură civilă nu stabileşte în mod imperativ un termen în care trebuie făcută aceastăcomunicare, însă este evident faptul că ea trebuie să preceadă efectuarea actelor de executare; fără a-i impuneexecutorului să facă de îndată această comunicare, legiuitorul îl obligă însă să îl prevină pe debitor asupra stadiului încare se află procedura de executare (cu excepţia acelor cazuri în care legea permite fără somaţie, cum ar fi, deexemplu, poprirea, urmărirea silită mobiliară, în anumite cazuri76, proceduri de executare silită directă).

Termenul în care poate fi depusă contestaţia la executare este, potrivit art. 704 alin. (1) NCPC77, ca şi înreglementarea anterioară, de 15 zile, fără ca legea să îl califice în privința naturii lui – termen de decădere sautermen de prescripţie. De altfel, nici reglementarea anterioară nu stabilea care este natura acestui termen, iar înpractică se considera că este un termen de decădere. Pentru a ajunge la o astfel de concluzie se poate folosi, pede o parte, argumentul duratei, ştiut fiind faptul că, în general, termenele de decădere au o durată mai scurtă, iarpe de altă parte, considerarea acestui termen ca fiind de decădere se bazează pe tradiţie, întrucât anterioranului 2000, majoritatea actelor de executare erau efectuate de către judecător, iar contestaţia împotriva unui actefectuat de către judecător nu avea cum să nu fie calificată drept o cale de atac, iar un termen stabilit pentruexercitarea unei căi de atac este un termen de decădere atât potrivit Codului anterior, cât şi potrivit Noului Cod deprocedură civilă.

După anul 2000 însă, instanţa de executare, cu excepţia cazului în care înfiinţează poprirea pentru anumiteobligaţii, nu mai este organ de executare, ci controlează o executare instrumentată de o persoană care exercităun serviciu public pe baza unei iniţiative private, fără a avea atribuţii jurisdicţionale. Reacţiile faţă de modul în careacţionează sau nu acţionează persoana respectivă este dificil să fie privite ca o cale de atac. Or, dacă nu sunt căide atac şi nu vorbim nici despre acte de procedură într-un proces deja început, termenul de 15 zile poate fi privitşi ca un termen de prescripţie.

De asemenea, mai este de observat, pe lângă faptul că regulile aplicabile judecării contestaţiei la executaresunt cele prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, şi faptul că această contestaţie nu vizează niciohotărâre judecătorească, pentru a putea fi considerată cu adevărat o cale de atac, şi nici un alt act care provinede la un organ cu activitate jurisdicţională, fiind o modalitate de a acţiona atunci când există o vătămaredeterminată de modul în care a fost efectuată executarea. Acest fapt poate fi considerat un alt argument în favoareaopiniei potrivit căreia termenul de 15 zile este un termen deprescripţie.

Determinarea naturii acestui termen prezintă importante consecinţe practice. Dacă ar fi considerat un termende prescripţie a dreptului la acţiune, potrivit Noului Cod civil, neexercitarea contestaţiei în termenul stabilit areimplicaţii favorabile pentru cel împotriva căruia se împlineşte termenul de prescripţie. Dacă este considerat a fi

130

75 Articolul 666 NCPC republicat: „(1) Dacă cererea de executare a fost încuviinţată, executorul judecătoresc va comunica debitorului o copie de pe încheierea dată în

condiţiile art. 665, împreună cu o copie, certificată de executor pentru conformitate cu originalul, a titlului executoriu şi, dacă legea nu prevede altfel, o somaţie. (2)

Comunicarea titlului executoriu şi a somaţiei, cu excepţia cazurilor în care legea prevede că executarea se face fără somaţie ori fără comunicarea titlului executoriu către

debitor, este prevăzută sub sancţiunea nulităţii executării.”76 Articolul 731 alin. (2) NCPC republicat: „În cazul în care există pericol evident de sustragere a bunurilor de la urmărire, la solicitarea creditorului făcută în cuprinsul

cererii de executare, instanţa, prin încheierea de încuviinţare a executării, va dispune sechestrarea bunurilor urmăribile, odată cu comunicarea somaţiei către debitor. În

acest caz, se va face menţiunea corespunzătoare în chiar încheierea de încuviinţare a executării.”77 Art. 714 alin. (1) NCPC republicat.


termen de decădere, potrivit Codului de procedură anterior, pentru a obţine repunerea în termen trebuie făcută dovadaunei împrejurări mai presus de voinţa celui care trebuia să acţioneze (avem deci un criteriu subiectiv), în timp ce potrivitNoului Cod de procedură civilă (art. 18178) trebuie făcută dovada unor motive întemeiate (avem deci un criteriuobiectiv).

Potrivit art. 704 alin. (1) NCPC79, termenul începe să curgă de la data când:1. contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă;2. cel interesat a primit comunicarea ori, după caz, înştiinţarea privind înfiinţarea popririi. Dacă poprirea

este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul decontestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la dataefectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit;

3. debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încuviinţare a executării sau somaţia oride la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit încheierea deîncuviinţare a executării şi nici somaţia sau executarea se face fără somaţie.

Termenul de 15 zile trebuie gestionat foarte atent de către instanţă, fiind un termen raportat la nişte motivede contestaţie. Cu titlu de exemplu, dacă se doreşte criticarea modului în care s-au desfăşurat lucrurile la al doileatermen de licitaţie, trebuie stabilit dacă contestatarul se află în termenul stabilit pentru completarea cererii iniţialeatunci când solicită, de exemplu, să se constate faptul că încuviinţarea executării silite nu a fost acordatăcu respectarea dispoziţiilor legale, cu atât mai mult cu cât acea încuviinţare i-a fost şi comunicată, poate chiarînainte de procesul-verbal de situaţie (ipoteza vizând o urmărire silită imobiliară). Potrivit dispoziţiilor art. 702 alin.(3) NCPC80, „Nu se poate face o nouă contestaţie de către aceeaşi parte pentru motive care au existat la data primeicontestaţii. Cu toate acestea, contestatorul îşi poate modifica cererea iniţială adăugând motive noi de contestaţiedacă, în privinţa acestora din urmă, este respectat termenul de exercitare a contestaţiei la executare”. Ceea cetrebuie subliniat în legătură cu aceste prevederi este faptul că, deşi contestaţia se supune regulilor stabilitepentru cererea de chemare în judecată, care, potrivit art. 199 NCPC81, poate fi completată până la primul termende judecată la care părţile sunt legal citate, atunci când se critică o executare sau un act de executare, cerereamodificatoare trebuie să fie depusă în termenul de 15 zile stabilit pentru introducerea contestaţiei la executare.

5. Procedura de judecatăUn element de noutate este introdus prin dispoziţiile art. 706 alin. (2) NCPC82 – care va rupe din automatismul

actual, creat şi din raţiuni verificate în practică – potrivit cărora, în caz de contestaţie, instanţa solicită executoruluijudecătoresc copie certificată de pe dosarul de executare, chiar dacă nu se critică întreaga procedură de executare, cidoar o secvenţă a acesteia, fapt care ar necesita punerea la dispoziţia instanţei doar a unor pagini din dosarul deexecutare creat pentru instrumentarea procedurii. Articolul 706 alin. (2) stabileşte că „instanţa sesizată va solicitade îndată executorului judecătoresc să-i transmită, în termenul fixat, copii certificate de acesta, de pe acteledosarului de executare contestate, dispoziţiile art. 28083 fiind aplicabile în mod corespunzător, şi îi va pune în

78 Art. 186 NCPC republicat.79 Art. 714 alin. (1) NCPC republicat.80 Art. 712 alin. (3) NCPC republicat.81 Art. 204 NCPC republicat.82 Art. 716 NCPC republicat.


vedere părţii interesate să achite cheltuielile ocazionate de acestea.” Dispoziţiile acestui articol vor generaprobleme practice, pentru că, dacă până la intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, instanţa putea sădispună executorului să îi pună la dispoziţie copia certificată a dosarului de executare, iar executorul aveaobligaţia de a se conforma, sub sancţiunea aplicării unei amenzi civile, sub imperiul Noului Cod de procedurăcivilă instanţa poate dispune livrarea dosarului de executare în întregime, însă acest fapt se va răsfrânge asupradebitorului, în interesul căruia ar fi proba, care va trebui să achite cheltuielile ocazionate. Probleme apar întrucâtnu se ştie care ar putea fi documentele justificative în baza cărora executorul ar putea pretinde asemeneacheltuieli, pentru că facturile emise de către executor cuprind, în general, onorariile de executare; deşi există oAnexă la Ordinul ministrului justiţiei nr. 2550/2006 privind aprobarea onorariilor minimale şi maximale pentruserviciile prestate de executorii judecătoreşti, care cuprinde diferite cheltuieli legate de executarea silită, nu suntavute în vedere aceste operaţiuni referitoare la solicitarea de către instanţă a copiilor de pe dosarul de executaresilită. Astfel, instanţa va trebui ca, prin adresa transmisă executorului, să selecteze actele de care are nevoie, încaz contrar debitorul putând susţine faptul că i se impută nişte cheltuieli care nu erau necesare.

Acest fapt determină flexibilizarea noţiunii „de îndată”. De îndată instanţa va înregistra dosarul, cu privire latermenul la care poate fi transmisă adresa fiind posibile două variante:

– la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, într-o discuţie în contradictoriu, în funcţie demodul în care şi-a precizat debitorul contestaţia, să se stabilească de care acte din dosarul de executare estenevoie şi să se transmită adresa;

– judecătorul transmite adresa solicitând anumite documente referitoare la actele de executare contestate,urmând ca, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, să se suplimenteze probatoriul, dacă seajunge la concluzia că este nevoie şi de alte acte din dosar sau chiar de întreg dosarul.

Referitor la acest aspect, a fost ridicată problema deductibilităţii cheltuielilor efectuate cu produsele depapetărie În activitatea pe care o desfăşoară, executorul judecătoresc nu efectuează cheltuieli pe care şi lededuce din veniturile obţinute? De ce să fie obligat debitorul la plata acestor cheltuieli, cât timp ele intereseazădesfăşurarea activităţii executorului şi modul în care acesta relaţionează cu instanţa de judecată? Obligaţia de aînainta copii certificate de pe dosarul de executare este o obligaţie care se naşte în sarcina executorului.

Cu privire la problemele ridicate, s-a precizat că suntem în prezenţa a două probleme distincte: una legatăde avansarea sumelor (pentru că această cheltuială este deductibilă, însă de la cine poate fi recuperată?) şi altalegată de recuperarea lor.

O astfel de problemă nu apărea în reglementarea anterioară, potrivit căreia executorul este obligat săfurnizeze instanţei copii ale dosarului; nu are relevanţă faptul că trebuie făcute nişte cheltuieli şi nu există niciuntext de lege care să îl exonereze de această obligaţie.

Discuţia are la bază situaţiile întâlnite în practică. Astfel, invocându-se aceste cheltuieli, instanţele s-auvăzut în situaţia de a primi dosarele în original sau chiar de a nu le primi ori executorul stabilea un onorariu fixpentru copiere, care, de altfel, nu are un temei legal. Executorul nu poate stabili niciun tarif pentru furnizareaacestor copii, întrucât această activitate nu intră în activitatea de executare silită; executorul judecătoresc faceacte de executare şi angajează cheltuieli în legătură cu aceste acte. În mod practic, un executor care întârzietrimiterea actelor la instanţă este un executor care, într-o parte netransparentă a considerentelor hotărârii care

132



urmează a fi pronunţată, creează o problemă creditorului. În cazul clasic în care debitorul atacă, iar executareanu este suspendată, ceea ce însemnă că frâna este doar soluţionarea contestaţiei, întrucât în momentul în carecontestaţia se soluţionează şi decizia instanţei este executorie, executorul are obligaţia să se oprească, ideea dea întârzia trimiterea dosarului la instanţă pentru a împiedica în acest fel pronunţarea soluţiei fiind o idee care joacăîn defavoarea creditorului, mai ales în acele ipoteze în care situaţiile de fapt sunt interpretabile, întrucât acest modde a acţiona sau de a nu acţiona creează premisele ca balanţa să se încline în favoarea contestatorului.

În reglementarea anterioară, lucrurile erau foarte clare. Executorul trebuie să îşi facă un coş global,existând o logică: pierzi pe anumite chestiuni, dar câştigi pe altele şi trebuie să ai înţelepciunea de a nivela lucrurile.

Textul este unul nou, care creează în sarcina instanţei o acţiune de verificare, de diligenţă atunci cândsolicită copii, în sensul în care va trebui analizat în ce măsură sunt necesare copii ale întregului dosar sau doarcopii ale actelor care interesează procedura de executare. Este foarte adevărat faptul că există situaţii în careexecutorii nu trimit copiile sau le trimit fracţionat, însă şi în aceste situaţii există un moment al adevărului, pentrucă, în funcţie de susţinerile contestatorului, judecătorul apreciază că există acte pe care executorul nu le-a trimis,şi dacă există cea mai mică suspiciune, iar contestatorul doreşte copia dosarului, întrucât susţine că dosarulconţine alte înscrisuri care relevă ceea ce doreşte să demonstreze, atunci se va depune copia întregului dosar deexecutare. Ceea ce aduce nou acest text este, în primul rând, faptul că nu este nevoie din start de copiaîntregului dosar; depinde însă şi de ceea ce permite contestaţia, pentru că poate exista o contestaţie prin care sesusţine faptul că toate actele din dosar sunt false, caz în care, dacă aceste susţineri sunt infirmate de realitate, cuatât mai mult se justifică suportarea cheltuielilor ocazionate.

Calea de atac împotriva hotărâre pronunţate este apelul. Potrivit art. 709 alin. (1) NCPC84 , „Dacă admitecontestaţia la executare, instanţa, ţinând seama de obiectul acesteia, după caz, va îndrepta ori anula actul deexecutare contestat, va dispune anularea ori încetarea executării înseşi, va anula ori lămuri titlul executoriu.” Acesttext nu este identic cu cel din reglementarea anterioară, şi anume art. 40485.

În primul rând, este de observat această menţiune care nu aduce neapărat ceva nou, dar ţine de osubliniere: instanţa va dispune anularea ori încetarea executării ţinând seama de obiectul acesteia. Dacă undebitor contestator cere anularea executării, instanţa trebuie să verifice dacă există acte de executare care nus-au făcut cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege, caz în care are îndatorirea de a nu anula întreagaprocedură de executare, ci de a admite în parte contestaţia la executare şi de a anula actele de executare făcutecu nerespectarea dispoziţiilor legale, fiind de dorit ca aceste acte anulate să fie menţionate în dispozitivul hotărârii.Hotărârea judecătorească are putere de lucru judecat în privinţa dispozitivului unit cu considerentele, lucrumenţionat expres în Noul Cod de procedură civilă . Însă, tocmai pentru că această hotărâre este una care va intraîn circuitul executării silite, şi nu de puţine ori părţile executării şi executorii judecătoreşti sunt concentraţi pedispozitiv, este bine ca dispozitivul să arate ce acte se execută, cu clauza că şi orice alte acte de executaresubsecvente, ulterioare actului anulat, intră sub aceeaşi sancţiune. Dacă este cazul să se anuleze toatăexecutarea, aceasta se va anula (de exemplu, ca urmare a invocării prescripţiei). Dacă însă, în realitate, estevorba doar despre anumite acte de executare, este bine ca aceste precizări să fie făcute.

Mai pot fi contestate încheierile executorului. Potrivit art. 647 alin. (1) NCPC87, executorul judecătoresc

84 Art. 719 alin. (1) NCPC republicat.85 Art. 404 alin. (1) CPC 1865 „Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, anulează actul de executare contestat sau dispune îndreptarea acestuia,

dispune anularea ori încetarea executării înseşi, anularea ori lămurirea titlului executoriu sau efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.”


emite încheieri. Alineatul (3) al aceluiaşi articol menţionează faptul că „dacă prin lege nu se dispune altfel,încheierile se dau fără citarea părţilor, se comunică acestora, sunt executorii de drept şi pot fi atacate numai cucontestaţie la executare” şi, în continuarea acestei căi de atac specifice, există în Noul Cod de procedură civilă douăreglementări:

a) articolul 701 alin. (1)88 potrivit căruia „Împotriva executării silite, a încheierilor date de executoruljudecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sauvătămaţi prin executare. (...)”

b) articolul 704 alin. (2)89, potrivit căruia „Contestaţia împotriva încheierilor executorului judecătoresc, în cazurileîn care acestea nu sunt, potrivit legii, definitive, se poate face în termen de 5 zile de la comunicare.” Este de observatfaptul că acest text cuprinde o dero-gare cu privire la termenul în care poate fi exercitată contestaţia. Avem, astfel, unechilibru între criticile care pot fi aduse la adresa încheierilor executorului judecătoresc, critici care nu va fi greu să fieaduse într-o primă perioadă – nu neapărat scurtă – de aplicare a prevederilor Noului Cod, şi asta pentru că, potrivit art.647 alin. (2)90, exceptând menţiunile privind calea şi termenul de atac, toate celelalte menţiuni pe care trebuie să leconţină încheierea dată de executorul judecătoresc sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii91.

Criticile aduse la adresa unor astfel de încheieri trebuie făcute însă în termen de 5 zile. A da eficienţăacestui termen înseamnă, printre altele, să nu primeşti sau să observi că este tardivă o critică făcută într-ocontestaţie, la al doilea sau al treilea termen de licitaţie într-o executare silită imobiliară în care se spune că preţulnu a fost fixat în mod procedural; încheierea prin care executorul a stabilit preţul a fost dată cu încălcarea cerinţelorprevăzute de lege, în sensul în care executorul trebuie să stabilească preţul de vânzare a imobilului pornind de lapreţurile medii din zona respectivă. Dacă o astfel de încheiere a fost comunicată şi au trecut trei zile fără ca ea săfie contestată, înseamnă că preţul a fost stabilit în mod corespunzător. Pe de o parte, procedura de executaresilită, în ansamblul ei şi, în particular, executarea silită imobiliară, în cadrul căreia sunt emise patru încheieri înperioada premergătoare licitaţiei, se birocratizează, ceea ce înseamnă o vulnerabilizare a ei, şansele omiterii unoracte fiind mai mari. Pe de altă parte însă, dacă legea prevede posibilitatea emiterii acestor încheieri, prevăzândposibilitatea atacării lor într-un anumit termen, odată expirat termenul nu se poate obţine, prin diverse mijloace,repunerea în termen. Pot exista astfel şi beneficii, tocmai pentru că aceste încheieri au alocată o reacţie procedurală.

Faza urmăririi silite imobiliare este una care abundă de încheieri date de executorul judecătoresc, şi aceastapentru că procedura este una destul de gravă, întrucât priveşte imobile care aparţin debitorului. Dacă la predareasilită imobiliară, prin ipoteză, imobilele aparţin creditorului care cere executarea, iar din diverse motive, deşi a fost obligatprintr-o hotărâre judecătorească să predea imobilele respective, pârâtul refuză acest lucru, în cazul urmăririi siliteimobiliare este vorba despre transformarea în bani a unor imobile care aparţin debitorului. Astfel, în cadrul acestei

134

87 Art. 656 NCPC republicat.88 Art. 711 alin. (1) NCPC republicat.89 Art. 714 alin. (2) NCPC republicat.90 Art. 656 alin. (2) NCPC republicat.91 Art. 647 alin. (1): „Amânarea, suspendarea şi încetarea executării silite, eliberarea sau distribuirea sumelor obţinute din executare, precum şi alte măsuri anume

prevăzute de lege se dispun de executorul judecătoresc prin încheiere, care trebuie să cuprindă: a) denumirea şi sediul organului de executare; b) data şi locul întocmirii

încheierii şi numărul dosarului de executare; c) titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează procedura de executare; d) numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea

şi sediul creditorului şi ale debitorului; e) procedura de executare care face obiectul încheierii; f) chestiunea asupra căreia se adoptă încheierea; g) motivele în fapt şi în

drept care au determinat darea încheierii; h) dispoziţia luată de executor; i) calea şi termenul de atac al încheierii; j) semnătura şi ştampila executorului judecătoresc”.92 Art. 835-837 NCPC republicat.


proceduri, încheierile executorului judecătoresc sunt date cu ocazia stabilirii preţului şi a fixării termenului de licitaţie.Articolele 825-827 NCPC92, deşi într-o viziune directă se adresează executorului judecătoresc, se adresează, în egalămăsură, şi instanţei de judecată.

6. Încheierile emise de executor în cadrul procedurii6.1 Încheierea prin care se stabileşte valoarea de circulaţie a imobilului

Articolul 825 alin. (1) NCPC93 prevede faptul că „Executorul judecătoresc va stabili de îndată, prin încheiere,valoarea de circulaţie a imobilului, raportată la preţul mediu de piaţă din localitatea respectivă, şi o va comunica părţilor.”

Deşi la o primă vedere reglementarea poate şoca, ea nu este nouă: art. 500 alin. (2) CPC 1865 stabileşte că„Executorul va stabili de îndată preţul imobilului, iar în cazul în care consideră necesar va cere părerea unui expert.Dispoziţiile art. 411 alin. (3) sunt aplicabile.94” Astfel fiind, executorul are două variante:

– să stabilească el preţul, în conformitate cu prevederile art. 500 alin. (2) teza I CPC 1865;– să ceară părerea unui expert, în conformitate cu prevederile art. 500 alin. (2) teza a II-a CPC 1865, caz în

care va trebui să-i pună în vedere faptul că trebuie să ia în considerare valoarea de circulaţie iar raportul deexpertiză trebuie comunicat părţilor. Aceasta este varianta care a fost utilizată cel mai des în practică.

Articolul 825 alin. (1) NCPC95, într-o formulare mai clară decât în reglementarea anterioară, îi permiteexecutorului să stabilească de îndată preţul, prin raportare la preţul mediu de piaţă din localitatea respectivă.

6.2 Încheierea de desemnare a expertului:– Executorul nu poate stabili el preţul [art. 825 alin. (3) NCPC96, potrivit căruia „(...) în cazul în care nu poate

proceda el însuşi la evaluare, executorul judecătoresc va numi un expert care să stabilească valoarea de circulaţiea imobilului”];

– Executorul a stabilit preţul, însă părţile îi cer expertiză. În aceste situaţii, potrivit art. 825 alin. (6) NCPC97,„Expertul va fi numit de către executor prin încheiere executorie care va arăta şi termenul de depunere a raportuluide expertiză, dispoziţiile art. 747 alin. (6)-(9)98 aplicându-se în mod corespunzător. Încheierea se comunică părţilorşi expertului. Creditorul poate depune la dosar înscrisuri în vederea evaluării imobilului, dacă este cazul.”

6.3 Încheierea prin care fixează preţul imobiluluiPotrivit art. 826 alin. (1) NCPC99: „Executorul va fixa preţul imobilului, care va fi preţul de pornire a licitaţiei,

la valoarea stabilită conform art. 825100, prin încheiere definitivă, dată fără citarea părţilor.”

92 Art. 835-837 NCPC republicat.93 Art. 835 NCPC republicat.94 Articolul 411 alin. (3) CPC 1865: „Executorul judecătoresc este obligat să identifice şi să evalueze cu acordul părţilor bunurile sechestrate, iar în caz contrar va solicita

efectuarea unei expertize. Bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de circulaţie. O copie de pe raportul de expertiză se comunică şi debitorului.”95 Art. 835 NCPC republicat.96 Art. 835 alin. (3) NCPC republicat.97 Art. 835 alin. (6) NCPC republicat.98 Art. 757 alin. (6)-(9) NCPC republicat.99 Art. 836 alin. (1) NCPC republicat.100 Art. 835 NCPC republicat.


6.4 Încheierea prin care stabileşte termenul pentru vânzarea imobiluluiConform dispoziţiilor art. 827 alin. (1) NCPC101: „În termen de 5 zile de la stabilirea preţului imobilului,

executorul va fixa, prin încheiere definitivă, termenul pentru vânzarea imobilului, ce va fi adus la cunoştinţapublică prin publicaţii de vânzare.”

Referitor la acest punct s-a pus problema identificării raţiunii pentru care încheierea de stabilire a preţuluinu poate fi atacată prin contestaţie la executare În răspunsul oferit, s-a precizat că aceasta este dată deprevederile art. 825 NCPC102. Potrivit acestui articol, într-o primă fază, executorul stabileşte valoarea de circulaţie,printr-o încheiere care se comunică. Dacă această încheiere nu este atacată, executorul trebuie să dea o încheierede fixare a preţului. Stabilirea valorii de circulaţie nu se substituie stabilirii exacte a preţului.

Într-o altă intervenţie la acest punct s-a pus problema dacă această raţiune subzistă în ipoteza în care preţula fost stabilit printr-o expertiză cerută de părţi. S-a apreciat că în această ipoteză, soluţia este contestaţia laexecutare împotriva actului de executare. În acest caz, obiectul contestaţiei va fi, de exemplu, şedinţa în care s-aadjudecat imobilul în baza acestui preţ stabilit prin încheierea definitivă. Preţul se poate contesta ulterior, fără aputea contesta însă încheierea prin care acesta a fost stabilit. Consecinţa de ordin practic este dată de faptul cădebitorul nu va avea şanse să suspende executarea înainte de primul termen de licitaţie, întrucât pentrususpendare ar trebui făcută o contestaţie la executare, de exemplu împotriva încheierii, dacă aceasta estecriticată, şi până la soluţionarea contestaţiei la executare să solicite, ca măsură provizorie, suspendareaexecutării; or, potrivit reglementării din Noul Cod de procedură civilă, calea unei contestaţii împotriva încheierii destabilire a preţului nu este admisibilă.

Hotărârea expertului nu poate să rămână inatacabilă din punctul de vedere al celor două părţi, pentru căimobilul poate fi sub sau supraevaluat. În acest sens, importanţă prezintă şi dispoziţiile art. 825 alin. (8)103, potrivit cărora„Refuzul debitorului de a permite accesul expertului în imobil în vederea evaluării nu împiedică evaluarea, urmând săse ia în considerare înscrisurile depuse la dosarul de executare, precum şi orice alte date sau informaţii disponibile,inclusiv cele obţinute de executor pe baza demersurilor întreprinse în condiţiile art. 650 104”. Dispoziţiile acestui articol

136

101 Art. 837 alin. (1) NCPC republicat.102 Art. 835 NCPC republicat.103 Art. 835 alin. (8) NCPC republicat.104 Art. 659 NCPC republicat: „(1) La cererea executorului judecătoresc, cei care datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia supuse urmăririi,

potrivit legii, au datoria să comunice în scris toate informaţiile necesare pentru efectuarea executării. Ei sunt ţinuţi să declare întinderea obligaţiilor lor faţă de debitorul

urmărit, eventuale modalităţi care le-ar putea afecta, sechestre anterioare, cesiuni de creanţă, subrogaţii, preluări de datorie, novaţii, precum şi orice alte acte sau fapte

de natură să modifice conţinutul ori părţile raportului obligaţional sau regimul juridic al bunului deţinut. La cererea executorului judecătoresc sau a părţii interesate,

instanţa de executare poate lua măsurile prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi la art. 189. (2) De asemenea, la cererea executorului judecătoresc, instituţiile

publice, instituţiile de credit şi orice alte persoane fizice sau juridice sunt obligate să îi comunice, de îndată, în scris, datele şi informaţiile apreciate de executorul

judecătoresc ca fiind necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. Tot astfel, organele fiscale sunt obligate să comunice, în aceleaşi

condiţii, datele şi informaţiile pe care le administrează, potrivit legii. La cererea executorului judecătoresc sau a părţii interesate, instanţa de executare poate lua măsurile

prevăzute la art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi la art. 189. (3) Dacă cei sesizaţi nu dispun de informaţiile solicitate sau, după caz, refuză să le dea, Ministerul Public va

întreprinde, la cererea executorului judecătoresc, diligenţele necesare pentru aflarea informaţiilor cerute, în special pentru identificarea entităţilor publice sau private la

care debitorul are deschise conturi sau depozite bancare, plasamente de valori mobiliare, este acţionar ori asociat sau, după caz, deţine titluri de stat, bonuri de tezaur

şi alte titluri de valoare susceptibile de urmărire silită. (4) Executorul judecătoresc este obligat să asigure secretul informaţiilor primite, dacă legea nu prevede altfel.

Aceste informaţii nu pot fi utilizate decât în scopul pentru care au fost cerute, fiind interzisă cu desăvârşire, sub sancţiunile prevăzute de lege, divulgarea lor către terţe

persoane sau utilizarea lor pentru crearea unei baze de date personale. (5) În vederea obţinerii informaţiilor necesare executării, executorul judecătoresc are acces liber

la cartea funciară, la registrul comerţului şi la alte registre publice care conţin date despre bunurile creditorului susceptibile de urmărire silită. Totodată, executorul

judecătoresc poate solicita instanţei de executare datele şi informaţiile la care se referă art. 154 alin. (8).”


creează în sarcina executorului obligaţia de a strânge informaţii, însă toate aceste demersuri nu valorează câtprezenţa la faţa locului, iar refuzul debitorului de a permite accesul în imobil îl obligă pe expert să facă o evaluare”ipotetică”, ceea ce înseamnă că o eventuală critică a debitorului referitoare la evaluare nu mai poate fi primită.

7. Urmărirea silită imobiliară – elemente de noutate faţă de reglementareaanterioară

Conform art. 802 alin. (5) NCPC105, „În cazul titlurilor executorii privitoare la creanţe a căror valoare nudepăşeşte 10 000 de lei, vânzarea bunurilor imobile ale debitorului poate fi făcută numai dacă acesta nu are altebunuri urmăribile sau dacă are bunuri urmăribile, dar nu pot fi valorificate (...)”(s.n.). Acest text poate fi interpretat decătre executor în sensul în care, dacă valoarea titlului executoriu este sub 10 000 de lei, nu se face executare silită.O astfel de abordare este însă eronată, reglementarea nepunând problema fazei încuviinţării executării silite.Executarea poate începe, somaţia poate fi emisă şi comunicată debitorului, notarea în cartea funciară poate fi făcută,iar preţul poate fi stabilit, însă procedura se opreşte aici; după stabilirea preţului ar trebui făcută publicaţia de vânzare,ceea ce înseamnă stabilirea unui termen la care vânzarea ar fi posibil să se realizeze; or, art. 802 alin. (5) teza Istabileşte foarte clar că vânzarea poate fi făcută numai dacă debitorul nu are alte bunuri urmăribile sau, deşi arebunuri urmăribile, acestea nu pot fi valorificate. Diferenţa faţă de dispoziţiile art. 802 alin. (4)106 potrivit cărora „Nu suntsupuse urmăririi silite imobilele declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege”, este foarte clară.Situaţia reglementată de alin. (5) reprezintă un incident care va opri o fază finală a executării silite, neavând nicioconsecinţă asupra declanşării acesteia. Astfel fiind, cu titlu de exemplu, dacă în momentul în care debitorulsesizează instanţa că există o publicaţie de vânzare, iar termenul este fixat şi, în acelaşi timp, există instituitsechestru asupra unui autoturism proprietatea debitorului cu o valoare de peste 10 000 de lei, instanţa ar trebuisă pronunţe o hotărâre prin care să oprească executarea.

Potrivit art. 806 alin. (4) NCPC107 (text nou faţă de Codul anterior, dar nu neapărat nou faţă de legislaţia înansamblul ei), „Creditorul ipotecar nu poate cere scoaterea la vânzare silită a bunurilor neipotecate aledebitorului său decât în cazul în care urmărirea silită a bunurilor imobile ipotecate nu a condus la îndestulareacreditorului ipotecar în limita sumelor totale datorate”, iar art. art. 2.478 NCC stipulează: „Creditorul nu poateurmări în acelaşi timp vânzarea imobilelor care nu sunt ipotecate decât în cazul când bunurile care îi suntipotecate nu sunt suficiente pentru plata creanţei sale.” Codul de procedură civilă anterior stabilea, în art. 492 alin.(1), faptul că, „Creditorul ipotecar poate urmări în acelaşi timp şi imobilele neipotecate ale debitorului său.”

Având în vedere toate aceste reglementări, apare o problemă de drept tranzitoriu generată de intrarea învigoare, la 1 octombrie 2011, a Noului Cod civil, pentru că:

– articolul 223 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil prevede faptul că la data intrării în vigoarea Noului Cod civil se abrogă orice dispoziţii contrare, chiar cuprinse în legi speciale;

– norma prevăzută în art. 2.478 NCC nu este una de drept substanţial şi nici măcar de drept procesual, în sensulstrict al noţiunii, ci este o normă care ţine de executarea silită;

105 Art. 812 alin. (5) NCPC republicat.106 Art. 812 alin. (4) NCPC republicat.107 Art. 816 alin. (4) NCPC republicat.


– dincolo de faptul că executarea silită nu este o ramură distinctă de drept, art. 725 alin. (1) CPC 1865stabileşte o distincţie, prevăzând faptul că „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei învigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acealege.”

Dispoziţia cuprinsă în Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil este o dispoziţie care face aplicareanoţiunii de „ultraactivare a legii vechi” nu doar în ceea ce priveşte dreptul material, ci şi în ceea ce priveştedreptul procesual, însă nu se referă la procedurile de executare silită, subiectul normei fiind „procese şi cereri”.Consecinţa poate fi aceea că la 1 octombrie 2011:

– din punctul de vedere al normelor de drept substanţial, instanţa va analiza normele în vigoare la momentulintroducerii cererii;

– din punctul de vedere al normelor de drept procesual, instanţa va analiza normele în vigoare lamomentul începerii procesului;

– organul de executare silită va aplica normele în vigoare la momentul la care realizează executarea silită,pentru că dreptul tranzitoriu în materia executării silite pare să rămână guvernat de dispoziţiile art. 725 alin. (1) tezafinală CPC 1865, şi nu de dispoziţiile art. 223 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil. Prin urmare, nueste exclusă interpretarea potrivit căreia art. 2.478 NCC a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.

Potrivit art. 819 NCPC108, „În cazul în care debitorul sau terţul dobânditor ocupă el însuşi imobilul urmărit,la cererea creditorului sau a executorului, instanţa de executare va putea, după împrejurări, să ordone evacuareasa din imobil, în tot sau în parte, fie de îndată, fie într-un anumit termen”. Această prevedere consacră o soluţierelativ atipică, pentru că reglementează o procedură deschisă împotriva unui proprietar. Instanţa de executareeste tot instanţa care a încuviinţat urmărirea silită imobiliară, iar hotărârea se dă tot cu drept de apel, fiind însăexecutorie şi putând fi, deci, pusă în executare silită în condiţiile predării silite imobiliare, nefiind exclus ca pânăcând se rezolvă predarea silită imobiliară în temeiul hotărârii de evacuare dată în condiţiile art. 819 NCPC să sefacă şi adjudecarea. Severitatea acestei măsuri poate fi considerată invers proporţională cu detalierea condiţiilorîn care măsura poate fi luată, legiuitorul statuând în acest caz „după împrejurări”. Textul nu stabileşte cuexactitate momentul până la care poate fi luată această măsură, după împrejurări putând însemna:

– refuzul debitorului de a permite accesul expertului în vederea evaluării imobilului;– refuzul debitorului de a permite expertului topografic efectuarea măsurătorilor necesare, în cazul în care

nu există carte funciară deschisă109;– hotărâri judecătoreşti din care rezultă că debitorul este, de exemplu, piroman etc.S-a precizat că noţiunea „după împrejurări” implică o conduită obstrucţionistă din partea debitorului, iar

măsura ar trebui să aibă caracter temporar.Referitor la acest aspect s-a pus în discuţie faptul că la aprecierea noţiunii „după împrejurări” ar putea fi avut

în vedere şi un criteriu de proporţionalitate între ceea ce urmăreşte creditorul prin evacuare şi care ar fi

138

108 Art. 829 NCPC republicat.109 În acest sens sunt dispoziţiile art. 818 alin. (2) potrivit cărora „În cazul în care imobilul supus urmăririi nu este înscris în cartea funciară, executorul judecătoresc va so-

licita biroului de cadastru şi publicitate imobiliară, în numele debitorului (s.n. – acţiune oblică sui generis) deschiderea cărţii funciare, în baza unei documentaţii cadastrale

întocmite de o persoană autorizată şi a titlurilor de proprietate obţinute, când este cazul, în condiţiile art. 650. Cheltuielile necesare vor fi avansate de creditor şi vor fi

imputate debitorului cu titlu de cheltuieli de executare silită, în condiţiile art. 660.”


consecinţele pe care le va suporta debitorul în urma evacuării. În acest sens, cu titlu exemplificativ, ar putea filuate în considerare anumite distrugeri pe care le-ar putea provoca debitorul asupra imobilului, anumite cheltuielifoarte mari pe care ar trebui să le suporte în legătură cu imobilul respectiv pe parcursul executării silite. În toatecazurile, trebuie să fie vorba de ceva foarte grav.

8. Calendarul vânzăriiLicitaţia înseamnă publicitate, iar esenţa unei licitaţii corecte înseamnă un preţ de pornire corect şi o

publicitate corect făcută. În privinţa publicităţii, art. 828 alin. (4)110 NCPC aduce elemente de noutate, întrucâtintroduce în mod obligatoriu, sub sancţiunea nulităţii, alături de modalităţile clasice de realizare a publicităţii,publicarea într-un ziar de circulaţie naţională, dacă valoarea imobilului depăşeşte suma de 250 000 de lei, sauîntr-un ziar local, dacă nu trece peste această sumă. Teza a doua a acestui alineat reglementează posibilitateaextinderii publicităţii, relevanţa fiind aceea că dacă nu se face publicitate şi prin alte ziare, reviste, nu va fi anulatăexecutarea, însă dacă se fac astfel de demersuri, cheltuielile avansate sunt dintre acelea care se pot imputadebitorului cu titlu de cheltuieli cu executarea silită. Prin urmare, această reglementare este importantă pentru că,pe de o parte, pune o problemă de validitate a procedurii (teza I), iar, pe de altă parte, pentru că pune o problemăde „deductibilitate” a cheltuielilor în sensul raporturilor dintre debitor şi creditor (teza a II-a).

Sunt posibile trei termene de licitaţie, în strânsă legătură cu acestea fiind preţul de adjudecare. Potrivitreglementării anterioare, la primul termen al licitaţiei nu se putea adjudeca imobilul dacă nu se oferea preţul deîncepere a licitaţiei. La al doilea termen, potrivit art. 509 alin. (5) CPC 1865, „În cazul în care nu este oferit nicipreţul la care imobilul a fost evaluat, vânzarea se va amâna la un alt termen, de cel mult 60 de zile, pentru carese va face o nouă publicaţie (...). La acest termen, licitaţia va începe de la preţul de 75% din cel la care imobilul afost evaluat. Dacă nu se obţine preţul de începere a licitaţiei, la acelaşi termen bunul va fi vândut la cel mai marepreţ oferit. Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de la careîncepe licitaţia.” Din interpretarea ultimelor două teze ale acestui alineat ar putea rezulta următoarea soluţie: dacănu a oferit nimeni 75% din preţul iniţial, dar sunt doi licitatori, atunci câştigă cel care oferă mai mult (chiar dacă subpreţul de începere); dacă există un singur licitator, atunci acesta câştigă, cu condiţia ca preţul oferit să fie cel deîncepere a licitaţiei. În practică au existat situaţii în care executorul refuză să declareadjudecatar pe acela care, chiar fiind într-o competiţie, oferă preţul cel mai mare, care este totuşi, în opinia executorului,un preţ derizoriu. Codul de procedură civilă anterior nu conţinea dispoziţii exprese în acest sens, preţul derizoriu fiindapreciat prin raportare la dispoziţiile Codului civil de la 1864 referitoare la condiţia ca preţul să fie serios şi determinat.Noul Cod civil cuprinde dispoziţii exprese referitoare la noţiunea de „preţ derizoriu”.

În reglementarea Noului Cod de procedură civilă, în legătură cu această noţiune se află următoareledispoziţii:

– art. 847 alin. (2)111 care prevede faptul că vânzarea silită nu poate fi atacată nici pentru leziune;

110 Art. 838 alin. (4) NCPC republicat: „Publicaţii în extras cuprinzând menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a), c), şi f)-m) se vor face, sub sancţiunea nulităţii, într-un ziar de

circulaţie naţională, dacă valoarea imobilului depăşeşte suma de 250 000 de lei, sau într-un ziar local dacă nu trece peste această sumă. Publicaţia, în extras sau în

întregul ei, va putea fi publicată şi în ziare, reviste şi alte publicaţii existente care sunt destinate vânzării unor imobile de natura celui scos la licitaţie, inclusiv pe pagini de

internet deschise în acelaşi scop.”111 Art. 857 alin. (2) NCPC republicat.


– art. 835 alin. (9)112 care prevede că „Dacă nici la a doua licitaţie imobilul nu a fost adjudecat, la cerereacreditorului, executorul judecătoresc va putea stabili o nouă licitaţie, în condiţiile prevăzute la alin. (8). La termenulstabilit la alin. (8), licitaţia va începe de la preţul de 50% din preţul de pornire al primei licitaţii. Dacă nu se obţineacest preţ şi există cel puţin doi licitatori, bunul va fi vândut, la acest din urmă termen, la cel mai mare preţ oferit,chiar dacă acesta din urmă este mai mic decât valoarea creanţei ori a garanţiei. Vânzarea se va putea face chiardacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de pornire al acestei licitaţii. În conţinutul publicaţiei devânzare întocmite pentru cel de-al treilea termen vor fi inserate, sub sancţiunea nulităţii, toate aceste menţiuni privindmodul de stabilire a preţului de adjudecare a imobilului la al treilea termen”. Asemănător reglementăriianterioare, la primul termen nu se poate adjudeca dacă nu se oferă preţul de pornire. La al doilea termen se porneştetot de la 75% din preţul de pornire, dar, ca şi element de noutate, nu se poate adjudeca dacă preţul oferit nu reprezintăcel puţin 30% din preţul de pornire. La cel de-al treilea termen, dacă sunt cel puţin doi licitatori, se poate întâmpla orice.Finalitatea unei astfel de proceduri este de a satisface o creanţă, iar acest lucru îl poate face în primul rând debitorul,prin vânzarea imobilului, întrucât notificarea înscrisă în cartea funciară nu îl împiedică să vândă imobilul, iaropozabilitatea acestei înstrăinări faţă de creditor – şi în reglementarea anterioară, şi în cea a Noului Cod de procedurăcivilă – există dacă se consemnează ceea ce creditorul are de luat, la care se adaugă cheltuielile de executare.

9. Poprirea9.1 Generalităţi

Articolul 770 alin. (5) lit. b) NCPC113 care prevede că nu sunt supuse executării silite prin poprire „sumelereprezentând credite nerambursabile ori finanţări primite de la instituţii sau organizaţii naţionale şi internaţionalepentru derularea unor programe ori proiecte”, conţine o adăugire faţă de reglementarea anterioară a art. 452 alin.(2) lit. b) CPC 1865, potrivit căreia nu sunt supuse executării silite prin poprire „sumele reprezentând creditenerambursabile sau finanţări primite de la instituţii sau organizaţii internaţionale pentru derularea unor programeori proiecte.”

Conform art. 770 alin. (5) lit. c) NCPC114, nu sunt supuse executării silite prin poprire „sumele aferente plăţiidrepturilor salariale viitoare pe o perioadă de 3 luni de la data înfiinţării popririi”, anterior termenul fiind, de lege lata,de 6 luni.

9.2 Validarea popririiProcedura reglementată de art. 779 NCPC115 îl obligă pe judecător să verifice nu doar dacă există raporturi

între debitor şi terţul poprit, ci şi dacă s-a depus o adresă de înfiinţare a popririi, dacă la această adresă s-a anexat ocopie a titlului executoriu, adică acele cerinţe formale care însoţesc actul de executare al popririi; instanţa devalidare trebuie să ia act de existenţa unei popriri care respectă prevederile în vigoare, iar sub acest aspect, NoulCod de procedură civilă stabileşte obligaţia instanţei de a comunica terţului poprit fie o copie a încheierii deîncuviinţare a executării silite, fie un certificat privind soluţia pronunţată în dosar. În acest sens sunt prevederile art.772 alin. (1) teza I116.

140

112 Art. 845 alin. (9) NCPC republicat.113 Art. 780 alin. (5) lit. b) NCPC republicat.114 Art. 780 alin. (5) lit. c) NCPC republicat.115 Art. 789 NCPC republicat.116 Art. 782 alin. (1) teza I NCPC republicat.


Despre această măsură va fi înştiinţat şi debitorul, căruia, potrivit art. 772 alin. (1) teza a II-a117, i se vacomunica, în copie, adresa de înfiinţare a popririi, la care se vor ataşa şi copii certificate de pe încheierea deîncuviinţare a executării silite sau de pe certificatul privind soluţia pronunţată în dosar, şi titlul executoriu.

Conform art. 776 NCPC118, consemnarea nu se va mai face în 15 zile, astfel cum prevedea reglementareaanterioară, ci în 5 zile. Termenul maxim în care terţul poprit trebuie să consemneze sumele este de 5 zile de lacomunicarea popririi.

În ceea ce priveşte procedura de validare a popririi (art. 779 NCPC119), trebuie făcută o menţiune valabilăşi pentru reglementarea anterioară, şi anume că terţul poprit, chiar de rea-credinţă, nu trebuie să achite nota deplată pe care debitorul nu o achită faţă de creditor. Pe de o parte, este evident faptul că nu se poate valida opoprire pentru o sumă mai mare decât cea datorată creditorului de către debitor, dar, pe de altă parte, nu se poatevalida o poprire pentru o sumă mai mare pe care terţul poprit o datorează debitorului său. Terţul poprit estesancţionat pentru refuzul de a lua act de înfiinţarea popririi şi de a se comporta în consecinţă, dar aceastăsancţiune nu înseamnă că el trebuie făcut, încă de la început, solidar răspunzător cu debitorul poprit. Dacă nicidupă validarea popririi, terţul poprit nu se conformează, este expus unei proceduri de executare silită pentru carese va obţine o încuviinţare, întrucât suntem în prezenţa unui titlu executoriu emis de instanţa de validare, şi nu deexecutorul judecătoresc, ceea ce determină o procedură de executare distinctă.

10. Obligaţii alternativeArticolul 666 NCPC120 are în vedere obligaţiile alternative: „Când titlul executoriu cuprinde o obligaţie

alternativă, fără să se arate termenul de alegere, executorul judecătoresc va notifica debitorului să îşi exerciteacest drept în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, sub sancţiunea decăderii”[alin. (1)]. Textul nu va fi aplicabil în foarte multe cazuri. Atunci când titlul executoriu este reprezentat de o hotărârejudecătorească, alegerea este, într-un fel, a creditorului; nu se au în vedere situaţiile de subsidiaritate de tipul Xeste obligat la predarea bunului, iar în cazul în care predarea nu mai este posibilă, X este obligat la plataechivalentului. Alegerea aparţine debitorului, dar numai până la momentul la care raportul juridic ajunge să fiesupus judecăţii.

11. EvacuareaÎn ceea ce priveşte problematica evacuării, nu sunt foarte multe elemente de noutate, întrucât Legea nr.

202/2010 a prefaţat unele dintre aceste modificări, stabilind faptul că în intervalul 1 decembrie – 1 martie nu se potefectua evacuări. Articolul 5781 CPC 1865 este preluat de art. 885 alin. (1) NCPC121: „Nicio evacuare din imobilelecu destinaţie de locuinţă nu poate fi făcută de la data de 1 decembrie şi până la data de 1 martie aanului următor, decât dacă creditorul face dovada că, în sensul dispoziţiilor legislaţiei locative, el şi familia sa nuau la dispoziţie o locuinţă corespunzătoare ori că debitorul şi familia sa au o altă locuinţă corespunzătoare în cares-ar putea muta de îndată.” Ali-neatul (2) al aceluiaşi articol prevede şi excepţii: „Dispoziţiile alin. (1) nu se aplicăîn cazul evacuării persoanelor care ocupă abuziv, pe căi de fapt, fără niciun titlu, o locuinţă şi nici celor care au

117 Art. 782 alin. (1) teza a II-a NCPC republicat.118 Art. 786 NCPC republicat.119 Art. 789 NCPC republicat.120 Art. 675 NCPC republicat121 Art. 895 NCPC republicat.


fost evacuaţi pentru că pun în pericol relaţiile de convieţuire sau tulbură în mod grav liniştea publică.” Un elementde noutate este dat de termenul la somaţia de executare, care nu mai este de 5 zile, ci de 8 zile(art. 886 NCPC122).

Articolul 887 alin. (1) NCPC123 este un text care ar trebui privit în corelaţie cu art. 702 alin. (5) NCPC124.Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 887 alin. (1), în vederea executării silite, „executorul judecătoresc se va deplasa lafaţa locului, va soma pe debitor să părăsească de îndată imobilul, iar în caz de împotrivire, îl va evacua dinimobilul respectiv pe debitor împreună cu toate persoanele care ocupă imobilul în fapt ori fără niciun titluopozabil creditorului, cu sau fără ajutorul forţei publice, după caz, punând pe creditor în drepturile sale.” Articolul702 alin. (5) anticipează şi vine în sprijinul acestei soluţii, vorbind despre condiţiile de admisibilitate ale contestaţieila executare, responsabilizându-l pe executor: „În cazul procedurii urmăririi silite mobiliare sau imobiliare ori apredării silite a bunului imobil sau mobil, contestaţia la executare poate fi introdusă şi de o terţă persoană, însănumai dacă aceasta pretinde un drept de proprietate ori un alt drept real cu privire la bunul respectiv.” În acelaşisens sunt şi dispoziţiile art. 38 alin. (3) NCPC125, art. 1.832 alin. (2) NCC126 şi art. 563 alin. (4) NCC127. În legăturăcu acest din urmă articol, trebuie făcută, totuşi, menţiunea că executarea silită nu poate fi făcută împotrivaterţului dobânditor înscris în cartea funciară, rectificarea înscrierilor în cartea funciară neputând fi făcută de cătreexecutor, ci doar de către instanţă.

Articolul 649128 consacră, în alin. (3) şi (4), texte noi, care permit executorului judecătoresc să angajezerăspunderea agenţilor forţei publice dacă aceştia refuză să sprijine activitatea de executare silită sub motiv căexistă impedimente de orice natură: „(3) Agenţii forţei publice nu pot refuza să sprijine activitatea de executaresilită sub motiv că există impedimente, de orice natură, la executare, singurul răspunzător pentru nesocotireaacestora fiind executorul judecătoresc, în condiţiile legii. (4) În caz de refuz, dispoziţiile art. 183 alin. (2129) şi aleart. 184-186130 sunt aplicabile în mod corespunzător.”

Tot în zona presiunii realizării executării şi tot cu caracter de noutate se află şi art. 617 NCPC131: „Statul esteobligat să asigure, prin agenţii săi, executarea în mod prompt şi efectiv a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluriexecutorii, iar în caz de refuz, cei vătămaţi au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit.”

În reglementarea anterioară, dispoziţiile legale incidente acestui aspect erau:– art. 579 CPC 1865, care prevedea că executorul judecătoresc va elibera imobilul cu ajutorul forţei

publice, punând pe creditor în drepturile sale;

142

122 Art. 896 NCPC republicat.123 Art. 897 alin. (1) NCPC republicat.124 Art. 712 alin. (5) NCPC republicat.125 Art. 39 alin. (3) NCPC republicat: „Hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de

drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular, şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepţia cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi

nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular.”126 Art. 1.832 alin. (2) NCC: „Încetarea, din orice cauză, a contractului de închiriere, precum şi hotărârea judecătorească de evacuare a chiriaşului sunt de drept opozabile şi se

execută împotriva tuturor persoanelor care locuiesc, cu titlu sau fără titlu, împreună cu chiriaşul.”127 Art. 563 alin. (4) NCC: „Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în

condiţiile Codului de procedură civilă.”128 Art. 658 NCPC republicat.129 Art. 188 alin. (2) NCPC republicat130 Art. 189-191 NCPC republicat.131 Art. 626 NCPC republicat.


– art. 401 alin. (1) CPC 1865 reglementa un termen de 15 zile pus la dispoziţia persoanei care pretindeaun drept de proprietate sau un alt drept real;

– dispoziţiile O.U.G. nr. 97/2005 privitoare la domiciliu (în prezent reglementate în Noul Cod civil); caelement de identificare a persoanei fizice, domiciliul nu conferă niciun drept subiect civil, logica fiind inversă, însensul în care, dacă persoana are un drept subiectiv civil, probabil, în baza acestuia, poate dobândi un domiciliu;

– dispoziţiile Legii nr. 26/1990 cu privire la sediu şi punctul de lucru, un anumit sediu al persoanei juridicenedeterminând, în mod obligatoriu, vreun drept asupra imobilului în care este stabilit acest sediu.

Finalitatea practică a acestor discuţii este determinată de întrebarea dacă se formează un singur dosar deexecutare sau vor exista tot atâtea dosare câte persoane se află în imobilul - obiect al evacuării.


144

Căile de atac. Prezentare de ansamblu*


1. Enumerarea căilor de atacAceastă prezentare va avea în vedere dispoziţii generale, comune mai multor căi de atac.O precizare foarte importantă este aceea că sistemul căilor de atac este regândit în reglementarea Noului

Cod de procedură civilă. În reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865 există, cu titlu de excepţie, cazuriîn care calea de atac a recursului este suprimată (cereri cu valoare redusă, de exemplu); în noua reglementare aCodului de procedură civilă vor fi, de asemenea, destul de multe cazuri în care nu va mai exista recursul. Vatrebui acordată o atenţie deosebită legii de punere în aplicare şi dispoziţiilor tranzitorii şi finale. Legiuitorul aintervenit în anumite situaţii, modificând norma din legea specială şi înlocuind calea de atac a recursului cu cea aapelului. Dimpotrivă, sunt situaţii în care legiuitorul nu a intervenit prin modificarea normei din legea specială, cazîn care aceasta va continua să se aplice.

Vor fi numeroase cazuri în care nu va mai exista recursul, judecata având loc doar în primă instanţă şi înapel. Precizăm, astfel, că recursul trebuie să fie destinat în principal soluţionării problemelor de drept. În modexcepţional, va exista şi situaţia în care hotărârea (în sens larg, hotărârea de primă instanţă) va fi supusă directrecursului, de regulă, la instanţa imediat superioară. În acest caz însă, derogarea priveşte strict calea de atac –recursul – nu şi natura acesteia, în sensul că suntem în prezenţa unui recurs veritabil, cu înlăturarea „hibridului”prevăzut de art. 3041 CPC 1865, care, deşi se intitula recurs, era judecat mai degrabă ca un apel.

Articolul 456 NCPC prevede: „Calea ordinară de atac este apelul, iar căile extraordinare de atac suntrecursul, contestaţia în anulare şi revizuirea”, calificarea recursului drept cale extraordinară de atac fiind una dejatradiţională. Textul are în vedere numai căile de atac reglementate de Noul Cod de procedură în acest titlu (TitlulII), dar, în mod excepţional, există şi căi de atac specifice anumitor materii, cum ar fi în cazul ordonanţei de platăsau al cererilor de reexaminare. În lipsa unor texte exprese de lege, adică a unei reglementări prin norme speciale,va trebui ca acestea să fie calificate ca fiind căi de atac devolutive, în special din perspectiva motivelor deinvocare.

2. Legalitatea căii de atacArticolul 457 NCPC a încercat să rezolve o problemă, însă nu în mod complet.

Alineatul (1) al acestui articol prevede că „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzutede lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei”. Denumireamarginală a acestui articol este „Legalitatea căii de atac”, ceea ce presupune că reglementarea căii de atac estedată de lege, şi nu de judecătorul care soluţionează o anume cauză. Potrivit acestui text de lege, trebuie avute învedere nu doar felul căii de atac – apel sau recurs, ci şi condiţiile de exercitare şi termenele. Astfel, pot existasituaţii în care calea de atac a fost indicată corect, însă, din eroare, în cuprinsul hotărârii a fost menţionat un alttermen.

* Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.


În continuare, art. 457 alin. (2) NCPC prevede că „Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire lacalea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzutăde lege.” Se poate observa că această idee reiese şi din primul alineat al aceluiaşi articol.

Potrivit art. 457 alin. (3) NCPC, „dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege,exercitată de partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac,hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat partela judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul,termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege”. Acest text de lege se referă la ipoteza în care, în moderonat, judecătorul a indicat o altă cale de atac decât cea existentă în materia respectivă. În acest context, trebuieplasate acele situaţii în care, chiar şi după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, vor fi aplicabiledispoziţiile care reglementează căile de atac în Codul de procedură civilă anterior, întrucât va trebui să neraportăm la momentul de început al procesului (de exemplu, casări cu trimitere spre rejudecare). În ipotezamenţionată de textul de lege, dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege (dejalegiuitorul sugerează ce soluţie se va da acelei căi de atac), această hotărâre de respingere ca inadmisibilă se vacomunica din oficiu tuturor celor care au avut calitatea de părţi la judecata în primă instanţă, chiar dacă acestea nu aufigurat ca părţi şi în calea de atac. Aşadar, hotărârea nu se va comunica neapărat tuturor părţilor din calea de atac. Înacest fel se repun pe poziţie de egalitate toţi cei care au avut calitatea de părţi la judecata în primă instanţă.

De la data acestei comunicări începe să curgă, dacă este cazul (menţiune importantă, întrucât sunt avuteîn vedere doar acele situaţii în care calea de atac este deschisă de lege, dar este alta decât cea exercitată, nu şiipotezele în care ea nu este reglementată de lege), termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.

Dacă, pe de altă parte, calea de atac este corect indicată de judecător, însă termenul este indicat în mod incorectşi se acordă un termen mai lung decât cel prevăzut de lege, soluţia cea mai simplă ar fi respingerea ca tardivă. O altăsoluţie ar fi aceea de a aplica, pentru identitate de raţiune, dispoziţiile art. 457 alin. (3) NCPC. Ar fi normal ca şi înaceastă situaţie să i se acorde părţii posibilitatea de exercitare a căii de atac, întrucât partea s-a încrezut înmenţiunile din dispozitiv. A fost propusă ca soluţie repunerea în termen a părţii (art. 186 NCPC). „Motivele temeinicjustificate” în sensul dispoziţiilor art. 186 NCPC presupun lipsa culpei părţii respective, altfel spus cazul fortuit.Într-o astfel de situaţie, ar putea fi reţinută culpa celui care a pronunţat hotărârea, ceea ce ar compensa lipsa decunoştinţe juridice aprofundate a părţii cu privire la calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia. Prin urmare,se poate admite soluţia repunerii în termen, cu condiţia ca partea să o solicite, instanţa de judecată neputând săo acorde din oficiu. Dacă partea nu a solicitat repunerea în termen, instanţa va pronunţa soluţia de respingere acăii de atac ca inadmisibilă. Referitor la această din urmă soluţie, de respingere de plano ca inadmisibilă a căii deatac, s-a exprimat opinia potrivit căreia se poate considera că noua reglementare înăspreşte condiţiile sub acestaspect, câtă vreme, sub imperiul Codului de procedură anterior, practica instanţelor era de a pune în discuţiapărţilor calificarea căii de atac. În ceea ce priveşte termenul de exercitare a căii de atac, existau până acum douăsoluţii în practică, respectiv una condiţionată de formularea de către parte a cererii de repunere în termenul deformulare a căii de atac, iar potrivit celei de a doua, la momentul recalificării căii de atac se oferea posibilitatea părţiide a motiva calea de atac, termenul de motivare urmând să curgă de la momentul recalificării. Niciuna dintreaceste variante nu e nici înlăturată, nici interzisă potrivit Noului Cod.

Cu privire la această opinie, s-a apreciat însă, pe de o parte, că opţiunea legiuitorului nu a fost în sensul


146

niciuneia dintre cele două variante, deşi poate această soluţie ar fi fost mai practică, şi, în plus, soluţia recalificăriicăii de atac nu era aplicabilă în toate ipotezele nici sub imperiul Codului de procedură civilă anterior, în funcţie deîmprejurările speţei, ajungându-se în unele situaţii la repunerea în termen. Astfel, dacă în loc de apel, parteaexercita recurs, calificarea corectă a căii de atac nu ridica probleme, întrucât toate motivele de recurs sunt afortiori şi motive de apel; invers însă, dacă partea exercita apel în loc de recurs, se ajungea tot la o repunere întermen, de fapt o repunere în termenul de motivare a recursului. În ceea ce priveşte susţinerea privind înăsprireacondiţiilor de exer-citare a căilor de atac, s-a precizat că noua reglementarea recunoaşte, prin textul alin. (3) al art.457, dreptul părţii de a exercita din nou calea de atac. Practic, legiuitorul a dorit să dea posibilitatea rejudecării căiide atac corecte, şi nu să lipsească partea de orice cale de atac, iar soluţia pare să fie favorabilă şi în raport derăspunderea magistratului care a indicat calea de atac neprevăzută, în realitate, de lege, întrucât, prin respingereacăii de atac ca tardivă, eroarea magistratului produce sau ar putea produce consecinţe faţă de parte.

În concluzie, din perspectiva părţii aflate în eroare (şi aici poate fi făcută o conexiune cu reglementareaerorii esenţiale şi scuzabile - viciu de consimţământ din Noul Cod civil) este de dorit să se încerce îndreptarea erorii– prin repunerea părţii în termenul de exercitare a căii de atac, dacă partea solicită acest lucru – şi nu respingereacăii de atac ca tardivă, cu consecinţa definitivării soluţiei.Cu privire la această concluzie a fost exprimată şi opinia că recunoaşterea posibilităţii părţii de a exercita din noucalea de atac, dincolo de costurile pe care le implică un asemenea demers, alături de reglementarea caobligatorie a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare etc. pot întârzia soluţionarea procesului, în condiţiile în careunul dintre obiectivele Noului Cod este şi asigurarea soluţionării cu celeritate a cauzelor şi asigurarea respectăriiimperativului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil. Referitor la această observaţie, s-a menţionat că legiuitorulnu a dorit exclusiv soluţionarea cu celeritate sau a da preeminenţă unui principiu pe seama celorlalte, ci şiasigurarea echilibrului armelor şi că prevederea unor termene mai mari poate conduce, finalmente, la o scurtare alitigiului, prin evitarea acordării mai multor termene, chiar mai scurte, astfel cum se întâmplă frecvent în practică.Privitor la asigurarea respectării principiului egalităţii armelor s-a mai ridicat problema modului în care se asigurărespectarea acestui principiu în condiţiile, pe de a o parte, recunoaşterii posibilităţii părţii de mai exercita calea de atac(corectă, de această dată) care defavorizează partea adversă, iar pe de altă parte, prin înlăturarea posibilităţii instanţeica, în exercitarea rolului activ, să recalifice calea de atac şi să aplice sancţiunile corespunzătoare ca urmare arecalificării căii de atac. Referitor la această observaţie s-a precizat însă că abia prin această reglementare serestabileşte echilibrul armelor, minuta instanţei care a indicat greşit calea de atac profitând părţii adverse. În plus, peactuala redactare a textului, câtă vreme se recunoaşte existenţa unui remediul cât priveşte indicarea greşită a căii deatac, trebuie admisă existenţa un remediu şi cât priveşte indicarea greşită a termenului de exercitare.

În acest context, a fost ridicată problema admisibilităţii exercitării căii de atac corecte, în ipoteza în careprima cale de atac a fost anulată ca netimbrată, apreciindu-se că, în acest caz, cel puţin pentru ipotezatimbrajului identic nu prezintă relevanţă calea de atac exercitată de parte (apel sau recurs), câtă vreme taxa detimbru nu a fost achitată, ceea ce a determinat anularea căii de atac ca netimbrată. Plecând însă de la aceastăîntrebare şi având în vedere formula de început a alin. (3) al art. 457 [„dacă instanţa respinge ca inadmisibilă (…)”],s-a pus problema dacă textul nu admite pronunţarea şi unei alte soluţii, în afara respingerii ca inadmisibilă,pentru calea de atac neprevăzută de lege exercitată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii şidacă nu cumva, admiţând această posibilitate, ori de câte ori calea de atac nu a fost respinsă ca inadmisibilă să


poată fi aplicată în continuare soluţia recalificării şi repunerii părţii, după caz, în termenul de exercitare sau demotivare a căii de atac, astfel cum s-a conturat aceasta sub imperiul reglementării anterioare. S-a apreciat că ointerpretare per a contrario a dispoziţiilor menţionate ar putea conduce la o atare soluţie, textul alin. (3) al art. 457NCPC urmând să fie aplicabil ori de câte ori, în faţa instanţei de control judiciar, cu ocazia calificării căii de atac,apelantul sau recurentul nu a cerut repunerea în termen; în cazul în care o atare cerere a fost formulată, instanţa se vapronunţa asupra acestei cereri.

În condiţiile în care, potrivit art. 457 alin. (3) NCPC calea de atac urmează să fie respinsă ca inadmisibilă,partea va trebui să timbreze încă o dată calea de atac corectă.

3. Subiectele căilor de atacArticolul 458 NCPC nu aduce nicio noutate. Potrivit acestui text de lege, „căile de atac pot fi exercitate numai de

părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organesau persoane.” Trebuie menţionat faptul că pot exista situaţii în care partea care a câştigat procesul să aibă interes săformuleze calea de atac (de exemplu, într-o cauză în care partea care a câştigat în primă instanţă urmărea executareahotărârii într-o ţară străină, executare condiţionată de pronunţarea hotărârii cu respectarea principiuluicontradictorialităţii, iar la judecata în primă instanţă procedura de citare cu pârâtul a fost viciată, aceasta justifică uninteres în declararea căii de atac).

4. Ordinea exercitării căilor de atacArticolul 459 NCPC reglementează ordinea exercitării căilor de atac. Alineatul (2) al acestui articol

reglementează o soluţie nouă: „În cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursuleste inadmisibil. Cu toate acestea, o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi atacată, înăuntrultermenului de apel, direct cu recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărâriidate în apel, dacă părţile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declaraţie verbală, dată în faţa instanţei acărei hotărâre se atacă şi consemnată într-un proces-verbal. În acest caz, recursul poate fi exercitat numaipentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”

Referitor la prima teză a alin. (2) s-a făcut precizarea că aceasta este aplicabilă şi ipotezei în care hotărâreade primă instanţă nu a fost apelată în tot, întrucât se poate ajunge în situaţia casării cu trimitere, chiar la primainstanţă de fond, iar ceea ce nu a făcut obiectul apelului a intrat în autoritatea de lucru judecat.

În ceea ce priveşte teza a II-a a alin. (2), o primă precizare, de natură terminologică, a vizat faptul căformularea „hotărâre susceptibilă de apel şi recurs” nu este cea mai feri-cită, întrucât ceea ce se atacă, de pildă,cu recurs nu este hotărârea apelată, ci hotărârea pronunţată în apel. Dincolo de această precizare însă, o primăproblemă care s-a ridicat a vizat momentul la care trebuie să intervină acordul expres al părţilor: înainte sau numaidupă pronunţarea hotărârii de primă instanţă? Dar o clauză în acest sens inserată în chiar contractul încheiat întrepărţi ce efect va produce?

O primă precizare a vizat necesitatea de a nu se confunda renunţarea la calea de atac cu instituţiareglementată de alin. (2) al art. 459. De asemenea, trebuie avut în vedere că în cazul în care părţile convin suprimareaapelului şi atacarea hotărârii pronunţate de prima instanţă direct cu recurs, recursul se poate exercita numai pentruchestiuni de drept substanţial.


148

În ceea ce priveşte problema momentului la care părţile pot renunţa în mod valabil la dreptul de a invocaneregularităţi procedurale, s-a arătat că părţile pot renunţa valabil la acest drept numai după ce el s-a născut, ceea cepresupune că neregularitatea procedurală există. Se poate face o comparaţie cu actul juridic lovit de nulitate relativă.Confirmarea nulităţii relative poate avea loc numai după încheierea actului, şi nu înainte sau în momentul încheieriiacestuia. Şi în această situaţie, nu se poate renunţa anticipat la neregularităţi despre care nu se poate şti dacă vorexista şi care vor fi în concret.

Pentru ipoteza inserării unor astfel de clauze în contractul încheiat de părţi, trebuie precizat faptul că oasemenea clauză nu poate produce efecte. Mai ales în materia dreptului consumatorilor, atare clauze inserate încontractele încheiate cu consumatorii pot fi considerate clauze abuzive.

Dacă s-a produs deja neregularitatea, dar nu a fost pronunţată hotărârea, se pune problema dacă părţilepot conveni în acest sens cu ocazia concluziilor pe fond sau numai după pronunţarea hotărârii. Soluţia poate cănu este practică din punctul de vedere al părţilor, însă partea poate şti la ce renunţă numai după pronunţareahotărârii. Aşadar, declaraţia verbală de renunţare poate fi dată în faţa instanţei, cu ocazia pronunţării hotărârii, sauprin înscris autentic, ulterior.

Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „Căile extraordinare de atac pot fi exercitate şi concomitent, încondiţiile legii. Recursul se judecă cu prioritate”. Teza I a acestui text de lege nu ridică probleme, căileextraordinare de atac putând fi exercitate şi concomitent, însă prezintă interes teza a II-a, potrivit căreia recursulse judecă cu prioritate. Se poate imagina situaţia în care împotriva aceleiaşi hotărâri s-a formulat atât recurs, câtşi revizuire sau contestaţie în anulare. Dacă recursul se judecă cu prioritate faţă de eventuala revizuire saucontestaţie în anulare, acest fapt înseamnă că, dacă este cazul, trebuie suspendată judecata în calea de retractare.

5. Unicitatea căii de atacArticolul 460 NCPC reglementează un principiu admis chiar şi fără text expres de lege, în contextul vechii

reglementări – unicitatea căii de atac. Conform art. 460 alin. (1) NCPC, „O cale de atac poate fi exercitatăîmpotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru toatemotivele existente la data declarării acelei căi de atac”. Textul are, în principal, în vedere apelul, recursul,contestaţia în anulare, dar este posibil ca la revizuire, având termene diferite în funcţie de motivul invocat, hotărâreasă poată fi atacată, cel puţin teoretic, şi a doua oară cu revizuire, cu condiţia ca partea să respecte termenulpentru motivul invocat în cea de-a doua revizuire.

Următorul alineat al aceluiaşi articol are în vedere ipoteza în care există atât un capăt de cerere principal,cât şi accesorii – „Dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă înîntregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală”. Această soluţie este admisă, în principiu, şiîn contextul actualei reglementări.

Potrivit art. 460 alin. (3) NCPC, „În cazul în care prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe cereriprincipale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei estesupusă apelului. Hotărârea dată în apel este supusă recursului”. Aceasta este o soluţie puţin diferită faţă de cea care,în lipsa unui text de lege, a fost pronunţată până acum de unele instanţe de judecată. O parte a practicii a aplicatprincipiul accesorium sequitur principale, prin accesoriu înţelegând şi cererile incidentale. Aceasta ar constitui ointerpretare a art. 17 CPC 1865 prin analogie, deşi acest articol se referă doar la competenţă. A existat şi practică


în care s-a optat pentru căi de atac diferite, după cum s-a atacat soluţia pe cererea principală sau cerereaincidentală. Au fost pronunţate hotărâri în care s-a menţionat atacarea cu apel în ceea ce priveşte un anume capătde cerere şi cu recurs raportat la un alt capăt de cerere. Potrivit noii reglementări, este suficient ca doar pentru unuldintre capetele de cerere, fie principal sau incidental, să poată fi exercitată calea de atac a apelului, situaţie în caretoată hotărârea va putea fi atacată cu apel, indiferent de ceea ce se atacă din acea hotărâre.

Articolul 460 alin. (4) NCPC prevede că „Dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nueste supusă nici apelului şi nici recursului, soluţia cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac încondiţiile legii”. Altfel spus, se va pronunţa o hotărâre definitivă în ceea ce priveşte capătul principal de cerere, iarraportat la capetele accesorii sau incidentale, hotărârea va putea fi atacată cu calea de atac corespunzătoare.

Conform următorului alineat din acelaşi articol, „În cazurile prevăzute la alin. (2) – (4), termenul de apel sau,după caz, de recurs este cel de drept comun, chiar dacă prin legi speciale se prevede altfel.” Altfel spus, atuncicând se recunoaşte o cale de atac cu privire la soluţiile date pentru toate capetele de cerere, se va stabili doar caleade atac – apel sau recurs, iar termenul va fi cel de drept comun, adică 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

6. Partea din hotărâre care se atacăArticolul 461 NCPC cuprinde reglementări referitoare la partea din hotărâre care poate fi atacată. Astfel,

primul alineat al acestui articol dispune: „Calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivulhotărârii” – soluţie consacrată, de altfel, şi de practica judiciară, prin respingerea căii de atac îndreptată exclusivîmpotriva considerentelor ca lipsită de interes, iar conform celui de-al doilea alineat, „Cu toate acestea, în cazul încare calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept cenu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea,instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinândsoluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate”.

Aşadar, în situaţia unor considerente greşite, există posibilitatea formulării unei căi de atac, apel sau recurs,exclusiv împotriva acestora. Problema prezintă importanţă practică în ceea ce priveşte plata cheltuielilor dejudecată.

Referitor la posibilitatea acordării cheltuielilor de judecată solicitate de partea căreia i s-a admis calea de atacîmpotriva considerentelor, au fost formulate două puncte de vedere: acordarea cheltuielilor de judecată este justificată,întrucât calea de atac a fost admisă, partea a exercitat-o în mod justificat, nu este în culpă, motiv pentru carecheltuielile pe care le-a efectuat (şi aici pot fi avute în vedere în special cele de deplasare, cu onorariul pentrureprezentarea prin apărător calificat etc.) nu are trebui să rămână în sarcina ei; în opinia contrară s-a argumentatcă nu poate fi reţinută o culpă a părţii adverse, astfel încât soluţia va fi de admitere a apelului sau recursului, fărăa acorda însă cheltuieli de judecată părţii care a declarat-o.

Din perspectiva taxelor judiciare aplicabile, trebuie avut în vedere că un astfel derecurs sau apel nu este evaluabil în bani.

Trebuie precizat faptul că atât cel care a câştigat procesul, cât şi cel care a pierdut pot avea interes să ataceconsiderentele.

De asemenea, referitor la acest text, s-a mai precizat că el consacră o „soluţie de minută”, facilitândredactarea acesteia, atunci când instanţa de control judiciar, deşi a menţinut hotărârea atacată, a modificat


150

considerentele acesteia. De altfel, ipoteza clasică avută în vedere de acest text, fără a exclude însă situaţiile încare şi partea care a pierdut procesul poate justifica un interes în atacarea considerentelor – de exemplu, dacă înconsiderentele hotărârii pronunţate într-o acţiune în revendicare se reţine că posesorul este de rea-credinţă,proprietarul poate cere contravaloarea folosinţei imobilului pentru ultimii trei ani. Într-o astfel de ipoteză, sejustifică interesul posesorului care a pierduT procesul de a ataca doar considerentele – este cea în careconsiderentele greşite vor fi atacate de partea care a câştigat şi care, în consecinţă, nu are interes să atace şisoluţia.

O altă precizare a privit faptul că ipoteza alin. (2) al art. 461 are în vedere doar cazul în care, deşiconsiderentele sunt greşite, soluţia este corectă, pentru ipoteza în care atât considerentele, cât şi soluţia suntgreşite, partea având deschisă calea de atac împotriva soluţiei.

S-a ridicat problema modului de redactare a minutei în ipoteza în care instanţa de control judiciar, admiţândcalea de atac împotriva considerentelor, substituie propriul considerent celor ale instanţei de fond. Referitor laacest aspect, s-a precizat că în niciun caz, considerentul/considerentele noi ale instanţei de control judiciar nu seva/vor regăsi în dispozitiv, ci în motivarea hotărârii instanţei de control judiciar. Menţiunea din dispozitiv va priviadmiterea apelului sau, după caz, a recursului, soluţia cu privire la considerente (indicarea considerentelor noiurmând a fi făcută însă în motivare) şi menţinerea celorlalte dispoziţii. În ceea ce priveşte soluţia peconsiderentul propriu-zis, formularea va diferi în funcţie de situaţia particulară a fiecărei speţe; astfel, în unelecazuri se va impune, probabil, soluţia cea mai simplă, respectiv înlăturarea considerentului care nu are legăturăcu cauza; în alte situaţii, este posibil ca instanţa de control judiciar să fie nevoită să reia întreaga argumentare înfapt şi în drept cu privire la un anumit considerent (de exemplu, incidenţa nulităţii absolute a fost corect reţinută,dar nu a fost identificată în mod corect cauza de nulitate).De asemenea, s-a făcut distincţia între mecanismul cenzurării considerentelor de către instanţa de control judiciarşi cel al îndreptării erorilor materiale, utilizat de instanţa care a pronunţat hotărârea, context în care s-a precizatcă, în privinţa considerentelor greşite sau străine de cauză, la care face referire art. 461 nu suntem în prezenţaunei simple erori materiale, ci a unei greşeli de judecată, întrucât considerentul trebuie să explice soluţia dindispozitiv.

7. Înţelegerea părţilor în căile de atacArticolul 462 NCPC, a cărui denumire marginală este „Înţelegerea părţilor în căile de atac”, prevede că

„Părţile pot solicita instanţei legal învestite cu soluţionarea unei căi de atac să ia act de înţelegerea lor cu privirela soluţionarea litigiului. Dispoziţiile art. 438-441 se aplică în mod corespunzător”.

În ceea ce priveşte calea de atac la care se referă articolul 462 NCPC, trebuie făcută precizarea că aceasta poatefi atât apelul, cât şi recursul, revizuirea sau contestaţia în anulare.

Pentru a lua act de tranzacţia părţilor va trebui ca, în prealabil, să fie desfiinţată hotărârea atacată, iarpentru desfiinţarea acestei hotărâri trebuie mai întâi admisă calea de atac. Totuşi, trebuie precizat faptul căadmiterea căii de atac nu se va face neapărat pentru motivul invocat, ci doar pentru a putea lua act de tranzacţiapărţilor.

De asemenea, s-a mai precizat că pentru aplicarea dispoziţiilor art. 462, textul impune condiţia ca instanţasă fi fost legal învestită cu soluţionarea unei căi de atac, condiţie care nu se verifică atunci când, de exemplu,


părţile, în exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, de regulă în scopul fraudării terţilor, invocă tranzacţia, cazîn care ar putea fi invocată din oficiu excepţia de tardivitate, care se va soluţiona cu prioritate faţă de alte incidente,cu consecinţa respingerii contestaţiei în anulare sau revizuirii ca tardiv introdusă, astfel încât instanţa nu va maiputea lua act de tranzacţie.

8. Achiesarea la hotărâreArticolul 463 NCPC referitor la achiesarea la hotărâre nu aduce nicio noutate faţă de actuala reglementare.

Potrivit acestui text de lege, „(1) Achiesarea la hotărâre repre-zintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe careo putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre. (2)Achiesarea, atunci când este condiţionată, nu produce efecte decât dacă este acceptată expres de parteaadversă. (3) Dispoziţiile art. 404 rămân aplicabile”.

9. Măsurile de administrare judiciarăArticolul 465 NCPC, referitor la măsurile de administrare judiciară, constituie un text util. Conform acestui

articol, „Măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul niciunei căi de atac”. Până acum nu exista un textde lege care să permită excluderea exe-rcitării căilor de atac raportat la chestiuni cu privire la care nu se realizao activitate de judecată, cum ar fi, spre exemplu, preschimbarea termenului de judecată sau alte măsuri dispuseprin rezoluţie sau în chiar în cuprinsul unor încheieri, de exemplu cu privire la administrarea unor probe etc. S-aprecizat că şi conexarea ar fi trebuit considerată o măsură de administrare a justiţiei, dar opţiunea legiuitoruluiNoului Cod de procedură civilă a fost alta, acesta reglementând posibilitatea exercitării căii de atac odată cuhotărârea finală.


152

Apelul. Apelul principal, apelul incident şi apelul provocat.Procedura apelului şi soluţiile posibile în apel*


1. Obiectul apeluluiÎn ceea ce priveşte obiectul apelului, art. 466 alin. (2) NCPC prevede că „Sunt supuse apelului şi hotărârile

date în ultimă instanţă dacă, potrivit legii, instanţa nu putea să judece decât în primă instanţă”, soluţie admisă chiarîn lipsa unui text de lege expres. În continuare, alin. (3) din acelaşi articol prevede că „Hotărârile date în ultimăinstanţă rămân neapelabile, chiar dacă în hotărâre s-a arătat că au fost pronunţate în primăinstanţă.” Acest text de lege se referă la legalitatea căii de atac. Astfel, menţiunile din cuprinsul hotărârii nu pun ladispoziţia părţii o cale de atac şi nici nu o privează de o cale de atac, dacă aceasta nu corespunde dispoziţiilor legaleincidente. Referitor la art. 466 alin. (4) NCPC trebuie menţionat faptul că acesta nu aduce nicio noutate: „Împotrivaîncheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.”

2. Situaţiile în care partea nu poate face apel principalPotrivit art. 467 alin. (1) NCPC, „Partea care a renunţat expres la apel cu privire la o hotărâre nu mai are

dreptul de a face apel principal”; aceasta poate face însă apel incident dacă partea adversă va exercita apelprincipal.

Articolul 467 alin. (2) NCPC prevede că „Partea care a executat parţial hotărârea de primă instanţă, deşiaceasta nu era susceptibilă de executare provizorie, nu mai are dreptul de a face apel principal cu privire ladispoziţiile executate”. Această soluţie este admisă şi în conformitate cu actuala reglementare, nu numai în cazde achiesare expresă, ci şi în caz de achiesare tacită la hotărâre. Diferenţa între actuala reglementare şi cea careurmează să intre în vigoare este aceea că Noul Cod de procedură civilă prevede imposibilitatea părţii de a formulaapel principal.

3. Termenul de apelEste reglementat în art. 468 alin. (1) NCPC, potrivit căruia termenul de drept comun este de 30 de zile –

„Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”. Termenul esteunul judicios.

Articolul 468 alin. (2) NCPC reglementează un caz de echipolenţă/echivalenţă – „Termenul de apelprevăzut la alin. (1) curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheiereade încuviinţare a executării silite”. Potrivit Codului de procedură civilă anterior, termenul de apel curge de lacomunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu somaţia de executare.

Conform art. 468 alin. (3) NCPC, „Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta sesocoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel.”

Dispoziţiile art. 468 alin. (4) NCPC trebuie coroborate cu cele ale art. 92 alin. (4) NCPC. Astfel, art. 468 alin.(4) prevede că „Pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care

* Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012


procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii”, iar art. 92alin. (4) dispune că „Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzutela alin. (1), chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în condiţiile legii.”Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile în care poate să declanşezeprocesul civil, existând, aşadar, o oarecare limitare sub acest aspect, indiferent dacă a pornit sau nu acţiuneacivilă, precum şi când a participat la judecată, indiferent dacă participarea sa era obligatorie sau facultativă.

Articolul 468 alin. (5) NCPC, referitor la efectul suspensiv al termenului de apel, nu aduce noutăţi – „Termenulde apel suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. Înaceleaşi condiţii, executarea se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen”.

4. Întreruperea termenului de apelArticolul 469 NCPC, referitor la întreruperea termenului de apel, preia dispoziţii deja existente – „(1) Termenul

de apel se întrerupe prin moartea părţii care are interes să facă apel. În acest caz se face din nou o singurăcomunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părţii, pe numele moştenirii, fără să se arate numele şi calitateafiecărui moştenitor. (2) Termenul de apel va începe să curgă din nou de la data comunicării prevăzute la alin. (1).Pentru moştenitorii incapabili, cei cu capacitate restrânsă sau dispăruţi ori în caz de moştenire vacantă, termenul vacurge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu, după caz. (3) Apelul nu constituieprin el însuşi un act de acceptare a moştenirii. (4) Termenul de apel se întrerupe şi prin moartea mandatarului căruiai s-a făcut comunicarea. În acest caz se va face o nouă comunicare părţii, la domiciliul ei, iar termenul de apel vaîncepe să curgă din nou de la această dată”.

5. Cuprinsul cererii de apelArticolul 470 NCPC se referă la cuprinsul cererii de apel. Se poate observa că la litera b) s-a păstrat menţiunea

referitoare la indicarea hotărârii atacate, fără alte precizări. Nu trebuie să existe un formalism excesiv şi să se soliciteindicarea numărului hotărârii, fiind suficient să se constate că în dosarul respectiv nu este decât o singură hotărâre careva forma obiectul apelului. De asemenea, aplicarea textului menţionat nu trebuie făcută într-o manieră excesiv deformalistă nici pentru ipoteza în care, din motivarea apelului rezultă că partea este nemulţumită şi faţă de măsuradispusă prin încheierea premergătoare hotărârii, încheiere care face corp comun cu aceasta. Sancţiunile care intervinpentru lipsa menţiunilor prevăzute la alin. (1) sunt nulitatea (pentru neindicarea hotărârii şi lipsa semnăturii) şi decăderea(pentru neindicarea probelor în susţinerea apelului şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază).

În ceea ce priveşte art. 470 alin. (5) NCPC, există situaţii în care termenul pentruexercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, cum ar fi cel al pronunţării acesteia.În cazul ordonanţei preşedinţiale, a fost ridicată problema duratei termenului de exercitare a căii de atac, şi anumedacă aceasta este egală cu durata termenului de drept comun – 30 de zile sau cu durata termenului specialprevăzut pentru această materie – 5 zile. Textul legal oferă soluţia pentru această problemă în sensul că, înprivința duratei, termenul de motivare este egal cu termenul de exercitare a apelului pentru materia respectivă.Practic, poate exista situaţia în care termenul de exercitare a apelului se suprapune cu termenul de motivare, cazîn care motivarea trebuie să se regăsească în cuprinsul cererii de apel, şi situaţia în care termenul de exercitareprecede termenului de motivare a apelului.


154

6. Depunerea cererii de apelÎn continuare, art. 471 alin. (1) NCPC prevede că „Apelul şi, când este cazul, motivele de apel se depun la

instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii”. Aşadar, atât cererea de exercitare a apelului, cât şicererea de motivare a acestuia se depun tot la prima instanţă.

Dispoziţiile privind introducerea cererii de recurs şi apoi a cererii de apel, sub sancţiunea nulităţii, la instanţacare a pronunţat hotărârea în primă instanţă au fost declarate neconstituţionale. O atare soluţie nu ar mai trebuisă fie dată de instanţa constituţională, pentru că, în conformitate cu art. 425 alin. (3) teza finală NCPC, în hotărâretrebuie indicată nu numai calea de atac, ci şi instanţa de judecată la care partea trebuie să o depună – „Cândhotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitareacăii de atac”. Declararea textelor menţionate anterior ca neconstituţionale este eronată, întrucât se poate imaginaipoteza în care părţile, cu intenţia de a întârzia executarea – apelul fiind suspensiv de executare – introduc cerereade apel la organe de jurisdicţie cum ar fi Curtea Constituţională sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Acestea artrebui să înregistreze aceste cereri, să fixeze primul termen şi apoi să-şi decline competenţa. Prin urmare, prinmenţiunile cuprinse în art. 425 alin. (3) teza finală NCPC se urmăreşte evitarea unor abuzuri care ar conduce latergiversarea judecăţii.

Articolul 471 alin. (3) NCPC prevede că „În cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte condiţiile prevăzute delege, preşedintele instanţei sau persoana desemnată de acesta care primeşte cererea de apel va stabili lipsurile şi îiva cere apelantului să completeze sau să modifice cererea de îndată, dacă este prezent şi este posibil, ori în scris, dacăapelul a fost trimis prin poştă, fax, poştă electronică sau curier. Completarea sau modificarea cererii se va faceînăuntrul termenului de apel. Dacă preşedintele sau persoana desemnată de acesta apreciază că intervalul rămaspână la expirarea termenului de apel nu este suficient, va acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de laexpirarea termenului de apel, în care să se depună completarea sau modificarea cererii”.

În principiu, completarea sau modificarea cererii se va face înăuntrul termenului de apel, respectiv, dacă estecazul, înăuntrul termenului de motivare a apelului, întrucât este posibil ca fie completarea, fie modificarea să vizezedoar cererea de motivare a apelului. Legea recunoaşte nu numai judecătorului de la instanţa de recurs, ci şi celuide la instanţa de apel posibilitatea de a prelungi termenul de apel, deci inclusiv de exercitare a apelului, dacă estecazul, cu cel mult 5 zile. Acest termen poate prezenta similitudini cu termenul administrativ acordat de prima instanţăde judecată, însă în acest caz, dacă partea nu îşi modifică cererea, instanţa de apel va trebui să dispună măsuracorespunzătoare.

Articolul 471 alin. (5) NCPC prevede că „După primirea cererii de apel, respectiv a motivelor de apel,preşedintele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată va dispune comunicarea lor intimatului, împreună cucopiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în vedereobligaţia de a depune la dosar întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării”. Trebuie făcutămenţiunea că, odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la împlinirea acestui termen, partea va putea formula şiapel incident sau provocat.

În continuare, art. 471 alin. (6) NCPC prevede că „Instanţa la care s-a depus întâmpinarea o comunică deîndată apelantului, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen decel mult 10 zile de la data comunicării. Intimatul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare din dosarul cauzei”,


iar potrivit următorului alineat al aceluiaşi articol, „Preşedintele sau persoana desemnată de acesta, dupăîmplinirea termenului de apel pentru toate părţile, precum şi a termenelor prevăzute la alin. (5) şi (6), va înaintainstanţei de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute, întâmpinarea, răspunsul la întâmpinare şi dovezile decomunicare a acestor acte, potrivit alin. (5) şi (6)”. Prin urmare, se poate observa opţiunea legiuitorului de grevareîn special a primei instanţe, care este însă mult mai practică faţă de situaţia în care aceeaşi procedură prealabilăar fi avut loc la instanţa de apel.

7. Motivarea apeluluiReferitor la motivarea apelului, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (2) NCPC, „În cazul în care apelul nu se motivează

ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel seva pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă”. Altfel spus, instanţa nu va putea pronunţa soluţiade respin-gere sau de anulare a apelului ca nemotivat. Judecătorul poate constata decăderea din dreptul de a motivaapelul când partea depune motivele de apel după expirarea termenului care curge de la comunicarea hotărârii. Dacăhotărârea a fost comunicată, prin ipoteză, la primul termen de judecată, termenul de motivare a apelului a expiratanterior. Doar în situaţia în care a fost omisă comunicarea hotărârii primei instanţe se poate imagina ca la primultermen de judecată în apel partea să se afle înăuntrul termenului de motivare. Într-o astfel de situaţie, se constatădecăderea din dreptul de a motiva apelul, însă se trece la soluţionarea apelului ţinând cont de ceea ce există îndosar de la judecata în primă instanţă, deşi, în mod normal, motivarea apelului ar trebui să însemne motive decritică la adresa hotărârii. Aşadar, soluţia este diferită faţă de situaţia recursului care se anulează ca nemotivat.Totodată, trebuie făcută precizarea că instanţa ar putea reţine, totuşi, motive de nelegalitate de ordine publică.

8. Pregătirea judecăţii apeluluiDispoziţiile privind pregătirea judecăţii apelului sunt cuprinse în art. 475 NCPC. Potrivit alin. (1) din acest

articol, „Preşedintele instanţei de apel sau persoana desemnată de acesta, îndată ce primeşte dosarul, va lua, prinrezoluţie, măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată”, iar următorul alineat prevede că„Preşedintele completului de judecată stabileşte primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de ladata rezoluţiei preşedintelui instanţei de apel, dispunând citarea părţilor. Dispoziţiile art. 201 alin. (5) şi (6) se aplicăîn mod corespunzător”. La instanţele de judecată cu un volum mare de cauze este posibil ca stabilirea primuluitermen de judecată să nu poată fi făcută cu respectarea acestui termen. Totuşi, trebuie precizat faptul că încălcareaacestui termen nu este de natură a atrage consecinţe în ceea ce priveşte hotărârea care urmează a se pronunţa.

Conform art. 475 alin. (3) NCPC, „Apelurile principale, incidente şi provocate făcute împotriva aceleiaşi hotărârivor fi repartizate la acelaşi complet de judecată. Când apelurile au fost repartizate la complete diferite, ultimul completînvestit va dispune pe cale administrativă trimiterea apelului la completul cel dintâi învestit”. Întrucât ultimul completînvestit va dispune pe cale administrativă trimiterea apelului la completul cel dintâi învestit, nu va exista o cale de atacşi nu vor fi nici conflicte de competenţă. Probleme ar putea apărea în ipoteza chestiunilor de calificare a materiei (civil,contencios administrativ), cu consecinţe inclusiv pe planul compunerii instanţei (de exemplu, în materia litigiilor demuncă).


156

9. Apelul incident şi apelul provocatPrezintă, de asemenea, interes şi apelul incident, reglementat de art. 472 NCPC, şi cel provocat,

reglementat de art. 473 NCPC. Apelul provocat va fi, în continuare, rar întâlnit în practică. Reglementareaapelului incident este mai clară ca redactare.

Apelul principal este cel exercitat înăuntrul termenului de exercitare a apelului, iar ceea ce se exercită dupăîmplinirea termenului de apel şi până la depunerea întâmpinării la apelul principal deja exercitat constituie apelincident.

Dacă se formulează apel incident, nu se va mai aplica principiul non reformatio in pejus. Raţiunea apeluluiincident este aceea de a-l determina pe cel care a exercitat apelul principal în termen să se gândească dacă nua obţinut destul prin hotărârea apelată, având în vedere faptul că ar putea obţine mai puţin.


Efectele apelului, judecata şi soluţiile în apel, potrivit Noului Cod de procedurăcivilă*


1. Efectele apeluluiÎn doctrină1 s-a arătat că apelul declarat în termen produce următoarele efecte: a) învestirea instanţei de

apel; b) efectul suspensiv şi c) efectul devolutiv. Primul efect fiind de ordinul evidenţei, voi face câteva referiri laultimele două.

1.1 Efectul suspensivPotrivit art. 468 alin. (5) NCPC, termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, cu

excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. În aceleaşi condiţii, executarea se suspendă dacă apelul a fostexercitat în termen. Se poate observa că, spre deosebire de reglementarea actuală, a fost consacrat in terminisefectul suspensiv al termenului de apel.

Prin derogare de la această regulă, art. 448 prevede că hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept,în cazurile expres prevăzute de acest text, precum şi de alte dispoziţii legale2. Articolele 449 şi 450 reglementeazăexecutarea provizorie judecătorească şi suspendarea executării provizorii, în termeni aproape identici cureglementarea anterioară.

1.2 Efectul devolutivÎn ceea ce priveşte efectul devolutiv, acesta constituie o trăsătură esenţială a acestei căi de atac, care

constă în faptul că apelul provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fapt, cât şi cu privirela cele de drept, dar în limitele stabilite, expres sau implicit, prin cererea de apel.

Noul Cod de procedură civilă consacră mai multe articole efectului devolutiv. Acestea nu aduc noutăţi defond, ci constituie o formă îmbunătăţită a textelor anterior în vigoare (art. 292, 294 şi 295 CPC 1865).

Articolul 476 alin. (1) prevede, cu valoare de principiu, că apelul exercitat în termen provoacă o nouăjudecată asupra fondului3, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept.

* Materialul a avut la bază prezentarea făcută în cadrul conferinţei organizate de Institutul Naţional al Magistraturii cu privire la căile de atac în Noul Cod de procedură

civilă (20.09.2012).1 A se vedea: V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ed. a V-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 336, 337; M. Tăbârcă, Drept

procesual civil”, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 48 – 58.2 Noul Cod civil constituie un cod de drept privat unificat, aplicându-se tuturor raporturilor juridice, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti [art. 3

alin. (1) NCC]. În concordanţă cu această abordare, NCC nu mai prevede o procedură de judecată specială pentru litigiile comerciale, ori cu profesionişti – ci doar unele

dispoziţii speciale în materie de competenţă – una din consecinţele acestei opţiuni fiind eliminarea reglementării cuprinse în art. 7208 CPC 1865, potrivit căreia, în

materie comercială, apelul nu suspendă de drept executarea. Neajunsurile practice ale acestei omisiuni ar putea fi înlăturate în măsura în care partea interesată va

solicita primei instanţe să încuviinţeze execuţia vremelnică a sentinţei ce urmează a fi pronunţată, în condiţiile art. 449 NCPC.3 Trebuie, aşadar, revizuite acele exprimări care disting între „instanţa de fond” şi „instanţa de apel”, întrucât apelul constituie al doilea grad de jurisdicţie în fond. Corectă

ar fi referirea la „prima instanţă de fond” ori la „prima instanţă”. Pe de altă parte – şi acest aspect este mult mai important – trebuie revizuită tendinţa unor instanţe de apel

de a ignora caracterul devolutiv al acestei căi de atac, manifestată prin evitarea frecventă a rejudecării fondului şi prin adoptarea, adesea facilă ori pur şi simplu nelegală,

a soluţiei trimiterii cauzelor spre rejudecare. A se vedea pe larg cu privire la această problemă în reglementarea vechiului Cod, precum şi pentru propuneri de lege

ferenda, L. Zidaru, „Înţelesul sintagmei «rezolvarea procesului fără a intra în cercetarea fondului», potrivit art. 297 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Consideraţii de

drept comparat cu privire la trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanţa de apel”, în Revista Română de Drept Privat (RRDP) nr. 4/2007, pp. 194 şi urm.


Cu toate acestea, alin. (3) prevede că prin apel este posibil să nu se solicite judecata în fond saurejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanţă şi respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată caurmare a invocării unei excepţii sau trimiterea dosarului la instanţa competentă.

Într-o formulare care reia întocmai dispoziţiile art. 295 CPC 1865, art. 479 alin. (1) NCPC dispune că instanţade apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

Efectul devolutiv este limitat de criticile formulate de apelant, expresie a principiului disponibilităţii [art. 479alin. (1)]. Motivarea apelului este, aşadar, un aspect esenţial pentru succesul căii de atac; teoretic, un apelnemotivat provoacă o devoluţiune totală [art. 476 alin. (2)], dar, în acest caz, nu pot fi invocate motive, mijloace deapărare sau dovezi noi.

Dacă hotărârea primei instanţe este atacată numai parţial, ceea ce nu s-a atacat trece în puterea lucruluijudecat.

Totuşi, potrivit art. 477 (a cărui denumire marginală este „Limitele efectului devolutiv determinate de ceeace s-a apelat” – tantum devolutum quantum apellatum), alin. (1), instanţa de apel va proceda la rejudecareafondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, „precum şi cu privire la soluţiile care suntdependente de partea din hotărâre care a fost atacată”.

O problemă care s-a ivit în practică referitor la acest efect vizează soluţia instanţei în ipoteza în carepârâtul apelează soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată şi se admite apelul. În acest caz, instanţava respinge cererea de chemare în garanţie formulată de pârât, ca rămasă fără obiect, deşi chematul în garanţienu a formulat, la rândul său, apel (principal ori incident)? Se agravează, în acest fel, situaţia pârâtului în propriacale de atac?

Dacă pârâtul care a căzut în pretenţii în cererea principală şi a obţinut admiterea în parte a cererii de chemareîn garanţie formulează apel pe ambele cereri, este evident că chematul în garanţie poate să „adere” la apelulpârâtului („partea potrivnică”), formulând un apel incident [art. 472 alin. (1)].

Dar dacă apelul pârâtului priveşte doar cererea principală? S-ar mai putea admite o „aderare” la apelul său,de către chematul în garanţie, prin care să tindă la respingerea cererii de chemare în garanţie ca rămasă fărăobiect, în condiţiile în care art. 472 alin. (1) vorbeşte despre „intimatul” care formulează apel în cadrul procesuluiîn care se judecă „apelul făcut de partea potrivnică”?

Apreciez că răspunsul la această din urmă întrebare trebuie să fie negativ, nefiindîndeplinite condiţiile pentru formularea apelului incident. Pe de altă parte însă, consider că instanţa de apel careadmite apelul pârâtului şi respinge cererea de chemare în judecată formulată de acesta ar urma să respingă şicererea de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect, întrucât această din urmă cerere a fost formulată tocmaipentru ipoteza în care pârâtul ar cădea în pretenţii; o asemenea soluţie nu contravine principiului nonreformatio in peius, întrucât pârâtul a obţinut ceea ce voia în principal, respectiv respingerea cererii îndreptateîmpotriva sa, şi nu poate pretinde să se menţină concomitent şi soluţia de admitere a cererii de chemare în garanţie.

Potrivit art. 477 alin. (2), devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu estelimitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului esteindivizibil.

Indivizibilitatea litigiului există, spre exemplu, atunci când se formulează o cerere în revendicare de mai

158


mulţi/toţi coproprietarii (conform art. 643 NCC şi art. 63 LPA NCC), iar numai unul dintre aceştia declară apel; seformulează apel numai de către un creditor solidar, dacă acţiunea introdusă de mai mulţi astfel de creditori a fostrespinsă în tot sau în parte etc.

De asemenea, dacă reclamantul a formulat o cerere întemeiată pe mai multe motive alternative şi a obţinutcâştig de cauză pentru unul dintre acestea, în apelul pârâtului poate repune în discuţie şi celelalte motive, care i-au fostrespinse de prima instanţă – soluţie care se impune, căci în acest caz reclamantul nu are interes de a declara nici apelprincipal, nici apel incident4 . Nu se poate reţine, în acest caz, o agravare a situaţiei pârâtului în propria cale de atac,întrucât instanţa de apel ar menţine soluţia nefavorabilă acestuia, dar în temeiul altor motive decât al celor reţinute deprima instanţă (de exemplu, dacă acţiunea în anulare pentru dol şi eroare a fost admisă doar pentru dol, în apelulpârâtului reclamantul poate repune în discuţie şi eroarea, ca motiv de anulare; dacă instanţa de apel respinge apelul,constatând că în mod legal a fost anulat contractul, dar pentru eroare, iar nu pentru dol, nu se agravează situaţiapărţii în propria cale de atac). Desigur, procedând astfel, instanţa de apel nu poate schimba soluţia primei instanţeîntr-un fel defavorabil apelantului-pârât (de exemplu, mărind sumele la plata cărora a fost obligat apelantul la primainstanţă).

Articolul 478 („Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă” –tantum devolutum quantum judicatum) alin. (1) dispune că prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilitîn faţa primei instanţe, iar potrivit alin. (2)-(5) ale aceluiaşi articol, părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţeide apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivareaapelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultădin dezbateri.

Motivele şi mijloacele de apărare invocate la prima instanţă sunt supuse judecăţii în apel, chiar dacă nu suntarătate în cererea scrisă de apel – concluzie care se impune a fortiori, întrucât şi un apel nemotivat provoacă onouă judecată în fond, pe baza celor invocate la prima instanţă [art. 476 alin. (2)]. Totuşi, apelantul trebuie săformuleze critici cu privire la soluţia pronunţată şi la procedura de judecată în faţa primei instanţe, apelul fiind o calede atac5.

Trebuie menţionat că, potrivit art. 488 alin. (2) NCPC, motivele de casare prevăzute de lege – fără distincţiedupă cum sunt de ordine publică sau de ordine privată – nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pecalea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa aomis să se pronunţe asupra lor. Aşadar, pentru ca partea interesată să-şi conserve dreptul de a invoca în recursmotivele de casare prevăzute de lege, nu este suficient ca ea să exercite un apel nemotivat, sub cuvânt că acestaprovoacă o devoluţiune totală, cuprinzând implicit şi criticile la care se referă art. 488 alin. (2) NCPC, ci estenecesar ca respectivele critici să constituie obiectul unor motive de apel explicite. Dacă s-ar primi soluţia contrară– combătută aici – ar însemna că apelantului neglijent, care omite să-şi motiveze în termen apelul, i se creează osituaţie mai favorabilă decât celui care şi-a îndeplinit obligaţiile procesuale şi a depus motive de apel, dar acriticat sentinţa apelată doar sub unele aspecte, fără a formula şi critici care s-ar subsuma ulterior motivelor decasare prevăzute de lege.

În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu

4 În acest sens, a se vedea Trib. Ilfov, III, 2.11.1925 apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, ed. a III-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p.

520 (lucrare citată, în continuare, CPC adnotat).5 În acest sens, M. Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, 2008, p. 835

(lucrare citată în continuare CPC comentat şi adnotat).


se pot formula pretenţii noi6. Părţile pot să expliciteze însă pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sauapărările adresate primei instanţe.

Apelul este o cale de atac; în consecinţă, instanţa de apel verifică numai ceea ces-a judecat în prima instanţă, neputând fi, de regulă, făcute cereri noi, respectiv formulate pretenţii care nu au fostanalizate de prima instanţă ori modificate elementele pe care aceasta le-a avut în vedere la darea soluţiei. S-aadmis invocarea dreptului de retenţie, a beneficiului de discuţiune ori a unei legi noi direct în apel, ca mijloace deapărare. Totuşi, dacă dreptul de retenţie este în legătură cu o cerere în despăgubire formulată pentru prima oarăîn apel, apărarea nu poate fi primită7.

Micşorarea pretenţiilor este permisă, nu însă şi majorarea câtimii acestora, întrucât ar contraveni regulilorspecifice privind judecarea apelului, îndeosebi principiului tantum devolutum quantum iudicatum [art. 478 alin. (3)şi art. 482 NCPC].Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după dareahotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia legală. Aceste dobânzi, rate, venituri trebuie să fiformat obiectul judecăţii şi în primă instanţă; altfel, nu s-ar putea cere direct în apel ratele şi dobânzile scadentedupă pronunţarea sentinţei.

Referitor la acest aspect, s-a pus problema dacă actualizarea cu rata inflaţiei („orice altă despăgubire” ivităîn legătură cu ceea ce s-a judecat în primă instanţă) se subsumează dispoziţiilor art. 478 alin. (5)? Apreciez cărăspunsul este afirmativ, respectiv s-ar putea cere actualizarea cu rata inflaţiei pentru perioada ulterioarăpronunţării sentinţei primei instanţe. Un argument în acest sens îl reprezintă dispoziţiile art. 628 alin. (3), conformcărora, dacă titlul executoriu nu conţine criterii privind actualizarea obligaţiei principale stabilite în bani, executoruljudecătoresc va proceda la actualizare în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data când hotărâreajudecătorească a devenit executorie; or, este executorie hotărârea pronunţată în apel sau care nu estesusceptibilă de apel (art. 633 NCPC).

Dacă însă intimatul este cel care urmăreşte să formuleze cererile la care se referă art. 478 alin. (5), estenecesară formularea unui apel incident, altminteri operează principiul non reformatio in peius. Spre exemplu,reclamantul nemulţumit că i s-au admis doar în parte ori i s-au respins pretenţiile formulate la prima instanţă poatecere şi dobânzile devenite exigibile după darea sentinţei (dacă în cuprinsul cererii de chemare în judecată asolicitat doar dobânzile până la pronunţarea sentinţei), însă dacă pârâtul este cel care a declarat apel,reclamantul care urmăreşte obţinerea aceloraşi dobânzi trebuie să formuleze apel incident; altminteri, ar trebui săse accepte că instanţa de apel poate agrava situaţia apelantului în propria cale de atac, soluţie care nu estesusţinută de interpretarea sistematică a textelor.

2. Judecata apelului2.1 Observaţii generale

Într-o formulare care reia întocmai dispoziţiile art. 295 CPC 1865, art. 479 alin. (1) NCPC dispune că „instanţade apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu”.

160

6 În apel nu este posibilă transformarea unei cereri în realizare într-o cerere în constatare, ori invers – Trib. Bucureşti,

dec. nr. 730/1998; dacă iniţial s-a cerut anularea pentru dol, iar în apel se solicită anularea pentru incapacitate şi pentru eroare asupra persoanei cocontractantului, se

schimbă cauza cererii, în sensul art. 294 alin. (1) C.pr.civ – Cas., s. com., dec. nr. 900/2008, apud M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 847.7 Pentru detalii, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 850.


În ceea ce priveşte invocarea din oficiu a motivelor de ordine publică, s-a spus că această posibilitate existăpentru instanţă, chiar dacă motivul invocat nu se încadrează în motivele formulate de apelant. Însă, neinvocareadin oficiu a unui motiv de ordine publică nu trebuie să ducă la admiterea recursului8. Invocarea din oficiu a unuimotiv de ordine publică (lipsa calităţii procesuale, de exemplu) trebuie, de asemenea, să ţină seama de principiulnon reformatio in peius.

2.2 ProbelePotrivit art. 479 alin. (2) NCPC, „instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor

administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şiadministrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2)”.

În ceea ce priveşte probele noi:– Probele trebuie să privească motivele de apel invocate [art. 477 alin. (1)], fiind, aşadar, necesare soluţionării

apelului [art. 479 alin. (2)]; ca urmare, ele trebuie să fie concludente (să ducă la dezlegarea pricinii) şi să fie utile(în raport de probatoriul deja administrat la prima instanţă, proba ar putea fi concludentă, dar inutilă);

– Probele noi se solicită prin cererea de apel ori prin întâmpinare; prin excepţie, se pot încuviinţa ulteriorprobele a căror necesitate rezultă din dezbateri, potrivit art. 478 alin. (2) NCPC;

– În doctrină s-a arătat că nu sunt „noi” probele respinse de prima instanţă şi, deci, acestea ar putea fi ceruteşi după faza scrisă9. Pe de altă parte însă, este mai greu de primit soluţia ca o probă respinsă la prima instanţăsă fie cerută oricând în cursul judecării apelului, întrucât raţiunea textelor care impun propunerea probelor princererea de apel, respectiv prin întâmpinare – de a preveni surprinderea adversarului şi de a permite pregătireacuprinzătoare a judecăţii în apel, prin propunerea probelor în etapa scrisă a căii de atac – să regăseşte, în maremăsură, şi în cazul probelor cerute la prima instanţă şi care nu au fost încuviinţate de aceasta din urmă.

– Partea care la prima instanţă a fost decăzută din dreptul de a propune o probă ori care a renunţat laadministrarea probei poate cere respectiva probă în apel, însă numai în condiţiile art. 478 alin. (2) NCPC;

– Probele administrate la prima instanţă sunt câştigate cauzei; partea care cere refa-cerea lor trebuie sămotiveze de ce aceasta este utilă. La rândul său, atunci când respinge o asemenea cerere, instanţa trebuie sămotiveze de ce a apreciat că refacerea nu este necesară. Ca urmare, simplul fapt că o parte cere o probă în apel,chiar şi în legătură cu motivele de apel, nu poate obliga de plano instanţa de apel să încuviinţeze respectiva probă,sub cuvânt că nu se „antepronunţă”.

– Ce se întâmplă în cazul în care concludenţa probei se identifică cu însăşi temeinicia motivului de apel (deexemplu, se critică expertiza, atât în ceea ce priveşte aspectele sale formale – convocare etc. – cât şi în ceea cepriveşte temeinicia concluziilor sale, solicitându-se refacerea ei, eventual acesta fiind şi singurul motiv formulat)?Respingerea probei ar avea semnificaţia unei soluţionări implicite a apelului (ori a unui motiv din cadrul acestuia);dacă se invocă mai multe motive, s-ar putea, eventual, concepe o încheiere interlocutorie, prin care instanţadezleagă un anumit aspect al apelului.

Admiterea de plano a cererii de administrare a probei pare nejustificată, câtă vreme instanţa ar trebui săexamineze, mai întâi, dacă apelul este fondat, respectiv, de exemplu, dacă expertiza este necorespunzător

8 A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 854.9 A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 855.


întocmită, şi numai în cazul în care găseşte criticile fondate să admită apelul şi să dispună refacerea expertizei;dacă criticile sunt nefondate, dispunerea unei expertize noi este inutilă, prelungeşte procesul şi atrage costuri noi,la care se adaugă dificultatea de a motiva înlăturarea noii expertize.

Aşadar, exigenţa simetriei ar putea reclama ca instanţa de apel să se pronunţe întâi asupra motivului de apelprin care se critică expertiza anterior administrată; dacă acesta este nefondat, apelul va fi respins ca atare; dacăeste fondat, apelul va fi admis, urmând să fie dispusă efectuarea expertizei – un posibil instrument îl pot constituipreve-derile art. 297 alin. (2) teza a II-a CPC 1865, respectiv ale art. 480 alin. (6) NCPC (s-ar putea susţine căhotărârea întemeiată pe o expertiză necorespunzătoare este lovită de nulitate).

Ca alternativă, s-ar putea concepe pronunţarea unei încheieri interlocutorii (mai ales când s-au formulatmai multe motive de apel), ori pur şi simplu respingerea probei, ca neutilă cauzei, urmând ca motivele să fieexplicate în cuprinsul deciziei.

Practica judiciară a consacrat şi soluţia contrară, conform căreia „instanţa nu poate respinge o probă cumotivarea că, raportat la criticile apelantului, pretenţiile acestuia apar ca inadmisibile, întrucât o atare atitudine aresemnificaţia unei antepronunţări. Apelul este o cale unitară de atac, iar criticile formulate prin intermediul acestuianu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea lui decât după administrarea probatoriului”10.

Această soluţie este susceptibilă de obiecţii, întâi, pentru că interpretează prea extensiv noţiunea de„antepronunţare”, iar în al doilea rând, pentru că instanţei de apel trebuie să i se recunoască prerogativacenzurării caracterului concludent şi util al unei probe, întocmai ca şi primei instanţe. În tot cazul, nouareglementare circumstanţiază clar ce (nu) constituie antepronunţare [confom art. 42 alin. (1) pct. 1 partea finalăNCPC]11 iar exercitarea unor prerogative date de lege instanţei, precum încuviinţarea probelor ori a altor cereriformulate de părţi, nu poate fi în niciun fel echivalată cu exprimarea părerii asupra soluţiei care va fi pronunţată.

De regulă, în practică, în asemenea cazuri proba este încuviinţată, urmând ca asupra concludenţei saleinstanţa de apel să se pronunţe prin decizie. Trebuie reţinut că admi-nistrarea unei noi expertize în apel nuînlătură posibilitatea instanţei de apel de a reţine, motivat, că expertiza anterioară este cea temeinică, urmând săo aibă în vedere la stabilirea situaţiei de fapt. Această apreciere, în măsura în care este respectată exigenţamotivării, scapă cenzurii instanţei de recurs.

– În cazul probei cu expertiză trebuie discutată semnificaţia neformulării de obiecţiuni la prima instanţă. Înacest scop, distingem între două categorii de motive care pot fi invocate în cadrul obiecţiunilor:

a) motive formale (nulitatea expertizei). Acestea se acoperă prin neinvocare, conform art. 178 alin. (3)NCPC; interesante sunt şi prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, conform cărora partea interesată poate

162

10 C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 221/2006 apud M.Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 852.11 Trebuie precizat că legea de procedură nici nu se referă la „antepronunţare”, ci exprimarea unei păreri asupra soluţiei în cauza pe care judecătorul a fost desemnat să

judece. Pentru a deveni incompatibil pe temeiul acestei dispoziţii legale, judecătorul trebuie să exprime limpede, ori să dea de înţeles fără echivoc că părerea sa este

formată dincolo de punctul în care dezbaterile contradictorii ar mai putea-o influenţa.

Dimpotrivă, nu poate fi recuzat judecătorul care lasă să se întrevadă, chiar cu o anumită probabilitate, soluţia pe care o va pronunţa, prin încheierile interlocutorii pronunţate

pe parcursul procesului, prin încuviinţarea ori respingerea anumitor probe, ori prin punerea în discuţie a unor motive de fapt sau de drept pe care le consideră relevante

pentru soluţionarea cauzei. Potrivit art. 14 alin. (4) – (6) NCPC, judecătorul este chiar obligat să pună în discuţie motivele de fapt şi de drept pe care intenţionează să-şi

întemeieze hotărârea, pentru a preveni surprinderea părţilor şi a le permite să combată părerea preliminară formată pe baza lecturii dosarului, tocmai în vederea

asigurării unei contradictorialităţi formale, efective. Această obligaţie – existentă, de altfel, şi în cuprinsul art. 129 alin. (4) CPC 1865, chiar dacă în termeni mai puţin fermi

– nu se rezumă la punerea în discuţia părţilor a excepţiilor procesuale care pot fi invocate şi din oficiu (caz în care excepţia trebuie motivată de judecător, pentru a

permite punerea de concluzii în cunoştinţă de cauză), ci, pentru identitate de raţiune, şi a motivelor de drept substanţial, fie ele de ordin factual sau juridic.


renunţa, expres sau tacit, la dreptul de a invoca nulitatea relativă. Aşadar, în cazul neinvocării in limine litis aneregularităţilor raportului de expertiză, de natură să atragă nulitatea acestora, se impune concluzia că parteainteresată a renunţat tacit la acestea, de unde rezultă că ea nu le mai poate opune pentru prima oară în apel.

b) motive de fond, care privesc însăşi temeinicia expertizei. Chiar şi în acest caz, neformularea obiecţiunilorar putea avea aceeaşi semnificaţie, a renunţării la dreptul de critică faţă de cuprinsul raportului de expertiză, faţăde prevederile art. 338 alin. (2) NCPC, conform cărora o nouă expertiză va trebui cerută motivat, sub sancţiuneadecăderii, la primul termen după depunerea raportului, iar dacă s-au formulat obiecţiuni, la termenul imediaturmător depunerii răspunsului la obiecţiuni ori, după caz, a raportului suplimentar.

Cred că art. 338 alin. (2) NCPC nu poate fi privit ca neavând nicio semnificaţie în faza procesuală aapelului. Astfel, trebuie distins între situaţia în care o probă nesolicitată în faţa primei instanţe este cerută pentruprima oară în apel, ceea ce legea îngăduie [înlăturând implicit decăderea care intervine la prima instanţă, potrivitart. 254 alin. (1) NCPC], şi situaţia în care se cere refacerea unei probe deja administrate, pe motiv că aceastaeste necorespunzătoare; carenţele expertizei administrate la prima instanţă trebuie invocate în condiţiile art. 338alin. (2) NCPC, şi nu pot fi invocate pentru prima oară direct în apel.

Posibilitatea instanţei de apel de apreciere suverană a probelor a fost consacrată şi în jurisprudenţă12 şi, înacelaşi sens, s-a învederat că legiuitorul a suprimat art. 304 pct. 11 CPC 1865, care permitea cenzurarea aprecieriieronate a probelor administrate, de unde rezultă că modul în care procedează instanţa de apel în privinţaîncuviinţării probelor nu mai poate fi supus controlului instanţei de recurs13.

2.3 Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atacNoul Cod conţine o reglementare diferită a principiului non reformatio in pejus (al neagravării situaţiei părţii

în propria cale de atac).Astfel, potrivit art. 481 NCPC – în forma iniţială – apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o

situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau dacăse invocă motive de ordine publică de drept material [alin. (1)], iar motivele de ordine publică de drept procesualnu pot atrage înrăutăţirea situaţiei părţii în propria cale de atac, afară de cazurile în care legea prevede altfel [alin.(2)].

În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 76/2012, art. 481 prevede că apelantului nu i se poate crea înpropria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, afară de cazul în care el consimteexpres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.

În condiţiile reglementării Codului de procedură civilă anterior, în doctrină s-a susţinut că instanţa nu poatesă invoce din oficiu şi nici nu poate să admită excepţii absolute invocate de intimat, dacă admiterea acestora ar

12 „Completarea probelor este o chestiune de apreciere a mijloacelor de probă care scapă controlului instanţei superioare. Instanţa a uzat de un drept suveran de apreciere

a mijloacelor de probă când a respins suplimentarea probei cu martori, cerută de recurent în apel”− Cas. I, dec. nr. 1873/10.03.1926 apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei,CPC adnotat, p. 521; „Motivând de ce proba cu martori în apel nu este necesară, instanţa de apel a făcut numai uz de dreptul conferit de lege şi n-a încălcat prin aceasta

nicio dispoziţie legală” − Cas I, dec. nr. 705/20.03.1929 apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 521; „Administrarea unor probe din oficiu constituie o

simplă posibilitate pentru instanţa de apel, rolul activ neavând semnificaţia unei încălcări a principiului disponibilităţii în procesul civil. Obligaţia de a-şi proba pretenţiile

revenea reclamantului, în condiţiile art. 1169 C.civ.” – C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1232/2002, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 522; „De vreme

ce instanţa de apel poate reface ori completa probele, desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare pentru administrarea de probe constituie o soluţie nelegală” – C.S.J. s. civ.,

dec. nr. 3026/1999, dec. nr. 3044/2000, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 522.13 A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 755.


duce la agravarea situaţiei părţii care a avut iniţiativa declarării căii de atac. Cu toate acestea, s-a apreciat căexcepţiilor de incompatibilitate, de necompetenţă absolută şi de nulitate a hotărârii nu li se poate opune principiulnon reformatio in pejus, întrucât admiterea acestor excepţii duce la desfiinţarea hotărârii atacate şi la reluareajudecăţii, fără ca instanţa de apel să statueze asupra fondului14.

Opţiunea de principiu a Noului Cod este însă diferită, respectiv în sensul că motivele de ordine publică dedrept procesual nu pot atrage înrăutăţirea situaţiei părţii în propria cale de atac, dacă legea nu dispune expresaltfel15. În condiţiile în care alin. (2) extinde aplicabilitatea principiului non reformatio in pejus chiar şi la situaţiile încare s-ar fi putut invoca motive de ordine publică de drept procesual, era însă surprinzătoare soluţia de a permiteagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac în cazul în care se invocă motive de ordine publică de dreptmaterial.

Pentru a nu exista incertitudini cu privire la câmpul de aplicare al unui principiu fundamental în materia căilorde atac, prin Legea nr. 76/2012 s-a revenit asupra acestei reglementări, fiind permisă agravarea situaţiei părţii înpropria cale de atac doar în cazurile anume prevăzute de lege, fără a se distinge între motive de ordine publică dedrept material şi de drept procesual. Aşadar, şi în cazul ultimelor, este necesar ca legea să permităexpres agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac, în caz contrar, regula fiind deplin aplicabilă, şi aceasta chiardacă judecătorul a fost incompatibil, ori există alte motive de nulitate a hotărârii.

Prin derogare de la această regulă, articolul 432 teza a II-a NCPC prevede că, în cazul în care se admiteexcepţia autorităţii lucrului judecat, se poate agrava situaţia părţii în propria cale de atac.

2.4 Invocarea excepţiilor în apelInvocarea unor excepţii procesuale în calea de atac, în măsura în care acestea privesc judecata în primă

instanţă şi nu însăşi cererea de apel, se face prin intermediul unui motiv (eventual, de ordine publică), iar nu pecalea unei excepţii propriu-zise.

Ca urmare, chiar dacă apelantul invocă, în cuprinsul motivelor de apel, „excepţia” lipsei calităţii procesualeactive, a lipsei de interes, necompetenţa etc., acestea sunt, în realitate, motive şi trebuie calificate ca atare,nefiind necesar ca instanţa să dispună că „admite excepţia…”. Dacă nu se acceptă această opinie se poate ajungela situaţii absurde. Spre exemplu, în cazul în care acţiunea în anularea certificatului de moştenitor a fost admisăde prima instanţă, iar în apel se invocă excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în anulare, admiterea excepţieiprejudecă apelul, aceasta fiind, practic, un motiv în sprijinul cererii de admitere a căii de atac.

În practica judiciară s-a statuat că „în ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale active şiinadmisibilităţii promovării acţiunii în revendicare, invocate de intimaţii-pârâţi, tribunalul apreciază, în primul rând,că acestea nu sunt excepţii procesuale în adecvata folosire a terminologiei juridice, excepţiile invocate în etapelecăii de atac neputând viza decât calea de atac concret exercitată (excepţia tardivităţii, excepţia nulităţii căii de

164

14 În acest sens, a se vedea: M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, p. 73, 74; A. Nicolae, Aspecte ale aplicării principiului non reformatio in pejus în procesul civil, Dreptul nr. 10/2001,

pp. 74 – 85.15 În contextul unei dispute similare în doctrina germană, unii autori au susţinut că principiul neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac nu se referă la chestiuni de

ordin procedural care sunt sustrase dreptului de dispoziţie al părţilor; pe de altă parte, alţi autori au susţinut că partea este cea care decide, formulând sau nu calea de

atac, dacă hotărârea rămâne nemodificată; în acest sens, nici reglementările de ordin procedural nu sunt sustrase întru totul dreptului de dispoziţie al părţilor, întrucât

instanţa de control judiciar nu se învesteşte niciodată din oficiu. A se vedea H.-J. Musielak, Grundkurs ZPO (Curs elementar de procedură civilă), Ed. C.H. Beck, München,

2005, p. 302.


atac etc.), iar nu cererea de chemare în judecată, din moment ce obiectul căii de atac îl constituie hotărârea primeiinstanţe sau a instanţei de apel, iar nu cererile părţilor, ca în cazul judecăţii în primă instanţă. Ca atare, aceste„excepţii procesuale”, în măsura în care ar fi invocate de însăşi partea care declară calea de atac, reprezintămotive de apel, respectiv de recurs, iar, în măsura în care ar fi invocate de către cealaltă parte care nu a declaratcale de atac şi prin admiterea cărora s-ar tinde la schimbarea soluţiei primei instanţe, invocarea acestora arecaracter inadmisibil, această ultimă situa-ţie fiind şi cazul speţei de faţă”16 . Referitor la această soluţie trebuiefăcută însă observaţia că este discutabilă susţinerea că aceste mijloace de apărare sunt inadmisibile, ele putândfi invocate, ca motive de ordine publică, prin întâmpinare [art. 478 alin. (2)], însă doar pentru a obţine respingereaapelului, nu şi pentru a obţine o schimbare a soluţiei primei instanţe, în defavoarea apelantului.

3. Soluţiile instanţei de apel3.1 Regula generală

În ceea ce priveşte soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel, art. 480 NCPC conţine oreglementare amplă, care dă eficienţă caracterului devolutiv al apelului. După cum am văzut, apelul provoacă onouă judecată asupra fondului, întrucât instanţa de apel exercită, în limitele cererii de apel, un control complet allegalităţii şi temeiniciei hotărârii apelate, având posibilitatea de a reface sau completa probatoriul administrat deprima instanţă. Ca atare, instanţa trebuie să se pronunţe, de regulă, ea însăşi asupra fondului cauzei, fie prinmenţinerea, fie prin schimbarea soluţiei primei instanţe, ori, dacă este cazul, prin evocarea fondului nejudecat deprima instanţă.

În acest sens, art. 480 alin. (1) dispune că instanţa de apel poate păstra hotărâreaatacată, situaţie în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea lui. Potrivit alin. (2), încaz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată.

Aceste dispoziţii legale, care constituie regula în ceea ce priveşte soluţiile instanţei de apel, sunt maidetaliate faţă de art. 296 CPC 1865, care se mulţumea să prevadă că instanţa de apel poate păstra ori schimba,în tot sau în parte, hotărârea atacată. Scopul acestor reglementări este de a cuprinde, într-o manieră sintetică, toatesoluţiile care pot fi pronunţate de instanţa de apel, inclusiv în situaţiile particulare prevăzute de alineateleurmătoare.

Aşadar, de regulă, instanţa de apel pronunţă o hotărâre proprie în cauză, păstrând ori schimbând soluţiaprimei instanţe. Celelalte soluţii au caracter de excepţie, fiind de strictă interpretare şi aplicare.

3.2 Evocarea fondului, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecarePotrivit art. 480 alin. (3) NCPC, „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat

procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa deapel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel vaanula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cuaceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri princererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursulprocesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitateaadministrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

16 Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1006/24.11.2011, nepublicată.


Potrivit modificărilor aduse Codului de procedură civilă de la 1865 prin O.U.G. nr. 138/2000, în cazul în care primainstanţă a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului, iar instanţa de apel,găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, aceasta va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunţând ohotărâre definitivă [art. 297 alin. (1) CPC 1865, în redactarea anterioară Legii nr. 219/2005].

Soluţia evocării fondului – existentă în legislaţia interbelică, dar şi în dreptulcomparat – era destinată să asigure, în primul rând, celeritatea judecăţii cauzei, scurtând durata procesului şievitând astfel tergiversarea judecăţii prin reluarea ciclului procesual, din motive imputabile primei instanţe, iarpentru părţi, aducea economie de timp şi bani 17. Ulterior, în mod regretabil, legiuitorul a revenit la soluţia criticabilăa Legii nr. 59/1993, fiind eliminată posibilitatea evocării fondului.

Pentru a înţelege raţiunea reglementării Noului Cod, trebuie amintit că, potrivit art. 21 alin. (3) dinConstituţia României şi art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilorfundamentale, părţile au dreptul la un proces echitabil, desfăşurat într-un termen rezonabil.

Într-o cauză care interesează contextul analizat aici, Cârstea şi Grecu c. României18, din păcate insuficientreceptată în jurisprudenţă şi în doctrină, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6parag.1 din Convenţie, sub aspectul depăşirii termenului rezonabil de soluţionare a cauzei, şi a statuat, cu deplintemei, că repetarea casărilor cu trimitere, ca urmare a erorilor comise de instanţele inferioare, „denotă odeficienţă de funcţionare a sistemului judiciar”. Curtea a reţinut, ca o circumstanţă agravantă pentru încălcareadreptului la un proces echitabil, că „trimiterea cauzei spre rejudecare putea continua la nesfârşit, deoarece nicioprevedere legală nu îi putea pune capăt.”

Concluzia care se impune este că trimiterea repetată a cauzei spre rejudecare este incompatibilă cudreptul părţilor la soluţionarea cauzelor lor într-un termen rezonabil. Părţile nu trebuie să suporte consecinţeleerorilor comise de instanţele care au judecat procesul, prin prelungirea nejustificată a ciclului procesual, ele avândinteresul legitim al soluţionării rapide a litigiului cu care au învestit instanţa. Cu atât mai mult, dacă legea arpermite în continuare trimiterea repetată spre rejudecare a cauzelor, în condiţii la fel de interpretabile ca înreglementarea anterioară, ar deveni iluzoriu principiul soluţionării cauzelor într-un termen „optim şi previzibil”,prevăzut de art. 6 alin. (1) NCPC. Acest principiu trebuie raportat, în cele din urmă, la durata întregului proces, iarnu doar la o singură fază procesuală. Pe de altă parte, s-a avut în vedere că soluţia evocării necondiţionate afondului ar fi de natură să încurajeze admiterea facilă a unor excepţii peremptorii de către prima instanţă, ceeace ar face ca, adesea, fondul cauzei să fie judecat pentru prima oară de către instanţa de apel. Ca urmare,legiuitorul a formulat o soluţie de compromis, pentru a nu exclude parcurgerea dublului grad de jurisdicţie în fondşi a nu încuraja instanţele de prim grad să admită cu uşurinţă excepţii procesuale peremptorii.

Din art. 480 alin. (3) teza I rezultă că regula, în cele două ipoteze prevăzute de text, este anularea hotărâriiapelate şi evocarea fondului de către instanţa de apel.

Ipoteza în care judecata apelului s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată nu comportă discuţiideosebite, însă trebuie observat că numai apelantul, iar nu şi partea adversă ori instanţa din oficiu, poate invocanulitatea relativă decurgând din citarea sa nelegală la prima instanţă, nefiind vorba despre o nulitate de ordinepublică. În acest sens sunt dispoziţiile art. 160 NCPC.

166

17 A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ediţia a V-a, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p. 363.


Câteva observaţii se impun însă cu privire la cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă asoluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.

În doctrină s-a apreciat că sintagma prevăzută de art. 297 alin. (1) CPC 1865 („a rezolvat procesul fără aintra în cercetarea fondului”) se referă la două ipoteze:

1) situaţia în care prima instanţă a soluţionat în mod greşit procesul, fără a intra în cercetareafondului, pe baza unei excepţii procesuale – prescripţie, putere de lucru judecat, inadmisibilitate, lipsa calităţiiprocesuale etc.;

2) prima instanţă s-a pronunţat asupra altor aspecte decât cele cu care a fost învestită, ori în cazulîn care a omis să analizeze o cerere principală ori incidentală, sau, în unele cazuri, accesorie19 .

Pentru interpretarea dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă trebuie să se plece de la aceastăinterpretare riguroasă, dându-se, totodată, cuvenita importanţă modificării operate de art. 480 alin. (3) teza I, carese referă la „judecata” fondului, iar nu la „cercetarea” acestuia. Deşi modificarea poate părea subtilă, ea relevăintenţia legiuitorului de a elimina interpretarea extensivă – care nu este suficient de limpede exclusă de literaactuală a legii – a sintagmei în discuţie, în sensul că s-ar referi şi la acele situaţii în care instanţa nu ar fi„cercetat suficient” fondul cauzei, prin administrarea tuturor probelor necesare ori prin analiza exhaustivă amotivelor de fapt ori de drept prezentate de părţi. În acest sens, trebuie reamintit că apelul este devolutiv, iarinstanţa de apel este ţinută să rejudece fondul cauzei, administrând probele necesare şi substituindu-şi, dacă estecazul, propriile considerente celor lacunare ori incorecte ale primei instanţe.

În concepţia Noului Cod, numai situaţiile în care instanţa a soluţionat greşit procesul în temeiul unei excepţiiprocesuale, ori în care s-a pronunţat asupra a cu totul altceva decât s-a cerut, constituie cazuri în care nu s-ajudecat fondul, cu consecinţa, de principiu, a anulării sentinţei şi evocării fondului. După cum vom vedea,nejudecarea fondului este şi singura ipoteză (pe lângă nelegala citare a părţii care a lipsit de la judecată) în care,în condiţii strict determinate, este posibilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

În ceea ce priveşte însă situaţia în care instanţa a omis să soluţioneze o cerere cu care a fost învestită, oatare omisiune nu mai poate fi criticată pe calea apelului, partea care se consideră prejudiciată fiind obligată săceară completarea hotărârii20. Astfel, potrivit art. 444 alin. (1) NCPC, „dacă prin hotărârea dată instanţa a omis săse pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, sepoate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotrivaacelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare”.

Articolul 445 NCPC – text de o importanţă capitală – prevede că îndreptarea, lămurirea, înlăturareadispoziţiilor contradictorii sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai încondiţiile art. 442-444. Textul echivalent se regăseşte în cuprinsul art. 2812a CPC 1865, introdus prin Legea nr. 202/2010.

Prin urmare, prin Legea nr. 202/2010, respectiv prin Noul Cod de procedură civilă este eliminat concursul

18 Hotărârea Curţii din 15.06.2006, publicată în M.Of. nr. 485/19.07.2007. Este vorba despre un litigiu de muncă a cărui durată a depăşit 7 ani şi 8 luni, cauza fiind

trimisă spre rejudecare de trei ori, de două ori de către instanţa de recurs şi o dată de către instanţa de apel (a cărei soluţie este cu atât mai frapantă cu cât instanţa de

recurs casase cu trimitere la instanţa de apel, iar nu la prima instanţă).19 A se vedea L. Zidaru, loc.cit., p. 211; în acelaşi sens, s-a apreciat că „instanţa nu cercetează fondul atunci când pronunţă soluţia în temeiul unei excepţii procesuale,

omite să se pronunţe asupra unei cereri, ori dă altceva decât s-a cerut” – M. Tăbârcă, op. cit, vol. II, p. 74.20 Această soluţie a fost propusă de multă vreme în doctrină; a se vedea S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Corelaţia dintre recurs şi căile extraordinare de atac, în Studii şi

Cercetări Juridice nr. 1/1985, apud V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, vol. II, p. 408, nota 314.


anterior, nejustificat, dintre posibilitatea de a cere completarea hotărârii, pe de o parte, şi posibilitatea de a formulaapel sau recurs, pe de altă parte, dacă instanţa a omis să se pronunţe asupra unei cereri deduse judecăţii. Devreme ce admiterea apelului ori recursului ar duce la trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, nu se vedede ce cauza ar trebui întâi să ajungă în faţa instanţei superioare de control şi abia apoi să se întoarcă la primainstanţă pentru completarea judecăţii, în loc să se ceară direct completarea hotărârii. În acest sens, soluţia NouluiCod elimină o cauză foarte frecventă a trimiterii cauzei spre rejudecare de către instanţa de apel ori recurs, fiindde natură să evite tergiversări ale judecăţii, imputabile instanţelor. Prin urmare, nepronunţarea asupra unei cererideduse judecăţii nu constituie un motiv de ordine publică, care ar putea fi luat în considerare din oficiu de instanţade apel21. Partea care se consideră prejudiciată prin nesoluţionarea cererii deduse judecăţii trebuie să ceară primeiinstanţe remedierea omisiunii şi completarea hotărârii. Dacă nu o face, ea poate ataca cu apel hotărâreapronunţată numai cu privire la punctele litigioase efectiv soluţionate prin această hotărâre, ceea ce corespundeadagiului tantum devolutum quantum iudicatum.

În deplin acord cu soluţia prevăzută de art. 445, articolul 471 alin. (8) prevede că dacă s-au formulat atâtapel, cât şi cereri potrivit art. 442-444 (de îndreptare, lămurire sau completare a hotărârii), dosarul nu va fi trimisinstanţei de apel decât după împlinirea termenului de apel privind hotărârile date asupra acestor din urmă cereri.Prin urmare, partea poate formula atât apel împotriva soluţiei date prin sentinţă cererilor sale, cât şi cerere decompletare, în cazul în care instanţa a omis să soluţioneze unele capete de cerere. În această situaţie, va fisoluţionată mai întâi cererea de completare, iar ulterior cauza va fi înaintată instanţei de control judiciar, pentrusoluţionarea apelului (dacă este cazul, şi a apelului declarat împotriva hotărârii de completare, care poate fiatacată cu apel în aceleaşi condiţii ca prima sentinţă).

În concluzie, soluţia anulării sentinţei şi evocării fondului, prevăzută de art. 480 alin. (3) teza I NCPC, sedispune numai atunci când instanţa, în mod greşit, a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii procesuale, a datcu totul altceva decât s-a cerut, ori atunci când a judecat procesul în lipsa părţii nelegal citate, iar această parte aformulat apel pentru acest motiv.

3.3 Alte motive eventuale de anulare şi de trimitere spre rejudecareÎn raport de caracterul de excepţie al art. 480 alin. (3) NCPC22, dar şi în raport de caracterul devolutiv al

apelului, consacrat de întreaga reglementare, se pune problema în ce măsură noţiunea de „soluţionare aprocesului fără a intra în judecata fondului” poate fi extinsă şi la situaţiile în care prima instanţă s-a pronunţatasupra cererilor deduse judecăţii, dar în temeiul unui probatoriu incomplet ori în care motivarea soluţiilorpronunţate lipseşte în tot sau în parte.

Lipsa motivării poate justifica anularea sentinţei şi, după caz, evocarea fondului, ori trimiterea sprerejudecare numai în cazul în care motivarea soluţiei pronunţate lipseşte cu desăvârşire, astfel încât, practic, lipseştejudecata, întrucât aceasta din urmă presupune şi un raţionament care justifică soluţia pronunţată.

168

21 În acest sens, cu privire la omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra unei cereri incidentale, sub imperiul reglementării anterioare Legii nr. 202/2010, a se vedea

M. Tăbârcă, op.cit., vol. II, p. 64, nota 98.22 În acelaşi sens, în practica judiciară s-a decis că „potrivit regulii înscrise în art. 296 C.pr.civ., instanţa de apel poate păstra în tot sau în parte hotărârea atacată. De aici,

concluzia că în virtutea efectului devolutiv pe care îl cere apelul, instanţa de apel este obligată să rejudece fondul cauzei, în limita motivelor de apel. În mod cu totul

excepţional, prin art. 297 alin. (1) C.pr.civ. s-a dat posibilitatea instanţei de apel să trimită cauza pentru rejudecare la prima instanţă dacă aceasta a rezolvat procesul fără

a intra în cercetarea fondului” –C.A. Târgu-Mureş, s. civ., dec. nr. 91/R/9.02.1998. Decizia citată este disponibilă în aplicaţia ECRIS LLDS (Indaco Systems).


În cazul în care însă motivarea este lacunară, imprecisă ori incorectă, nu este vorba despre o omisiune a instanţeide a se pronunţa asupra fondului cauzei, motiv pentru care instanţa de apel, în virtutea efectului devolutiv al acesteicăi de atac şi a prevederilor art. 476 şi art. 479 NCPC, este ţinută să verifice ea însăşi legalitatea şi temeiniciasoluţiei pronunţate şi, dacă este cazul, să substituie propria motivare considerentelor incorecte ale primei instanţeori să completeze aceste considerente, chiar dacă această activitate presupune şi o judecată nouă, iar nu doaruna de control a raţionamentului primei instanţe.

De vreme ce chiar omisiunea pronunţării nu constituie motiv de apel a fortiori nemotivarea soluţiei unorcapete de cerere nu echivalează cu nejudecarea fondului, ci motivarea trebuie completată în apel, verificândsoluţia, în măsura în care a fost apelată. În acest sens, în practica judiciară s-a statuat: „contrar celor susţinute deapelantă, hotărârea primei instanţei este motivată în fapt şi în drept, iar eventualele lacune oriinadvertenţe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de apel, aşa încât cauza nu poatefi trimisă spre rejudecare la tribunal, aşa cum solicită apelanta, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 297C.pr.civ.23”

În situaţia în care prima instanţă a soluţionat în fond cauza, dar în baza unui probatoriu consideratincomplet, această situaţie nu poate fi în niciun fel asimilată soluţionării procesului fără a intra în cercetareafondului, instanţa de apel fiind obligată să completeze ea însăşi probele administrate, potrivit art. 479 alin. (2)NCPC.

De asemenea, nu se poate anula cu trimitere pentru lipsa de rol activ, chestiune care rezultă din caracterulfacultativ şi subsidiar al rolului activ al instanţei în materie probatorie – a se vedea şi dispoziţiile clarificatoare aleart. 254 alin. (5) şi (6) NCPC.

În aceste situaţii, art. 480 alin. (3) teza a II-a prevede: „cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărâreaatacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşicircumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prinîntâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului”. Din acest text rezultăcă trimiterea spre rejudecare (teza a II-a) constituie o soluţie de excepţie faţă de evocarea fondului, careconstituie regula în ipotezele discutate (teza I). Această soluţie de excepţie se dispune numai dacă suntîndeplinite şi următoarele condiţii suplimentare:

a) cel puţin una dintre părţi a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare, prin cererea de apel ori prinîntâmpinare24

Această condiţie este logică şi, totodată, necesară, întrucât dacă ambele părţi consimt ca fondul cauzei săfie soluţionat de instanţa de apel, din raţiuni care vizează celeritatea procesului şi reducerea costurilor, nu se maijustifică rejudecarea cauzei de către prima instanţă, din considerentul că părţile ar fi lipsite de un grad de jurisdicţie.Principiul dublului grad de jurisdicţie în fond este instituit în cele din urmă în interesul părţilor, care pot renunţa labeneficiul celor două instanţe de fond, pentru soluţionarea rapidă a litigiului.

Soluţia Noului Cod de procedură civilă pune capăt unei situaţii frecvente în practică, în care părţile

23 C.A. Bucureşti, s a IV-a civ., dec. nr. 407/A/2010 apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 531.24 Această condiţie expresă se regăseşte şi în procedura civilă germană, fiind prevăzută de art. 538 alin. (2) ZPO. A se vedea

L. Zidaru, loc .cit., p. 206.


formulau critici împotriva soluţiei primei instanţe şi solicitau pronunţarea unei soluţii diferite în apel, însă instanţade apel invoca din oficiu motive care determină trimiterea cauzei spre rejudecare (pentru „necercetarea fondului”)şi dispunea o soluţie care nu a fost urmărită de părţi, fiind adesea potrivnică interesului acestora de a obţine ohotărâre definitivă, într-un termen rezonabil.

În cazul în care partea care ar fi interesată să obţină trimiterea cauzei spre rejudecare nu solicită pronunţareaacestei soluţii prin cererea de apel sau prin întâmpinare, cererea cu acest obiect formulată ulterior nu mai poatefi luată în considerare, fiind tardivă [art. 185 alin. (1)25], caz în care instanţa de apel este obligată să evoce fondul.Decăderea din dreptul de a cere trimiterea cauzei spre rejudecare trebuie luată în considerare din oficiu de instanţade apel, chiar dacă părţile nu o invocă, fiind instituită în interesul unei bune administrări a justiţiei.

Apreciez că ar fi fost de dorit ca partea care formulează cererea de trimitere spre rejudecare să argumentezede ce soluţia trimiterii spre rejudecare este preferabilă, chiar în condiţiile prelungirii duratei procesului, pentru a evitaformularea unor cereri pur dilatorii. Mai mult, ar fi fost de dorit ca şi în situaţia îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzutede art. 480 alin. (3) teza a II-a, trimiterea spre rejudecare să fie o simplă facultate pentru instanţa de apel, care artrebui să poată opta motivat pentru evocarea fondului. O asemenea soluţie poate fi judicioasă în acele cazuri încare soluţia trimiterii ar fi pur formală (spre exemplu, instanţa a admis o excepţie aflată în legătură cu fondul cauzei,precum excepţia lipsei calităţii procesuale active într-o acţiune reală, iar la dosar se află toate dovezile necesaresoluţionării fondului) ori în care evocarea fondului este necesară pentru a preveni prelungirea excesivă a durateiprocesului în raport cu natura şi complexitatea cauzei, precum şi cu interesele legitime ale părţilor (de exemplu,în cazul litigiilor de dreptul familiei ori de dreptul muncii).

b) soluţia trimiterii spre rejudecare nu a mai fost dispusă anterior în cursul procesului;Condiţia enunţată rezultă limpede din partea finală a textului de lege: „trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă

o singură dată în cursul procesului26” . În prezenţa acestei formulări categorice şi în lipsa oricărei distincţii, se impuneconcluzia că trimiterea spre rejudecare nu ar putea fi dispusă a doua oară nici dacă apare un motiv diferit care arjustifica această soluţie. Spre exemplu, în cazul în care apelantul a lipsit de la judecata în fond, nefiind legal citat,şi cauza se trimite spre rejudecare pentru acest motiv, o nouă trimitere spre rejudecare nu mai este posibilă, chiardacă prima instanţă, în mod greşit, a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii procesuale, deşi trebuia să judeceîn fond. Prin urmare, dacă trimiterea spre rejudecare a fost deja dispusă anterior în acelaşi proces, evocareafondului devine obligatorie, în toate cazurile.

Semnalez diferenţa textului Noului Cod faţă de art. 297 alin. (1) CPC 1865 (modificat prin Legea nr.202/2010), unde cele două cazuri sunt enunţate separat şi apare de două ori sintagma „o singură dată”. În NoulCod de procedură civilă, este clar că rejudecarea poate fi dispusă o singură dată în cursul întregului proces,indiferent de motive.

Cele două condiţii sunt cumulative, iar lipsa oricăreia dintre ele face ca soluţia trimiterii spre rejudecare sădevină inoperantă, şi să se revină la regula enunţată în art. 480 alin. (3) teza I, respectiv instanţa de apel va evocafondul şi va judeca procesul27 .

170

25 Potrivit acestui text de lege, „când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, afară

de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate”.26 O formă intermediară a proiectului NCPC, supusă dezbaterii publice în anul 2008, dispunea că „trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată”. Din această

formulare nu rezulta suficient de clar că interdicţia unei noi trimiteri se referă la întreaga durată a procesului, fiind interzisă o nouă trimitere spre rejudecare, chiar pentru

alt motiv decât cel avut în vedere la adoptarea primei soluţii de acest gen. Consider că formularea propusă în forma finală a Codului elimină orice ambiguitate şi orice

posibilitate de interpretare a textului contra intenţiei manifeste a legiuitorului.


În cazul în care prima instanţă a admis greşit o excepţie procesuală iar instanţa de apel anulează sentinţa şi evocăfondul, ea poate ulterior să pună în discuţie, ca motiv de ordine publică, altă excepţie procesuală absolută,nefiind necesar ca „evocarea fondului” să constea neapărat în abordarea fondului raportului juridic litigios. Însă,dacă admiterea acestei noi excepţii se vădeşte a fi greşită, instanţa de recurs va casa decizia li va trimite cauzainstanţei de apel pentru rejudecarea apelului, ori, după caz, va casa cu reţinere, după distincţiile prevăzute de art.497 şi de art. 498 alin.(1) şi (2) NCPC.

De asemenea, dacă pricina fusese trimisă spre rejudecare o dată primei instanţe de către instanţa de apel,iar prima instanţă a admis din nou, în mod eronat, o excepţie procesuală peremptorie, instanţa de apel va anulasentinţa şi va evoca fondul, conform art. 480 alin. (3) NCPC.

Soluţia este raţională, întrucât, în caz contrar, părţile ar fi grav prejudiciate de erorile repetate ale primeiinstanţe. Chiar dacă uneori trimiterea spre rejudecare este favorizată de un impuls „punitiv” ori „educativ” la adresaprimei instanţe, nu trebuie pierdut din vedere că cele cu adevărat sancţionate prin această soluţie sunt părţile.Reglementările Noului Cod de procedură civilă, care impun, ca regulă, evocarea fondului, chiar când hotărâreapronunţată de instanţa de apel ar fi definitivă, în sensul art. 634 NCPC, şi permit doar în condiţii restrictivetrimiterea cauzei spre rejudecare nu pot fi nesocotite, sub cuvânt că se asigură principiul dublului grad de jurisdicţie.Acest principiu poate fi aplicat doar în măsura în care este consacrat de lege, iar nu împotriva acesteia. Deasemenea, Convenţia europeană a drepturilor omului nu impune existenţa dublului grad de jurisdicţie în materiecivilă. Prin urmare, nu ar fi posibilă înlăturarea prevederilor art. 480 NCPC pe temeiul art. 6 din Convenţie, întrucâtaceste prevederi legale nu numai că nu sunt contrare dreptului la un proces echitabil, ci dimpotrivă, îi dauexpresie într-o manieră adecvată.

Potrivit art. 480 alin. (3) teza a III-a, dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, ca şinecesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. „Judecătorii fondului” sunt fiejudecătorii apelului, dacă instanţa a anulat sentinţa şi a fixat termen pentru evocarea fondului, fie judecătorii primeiinstanţe.

3.4 Anularea sentinţei pentru necompetenţa primei instanţe, invocată în termenArticolul 480 alin. (4) NCPC dispune că „dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost

necompetentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauzaspre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, ori, după caz, varespinge cererea, ca inadmisibilă”.

Cu titlu prealabil, subliniez că necompetenţa este invocată în calea de atac sub forma unui motiv – după caz,de apel, de recurs ori de contestaţie în anulare – iar nu a unei excepţii; dacă, bunăoară, excepţia necompetenţeimateriale ridicată de pârât a fost respinsă, pârâtul va declara apel şi va invoca drept motiv de apel necompetenţamaterială a primei instanţe, iar nu excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe28 . Ca urmare, dacă admiteapelul pentru motivul amintit, instanţa va anula sentinţa şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente, însănu va statua în dispozitiv că „admite excepţia necompetenţei materiale”, tocmai pentru că greşita soluţionare aexcepţiei la prima instanţă constituie un motiv de apel, iar nu o nouă excepţie procesuală cu acelaşi obiect.27 Spre exemplu, prima instanţă a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii procesuale, dar nici apelantul şi nici intimatul nu cer trimiterea spre rejudecare, ci preferă

evocarea fondului în apel. Sau, dimpotrivă, apelantul cere trimiterea spre rejudecare, însă o asemenea soluţie fusese deja dispusă anterior în acelaşi proces, caz în care

evocarea fondului devine obligatorie.28 Dacă se invocă acest motiv sub forma unei „excepţii”, el trebuie recalificat, potrivit art. 84 CPC 1865 [art. 22 alin. (4) NCPC]. În acest mod se şi procedează în practica

judiciară.


Doar în acele cazuri în care s-ar invoca însăşi necompetenţa instanţei de apel (spre exemplu, se invocănecompetenţa curţii de apel de a soluţiona un apel declarat împotriva hotărârii judecătoriei), acest incident arîmbrăca forma excepţiei de necompetenţă, întrucât aceasta priveşte însăşi regularitatea învestirii instanţei de apel,nefiind un motiv de critică faţă de hotărârea primei instanţe.

3.4.1 Necompetenţa de ordine privatăCa şi în vechea reglementare, necompetenţa de ordine privată nu poate fi invocată pentru prima oară în apel,

ci doar reiterată de pârât, în condiţiile în care, deşi a invocat excepţia necompetenţei prin întâmpinare ori, în cazurilede excepţie în care întâmpinarea nu este obligatorie, instanţa a respins-o, ori a omis să se pronunţe asupra ei.

Am făcut referire la pârât, întrucât el este singurul în măsură să critice pe calea apelului greşita soluţionarea excepţiei necompetenţei teritoriale relative, nu şi reclamantul, ori instanţa din oficiu, întrucât această posibilitatenu a existat, în ce-i priveşte, nici la prima instanţă.

În măsura în care găseşte apelul întemeiat, instanţa îl va admite, va anula sentinţa şi va trimite cauza sprerejudecare instanţei competente teritorial [art. 480 alin. (4) NCPC].

Dacă acest motiv de apel este însă respins, necompetenţa teritorială relativă (chiar reală) se acoperădefinitiv, întrucât aceasta nu mai constituie, în noua reglementare, motiv de recurs. Astfel, potrivit art. 488 alin. (1)pct. 3 NCPC, constituie motiv de recurs cazul „când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordinepublică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii”. A contrario, necompetenţa teritorială de ordine privată nu maipoate constitui niciodată motiv de recurs, chiar dacă ambele instanţe de fond au soluţionat în mod greşit excepţiacorespunzătoare, invocată de pârât29. Cu atât mai mult, ea nu poate fi invocată nici pe calea contestaţiei înanulare.

3.4.2 Necompetenţa de ordine publicăa) Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publicăÎn ceea ce priveşte necompetenţa de ordine publică, premisa raţionamentului corect este că, dacă necompetenţa

nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate – ori, în condiţiile art. 131 alin. (2) NCPC,la termenul acordat în mod excepţional pentru lămurirea împrejurărilor de fapt necesare stabilirii competenţei – aceastase acoperă definitiv şi nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului30. Ca atare, instanţa sesizată devine competentăsă soluţioneze cauza, tocmai ca efect – implicit, dar logic necesar – al dispoziţiilor care limitează în timpposibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă; regula instituită de art. 1591 alin. (2) CPC 1865, respectiv deart. 130 alin. (2) NCPC poate fi citită şi în felul următor: „Dacă necompetenţa materială ori teritorială de ordinepublică nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, instanţa sesizată rămânecompetentă să soluţioneze cauza. Invocarea ulterioară a excepţiei de necompetenţă nu este posibilă.” Desigur,

172

29 Soluţia este corectă, întrucât este greu de justificat şi de admis ca încălcarea unor norme de competenţă de ordine privată (instituite preponderent în interesul părţilor)

să ducă la desfiinţarea hotărârilor pronunţate în două grade de jurisdicţie în fond, în asemenea cazuri fiind suficient ca instanţa de recurs să arate, în considerentele

deciziei sale, că normele de competenţă au fost încălcate. În acest sens, a se vedea L. Zidaru, Noua reglementare a recursului în Proiectul de lege privind Codul de

procedură civilă, Curierul Judiciar nr. 10/2009, Supliment, p. 24.30 Bineînţeles, această concluzie este valabilă şi dacă se schimbă judecătorul care intră în compunerea completului de judecată, întrucât competenţa priveşte instanţa,

iar nu judecătorul. Faptul că, eventual, „noul” judecător consideră că trebuia invocată necompetenţa şi nu este de acord cu încheierea prin care instanţa şi-a constatat

propria competenţă nu poate prezenta nicio relevanţă, atât faţă de caracterul imperativ al limitei stabilite de art. 130 alin. (2) şi (3) NCPC, cât şi faţă de împrejurarea că,

în general, judecătorul este ţinut de încheierile interlocutorii (chiar pronunţate de alt coleg), asupra cărora nu mai poate reveni, nici măcar dacă le consideră nelegale

(conform şi art. 235 NCPC).


întrucât normele legale în discuţie sunt suficient de clare şi, pe de altă parte, se adresează în primul rândprofesioniştilor dreptului, o formulare atât de descriptivă nu era necesară.

Dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în aceste condiţii, atunci necompetenţa instanţeisesizate se acoperă definitiv, iar instanţa sesizată devine competentă să soluţioneze cauza cu care a fost sesizată(deşi nu este în general competentă să soluţioneze cauze de acelaşi fel), în temeiul art. 130 alin. (2) sau (3) NCPC.Ca atare, apelul sau recursul declarat de orice parte pe motivul necompetenţei de ordine publică a primei instanţetrebuie respins, ca nefondat, instanţa de control judiciar neavând nici posibilitatea de a invoca din oficiu aceastănecompetenţă31.

Când s-ar putea, totuşi, invoca necompetenţa de ordine publică în faţa instanţelor de apel sau recurs?În condiţiile în care una dintre părţi a ridicat excepţia necompetenţei materiale ori teritoriale exclusive, iar

prima instanţă a respins-o ori a omis să se pronunţe asupra ei, această critică poate fi reiterată de către apelant,prin motivele de apel. Dacă incidentul referitor la competenţa primei instanţe a fost ridicat şi în faţa instanţei de apel,iar aceasta a respins excepţia ori a omis să se pronunţe asupra ei, atunci (şi numai atunci) necompetenţa deordine publică poate fi invocată pe calea recursului.

Aşadar, necompetenţa de ordine publică a primei instanţe nu poate fi invocată direct în recurs şi nici decătre instanţa de recurs din oficiu, ci numai în măsura în care excepţia a fost ridicată anterior, în condiţiile prevăzutede lege, atât în faţa primei instanţe, cât şi a instanţei de apel, concluzie care rezultă din art. 130 alin. (2) şi art. 488alin. (2) NCPC (desigur, sub rezerva ipotezelor, puţine la număr în Noul Cod, în care apelul nu este suprimat delege, hotărârea primei instanţe fiind supusă numai recursului). Totodată, art. 489 alin. (3) prevede că motivele decasare care sunt de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică,dacă legea nu prevede altfel; or, în această materie, legea prevede altfel, în sensul că invocarea din oficiu acazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 este condiţionată de invocarea prealabilă a excepţiei, de cătrepărţi sau de instanţele de fond din oficiu, în condiţiile anterior expuse.

Dispoziţiile referitoare la soluţiile care pot fi pronunţate de instanţa de apel, respectiv recurs, în caz denecompetenţă32, sunt în sensul celor susţinute aici, întrucât soluţia dată căii de atac este o chestiune subsecventăproblemei de a şti dacă necompetenţa poate fi analizată de instanţa de control judiciar. Cu alte cuvinte, instanţa de apelsau recurs trebuie întâi să verifice dacă este în drept să examineze, în acest stadiu al procedurii, dacă prima instanţă afost sau nu competentă, scop în care trebuie să examineze dacă au fost sau nu respectate condiţiile prevăzute de art.

31 „Actualmente, art. 1591 alin. (2), introdus prin Legea nr. 202/2010, prevede că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi sau de

judecător la prima zi de înfăţişare, în faţa primei instanţe. Prin urmare, dacă nu s-a procedat astfel, nu mai poate fi invocată direct în apel sau recurs.” – a se vedea G. Boroi,O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 310; „În ceea ce priveşte invocarea necompetenţei prin intermediul căilor de atac, necompetenţa materială şi cea teritorială exclusivă

nu mai pot fi invocate direct în calea de atac, putând constitui motiv de apel sau de recurs doar în măsura în care au fost invocate in limine litis în faţa primei instanţe, iar

instanţa fie a respins excepţia, caz în care calea de atac priveşte şi încheierea de respingere a excepţiei, potrivit art. 158 alin. (2) C.pr.civ., fie nu s-a pronunţat asupra ei.”

– a se vedea: D. Atasiei, H. Ţiţ, Mica reformă în justiţie: Legea nr. 202/2010 comentată, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 68; L. Zidaru, Observaţii cu privire

la condiţiile de invocare a excepţiei de necompetenţă în Proiectul Noului Cod de procedură civilă, în R.R.D.P. nr. 1/2010, pp. 266 – 269.

În sens contrar, a se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Din perspectiva noului Cod de procedură civilă, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2011, vol. I, p. 484, 485,

unde se susţine (am spune, paradoxal) că instanţa ar fi în drept să invoce necompetenţa în orice stare a pricinii, chiar şi direct în căile de atac; autorul recunoaşte contradicţia

pe care o implică propria sa interpretare, potrivit căreia părţile nu pot invoca necompetenţa decât la primul termen în faţa primei instanţe, în vreme ce instanţa ar fi în drept

să facă acest lucru în tot cursul procesului; în loc de a trage concluzia impusă din formularea univocă a textelor, se arată că interpretarea corectă ar fi de natură să arunce

normele de competenţă de ordine publică în „coşul” normelor de ordine privată.


130 alin. (2) sau (3)33. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci instanţa de control judiciar verifică „pe fond” competenţaprimei instanţe; în cazul în care ajunge la concluzia că prima instanţă a fost competentă, va respinge calea de atac,ca nefondată; dacă, dimpotrivă, constată că prima instanţă nu a fost competentă, va proceda conform legii, însensul anulării sau, după caz, al casării hotărârii anterioare şi al sesizării jurisdicţiei competente.

În concluzie, toate dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de invocare a excepţiei de necompetenţă, lacondiţiile în care poate fi formulată calea de atac şi la soluţiile care pot fi pronunţate de instanţele de controljudiciar trebuie interpretate într-o manieră sistematică şi coerentă, în aşa fel încât fiecăruia dintre aceste texte săi se recunoască domeniul de aplicare stabilit de legiuitor.

Desigur, instanţa de apel sau recurs şi-ar putea invoca din oficiu, la primul termen de judecată, propria sanecompetenţă, după cum şi părţile ar putea invoca excepţia corespunzătoare34; în acest caz însă, admitereaexcepţiei va avea ca efect declinarea competenţei de soluţionare a apelului, respectiv recursului, şi sesizareainstanţei de control judiciar competente (iar nu desfiinţarea primei hotărâri), care va soluţiona pe fond calea de atacrespectivă (chiar dacă nici prima instanţă nu era competentă, dar necompetenţa s-a acoperit, nefiind invocatăpotrivit art. 130).

174

32 Potrivit art. 480 alin. (4) NCPC, dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă s-a declarat competentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula

hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent. Textul, modificat prin Legea nr. 76/2012, este

limpede, în sensul că excepţia de necompetenţă nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel, în cazurile prevăzute de art. 130 alin. (2) şi (3) NCPC.

De asemenea, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC, se poate cere casarea hotărârii recurate „când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a

altei instanţe, invocată în condiţiile legii”. Modificarea textului, prin adăugarea condiţiei „invocată în condiţiile legii”, se impunea, ca urmare a redactării identice date prin Legea

nr. 202/2010 motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 CPC 1865. Ca atare, omisiunea acestei precizări finale din textul Noului Cod ar fi putut da naştere unor

interpretări greşite.33 Această interpretare se impune şi în lumina art. 132 alin. (2), potrivit căruia „dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi

atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în cauză”. Prin urmare, exercitarea căii de atac cu privire la competenţă este posibilă dacă necompetenţa a fost invocată în

termen, iar instanţa s-a declarat explicit competentă şi a respins excepţia necompetenţei; de asemenea, în cazul în care instanţa ar omite să se pronunţe asupra excepţiei

invocate în termen.

Opinia contrară (I. Deleanu, Tratat 2011, p. 622, nota 2; I. Deleanu, Consideraţii cu privire la excepţiile procesuale în contextul prevederilor proiectului Noului Cod de

procedură civilă, în R.R.D.P. nr. 4/2009, p. 55, nota 116; p. 57, inclusiv nota 122), exprimată, e drept, înainte de clarificările aduse în această materie prin Legea nr. 76/2012,

nu putea fi primită nici în raport de forma iniţială a Noului Cod, întrucât ar fi un nonsens să se limiteze în timp posibilitatea primei instanţe de a invoca din oficiu

necompetenţa sa materială (ori teritorială exclusivă), iar în acelaşi timp, să existe, totuşi, posibilitatea invocării necompetenţei de ordine publică

a primei instanţe direct în apel sau recurs, chiar din oficiu. În acest fel, judecătorul de la prima instanţă care sesizează ulterior că este necompetent să soluţioneze cauza

ar fi obligat să administreze probe şi să se pronunţe asupra fondului, ştiind că hotărârea sa va fi ulterior desfiinţată de către instanţa de control judiciar – şi aceasta

indiferent de temeinicia soluţiei pronunţate.

Ca urmare, dacă s-ar admite posibilitatea instanţei de control judiciar de a invoca din oficiu necompetenţa de ordine publică a primei instanţe ar însemna că aceasta din

urmă este, de fapt, obligată să invoce excepţia de necompetenţă în orice stare a pricinii – orice altă soluţie „mixtă” fiind o vădită incongruenţă – ceea ce, în prezenţa unui

text precum art. 130 NCPC, nu se poate susţine, fără ca dispoziţia legală respectivă să fie făţiş eludată. În acest sens, precizăm că una este dezacordul faţă de soluţia

adoptată de legiuitor, care poate avea părţile sale bune şi mai puţin bune, alta, însă, este de a adopta o interpretare contrară legii, în scopul de a o goli de conţinut.34 Iar nu necompetenţa primei instanţe (nici măcar indirect: de exemplu, curtea de apel este competentă să soluţioneze apelurile împotriva hotărârilor tribunalului şi nu

s-ar putea declara necompetentă pe motiv că pricina trebuia judecată în primă instanţă de judecătorie; secţia civilă nu se poate considera necompetentă, dacă pricina a

fost judecată în primă instanţă tot de secţia civilă, chiar dacă, după materie, competentă ar fi fost secţia de litigii de muncă, întrucât necompetenţa după natura cauzei s-a

acoperit). Ipoteza ar putea prezenta importanţă practică în măsura în care legiuitorul ar institui competenţe diferite pentru soluţionarea apelului sau recursului, dând, spre

exemplu, unele apeluri în competenţa tribunalelor, iar altele în competenţa curţilor de apel. Noul Cod de procedură civilă conţine o dispoziţie de principiu [art. 483 alin. (3)]

prin care dă recursul în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic

superioară [art. 483 alin. (4)].


Chiar dacă excepţia de necompetenţă invocată în termen a fost pe nedrept respinsă de prima instanţă, considercă dacă apelantul nu invocă necompetenţa ca motiv de apel, instanţa de apel nu ar putea lua în considerarenecompetenţa din oficiu, ca motiv de ordine publică, aceasta acoperindu-se ca urmare a omisiunii apelantului de a-şireitera critica în calea de atac (este posibil ca apelantul să fie nemulţumit de soluţia asupra fondului şi să declareapel, fără a mai considera util să invoce necompetenţa primei instanţe, pentru a nu se ajunge la anularea hotărâriişi la reluarea întregului ciclu procesual)35.

Mai dificilă este situaţia în care soluţionarea cauzei de către un „complet necompetent” atrage şi o alcătuirediferită a completului de judecată . În acest caz, s-ar putea susţine că va interveni anularea, respectiv casareahotărârii pentru greşita compunere a completului de judecată36, invocarea acestei neregularităţi nefiind limitată întimp, ca în cazul necompetenţei.

Apreciez corectă acea opinie potrivit căreia, în cazul în care, urmare a greşitei calificări a naturii juridice alitigiului, acesta este soluţionat de un complet necompetent – şi, totodată, inadecvat compus, în raport de„adevărata natură” a litigiului – greşita alcătuire a completului se află în strânsă legătură cu necompetenţa, neputândfi privită în mod separat. Aşa fiind, de vreme ce prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă, completul respectivdevine competent să soluţioneze cauza, nu se mai poate vorbi despre o „nelegală compunere”, care să conducăla soluţia anulării, respectiv a casării hotărârii37.

Potrivit art. 480 alin. (5) NCPC, în cazul în care instanţa de apel constată că ea are competenţa să judeceîn primă instanţă, va anula hotărârea atacată şi va judeca în fond, pronunţând o hotărâre susceptibilă, după caz,de apel sau recurs. În acest caz, se anulează sentinţa şi se trimite cauza la registratură pentru repartizare aleatorie la un complet de primă instanţă (între secţii ori, după caz, între complete, în funcţie de structuraorganizatorică a tribunalului sau a curţii de apel).

3.5 Anularea sentinţei când există alte motive de nulitateÎn fine, când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5) (respectiv

necompetenţa), iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată

35 În acest din urmă caz, ca şi atunci când necompetenţa materială ori teritorială exclusivă este invocată de intimat, prin întâmpinare, instanţa de apel trebuie să aibă în vedere

dispoziţiile art. 481 NCPC, care interzic agravarea situaţiei apelantului în propria cale de atac, cu excepţia cazului în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile

anume prevăzute de lege. Anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea necompetenţei care nu a fost invocată de apelant, ci de instanţă

din oficiu, ori de către partea adversă, poate fi privită ca o agravare a situaţiei apelantului în propria cale de atac, chiar dacă acesta căzuse în pretenţii la prima instanţă, în

considerarea prelungirii duratei procesului, ca urmare a reluării ciclului procesual.36 Practic, această problemă se ridică în cazul conflictelor de muncă, soluţionate de un complet alcătuit dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari. Dacă, bunăoară, un

proces civil ori de contencios administrativ este dedus soluţionării secţiei ori completului specializat în materia conflictelor de muncă ori invers, un litigiu de muncă este dedus

soluţionării instanţei civile ori de contencios administrativ, pe lângă necompetenţă (care se acoperă, dacă nu este invocată în termenul legal) se poate constata şi greşita

alcătuire a completului de judecată.37 Într-o altă opinie, greşita compunere a completului de judecată atrage anularea, respectiv casarea hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Această soluţie nu poate

fi primită, în primul rând pentru că greşita alcătuire a completului de judecată nu are nimic de-a face cu nesoluţionarea fondului cauzei. Textele incidente într-o atare situaţie

ar fi art. 480 alin. (6), în cazul apelului, respectiv art. 497 şi art. 498 alin. (1), în cazul recursului.

În fine, în ultima opinie, într-o asemenea situaţie intervine casarea hotărârii primei instanţe, însă cu reţinere, şi trimiterea cauzei secţiei ori completului competent (în raport

de adevărata natură a litigiului) pentru rejudecarea cauzei în fond după casare. În acest sens, a se vedea C.A. Piteşti, s.civ., dec. nr. 1365/6.09.2011, cu comentariu

aprobativ de A. Tabacu, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 23 – 30.


în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre judecare, pronunţând o hotărâre susceptibilăde recurs, dacă este cazul.

Prin urmare, cu excepţia situaţiilor reglementate de art. 480 alin. (3) – (5), orice altă neregularitate aprocedurii desfăşurate în faţa primei instanţe şi a hotărârii pronunţate atrage anularea procedurii urmate şi ahotărârii apelate, precum şi judecarea procesului de către instanţa de apel38. Pot constitui astfel de neregularităţi,spre exemplu, nerespectarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, nerespectarea dispoziţiilorreferitoare la încuviinţarea şi administrarea probelor ori la nulitatea actelor de procedură, lipsa încheierii dedezbateri, lipsa minutei etc.

Prin decizia intermediară de anulare ar trebui indicate actele de procedură afectate de neregularitate şiactul de la care se reia judecata.

Mai trebuie semnalat că, potrivit art. 8 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, astfel cum acest text a fost modificatprin Legea nr. 76/2012, curtea de apel învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva hotărârii judecătoruluisindic prin care s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, admiţând apelul, va anula hotărârea şiva trimite cauza judecătorului sindic pentru deschiderea procedurii insolvenţei.” Prin această soluţie se derogănejustificat de la regula evocării fondului de către instanţa de apel şi se provoacă serioase neajunsuri practice,prin întârzierea deschiderii procedurii insolvenţei39.

176

38 „Potrivit art. 297 alin. (2) teza ultimă C.pr.civ., întrucât prima instanţă a judecat în fond şi s-a constatat un motiv de nulitate a hotărârii pronunţate, respectiv neîntocmirea

minutei după deliberare, conform art. 258 C.pr.civ., instanţa de apel urmează a anula hotărârea pronunţată în primă instanţă şi a reţine cauza spre rejudecare, prin

asimilare cu situaţia descrisă în alin. (1) al aceluiaşi art. 297 C.pr.civ., respectiv evocarea fondului cauzei, şi nu va trimite cauza spre rejudecare” – C.A. Bucureşti, s.

a IV-a civ., dec. nr. 539/2003, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 530.

Într-o altă decizie interesantă pentru corelarea diferitelor cazuri de anulare a sentinţei, s-a statuat că „dacă în ipoteza soluţionării în fond a cauzei de către o instanţă

necompetentă, instanţa de apel, constatând propria sa competenţă, după anularea hotărârii, soluţionează ea fondul cauzei, atunci când soluţia a fost pronunţată de o

instanţă competentă, fără respectarea altor norme procedurale decât cele referitoare la competenţă, instanţa de apel rejudecă fondul cauzei. În această din urmă situaţie,

compunerea instanţei este identică cu cea din apel, respectiv 2 judecători, soluţia pronunţată fiind, conform art. 255 alin. (1) C.pr.civ., „decizie”, şi nu sentinţă, cum greşit

a denumit-o instanţa de apel.” – C.A. Constanţa, s.civ., dec. nr. 501/C/2004, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 533.39 Prin decizia nr. 5/2011, Cas., completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii (decizia a fost publicată în M.Of. nr. 350/19.05.2011 şi este disponibilă pe

www.scj.ro) a decis că „ În aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi art. 12 din Legea nr. 85/2006 coroborate cu dispoziţiile art. 312 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă,

curtea de apel, învestită cu soluţionarea recursului [calea de atac prevăzută de lege în acel moment – n.n., L.Z.] declarat împotriva hotărârii judecătorului sindic prin care s-a respins

cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, admiţând recursul, va casa hotărârea şi va trimite cauza judecătorului sindic pentru deschiderea procedurii insolvenţei.” În

motivare, s-a reţinut, între altele, că „Atribuţiile pe care legea le prevede pentru fiecare dintre participanţii la procedura insolvenţei sunt de competenţă exclusivă, ele

neputând fi îndeplinite de un alt participant la procedură. Totodată, principalele atribuţii ale judecătorului sindic sunt reglementate de art. 11 din lege, iar prima dintre

acestea este prevăzută la lit. a): «pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de intrare în faliment atât prin procedura generală, cât şi

prin procedura simplificată». În acest context, este exclusă posibilitatea ca prin decizia de casare instanţa de recurs să pronunţe deschiderea procedurii şi să trimită

cauza judecătorului sindic pentru dispunerea celorlalte măsuri pe care le impune această fază distinctă a procedurii.”

Ne putem întreba, retoric, dacă instanţa de apel nu ar putea niciodată schimba soluţia primei instanţe, pe considerentul că aceasta este exclusiv competentă să soluţioneze

pricina. Soluţia Casaţiei rămâne, aşadar, discutabilă. În mod neinspirat, ea a fost însă introdusă în cuprinsul art. 8 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura

insolvenţei prin art. 59 pct. 2 din Legea nr. 76/2012.


4. ConcluziiReglementarea apelului în Noul Cod de procedură civilă conţine unele îmbunătăţiri semnificative faţă de

Codul în vigoare. Dacă ne referim la efectele apelului şi la judecata în apel, cele mai mari noutăţi privesc soluţiilecare pot fi pronunţate de instanţa de apel. Efectul reglementării propuse ar trebui să fie o soluţionare mai eficientăşi mai rapidă a cauzelor, fără ca părţile să fie private de accesul la două instanţe succesive, cu vocaţia plenitudiniide jurisdicţie, în fapt şi în drept. Totodată, este evidentă creşterea responsabilităţii judecătorilor din apel, caretrebuie să aplice în spiritul şi litera ei această reglementare nuanţată, pronunţând adesea hotărâri definitive,nesusceptibile de recurs.

Pentru observaţii critice pe deplin justificate cu privire la această soluţie, a se vedea A.A. Irinel, Posibilitatea instanţei de recurs de a dispune deschiderea procedurii de

insolvenţă. Punct de vedere asupra deciziei nr. 5/2011 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia recursului în interesul legii, în RRDJ nr. 3/2012,

pp. 262 – 266 („În final, reiterăm ideea conform căreia trimiterea la normele de competenţă reglementate de art. 11 din Legea nr. 85/2006, Legea insolvenţei, este

nerelevantă deoarece atribuirea acestei competenţe nu exclude posibilitatea instanţei de recurs de a modifica sentinţa recurată dacă starea de fapt şi normele incidente

impun aceasta” – ibidem, p. 266). „S-a argumentat că instanţa de recurs nu se poate substitui judecătorului-sindic, fiecare participant la procedură având competenţe

exclusive. Considerăm că instanţa de control judiciar are cel puţin aceleaşi competenţe ca şi judecătorul sindic (…). A considera că instanţa de recurs are mai puţine

competenţe decât judecătorul-sindic înseamnă a nega rolul de control efectiv al instanţei de recurs.” În acest sens, a se vedea N. Ţăndăreanu, Punct de vedere (I) cu

privire la studiul citat al d-lui judecător A.A. Irinel, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 266 – 268. În sens contrar, a se vedea A. Tabacu, G. Chiorniţă, Punct de vedere (II) cu privire

la studiul citat al d-lui judecător A.A. Irinel, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 268 – 271.


178

Recursul. Procedura recursului. Particularităţile procedurii recursului care intrăîn competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie*

Prelegere susţinută de prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU

1. Recursul – cale ordinară sau extraordinară de atac. IstoricRecursul este menţinut între căile extraordinare de atac, aşa cum a fost în perioada interbelică. El a fost

reglementat în Legea Înaltei Curţi de Casaţie şi numai în 1948 a fost trecut în Codul de procedură civilă, primulcod democrat-popular, însă ca o cale ordinară de atac. A rămas ca atare până în anul 1992, ca singură caleordinară de atac, când a apărut noua Lege de organizare judecătorească, respectiv în anul 1993, când s-amodificat masiv Codul de procedură civilă (prin Legea nr. 59/1993) şi când legiuitorul a optat, în mod nefericit, sămenţină recursul, alături de apel, între căile ordinare de atac, în loc să preia soluţia din Legea Înaltei Curţi deCasaţie, potrivit căreia recursul era o cale extraordinară de atac. Această confuzie, care a creat mari deservicii înpractică, s-a menţinut până la O.U.G. nr. 138/2000, când a fost calificat din nou corect, ca o caleextraordinară de atac.

Această gândire defectuoasă a fost determinată de faptul că atât politicienii, cât şi unii jurişti susţineauprincipiul triplului grad de jurisdicţie, ceea ce nu există în nicio ţară şi nu a existat, practic, nici la noi. Grad dejurisdicţie însemnă, de fapt, o judecată completă, atât din punctul de vedere al legalităţii, cât şi din punctul devedere al temeiniciei. Or, această judecată de control sub cele două aspecte este asigurată doar de apel.Recursul, chiar în perioada 1992-2000, nu asigura un asemenea control; erau prevăzute nişte condiţii şi niştemotive restrictive de exercitare, astfel încât era, de fapt, o cale extraordinară de atac, calificată în mod greşit ca ocale ordinară de atac.

În prezent, mai exact din anul 2000, calificarea este corectă. Recursul a fost configurat de o asemeneamanieră încât să asigure un control suplimentar, exclusiv pe aspecte de legalitate. Aşadar, s-a stabilit clar că nueste un grad de jurisdicţie care asigură o a treia judecată pe fond, ci este o cale de atac prin care se face uncontrol de legalitate. Acest fapt rezidă atât în configurarea motivelor, cât şi în sublinierile pe care legiuitorul a avutgrijă să le facă în câteva texte.

Dorinţa comisiei de elaborare a Noului cod de procedură civilă a fost să se apropie de reglementarea dinperioada interbelică şi de reglementarea care există în toate ţările Uniunii Europene, şi anume ca recursul să fie soluţionatde către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deoarece numai judecând cvasitotalitatea recursurilor s-ar fi putut asigura opractică judiciară unitară, aşa cum pretinde Constituţia. Speranţa instanţei supreme de a realiza acest fapt prinrecursurile în interesul legii este iluzorie, nu se va putea face acest lucru. Deşi Comisia a prevăzut în textele saleaceastă soluţie, în realitate, prin excepţiile care sunt prevăzute, în bună măsura la sugestia Înaltei Curţi, coduls-a îndepărtat mult de la acest principiu declarat.

2. Obiectul recursuluiObiectul recursului îl reprezintă hotărârile care pot fi atacate prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.



Astfel, potrivit art. 483 alin. (1) NCPC, „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precumşi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”. Este vorba, deci, despre hotărâri pecare în viitorul Cod le vom numi executorii, cele care astăzi ar fi echivalentul hotărârilor definitive, în general,hotărâri date de instanţele de apel sau cele date fără drept de apel. Este vorba despre toate aceste hotărâri înmăsura în care legea nu exceptează în mod expres anumite hotărâri care sunt definitive, adică nerecurabile,potrivit Noului cod.

Alineatul (2) al aceluiaşi articol instituie însă o serie de restricţii foarte importante. Dacă se are în vederereglementarea de astăzi, se poate observa că ponderea excepţiilor este importantă la hotărârile susceptibile deapel, adică sunt foarte multe care nu pot fi atacate cu apel, ceea ce nu este firesc; apelul fiind calea ordinară deatac, trebuie să se poată exercita ca regulă. În noua reglementare, însă, excepţiile sunt multe în legătură cuhotărârile care nu sunt supuse recursului. Este vorba despre hotărârile prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. a)-i), adicăde aproape toate hotărârile pronunţate de judecătorie. Sunt foarte multe; de exemplu, doar cele de la lit. a):„ cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege

se prevede în mod expres altfel”, aşadar toate hotărârile date în materie de filiaţie, de căsătorie, de tutelă nu vorputea fi niciodată controlate pe calea recursului, sau cele de la lit. i): „cererile de împărţeală judiciară, indiferentde valoare”; aşadar, deoarece legea nu face distincţie, aici intră şi cererile privind împărţeala în materiesuccesorală. Prin urmare, vor fi categorii mari de pricini pentru care nu se va putea exercita calea recursului. Înrealitate însă, rezultă din formulare că nu sunt supuse recursului nici cele prevăzute la lit. j): „orice alte cererievaluabile în bani în valoare de până la 200 000 de lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sauneprofesionişti (…)” pentru că art. 483 alin. (2) exceptează „cererile evaluabile în bani în valoare de până la500 000 de lei inclusiv”. Aşadar, hotărârile pronunţate de judecătorie nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs,ci numai cu apel, şi în aceeaşi situaţie se află cauzele judecate în primă instanţă de tribunal, al căror obiect are ovaloare între 200 001 lei şi 500 000 de lei.

Nu sunt susceptibile de recurs nici hotărârile prevăzute de art. 94 pct. 2, unde se spune în mod expres că sunthotărâri date în primă şi ultimă instanţă, adică cele pe care le judecă şi astăzi judecătoriile în mod definitiv, cu valoare depână la 2 000 de lei (dispoziţie introdusă prin Legea nr. 202/2010, a micii reforme). Trebuie însă observat că acest text,care nu se regăsea în forma iniţială a codului, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 4/2013. Această soluţie s-a impus întrucâttextele corespunzătoare introduse în Codul de procedură civilă anterior prin Legea nr. 202/2010 au fost declarateneconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 967/20.11.20121.

Nu sunt, de asemenea, susceptibile de recurs hotărârile privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictelede muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prinerori judiciare, indiferent că aceste erori s-au produs în procese penale sau civile, ori de contencios administrativ şifiscal.

Alineatul (2) teza a II-a prevede că „nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurileîn care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului”. A fost nevoie să se menţionezeaceastă categorie în mod expres, deoarece unele instanţe, chiar sub imperiul actualei reglementări, atunci cândse prevedea această soluţie făceau următorul raţionament: se prevede că nu sunt supuse apelului hotărârile deprimă instanţă, dar hotărârea dată în apel este supusă recursului sau nu? Pentru a nu exista niciun dubiu, s-aspecificat că atunci când legea prevede că hotărârea este supusă numai apelului, nu se poate exercita calea de


180

atac a recursului. S-a consi-derat că este mai potrivit să se dea părţii calea de atac a apelului, care este o caledevolutivă, adică provoacă o nouă judecată asupra fondului, şi să se suprime recursul în cazurile în care se socoteştecă este suficientă o singură cale de reformare. Nici Constituţia nu prevede ca recursul sau apelul să fie de ordinconstituţional şi nici Convenţia europeană a drepturilor omului nu consacră în mod expres în materie civilă dublul gradde jurisdicţie. Astfel, legiuitorul poate să deroge şi să suprime fie apelul, fie recursul, fie uneori, cum o face înprivinţa cererilor de plată a sumei de până la 2 000 de lei inclusiv, şi apelul, şi recursul.

În legătură cu obiectul recursului mai există două probleme: ce parte din hotărâre poate fi atacată cu recurs(problemă lămurită în mod expres de Noul cod) – numai dispozitivul în principiu, dar art. 461 alin. (2) arată, totuşi,şi ipotezele în care s-ar putea ataca numai considerentele, şi cum procedează instanţa atunci când sunt atacatedoar conside-rentele, pentru a nu exista dezavantajele care există de lege lata în pronunţarea soluţiei (deexemplu, prin admiterea căii de atac declarate împotriva considerentelor este evitată soluţia anterioară, în care deşirecurentul criticase în mod justificat considerentele hotărârii recurate, calea de atac era respinsă, ceea ce puteaatrage obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată).

Articolul 483 nu spune nimic în privinţa încheierilor, dar şi acestea sunt, practic, hotărâri, deci şi ele pot fiatacate cu recurs, în aceleaşi condiţii ca la apel, adică încheierile premergătoare nu pot fi atacate, de regulă, decâtodată cu hotărârea asupra fondului, dacă legea nu prevede altfel.

Există excepţii în ambele sensuri: de pildă, la recuzare sau abţinere, dacă s-au admis, nu se poate iniţia nicio calede atac, iar alteori se poate face doar recurs, ca de pildă în materie de suspendare. De lege lata (art. 2441) se prevedecalea de atac a recursului. În Noul cod de procedură civilă, art. 414 prevede că: „Asupra suspendării judecăriiprocesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţaierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă”.Aceasta este ultima formă a textului, deoarece în varianta iniţială, împotriva hotărârii date de Secţii se putea facerecurs la Completul de 5 judecători. În Parlament s-a suprimat acest drept, la propunerea Înaltei Curţi de Casaţie şiJustiţie.

Instanţa va pronunţa o încheiere şi în cazul admiterii şi în cazul respingerii cererii de suspendare. Aceastăproblemă a fost pusă în dezbatere, în contextul publicării recente a unei decizii a Secţiei de contenciosadministrativ din 2011 – practică existentă şi la alte instanţe – prin care s-a decis că, potrivit art. 2441 din vechiulCod (art. 414 NCPC), nu pot fi atacate cu recurs încheierile prin care s-a dispus suspendarea, deoarece alin. (2)prevede că „Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotrivaîncheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii derepunere pe rol a procesului”.O altă interpretare, care considerăm noi că se impune, ar fi: din alin. (1) rezultă că încheierea prin care se decideasupra suspendării este supusă separat recursului, iar în alin. (2) se introduce o derogare numai pentru termenulde recurs în cazul în care s-a admis suspendarea. Dacă s-a respins cererea de suspendare, încheierea estesupusă recursului în termenul de drept comun. Instanţa supremă este de părere că această încheiere este unapremergătoare şi poate fi atacată numai odată cu fondul. Or, această soluţie contrazice prevederea expresă că sepoate ataca cu recurs în mod separat.

1 Publicată în M.Of. nr. 853/18.12.2012.


Există şi alte încheieri, nu numai premergătoare, care soluţionează anumite incidente, pentru care legeaprevede dacă sunt supuse apelului sau, după caz, recursului, în mod separat.

3. Subiectele recursuluiExistă o normă în capitolul privind dispoziţiile generale referitoare la căile de atac, care arată cine poate să

iniţieze calea de atac, valabilă, în principiu, şi în cazul recursului:– în principal, părţile, mai exact partea care justifică un interes. Trebuie menţionată rezerva că

intervenientul accesoriu nu poate iniţia calea de atac decât dacă partea în favoarea căreia intervine exercită caleade atac, textul din Noul Cod fiind mult mai clar în această privinţă;

– procurorul, în condiţii mai restrictive decât în actuala reglementare, deoarece Noul Cod de procedurăcivilă prevede pentru Ministerul Public posibilitatea de a exercita căile de atac, potrivit art. 92 alin. (4): „Procurorulpoate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute la alin. (1) [deci atunci cândpoate porni acţiunea civilă], chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată,în condiţiile legii”. În prezent, art. 45 nu prevede nicio restricţie, deci procurorul poate să exercite oricând calea deatac;

– în mod excepţional, persoane care nu au luat parte la judecată, dacă legea îngăduie în mod expres; depildă, creditorii, pe calea acţiunii oblice, sau dacă există un text de lege care să le permită; de lege lata, un astfelde text există în cadrul procedurii necontencioase; în Noul Cod procedură civilă acest text s-a modificat,deschizându-se calea apelului în locul recursului.

4. Sesizarea instanţei de recursÎn ceea ce priveşte instanţa competentă, art. 483 alin. (3) stabileşte că: „Recursul urmăreşte să supună

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de dreptaplicabile”. Aceasta este soluţia care ar justifica rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura o practicăjudiciară unitară, aşa cum se întâmplă în toate ţările Uniunii Europene. Din păcate, rolul acesta a fost diminuat prinexcepţiile prevăzute, categorii întregi de hotărâri neputând ajunge niciodată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pe de altă parte, chiar în materiile în care se poate face recurs, există o a doua derogare, reprezentată desituaţiile în care legea prevede că recursul nu se soluţionează de Înalta Curte, ci de către instanţa ierarhic superioară celeicare a pronunţat hotărârea. Aşadar, vor exista în continuare recursuri soluţionate de tribunale şi curţi de apel. Esteadevărat că, în principal, vor fi recursuri care vizează incidente procedurale, deci nu soluţii pe fond.

5. Termenul de exercitare a recursuluiÎn Noul Cod nu sunt modificări majore: s-a majorat durata, ca şi la apel, crescând la 30 de zile de la

comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.Se aplică regulile de la apel, atât în ceea ce priveşte aplicarea principiului echipolenţei, adică acele momente

pe care legiuitorul le echivalează cu comunicarea, cât şi cazurile de întrerupere, fie că este vorba despre moarteapărţii, fie că este vorba despre moartea mandatarului.

În cuprinsul art. 485 alin. (2) a rămas dispoziţia din art. 310 CPC 1865: dacă nu se invocă tardivitatearecursului prin întâmpinare sau dacă formularea tardivă a recursului nu rezultă din dosar, el se va socoti făcut întermen.


182

Noutatea mare – contestată în Parlament, dar care a rămas – este că recursul nu-l mai poate face directpartea. În comisie au existat multe dezbateri pe această problemă şi s-a decis să se recurgă la această soluţie însperanţa că nu se vor mai face recursuri care să fie dilatorii, introduse doar cu scopul de a tergiversa, de aprelungi judecata. Asupra acestui fapt se atrage atenţia încă din titlul preliminar, în art. 13 alin. (2) teza a II-a: „Înrecurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilierjuridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv,este licenţiată în drept”. Acest aspect trebuie corelat cu dispoziţiile privind ajutorul public judiciar, pentru capersoanele care nu au mijloace financiare să nu fie împiedicate să exercite calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte cererea de recurs, care trebuie redactată, ca regulă, de avocat sau de consilierul juridic,nu sunt noutăţi foarte mari faţă de reglementarea actuală: se solicită să cuprindă elementele de identificare apărţilor, hotărârea care se atacă trebuie individualizată, motivele de nelegalitate (încă de aici se subliniază faptulcă este vorba doar despre controlul legalităţii), semnătura părţii sau a mandatarului. Noutatea constă în faptul căla cerere trebuie ataşată dovada plăţii taxei judiciare de timbru şi că această menţiune, ca şi cele de la lit. a), c) şie) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Aşadar, s-a menţinut o sancţiune care este prezentă şi în Codulanterior, dar care parţial a fost declarată neconstituţională, sub motivul că cerinţele referitoare la nume şi ladomiciliu sunt de un formalism excesiv, iar sancţiunea nulităţii, în acest caz, ar fi mult prea gravă. CurteaConstituţională nu a sesizat însă că nulitatea expresă nu are consecinţe decât asupra probei vătămării, înînţelesul că vătămarea se prezumă. În rest, dacă lipsesc sau nu sunt îndeplinite cerinţele, trebuie să intervină totnulitatea, care este virtuală, doar că intervine în condiţii mai grele, fiindcă trebuie dovedit atât faptul că s-a produso vătămare, cât şi faptul că această vătămare nu se poate înlătura decât prin anularea actului.

În legătură cu cererea de recurs, se precizează că îşi găsesc aplicare unele dispoziţii de la judecata înprimă instanţă, respectiv: art. 82 alin. (1), care are în vedere dovada calităţii de reprezentant (a rămas soluţia dinart. 161 al Codului anterior, şi anume că nu se anulează imediat cererea, ci se acordă un termen, şi numai dacăîn termen nu se acoperă lipsa, atunci se anulează cererea), art. 83 alin. (3), care are în vedere faptul că recursulpoate fi exercitat doar de avocat sau consilier ori rudele până la gradul al doilea, licenţiate în drept, şi art. 87 alin.(2), care se regăseşte şi în reglementarea actuală, în sensul că „avocatul care a reprezentat sau asistat partea lajudecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şicare s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotrivahotărârii pronunţate. În aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de parte. Susţinereacăii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri”.

Referitor la cuprinsul cererii, s-a păstrat soluţia din Codul anterior, şi anume că motivarea recursului se poate faceprin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat. S-ar părea, la prima vedere, că este o opţiune a părţii, dar, înrealitate, ea este impusă de termenul de recurs. Dacă termenul de recurs curge de la comunicarea hotărârii, atunciaceasta se cunoaşte de la început şi sunt decelabile şi nemulţumirile, astfel încât acestea se pot deja formula, deoarececriticile se formulează în raport cu considerentele hotărârii atacate. Dacă, însă, termenul de recurs curge de lapronunţare, în ipoteza în care există nemulţumiri, calea de atac poate fi exercitată, dar nu poate fi motivatădeocamdată, deoarece nu este cunoscut raţionamentul judecătorului care a dat hotărârea. În acest caz, ca şi la apel,sunt două termene: unul pentru exercitarea recursului, care curge de la pronunţare, se comunică hotărârea, şi, apoi,alt termen de aceeaşi durată, dar care curge de la comunicare, în care se va face motivarea recursului. Aşadar, pentru


această ipoteză, legea îngăduie să se facă motivarea printr-un memoriu separat.

6. Motivele de casareArticolul 488 arată aceste motive şi subliniază faptul că exercitarea controlului are în vedere doar legalitatea,

pentru că scopul recursului, prevăzut şi în art. 483, este acela de a supune instanţei de recurs examinarea, încondiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile:„1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond aprocesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a căruicompunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiilelegii;4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiuneanulităţii;6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numaimotive străine de natura cauzei;7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Motivele nu sunt foarte diferite faţă de cele existente în reglementarea actuală.Primul motiv este formulat aidoma: „când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale”. Au existat

propuneri ale Comisiei de elaborare şi în alt sens: hotărârea să poată fi desfiinţată pe calea recursului numai dacăa fost pronunţată de mai puţini judecători decât prevede legea, mergându-se pe ideea că principiul colegialităţii arfi idealul. Soluţia nu a fost agreată de practicieni, revenindu-se la formularea anterioară, cu un înţeles mult mai larg:că nu a participat numărul judecătorilor prevăzut de lege, că procurorul nu a intrat în constituire, deşi concluziilesale erau obligatorii, potrivit legii, că grefierul nu a participat la judecată. Practicienii care au criticat soluţia Comisieiau argumentat că normele referitoare la compunerea instanţei sunt totdeauna imperative, deci trebuiesancţionate, chiar dacă este vorba despre participarea unui număr mai mare de judecători decât prevede legea.

Motivul al doilea vizează încălcarea principiului continuităţii în sens limitat, adică hotărârea poate fi casatădacă nu au fost aceiaşi judecători de la judecată şi la pronunţare. În Noul Cod s-a consacrat principiul continuităţii,aşa cum a fost prevăzut de Legea nr. 304/2004: „dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care aluat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentrusoluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii” („lege”, în sens larg, deoareceproblema este reglementată în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor).

În al treilea motiv se regăseşte o schimbare majoră, cunoscută însă deja din Legea micii reforme: faptul cănu poate fi atacată cu recurs decât „hotărârea dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe,invocată în condiţiile legii”. Necompetenţa generală poate fi invocată oricând în cursul judecăţii, necompetenţamaterială şi teritorială de ordine publică pot fi invocate numai la primul termen la care părţile sunt legal citate, înfaţa primei instanţe. Astfel se restrânge foarte mult acest motiv de casare, întrucât numai dacă necompetenţa a


184

fost invocată în termen, iar instanţa a respins excepţia ori a omis să se pronunţe asupra ei, critica mai poate fireiterată şi în căile de atac.

Al patrulea motiv de casare: „când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti” a fost introdus în anul1993, dar nu s-au întâlnit decizii publicate sau nepublicate în care să se fi invocat. Acesta era motiv frecvent larecursul în anulare, pe care îl promova procurorul general şi care era apreciat într-o manieră extensivă, ceea cea atras foarte multe condamnări ale României la CEDO. Acest motiv se referă la faptul că instanţa judecătorească,cea care reprezintă puterea judecătorească, intră în atribuţiile puterii legiuitoare sau în cele ale puterii executive.

Într-o intervenţie, referitor la acest punct s-a arătat că au fost foarte multe situaţii în ultimii ani, în materiadreptului muncii, în litigiile cu drepturi băneşti solicitate în afara dispoziţiilor legale, prin adăugare – au consideratCurtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – la dispoziţiile legale care prevedeau un dreptsalarial. Cu acest prilej, s-a invocat depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, deoarece, practic, se legiferaudrepturi băneşti care nu erau prevăzute în lege.

Referitor la această observaţie s-a precizat că respectiva constatare este legată mai ales de practicaÎnaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care îşi asumă atribuţii de a modifica sau a crea norme, mai ales prin recursurileîn interesul legii. Totuşi, Înalta Curte este în vârful puterii judecătoreşti şi are o viziune de ansamblu asuprapracticii judiciare.

Al cincilea motiv de casare privește situaţia în care „ prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile deprocedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”. Această dispoziţie se regăseşte şi în art. 304 din Codulanterior, cu o formulare uşor diferită: se poate invoca drept motiv de casare încălcarea unei reguli de procedură acărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii. Totuşi, alin. (2) limitează această posibilitate.

Al şaselea motiv de casare are în vedere situaţia în care „hotărârea nu cuprinde motivele pe care seîntemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”. Textul este mult maiexplicit decât actualul art. 304, arătând toate ipotezele în care, de fapt, soluţia nu este motivată: fie că motivarealipseşte cu totul, fie că este străină de cauză, fie că este contradictorie.

Al şaptelea motiv de casare este un motiv nou: „când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat”. Nu se maiface distincţia între autoritate şi putere de lucru judecat, Noul Cod vorbind numai despre autoritate de lucrujudecat. Se dă o consistenţă foarte importantă acestui efect al hotărârii. Pentru prima dată este reglementat în modexpres ca efect al hotărârii judecătoreşti, cu implicaţii foarte mari, nici principiul non reformatio in pejusneputându-l doborî, fiindcă legea o prevede în mod expres. El constituie şi motiv de recurs, în ipoteza în care prinhotărârea atacată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Ultimul motiv de casare vizează ipoteza „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită anormelor de drept material”. Precizarea din partea finală a apărut ca o consecinţă a discuţiilor asupra faptului căexistă încălcări ale normelor de procedură care nu pot fi încadrate în motivele anterioare prevăzute de art. 304 CPC1865. Noul Cod este categoric şi are în vedere numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de dreptmaterial. Pentru aceeaşi ipoteză, părţile pot conveni expres să sară peste apel şi să facă direct recurs. Estesingurul caz în care se poate exercita recursul omisso medio, numai dacă părţile se înţeleg, iar criticile vizeazăaplicarea normelor de drept material.

Ceea ce este cu adevărat nou şi foarte important, deoarece limitează condiţiile de invocare a celor optmotive, sunt dispoziţiile din alin. (2) al art. 488: „Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu


au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fostrespinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”. Aşadar, aceste motive nu pot fi invocate pentru prima oarăîn recurs. Ceea ce nu rezultă explicit din text, dar trebuie adăugat, este că motivele care vizează chiar hotărâreainstanţei de apel, adică neregularităţi produse la termenul când s-a făcut pronunţarea, pot fi invocate, deoarece înapel nu s-a mai putut. Este o soluţie prezentă în doctrină şi în acum.

În ceea ce priveşte sancţiunea nemotivării, ea este păstrată. Articolul 489 prevede că „recursul este nuldacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3). Aceeaşi sancţiune intervine încazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488”.

În perioada redactării Codului au fost practicieni care au invocat faptul că nu ar trebui să intervinăsancţiunea nulităţii, ci cea a decăderii, deoarece este vorba despre un act nefăcut în termen. Însă dacă arinterveni sancţiunea decăderii, s-ar pune problema repunerii în termen şi ar apărea ipoteza nenumăratelor cereride repunere în termen. Operând nulitatea, nu există posibilitatea de a o îndepărta printr-o instituţie similară repuneriiîn termen. De aceea legiuitorul a ales această soluţie, iar Noul Cod o păstrează. Ca şi în reglementareaanterioară însă, de la sancţiunea nulităţii există o excepţie prevăzută în alin. (3): „Dacă legea nu dispune altfel,motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinireatermenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică”. Aşadar, aceasta se poatedoar dacă legea nu prevede altfel; adică, nu s-ar putea invoca necompetenţa materială sau teritorială de ordinepublică, fiindcă o interzice legea expres, peste primul termen la care partea a fost legal citată în faţa primei instanţe.

Referitor la acest punct s-a ridicat problema aplicabilităţii dispoziţiilor art. 489 şi recursului la instanţa ierarhicsuperioară, pentru incidentele procedurale unde legea prevede expres calea de atac a recursului, respectivrespingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie. S-a arătat că toate dispoziţiile din materia recursului, cuexcepţia filtrului, care se aplică numai la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se aplică la toate instanţele de recurs.Aşadar, va trebui încadrat într-unul dintre motivele de casare din cele expres prevăzute de lege, cu atât mai multcu cât a dispărut cu totul ideea din art. 3041 al Codului de procedură civilă anterior: „Recursul declarat împotrivaunei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art.304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele”. Nu mai sunt situaţii în care pe calea recursului sepot invoca orice nemulţumiri. De fapt, această prevedere a fost introdusă în anul 1993 în Parlament.

De asemenea, o altă noutate majoră – legată şi aceasta de apel – este că Noul Cod de procedură civilă,după model francez, consacră în mod expres recursul incident şi recursul provocat. Similar apelului, existărecursul principal şi, pe lângă acesta, există aceste două recursuri speciale, care s-au formulat chiar în faţaÎnaltei Curţi în trecut. Instanţa supremă le-a respins, cu motivarea că textele de la apel nu-şi găsesc aplicarea. Acums-au introdus exact pentru aceleaşi ipoteze: recursul incident va fi formulat de intimat împotriva părţii care adeclarat recurs, iar recursul provocat va fi formulat de intimat împotriva altui intimat sau unei terţe persoane carea figurat la prima instanţă, dar nu figurează în faţa instanţei de recurs, în aceleaşi condiţii ca şi la apel. Instanţasupremă, deşi motivase că un atare recurs nu se poate admite, neexistând text de lege, a propus, la momentul lacare proiectul Noului Cod de procedură civilă a ajuns în Senat spre adoptare, scoaterea acestor texte pe motiv căduc la tergiversarea judecăţii. Textele însă au rămas, obiecţiunea nefiind primită.

Noutatea majoră este legată de depunerea recursului, dar nu se referă la operaţiunea depunerii, deoarece s-apăstrat regula consacrată în Codul anterior.Astfel, potrivit art. 490 alin. (1) NCPC, „Recursul şi, dacă este cazul, motivele


186

de casare se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii, în condiţiile prevăzute la art. 83 alin.(3) şi art. 84”. Dispoziţiile similare din Codul de procedură anterior, şi de la apel, şi de la recurs, au fost declarateneconstituţionale, pe motiv de formalism excesiv. Soluţia a fost păstrată, deoarece ea există din perioada interbelică şieste determinată de buna administrare a justiţiei, deoarece la instanţa a cărei hotărâre se atacă se pregăteşte dosarul.S-au prevăzut, totuşi, nişte măsuri care să suplinească motivele invocate de Curtea Constituţională: de exemplu art. 425alin. (3) NCPC prevede că „în partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă uneicăi de atac ori este definitivă, data pronunţării ei, menţiunea că s-a pronunţat în şedinţă publică sau într-o altămodalitate prevăzută de lege, precum şi semnăturile membrilor completului de judecată. Când hotărârea estesupusă apelului sau recursului se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac”.Astfel s-a eliminat motivul invocat de Curtea Constituţională, că partea poate fi indusă în eroare, pregătireadosarului de recurs urmând să fie făcută la instanţa care a pronunţat hotărârea: instanţa comunică hotărâreapărţilor, îi comunică intimatului dacă s-a depus recurs, îi pune în vedere să depună întâmpinare (termenul sedublează, fiind de 30 de zile pentru ca intimatul să aibă timp să-şi angajeze apărător şi, astfel, întâmpinarea să fieformulată de către avocat sau consilier juridic), întâmpinarea depusă se comunică recurentului, recurentul trebuiesă răspundă la întâmpinare. După parcurgerea acestor operaţiuni, se înaintează dosarul instanţei de recurs, care,nemaiavând atribuţii de acest gen, poate să fixeze direct termen pentru soluţionarea recursului, verificând dacăau fost respectate dispoziţiile legale. Trebuie avut grijă, ca şi la apel, ca la acelaşi complet să fie repartizate toaterecursurile îndreptate împotriva aceleiaşi hotărâri, inclusiv cele incidente şi cele provocate, procedura fiindsimplificată în condiţiile în care toate recursurile se adună la instanţa a cărei hotărâre se atacă şi apoi se înain-tează instanţei de recurs.

7. Judecata recursuluiS-a menţinut dispoziţia din art. 316 actual, puţin îmbunătăţită, în art. 494 NCPC: „Dispoziţiile de procedură

privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnicecelor cuprinse în prezenta secţiune”. Aşadar, aceste norme generale se adaugă celor speciale privind recursul.

Judecata recursului vizează numai legalitatea hotărârii atacate. Avocaţii trebuie să reprezinte părţile şi înpartea orală a recursului, nefiind suficient să redacteze cererea de recurs, ci, conform art. 13, trebuie să şi punăconcluzii; practic, susţinerea şi combaterea recursului se fac numai prin avocaţi.

Deşi motivele privesc exclusiv aspecte de nelegalitate, totuşi s-a păstrat dispoziţia privind probele. Aexistat în Comisia de elaborare discuţia dacă mai este cazul să se menţină această dispoziţie, având în vederecă nu se mai discută niciun aspect de netemeinicie. S-a invocat faptul că ar putea exista motive de nelegalitate înlegătură cu care să se poată aduce înscrisuri noi şi de aceea s-a păstrat această dispoziţie cuprinsă în art. 492:„(1) În instanţa de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepţia înscrisurilor noi, care pot fi depuse, subsancţiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea. (2) În cazul în care recursulurmează să fie soluţionat în şedinţă publică, pot fi depuse şi alte înscrisuri noi până la primul termen de judecată”.

Trebuie menţionată o dispoziţie din art. 484 NCPC privind suspendarea executării hotărârii. Ea este legată deproblema mai largă a efectelor recursului. Există şi aici efectul general, cel de învestire a instanţei, efect recunoscuttuturor căilor de atac, deoarece, spre deosebire de judecata în primă instanţă, unde în mod excepţional, în materie civilă,judecătorul se poate pronunţa şi din oficiu, în materia căilor de atac, judecătorul nu se poate manifesta fără să existe


cerere. Acesta este efectul care îndreptăţeşte instanţa de recurs să se pronunţe.În al doilea rând, recursul este o cale de atac, în principiu, nesuspensivă de executare. Totuşi, sub unele

aspecte, s-a păstrat reglementarea din actualul art. 300 CPC 1865 şi există cazuri, în mod excepţional, în carecererea de recurs suspendă de drept executarea hotărârii. Este vorba despre acele ipoteze în care judecătorul nupoate încuviinţa nici execuţia vremelnică judecătorească, din cauza consecinţelor grave care s-ar putea produce.Alineatul (1) al art. 484 precizează că „recursul suspendă de drept executarea hotărârii în cauzele privitoare lastrămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum şiîn cazurile anume prevăzute de lege”. În celelalte cazuri, recursul nu suspendă de drept executarea, darsuspendarea executării se poate încuviinţa de către instanţă.

Aici intervin câteva noutăţi faţă de reglementarea anterioară. În primul rând, asupra suspendării se vapronunţa numai completul de judecată, şi nu preşedintele instanţei sau preşedintele secţiei [conform art. 400 alin.(4), la care art. 300 alin. (3) CPC 1865 face trimitere]. Instanţa va fi, după caz, completul stabilit aleatoriu, dacădosarul nu a ajuns încă la instanţa de recurs (se va constitui un complet special care se va pronunţa asupra cereriide suspendare), completul de filtru, dacă s-a ajuns la această constituire a lui sau dacă s-a ajuns la o judecată înşedinţă publică şi cererea de suspendare se formulează abia în acest moment, acesta va fi competent să sepronunţe asupra cererii de suspendare.

O altă noutate este că legea stabileşte cuantumul cauţiunii, ceea ce se prevede în art. 718, care arată cumse calculează cauţiunea. Dacă este vorba despre o cerere neevaluabilă în bani, textul stabileşte o taxă fixă. Sefixează prin dispoziţia legală termenul în care trebuie să aibă loc judecata şi pronunţarea şi faptul că revenireaasupra măsurii se face în aceleaşi condiţii.

Referitor la acest punct s-a formulat o observaţie, în sensul că se prevede suspendarea de drept undevaunde nu se poate face recurs, de exemplu la strămutarea de hotare. Referitor la această observaţie, s-a precizatcă suntem în prezenţa unei inadvertenţe evidente, determinată de faptul că s-a preluat art. 300 şi nu s-a observatcă în astfel de cazuri nu mai poate fi exercitată calea de atac a recursului. Totuşi, dispoziţia şi-ar putea relevautilitatea, dacă cererea privind strămutarea de hotare este formulată pe cale incidentă, în condiţiile în care hotărâreaeste supusă şi recursului, prin raportare la cererea principală.

8. Procedura filtruluiProcedura de filtrare a recursului este o procedură relativ nouă, existând o tentativă de introducere în 2003

din partea ministrului justiţiei de atunci, doamna Rodica Stănoiu. Aceasta a introdus o procedură de filtru, fărăprea multe consultări, precum şi alte modificări privind competenţa, destul de inspirate: tribunalul oferea judecatăde primă instanţă cu plenitudine de competenţă, apelul mergea la curtea de apel, iar recursul la Înalta Curte deCasaţie şi Justiţie. Propunerea a trezit reacţii foarte violente, mai ales la instanţa supremă, mergându-se pânăacolo încât s-a spus că nu se va aplica chiar dacă legea o prevede şi, din această cauză, foarte repede acestedispoziţii s-au abrogat şi s-a revenit la sistemul anterior.

Pe de altă parte, există o preocupare nu numai la noi, ci şi în Europa, de asigurare a unei legislaţii care săprotejeze instanţa supremă de supraaglomerare, pentru a-i da posibilitatea ca, prin competenţa pe care o are, săpoată asigura practica judiciară unitară, dezideratul oricărui sistem judiciar.

Dintre soluţiile care există în Europa, s-a considerat că cea mai potrivită sistemului românesc şi mentalităţii


188

noastre ar fi procedura filtrului. Existau şi alte soluţii: de pildă, să se dea competenţă preşedintelui curţii de apelsă autorizeze, în fiecare caz în parte, dacă se poate face sau nu recurs, în funcţie de importanţa cauzei, devaloarea jurisprudenţială a problemei care se ridică. O asemenea soluţie poate funcţiona în Germania, darnicidecum la noi. Sunt ţări care au criterii diferite, combinate, pentru a evita supraaglomerarea instanţei supreme.

La noi s-a ajuns la această variantă, care a suferit îmbunătăţiri majore faţă de procedura introdusă în 2003şi care în prezent nu se aplică la toate instanţele de recurs, ci doar cauzelor care sunt de competenţa Înaltei Curţide Casaţie şi Justiţie.

Primind dosarul, preşedintele instanţei, preşedintele de secţie, vicepreşedintele sau o persoanădesemnată de către aceştia va stabili prin rezoluţie măsuri pentru identificarea aleatorie a unui complet format din3 judecători care să decidă asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Preşedintele acestui complet saujudecătorul desemnat sau magistratul-asistent repartizat la acel complet va trebui să alcătuiască un raport. Comisiade elaborare a Codului a propus ca repartizarea să se facă între toţi membrii completului, astfel încât repartizareadosarelor să fie echitabilă. Raportul trebuie întocmit de o asemenea manieră încât să cuprindă problemele de dreptcare se pun în speţa res-pectivă; de asemenea, raportul va verifica dacă motivele se încadrează între motivele decasare prevăzute de lege, dacă recursul îndeplineşte cerinţele formale (este timbrat, este introdus în termen,motivele sunt dezvoltate, probleme de calitate procesuală, dacă este sau nu vădit nefondat). În alcătuirearaportului, judecătorul trebuie să recurgă la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,a Curții Europene a Drepturilor Omului şi a instanţelor comunitare, după cum este cazul. Judecătorul care redacteazăacest raport nu devine prin aceasta incompatibil, o spune Codul în mod expres.

Raportul întocmit se discută în completul de filtru, după care se comunică în scris părţilor din proces. Deasemenea, acestora li se solicită un punct de vedere, în scris. Oricum, legiuitorul, prudent, prevede în art. 493 alin.(4) teza a II-a că: „În lipsa dovezii de comunicare a raportului şi înainte de expirarea unui termen de 30 de zile dela comunicare, completul nu va putea trece la examinarea recursului, potrivit alin. (5) şi (6)”. Aşadar, legiuitorulşi-a luat măsuri de precauţie ca aceste puncte de vedere să nu fie solicitate doar formal, ci să se aşteptecomunicarea lor şi să se poată face dovada că ele s-au avut în vedere la soluţionare.

În ceea ce priveşte soluţionarea propriu-zisă de către completul de filtru, este posibil, ca ipoteză, ca toţimembrii completului să fie de acord că recursul fie nu îndeplineşte cerinţele de formă, fie că motivele de casareinvocate nu se încadrează în cele 8 limitativ prevăzute de lege, fie că recursul este vădit nefondat. Dacă existăaceastă unanimitate, se va pronunţa o decizie, fără citarea părţilor, prin care recursul este, după caz, anulat saurespins, iar decizia se comunică părţilor. Dacă nu sunt îndeplinite aceste cerinţe, adică nu există unanimitate, saudacă recursul este considerat admisibil, se poate trece la etapa următoare, şi anume recursul să fie soluţionatchiar de către completul de filtru. Dacă este vorba despre o problemă de drept care nu este controversată sau careface obiectul unei jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţarea se face printr-o deciziedefinitivă care se comunică părţilor, completul ţinând seama de punctele de vedere exprimate de către părţi şicare au fost solicitate de completul de filtru.

În legătură cu dispoziţia de la alin. (6) se mai pune o problemă. Articolul 490 alin. (2) teza finală precizeazăcă, atunci când se cere intimatului să depună întâmpinare, respectiv recurentului să răspundă la întâmpinare, prinaceste acte de procedură se va menţiona dacă recurentul, respectiv intimatul este de acord ca recursul, atunci cândeste admisibil în principiu, să fie soluţionat de către completul de filtru prevăzut la art. 493. În acest context, s-a


pus problema ce se va întâmpla dacă nu există acest acord? În ipoteza în care una dintre părţi, cel puţin,declară că nu este de acord, nu s-ar putea judeca de către completul de filtru, ci ar trebui să se fixeze termen înşedinţă publică. Dacă însă niciuna dintre părţi nu se pronunţă asupra acestei probleme, adică nu menţionează niciîn întâmpinare, nici în răspunsul la întâmpinare că este de acord sau nu este de acord, completul poate să judece,deoarece tăcerea însemnă acceptare, achiesare. N-ar fi fost rău ca legiuitorul să o stabilească în mod expres, aşacum o face la renunţarea la judecată – art. 406 alin. (4) teza finală: „Lipsa unui răspuns până la termenul acordatse consideră acord tacit la renunţare”.

În cazul în care recursul nu poate fi soluţionat prin respingerea lui ca vădit nefondat sau prin anulare, saunu poate fi soluţionat pe fond pentru că nu există unanimitate sau una dintre părţi nu este de acord, completul,potrivit alin. (7), „va pronunţa, fără citarea părţilor, o încheiere de admitere în principiu a recursului şi va fixatermenul de judecată pe fond a recursului, cu citarea părţilor”.

Au existat şi alte variante intermediare în legătură cu procedura filtrului: de pildă, dacă recursul era socotit admisibil,se comunica încheierea părţilor, iar ele puteau să se plângă, exercitând o cale de atac, sau dacă completul de judecatăcare primea recursul pentru a-l judeca în şedinţă publică aprecia că ar fi trebuit să fie respins, fără a fi cercetat pe fond,putea să-l retrimită la completul de filtru şi se putea ajunge la un conflict de acest fel între complete. De aceea, în finals-au eliminat aceste ipoteze, rămânând textul în această formă. Există nemulţumiri şi în prezent în legătură cu aceastăprocedură, dar se speră că ea va fi eficientă şi va duce la degrevarea instanţei de o seamă de recursuri. Aceastădispoziţie legală, combinată cu faptul că recursul poate fi exercitat numai de către avocat sau consilier juridic, iarîntâmpinarea să fie redactată tot astfel, de avocat sau consilier juridic, va fi de bun augur.

9. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recursÎn ceea ce priveşte soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs, Noul Cod este inovator într-o oarecare

măsură. Articolul 496 prevede toate soluţiile care se pot pronunţa atunci când recursul a fost declarat admisibil înprincipiu: „(1) În cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanţa, verificând toate motivele invocateşi judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui. (2) În caz de admiterea recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte”.

După cum se poate observa, dispare soluţia modificării hotărârii, soluţie care nu exista nici în perioadainterbelică. Ea a fost introdusă în forma pe care o avem astăzi din 1957, a dispărut în 1993, când s-a modificat şirepublicat Codul, a fost reintrodusă în 2000, în speranţa că va asigura celeritate în soluţionarea cauzelor, dar aprovocat mari nemulţumiri în rândul justiţiabililor, fiindcă existau hotărâri la două grade de jurisdicţie favorabilepărţii şi, dintr-o dată, în recurs, prin modificare, se dădea o soluţie contrară, împotriva căreia nu mai exista cale deatac.

În reglementarea Codului de procedură civilă anterior, între ipotezele pe care le stabileşte art. 312 există şiaceea că, în cazul în care unele motive ar duce la casare, altele la modificare, se pronunţă soluţia casării pentrutoate, în vederea asigurării unei judecăţi unitare. S-a apreciat că este mai potrivit să se instituie doar o singurăsoluţie, aceea a casării, cu oarecare limite.

Pornindu-se de la ideea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa de recurs de drept comun, s-aurestructurat textele şi în ceea ce priveşte soluţiile. Astfel, s-au prevăzut mai întâi soluţiile pe care le poatepronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înscrise în art. 497, păstrându-se, în esenţă, dispoziţia din


190

reglementarea anterioară, în sensul că Înalta Curte casează întotdeauna cu trimitere. Deci, ea nu reţine sprerejudecare. Cu titlu de noutate, a dispărut şi ipoteza din art. 314 al Codului anterior, potrivit căreia dacă faptele aufost bine stabilite şi s-a greşit numai aplicarea legii, instanţa supremă poate reţine cauza şi să se pronunţe pebaza unui text de lege aplicabil la speţă. S-a considerat că nu este cazul să se menţină această ipoteză, deoareceîn niciunul dintre motivele de casare instanţa supremă nu mai verifică temeinicia, ci numai legalitatea. Aşadar,dacă este caz de casare, ea va casa cu trimitere fie la instanţa de apel, fie, dacă s-a desfiinţat şi hotărâreaacestei instanţe, în condiţiile în care instanţa de apel însăşi ar putea pronunţa această soluţie, la prima instanţă. S-apăstrat dispoziţia care prevede că, în scopul bunei administrări a justiţiei, casarea se poate face şi la o altăinstanţă, cu excepţia cazului în care s-a casat pentru incompetenţă, când nu s-ar putea retrimite la instanţa care ajudecat şi se va trimite la instanţa care este competentă, potrivit legii, sau la organul jurisdicţional competent, potrivit legii.

S-a prevăzut, de asemenea, spre deosebire de reglementarea anterioară, ce se întâmplă în cazul în carecasarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau atunci când s-a încălcatautoritatea de lucru judecat, şi anume că cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.

Urmează textul care prevede ce se întâmplă în cazul în care recursul este soluţionat de instanţele deexcepţie, potrivit Noului Cod, adică tribunalele şi curţile de apel. Şi în cazul lor s-a păstrat regula consacrată de-alungul timpului, şi anume că aceste instanţe casează, de regulă, cu reţinere spre rejudecare. Astfel, ele judecărecursul, iar dacă îl admit, casează hotărârea cu reţinere şi procedează la rejudecare: „În cazul în care competenţade soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii de apel şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecareaprocesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului,situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop” [art. 498 alin. (1) NCPC].

În legătură cu acest aspect, Codul prevede în mod expres, în art. 501 alin. (4), că „în cazul rejudecării dupăcasare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege”. Această dispoziţie a trebuit săfie introdusă în Cod ca urmare a unei practici contradictorii care exista în ţară la nivelul instanţelor de recurs.Existau instanţe care susţineau că şi la rejudecare se pot încuviinţa ca probe noi numai înscrisurile. Or, înrealitate, instanţa de recurs s-a pronunţat asupra recursului şi l-a admis, a casat hotărârea şi procedează larejudecarea fondului, chiar dacă rejudecarea o face însăşi instanţa de recurs. Ea nu mai procedează ca o instanţăde control, ci ca o instanţă care judecă în fond şi, deci, la rejudecarea în fond după casare sunt admisibile oricefel de probe noi, nu numai înscrisurile, soluţie care trebuia admisă şi în vechea reglementare.

În legătură cu excepţia de la regula casării cu reţinere, s-a păstrat, în principiu, soluţia care exista înreglementarea anterioară şi care a fost amendată prin Legea micii reforme. Se poate casa cu trimitere atunci cândinstanţa nu a intrat în cercetarea fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată, textul fiindmai sever decât la apel, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. Chiar din redactare rezultă caeste necesar ca partea să nu fi fost legal citată la ambele momente, cele două condiţii fiind cumulative. Ca şi la apel,casarea se poate face o singură dată, fie la instanţa care a judecat, fie se îngăduie ca trimiterea să se facă şi la o altăinstanţă din aceeaşi circumscripţie.

În cazul în care este vorba despre necompetenţă, despre depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti saudespre încălcarea autorităţii de lucru judecat, şi tribunalul, şi curtea de apel procedează la fel ca Înalta Curte deCasație și Justiție, adică declină competenţa, practic trimit dosarul la instanţa sau organul jurisdicţional competent,potrivit legii, respectiv resping cererea ca inadmisibilă.


O noutate în legătură cu hotărârea instanţei de recurs se regăseşte în art. 499. O experienţă îndelungată aratăcă, şi la nivelul instanţelor de recurs, motivarea hotărârii începe cu istoricul, adică se redă ce s-a întâmplat în faţaprimei instanţe, ce s-a întâmplat în faţa instanţei de apel, care au fost motivele de casare, ce s-a întâmplat înrecurs şi apoi se motivează soluţia din recurs. Astfel, pentru a evita o muncă inutilă, care oricum se regăseşte înactele de la dosar, acest text prevede că „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărâreainstanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora,arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetatîn fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţieifără a se evoca şi analiza motivelor de casare”.

În ceea ce priveşte efectele casării, s-a păstrat dispoziţia din art. 311 CPC 1865, şi anume că hotărâreacasată nu are nicio putere, deşi continuă să existe în dosar pentru a putea urmări evoluţia procesului, iar actelede executare şi de asigurare făcute în temeiul acestei hotărâri sunt desfiinţate de drept. Nuanţa nouă constă înfaptul că instanţa trebuie să constate din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare, acest lucru, pentru evitareaintroducerii unor cereri ulterioare, şi, deci, pentru evitarea unor cheltuieli suplimentare şi a încărcării roluluiinstanţei cu alte cereri.

Referitor la judecata în fond după casare, regulile nu s-au schimbat: în ipoteza unei casări totale, se produce onouă judecată în întregime, având în vedere toate aspectele; în ipoteza unei casări parţiale, partea din hotărâre carenu a fost casată rămâne cu autoritate de lucru judecat şi se rejudecă doar ceea ce a fost desfiinţat. Dificultatea apareatunci când nu se stabileşte dacă s-a desfiinţat hotărârea total sau parţial. În acest caz, trebuie interpretată hotărâreade către parte sau de către avocatul părţii, prin examinarea motivelor invocate şi a considerentelor instanţei de recurs.De aceea, este recomandabil să se arate în hotărâre ce fel de casare operează. Este important şi pentru stabilirealimitelor rejudecării.

În legătură cu rejudecarea, s-a modificat dispoziţia din art. 315 al Codului anterior, în sensul că, potrivit art. 501alin. (1) NCPC, numai problemele de drept sunt obligatorii pentru judecătorii fondului („în caz de casare, hotărârile instanţeide recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul”). Articolul 315 CPC1865 se referă şi la necesitatea administrării unor probe, dar acest lucru nu se mai poate întâmpla sub imperiul NouluiCod, deoarece instanţa de recurs nu verifică niciun motiv de temeinicie. Această dispoziţie există la apel, unde estespecifică şi unde nu exista un text asemănător celui din art. 315 CPC 1865 până la modificarea survenită prin Legea miciireforme.

Se păstrează dispoziţiile privind casarea pentru încălcarea regulilor de procedură, în sensul că judecata vareîncepe de la actul anulat. Articolul 501 alin. (3) prevede că „după casare, instanţa de fond va judeca din nou, înlimitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată”.

Ultimul text de la recurs (art. 502) are în vedere aplicarea principiului non reformatio in pejus: „La judecarearecursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 481sunt aplicabile în mod corespunzător”, iar potrivit art. 481, partea nu-şi poate înrăutăţi situaţia în propria cale de atac,în afară de cazul în care consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.

Pentru prima ipoteză, şi anume că partea consimte expres la aceasta, s-a menţionat faptul că acestprincipiu este de ordine privată, soluţia plecând de la o dispută existentă în jurisprudenţa veche şi în doctrină: prof.Ilie Stoenescu, în urmă cu aproape 50 de ani, a motivat de ce partea ar putea avea interes să nu se aplice


192

principiul non reformatio in pejus, şi astfel, deşi, aparent, i s-ar crea o situaţie mai grea, să fie favorizată de soluţiacare s-ar da în recurs fără respectarea acestui principiu.

Cea de-a doua excepţie este dată de dispoziţii exprese ale legii. Vorbind despre autoritatea de lucrujudecat, a fost reglementată ca efect al hotărârii, iar art. 432, în teza a II-a, stabileşte: „ca efect al admiterii excepţiei,părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată”.

10. ConcluziiCa o concluzie generală cu privire la recurs, modificările nu sunt de natură să producă o tulburare sau o

modificare în activitatea instanţelor de recurs, adică, în afara instanţei supreme, unde s-a introdus procedurafiltrului în interesul unei bune înfăptuiri a justiţiei, la celelalte instanţe de recurs – tribunalele şi curţile de apel – seaplică, cu foarte puţine modificări, reglementarea anterioară.

Problema ţine mai mult de mentalitate. Recursul a beneficiat, după modificarea Codului în anul 1993, de mulţijudecători care funcţionaseră până atunci în sistemul comunist, când recursul era singura cale de atac dereformare. Şi chiar dacă după 1993 s-a reintrodus apelul drept cale de atac alături de recurs, aceştia tratau recursulfără a-i sesiza caracterul excepţional.

Toţi cei cu atribuții în înfăptuirea justiţiei trebuie să rămână cu ideea că dreptatea se face în primele douăgrade de jurisdicţie, unde se pot administra orice fel de probe, unde se poate invoca şi netemeinicia, şinelegalitatea, unde pot invoca orice nemulţumire. Recursul trebuie să rămână o cale excepţională, prin care săpoată fi îndreptate doar greşeli de aplicare a legii, astfel încât judecătorii de la primele instanţe să nu le mai facă.Procedând astfel, se poate asigura şi o practică judiciară unitară.

La noi, practica judiciară nu este izvor de drept, dar şi jurisprudenţa are un rol important, unul creator, nu însensul creării normelor de drept. Acest rol îi este recunoscut şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, unde sediscută despre o jurisprudenţă constantă, uniformă. Există, din păcate, situaţii când la complete din aceeaşi secţie sedau soluţii diferite pe aceeaşi problemă de drept, ceea ce produce insatisfacţie. Or, văzând recursul ca un factor deasigurare a practicii judiciare unitare, devine foarte importantă discutarea şi studierea soluţiilor instanţelor de recurs. Dinnefericire, există foarte multe materii în care nu se ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar consecinţele vor finefaste, pentru că una este să se pronunţe pe probleme de filiaţie, de pildă, 15 curţi de apel, şi alta s-ar întâmpladacă în această materie ar judeca o singură instanţă, o singură secţie, care să aibă o concepţie unitară.


Motivele de casare şi soluţiile posibile în recurs*

Prelegere susţinută de lector univ. dr. Ion DRAGNE

1. IntroducereMotivele de casare sunt reglementate în art. 488 NCPC, după cum urmează:„(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a

procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a căruicompunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;

3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată încondiţiile legii;

4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage

sancţiunea nulităţii;6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori

numai motive străine de natura cauzei;7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.(2) Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului

sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să sepronunţe asupra lor".

Astfel, prin abordarea comparativă a acestei reglementări cu cea din Codul de procedură civilă anterior,observăm că au fost eliminate motivele de modificare a recursului şi a rămas numai cadrul casării. Intenţia NouluiCod de procedură civilă a fost aceea de a consacra în mod neechivoc faptul că recursul este o cale de atacextraordinară, care vizează strict controlul legalităţii. Din această perspectivă, este mai plastică definirea recursuluica fiind mai degrabă un conflict între hotărâre şi lege, şi nu un conflict între părţi. Din această cauză, se spune cărecursul, în forma casaţiei, are un aşa-zis „caracter normativ”, ajutând legiuitorul. Prin urmare, în prezent, noţiuneade „casare” acoperă şi ceea ce anterior defineam ca fiind „motive de modificare”.

S-a pus problema dacă nu ar fi fost mai util – faţă de faptul că, oricum, recursul este o cale extraordinarăde atac – să se dea puterea judecătorului din recurs de a verifica legalitatea hotărârii sub toate aspectele invocatede parte. Potrivit opiniei domnului profesor Viorel Mihai Ciobanu, aceasta este o idee promovată în alte sistemede drept, însă în sistemul de drept român a fost menţinută soluţia tradiţională a enumerării motivelor de recurs dindouă considerente: în primul rând, pentru a se păstra o tradiţie a enumerării motivelor, iar în al doilea rând,pentru a ajuta părţile. Totuşi, trebuie observat că enumerarea limitativă a motivelor de casare, coroborată cusancţiunile energice care intervin în cazul în care recursul nu se încadrează între motivele prevăzute expres delege, constituie un factor de disciplinare pentru avocaţi sau consilieri juridici, care vor fi astfel constrânşi să



identifice şi să încadreze cu multă atenţie criticile împotriva unei hotărâri în tiparele pe care legiuitorul le-a prevăzutpentru exercitarea acestei căi de atac.

2. Scurt istoric al motivelor de recursFăcând o scurtă prezentare istorică a motivelor de recurs, se poate observa faptul că legiuitorul a fost

tradiţional şi consecvent, iar modificările nu au fost substanţiale începând din anul 1925. În decurs de aproape 80de ani, cea mai mare parte a motivelor de casare sau modificare s-au păstrat, cu mici modificări conjuncturale.

Ca orice modificare de amploare a legislaţiei, redactarea Noului Cod de procedură a pus problema dacă nuar fi fost necesară o suplimentare a motivelor de recurs, astfel încât partea să aibă posibilitatea de a supunehotărârea recurată unui control de legalitate. Sub acest aspect, eficienţa unei legislaţii nu este dată de posibilitateaca legiuitorul să instituie motive sau căi suplimentare, ci ca părţile să le exercite în bune condiţii şi să levalorifice pe cele care există. De asemenea, nu se pune problema dacă motivele de casare sau modificare suntmulte sau puţine, ci aceea dacă sunt exercitate în bune condiţii cele care sunt prevăzute în Codul de procedurăcivilă.

În ceea ce priveşte evoluţia motivelor de casare începând cu anul 1925 şi până în prezent, vom avea învedere modificările substanţiale.

Astfel, Legea nr. 144/1925 pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie prevedea 11 motive de recurs, o partedintre ele regăsindu-se şi în Noul Cod de procedură civilă. Conform art. 30 din Legea nr. 144/1925, casarea uneihotărâri se putea cere „când judecata nu s-a urmat cu numărul de judecători cerut de lege”, reglementareasemănătoare celei referitoare la alcătuirea instanţei din art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC, potrivit căreia „casarea uneihotărâri se poate cere (...) când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale”.

De asemenea, conform art. 30 din Legea nr. 144/1925, casarea unei hotărâri se putea cere şi „când hotărâreas-a dat de alţi judecători decât acei care au luat parte la dezbaterea procesului în fond”, reglementare care corespundecelei cuprinse în art. 488 alin. (1) pct. 2 NCPC: „Casarea unor hotărâri se poate cere (...) dacă hotărârea a fostpronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet dejudecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cuîncălcarea legii”.

În continuare, Legea nr. 144/1925 prevede: „casarea unei hotărâri se putea cere şi când tribunalul saucurtea ce au judecat procesul vor fi fost compuse de judecători care n-au îndeplinit condiţiunile cerute de lege”,reglementare care indică încălcarea unei norme de organizare judecătorească.

Un alt caz de casare prevăzut de art. 30 din Legea nr. 144/1925 este acela referitor la ipoteza în care„încheierile tribunalelor sau curţilor de apel, date cu titlu de desluşiri la împiedicările ivite cu ocaziunea punerii înlucrare a unei hotărâri definitive, sau adu-cerii întru îndeplinire, se vor ataca cu contrarii hotărârilor definitive”.Trebuie precizat faptul că o reglementare asemănătoare nu există în cadrul Noului Cod de procedură civilă decâtdacă am compara această prevedere cu cea referitoare la aplicarea greşită a legii [art. 488 alin. (1) pct. 8].

Următorul motiv de casare prevăzut de art. 30 din Legea nr. 144/1925 se referă la situaţia în care „hotărâreanu cuprinde temeiurile pe care este bazată sau când se întemeiază pe articole cu totul străine de firea pricinii, oricând omite a se pronunţa asupra unui mijloc de apărare esenţial în cauză”. O reglementare asemănătoare seregăsea în art. 304 pct. 9 şi fostul pct. 10 CPC 1865, respectiv ipoteza în care instanţa a omis să se pronunţe asupra

194


unor dovezi administrate şi lipsa de temei legal sau aplicarea greşită a legii.De asemenea, alte cazuri de casare prevăzute de Legea nr. 144/1925 aveau în vedere următoarele

situaţii „când tribunalul sau Curtea au făcut o rea aplicaţiune a legii, ori au călcat forme de procedură esenţialăpentru validitatea hotărârilor judecătoreşti; când aceste instanţe au depăşit competinţa lor ori au săvârşit un excesde putere în sensul că au trecut în atribuţiunile altei puteri constituite în Stat”. Totodată, potrivit aceluiaşi actnormativ, „cererea în casaţie pornită în contra unei hotărâri sub cuvânt de rea interpretare a convenţiunii, nu va fiprimită decât când interpretarea dată prin acea hotărâre ar schimba însăşi natura convenţiunii, sau i-ar denaturaînţelesul clar şi vădit neîndoielnic”. Trebuie avut în vedere şi cazul de casare referitor la „situaţia în care se comiteo eroare grosieră de fapt sau un exces de putere”. În acest sens, trebuie făcută precizarea că excesul de putereva fi reglementat doar în Codul de procedură civilă din 1948, ulterior această noţiune fiind eliminată, întrucâtînsăşi noţiunea de „putere” avea o semnificaţie ideologică şi nu se putea concepe ca puterea unică şi suverană apoporului să fie împărţită între instanţe de judecată, Parlament şi autoritatea administrativă.

Începând cu anul 1948, reglementarea recursului şi a motivelor de casare este cuprinsă în Codul deprocedură civilă, nemaifiind inclusă în legile de organizare ale Curţii de Casaţie sau ale instanţelor de judecată.

Codul de procedură civilă din anul 1948 prevede, în art. 304, următoarele cazuri de casare� „când instanţa nu afost alcătuită potrivit dispoziţiunilor legale; când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât acei care au luat parte ladesbaterea în fond a pricinei; când instanţa a depăşit competinţa sa; când instanţa a depăşit puterea ce îi este datăprin lege; când judecata s-a urmat cu încălcarea formelor de procedură care atrage pedeapsa nulităţii încondiţiunile art. 105 al. II, afară numai dacă este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului;când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive străine de firea pricinei; cândhotărârea pronunţată este lipsită de temei legal; când judecata nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sauasupra unei dovezi administrate, care erau hotărîtoare pentru deslegarea pricinei; când prin hotărârea dată s-acălcat sau s-a aplicat greşit legea; când hotărîrea cuprinde o greşeală gravă de fapt; când instanţa, sub cuvânt deinterpretare, a schimbat natura convenţiunii părţilor, sau i-a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoelnic”.

Abordând comparativ cele două reglementări ale Codului de procedură civilă – cea din 1948, respectiv ceadin 1993, se poate observa faptul că sunt asemănări vizibile între acestea. În Codul de procedură civilă din 1993au fost reluate cazurile de recurs reglementate de Codul de procedură civilă din 1948, cu mici modificări.

În Codul de procedură civilă din 1952 au fost restructurate motivele de recurs, acesta reglementând doar 5astfel de cazuri. Noţiunea de „modificare a hotărârii” este reglementată pentru prima dată în acest cod. Totodată,instanţa de recurs este obligată să cerceteze pricina sub toate aspectele, iar controlul exercitat prin recurs esteunul atât de legalitate, cât şi de temeinicie. Sunt date îndrumări judecătorului inclusiv referitor la ceea ce înseamnănetemeinicia.

Astfel, Codul de procedură civilă din 1952 prevedea, în art. 304 alin. (1), ca motiv de casare situaţia în care„instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale sau când hotărârea s-a dat de alţi judecători, decât cei careau judecat fondul pricinii”. Această reglementare corespunde art. 304 pct. 1 şi 2 din Codul de procedură civilăanterior şi art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 2 NCPC, existând şi mici deosebiri.

Un alt motiv de casare reglementat de Codul de procedură civilă din 1952 este cel referitor la cazul în care„instanţa a depăşit competenţa sa” şi care corespunde art. 304 pct. 3 din Codul de procedură civilă anterior şi art.488 alin. (1) pct. 3 NCPC.


Cel de-al treilea caz de casare prevăzut de Codul de procedură civilă din 1952 vizează ipoteza în care „prinhotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub pedeapsa nulităţii de art. 105 alin. (2)”, carese regăseşte în art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă anterior şi în art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC.

Situaţia în care instanţa „a încălcat sau aplicat greşit legea” este, de asemenea,reglementată de Codul de procedură civilă din 1952 ca motiv de casare, aceasta fiind,totodată, prevăzută de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă anterior şi de art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC.

Ultimul motiv de casare reglementat de Codul de procedură civilă din 1952 era reprezentat de situaţia în care„hotărârea este netemeinică”. Aşadar, existau situaţii în care judecătorul era obligat să verifice temeinicia hotărârii.Potrivit art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă din 1952, cazurile de netemeinicie erau următoarele: „cândhotărârea era în contradicţie cu faptele stabilite în instanţă; când instanţa nu a lămurit toate faptele, din care ar fiputut trage o concluzie justă cu privire la raporturile şi drepturile reciproce ale părţilor şi când instanţa a declaratca stabilite anumite fapte fără a avea dovezi suficiente sau deşi existau dovezi suficiente a considerat ca nefiindstabilite anumite fapte”.

În perioada 1952-1993, recursul a fost calificat ca fiind cale de atac ordinară. În anul 1993 a fost reintrodusapelul, iar Codul de procedură civilă a reglementat 11 motive de recurs, dintre care au fost eliminate două, şianume cel referitor la greşeala grosieră de judecată, grava eroare de fapt şi omisiunea instanţei de a se pronunţaasupra unor dovezi administrate.

Tot în anul 1993 a fost introdus un motiv de recurs despre care s-a apreciat că dubla motivul de revizuirereglementat în art. 322 pct. 2, respectiv extra petita, plus petita sau minus petita şi s-a pus în discuţie în cemăsură este utilă reglementarea acestei critici şi ca motiv de revizuire şi ca motiv de recurs.

Prin urmare, abordarea istorică a motivelor de recurs denotă faptul că există o anumită continuitate înlegiferarea acestora, indiferent de denumire – motive de casare sau de modificare. Aceste cazuri sunt denumitede Noul Cod de procedură civilă motive de casare. Totodată, se observă că motive cum ar fi excesul de putere sauautoritatea de lucru judecat au beneficiat de o reglementare în anumite perioade de timp.

S-a ridicat problema dacă ipoteza art. 3041 CPC 1865 ar mai putea fi regăsită în noua legislaţie,instrumentul legal dând posibilitatea justiţiabilului de a critica hotărârea recurată atunci când aceasta nu erasusceptibilă de a fi atacată pe calea apelului, în situaţia în care criticile nu se regăseau în ipotezele prevăzute laart. 304 pct. 1-9 CPC 1865.

Referitor la această problemă s-a precizat că în Noul Cod de procedură civilă s-a urmărit ca recursul să numai poată fi folosit pentru a critica hotărârea recurată sub aspectul temeiniciei, indiferent dacă aceasta este saunu susceptibilă de a fi atacată pe calea apelului şi a recursului sau, dimpotrivă, doar pe calea recursului. Prinurmare, art. 3041 din Codul anterior nu va mai fi folosit decât în temeiul unei norme speciale, cu alte cuvinte, doaratunci când legiuitorul va prevedea în mod expres dreptul instanţei de a verifica o hotărâre în recurs sub toateaspectele.

O altă problemă care s-a ridicat în acest context a vizat posibilitatea invocării, după depăşirea termenului derecurs, a motivelor de recurs, care, potrivit legii, pot fi invocate şi de instanţă din oficiu. Potrivit art. 489 alin. (3) NCPC,„Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă,chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică”. Acestedispoziţii trebuie corelate cu art. 488 alin. (2) NCPC, potrivit căruia „Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite

196


decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocateîn termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”.

Aşadar, din corelarea celor două texte reiese că după împlinirea termenului de recurs partea nu mai poateinvoca motivele de recurs, atât cele care nu au fost invocate în primă instanţă sau în apel, cât şi cele care ar puteaîmbrăca forma unor excepţii de ordine publică. Practic, problema ar viza aplicarea simetrică a ipotezei în carepartea poate invoca, după prima zi de înfăţişare – în accepţiunea reglementării anterioare – un motiv de ordinepublică, în condiţiile art. 132 şi 134 CPC 1865.

A existat o hotărâre de speţă, preluată de doctrină, în care s-a statuat că îi este permis părţii după prima zide înfăţişare să invoce motive de ordine publică, pentru că însăşi instanţa o poate face. Legiuitorul Noului Cod deprocedură civilă se pare că a urmărit constrângerea, disciplinarea părţii, să invoce excepţiile şi nulităţile, pe câtposibil, într-un anumit termen. Sancţiunile diferă, astfel încât, dacă vorbim despre întâmpinare, sancţiunea vizeazăimposibilitatea invocării excepţiilor, cu excepţia celor de ordine publică, dacă este vorba despre nulităţi, legeaobligă partea ca pentru încălcări ale legii anterioare, nulităţile deja produse să fie invocate toate deodată; deasemenea, în materia excepţiilor procesuale, indiferent de tipul acestora – de ordine publică sau relative – parteaeste obligată să le invoce deodată, sub sancţiunea plăţii de despăgubiri faţă de partea adversă.

În aceste context, se poate trage concluzia că, prin instituirea de termene de decădere şi obligarea părţilorsă invoce, după caz, nulităţile sau excepţiile, inclusiv cele de ordine publică, într-un interval de timp, legiuitorul nua înţeles să acorde părţii beneficiul de a invoca motive de ordine publică, aşa cum îi este recunoscută aceastăfacultate instanţei de judecată. Este, de altfel, dificil de imaginat cum partea, în procedura de filtrare, ar putea faceşi altceva decât ceea ce legea prevede, respectiv să prezinte un punct de vedere asupra raportului întocmitconform art. 493 alin. (2) NCPC. Spre exemplu, nu ar mai putea fi primită în procedura cvasi-necontencioasă dinetapa filtrării o excepţie de ordine publică pe care partea, din eroare, nu a putut să o invoce pe calea apelului sauexcepţia invocată chiar după expirarea termenului de recurs. Desigur, s-ar putea pune problema dacă ulterioracestei etape, după ce recursul a fost declarat admisibil, apreciindu-se că se impun verificări de către instanţa derecurs sau se stabileşte termen de judecată pe fond a recursului, un atare drept ar putea fi recunoscut pentruparte. Chiar şi pentru această ipoteză, se pare că legiuitorul a rezervat dreptul de a invoca încălcări de ordinepublică doar instanţei.

Există o excepţie care are un regim special, atât din perspectiva neaplicării principiului non reformatio in pejus,cât şi din perspectiva reglementării separate. Astfel, Noul Cod de procedură preia din Codul civil instituţia autorităţii delucru judecat şi îi conferă şi valenţă procedurală, adică o consacră drept excepţie. Articolul 431 alin. (2) NCPC prevedecă „Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuiadin urmă”, iar conform art. 432 NCPC, „Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau depărţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poatecrea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată”.

S-ar putea pune întrebarea dacă această excepţie, fiind consacrată ca normă specială, ar putea să derogede la regimul general aplicabil excepţiilor procesuale şi sunt avute în vedere dispoziţiile art. 247 alin. (3) NCPC,potrivit cărora „părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndatăce le sunt cunoscute. În caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părţii adverse, dispoziţiile art. 189-191 fiind aplicabile”. Astfel, cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, se pune problema dacă partea ar


putea să invoce această încălcare a legii, pe cale de excepţie, în şedinţă publică sau printr-un memoriu separat,după împlinirea termenului de recurs. Într-o atare situaţie, pentru partea interesată nu va mai interveni sancţiuneadecăderii. Chiar dacă această ipoteză ar fi interpretată ca o derogare de la regula privitoare la excepţiileprocesuale, ea nu ar face decât să întărească ideea conform căreia partea care a uzat de dreptul de a invocamotive de casare prin intermediul persoanei prezumate a fi profesionist nu mai poate să invoce, pe cale de excepţiesau prin memoriu separat, după împlinirea termenului de recurs, motive de casare, inclusiv de ordine publică.Raţionamentul din art. 132 şi 134 CPC 1865 nu credem că este aplicabil aici, pentru că partea este obligată săinvoce motivele de casare, iar pe de altă parte, dreptul recunoscut instanţei de a invoca aceste excepţii nuînlătură sancţiunea decăderii care intervine pentru partea care nu a îndeplinit un act de procedură în termenulprevăzut de lege. Credem, totuşi, că în raport de regulile generale, orientarea instanţelor va fi aceea de a da uncaracter cât mai restrictiv posibilităţii invocării motivelor de recurs altfel decât în condiţiile şi termenele stabilite delegiuitor, de aceea este recomandabil ca şi încălcarea autorităţii de lucru judecat să fie invocată în conformitate cuprevederile art. 488 alin. (2) NCPC.

3. Analiza motivelor de casareÎn ceea ce priveşte analiza motivelor de casare, trebuie specificat că Noul Cod de procedură civilă aduce

modificări în această materie. Astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 CPC 1865 nu se mai regăseşteîn reglementarea cuprinsă în art. 488 NCPC. Altfel spus, extra petita, plus petita sau minus petita constituieexclusiv motiv de revizuire. Tot ca un element de noutate, a fost prevăzută casarea pentru încălcarea autorităţii delucru judecat.

3.1 Încălcarea dispoziţiilor referitoare la alcătuirea instanţeiÎn art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC este reiterat un motiv de recurs tradiţional referitor la încălcarea normelor

de organizare judecătorească. Acest motiv de recurs are în vedere încălcarea dispoziţiilor referitoare la alcătuireainstanţei. Noţiunea de alcătuire a instanţei este una generică, incluzând atât dispoziţiile care reglementeazăcompunerea completului de judecată, cât şi pe cele referitoare la constituirea acestuia. Noţiunea de alcătuire a instanţeivizează şi alte ipoteze, respectiv situaţiile în care a participat la judecată un judecător incompatibil sau unjudecător a cărui recuzare s-a cerut, dar a fost respinsă sau instanţa a omis a se pronunţa asupra ei sau, în cazurileprevăzute de lege, nu a participat la judecată procurorul. Conceptul de alcătuire a instanţei trebuie interpret şi maiextensiv, şi să fie avut în vedere orice incident referitor la dreptul judecătorului de a face parte din complet, nu doarcazurile de incompatibilitate, indiferent dacă acestea vizează incompatibilitatea absolută sau relativă. Deexemplu, în Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor – Legea nr. 303/2004 se reglementează ocompetenţă restrânsă cu privire la judecătorii stagiari. În acest caz, nu suntem în prezenţa unui caz deincompatibilitate, abţinere sau care să vizeze numărul de judecători în sensul tradiţional de compunere a instanţei,ci este vorba despre o problemă de greşită repartizare, care, în opinia noastră, poate fi acoperită de noţiunea„alcătuire a instanţei”.

În acelaşi context, s-a pus problema dacă greşita repartizare a cauzei la o secţie formată din judecătorispecializaţi într-o anumită materie sau la un complet specializat poate fi invocată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct.1 sau pct. 3 NCPC. Articolul 135 NCPC referitor la soluţionarea conflictului de competenţă prevede: „(1)

198


Conflictul de competenţă ivit între două instanţe judecătoreşti se soluţionează de instanţa imediat superioară şicomună instanţelor aflate în conflict. (2) Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şiJustiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţieşi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere. (3) Conflictul de competenţă ivit între o instanţăjudecătorească şi un alt organ cu activitate jurisdicţională se rezolvă de instanţa judecătorească ierarhicsuperioară instanţei în conflict. (4) Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fărăcitarea părţilor, printr-o hotărâre definitivă”. În continuare, art. 136 NCPC prevede că „(1) Dispoziţiile prezenteisecţiuni privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazulsecţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti. (2) Conflictul se va soluţiona de secţia instanţei stabilitepotrivit art. 135 corespunzătoare secţiei înaintea căreia s-a ivit conflictul. (3) Conflictul dintre două secţii aleÎnaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se soluţionează de Completul de 5 judecători. (4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) seaplică în mod corespunzător şi în cazul completelor specializate”.

În acest context, s-a apreciat că simplul fapt al instituirii unei proceduri de soluţionare a conflictelor decompetenţă între complete specializate sau între secţii specializate nu transformă aceste dispoziţii în norme decompetenţă, ele fiind în continuare norme de organizare judiciară. Legiuitorul a avut în vedere să prevină situaţiile deoprire a cursului judecăţii fără remedii, sfera de aplicare a conflictului de competenţă fiind extinsă în acest scop. Deaceea, în măsura în care pe calea recursului se va invoca o neregularitate cu privire la rezolvarea conflictului decompetenţă între secţii sau complete specializate – evident, în limitele permise de lege, care prevede că măsuriledispuse în soluţionarea conflictului de competenţă sunt definitive – să devină incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct.1 NCPC.

În ceea ce priveşte incompatibilitatea, trebuie menţionat faptul că situaţiile de incompatibilitate au fost, pe de oparte, dezvoltate, iar pe de altă parte, acestea au fost încadrate într-un sistem unitar din care fac parte şi motivele derecuzare. În art. 41 NCPC sunt prevăzute cazurile de incompatibilitate absolută - „(1) Judecătorul care a pronunţat oîncheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs,contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare. (2) De asemenea, nu poate lua parte lajudecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator înaceeaşi cauză”.

Incompatibilităţile relative sunt prevăzute în art. 42 NCPC, a cărui denumire marginală este „Alte cazuri deincompatibilitate absolută”. Totuşi, trebuie menţionat faptul că, în realitate, acestea nu constituie cazuri deincompatibilitate absolută, dreptul de a recuza fiind lăsat la dispoziţia părţii interesate, supus însă sancţiunii decăderiiîn caz de neexercitare în termenul reglementat de lege. În cazurile reglementate de art. 41 NCPC, judecătorul esteprezumat a fi părtinitor, iar în situaţiile prevăzute de art. 42 NCPC, judecătorul poate fi într-o astfel de situaţie, subrezerva verificării de către un alt judecător a acestor cazuri. Aşadar, termenul de „absolut” poate avea în vedereobligaţia judecătorului de a se abţine.

Referitor la situaţiile de incompatibilitate în care se poate afla judecătorul, a fost semnalată necorelareatextului art. 42 alin. (1) pct. 6 teza a II-a NCPC cu dispoziţiile din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor, însensul că, în situaţia în care împotriva judecătorului a fost începută urmărirea penală, legea prevede suspendarea dedrept din funcţie, ceea ce exclude posibilitatea formulării unei cereri de recuzare pentru acest motiv.

Articolul 45 NCPC se referă la Invocarea incompatibilităţii absolute „În cazurile prevăzute la art. 41,


judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fiinvocată în orice stare a pricinii”. Prin urmare, se păstrează regimul de ordine publică al actualelorincompatibilităţi, extinse însă conform textului de lege.

În ceea ce priveşte incompatibilităţile absolute, s-a pus problema sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 41,respectiv dacă, spre pildă, judecătorul care a soluţionat o excepţie procedurală devine incompatibil să soluţionezecauza după casarea cu trimitere spre rejudecare. S-a apreciat că o concluzie în sensul aplicării dispoziţiilor art. 41în acest caz, în absenţa unei menţiuni exprese a legiuitorului în acest sens şi interpretând restrictiv cazurile deincompatibilitate, nu poate fi reţinută.

Cu privire la incompatibilităţi, este prevăzută procedura de soluţionare a cererii de abţinere a judecătoruluirecuzat sau de recuzare a judecătorului împotriva căruia s-a formulat o astfel de cerere. Se poate ridica problema dacăse vor aplica aceleaşi reguli cu privire la procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau de recuzare şi în ipotezeleîn care judecătorul se află într-una dintre vechile situaţii de incompatibilitate reglementate de art. 24 CPC 1865,preluate în art. 41 NCPC. Întrucât textul nu mai face nicio distincţie, răspunsul este pozitiv, în sensul că va fiaplicabilă această procedură, astfel încât judecătorul aflat în situaţia de incompatibilitate absolută prevăzută de art.41 nu va mai putea face parte din completul care va soluţiona incidentul referitor la incompatibilitate. În acestsens, art. 45 NCPC prevede că, în cazul incompatibilităţilor prevăzute de art. 41 NCPC, judecătorul nu poateparticipa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut sau nu a fost recuzat, neregularitatea putând fi invocată în orice starea pricinii, iar verificarea existenţei uneia dintre aceste incompatibilităţi este realizată de către grefierul de şedinţă,înainte de primul termen de judecată, potrivit art. 43 alin. (1) NCPC.

Pe de altă parte, în situaţia abţinerii sau recuzării, completul de judecată îl va asculta pe judecător, dacăapreciază că este necesar, după care va dispune ca acesta să fie menţinut sau înlăturat din complet.

De altfel, în prezent, în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti se precizează că toateincidentele care privesc membrii completului de judecată, cum ar fi incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea, sejudecă de către completul imediat următor.

În ipoteza în care cererea de recuzare este respinsă, se poate ridica întrebarea dacă, dincolo detemeinicia cererii de recuzare, condiţia extrinsecă de a fi luată această măsură de un complet legal constituit sepoate verifica prin intermediul dispoziţiilor din art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC sau al celor prevăzute în art. 488 alin.(1) pct. 2 NCPC. Soluţia este aceea că sunt aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC, întrucât în acestcaz se pune o problemă legată de alcătuirea instanţei, în accepţiunea largă a acestei noţiuni.

O altă problemă referitoare la incompatibilitate ar fi aceea că doctrina, referindu-se la acest caz, a avut învedere magistraţii. Se pune, astfel, întrebarea dacă, având în vedere că sunt consacrate motivele de recuzare şiîn ceea ce îi priveşte pe grefieri sau pe magi-straţii-asistenţi, în cazul în care se invocă încălcarea acestor norme,va fi aplicabil tot art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC? Referitor la această problemă s-a apreciat că participareaacestor persoane la judecată face parte, lato sensu, din alcătuirea instanţei, astfel încât orice critică trebuie să fiesubsumată acestui motiv de casare

3.2 Încălcarea principiului continuităţiiArticolul 488 alin. (1) pct. 2 NCPC reprezintă un text de lege care a fost preluat din vechea reglementare şi

completat. Potrivit acestui articol, „casarea unei hotărâri se poate cere (...) dacă hotărârea a fost pronunţată de alt

200


judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât celstabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încalcarea legii”. În aceastăsituaţie, este vizată încălcarea principiului continuităţii, consacrat ca principiu fundamental în titlul preliminar, fiind apoireluat în partea privitoare la judecată. Astfel, art. 19 NCPC prevede că „judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nupoate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii”, iar potrivit art. 214 NCPC, (1)„Membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii.(2) În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei,acesta va fi înlocuit în condiţiile legii. (3) Dacă înlocuirea prevăzută la alin. (2) a avut loc după ce s-a dat cuvântulîn fond părţilor, cauza se repune pe rol”.

Şi sub imperiul actualei reglementări, potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti,judecătorii nu pot fi înlocuiţi decât în condiţiile şi pentru motivele prevăzute de lege.

Avantajul noii reglementări constă în faptul că principiul continuităţii a fost inserat ca principiu fundamental alprocesului civil, deşi acesta vizează, în realitate, o regulă de organizare judecătorească. De asemenea, sunt prevăzuteexpres şi limitativ condiţiile în care se pot aduce schimbări în compunerea completului de judecată. S-a păstrat însăregula că această cerinţă a continuităţii nu este una absolută. Ca atare, modificările determinate de motive obiectivesau subiective pot să intervină, chiar şi în situaţia în care pricina a rămas în pronunţare. Alături de situaţia în carehotărârea ar putea fi casată pentru că alţi judecători decât cei care au judecat pricina pe fond au pronunţat hotărârea,noul text cuprinde alte două ipoteze: ipoteza în care completul de judecată căruia i-a fost repartizată cauza în modaleatoriu a fost schimbat sau, în condiţiile legii, un alt complet a fost schimbat.

În acest context, trebuie verificat dacă pct. 2 vizează şi încălcarea regulilor privitoare la repartizareaaleatorie, fiindcă din modul în care este formulat acesta, ar sugera că poate fi casată hotărârea doar în ipoteza încare completul căruia i-a fost repartizată cauza în mod aleatoriu a fost schimbat, cu încălcarea legii. Dar ipotezaîn care nu i-a fost repartizată cauza în mod aleatoriu poate fi luată în discuţie? În Regulamentul de ordine interioarăal instanţelor judecătoreşti se prevede într-o manieră imperativă şi cu procedura aferentă faptul că repartizareaaleatorie este o problemă de ordine publică. Din această perspectivă, se pune întrebarea dacă se poate cere şidispune casarea hotărârii atunci când a fost schimbat completul de judecată căruia îi fusese repartizată aleatoriucauza, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, cu atât mai mult în ipoteza în care dosarul nu a fost repartizatîn mod corect de la început, conform principiului repartizării aleatorii, se poate invoca acest motiv? Textul prevede:„sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei”, prin urmare, se porneştede la premisa că dosarul a fost repartizat aleatoriu, astfel încât s-ar putea susţine că motivul de casare prevăzutde art. 488 alin. (1) pct. 2 NCPC nu poate fi aplicabil în cazul încălcării regulilor de repartizare aleatorie.

Dacă dosarul nu a fost repartizat aleatoriu se poate invoca această încălcare a formelor în baza art. 488 alin.(1) pct. 5 sau în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC?

Credem că, între varianta invocării motivului de casare de la punctul 2 sau cea a motivelor de casareprevăzute la punctele 5 sau 8 ale art. 488 NCPC, este preferabilă prima, întrucât termenul de aleatoriu folositîntr-o normă care este eminamente de organizare judecătorească permite verificarea legalităţii hotărârii pe aceastăcale, inclusiv din perspectiva verificării legalităţii repartizării aleatorii.

Analizând normele referitoare la compunerea instanţelor, evocate mai sus, din perspectiva caracterului deordine publică, sunt de ordine publică cele privind incompatibilităţile absolute (art. 41 NCPC) şi abţinerea [art. 43


alin. (2) NCPC]. Când se vorbeşte despre recuzare, care este un drept al părţii, se identifică o normă de naturăprivată, deci nu poate fi invocată pentru prima dată în apel, şi cu atât mai mult nu poate fi invocată pentru primadată în recurs. Aşadar, situaţia premisă pentru ca soluţia asupra recuzării să fie supusă judecăţii pe calea controluluide legalitate a recursului sub imperiul Noului Cod, o reprezintă ipoteza în care partea a formulat cererea derecuzare, aceasta a fost respinsă sau prima instanţă a omis să se pronunţe asupra ei, a fost reiterată în apel, iarinstanţa de apel, sesizată cu acest motiv, l-a respins sau a omis să se pronunţe asupra lui.

În ceea ce priveşte art. 488 alin. (1) pct. 2, acest motiv este de ordine publică, iar verificarea respectării legiireferitoare la repartizarea aleatorie a cauzei, legalitatea schimbării compunerii completului de judecată şicontinuitatea în sens restrâns, respectiv ca judecătorul care a pronunţat hotărârea să fie cel în faţa căruia s-au pusconcluzii, se realizează prin verificarea încheierilor de şedinţă şi a proceselor-verbale întocmite de funcţionariicompetenţi cu repartizarea în regim aleatoriu în sistem Ecris.

Referitor la acest aspect s-a ridicat problema identificării acelor situaţii în care specialistul IT a introdus unparametru în mod greşit şi, astfel, repartizarea aleatorie s-a făcut eronat. Cu privire la această problemă s-aarătat că trebuie plecat de la premisa că legea se aplică. Astfel, Regulamentul de ordine interioară al instanţelorjudecătorești conţine dispoziţii care reglementează modul în care sunt constituite completele cu continuitate, cunumere, există dispoziţii care instituie obligaţia conducerii instanţei de a desemna persoanele specializate, existăobligaţia persoanelor specializate de a completa anumite înscrisuri care au valoare de act autentic, de a listapricinile înregistrate la sfârşitul fiecărei zile şi, potrivit aceluiaşi Regulament, există procesele-verbale şiîncheierile de şedinţă, ataşate la dosarul cauzei, care cuprind menţiuni despre această procedură, dar numai încazul intervenirii unor schimbări.

Totodată, s-a mai precizat şi că, în cazul neefectuării operaţiunii informatice a repartizării aleatorii în funcţiede parametrii dosarului, eventual în funcţie de hotărârea colegiului de conducere prin care se stabilesc completelespecializate în anumite materii, sistemul informatic va menţiona operaţiunea ca nerealizată, iar acest fapt trebuielistat într-un proces-verbal din care rezultă motivele pentru care operaţiunea de repartizare aleatorie nu a putut fifinalizată cu succes. În acest caz, conducerea instanţei trebuie să hotărască de ce nu a putut fi repartizat dosarulşi se poate trece la un alt tip de termen. Aşadar, toate aceste operaţiuni sunt verificabile.

De asemenea, trebuie menţionat faptul că nu se poate vorbi despre o reală repartizare aleatorie dacă nu existăcel puţin două complete într-o anumită materie. Acest fapt poate fi verificat de către instanţa de control judiciar, înipoteza în care partea ar invoca, prin motivele de recurs, că dosarul nu a fost repartizat aleatoriu.

Aşadar, există dispoziţii în Regulamentul de ordine interioară care permit verificarea schimbării compuneriicompletului în ipotezele obişnuite, obiective, în care se impune schimbarea, dar, pe de altă parte, regularitateadistribuirii ar trebui să poată fi verificată şi altfel decât prin accesarea sistemului Ecris.

În practică, există două modalităţi de verificare a regularităţii repartizării aleatorii: automată şi manuală, aşadarverificarea este una tehnică, nerezultând din dosar. În acest context, ar fi de dorit ca regularitatea repartizării să poatăfi verificată şi să rezulte din actele dosarului, prin asumarea responsabilităţii de către persoana care are acestecompetenţe, de pildă prin semnarea unui proces-verbal. Este adevărat că există un listing de repartizare zilnică atuturor cauzelor pe care îl face grefierul sau altă persoană desemnată cu operaţiunea tehnică de repartizare aleatoriede serviciu şi unde apar toate cauzele înregistrate la instanţă în ziua respectivă şi care au fost repartizate fie manual,fie aleatoriu, dar accesul la acest tip de informaţie este mai dificil decât la dosarul cauzei şi pune în sarcina instanţei de

202


control judiciar activităţi în plus, de pildă întocmirea de adrese de solicitare a acestor listinguri.Tot referitor la acest punct a fost pusă în discuţie şi oportunitatea sancţionării ca motiv distinct de recurs,

circumscris punctului 2, a încălcării dispoziţiilor regulamentare de repartizare aleatorie a cauzelor, cu atât mai multcu cât, se pare că acest punct 2 sancţionează doar nesocotirea principiului continuităţii. Nesocotirea dispoziţiilorregulamentare poate atrage răspunderea disciplinară sau sancţiuni de altă natură.

În acest context, se pune şi problema dacă această încălcare trebuie criticată prin prisma motivuluiprevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 2 sau a celui prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv cel referitor la faptul căinstanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Legat de aceastăproblemă s-a exprimat opinia că nu ar putea fi vorba despre motivul prevăzut la pct. 5, întrucât normele carereglementează repartizarea aleatorie sunt norme de organizare, şi nu de procedură. Într-o altă opinie, s-aapreciat că activităţile prin intermediul cărora dosarele se repartizează aleatoriu reprezintă activităţi proceduralesupuse normelor de procedură propriu-zise din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti. Esteexclus ca greşita repartizare aleatorie să atragă doar sancţiuni de natură disciplinară. Acest fapt este criticabil cucertitudine în recurs, este discutabil doar temeiul legal, dispoziţia legală căreia i se circumscrie: art. 488 alin. (1)pct. 1, din perspectiva unei greşite compuneri a instanţei, ori art. 488 alin. (1) pct. 2, din perspectiva uneischimbări nelegale a completului pe parcursul judecăţii sau chiar a unei formări greşite a completului.

Aşadar, dacă se pleacă de la ipoteza că pct. 2 al art. 488 are în vedere faptul că a fost respectată regularepartizării aleatorii sau ciclice, se sancţionează schimbarea nelegală a completului de judecată cu ocazia dezbateriifondului, circumscriindu-se art. 488 alin. (1) pct. 1, ca motiv de recurs, când se vorbeşte despre alcătuirea instanţei,respectiv art. 488 alin. (1) pct. 2, când se vorbeşte despre cele două ipoteze: încălcarea principiului continuităţii,în sensul că judecătorii în faţa cărora s-au pus concluzii trebuie să pronunţe şi hotărârea sau în sensul că, fiindrepartizată pricina bine, completul nu trebuie să se schimbe decât cu respectarea legii, sau art. 488 alin. (1) pct.5, când se vorbeşte despre încălcarea regulilor de procedură.

Tot referitor la această problemă s-a pus în discuţie, pentru ipoteza în care s-ar admite posibilitateaîncadrării în punctul 1 sau 5, nu şi la pct. 2, pentru că în acest motiv se face trimitere la momente ulterioare,remediul în situaţia de la pct. 1. Cu alte cuvinte, cum ar putea instanţa de fond, înainte să se ajungă la o critică înrecurs, să combată această neregularitate? La pct. 5 vorbim despre cauzarea unei vătămări. Legat de aceastăproblemă, s-a arătat că normele referitoare la continuitatea completului de judecată sunt acele norme în carevătămarea se prezumă. Există text de lege în noua legislaţie care prevede că partea care susţine încălcareanormelor referitoare la completul de judecată nu trebuie să facă dovada vreunei vătămări.

Punctul 1 se referă, între altele, la incompatibilităţi, la recuzare, în cazul în care a fost incorect respinsă,lipsa procurorului sau a altor organe atunci când legea prevede expres participarea acestora, orice alt incident, de pildă,greşita repartizare a cauzei la un complet care nu avea specializarea necesară. Pentru toate aceste ipoteze, însă, secunosc remedii procedurale, spre exemplu, dacă dosarul a revenit unui judecător stagiar, el poate trimite cauza spreo nouă repartizare. Nerespectarea principiului repartizării aleatorii a cauzei este însă o problemă de organizare, şitocmai din această cauză nu cunoaşte un remediu procedural. Referitor la această observaţie s-a apreciat însă căun remediu există întotdeauna; spre exemplu, privitor la conflictele de competenţă între complete, dacă judecătorular primi un dosar repartizat cu încălcarea regulilor de repartizare aleatorie sau ciclică, acesta îl poate înainta,printr-o încheiere, preşedintelui instanţei, susţinând că nu a fost corect repartizat. În practică, în astfel de situaţii s-a


204

procedat la scoaterea cauzei de pe rol; de asemenea, la unele instanţe se invocă necompetenţa funcţională.Continuarea judecării cauzei de către un complet nelegal învestit ar însemna că principiul repartizării aleatorii este unprincipiu proclamat, dar neprotejat, iar pentru parte sau pentru instanţa de control este indiferentă sancţionareafuncţionarului care avea competenţe în realizarea acestei operaţiuni.

Normele referitoare la aşa-zisa competenţă a secţiilor specializate sau a completelor specializate sunt norme deorganizare, cu excepţia cazului în care legea prevede în mod expres competenţa acestora, întrucât termenul de„competenţă” se raportează la instanţă, şi nu la subdiviziunile instanţei. De pildă, dacă se aprobă de către ConsiliulSuperior al Magistraturii înfiinţarea unei secţii specializate în cadrul unei instanţe, aceasta este o normă de organizare,şi nu una de competenţă. Nu se au în vedere tribunalele specializate, prevăzute de legiuitor ca instanţe distincte, cireferirea vizează repartizarea între secţiile specializate sau întrecompletele specializate ale aceleiaşi instanţe, unde nu avem de-a face cu norme de competenţă, chiar dacălegiuitorul încearcă să găsească remedii pentru rezolvarea diverselor incidente, deplasându-se la mecanismelecompetenţei.

Punctul 5 se referă la încălcarea regulilor de procedură, respectiv când a intervenit un caz de nulitate.Nulitatea este de ordine publică şi, în cazul în care se constată ca fiind întemeiat motivul de casare, sancţiuneaeste de casare cu trimitere în toate cazurile.

3.3 Încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legiiNoţiunile natură de ordine publică şi ordine privată au aceeaşi semnificaţie ca şi în reglementarea actuală.

Textul este corelat cu schimbările substanţiale ale regimului competenţei, respectiv cu ceea ce şi în prezentexistă în art. 159 şi în art. 1591 CPC 1865.

În acest sens, încă din Legea micii reforme legiuitorul a făcut distincţie între competenţa de ordine publicăşi cea de ordine privată. În art. 159 CPC 1865 se precizează că „necompetenţa este de ordine publică sau privată”.Teza a II-a reia cazurile: „Necompetenţa este de ordine publică: 1. în cazul încălcării competenţei generale, cândprocesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2. în cazul încălcării competenţei materiale, cândprocesul este de competenţa unei instanţe de alt grad; 3. în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, cândprocesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura”. Atunci cândcompetenţa nu este de natură exclusivă, ea este de natură privată: „În toate celelalte cazuri, necompetenţa estede ordine privată”.

Invocarea excepţiei de necompetenţă, cum precizează art. 130 NCPC, este supusă unor reguli mult mai stricte:„Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termende judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe”. Prin urmare, există un termen de decădere caresancţionează şi depăşirea timpului în care putea fi invocată o încălcare a unei norme de ordine publică, acesta fiindelementul de noutate. De asemenea, judecătorul are obligaţia de a verifica el însuşi competenţa la primul termen dejudecată, sub imperiul Noului Cod: „La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe,judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general,material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru careconstată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu” (art. 131 NCPC). Noul Cod este mairestrictiv din acest punct de vedere, prevăzând, în alin. (2) al aceluiaşi articol, că, „în mod excepţional, în cazul în care


pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune îndiscuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop”. Aşadar, este o problemă prealabilă care îl leagă pejudecător şi asupra căreia nu poate reveni. Sub imperiul actualului Cod, verificarea din oficiu a judecătorului nu împiedicăpartea să invoce necompetenţa, dacă sunt îndeplinite anumite cerinţe, desigur, cu respectarearegulilor privitoare la caracterul interlocutoriu al încheierilor de şedinţă.

Din această perspectivă şi întrucât intenţia judecătorului a fost să mobilizeze partea să invoce nulităţile câtmai repede şi, dacă se poate, pe toate, şi să supună filtrului apelului toate incidentele, ca o condiţie deadmisibilitate a recursului, s-au instituit, în art. 488 alin. (1) pct. 3, două cerinţe: prima, ca necompetenţa invocatăîn cauză să fie una de ordine publică, şi cea de-a doua, să fi fost invocată în condiţiile legii. Aceasta înseamnă cănecompetenţa materială funcţională sau procesuală, precum şi necompetenţa teritorială exclusivă nu mai pot fiinvocate în recurs pentru prima dată. Ele pot fi invocate în recurs doar dacă au fost invocate în apel şi instanţa de apelle-a respins sau a omis să se pronunţe asupra lor. Ele nu ar fi putut fi invocate pentru prima dată nici în apel, pentrucă legea obligă partea să invoce necompetenţa materială şi teritorială exclusivă în faţa primei instanţe.

În cazul în care se vorbeşte despre necompetenţa generală a instanţelor de judecată, aceasta şi-a păstratregimul special, constând în posibilitatea de a fi invocată de către oricare dintre părţi, în orice stare a pricinii,inclusiv de către instanţă din oficiu. Se pune întrebarea dacă i se recunoaşte recurentului posibilitatea de a invocaexcepţia de ordine publică a necompetenţei generale pentru prima dată în recurs sau dacă, dimpotrivă, i serecunoaşte doar instanţei de recurs dreptul de a invoca, în baza art. 489 alin. (3) NCPC, ca motiv de ordinepublică, dar nu ca obligaţie, încălcarea normelor de competenţă generală. S-a apreciat că legiuitorul a făcut aceastăderogare şi, la fel cum s-a admis că excepţia autorităţii de lucru judecat ar putea să fie invocată fiindcă existănormă specială, să fie identificată o normă specială care să dea posibilitatea verificării competenţei generale caurmare a iniţiativei oricăreia dintre părţi şi a instanţei, inclusiv în faza recursului, pentru că problema competenţeigenerale este una care excede interesului privat şi vizează delimitarea competenţelor instanţelor de judecată faţăde organe fără atribuţii jurisdicţionale din afara puterii judecătoreşti.

O altă problemă referitoare la acest motiv de casare este dacă legiuitorul a înţeles să restrângă posibilitateainvocării excepţiei de necompetenţă sau a incidentelor relative la competenţă doar la cele de ordine publică,întrucât art. 488 alin. (1) pct. 3 are în vedere ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor decompetenţă de ordine publică întocmai cum există de lege lata reglementat un motiv al contestaţiei în anulare dedrept comun, potrivit art. 317 pct. 2 CPC 1865.

Din această perspectivă, se pune întrebarea dacă se poate invoca pe calea recursului necompetenţa instanţei carea judecat în primă instanţă, în situaţia în care aceasta s-a invocat în primă instanţă şi aceasta a respins-o sau a omis săse pronunţe asupra ei, şi apoi s-a invocat ca motiv de apel, iar instanţa de apel l-a respins sau a omis să se pronunţe asupralui, sau este nevoie să se restrângă cercetarea competenţei doar la regulile de ordine publică? Pârâtul, care se află subprotecţia unei norme de competenţă de ordine privată, teritorială de drept comun, se poate prevala în recurs deîncălcare, în cazul în care incidentele referitoare la competenţa teritorială de ordine privată au fost înlăturate peaceastă cale, poate găsi un alt motiv de casare sau voinţa legiuitorului fost ca verificarea competenţei teritorialede ordine privată să se facă doar în faţa instanţelor fondului? Se pare că nu este vorba despre o omisiune alegiuitorului; nu se poate accepta că această limitare „de ordine publică” să fie rezultatul unei greşeli. Din aceastăcauză trebuie ales dintre cele două ipoteze: să se admită că legiuitorul nu mai dă posibilitatea părţii să


206

invoce necompetenţa de ordine privată ca motiv de casare, chiar dacă a invocat-o în faţa instanţelor fondului, sausă se meargă pe ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv să se aplice regimul comun al nulităţilor.

Aşadar, se poate discuta dacă, neputându-se invoca nulitatea hotărârii pentru încălcarea regulilor de competenţăde ordine privată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3, s-ar putea cere casarea prin intermediul motivului prevăzut de art.488 alin. (1) pct. 5 NCPC, cu luare în considerare a limitelor acestui motiv, care vizează încălcarea regulilor deprocedură.

Referitor la această problemă s-a pus problema dacă nu cumva prin această interpretare sunt eludatedispoziţiile legii, deoarece intenţia legiuitorului a fost, se pare, de a limita în timp posibilitatea invocării excepţiei denecompetenţă teritorială de ordine privată în faţa primei instanţe, fapt care rezultă în mod clar din dispoziţiile art. 130alin. (3): „Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacăîntâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primeiinstanţe”. Mai mult decât atât, coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC, ceea ce se poateverifica în recurs este doar legalitatea hotărârii prin care instanţa s-a pronunţat cu privire la nesocotirea normelor denecompetenţă de ordine publică, exceptând necompetenţa generală, care poate fi invocată oricând în recurs. Aşadar,doar aceasta se mai poate invoca. Felul în care instanţa de fond a dispus cu privire la excepţia de necompetenţă deordine publică mai poate fi verificat în recurs, iar necompetenţa de ordine privată nu ar mai putea fi invocată în recurs.

Referitor la această observaţie s-a precizat că nu s-a pornit de la ipoteza că necompetenţa de ordine privată arputea fi invocată prima dată în recurs, ci de la aceea că recurentul a mai invocat în faţa instanţelor de fond aceastăexcepţie, dar ea a fost respinsă. De asemenea, faptul că se invocă necompetenţa pentru prima dată în recurs nutransformă recursul într-o cale ordinară de atac, pentru că elementele privitoare la competenţă vizează legalitatea.

Articolul 176 NCPC, care reglementează nulitatea necondiţionată, precizează că partea care o invocă nutrebuie să facă dovada unei vătămări, enumerând, la pct. 3, domeniul competenţei instanţei, fără distincţie.

Când legiuitorul a vrut să acopere o anume greşeală, a făcut în aşa fel încât să dea posibilitatea celui aflat înculpă să o îndrepte. În actualul Cod, excepţia nulităţii actului de procedură pentru lipsa calităţii de reprezentant poatefi remediată în condiţiile art. 161 alin. (1) şi (2) CPC 1865. În viitorul Cod de procedură civilă, această excepţie anulităţii actului de procedură pentru lipsa calităţii de reprezentant nu poate fi invocată pentru prima dată în apel,deci, dacă nu a fost invocată în faţa primei instanţe, ea nu mai poate fi invocată.

Pe de altă parte, art. 310 CPC 1865 a fost menţinut într-o anumită formă în art. 485 alin. (2): „Dacă intimatul nu ainvocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el se va socoti în termen”. Prinurmare, spiritul noii reglementări este în sensul acoperirii nulităţilor atunci când aceasta se poate, însă într-o formăexpresă.

S-a mai pus problema dacă nu cumva, în condiţiile în care a fost consacrat un motiv de recurs specialpentru competenţă, intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a restrânge această problematică a competenţelordoar la competenţa de ordine publică, context în care invocarea punctului 5 al art. 488 alin. (1) NCPC pentruipoteza compentenței de ordine privată să nu fie posibilă. S-a apreciat că este posibilă şi această interpretare.Legiuitorul a înţeles să restrângă cercetarea incidentelor privitoare la competenţă în calea extraordinară de ataca recursului doar la cea generală, cea materială și cea teritorială exclusivă. Opinia moderatului este în sensul caîncălcarea normelor de competenţă de ordine privată să poată fi invocată, fiindcă recursul este o cale de atac dereformare, iar pentru încălcarea normelor de competenţă de ordine publică - spre deosebire de încălcarea normelor


de competenţă de ordine privată - mai există încă o cale de atac, de retractare. Sub acest aspect, se puneîntrebarea dacă legiuitorul a dorit să facă distincţia între competenţa de ordine publică şi cea de ordine privatăastfel încât cea din urmă să poată fi încălcată şi să nu poată fi remediată decât în faţa instanţelor fondului saus-a dorit doar circumstanţierea sferei persoanelor şi a condiţiilor în care poate fi invocată.

Tot referitor la acest punct, a mai fost exprimată opinia că interpretarea destul de largă a punctului 5 alart. 488 alin. (1) permite acestui text de lege să acopere absolut orice încălcare de ordin procedural care ar atragenulitatea, ceea ce ar însemna că toate celelalte puncte, cu excepţia pct. 5, care vizează încălcări de ordinprocedural, sunt nişte cazuri particulare ale pct. 5, înţeles ca un „drept comun“ în materie de nulităţi care pot fiinvocate în recurs. Acceptând această interpretare, ar exista o suprapunere de motive. Referitor la această din urmăobservaţie, s-a precizat însă că nu există o suprapunere. Există cazuri speciale de nulitate care sunt încadrate camotive de casare şi există cazuri comune, pe care legiuitorul a înţeles să le supună unui alt regim. Astfel, chiar dacăpct. 5 nu face niciun fel de distincţie între tipurile de nulitate, între termenele în care putea fi invocată aceanulitate, între nulitatea condiţionată, necondiţionată, atare distincţii există în dreptul comun al regimului nulităţii,astfel încât nu este nevoie ca legiuitorul să precizeze „în condiţiile în care a fost invocată, dar a fost respinsăş.a.m.d.” De fapt, acest text a fost restructurat, nemaifiind circumscris ipotezelor reglementate de art. 105 alin. (2)CPC 1865, respectiv lipsa formelor şi necompetenţa funcţionarului judecătoresc, ceea ce înseamnă că se poatesusţine că intenţia legiuitorului a fost de a include orice nulitate pentru nerespectarea regulilor de procedură, iarcu rezervele de rigoare, de a încadra şi necompetenţa de ordine privată a instanţei de judecată care a pronunţathotărârea recurată. Astfel, ar putea fi identificat un argument pentru a susţine că necompetenţa de ordine privatăpoate fi invocată pe baza art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC, cu rezervele legate de încadrarea necompetenţei privateîn „regulile de procedură” despre care vorbeşte textul. De aceea, problema distincţiei între nulităţile condiţionatesau necondiţionate nu este relevantă pentru a se răspunde la această întrebare, întrucât oricare dintrecategoriile de norme, de organizare, de competenţă sau de procedură propriu-zisă, pot fi protejate diferit. Astfel,dacă se încalcă norme privind organizarea instanţei de judecată intervine o nulitate necondiţionată de dovedireaunei vătămări, dar supusă prevederilor de la art. 488 alin. (1) şi (2) NCPC.

4. Motivele de casare şi soluţiile posibile în recurs4.1 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC

Art. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 3. cândhotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii”.

1 Art. 497. Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o noua

judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei

hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia

cazului casării pentru lipsa de competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În cazul în care

casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă.”2 Art. 498. - Soluţiile pe care le pot pronunţa alte instanţe de recurs. „(1) În cazul în care competenţa de soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii de

apel şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situaţie

în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop. (2) Instanţele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul

procesului, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care

a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. În vederea rejudecării, cauza se trimite la instanţa care a pronunţat hotărârea casată ori

la altă instanţă de acelaşi grad cu aceasta, din aceeaşi circumscripţie. Dispoziţiile art. 497 se aplică în mod corespunzător, în caz de necompetenţă, de depăşire a

atribuţiilor puterii judecătoreşti şi de încălcare a autorităţii de lucru judecat”.


În ceea ce priveşte admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor de judecată, ca efect aacestei excepţii, avem soluţia revelată în art. 4971 şi art. 498 NCPC2 .

Soluţia pe care o va pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru încălcarea regulilor de competenţăva fi aceea de casare a hotărârii recurate, fiindcă, pe de o parte, Noul Cod de procedură civilă nu mai prevedeposibilitatea modificării soluţiei de către această instanţă, iar pe de altă parte, casarea este singura soluţie prevăzutăşi de legislaţia actuală, în raport de prevederile art. 105 alin. (1) CPC 1865.

În cazul în care casarea s-a dispus pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau cânds-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se va respinge ca inadmisibilă. În mod similar, când cererea estede competenţa unei autorităţi fără atribuţii jurisdicţionale din afara puterii judecătoreşti, cererea se va respinge cainadmisibilă. Prin urmare, în această situaţie, instanţa de judecată, admiţând recursul, va casa hotărârea care aconstatat că instanţa este competentă să judece, deşi era necompetentă general, şi va respinge cererea canefiind de competenţa instanţelor de judecată.

În cazul în care se constată că instanţa a fost necompetentă material sau teritorial exclusiv, fiindcă avem învedere numai norme de ordine publică, instanţa de judecată va admite recursul, iar în ipoteza Înaltei Curţi deCasaţie şi Justiţie va casa ori de câte ori va fi necesar (presupunând că se va relua judecata în fond după casarede către o instanţă necompetentă, ipoteză aproape exclusă din punct de vedere practic, dar bună ca exempluteoretic). Astfel, urmează să se reţină că, atât în baza actualei legi, cât şi a Noului Cod de procedură civilă, instanţasupremă are posibilitatea de a casa de mai multe ori.

Spre deosebire de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de recurs, alta decâtinstanţa supremă, va casa cu trimitere la instanţa competentă potrivit regulilor de la apel, însă, în raport deprevederile art. 498 NCPC, va putea face acest lucru doar o singură dată în cursul procesului.

O altă problemă care interesează sub acest aspect este cea de a şti dacă acest motiv de casare esteaplicabil şi în cazul în care cauza a fost greşit repartizată unui complet sau unei secţii a instanţei care a pronunţathotărârea recurată. Cu alte cuvinte, în condiţiile în care viitorul Cod de procedură civilă prevede că şi incidentelelegate de greşita repartizare între completele şi secţiile specializate se soluţionează prin intermediul excepţiei denecompetenţă şi a conflictului de competenţă, poate fi invocată, pe calea acestui motiv de casare, greşitarepartizare a cauzei la o secţie sau la un complet specializat? Trebuie observat că textul legal dispune în mod clarcă poate fi cerută casarea unei hotărâri când hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor care vizează competenţaaltei instanţe. Cu alte cuvinte, este improbabilă o orientare a practicii judiciare în sensul ca, prin intermediul art.488 alin. (3) pct. 3 NCPC, să se poată invoca un incident referitor la o aşa-zisă necompetenţă a secţiei sau a unuicomplet specializat. La această concluzie se poate ajunge avându-se în vedere, pe de o parte, că excepţia denecompetenţă şi conflictul de competenţă dintre secţiile sau completele specializate sunt căile procedurale prin carese ajunge la determinarea secţiei sau completului specializat, iar nu competent, care nu transformă normele deorganizare judecătorească în norme de competenţă, iar pe de altă parte, că incidentele referitoare la nelegalitatearepartizării unei pricini la o secţie sau la un complet pot fi invocate ca motiv de casare pe baza art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC.

4.2 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 NCPCArt. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (..) 4. cândinstanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti”.

208


Articolul alin. (1) 488 pct. 4 NCPC vizează un motiv de casare care a fost constant prevăzut în legislaţiaprocesual civilă în perioada 1925 -1952, motiv care a fost reintrodus în legislaţie în anul 1993, respectivîncălcarea limitelor puterii judecătoreşti.

Trebuie precizat că, până la înlăturarea recursului în anulare din legislaţia procesual civilă, acest motiv denelegalitate era, în acelaşi timp, motiv de recurs în anulare (dintre cele două motive de recurs în anulare unulavea în vedere situaţia în care instanţa a pronunţat o hotărâre prin care a depăşit limitele puterii judecătoreşti).

În ceea ce priveşte acest motiv de casare există două abordări:- în primul rând, trebuie observat că depăşirea limitelor autorităţilor judecătoreşti este înţeleasă sau definită

uneori ca fiind exces de putere, adică exercitarea puterii judecătoreşti în exces, altfel decât în limitele prevăzutede lege;

- în accepţiunea strictă vorbim de exces de putere atunci când instanţa de judecată se substituie puteriilegiuitoare sau puterii executive;

- în accepţiunea extinsă vorbim de exces de putere nu doar prin încălcarea atribuţiilor altei puteri, ci şi prinsubstituirea faţă de orice altă autoritate sau pătrunderea în domenii în care legiuitorul nu îi permite judecătorului.În acest sens, este dată ca exemplu situaţia în care instanţa s-a pronunţat asupra unei excepţii deneconstituţionalitate şi a soluţionat-o pe fond, apreciindu-se că prin această soluţie instanţa a depăşit limiteleputerii judecătoreşti, pătrunzând în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale. În mod similar, s-a decis că înmateria restituirii proprietăţilor instituţiilor de cult, în care Legea nr. 10/2001 prevede, în art. 8 alin. (2), că regimulunităţilor de cult va fi reglementat prin lege specială, soluţia instanţei de a se pronunţa pe fond asupra unei cereri cuacest obiect echivalează cu o substituire a autorităţii legiuitoare. De asemenea, în materia dreptului muncii s-a pusproblema dacă instanţa de judecată poate să verifice oportunitatea unor măsuri de restructurare sau numai legalitateaacestora. Părerea majoritară a fost că instanţa a depăşit limitele impuse de legiuitor în momentul în care a apreciatasupra oportunităţii.

În legătură cu acest motiv de casare, s-a arătat că depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, motivul derecurs din 488 alin. (1) pct. 4 NCPC poate să fie, în acelaşi timp, analizată şi ca o problemă de încălcare aregulilor de competenţă. Din această perspectivă, s-a pus problema dacă nu cumva era suficientă reglementareamotivului de casare referitor la încălcarea regulilor de competenţă de ordine publică, în care să fie incluse şiipotezele referitoare la încălcarea regulilor separaţiei puterilor în stat. Răspunsul doctrinei a fost negativ, pentru că, înceea ce priveşte competenţa, aceasta se raportează la un alt organ cu atribuţii jurisdicţionale, iar în afara sistemuluiputerii judecătoreşti există organe care nu au atribuţii jurisdicţionale, raportat la care nu ar putea opera instituţia declinării.S-a mai arătat că, în această ipoteză, este vorba despre puteri cu atribuţii cu totul diferite, astfel încât separaţiaputerilor nu poate să fie privită ca o formă mascată a necompetenţei. Aşadar, s-a arătat că, dacă este pusă în discuţieîncălcarea atribuţiilor altor puteri ale statului (puterea legislativă, puterea executivă), se poate constata încălcareaprincipiului fundamental al separaţiei puterilor în stat, iar în ipoteza încălcării atribuţiilor altor autorităţi ale statuluisau imixtiunii instanţelor în alte domenii, în care nu au competenţe, se poate spune că instanţa a încălcat normelede competenţă generală, dar nu că a fost vorba despre încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.

În acest context, se pune problema soluției pe care o va pronunţa instanţa de recurs în cazul în care seconstată că instanţa a cărei hotărâre este supusă controlului de legalitate a pronunţat o hotărâre cu încălcareaprincipiului separaţiei puterilor în stat. În acest caz intervine tot casarea hotărârii recurate, cu consecinţa


respingerii cererii ca inadmisibilă, fără a se distinge după cum recursul este soluţionat de Înalta Curte de Casaţieşi Justiţie, curtea de apel sau tribunal, soluţia fiind fără dubiu de interpretare.

Astfel, în ipoteza în care obiect al recursului este hotărârea de primă instanţă, instanţa de recurs admiterecursul, casează şi respinge cererea ca inadmisibilă.

În ipoteza în care, în primă instanţă, s-a admis o cerere deşi, în speţă, instanţa a încălcat limitele puteriijudecătoreşti, iar apoi a fost respins apelul, se pune problema soluţiei pe care o va dispune instanţa de casare.Totodată, aceeaşi problemă se pune pentru ipoteza în care a fost admisă în mod corect la prima instanţă excepţialipsei puterii judecătoreşti de a judeca (întrucât doctrina a arătat că excesul de putere poate fi invocat şi pe calede excepţie).

În prima ipoteză, instanţa de recurs, fie că este vorba despre Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, fie de ocurte de apel sau un tribunal, va casa hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele inferioare şi va respingecererea ca inadmisibilă.

Dacă prima instanţă a respins cererea ca efect al admiterii unei astfel de excepţii, iar instanţa de apel aconstatat, în mod greşit, că prima instanţa era competentă, instanţa de recurs va casa hotărârea instanţei de apelşi va menţine hotărârea primei instanţe.

4.3 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPCArt. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)

5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiuneanulităţii”.

În forma actuală, art. 304 pct. 5 CPC 1865 vorbeşte despre încălcarea formelor de procedură prevăzute subsancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2). Cu alte cuvinte, alte motive decât necompetenţa judecătorului. Din aceastăperspectivă, a fost extinsă sfera chiar sub imperiul legii actuale, care, în art. 105 alin. (2) CPC 1865, are în vederenecompetenţa funcţionarului judecătoresc sau încălcarea formelor de procedură, apreciindu-se că textul actual eraneacoperitor. Astfel, formularea art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC este una mult mai acoperitoare, iar întrucât textul numai distinge în funcţie de sursa încălcării, încălcarea de către parte a regulilor de procedură prevăzute de lege subsancţiunea nulităţii face aplicabil motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC.

Se pune întrebarea dacă legiuitorul a avut în vedere doar cazurile de nulitateexpresă. Cu alte cuvinte, nulitatea virtuală mai este protejată prin intermediul casării? Referitor la aceastăproblemă, s-a apreciat că textul trebuie să acopere toate încălcările normelor de procedură propriu-zisă, cu excepţiacelor care fac obiectul reglementării altor motive de casare [art. 488 alin. (1) pct. 1-8, mai puţin punctul 5],indiferent dacă sunt cazuri de nulitate absolută sau relativă, dacă sunt cazuri de nulitate expresă sau virtuală,condiţionată sau necondiţionată, nefiind posibilă imaginarea unei soluţii legislative care să se îndepărtezefundamental de regimul nulităţilor.

Astfel, textul acoperă şi cazurile în care nulitatea este necondiţionată de existenţa unei vătămări, prin urmare,partea nu va fi obligată să demonstreze existenţa unei vătămări, lăsând, desigur, dreptul părţii adverse să facădovada contrară.

Cât priveşte nulitatea pentru încălcarea regulilor de procedură, trebuie să avem în vedere atât condiţiileextrinseci, cât şi pe cele intrinseci. Dacă, în cazul citaţiei, agentul procedural nu avea competenţa de a efectua actul

210


de procedură al înmânării citaţiei, suntem în prezenţa unei încălcări a regulilor de procedură, dar este vorbadespre o încălcare extrinsecă. Înmânarea citaţiei nu este valabilă, cu toate că, intrinsec, actul este redactat curespectarea cerinţelor de formă, însă pentru că a fost înmânat de o persoană care nu avea calitatea de a efectuaaceastă operaţiune procedurală, actul nu va fi menţinut.

Sub imperiul art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC nu este posibilă invocarea necompetenţei de ordine publică, încondiţiile în care, prin reguli de procedură înţelegem doar normele de procedură propriu-zise, adică formele încare se desfăşoară procesul, de exemplu, cuprinsul citaţiei sau operaţiunea de înmânare a citaţiei.

Dacă instanţa găseşte întemeiat un astfel de motiv, casează cu trimitere, dacă este Înalta Curte de Casaţieşi Justiţie, sau cu reţinere, dacă este vorba despre o curte de apel sau tribunal, în măsura în care nu suntaplicabile norme speciale de procedură.


6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numaimotive străine de natura cauzei”.

Textul are în vedere 3 ipoteze:- nemotivarea hotărârii;- când hotărârea cuprinde numai motive străine de natura pricinii;- când hotărârea cuprinde motive contradictorii.Există posibilitatea ca soluția să fie corectă, dar motivarea să fie contradictorie, iar pe fondul acestei

situaţii, partea declară calea de atac. De lege lata, judecătorul nu va admite apelul sau recursul şi va schimbaconsiderentele, ci va respinge calea de atac şi va schimba considerentele, cu păstrarea dispozitivului.

Sub imperiul Noului Cod, s-a prevăzut însă şi posibilitatea atacării în calea de atac, adică inclusiv prinintermediul recursului, doar a considerentelor hotărârii, în condiţiile prevăzute de art. 461 alin. (2) NCPC. Săpresupunem că reclamantul a avut câştig de cauză şi, totodată, că în partea de considerente există o motivare carenu îndeplineşte cerinţele de la art. 461 alin. (2) NCPC. În acest caz, partea avea interesul să se constate că, depildă, deţine imobilul în litigiu dintr-un alt moment decât cel reţinut în conside-rentele hotărârii, pentru a face dovadacă este posesor de bună-credinţă. În această situa-ţie, partea care a câştigat declară recurs, iar instanţa de recurs,ţinând cont de împrejurarea că dispozitivul este favorabil recurentului, admite calea de atac şi schimbăconsideren-tele, păstrând dispozitivul iniţial, prin care îi era admisă cererea. Pentru a dispune însă o măsură însensul celor de mai sus, este necesar să se precizeze că apelul sau recursul priveşte exclusiv considerentele.

În acest context, s-a pus problema soluţiilor pe care le adoptă instanţa de recurs în cazul în care constatăincidenţa motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 NCPC.

În cazul în care hotărârea este nemotivată sau motivarea este contradictorie sau atât de străină de naturapricinii încât nu se ştie ce a decis instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiecasează cu trimitere în toate situaţiile, iar tribunalul şi curtea de apel casează cu trimitere socotind că, în realitate,nu a avut loc o judecată asupra fondului. În cazul în care motivarea este una contradictorie, instanţa poate săcaseze şi să rejudece, substituind propria motivare.


4.5 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 NCPCArt. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele

motive de nelegalitate: (...) 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat”.Este un motiv de casare nou introdus, care apropie recursul de revizuirea pentru motivul prevăzut de art.

322 pct. 7 CPC 1865, respectiv când există două hotărâri potrivnice. Ce diferenţiază în mod esenţial cele douămotive este faptul că a doua hotărâre, potrivnică primeia, nu a devenit definitivă în sistemul recursuluireglementat de Noul Cod, pe când în cazul revizuirii ambele procese în care s-a pronunţat hotărârea potrivnicăs-au fina-lizat. În ipoteza în care hotărârea este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, partea poate să formulezeîn acelaşi timp şi revizuire, dar cu precizarea că, în acest caz, potrivit dispoziţiilor generale prevăzute în art. 459NCPC, recursul se judecă cu prioritate.

Din această cauză, este de înţeles de ce legiuitorul a prevăzut pentru cele două tipare juridice în care estecenzurată legalitatea unei hotărâri, din perspectiva existenţei unei autorităţi de lucru judecat, două soluţii diferite.În cazul în care se invocă excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa de judecată, admiţând recursul şi casândhotărârea, respinge cererea ca inadmisibilă. În cazul în care se formulează cererea de revizuire în temeiul art. 322pct. 7 CPC 1865 sau în condiţiile viitorului 509 alin. (1) pct. 8 NCPC, instanţa va anula a doua hotărâre.


8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”Dispoziţiile au în vedere motivul care acum se regăseşte la art. 304 pct. 9 CPC 1865. În Noul Cod de

procedură civilă, prevederile vor fi reduse la încălcarea sau la aplicarea greşită a normelor de drept substanţial saumaterial.

Motivul pentru care lipsa de temei legal a fost exclusă este acela că, de multe ori, echivalează cunemotivarea. A existat o discuţie în doctrină dacă noţiunea de „aplicare greşită a legii” evocată în art. 304 pct. 9CPC 1865 acoperă şi încălcările normelor de procedură. Răspunsul doctrinei a variat de la un „nu” hotărât pânăla un „da”, cu distincţia că pe această cale instanţa de recurs nu poate fi învestită cu verificarea regularităţii actelorde procedură ale instanţei a cărei hotărâre se verifică, ci cu verificarea modului în care instanţa a judecat aplicareaunei norme de procedură.

Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa învestită cu acest motiv de casare, atunci când îl găseşteîntemeiat, diferă după cum instanţa de recurs este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, tribunalul ori curtea de apel.Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va casa cu trimitere, iar celelalte instanţe de recurs casează şi reţin sprerejudecare pentru a determina legea corectă.

Este de avut în vedere că, în anumite situaţii, recursul nu poate fi exercitat pentru toate motivele pe carele-am analizat. De exemplu, în art. 459 NCPC, unde sunt reglementate regulile comune cu privire la căile de atac,avem o normă specială în alin. (2), care dispune că, în cazul hotărârilor susceptibile de apel, părţile, pe bază deacord autentic sau în faţa instanţei de judecată, pot conveni ca judecata să se facă direct în recurs adică un omissomedio neechivoc la instanţa care este competentă să judece recursul, şi nu la instanţa de apel, recursul urmândsă privească numai motivele de legalitate vizând încălcarea normelor de drept substanţial, adică art. 488 alin. (1)

212


pct. 8 NCPC. În această situaţie - greu de întâlnit în practică - legiuitorul dă posibilitatea celor interesaţi săconvină cu privire la scurtarea procesului, prin acordarea dreptului judecătorului de a tranşa procesul pe criteriilede legalitate decurgând din încălcarea dreptului substanţial.

Se pune întrebarea dacă art. 459 alin. (2) NCPC, dând posibilitatea instanţei de recurs să cercetezelegalitatea hotărârii din perspectiva aplicării normelor de drept substanţial, transformă această cale de atacîntr-un recurs reglementat în prezent în art. 3041 CPC 1865? Răspunsul este negativ, pentru că, în continuare,recursul va reprezenta un control de legalitate, iar aplicarea greşită a legii şi încălcarea ei sunt privite dinperspectiva situaţiei de fapt complet stabilite, căreia judecătorul i-a aplicat un text greşit.

De asemenea, există dispoziţii speciale în materia recursului declarat împotriva unei hotărâri prin care seia act de înţelegerea părţilor (art. 273 CPC 1865, respectiv art. 438 şi următoarele NCPC).

Norma specială în materia motivelor de casare prevede, în art. 440 NCPC, că hotărârea care consfinţeştetranzacţia intervenită între părţi poate fi atacată pentru motive procedurale numai cu recurs la instanţa ierarhicsuperioară. Motivele procedurale pentru care poate fi atacată hotărârea au în vedere doar vicii în legătură cuprocedura prin care instanţa a luat act de acordul părţilor, fiind clar că partea nu va putea să invoce în recurs, înaceste cazuri, aplicarea greşită a legii, de pildă, de vreme ce nu judecătorul a dat soluţia în cauză, ci doar a luatact de acordul părţilor.


214

Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare.Recursul în interesul legii.Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâriprealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prelegere susţinută de conf. univ. dr. Marian NICOLAE

1. Introducere. Sedes materiæ1.1 Noţiuni generale

Titlul al III-lea al Cărţii a III-a a Noului Cod de procedură civilă (desemnat în continuare şi cu acronimul„NCPC”)1, reglementează, în art. 514-521, două instituţii de mare actualitate, esenţiale pentru asigurarea securităţiijuridice, a unei justiţii egale, unice şi echitabile, două instituţii menite să asigure interpretarea şi aplicarea unitarăa legii, şi anume recursul în interesul legii, prezent şi în reglementarea actuală, şi aşa-numita „întrebareprealabilă”, care constă, mai exact, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru darea unei hotărâri princare să se dezlege o chestiune de drept care face obiectul unei dispute în cadrul unui proces în curs dedesfăşurare.

Importanţa acestor două instituţii, dintre care cea de-a doua este cu totul nouă în reglementarea Codului deprocedură civilă, rezidă în necesitatea asigurării stabilităţii raporturilor juridice civile şi a predictibilităţii soluţiilorjudecătoreşti.

Sub aspectul condiţiilor de admisibilitate, dar mai ales al procedurii de judecată şi al efectelor juridice alehotărârilor, recursul în interesul legii şi „întrebarea prealabilă” se aseamănă, uneori până la identitate. Însă, o seriede particularităţi permit individualizarea fiecăreia în parte, ca instituţie de sine stătătoare.

Aşa cum se poate observa, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentruaccelerarea soluţionării proceselor2, în mod anticipat, a fost reformată instituţia recursului în interesul legii dinactualul Cod de procedură civilă, prin introducerea art. 3305-3307. Odată cu Legea nr. 76/2012, pentru punereaîn aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă3, dispoziţiile corespunzătoare din Noul Cod aufost amendate, mai ales în ceea ce priveşte procedura de soluţionare propriu-zisă a recursului în interesul legii.

În ceea ce priveşte instituţia „întrebării prealabile”, aceasta nu se regăseşte în reglementarea actuală,nefiind introdusă în Cod prin Legea „micii reforme” (Legea nr. 202/2010), din motive care ţin de necesitateamenţinerii unui volum de activitate rezonabil al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Referitor la sediul materiei, se poate aprecia că plasarea celor două instituţii într-un titlu separat al Codului deprocedură civilă nu este una întâmplătoare, prin aceasta, legiuitorul dorind să sublinieze că ele nu au natura unorcăi de atac, nefiind mijloace de reformare sau de retractare a unor hotărâri judecătoreşti.

1 Legea nr. 134/2010, publicată în M. Of. nr. 485/15.07.2010 şi republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012.2 Legea „micii reforme”, publicată în M. Of. nr. 714/26.10.2010.3 Publicată în M. Of. nr. 365/30.05.2012.


2. Plan2.1 Planul expunerii

În continuare, vom analiza, comparativ, următoarele aspecte legate de aceste instituţii juridice procedurale:natura juridică (III), condiţii de admisibilitate (IV), procedura de judecată (V), efecte (VI), aplicarea în timp a deciziilordate în recursul în interesul legii sau în cazul aşa-numitei „întrebări prealabile” (VII).

3. Natura juridică3.1 Precizări prealabile

Referitor la natura juridică a celor două instituţii, trebuie făcute anumite precizări, deoarece natura juridicăa recursului în interesului legii a fost şi poate fi în continuare controversată, iar regimul hotărârilor prealabile vatrebui cu exactitate conturat.

3.2 Regimul recursului în interesul legiiRecursul în interesul legii, instituţie tradiţională de inspiraţie franceză, este acel

mijloc procesual prin care se încearcă asigurarea unei practici unitare atunci când se constată că prin hotărârijudecătoreşti irevocabile s-au dat dezlegări diferite aceleiaşi pro-bleme de drept. Nici în actuala reglementare, niciîn reglementarea Noului Cod de procedură civilă, recursul în interesul legii nu a fost şi nu este o cale de atacveritabilă. În unele legislaţii, cum este cea franceză, recursul în interesul legii a fost calificat ca fiind un recursdoctrinar. În dreptul spaniol, ca şi în dreptul românesc, această calificare nu poate fi acceptată, întrucât deciziilepronunţate în recursul în interesul legii devin obligatorii pentru instanţe de la data publicării lor în MonitorulOficial. Alţi autori au considerat recursul în interesul legii ca fiind o cale extraordinară de atac sau o cale de atacspecială. Nici aceste calificări nu pot fi îmbrăţişate, întrucât deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţieîn recursul în interesul legii nu produc niciun efect asupra hotărârilor judecătoreşti supuse examinării şi nu schimbăsituaţia juridică a părţilor din procesele în care acestea au fost pronunţate.

În realitate, recursul în interesul legii este un mijloc juridic de asigurare a interpretării şi aplicării unitare alegii, nefiind nici o cale de atac veritabilă şi nici un simplu recurs academic.

3.3 Situaţia hotărârii prealabileÎn ceea ce priveşte natura juridică a hotărârii pronunţate pentru dezlegarea în principiu a unei chestiuni de drept,

nici aceasta nu are valoarea unei căi de atac ci, mai degrabă, a unui incident procedural, prin care se soluţionează oproblemă de drept ivită într-un proces aflat în curs de desfăşurare şi de care depinde dezlegarea pe fond a cauzei.Scopul reglementării acestei instituţii este, pe de o parte, asigurarea supremaţiei dreptului şi a unei practici unitare, şi,pe de altă parte, prevenirea pronunţării unor hotărâri contradictorii şi, implicit, a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şiJustiţie cu recursuri în interesul legii.

Aşadar, un prim element de diferenţiere a instituţiilor supuse analizei rezidă în scopul pentru care acesteaau fost instituite – recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită înrândul instanţelor judecătoreşti, prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri cuefecte obligatorii, în timp ce hotărârea prealabilă are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici.


216

4. Condiţii de admisibilitate4.1 Enumerare

a) Condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legiiO serie de deosebiri apar în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate. Astfel, art. 515 NCPC prevede că

recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formeazăobiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Din analiza textului de lege se pot desprinde patru condiţii cerute pentru admisibilitatea recursului îninteresul legii, şi anume: existenţa unei probleme de drept (i); această problemă de drept să fi primit dezlegăridiferite (ii); soluţiile să fie date prin hotărâri judecătoreşti definitive (în actuala reglementare, irevocabile) (iii); nu înultimul rând, ca o condiţie formală, hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii (iv).

b) Condiţiile de admisibilitate a hotărârii prealabileÎn cuprinsul art. 519 NCPC sunt prevăzute, pe de altă parte, condiţiile de admisibilitate a cererii pentru hotărârea

prealabilă prin care se dezleagă o chestiune de drept ivită în cadrul unui proces pendinte. Astfel, „dacă, în cursuljudecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cusoluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pefond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu faceobiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie săpronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Printr-o analiză structurală a textului legal se poate observa că, pentru admisibilitatea cererii, este necesarăîntrunirea următoarelor patru condiţii: existenţa unei chestiuni de drept (i); chestiunea de drept pusă în discuţie săfie esenţială, determinantă pentru soluţionarea cauzei în fond (ii); chestiunea de drept supusă soluţionării să fienouă (iii); Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra acesteia şi să nu facă obiectul unui recurs îninteresul legii în curs de soluţionare (iv).

Textele citate necesită însă anumite precizări sau comentarii suplimentare, pentru a se înţelege mai binesensul şi limitele acestor condiţii.

Înainte de aceasta, mai trebuie precizat că, terminologic, sub aspectul noţiunilor de „problemă de drept” şi„chestiune de drept”, trebuie menţionat că, deşi textele articolelor 515 şi 519 NCPC folosesc ambele sintagme, nuexistă diferenţe de fond în ceea ce priveşte înţelesul lor.

4.2 Condiţiile recursului în interesul legiiPrima condiţie priveşte existenţa unei probleme de drept. Ce se înţelege însă prin „problemă de drept”?Pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică,

imperfectă (lacunară) sau neclară. Prin urmare, sintagma „problemă de drept” trebuie raportată la prevederilecuprinse în art. 5 alin. (2) NCPC, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nuprevede, este neclară sau incompletă”.

Analizând prin prisma art. 1 NCC, potrivit căruia „sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şiprincipiile generale ale dreptului”, deducem că putem avea o veritabilă problemă de drept în situaţia în care oregulă de drept sau o uzanţă ori, în fine, aplicarea unui principiu general al dreptului dau naştere unei practici


neunitare. Nu interesează dacă problema cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este una dedrept material sau procesual.

Cea de-a doua condiţie de admisibilitate – o problemă de drept controversată – trebuie înţeleasă în sensulîn care nu este necesar ca soluţiile date de către instanţele judecătoreşti problemei deduse judecăţii să fiediametral opuse, fiind suficient ca acestea să fie diferite, contradictorii.

În al treilea rând, necesitatea ca hotărârile judecătoreşti în discuţie să fie definitive rezultă din raţiunea că,atâta timp cât există posibilitatea atacării lor la instanţele superioare, ele sunt susceptibile de modificare. Prinurmare, condiţia nu va fi considerată îndeplinită nici în situaţia în care doar una dintre ele este definitivă, câtăvreme cealaltă poate fi schimbată în căile de atac.

Ultima condiţie – hotărârile contradictorii să fie anexate cererii de recurs în interesul legii – este una purformală, impusă de necesitatea justificării recursului.

4.3 Condiţiile hotărârii prealabileInstituţia „întrebării preliminare” este inspirată din dreptul francez, din Codul de organizare judiciară din 2006

(art. 441-1 – 441-4), care prevede că, înainte de a statua asupra unei chestiuni de drept noi, care prezintă odificultate serioasă şi se pune în numeroase litigii, jurisdicţiile civile pot, prin decizie nesusceptibilă de atac, săsolicite avizul Curţii de Casaţie franceze. Avizul dat nu leagă jurisdicţia care a formulat cererea.

Prima condiţie se referă la o chestiune (problemă) de drept, în înţelesul recursului în interesul legii (supra, nr. 4.2).Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un textde lege, fie din cauză că acesta este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie că se puneproblema că nu ar mai fi în vigoare etc. Poate fi vorba, deopotrivă, de o chestiune de drept material sau de dreptprocedural (de exemplu, în cazul acţiunilor specifice de carte funciară, în procedura adopţiei etc.), chiar dacă,prima facie, ar rezulta că e vorba doar de o chestiune de drept material, de care depinde „fondul” cauzei (darnoţiunea de „fond” poate privi şi o regulă de drept procedural, instrumental, dacă aceasta constituie obiectulprincipal, direct al litigiului).

În legătură cu a doua condiţie însă (chestiune de drept nouă), textul art. 519 ridică o problemă delicată deordin terminologic, întrucât nu conţine o detaliere asupra sensului noţiunii de chestiune de drept „nouă”. Înredactarea din 2010 a Noului Cod de procedură civilă, la art. 512, referitor la întrebarea prealabilă, nu era prevăzutăcondiţia ca problema de drept ridicată să fie una nouă, ci doar ca de aceasta să depindă soluţionarea cauzei şi sănu fi fost dezlegată unitar în practica instanţelor. Această cerinţă a fost introdusă prin legea de punere în aplicare.Într-un amendament adus la proiectul legii de punere în aplicare, s-a propus ca prin această sintagmă să seînţeleagă doar acele probleme de drept ivite în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor unui act normativ nou. Acestamendament nu a fost primit, deoarece ar fi însemnat restrângerea condiţiei de admisibilitate a procedurii hotărâriiprealabile, iar pe fond ar fi fost discutabilă, mai ales dacă se ţine cont de faptul că numeroase dispoziţii legale, dincuprinsul unor acte normative vechi, nu au fost aplicate niciodată în practică până în prezent, astfel încâtchestiunile de drept ivite ulterior ar fi, indiscutabil, tot chestiuni de drept „noi”.

O altă interpretare, dar care, de asemenea, nu poate fi reţinută, ar conduce la înţelesul de chestiune de dreptivită pentru prima oară în faţa unei instanţe judecătoreşti.

În ceea ce ne priveşte, pentru dezlegarea sensului acestei sintagme, socotim că trebuie citit textul art. 519


218

NCPC în întregul lui. Astfel, prin chestiune de drept nouă urmează să se aibă în vedere acea problemă deinterpretare şi aplicare a unei dispoziţii legale asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai statuat (înrecurs în interesul legii sau în recurs în casaţie) şi care nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs desoluţionare. Aşadar, este posibil ca problema de drept să fie deja apărută în practica instanţelor, să fi primit chiarsoluţii diferite, câtă vreme cu privire la aceasta nu există o sesizare cu recurs în interesul legii.

În situaţia excepţională în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat deja, sub orice formă, asupraproblemei în discuţie, iar interpretarea dată este una eronată, există posibilitatea unei schimbări de jurisprudenţă, însăcalea hotărârii prealabile nu mai este deschisă.

În plus faţă de reglementarea recursului în interesul legii, este necesar ca de această chestiune de drept săatârne rezolvarea cauzei pe fond. Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie esenţială, i.e. să privească oproblemă de drept principală, de care depinde soluţia pe fondul cauzei, de admitere sau de respingere a pretenţiilorreclamantului. Cât priveşte condiţia ca instanţa care face sesizarea să judece în ultimă instanţă, se observă că,potrivit Noului Cod, poate fi vorba de o cauză aflată în etapa apelului sau a recursului, nu însă şi la judecata în primăşi ultimă instanţă, aceste cauze fiind date în competenţa exclusivă a judecătoriei. Or, legea nu conferă, în acestcaz, legitimare procesuală unui complet din cadrul judecătoriei.

S-a ridicat un semn de întrebare cu privire la aplicabilitatea textului de lege Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,prin prisma modificărilor aduse instituţiei recursului, în urma cărora nu vor mai fi date soluţii de modificare, ci doarde casare a hotărârilor judecătoreşti, cu trimitere spre rejudecare.

Într-adevăr, dacă noţiunea de soluţionare pe fond a unei cauze ar fi înţeleasă într-un sens strict, comun,s-ar ajunge la situaţia în care legitimarea procesuală activă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar fi una iluzorie.Dacă, dimpotrivă, s-ar da un sens larg acestei sintagme, prin soluţionare pe fond urmând a se înţelege şisoluţionarea recursului, ca atare, ţinându-se cont şi de motivele de recurs, atunci calitatea procesuală activăconferită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar fi una efectivă.

5. Procedura de judecată5.1 Sesizarea instanţei supreme

Pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu recurs în interesul legii, Codul de procedură civilăatribuie legitimare procesuală activă procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şiJustiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei (în dreptul francez, din ordinul ministrului justiţiei), colegiuluide conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiilor de conducere ale curţilor de apel, precum şiAvocatului Poporului. Se poate observa că art. 514 NCPC păstrează conţinutul actualului art. 329 CPC 1865.

În cazul întrebării prealabile, lucrurile stau diferit, dreptul de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţierevenind doar completului de judecată al cauzei în cursul căreia s-a ivit, în ultimă instanţă, chestiunea de drept,complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţii de apel sau tribunalului.

5.2 Completul de judecatăNumărul de judecători ai completului care urmează să soluţioneze cele două tipuri de sesizări şi modul de

alcătuire a acestuia diferă. Astfel, recursul în interesul legii, potrivit art. 516 NCPC, urmează să fie judecat de uncomplet format din preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,


preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, precum şi 20 de judecători, din care 14 judecători din secţia/secţiile în acărei/căror competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2judecători din cadrul celorlalte secţii.

S-a dorit ca în compunerea completului care judecă recursul în interesul legii să intre 25 de judecători ai ÎnalteiCurţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât, fiind vorba de o problemă de drept deja apărută în practica instanţelor, acesta ar urmasă fie mai eficient tranşată de un număr mai mic de judecători, în locul Secţiilor Unite. De asemenea, pentru aceleaşiconsiderente, a fost preferată o formulă oarecum eterogenă a completului, în privinţa apartenenţei judecătorilor lasecţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (14 judecători din cadrul secţiei în competenţa căreia intră problema de dreptşi câte 2 judecători din celelalte secţii).

În situaţia în care chestiunea de drept care urmează să fie dezbătută intră în competenţa a două sau maimulte secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (de pildă, secţiile I şi a II-a civile), preşedintele sau unul dintrevicepreşedinţi va stabili numărul judecătorilor din secţiile interesate care vor intra în compunerea completului.

Alineatul al treilea al art. 516 prevede procedura de alcătuire a completului, atunci când problema de dreptsupusă dezbaterii nu este de competenţa niciuneia dintre secţii. Astfel, preşedintele sau unul dintre vicepreşedinţiva desemna câte 5 judecători din cadrul fiecărei secţii.

Cât priveşte completul însărcinat cu darea unei hotărâri prealabile, acesta urmează să fie alcătuit, potrivitart. 520 alin. (6), din preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau un judecătordesemnat de acesta şi 12 judecători din cadrul secţiei respective, selectaţi în mod aleatoriu de preşedintele secţieisau judecătorul desemnat de acesta. Alineatul (8) al aceluiaşi articol oferă soluţia pentru situaţia în care chestiuneade drept în discuţie interesează mai multe secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, în acest caz,completul va fi alcătuit din preşedintele sau unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (care vaprezida completul), preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept şi câte 5 judecători din cadrulacestora, desemnaţi aleatoriu de către preşedintele completului.

5.3 Judecata sesizăriiTrecând la judecata propriu-zisă a celor două tipuri de sesizări, observăm că, în cazul ambelor, legea prevede

obligativitatea întocmirii unui raport care va cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele pecare se fundamentează, respectiv chestiunea de drept potenţial generatoare a unei practici neunitare, jurisprudenţarelevantă a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a Curţii de Justiţie a UniuniiEuropene, dacă este cazul, doctrina în materie, precum şi opinia specialiştilor consultaţi [atunci când preşedintelecompletului solicită opinia scrisă a acestora – art. 518 alin. (6)]. Totodată, judecătorii raportori vor întocmi şi vormotiva proiectul soluţiei ce se propune a fi dată.

Preşedintele de complet va desemna, dintre membrii acestuia, 3 judecători pentru întocmirea raportului asuprarecursului în interesul legii, respectiv un judecător pentru întocmirea raportului asupra chestiunii de drept supuse judecăţii.Atunci când în componenţa completului însărcinat cu darea unei hotărâri prealabile intră judecători din cadrul mai multorsecţii, preşedintele completului va desemna 2 judecători raportori, din fiecare secţie interesată.

În cazul hotărârii prealabile, raportul trebuie comunicat părţilor pentru ca acestea, în termen de 15 zile dela comunicare, să poată depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedereprivind chestiunea de drept supusă judecăţii.


220

În ceea ce priveşte judecata propriu-zisă, nu există diferenţe notabile faţă de procedura obişnuită. Trebuiereţinut însă că la adoptarea hotărârii vor participa toţi membrii completului şi nu se admit abţineri de la vot. Atâtasupra recursului în interesul legii, cât şi asupra sesizării pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, Înalta Curtede Casaţie şi Justiţie se pronunţă prin decizie, valabilă dacă a fost adoptată prin votul favorabil a cel puţin douătreimi din membrii completului [art. 516 alin. (11) şi art. 520 alin. (12) NCPC]. Noul Cod nu prevede însă care estesoluţia care urmează să fie dată atunci când nu se întruneşte majoritatea de două treimi. Suntem de părere că,într-o atare situaţie, ar trebui să devină incidente dispoziţiile din dreptul comun, şi anume cele privitoare la adoptareahotărârii în completul de divergenţă.

Hotărârile se motivează în 30 de zile de la pronunţare şi se publică în Monitorul Oficial, Partea I, în termende cel mult 15 zile de la motivare.

6. Efectele hotărârilor judecătoreşti6.1 Regimul general

În ambele cazuri, soluţiile date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pot fi de admitere sau respingere, atuncicând nu există o veritabilă problemă de drept sau nu sunt îndeplinite alte condiţii de admisibilitate.

Iniţial, recursul în interesul legii, fiind calificat ca un recurs doctrinar, nu era învestit cu forţă juridicăobligatorie. Chiar şi aşa, deciziile pronunţate în recurs în interesul legii erau respectate ca atare în practicainstanţelor judecătoreşti, considerându-se că ele se impun prin forţa argumentelor.

Ulterior, recursurile în interesul legii au fost înlocuite de aşa-numitele decizii de îndrumare ale TribunaluluiSuprem, care, de asemenea, erau urmate de către judecători.

După 1993, când a fost reintrodusă instituţia recursului în interesul legii, s-a prevăzut că deciziile pronunţatenu au efecte asupra hotărârilor judecătoreşti şi situaţiei părţilor, dar că sunt obligatorii pentru instanţe. Dupămodificările aduse prin O.U.G. nr. 138/2000, legea a prevăzut publicarea deciziilor în interesul legii în MonitorulOficial, Partea I (până atunci, ele erau aduse la cunoştinţa instanţelor cu ajutorul ministrului justiţiei), de la datarespectivă urmând ca ele să capete forţă juridică obligatorie.

În ciuda faptului că de-a lungul timpului s-au ridicat numeroase excepţii de neconstituţionalitate cu privirela această chestiune, deciziile date în recursul în interesul legii îşi păstrează caracterul obligatoriu, atât în prezent,cât şi în reglementarea viitoare, dată de Noul Cod de procedură civilă. În argumentarea soluţiei de suprimare adispoziţiilor referitoare la această chestiune, s-a invocat faptul că se aduce atingere independenţei judecătorilor,principiului separaţiei puterilor în stat (autorităţile judecătorească şi legislativă) şi, de asemenea, căobligativitatea soluţiilor date în recursul în interesul legii ar veni în contradicţie cu principiul potrivit căruia esteinterzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele careîi sunt supuse judecăţii.

De cealaltă parte, în susţinerea caracterului obligatoriu al deciziilor în interesul legii s-a învederat că acestlucru nu constituie o atingere la adresa independenţei judecătorilor, întrucât aceştia trebuie să se supună legii şinu doar să fie independenţi. Mai mult, s-a susţinut că, prin pronunţarea deciziilor în interesul legii, Înalta Curte deCasaţie şi Justiţie nu creează norme juridice noi, ci doar dezleagă sensul celor deja existente, contribuind lainterpretarea şi aplicarea unitară a legii.

Ţinând cont de necesitatea existenţei unei practici uniforme şi asigurării preeminenţei dreptului, suntem de


părere că unica modalitate prin care aceste deziderate pot fi atinse este instituirea obligativităţii deciziilor date înrecurs în interesul legii. De altfel, dacă s-ar opta pentru o altă soluţie, intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţieîn situa-ţiile de divergenţă între soluţiile date de instanţe în cazuri de speţă identice ar deveni lipsită de utilitatepractică.

Articolul 518 NCPC prevede că decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogăriisau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării. De asemenea, Legea deorganizare judiciară nr. 304/2004 prevede, în art. 25, posibilitatea unei schimbări de jurisprudenţă, fie din proprie iniţiativă,fie ca urmare a unei sesizări, caz în care vor înceta şi efectele deciziei date în interesul legii.

7. Aplicarea în timp a deciziilor date în recurs în interesul legii7.1 Scurte consideraţii

Cu privire la aplicarea în timp a deciziilor date în recursul în interesul legii, se impun câteva precizări.Astfel, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale saucontravenţionale mai favorabile”.

Prin urmare, aceste dispoziţii, referindu-se numai la aplicarea în timp a legilor, nu sunt incidente în materiahotărârilor judecătoreşti care, prin natura lor, produc efecte declarative de drepturi în marea lor majoritate, deci seaplică retroactiv, în considerarea unor acte sau fapte juridice trecute ori intervenite înainte de sesizarea instanţeide judecată. Totuşi, se impune a se face distincţie între hotărârile judecătoreşti de speţă, care pot fi atâtdeclarative, cât şi constitutive de drepturi, şi hotărârile date în interpretarea şi aplicarea unitară a legii, cum suntdeciziile în interesul legii şi hotărârile prealabile. Se poate pune, aşadar, problema incidenţei dispoziţiilor dinmateria aplicării în timp a legii civile.

S-a exprimat opinia că, în cazul unei decizii de schimbare a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiindvorba de o practică înrădăcinată, aceasta nu ar putea produce efecte în procesele aflate în curs de desfăşurare, întrucâtacest fapt ar aduce atingere securităţii circuitului civil. În schimb, recursul în interesul legii, având menirea să suprime opractică divergentă şi, totodată, nefiind de natură să afecteze stabilitatea raporturilor juridice, deoarece existenţaacestora ar fi îndoielnică, ar trebui să producă efecte imediate, deci inclusiv în procesele în curs. Această chestiune însăeste şi rămâne delicată, necesitând o documentare extinsă şi o analiză aprofundată, care să ţină seama şi derespectarea principiului aşteptărilor legitime ale părţilor, motiv pentru care, în ceea ce ne priveşte, va faceobiectul unei cercetări viitoare.

Pe de altă parte însă, Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă prevede cădispoziţiile acestuia urmează să se aplice numai proceselor începute după data intrării lui în vigoare (art. 3), acestregim fiind valabil şi pentru prevederile art. 519 şi următoarele.

Tot astfel, efectele obligatorii ale hotărârii prealabile se vor extinde asupra proceselor înregistrate după dataintrării în vigoare a Codului de procedură civilă, în celelalte procese pendinte urmând a se impune prin forţaargumentelor, iar nu prin autoritatea deciziei.

8. În loc de concluzieScurta analiză a regimului recursului în interesul legii şi al hotărârii prealabile date în vederea soluţionării

unei chestiuni de drept noi reliefează aptitudinea acestora de a reprezenta mijloace juridice utile prin care Înalta


222

Curte de Casaţie şi Justiţie îşi poate îndeplini misiunea constituţională de a asigura, în vederea respectăriiprincipiului preeminenţei (supremaţiei) dreptului, interpretarea şi aplicarea unitară a legilor la nivelul întregii ţări, prinhotărâri general-obligatorii.


Contestaţia privind tergiversarea procesului. Abordarecomparativă din perspectiva Convenţiei europene a drepturilor omului*

Prelegere susţinută de judecător dr. Beatrice RAMAŞCANU"Sed fugit interea fugit irreparabile tempus,singula dum capti circumvectamur amore."

(Virgiliu, Georgicele)1. Introducere

Pentru a înţelege această nouă instituţie consacrată în Codul de procedură civilă, am apreciat ca fiindnecesară prezentarea unor aspecte generale cu privire la art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturiloromului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare, Convenţia) referitor la termenul rezonabil1 şi la art. 13, caregarantează dreptul la un recurs efectiv2, cât şi raportul dintre aceste drepturi în materia duratei nerezonabile aprocedurilor.

În ceea ce priveşte contestaţia privind tergiversarea procesului, analiza va privi, în principal, aspectelepractice ale acestei instituţii, pornind de la definiţia pe care o pro-punem, caracterele juridice, motivele pentru carepoate fi exercitată această contestaţie, procedura de soluţionare, calea de atac şi legătura cu alte instituţii.

În loc de concluzii, vom încerca să găsim împreună răspunsul la următoarea întrebare: Este această nouăinstituţie conformă standardului convenţional impus de art. 13?

2. Durata rezonabilă a procedurii – garanţie a dreptului la un proces echitabilJustiţia nu trebuie să fie doar dreaptă, ci şi înfăptuită în mod rapid. O justiţie dilatorie, chiar dacă, în final,

dreaptă, echivalează de fapt cu o negare de justiţie, potrivit unei arhicunoscute maxime din dreptul anglo-saxon:„justice delayed – justice denied”.

Protecţia procedurală eficientă înseamnă întotdeauna o intervenţie rapidă pentru clarificarea unor raporturijuridice de drept substanţial. Este important ca sistemul juridic naţional nu doar să garanteze drepturi substanţiale,ci să se ofere justiţiabilului şi o procedură aptă pentru ca într-un interval optim să-şi poată valorifica acestedrepturi.

Legătura strânsă dintre drepturile de natură substanţială şi garanţiile de ordin procedural a fost subliniatăîncă de la momentul lucrărilor preparatorii ale Convenţiei de către raportorul M. Teitgen, care sublinia că „Vrem săgarantăm europenilor dreptul la apărare, garanţiile procedurale fundamentale, deoarece ele sunt expresiaintrinsecă a libertăţii individuale şi a celorlalte drepturi individuale”. Este, aşadar, cert faptul că garanţia

* Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.1 „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil (s.n.), de către o instanţă independentă şi imparţială,

instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate

împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a

unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice, ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii

private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă

atingere intereselor justiţiei”.2 „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi

atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.


procedurală, de natură jurisdicţională, este o modalitate de protecţie a drepturilor convenţionale, fiindconsubstanţială spiritului însuşi al Convenţiei.

De altfel, dependenţa eficacităţii drepturilor de ordin material de existenţa unor mecanisme procedurale deprotecţie a determinat Curtea să „proceduralizeze” textul Convenţiei şi în afara drepturilor de natură proceduralăconsacrate de art. 6, 73, 13, organele Convenţiei au „citit” obligaţii de natură procedurală în conţinutul art. 24, 35,86 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie7, folosind ca mediator teoria obligaţiilor pozitive.

Necesitatea de a avea o justiţie rapidă nu poate fi interpretată în sensul încălcării altor obligaţii şi garanţiiprocedurale din conţinutul art. 6. Trebuie păstrat un echilibru între celelalte garanţii ale unui proces echitabil(dreptul de acces la instanţă, contradictorialitatea, publicitatea, egalitatea armelor, motivarea hotărârilorjudecătoreşti etc.) şi celeritatea procedurii.

Preocuparea de a asigura celeritatea procesului civil nu este specifică doar ţării noastre. Dimpotrivă,jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 6, cu referire la nesoluţionarea proceselorîntr-un termen rezonabil este una extrem de bogată, statele membre, în majoritatea lor, fiind condamnate deinstanţa europeană pentru nesocotirea acestei garanţii procedurale. Cu titlu de exemplu, menţionăm Yagtzilar ş.a.contra Greciei8, Brigandi contra Italiei9, Poiss contra Austriei10, Comingersoll SA contra Portugaliei11, Tetu contraFranţei şi Ummuhan Kaplan contra Turciei13 .

În ceea ce priveşte România, fără a urmări o prezentare exhaustivă a jurisprudenţei Curții Europene aDrepturilor Omului în materie civilă, vom aminti câteva exemple de cauze în care instanţa europeană a pronunţatsoluţii de condamnare pentru încălcarea art. 6 ca urmare a unor proceduri judiciare care au depăşit termenulrezonabil. Astfel, în materia dreptului familiei, menţionăm cauza Monory contra României14; cauza Străin ş.acontra României15 a privit un litigiu prin care foştii proprietari urmăreau recuperarea unui imobil înstrăinat chiriaşilorîn temeiul Legii nr. 112/1995; în materia despăgubirilor solicitate pentru exploatarea unui brevet de invenţie careaparţinea reclamantului, Curtea a pronunţat hotărârea Nicolau contra României16; în cauza Parohia Greco –

224

3 Nicio pedeapsă fără lege.4 Dreptul la viaţă.5 Interzicerea torturii.6 Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.7 Protecţia proprietăţii.8 Cererea nr. 41727/98 , hotărârea din 6.12.2001. Perioada apreciată de Curte ca fiind nerezonabilă se întinde între anii 1933 (1988) şi 1997, fondul litigiului privind

procedura de expropriere a unei livezi de măslini.9 Cererea nr. 11460/85, hotărârea din 19.02.1991. Perioada analizată de către instanţa europeană este cuprinsă între anii 1962 (1973) şi 1990, iar litigiul a privit cererea

reclamantului împotriva unui terţ uzurpator care a demolat o construcţie aparţinând reclamantului, solicitându-se restabilirea situaţiei anterioare şi acordarea unor

despăgubiri.10 Cererea nr. 9816/82, hotărârea din 23.04.1987. Instanţa europeană a constatat încălcarea art. 6 în cadrul unor proceduri specifice fondului funciar, prin care se

urmărea sistematizarea unor terenuri agricole, proceduri care s-au desfăşurat între anii 1965 şi 1972, 1974 şi 1987.11 Cererea nr. 35382/97, hotărârea din 6.04.2000. Reclamanta a invocat în faţa instanţei europene încălcarea art. 6 în cadrul unor proceduri de reorganizare şi lichidare

judiciară care au avut loc în perioada 1982-2000.12 Cererea nr. 60983/09, hotărârea din 22.09.2011. Durata cuprinsă între anii 1990 şi 2011 pe parcursul căreia s-au desfăşurat proceduri judiciare privind reorganizarea

judiciară, a fost declarată de Curte ca fiind contrară exigenţelor art. 6.13 Cererea nr. 24240/07, hotărârea din 20.03.2012. Litigiul, care s-a desfăşurat între anii 1987şi 2012, a privit aspecte legate de dreptul succesoral şi probleme de

cadastru.14 Cererea nr. 71099/01, hotărârea din 5.04.2002. Perioada avută în vedere de Curte a fost 1999 – 2004.15 Cererea nr. 57001/00, hotărârea din 21.07.2005. Litigiul desfăşurat între anii 1993 (1994) și 1999 a fost apreciat de instanţa europeană ca depăşind standardul

termenului rezonabil garantat de art. 6.


225

Catolică Sf. Vasile Polonă contra României17, instanţa europeană a cenzurat două proceduri civile, una privindevacuarea care a avut loc între anii 1994 şi 2006 şi un alt litigiu având ca obiect revendicarea imobiliarădesfăşurat în faţa instanţelor naţionale între 2000 – 2007.

Relativ recent, în cauza Sega contra României18, Curtea a analizat din prisma art. 6, durată rezonabilă,perioada cuprinsă între anii 1994și 2004 pe parcursul căreia s-a derulat acţiunea în pretenţii formulată dereclamant ca urmare a unui accident rutier.

Mecanismul consacrat în materia duratei rezonabile de către Curte este următorul: 1. Stabilirea durateiprocedurii de care se plânge reclamantul; 2. Aplicarea criteriilor consacrate pe cale pretoriană pentru a trageconcluzia dacă art. 6 a fost încălcat sau nu. Prezentarea de faţă nu ne permite să insistăm asupra acestor aspecte,astfel încât doar vom reaminti, în linii mari, aceste criterii.

Sub primul aspect, se consideră că perioada de analizat debutează, de regulă, odată cu înregistrarea acţiunii perolul instanţei şi se termină, în mod obişnuit, la momentul rămânerii definitive (irevocabile) a hotărârii judecătoreşti. Esteimportant de reţinut faptul că instanţa europeană nu impune norme imuabile, neputând fi vorba de un „mercurial” alduratei procedurilor, în general, ci se are în vedere întotdeauna cauza concretă dedusă judecăţii. După stabilireaacestei durate, instanţa europeană analizează complexitatea cauzei, comportamentul părţilor (inclusiv al autorităţilor)şi miza litigiului. Amintim că în materia „contestaţiilor asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil” suntapreciate ca având o miză importantă pentru părţi litigiile în materia dreptului muncii, cauzele cu minori, proceseleprin care se solicită acordarea unor despăgubiri victimelor accidentelor, pentru privarea ilegală de libertate, cauzeleîn care sunt implicate persoane vulnerabile (de exemplu, persoane vârstnice, cele cu sănătate precară etc.).

Analiza jurisprudenţei Curţii în materie de termen rezonabil dovedeşte că majoritatea statelor ConsiliuluiEuropei au o problemă structurală de încălcare a art. 6 sub acest aspect. Într-un studiu al Comisiei Europenepentru Eficienţa în Justiţie (în continuare, CEPEJ) intitulat „Durata procedurilor judiciare în statele membre aleConsiliului Europei în baza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului”, adoptat la 8 decembrie 200619 aufost analizate în detaliu cauzele care conduc la încălcarea termenului rezonabil, fiind propuse şi o serie de remedii.

Astfel, potrivit studiului CEPEJ, încălcarea termenului rezonabil are, în principal, următoarele cauze:reglementări procedurale inadecvate, nelegala citare a părţilor, întârzieri imputabile avocaţilor, experţilor, altorautorităţi, amânări succesive nejustificate, inerţia instanţelor în soluţionarea cauzelor (sub aspectul motivării,instrumentării cauzelor, transmiterii dosarelor pe cale administrativă între diferitele autorităţi etc.) sau intervalelede timp excesiv de lungi între termenele de judecată. Studiul amintit a conchis, în baza jurisprudenţei CurţiiEuropene a Drepturilor Omului, că în cauze cu o miză ridicată, o perioadă mai mare de doi ani a condus, îngeneral, instanţa europeană la concluzia încălcării art. 6.

3. Dreptul la un recurs efectiv (art. 13)Cel de-al doilea reper convenţional al noii instituţii din Codul de procedură civilă, contestaţia pentru

tergiversarea judecăţii, este reprezentat, astfel cum anunţam la începutul prezentării, de dreptul la un recurs

16 Cererea nr. 1295/02, hotărârea din 12.01.2006. Instanţa a constatat încălcarea dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil pentru durata procedurilor civile

între anii 1995 şi 2006.17 Cererea nr. 65965/01, hotărârea din 7.04.2009.18 Cererea nr. 29022/04, hotărârea din 13.03.2012.19 http://www.coe.int/t/dghl/cooperation/cepej/delais/Calvez_en.pdf


efectiv garantat de art. 13. Doctrina subliniază, în mod corect, că acest drept este un reflex natural al sintagmeilatine Ubi jus ibi remedium, potrivit căreia, în ipoteza nesocotirii unui drept subiectiv, trebuie să existe şi un remediu,adică o procedură care să permită apărarea acestuia.

Trebuie precizat dintru început faptul că „recurs efectiv” şi „instanţă naţională” din cuprinsul art. 13 suntnoţiuni autonome, pe care instanţa europeană le-a dezvoltat şi explicat în jurisprudenţa sa, fără să existe osuprapunere noţională cu instituţiile juridice din dreptul nostru naţional. Partea care se consideră lezată printr-omăsură contrară Convenţiei trebuie să dispună, în planul dreptului naţional, de un „recurs” efectiv pentru a obţineîncetarea încălcării şi repararea prejudiciului cauzat.

Remediul intern trebuie să fie efectiv, cu precizarea că nu este necesar ca acestmecanism să fie automat unul judiciar, iar „instanţa naţională” poate fi reprezentată şi de o altă autoritate naţională,nu neapărat o instanţă independentă şi imparţială, în sensul art. 6 din Convenţie, dar care ar trebui să respectegaranţiile prevăzute în acest articol al Convenţiei. De asemenea, un alt element specific al remediuluireglementat de art. 13 este acela că reclamantul poate exercita nu doar o singură „cale de atac” pentru a obţineîncetarea încălcării reclamate. Instanţa europeană consideră că şi un ansamblu de mijloace procedurale poate fiutilizat de un reclamant în acest scop20.

Necesitatea de a avea un recurs/remediu efectiv are importanţă pe mai multe planuri. Ne reamintim, desigur,că sistemul european de protecţie este unul subsidiar, întrucât un reclamant se poate adresa instanţei europeneîn anumite condiţii de admisibilitate şi, în special, după ce a epuizat căile de atac interne21.

4. Raportul dintre art. 6 şi art. 13 din ConvenţieO atenţie particulară merită, în cadrul discuţiei noastre, problema raportului dintre art. 6 şi art. 13 ale

Convenţiei. Într-o primă etapă a jurisprudenţei Curţii, natura juridică a dreptului la un recurs efectiv nu era pe deplinclarificată. De altfel, în opinia lor dizidentă din hotărârea Malone contra Regatului Unit22, judecătorii Matscher şiPinheiro Farinha subliniau că art. 13 are o natură obscură, care pune probleme de interpretare şi de aplicare. Cutimpul, instanţa europeană a depăşit această „obscuritate” a art. 13, punctul de referinţă fiind marcat de hotărâreaKudla contra Poloniei23.

Până la pronunţarea acestei hotărâri, se statua că art. 6 reprezintă o lex specialis faţă de art. 13. Curteaaprecia că aspectele legate de durata rezonabilă trebuie analizate doar pe tărâmul art. 6, care reglementează oîntreagă panoplie de garanţii specifice procedurilor judiciare, mult mai stricte decât cele avute în vedere de art. 13,pe care le considera ca fiind „absorbite” implicit.

Cu ocazia acestui reviriment de jurisprudenţă s-a stabilit că a avea o durată nerezonabilă sub incidenţa art.6 din Convenţie este o chestiune distinctă faţă de a avea sau a nu avea un recurs prin care reclamantul să se plângăde durata nerezonabilă a acelei proceduri. Modificarea opticii instanţei europene a intervenit şi pe fondul uneicazuistici din ce în ce mai numeroase, prin care reclamanţii din diverse state membre se plângeau de inexistenţa

226

20 Abramiuc c. României, cererea nr. 37411/02, hotărârea din 24.02.2009.21 A se vedea art. 35, condiţii de admisibilitate.22 Cererea nr. 8691/79, hotărârea din 2.08.1984.23 Cererea nr. 30210/96, hotărârea din 26.10.2000.


unor „căi de recurs” naţionale, efective prin care durata nerezonabilă a unor proceduri judiciare să fie remediată.Problema termenului nerezonabil şi, în special, a creării unor remedii pe tărâmul art. 13 a preocupat diverse

instituţii şi organisme europene: instanţa de la Strasbourg, Comisia europeană pentru democraţie prin drept (încontinuare, Comisia de la Veneţia) sau CEPEJ. În măsura în care au fost pronunţate hotărâri de condamnare pentrunerespectarea duratei rezonabile, în etapa executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în faţaComitetului de Miniştri s-au analizat aspectele de ordin structural care conduc la o durată nerezonabilă aprocedurilor judiciare din diverse state, fiind necesar ca în cadrul măsurilor de ordin general statele să facă dovadaexistenţei/creării unor remedii efective pe tărâmul art. 13.Obligaţiile ce revin statelor sunt menţionate în Rec(2004)6 Comitetului de Miniştri privind ameliorarea căilor de atacinterne24 şi Rec(2010)3 Comitetului de Miniştri privind recursul efectiv împotriva duratei excesive a procedurilor .

Într-un raport al Comisiei de la Veneţia privind efectivitatea recursurilor naţionale în materia durateiexcesive a procedurilor au fost analizate remediile existente în sistemele naţionale. Acestea au fost clasificate înmai multe categorii: remedii preventive, prin care se tinde să nu se ajungă la o durată nerezonabilă a unui proces,şi remedii reparatorii, care intervin atunci când durata rezonabilă a fost depăşită. De asemenea,recursurile pot fi pecuniare, atunci când se acordă daune părţii care pretinde că s-a încălcat durata rezonabilă aunui proces27, cu consecinţa producerii unor prejudicii de ordin material sau nepatrimoniale, sau remediinon-pecuniare, prin care sunt reglementate o serie de mecanisme reparatorii morale (de exemplu, există state acăror legislaţie în materie penală prevede o reducere a pedepsei în cazul în care procedura de soluţionare aprocesului a avut o durată nerezonabilă). Remediile pot privi fie proceduri pendinte, sau dimpotrivă, partea poateapela la aceste proceduri după finalizarea litigiului în cauză. Tipul procedurilor pentru care autorităţile au reglementatastfel de mecanisme de remediere a duratei nerezonabile poate fi un alt criteriu clarificare (remedii generale sauspeciale, incidente doar în cauze penale, de exemplu).

Inventarul remediilor existente nu este, desigur, un scop în sine. Care dintre aceste categorii enumerate maisus sunt eficiente în sensul art. 13? Impune Curtea statelor semnatare un anumit tip de remediu împotriva durateinerezonabile a procedurilor?

Trebuie reţinut că instanţa europeană recunoaşte statelor în această materie o amplă marjă de apreciere.Statele sunt libere să aleagă tipul de remediul pe care îl consideră adecvat pentru a repara în dreptul intern, îndeplină concordanţă cu principiul subsidiarităţii, încălcarea dreptului la soluţionarea unei cauze în termenrezonabil.

Nu este mai puţin adevărat că din hotărârile instanţei de la Strasbourg pe tărâmul art. 13 se pot desprindenişte indicii despre ceea ce înseamnă în această materie un recurs efectiv.“Prevenţia este cel mai bun remediu”. Cauza Scordino contra Italiei (nr. 1)28 a reprezentat pentru instanţaeuropeană ocazia de a pune în balanţă remediile strict pecuniare (legea adoptată de statul italian şi cunoscută subnumele de „Legea Pinto”) şi mecanismele acceleratorii. Acestea din urmă prezintă avantajul incontestabil al

24 https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=743317&Site=CM&BackColorInternet=C3C3C3&BackColorIntranet=EDB021&BackColorLogged=F5D38325 https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=1590115&Site=CM&BackColorInternet=C3C3C3&BackColorIntranet=EDB021&BackColorLogged=F5D38326 http://www.venice.coe.int/WebForms/documents/?pdf=CDL-AD(2006)036rev-e27 În Italia, de exemplu, a fost adoptată Legea Pinto, cu scopul acordării unor despăgubiri părţilor care pretindeau că o anumită procedură judiciară naţională a depăşit

durata rezonabilă.28 Cererea nr. 36813/97, hotărârea de Mare Cameră din 29.03.2006.


prevenirii încălcărilor succesive ale termenului rezonabil în cadrului aceleiaşi proceduri, faţă de remediile pecuniare,care acţionează doar a posteriori. În egală măsură, a avea doar remedii acceleratorii într-un sistem judiciar în caredurata procedurilor a depăşit deja termenul rezonabil nu pare să fie suficient când un litigiu concret s-adesfăşurat pe o perioadă de timp excesivă, cu consecinţe negative asupra patrimoniului unui reclamant.

Din considerentele hotărârii de Mare Cameră sus-menţionate, precum şi din hotărârea Vassilios Athanasiouş.a contra Greciei29 putem decela următoarele repere esenţiale ale unui remediu conform standardului impus deart. 13. În primul rând, acţiunea prin care reclamantul recurge la remediul naţional reparator pentru a obţinerepararea prejudiciului cauzat de nesocotirea termenului rezonabil trebuie, la rândul ei, să fie soluţionată într-untermen rezonabil. De asemenea, regulile procedurale în conformitate cu care se soluţionează o astfel de acţiunetrebuie să respecte garanţia echităţii, prevăzută de art. 6. În cazul în care se acordă despăgubiri, este necesar caaceste sume reparatorii să fie achitate rapid, în termen de cel mult 6 luni. Totodată, instanţa europeană recomandăsă nu se aplice taxe judiciare excesive, care să descurajeze reclamantul să utilizeze o asemenea cale de atac. Încazul remediilor de natură pecuniară, Curtea recomandă ca instanţele naţionale să se orienteze, în privinţacuantumului acordat în concret unui reclamant, după standardele folosite chiar de instanţa europeană pe tărâmulart. 41 când acordă o satisfacţie echitabilă pentru încălcarea art. 6.

În ceea ce priveşte România, prima cauză în care a fost evocată problema remediului efectiv în ceea cepriveşte durata nerezonabilă a fost Abramiuc contra României30. Guvernul a invocat în faţa instanţei europenefaptul că reclamantul avea la îndemână o plângere adresată Consiliului Superior al Magistraturii pentru angajarearăspunderii disciplinare a judecătorului care a nesocotit obligaţia legală de a soluţiona procesul într-un termenrezonabil. Alături de acest remediu, Guvernul a arătat că, în baza prevederilor constituţionale care impunjudecătorului naţional să aplice direct şi prioritar Convenţia, reclamantul avea la îndemână deopotrivă o acţiuneprin care să solicite instanţelor naţionale acordarea de daune pentru încălcarea termenului rezonabil. Curtea aapreciat că nici unul dintre cele două remedii evocate de guvernul pârât nu este unul „efectiv” însensul art. 13. Astfel, plângerea pentru sancţionarea disciplinară a judecătorului nu are efecte imediate şi directeasupra duratei unei proceduri, ci produce consecinţe doar asupra situaţiei personale a magistratului în cauză, fărăa determina înlocuirea acestuia de la conducerea completului de judecată sau acordarea unor termene maiscurte într-un litigiu pendinte. Cu privire la posibilitatea reclamantului de a invoca în mod direct în faţa instanţelorromâne prevederile Convenţiei, instanţa europeană a constatat că hotărârile judecătoreşti depuse cu scopul de adovedi „realitatea” acestui remediu erau posterioare litigiului în speţă, nu purtau menţiunea că ar fi fostirevocabile şi, cu o singură excepţie, nu se refereau la acordarea unor despăgubiri pentru nesocotirea durateirezonabile a procedurii.

Cu aceste remarci privitoare la art. 13 în ceea ce priveşte România încheiem partea introductivă a expuneriinoastre, care a avut drept scop creionarea sistemului de referinţă convenţional care stă la baza legiferării noiiinstituţii introduse în Codul de procedură civilă, anume contestaţia pentru tergiversarea judecăţii. În opinianoastră, reperele convenţionale sus-amintite sunt absolut necesare înţelegerii naturii juridice şi meniriicontestaţiei reglementate de art. 522 – 526 NCPC.

228

29 Cererea nr. 50973/08, hotărârea din 21.12. 2010, § 55.30 Cererea nr. 37411/02, hotărârea din 24.02.2009. Cauza priveşte proceduri execuţionale relative la indemnizaţii acordate reclamantului în temeiul unor drepturi de proprietate

intelectuală, proceduri care au avut loc în perioada 1995- 2002, respectiv 1996-2002.


5. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, în reglementarea NouluiCod de procedură civilă

Astfel cum reamintea domnul profesor Viorel Mihai Ciobanu, citând, la rândul său, din Raportul de prezentareîn faţa Consiliului de Stat a proiectului Codului de procedură civilă din 1865, „procedura este inima legislaţiunii unuistat (...) Codicele civil, fără procedură, este ca un corp fără inimă, este ca o bună şi completă maşină căreia îilipseşte puterea motrice”.

Sub impulsul amplei jurisprudenţe a Curţii Europene a Drepturilor Omului mai sus citată în materiatermenului rezonabil, şi în special a dreptului la un recurs efectiv, legiuitorul român a reglementat pentru prima oarăîn sistemul românesc de drept o instituţie menită să asigure în mod expres celeritatea procesului civil. “Buna şicompleta maşină” reprezentată de Noul Cod civil are acum, într-o exprimare metaforică, şi un motor capabil să îiasigure, printre multiplele performanţe ale noii proceduri civile, şi celeritatea soluţionării cauzelor civile.

După cum spuneam, alegerea legiuitorului nu este întâmplătoare, este impusă de „necesitatea gândirii unuisistem procedural civil modern, care să răspundă imperativelor funcţionării unei justiţii moderne, adaptateaşteptărilor sociale, şi să ducă la creşterea calităţii activităţii acestui serviciu public. În acest scop, concepţia NouluiCod de procedură civilă trebuie să plece de la deziderate actuale, precum accesul justiţiabililor la mijloace şi formeprocedurale simple şi accesibile şi accelerarea procedurii judiciare”31 (s.n).

Procesul civil, lato sensu, trebuie să respecte cerinţa de a se încadra într-un termen rezonabil. Deşiterminologia utilizată în alte acte normative, de exemplu în art. 21 alin. (3) din legea fundamentală, se referă ladreptul părţilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 6 NCPC utilizează sintagma de „termen optimşi previzibil”32.

Fără a intra în dezbateri de natură semantică (de exemplu, ne putem întreba dacă un termen optim este,în mod necesar sau automat, şi rezonabil33), care nu ne sunt permise în cadrul dezbaterii de faţă, credem căopţiunea legiuitorului pentru „termen optim şi previzibil”(deşi, cum vom vedea mai jos, acesta „coexistă” în chiarcuprinsul Codului de procedură civilă cu termenul rezonabil) are la bază concluzia studiilor amintite mai sus,elaborate de Comisia de la Veneţia şi Comisia europeană pentru eficienţa justiţiei, potrivit căreia este important aavea un termen optim de soluţionare a unei proceduri şi previzi-bil pentru parte. Totuşi, aşa cum observam mai sus,în cuprinsul noului Cod de procedură civilă este folosită şi noţiunea de „termen rezonabil”. Astfel, art. 201 alin. (6)NCPC, referitor la fixarea primului termen de judecată, prevede că „În cazul în care pârâtul domiciliază înstrăinătate, judecătorul va fixa un termen mai îndelungat, rezonabil, în raport cu împrejurările cauzei. Citarea seva face cu respectarea dispoziţiilor art. 156.” (s.n.).

Tot astfel, în scopul asigurării previzibilităţii duratei procesului, art. 238 alin. (1) obligă judecătorul cauzeica la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate să facă, după ascultarea părţilor, o estimare aduratei necesare pentru cercetarea procesului, ţinând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fiesoluţionat într-un termen optim şi previzibil, consemnând această evaluare în încheiere.

31 H.G. nr. 1527/12.12.2007 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului de procedură civilă, publicată în M.Of. nr. 889/27.12.200732 „(1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest

scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod

corespunzător şi în faza executării silite”.


6. Sediul materiei, definiţia şi caracterele juridice ale contestaţiei privindtergiversarea procesului

Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 522 – 526 NCPC.În opinia noastră, contestaţia privind tergiversarea procesului constituie mijlocul procedural prin care partea

sau procurorul care participă la judecată, nemulţumită de încălcarea dreptului la soluţionarea cauzei într-untermen optim şi previzibil solicită instanţei, pe cale incidentală, luarea măsurilor legale pentru înlăturarea acesteisituaţii.

În ceea ce priveşte caracterele contestaţiei privind tergiversarea procesului, trebuie precizat că aceastaconstituie o procedură specială, de sine-stătătoare, neintrând în categoria căilor de atac34. Un argument de text înfavoarea acestei concluzii se desprinde din art. 525 alin. (3) NCPC, care prevede că „În toate cazurile, instanţa caresoluţionează plângerea nu va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme de faptsau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a pricinii ori care să aducă atingere libertăţii judecătoruluicauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului”. Prin urmare, este evident că pecalea contestaţiei privind tergiversarea procesului, partea nu se poate plânge pe fond de netemeinicia saunelegalitatea unor măsuri luate de instanţă sau de anumite soluţii care pot avea şi efect dilatoriu (de exemplu,greşita soluţionare a unei excepţii de necompetenţă).

Contestaţia are un caracter incidental pentru că este formulată în faţa instanţei învestită cu soluţionarea pefond a pricinii. Scopul acestei instituţii este ca instanţa să adopte măsurile legale necesare pentru înlăturareasituaţiilor care tergiversează judecata/executarea silită, în sensul art. 6, şi nu de a oferi părţii posibilitatea de a obţineo anume soluţie pe fondul cauzei sau de a critica temeinicia unor măsuri luate de instanţă sub aspect probator sauprin soluţionarea unor excepţii.

Din perspectiva aplicării în timp a prevederilor Codului de procedură civilă, astfel cum rezultă din Legea nr.76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , contestaţia privindtergiversarea judecăţii este aplicabilă proceselor şi executărilor silite începute după intrarea în vigoare a noului Codde procedură civilă.

7. Subiectele contestaţiei privind tergiversarea procesuluiArticolul 522 NCPC prevede subiectele care pot uza de această contestaţie. Astfel, poate formula

contestaţie privind tergiversarea procesului partea36 (inclusiv intervenienţii) nemulţumită de durata procesului sauprocurorul care participă la judecata cauzei (în condiţiile art. 92- 93 NCPC).

Calitatea procesuală activă recunoscută procurorului în această materie (fără a distinge între diferitele formede participare în procesul civil) este justificată de poziţia acestuia de participant la procesul civil, care reprezintăinteresele generale ale societăţii, printre care celeritatea procedurii reprezintă un element esenţial al ordinii de

230

33 Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, optim are înţelesul de care este cel mai bun, mai potrivit, mai favorabil sau mai indicat, care asigură cea mai bună eficienţă;

în stare să corespundă cel mai bine intereselor urmărite. Previzibil trimite la verbul a prevedea, adică a deduce evoluţia evenimentelor viitoare plecând de la cele prezente; a

anticipa ceea ce s-ar putea întâmpla; a previziona, a întrezări.34 Terminologic vorbind, termenul „contestaţie” este utilizat în materia căilor extraordinare de atac – „contestaţie în anulare” sau în materia executării silite – „contestaţia la

executare”.35 M. Of. nr. 365/30.05.2012.36 Din formularea clară a textului este evident că un terţ, penitus extranei, chiar dacă ar avea interesul de a invoca nerespectarea termenului optim şi previzibil al unei

proceduri, nu are legitimare procesuală activă pentru a utiliza contestaţia pentru tergiversarea unei judecăţi, faţă de care este cu totul străin.


drept, în sensul art. 130 din Constituţie.Similar oricărui mijloc procedural care intră în conţinutul acţiunii civile, partea (reclamant, pârât,

intervenient) va trebui să justifice interesul utilizării contestaţiei, în condiţiile bine cunoscute, respectiv interesul săfie personal, născut şi actual.

Cu privire la această ultimă condiţie, se impun câteva precizări.Procesul civil este, prin excelenţă, arena în care se confruntă părţi cu interese contradictorii, una dintre

strategiile des întâlnite în instanţele civile fiind tocmai tergiversarea provocată în mod intenţionat de una dintre părţi, prindiverse acţiuni sau inacţiuni care îmbracă, cel mai adesea, forma abuzului de drept procedural. Ne putem întreba dacăacest mijloc procedural este doar la îndemâna reclamantului, cel care declanşează litigiul şi care, în mod evident,doreşte o recunoaştere/realizare rapidă a dreptului subiectiv civil reclamat, sau şi pârâtul, care are o poziţie pasivă,defensivă şi căruia, de cele mai multe ori, îi profită o durată lungă a procedurii, are acces la contestaţia pentrutergiversarea judecăţii?

Credem că în această materie, condiţia ca interesul să fie unul născut şi actual are un înţeles aparte, maiales dacă avem în vedere şi dispoziţiile art. 33 teza a II-a NCPC, conform cărora „(…) chiar dacă interesul nu estenăscut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat saupentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara”. Luând drept exemplu oacţiune în evacuare, şi pârâtul dintr-un astfel de proces (căruia temporizarea soluţionării cauzei aparent îi profită,deoarece, până la pronunţarea hotărârii, el beneficiază de locaţiunea în cauză) poate uza de această procedură,întrucât este “interesat” de pronunţarea unei soluţii în procesul respectiv, prin tranşarea în mod „optim şiprevizibil” a disputei juridice.

8. Motivele contestaţiei privind tergiversarea procesuluiSituaţiile în care partea poate uza de această procedură sunt prevăzute în art. 522 alin. (2) NCPC. Motivele de

formulare a contestaţiei privind tergiversarea procesului pot fi grupate astfel: nesocotirea de către instanţă a unor termenelegale imperative, nerespectarea unor termene judecătoreşti de către părţi, nerespectarea unor termene judecătoreşti decătre terţi şi neluarea de către instanţă a măsurilor legale sau neîndeplinirea unui act de procedură.

Primul motiv reglementat de art. 522 alin. (2) pct. 1 NCPC poate fi invocat atunci „când legea stabileşte untermen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinitfără rezultat”.

Celeritatea procedurii este indisolubil legată de ideea de termen în cadrul căruia legea impune ca părţile săîndeplinească actele de procedură sau să utilizeze diversele mijloace procedurale care intră în conţinutul acţiuniicivile. Disciplinarea activităţii procesuale prin fixarea termenelor impune, în egală măsură, ca şi instanţele de judecatăsă respecte acele termene stabilite de lege, înăuntrul cărora anumite activităţi trebuie realizate.

De obicei, partea este cea care va suporta sancţiunea nerespectării termenelor legale imperative, prindecăderea din dreptul de a mai îndeplini acel act de procedură. Doctrina37 admite unanim că scopul decăderii estetocmai asigurarea celerităţii procesului, care se poate realiza prin cele două funcţii ale acestei sancţiuni –preventivă şi sancţionatorie.

37 G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, vol. I, p. 273.


În schimb, deşi obligaţia respectării termenelor legale revine şi instanţelor de judecată pentru finalizarea unorproceduri, pronunţarea sau motivarea unei hotărâri, în ipoteza nesocotirii acestor termene, cu consecinţe dilatoriipentru ansamblul procedurii, partea nu avea la îndemână, sub imperiul fostului cod, vreun mijloc energic deacţiune. Cererile pentru urgentarea procedurii utilizate în practică pentru asemenea situaţii sau sesizarea Inspecţieijudiciare, în vederea aplicării unor sancţiuni de natură disciplinară acelui judecător, nu ar fi fost, în sine, de naturăsă conducă în mod direct la accelerarea procesului, prin acordarea unor termene de judecată mai scurte, deexemplu.

Sub acest aspect, consacrarea, prin intermediul art. 522 alin. (2) pct. 1 NCPC, a acestui prim motiv decontestaţie pentru tergiversarea procedurii cauzată de nerespectarea de către instanţă a termenelor legale estebinevenită.

Ce fel de termene sunt cele avute în vedere de textul mai sus menţionat? Evident, sunt termenele legalestabilite în mod expres de legiuitor. Noţiunea de „termen” cuprinde nu doar ziua fixă, ci şi stadiul procedurii,intervalul, perioada de timp înăuntrul căreia instanţa era obligată să finalizeze acea procedură38.

Pentru judecata în primă instanţă, subliniem, cu titlu de exemplu, că termene pentru finalizarea unei procedurisunt reglementate de art. 201 – referitor la fixarea primului termen de judecată la cel mult 60 de zile de la datarezoluţiei prevăzute de alin. (1) al aceluiaşi articol; art. 64 – care stabileşte un termen de 24 ore pentru înaintareadosarului instanţei competente pentru soluţionarea căii de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilăa cererii de intervenţie; art. 132 alin. (3) – referitor la înaintarea „de îndată” a dosarului instanţei competente în cazuladmiterii excepţiei de necompetenţă; art. 138 alin. (3) – care impune trimiterea „de îndată” a dosarului primeiinstanţe învestite, dacă se admite excepţia de litispendenţă; art. 524 alin. (5) – care prevede ca dosarul să fieînaintat „de îndată” instanţei competente pentru soluţionarea plângerii împotriva încheierii de respingere caneîntemeiată a contestaţiei privind tergiversarea procesului.

În cadrul căilor de atac, termene pentru finalizarea unei proceduri sunt reglementate de: art. 475 alin. (2) –referitor la fixarea primului termen de judecată în apel – cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei preşedinteluiinstanţei de apel; art. 493 alin. (2), care stabileşte că depunerea raportului privind admisibilitatea în principiu arecursului trebuie să aibă loc în cel mult 30 de zile de la repartizarea dosarului (la Înalta Curte de Casaţie şi deJustiţie); art. 520 alin. (12) – referitor la soluţionarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizăriiprealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în cel mult 3 luni de la data învestirii.

În materia executării silite, un termen pentru finalizarea procedurii este prevăzut de art. 665 alin. (2) înmateria cererii de încuviinţare a executării silite, care ar trebui soluţionată în maximum 7 zile de la înregistrare.

În ceea ce priveşte procedurile speciale, amintim următoarele termene prevăzute pentru finalizareaprocedurii: art. 1022 – referitor la emiterea ordonanţei de plată, când debitorul nu contestă creanţa, în maximum

232

38 Exprimările utilizate de legiuitor sunt dintre cele mai variate. De exemplu, „înainte de”, „cel mai târziu până la terminarea cercetării” pentru formularea cererii de

chemare în garanţie făcută de reclamant sau intervenientul principal; sau „cel mai târziu la primul termen de judecată” pentru invocarea necompetenţei de ordine

privată, pentru situaţia în care întâmpinarea nu a fost obligatorie, invocarea excepţiilor relative după săvârşirea neregularităţii procedurale; „la primul termen după”,

potrivit art. 338, pentru solicitarea de efectuare a unei noi expertize; „termen scurt” se referă la soluţionarea de către instanţă a excepţiilor de procedură, potrivit art. 248

alin. (3), sau solicitarea adresată expertului desemnat, de a indica în scris costul lucrării şi termenul necesar efectuării expertizei, precum şi pentru constatarea perimării

executării silite, conform art. 697; „de îndată”, pentru soluţionarea recuzării, abţinerii, trimiterii dosarului la instanţa competentă în situaţia admiterii excepţiei de

necompetenţă sau în situaţia admiterii excepţiei de litispendenţă; „de urgenţă” – termenul pentru care se dispune citarea părţilor în vederea constatării perimării (art. 420),

soluţionarea cererilor de lămurire şi înlăturare a dispoziţiilor contradictorii (art. 443), de completare a hotărârii (art. 444), de soluţionare a contestaţiei în anulare (art. 508),

de soluţionare a cererii de intervenţie a altor creditori în procedura deja începută (art. 691) etc.


45 de zile de la introducerea cererii; art. 1030 – în procedura cererilor de valoare redusă în cadrul căreia instanţava pronunţa şi redacta hotărârea în 30 de zile de la primirea tuturor informaţiilor sau de la dezbaterea orală.

Termenele de pronunţare sau motivare la care face referire primul motiv al contestaţiei privind tergiversareaprocesului sunt prevăzute în: art. 396 alin. (1), potrivit căruia amânarea pronunţării nu poate depăşi 15 zile; art. 426alin. (5) indică faptul că redactarea şi semnarea hotărârii se realizează în cel mult 30 de zile de la pronunţare; art.524 refe-ritor la soluţionarea contestaţiei privind tergiversarea procesului prevede că încheierea de respingere semotivează în termen de 5 zile de la pronunţare; art. 665 alin. (2) fixează un termen de cel mult 48 de ore pentruamânarea pronunţării în cererea de încuviinţare a executării silite, motivarea încheierii fiind făcută în cel mult 7 zilede la pronunţare; art. 998 alin. (4) în materia ordonanţei preşedinţiale reglementează un termen de cel mult 24 deore pentru amânarea pronunţării, motivarea făcându-se în cel mult 48 de ore de la pronunţare, iardispoziţiile sunt valabile şi pentru calea de atac a apelului în această materie.

Cel de-al doilea motiv de formulare a contestaţiei privind tergiversarea procesului este reprezentat denerespectarea termenului judecătoresc de către participanţi şi este reglementat de art. 522 alin. (2) pct. 2 NCPC – „cândinstanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acesttermen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege”.

Condiţia de admisibilitate a acestui caz de contestaţie este aceea ca instanţa să nu fi luat faţă departicipantul cu comportament dilatoriu măsura legală care se impunea. Astfel, în cazul în care nu s-a respectattermenul judecătoresc de către participanţi, instanţa trebuia să aplice o amendă judiciară în condiţiile art. 187 sausă dispună aducerea martorului cu mandat de aducere etc.

Ipoteza cea mai simplă este aceea în care instanţa a omis cu totul să aplice sancţiunea care se impunepentru nesocotirea termenului judecătoresc.

Ce se întâmplă atunci când instanţa, după ce a pus în discuţia contradictorie a părţilor aplicarea sancţiuniilegale, fie din oficiu, fie la cererea uneia dintre părţi, ulterior a apreciat că nu se impune luarea măsurii legale? Arputea fi folosit acest caz de contestaţie pentru tergiversarea judecăţii şi pentru a obliga instanţa să „revină” asuprapropriei soluţii de nesancţionare a acelui participant care nu a respectat termenul stabilit de instanţă? Altfel spus,funcţionează mecanismul contestaţiei, pentru ipoteza evocată mai sus, ca „o cale de retractare”?

În opinia noastră, din moment ce textul nu distinge asupra motivelor care au condus instanţa la neaplicareamăsurilor prevăzute de lege faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, art. 522 alin. (2) pct. 2 poate fi utilizat,deopotrivă, pentru omisiunea instanţei de a aplica aceste sancţiuni, cât şi pentru ipoteza în care a apreciat că nuse impune, de exemplu, aplicarea unei amenzi sau a oricărei alte sancţiuni legale39.

Cel de-al treilea motiv de formulare a contestaţiei privind tergiversarea procesului este reprezentat denerespectarea termenului judecătoresc de către terţi – „Când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea departe a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultatedin evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat,faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege” [art. 522 alin. (2) pct. 3].

Şi în cazul acestui motiv de formulare a contestaţiei privind tergiversarea procesului, ca şi în situaţia celuide la pct. 2, condiţia impusă de text este ca instanţa de judecată să nu fi luat acea măsură legală care se impunea

39 De altfel, în materia amenzilor judiciare, de exemplu, instanţa, din oficiu sau la cerere, poate aprecia că se impune aplicarea unei astfel de sancţiuni uneia dintre părţi

care nu a respectat termenul acordat de instanţă pentru îndeplinirea unei obligaţii procesuale, chiar dacă la un termen anterior a considerat că o astfel de măsură nu se

impune.


faţă de terţul chemat să comunice instanţei diverse informaţii necesare soluţionării procesului. Diferenţa faţă demotivul anterior constă în subiectul care nu a respectat termenul judecătoresc, şi anume terţul. De exemplu,instanţa trebuie să aplice, în condiţiile art. 187 NCPC, amenda judiciară pentru neprezentarea martorului legalcitat, pentru refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în mod nejustificat la termenul fixat orirefuzul de a da lămuririle cerute, pentru neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a seefectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei,neprezentarea unui înscris sau a unui bun de către cel care îl deţine, la termenul fixat în acest scop de instanţă,sau refuzul sau omisiunea unei autorităţi ori a altei persoane de a comunica, din motive imputabile ei, la cerereainstanţei şi la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele şi evidenţele ei.

Astfel de ipoteze pot fi întâlnite şi în cazul executării silite. De exemplu, conform art. 719 alin. (7), dacă instanţade judecată admite contestaţia la executare şi constată refuzul nejustificat al executorului de a primi, înregistracererea de executare sau de a îndeplini un act de executare silită ori de a lua orice altă măsură prevăzută de lege,poate aplica executorului o amendă.

De asemenea, în cazul în care expertul, care este un terţ faţă de proces, nu se prezintă, iar instanţa nu adispus amendarea lui sau aducerea acestuia în faţa instanţei, se poate utiliza această cale.

Apreciem, în mod identic cu cele analizate la cazul anterior, că este admisibil acest motiv de contestaţiepentru tergiversarea judecăţii, în egală măsură, pentru omisiunea instanţei de a dispune sancţionarea terţului carenu a respectat termenul judecătoresc impus în sarcina sa, cât şi pentru ipoteza în care anterior a fost respinsă caneîntemeiată cererea unei părţi prin care se solicita tocmai aplicarea măsurii legale.

Ultimul motiv de exercitare a contestaţiei privind tergiversarea procesului este reglementat de art. 522 alin. (2)pct. 4 NCPC şi este reprezentat de situaţia în care „instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termenoptim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune,a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fostsuficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului”.

„Termenul optim şi previzibil” la care face referire textul trebuie „citit” în legătură cu art. 238 NCPC, potrivitcăruia, înainte de a intra în cercetarea procesului, instanţa de judecată pronunţă o încheiere în care, dupăascultarea părţilor, estimează termenul în care va fi cercetat respectivul proces. Modalitatea în care, în concret,se vor face astfel de aprecieri cu privire la durata procesului – care, în mod evident, nu pot fi pur subiective –urmează să fie determinată de practica instanţelor. Opinăm că statisticile instanţei/completului de judecată însoluţionarea cauzelor similare sau identice pot oferi informaţii cât de cât obiective pentru a permite instanţei sărecurgă, în mod asumat şi util, la „predicţii” privind durata procesului.

Ce anume se înţelege prin „neluarea măsurilor stabilite de lege“ care a avut drept consecinţă depăşireatermenului optim şi previzibil?

Având în vedere natura juridică a acestei instituţii, suntem de părere că partea nu poate evoca chestiunile denetemeinicie sau nelegalitate ale dezlegărilor date de instanţă şi care vor putea fi criticate prin intermediul căii deatac. Cel de-al patrulea motiv de exercitare a contestaţiei privind tergiversarea procesului nu se aplică în situaţii cumar fi greşita soluţionare a cererilor de suspendare, când s-a admis suspendarea, cu consecinţa prelungirii durateiprocesului, greşita soluţionare a excepţiei de necompetenţă materială, soluţionarea cauzei fără procedură corectă decitare a unei părţi, care va fi criticată în calea de atac, trimiterea în mod greşit a cauzei spre rejudecare instanţei de

234


fond de către instanţa de apel, deşi avea obligaţia reţinerii în vederea evocării fondului [art 480 alin. (3) şi (6)],trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond a doua oară, contrar dispoziţiilor art. 480 alin. (3),trimiterea în mod greşit a cauzei spre rejudecare instanţei de apel de către instanţa de recurs, în situaţia în care aveaobligaţia rejudecării procesului în fond [art. 498 alin. (1)], casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei deapel a doua oară, contrar dispoziţiilor art. 498 alin. (2) NCPC.

Exemple concrete în care poate fi utilizat acest motiv ar fi neînaintarea dosarului instanţei de apel lafinalizarea procedurii în faţa instanţei de fond, neaplicarea procedurilor care ar fi permis o mai rapidă citare apărţilor40, administrare a probelor41, neîndeplinirea din oficiu a unui act de procedură necesar desfăşurăriiulterioare a procedurii (necomunicarea hotărârii către părţi de îndată ce a fost redactată şi semnată), nesoluţionareaîntr-un termen optim a cererilor de repunere pe rol după suspendarea cauzei, neefectuarea publicaţiilor impusede art. 944 (în procedura de declarare a morţii), neefectuarea afişelor şi publicaţiilor impuse de art. 1.051 referitorla procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii etc.

Trebuie subliniat că acest motiv de contestaţie este condiţionat de dovedirea de către contestator afaptului că timpul scurs de la neluarea de către instanţă a măsurilor stabilite de lege sau de la neîndeplinirea dinoficiu a actului de procedură ar fi fost suficient pentru complinirea acestor omisiuni.

9. Termenul în care poate fi formulată contestaţia privind tergiversarea procesuluiSub aspectul termenului în care poate fi formulată contestaţia, subliniem că textul de lege nu cuprinde nicio

precizare. De cele mai multe ori, partea va uza de această cale pe parcursul litigiului, imediat după ce a constatatcă instanţa nu ia măsurile legale care se impun pentru a sancţiona comportamentul părţii sau terţului care contribuiela temporizarea procedurii (motivele 2 şi 3) sau pentru a reclama că instanţa însăşi nu respectă un anumit termenpentru finalizarea procedurii sau pentru pronunţare (motivul 1).

Calea contestaţiei este deschisă şi după pronunţarea soluţiei atunci când instanţa depăşeşte termenul demotivare a hotărârii (motivul 1) sau dacă nu ia măsurile legale de înaintare a dosarului instanţei pentru soluţionareacăii de atac (motivul 4).

10. Procedura de soluţionare a contestaţiei privind tergiversarea procesuluiÎn ceea ce priveşte procedura de soluţionare a contestaţiei, trebuie reţinut faptul că partea interesată poate

formula contestaţia în scris sau verbal în faţa instanţei, care are obligaţia să o consemneze în încheierea de şedinţă.Instanţa este obligată să o soluţioneze de îndată sau în cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii sau formularea eiverbală. Judecata se face fără citarea părţilor.

Având un caracter incidental, contestaţia este de competenţa instanţei în faţa căreia a intervenit unuldintre motivele prevăzute de art. 522 alin. (2) pct. 1-4 NCPC. Dat fiind că scopul acestei instituţii este acela de aaccelera procedura în curs, prin luarea de către instanţă a măsurilor necesare pentru a remedia încălcarea

40 De exemplu, instanţa nu recurge la prevederile şi mecanismele prevăzute de unele instrumente comunitare, cum ar fi Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului

European şi al Consiliului privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială.41 De exemplu, prin recurgerea la o comisie rogatorie sau la prevederile şi mecanismele reglementate de Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001

privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială.


dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, nu credem că soluţionarea contestaţiei de cătreaceeaşi instanţă (complet) ar ridica, a priori, îndoieli cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorului chemat să„cenzureze” propriile omisiuni. La un nivel teoretic, raţiunile care au stat la baza consacrării incompatibilităţilor şia cazurilor de recuzare/abţinere nu se regăsesc în figura juridică a contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii,pentru a justifica atribuirea competenţei de soluţionare în favoarea unui complet diferit decât cel în faţa căruia sedesfăşoară litigiul pendinte.

În plus, motivele pentru care poate fi formulată contestaţia pentru tergiversarea judecăţii sunt legate deelemente obiective ale procedurii civile (termene legale, termene judecătoreşti, sancţiuni/măsuri prevăzute delege) şi nu lasă loc – în opinia noastră – unor aprecieri subiective ale judecătorului cauzei42.

Pe de altă parte, diversitatea situaţiilor de fapt care se pot ivi în practica instanţelor de judecată ne îndeamnăla nuanţarea poziţiei exprimate mai sus. Putem lesne să ne imaginăm că pentru partea deja nemulţumită demodalitatea în care completul conduce litigiul, cu consecinţa depăşirii termenului optim şi previzibil, a formula ocontestaţie pentru tergiversarea judecăţii în faţa aceluiaşi judecător pune sub semnul întrebării „aparenţa deimparţialitate”43 de care ar trebui acesta să dea dovadă, tocmai pentru că judecătorului i se cere, practic, să-şirecunoască propria culpă în depăşirea unor termene de motivare a hotărârii (pentru cazul de la pct. 1, deexemplu).

Pentru o astfel de ipoteză în care, în circumstanţele particulare ale unei cauze, există motive concrete şiserioase să se creadă că judecătorul este părtinitor în soluţionarea contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii, sepot invoca prevederile art. 42 pct. 13 NCPC, care reglementează incompatibilitatea judecătorului, atunci cândexistă elemente care nasc, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

11. Soluţiile care pot fi date contestaţiei privind tergiversarea procesuluiSub aspectul soluţiilor care se pot pronunţa, dacă motivul invocat de parte din cele prevăzute de art. 522

alin. (2) pct. 1-4 NCPC este întemeiat, instanţa va pronunţa o încheiere de admitere prin care ia de îndată măsurilenecesare înlăturării situaţiei care a provocat tergiversarea judecăţii (de exemplu, motivarea şi comunicarea hotărârii,efectuarea publicaţiilor în procedurile reglementate de art. 1.051 etc.). Încheierea de admitere nu este supusăvreunei căi de atac şi se motivează în termen de 5 zile de la pronunţare. Contestatorului i se comunică, spreinformare, o copie a încheierii.

Încheierea de respingere se pronunţă în situaţia în care cererea este, în mod vădit, neîntemeiată. Calea deatac se exercită prin intermediul plângerii, formulată în termen de 3 zile de la comunicare. Se observă că suntreglementate termene foarte scurte, ceea ce denotă că legiuitorul a ţinut cont de recomandările instanţei europeneca însuşi „recursul efectiv”, în sensul art. 13 al Convenţiei, să se desfăşoare într-un termen rezonabil. Înaintareadosarului se face de îndată, iar soluţionarea plângerii nu suspendă judecata. Instanţa competentă este întotdeaunainstanţa ierarhic superioară, care va soluţiona plângerea în complet de 3 judecători, cu excepţia situaţiei în care

236

42 Nu este mai puţin adevărat că, dat fiind riscul ca în paralel sau ulterior admiterii unei contestaţii pentru tergiversarea judecăţii (motivul 1 sau 4) împotriva

magistratului în cauză să fie declanşată o procedură disciplinară în temeiul art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, este posibil

ca judecătorul în cauză să fie reticent în a recunoaşte propria culpă în tergiversarea procedurii.43 Reamintim că, în temeiul art. 6, Curtea analizează garanţia imparţialităţii instanţei de judecată sub un dublu aspect – imparţialitatea obiectivă şi imparţialitatea

subiectivă. În orice caz, imparţialitatea subiectivă, care semnifică tocmai absenţa oricăror prejudecăţi sau convingeri personale ale judecătorului în cauză cu privire la

o anumită soluţie, este prezumată până la proba contrară (Cererea nr. 17056/06, Micallef contra Maltei, hotărârea din 15.10.2009, parag. 94).

procesul se judecă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, caz în care plângerea se va soluţiona de un alt completdin cadrul aceleiaşi secţii. Soluţionarea plângerii are loc fără citarea părţilor, termenul de soluţionare este de 10zile de la sesizare, iar cel de motivare este de 5 zile de la pronunţare.

Este important ca instanţa ierarhic superioară, admiţând plângerea împotriva încheierii de respingere acontestaţiei, să dispună ca instanţa să îndeplinească actul de procedură sau să ia măsurile legale necesare,arătând care sunt acestea, şi să stabilească, atunci când este cazul, un termen pentru îndeplinirea lor. Totuşi,aceasta nu trebuie să dea îndrumări sau dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipezemodul de soluţionare a pricinii pe fond.

În acest punct al prezentării, se impune să reflectăm asupra limitelor de apreciere a judecătorului însoluţionarea contestaţiei privind tergiversarea judecăţii, mai ales că – astfel cum subliniam mai sus – motiveleacestui instrument procedural sunt legate de elemente obiective ale procedurii civile – termene legale, termenejudecătoreşti, sancţiuni/măsuri reglementate de Codul de procedură civilă.

În concret, de exemplu, dacă judecătorul cauzei nu a pronunţat sau motivat hotărârea în termenul defipt delege, se va admite în mod automat contestaţia promovată în baza art. 522 alin. (2) pct. 1 NCPC? Sau judecătorulpricinii va putea să invoce „cauze exoneratoare de răspundere” sau alte „elemente în circumstanţiere”, de exemplu,existenţa pe rolul său a unui număr prea mare de cauze de soluţionat/motivat în acelaşi interval de timp?

Din modul în care este construită această instituţie (natură juridică, scop, motive, competenţă de soluţionare,efecte etc.), suntem înclinaţi să susţinem prima soluţie, care favorizează o concepţie obiectivă asupra modului desoluţionare a acestei contestaţii. Cu toateacestea, este foarte probabil ca viitoarea practică în materie să ofere soluţii mai nuanţate, mai ales că motivelecare stau la baza admiterii contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii pot atrage, deopotrivă, şi răspundereadisciplinară a judecătorului, în baza art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şiprocurorilor44. În acest sens, nu excludem ca, în aprecierea caracterului întemeiat sau neîntemeiat al contestaţieiîn baza primului motiv prevăzut de art. 522 alin. (2) pct. 1 NCPC, de exemplu, judecătorul cauzei să aibă în vederenu doar caracterul obiectiv al termenului de pronunţare/motivare a hotărârii care a fost nesocotit în cauză, ci şi alteaspecte de natură a explica, justifica, circumstanţia o eventuală depăşire a termenului.

12. Sancţionarea contestatorului de rea-credinţăCa orice alt mijloc de procedură care intră în conţinutul acţiunii civile, şi contestaţia pentru tergiversarea

judecăţii riscă să fie deturnată de la scopul pentru care a fost reglementată, prin exercitarea sa cu rea-credinţă decătre parte. Acesta este motivul pentru care legiuitorul a prevăzut sancţionarea abuzului de drept procedural înaceastă materie prin adoptarea unei reglementări speciale, cu scop disuasiv, pentru a nu încuraja părţile săutilizeze această procedură în mod neîntemeiat. Astfel, contestatorul de rea-credinţă poate fi sancţionat cu amendă,în cuantum între 500 de lei şi 2 000 de lei, aceasta fiind cea mai mare dintre toate amenzile reglementate de Codulde procedură civilă45. Dacă acest mijloc procesual a fost exercitat în mod neîntemeiat, la cererea părţii


44 Art. 99: „Constituie abateri disciplinare: (…) h) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor

ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.


interesate, se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, sens în care se va avea în vedere procedurareglementată în art. 190-191 NCPC.

Având în vedere că elementul subiectiv, şi anume reaua-credinţă în promovarea contestaţiei, prezintă, înplan probator, o serie de dificultăţi, legiuitorul instituie o prezumţie relativă cu privire la reaua-credinţă care ar putearezulta, potrivit alin. (2) al art. 526 NCPC, din caracterul vădit nefondat al contestaţiei ori al plângerii, precum şi dinorice alte împrejurări care îndreptăţesc constatarea că exercitarea acesteia s-a făcut în alt scop decât acelapentru care legea o recunoaşte.

13. Raportul cu alte instituţii reglementate de Noul Cod de procedură civilăÎn ceea ce priveşte raportul cu alte instituţii, trebuie menţionat că art. 189 NCPC reglementează instituţia

despăgubirii pentru amânarea procesului. Partea interesată poate cere despăgubiri dacă partea adversă cauzează,cu intenţie sau din culpă, amânarea judecăţii sau a executării silite, prin una dintre faptele prevăzute la art. 187sau 188, cu consecinţa producerii unor prejudicii materiale sau morale.Cele două instituţii (despăgubirile pentru amânarea procesului şi contestaţia pentru tergiversarea judecăţii) avândfinalităţi şi natură juridică diferite pot fi cumulate.

Astfel cum aminteam în partea de început a prezentării noastre, standardul Convenţiei în materia recursuluiefectiv, conform art. 13, include şi o combinaţie de remedii. Reamintim, totodată, că „recursul efectiv” nu presupuneneapărat un singur mijloc procedural, ci poate însemna o multitudine de căi de atac, în sensul autonom al Convenţiei,prin care se poate accelera o procedură sau se poate obţine o reparaţie dacă s-a încălcat durata rezonabilă.

Cât timp există posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul în care s-a cauzat o amânare a procesului, şiexistă şi mijlocul contestaţiei privind tergiversarea procesului, care este un remediu preventiv şi accelerator, se trageconcluzia că, în prezent, în România este reglementat un recurs autonom, în sensul specificat de Convenţie, înprezenţa acestor două figuri juridice, reglementate de art. 189 şi art. 522 NCPC, care răspund, în opinia noastră,exigenţelor prevăzute de art. 13.

Totuşi, trebuie făcută precizarea că art. 13 din Convenţie nu presupune obţinerea unui rezultat favorabil îndreptul intern, important fiind ca remediul pentru încălcarea termenului rezonabil să nu aibă o existenţă doar teoretică,ci să se dovedească a fi unul concret şi efectiv. Practica viitoare a instanţelor de judecată, după intrarea în vigoare aNoului Cod de procedură civilă, va confirma sau infirma vocaţia contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii de a fi unastfel de remediu eficient, în sensul autonom al art. 13 din Convenţie.

Până la reglementarea acestui remediu în Noul Cod de procedură civilă, România era printre puţinele statemembre ale Consiliului Europei care nu avea în dreptul intern o cale legală preventivă sau reparatorie pentrunesocotirea art. 6 în materia termenului rezonabil. Cu toate acestea, pe rolul instanţelor române au existat litigiiprin care reclamanţii au formulat acţiuni în despăgubiri în contradictoriu cu statul român pentru depăşireatermenului rezonabil în diverse proceduri, temeiul juridic invocat fiind art. 6 şi art. 13 din Convenţie, aplicate directşi prioritar în baza art. 21 din Constituţie. Soluţiile instanţelor au fost dintre cele mai diverse – de la respingereaacestor cereri ca fiind inadmisibile, în lipsa unui temei de drept expres în legislaţia noastră, la analizarearăspunderii delictuale a statului din prisma fostului art. 998 C. civ. 1864, până la aplicarea directă a standardelor

238

45 Prin comparaţie cu cuantumul amenzilor prevăzute de art. 187 NCPC.


convenţionale în materia recursului efectiv pentru încălcarea termenului rezonabil şi a obligaţiilor pozitive cereveneau statului român, de a se dota cu un arsenal juridic corespunzător pentru a respecta garanţia termenuluirezonabil.

Faţă de reglementarea contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii, ne putem întreba dacă partea interesată arputea recurge la o astfel de acţiune în despăgubiri formulată în contradictoriu cu statul chiar şi după intrarea în vigoarea Noului Cod de procedură civilă. Răspunsul la această întrebare poate fi dat prin reiterarea principiilor pe care le-am dedusdin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 13, amintită în prima parte a prezentării. Astfel,instanţa europeană recunoaşte statelor o amplă marjă de apreciere în a alege tipul de remediu apreciat adecvat,acesta putând fi atât un remediu accelerator, precum contestaţia reglementată de art. 522 NCPC, cât şi de naturăpecuniară, reparatorie46 .

Pe de altă parte, nu putem exclude ipoteza în care, deşi partea a utilizat procedura prevăzută de art. 522NCPC, încălcarea termenului optim şi previzibil să se producă, având consecinţe negative asupra drepturilorpatrimoniale (sau personal nepatrimoniale) ale unei părţi, situaţie în care singura soluţie ar putea fi o acţiune îndespăgubiri promovată în contradictoriu cu statul47, care a determinat prin comportamentul autorităţii salejudecătoreşti încălcarea art. 6 din Convenţie.

În final, salutăm opţiunea legiuitorului român de a reglementa contestaţia pentru tergiversarea judecăţii încuprinsul Noului Cod de procedură civilă ca un posibil remediu în sensul art. 13 din Convenţie pentru încălcareatermenului rezonabil prevăzut de art. 6. În opinia noastră, standardul european în materie ar putea fi respectat dacăluăm în considerare posibilitatea părţii de a combina contestaţia pentru tergiversarea judecăţii cu instituţiadespăgubirilor pentru amânarea procesului, în baza art. 189 NCPC, sau cu o acţiune îndreptată direct împotrivaStatului, prin aplicarea directă şi prioritară a Convenţiei europene a drepturilor omului.

46 A se vedea cauzele Scordino contra Italiei (nr. 1) şi Vassilios Athanasiou ş.a contra Greciei, cit. supra.47 Acţiunea ar putea fi promovată şi în contradictoriu cu partea care a cauzat cu intenţie sau din culpă amânarea judecăţii sau a executării silite, prin una dintre faptele

prevăzute la art. 187 sau 188, cu consecinţa producerii unor prejudicii materiale sau morale, în baza art. 189 NCPC.


240

Proceduri speciale: Procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii*

Prelegere susţinută de Bogdan DUMITRACHE, formator INM

1. IntroducereÎn practică pot apărea situaţii în care creditorul refuză să primească plata oferită de debitor. Caracterul

neîntemeiat al refuzului creditorului de a primi plata generează oferta reală de plată urmată de consemnaţiune. Unexemplu poate fi constituit de cazul creditorului ipotecar care nu se grăbeşte să primească plata.

Această temă impune o dezbatere de ordin practic, cu atât mai mult cu cât Noul Cod de procedură civilăaduce noutăţi în reglementarea procedurii ofertei de plată şi a consemnaţiunii. Consemnaţiunea nu esteobligatorie de fiecare dată. Ea poate lipsi atunci când creditorul acceptă suma de bani sau bunul datorat.

2. Aplicarea în timp a dispoziţiilor privitoare la procedura ofertei de plată şiconsemnaţiunii

Procedura ofertei de plată urmată de consemnaţiune constituie un mod de stingere a obligaţiilor. Noul Codde procedură civilă va avea în vedere incidenţa acestor dispo-ziţii, în funcţie de izvorul obligaţiei în legătură cu carese oferă plata. Este necesar să se ţină cont şi de Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil – Legea nr.71/2011, care are două dispoziţii tranzitorii relevante referitoare la cartea despre obligaţii, şi anume art. 102 alin.(1)1 – şi referitor la aceste dispoziţii s-a precizat că prevederile din materia procedurii ofertei de plată şiconsemnaţiunii reglementate de Noul Cod de procedură civilă se vor aplica în legătură cu obligaţiile care se nascdin contracte încheiate după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă – şi art. 1182, în legătură cu cares-a precizat că în materia extracontractuală se recomandă aplicarea imediată a legii noi.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 76/2012 – Legea de punere înaplicare a Noului Cod de procedură civilă, care are o normă tranzi-torie foarte importantă referitoare la procese şicereri formulate după 1 februarie 2013 şi care suportă incidenţa Noului Cod de procedură civilă.

3. Aspecte procedurale privind oferta realăÎn privinţa procedurii, există două variante de procedură de ofertă reală care să ducă, în final, la liberarea

debitorului. Este o procedură spontan iniţiată de debitor, care se derulează prin executorul judecătoresc, iar în acestsens, dispoziţiile relevante sunt art. 1.006-1.009 NCPC.

Norma de competenţă teritorială se regăseşte în art. 1.006 alin. (1) NCPC, aceasta acordând competenţăexecutorului judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se află domiciliul ori sediul creditorului saudomiciliul ales al acestuia3 . Domiciliul ales nu are legătură cu vreo procedură judiciară, ci are legătură, dacăobligaţia este contractuală, cu faptul că în contractul din care se naşte obligaţia supusă acestui mod de stingere,creditorul şi-a ales un domiciliu pentru comunicare.


1 „Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.”2 „Obligaţiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta”.3 „(1) În scopul prevăzut la art. 1.005, debitorul va face creditorului, prin mijlocirea unui executor judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se află domiciliul

ori sediul creditorului sau domiciliul ales al acestuia, o somaţie, prin care este invitat să primească prestaţia datorată. (2) În acea somaţie se vor arăta locul, data şi ora

când suma sau obiectul oferit urmează să îi fie predat creditorului”.


Prin mijlocirea executorului judecătoresc se va trimite o somaţie, care conţine o invitaţie prin care creditoruleste chemat la executorul judecătoresc pentru a primi obiectul obligaţiei, cu precizarea – din Noul Cod civil,preluată din Codul civil anterior – că creditorul nu poate fi silit să primească alt lucru decât cel acela care i sedatorează, acesta fiind un principiu fundamental care ocroteşte proprietatea asupra creanţei. Teoretic este simplu,practic însă, deşi obligaţia care are ca obiect o sumă de bani este susceptibilă oricând de ofertă reală şiconsemnaţiune, în privinţa accesoriilor creanţei – dobânzi, majorări, penalităţi - evoluţiile legislative nu reprezintăo premisă favorabilă pentru un calcul uşor. În acest context, s-a atras atenţia asupra faptului că O.G. nr. 9/2000privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti a fost înlocuită cu O.G. nr. 13/2011, care consacră o altăviziune asupra dobânzii legale, un alt mod de definire a sferei de aplicare, după cum este vorba despre raporturiîntre profesionişti sau nu, cu scop lucrativ sau nu etc. Important, în acest context, este că un creditor are dreptulsă obţină ca plată capitalul şi întinderea exactă, la data ofertei, a accesoriilor acestui capital. Orice altă ofertă îlîndreptăţeşte pe creditor să refuze şi ar trebui să conducă la o invalidare a procedurii de plată, deci la observareafaptului că obligaţia de plată nu s-a stins nici prin plată, nici printr-o ofertă reală de plată derulată cu respectareadispoziţiilor legale.

Limitele procedurii ca sferă de aplicare rămân aceleaşi – o obligaţie de a nu face nu se poate oferi ca plată.În acest context, s-au pus în discuţie dispoziţiile art. 1.524 NCC4 – text nou – care conferă o pârghie mai ieftinăşi mai rapidă decât cele oferite în procedura ofertei reale de plată, cu un efect însă diferit, respectiv acela cădebitorul nu este pus în întârziere. Şi în acest caz însă, judecătorul trebuie să verifice disponibilitatea de executarea debitorului şi existenţa unei conduite obstrucţioniste a creditorului.

O obligaţie de a da având ca obiect o sumă de bani sau bunuri individual determinate este susceptibilă demecanismul ofertei reale de plată urmate de consemnaţiune, cu o mică ajustare propusă de Noul Cod civil în art.1.513-1.514. Articolul 1.513 NCC prevede, într-un text de trimitere din zona punerii în întârziere a creditorului, că„Procedura ofertei de plată şi a consemnaţiunii este prevăzută de Codul de procedură civilă”. Articolul 1.514 NCPC5

oferă o informaţie legată de posibilitatea de a-l pune în întârziere pe creditor, ceea ce poate conduce, finalmente,la stingerea obligaţiei, prin alt procedeu decât procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii, atunci când „naturabunului face imposibilă consemnarea”. Când declanşează procedura ofertei urmată de consemnaţiune, debitorultrebuie să aibă reprezentarea faptului că, în caz de neprezentare a creditorului, poate fi obligat la consemnare. Deasemenea, textul art. 1.514 este important pentru că, în ipotezele enumerate, debitorul, primind încuviinţareainstanţei, poate porni vânzarea publică a bunului şi poate consemna preţul, notificând în prealabil creditorul. Încazurile menţionate la alin. (2), vânzarea bunului poate fi încuviinţată de instanţă şi fără notificarea creditorului.

Aceste texte pun probleme procesuale în ceea ce priveşte determinarea instanţei competente saucaracterul contencios sau necontencios al procedurii. Pentru caracterul necontencios ar putea pleda, aparentînşelător, termenul de „încuviinţare”, în contextul în care, atât Codul anterior de procedură civilă, cât şi Noul Codde procedură civilă vorbesc în mod tipic despre procedurile necontencioase ca proceduri care se referă la

4 „Debitorul nu este în întârziere dacă a oferit, când se cuvenea, prestaţia datorată, chiar fără a respecta formalităţile prevăzute de art. 1.510-1.515, însă creditorul a

refuzat, fără temei legitim, să o primească”.5 „(1) Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă depozitarea lui necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile,

debitorul poate porni vânzarea publică a bunului şi poate consemna preţul, notificând în prealabil creditorului şi primind încuviinţarea instanţei judecătoreşti. (2) Dacă bunul

este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă are un preţ curent sau are o valoare prea mică faţă de cheltuielile unei vânzări publice, instanţa poate

încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea creditorului”.


242

autorizări, încuviinţări date de instanţă; or, cel puţin ipoteza la care face referire art. 1.514 alin. (1) NCC ar meritao dezbatere în contradictoriu, prin citarea creditorului, pentru că instanţa va trebui, ca prim lucru, să verifice dacăbunul oferit – şi despre care se pretinde că nu este susceptibil de consemnare – este un bun prin care se stingeobligaţia, prin care debitorul se liberează. În acest caz, deşi efectul liberator de obligaţii se păstrează, nu se aplicăprocedura ofertei reale de plată urmată de consemnaţiune.

S-a pus în discuţie situaţia în care debitorul datorează creditorului o sumă de bani sau un bun individualdeterminat. Creditorul este somat să vină la executorul judecătoresc, acesta se prezintă, primeşte banii şi se încheieproces-verbal prin care se constată acceptarea ofertei reale, conform dispoziţiilor art. 1.007 NCPC („ În cazul în carecreditorul primeşte suma sau bunul oferit, debitorul este liberat de obligaţia sa. Executorul judecătoresc va întocmi unproces-verbal prin care va constata acceptarea ofertei reale”). Practic, în acest caz, stingerea obligaţiei se face prin plată.Aceasta este explicaţia pentru care, la art. 1.012 NCPC, se menţionează faptul că „dispoziţiile prezentului titlu(Procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii) se completează cu prevederile Codului civil referitoare la plată,precum şi cu cele referitoare la ofertele de plată urmată şi consemnaţiuni”.

De asemenea, s-a pus în discuţie situaţia în care creditorul nu se prezintă sau refuză să primeascăobiectul sau suma oferită. În acest caz, debitorul procedează la consemnare conform art. 1.008 alin. (1) NCPC(„Dacă creditorul nu se prezintă sau refuză să primească suma ori obiectul oferit, executorul judecătoresc vaîncheia proces-verbal în care va consemna aceste împrejurări”). Totuşi, debitorul nu va proceda imediat laconsemnare, ci, conform art. 1.008 alin. (3) NCPC, se va proceda la o nouă somaţie, a doua somaţie prin carese arată creditorului faptul că ceea ce nu a dorit să primească de faţă cu executorul judecătoresc se va depunede către debitor la o anumită dată şi într-un anumit loc – „Consemnarea va fi precedată de o nouă somaţie adresatăcreditorului în care se vor arăta ziua şi ora când şi locul unde suma sau, după caz, bunul oferit se va depune”.Sumele de bani vor fi depuse la o instituţie de credit, probabil CEC Bank sau o altă instituţie. Prin urmare,conform dispoziţiilor din Noul Cod de procedură civilă, se fac două somaţii.

4. Anularea ofertei reale urmate de consemnaţiuneArticolul 1.009 NCPC reglementează finalul acestei proceduri, mai precis procedura prin executorul

judecătoresc – „(1) După consemnare, executorul judecătoresc va constata printr-o încheiere dată fără citareapărţilor, efectuarea plăţii şi liberarea debitorului. Încheierea se comunică creditorului în termen de 5 zile de laîntocmirea acesteia”. Dacă nu se respectă termenul, creditorul va putea face o contestaţie privind tergiversareaprocedurii de ofertă reală urmată de consemnaţiune.Trebuie subliniat faptul că, potrivit Noului Cod de procedură civilă, executorul judecătoresc are competenţa de aîncheia şi încheieri, nu numai procese-verbale.

Conform art. 1.009 alin. (2) NCPC, în termen de 15 zile de la comunicarea încheierii executoruluijudecătoresc, creditorul va putea cere anularea încheierii pentru nerespectarea condiţiilor de validitate, de fond şide formă ale ofertei de plată şi consemnaţiunii. Cererea va fi introdusă la judecătoria în circumscripţia căreia s-afăcut consemnarea. Hotărârea judecătoriei poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare.

Textul consacră un tip de acţiune inversă acţiunilor cu care instanţele au fost sesizate în practică, respectivacţiuni prin care debitorul care a apucat să consemneze solicită constatarea valabilităţii ofertei reale urmate deconsemnaţiune (este vorba, de exemplu, despre contracte cu executare succesivă, în care, din corespondenţa părţilor,


rezultă că acestea nu au o viziune unitară asupra numărului sau întinderii obligaţiilor, iar debitorul care afăcut cosemnarea doreşte o confirmare a regularităţii consemnării anterior termenului final al contractului). Astfel decereri erau întemeiate, de regulă, de debitori pe dispoziţiile care reglementează această procedură în prezent(sau reglementau până la 1 octombrie 2011) şi art. 111 CPC 1865, deşi acest ultim text făcea trimitere doar la„constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept”.

Articolul 1.009 alin. (3) NCPC prevede că „debitorul este considerat liberat la data consemnării plăţii, înafară de cazul în care se anulează oferta de plată şi consemnaţiunea”.

Interpretarea sistematică a ultimelor două alineate ale art. 1.009 ar putea conduce la ideea că singura caleprocedurală de a anula oferta de plată este cea a cererii promovate de creditor în temeiul art. 1.009 alin. (2), ocerere care, probabil, se supune aceluiaşi mecanism de pregătire a primului de termen de judecată, evaluabilă înbani, cu consecinţa supunerii timbrajului la valoare. În acest context, s-ar putea pune problema dacă nu cumva,într-o acţiune în pretenţii pe care creditorul vrea să o promoveze nu i se va putea opune ca un fine de neprimirefaptul că nu a promovat cererea în anulare prevăzută în art. 1.009 alin. (2). De asemenea, trebuie observat că, spredeosebire de precizările pe care Codul de procedură civilă anterior le făcea în această materie, alin. (2) al art. 1.009NCPC are în vedere o acţiune în anulare prin care pot fi dezbătute atât aspectele de formă, cât şi cele de fond.La ce se referă aspectele de fond, în acest context? Competenţa executorului judecătoresc, ca şi existenţa celeide-a doua somaţii sunt chestiuni de formă, astfel încât se pune problema dacă nu cumva conţinutul ofertei deplată, în sensul verificării că, în raport cu data ofertei, ceea se oferă este ceea se datorează creditorului, este oproblemă de fond. Dacă lucrurile stau aşa, creditorul care nu reacţionează împotriva unei încheieri prin care seconstată liberarea debitorului este un creditor care, pe fondul unui executor judecătoresc neglijent, riscă să piardăo parte din creanţă (şi aici trebuie avute în vedere în mod special situaţiile de dubiu, care îl îndreptăţesc peexecutorul judecătoresc să refuze să constate liberarea debitorului sau să constate că debitorul este liberat înparte pentru că nu s-a oferit ceea ce s-a datorat). Oferta nu poate să aparţină executorului; iniţiativa aparţinecreditorului, dar răspunderea executorului judecătoresc este cu atât mai mare în acest context, de a fi foarteriguros când constată o liberare totală a debitorului.

O altă problemă care poate fi pusă referitor la acţiunea promovată în condiţiile art. 1.009 alin. (3) NCPCpriveşte învestirea instanţei. Cu alte cuvinte, deşi creditorul solicită anularea încheierii, în realitate, în aceststadiu, este interesat şi să obţină o hotărâre exe-cutorie, context în care se pune întrebarea în ce măsură caleaprocedurală prevăzută de art. 1.009 alin. (2) îi permite să obţină şi obligarea debitorului la plata acelei părţi dinprestaţie care nu a fost oferită sau creditorul trebuie să introducă, în paralel, o acţiune în pretenţii, obiectulpretenţiilor fiind exact partea din pretenţie care face obiectul disputei.

5. Oferta reală de plată în faţa instanţeiArticolul 1.010 NCPC prevede faptul că oferta de plată poate fi făcută şi în timpul procesului, în faţa oricărei

instanţe, în orice stadiu al judecăţii.Oferta, prin ipoteză, se face într-un dosar de pretenţii, în care se discută întinderea creanţei şi în care

debitorul doreşte să plătească, dar, pentru ipoteza în care creditorul solicită judecata în lipsă, declanşeazămecanismul ofertei de plată, mecanism nou-reglementat de Codul de procedură civilă, care poate pune problemeprivind tipul de hotărâre care urmează a fi pronunţată. Astfel, pe ipoteza art. 1.010 NCPC, dacă judecătorul observă


244

că s-a consemnat ce se datorează, consemnare care a intervenit după ce acţiunea a fost pusă pe rol, credem cănu poate fi pronunţată o hotărâre prin care pârâtul să fie obligat la plată, întrucât, la un termen precedent, prinîncheiere, s-a constatat liberarea debitorului prin consemnare. În aceste situaţii, probleme se pot pune în ceea cepriveşte accesoriile tip cheltuieli de judecată, iar în acest context, trebuie remarcată schimbarea de terminologieconsacrată de Noul Cod de procedură civilă, care nu mai vorbeşte despre partea care cade în pretenţii, ci desprepartea care pierde procesul. Astfel, un reclamant care a apelat la justiţie, în condiţiile în care la unul din termenelede judecată pârâtul consemnează prestaţia datorată, cu consecinţa constatării liberării lui prin încheiere, nu poatefi considerat un reclamant care pierde procesul, deşi pe capătul principal de cerere nu se va putea admite obligareala plată a pârâtului, obligaţia fiind stinsă.

În ceea ce priveşte căile de atac, plecând de la dispoziţiile art. 1.010 alin. (1) teza I („Oferta de plată poatefi făcută şi în timpul procesului, în faţa oricărei instanţe, în orice stadiu al judecăţii”), dacă la prima instanţă, înacţiunea în pretenţii a câştigat reclamantul, creditor în raportul obligaţional despre care s-a discutat, saudimpotrivă, reclamantul a pierdut, a făcut apel, iar instanţa observă că în mod greşit i s-a respins acţiunea în primăinstanţă, în contextul în care în decursul soluţionării apelului pe fond debitorul a consemnat prestaţia datorată,soluţia dată în calea de atac trebuie să reflecte că nu a mai rămas nicio obligaţie de plată de executat de cătredebitor, pentru că acesta s-a liberat prin oferta reală urmată de consemnaţiune.

Referitor la dispoziţiile art. 1.010 alin. (3) a fost semnalat faptul că sfera situaţiilor de excepţie, în careîncheierile nu mai pot fi atacate cu recurs, este mai largă decât cea vizată de text, putând fi avute în vedere aicişi încheierile pronunţate în apel, pentru acele situaţii în care, potrivit legii, hotărârea pronunţată în apel nu estesusceptibilă de recurs.

6. Elemente de noutate faţă de reglementarea procedurii din Codul de procedură civilă,astfel cum a fost modificat prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil

O primă diferenţă care delimitează textele în vigoare ale procedurii ofertei de plată urmată deconsemnaţiune, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 71/2011, faţă de dispoziţiile prevăzute la art. 1.005-1.012 NCPC, se referă la faptul că executorul judecătoresc emite două procese-verbale, şi nu un proces-verbal şio încheiere, cum este prevăzut în Noul Cod de procedură civilă. A doua intervenţie a executorului judecătoresc esteprilejuită de faptul că, în continuare, creditorul nu doreşte să primească plata şi este concretizată într-unproces-verbal. Este o precizare importantă, care dă conţinut unei norme din Regulamentul de organizare şifuncţionare a birourilor de carte funciară, care, la art. 101 alin. (4), vorbeşte despre radierea înscrierii privilegiilorimobiliare [ipoteci legale, în noua reglementare] din cartea funciară, care se poate efectua cu consimţământultitularului dreptului sau în baza procesului-verbal încheiat de executorul judecătoresc, în cadrul procedurii oferteide plată urmată de consemnarea sumei. Deşi formularea textului este la singular, este evident că sunt avute învedere atât procesul-verbal prin care creditorul acceptă plata, cât şi cel care este urmarea consemnării.

A doua diferenţă se referă la calea de atac împotriva hotărârii prin care instanţa soluţionează cererea înanularea hotărârii formulată de către creditor. În Codul de procedură civilă modificat prin Legea de punere înaplicare a Codului civil se face menţiune despre calea de atac a recursului împotriva hotărârii prin care s-a soluţionatcererea formulată de către creditor având ca obiect anularea ofertei reale urmată de consemnaţiune, în Noul Codde procedură civilă calea de atac consacrată fiind cea a apelului.


Trebuie observat, de asemenea, că nici procedura reglementată în Codul de procedură civilă anterior intrăriiîn vigoare a Legii de punere în aplicarea Noului Cod civil, nici procedura reglementată în Codul de procedură civilă,astfel cum a fost modificat prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, ca şi procedura reglementată deNoul Cod de procedură civilă, nu par să ia în considerare ipoteza – nu neapărat cea mai tipică, dar frecventîntâlnită în practică – în care există o datorie bănească având ca titular o persoană juridică şi care urmează să fieoferită şi, eventual, consemnată unui creditor căruia nu i se cunoaşte contul, ori contul acestuia, deşi cunoscut, afost închis sau restricţionat. Ipoteza nu face inaplicabilă procedura ofertei urmată de consemnaţiune, ci impune doaro modificare în conţinutul somaţiilor, în sensul că creditorul este somat, prin debitor, să indice un cont în careurmează să se facă plata, iar în caz de refuz, se va proceda la consemnarea sumei într-un cont deconsemnaţiuni, din care, la cererea sa, creditorul îşi va putea recupera suma, pe baza unui virament bancarordonat de executorul judecătoresc.

7. Retragerea bunului consemnatActul consemnării – ca act care finalizează acest mod de stingere a obligaţiei – este un act unilateral, dar nu

irevocabil.Articolul 1.515 NCC prevede faptul că „debitorul are dreptul să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nua declarat că acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost validată de către instanţă. Creanţa renaşte cu toategaranţiile şi celelalte accesorii ale sale din momentul retragerii bunului”.

Acest text are ca premisă faptul că bunul nu se află în posesia creditorului iar formularea tezei I este o formularecare pare sincronizată mai degrabă cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, în forma anterioară modificării prin Legeade punere în aplicare a Noului Cod civil. Astfel, după modificarea prin Legea nr. 71/2011 nu se mai vorbeşte desprevalidarea ofertei reale urmate de consemnaţiune, ci despre o intervenţie a judecătorului, în sensul în care acestasoluţionează cererea în anularea ofertei reale urmate de consemnaţiune.

Astfel, în ipoteza în care, iniţial, creditorul refuză plata iar apoi la un termen, aceasta a fost consemnată şi ulterioracceptată de creditor, din momentul acceptării de către creditor, debitorul nu mai dreptul la retragerea bunului sau sumeiconsemnate.

De asemenea, trebuie avută în vedere ipoteza validării prin respingerea cererii în anulare formulată de creditor,intervenită în faza apelului, potrivit dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă sau chiar în primă instanţă, conformCodului de procedură civilă modificat prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, întrucât, în acest caz hotărâreapoate fi atacată cu recurs, deci este definitivă.

Retragerea bunului consemnat implică intervenţia executorului judecătoresc. Referitor la acest aspect, s-a pusproblema dacă, atunci când i se cere să dispună în sensul retragerii bunului consemnat, executorul judecătoresc areobligaţia să se intereseze de situaţia juridică sau este suficientă o declaraţie pe proprie răspundere a debitorului însensul că nu i s-a comunicat o acceptare din partea debitorului sau instanţa nu a validat oferta reală. Executoruljudecătoresc ar trebui să-l întrebe pe creditor asupra acelei situaţii juridice şi să delibereze în consecinţă. Dacă nuexistă o acceptare a consemnării sau o validare a instanţei, debitorul nu are dreptul să retragă bunul consemnat. Soluţiapare în acord cu răspunderea sporită pe care procedura ofertei reale urmate de consemnaţiune o oferă executoruluijudecătoresc.


246

8. ConcluziiProcedura ofertei reale şi consemnaţiunii a suferit, în noua reglementare, cele mai puţine modificări. Schimbarea

cea mai importantă pe care Noul Cod o consacră relativ la această procedură este persoana pe care se pune presiune,necesitatea ca o reglementare viitoare să prevadă situaţia punerii în întârziere a creditorului care refuză plata fiindsusţinută în trecut şi în doctrină.

În partea de executare silită Noul Cod prevede, sub sancţiunea nulităţii, conţinutul încheierilor date de executoruljudecătoresc, singura excepţie de la această sancţiune operând în privinţa menţiunii referitoare la calea de atac şitermenul de exercitare, pe care o considerăm însă cea mai importantă, întrucât neexercitarea de către creditor aacţiunii în anulare împotriva încheierii prin care executorul judecătoresc a constatat efectuarea plăţii şi liberareadebitorului, deschide calea pentru debitor de a aprecia că este înlăturată singura situaţie de excepţie de la prezumţiaabsolută de liberare, prevăzută de art. 1.009 alin. (3). Rămâne de văzut dacă practica, în funcţie de gravitatea speţelorcu care se va confrunta, va înţelege că anularea ofertei de plată şi consemnaţiunii se va putea consuma şi pe caleincidentală, cu ocazia unui proces, cea mai tipică ipoteză în acest sens fiind acţiunea în pretenţii, în special în cazul deraporturi succesive ale creditorilor cu mai mulţi debitori.


Contestaţia în anulare*


1. IntroducereContestaţia în anulare a apărut mai mult pentru motivul consacrat vicierii procedurii de citare – art. 317 alin.

(1) pct. 1 CPC 1865, uneori fiind pusă sub semnul întrebării chiar existenţa acesteia. La un moment dat, seadmiteau chiar acţiuni în anulare pentru acest motiv, iar în cele din urmă, începând cu anul 1948 a fost introdusăîn Codul de procedură civilă, alături de alte motive.

În practică se întâlnesc frecvent contestaţii în anulare inadmisibile – în sens larg – pentru că există tendinţajustiţiabilului de a exercita toate căile de atac. Contestaţia în anulare este un instrument la îndemâna părţii, avândîn vedere, în primul rând, taxele judiciare de timbru relativ reduse, prevăzute în această materie.

Ar fi fost util, din acest punct de vedere, dacă procedura filtrului prevăzută pentru recursul la Înalta Curte deCasaţie şi Justiţie ar fi fost reglementată şi pentru căile de atac de retractare. Motivul pentru care nu s-a mers cuaceastă procedură a filtrului prea departe a fost experienţa, nu tocmai fericită, a introducerii recursului-filtrupentru o perioadă scurtă de timp.

Pe de altă parte, multe dintre contestaţiile în anulare şi revizuiri nu ajung la instanţa supremă. Cu toateacestea, am apreciat că, totuşi, ar fi fost excesivă prevederea procedurii de filtru şi în cazul căilor de atac de retractare.Pe viitor există însă posibilitatea de a regândi acest aspect şi a introduce un filtru, în funcţie de realităţile din practicainstanţelor.

2. Modificări ale prevederilor contestaţiei în anulare faţă de actuala reglementare înprivinţa motivelor şi condiţiilor de admisibilitate

Articolul 317 CPC 1865 prevedea contestaţia în anulare „de drept comun” sau obişnuită, cu care, teoretic,se poate ataca orice hotărâre irevocabilă (definitivă, în accepţiunea Noului Cod de procedură civilă), iar în art. 318se regăsea contestaţia în anulare specială – pentru cele două motive – obiectul contestaţiei putându-l reprezentanumai o decizie dată în recurs.

Pentru echivalentul art. 317 s-a păstrat în noua reglementare numai primul motiv (acela fiind şi motivul carel-a determinat pe legiuitorul din 1948 să introducă această cale de atac). Practic, avem un motiv general, de dreptcomun, sub aspectul obiectului, respectiv cel prevăzut de art. 503 alin. (1) NCPC „Hotărârile definitive pot fi atacatecu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avutloc judecata”. La acest articol se poate valorifica, fără rezerve, toată jurisprudenţa aferentă art. 317 alin. (1) pct. 1 CPC,câtă vreme nu există deosebiri.

În schimb, din perspectiva condiţiilor de admisibilitate pentru acest motiv, faţă de alin. (2) al art. 317 CPC1865, a intervenit o modificare semnificativă în primele două alineate ale art. 504 NCPC: „(1) Contestaţia înanulare este inadmisibilă dacă motivul prevăzut la art. 503 alin. (1) putea fi invocat pe calea apelului sau a



recursului. (2) Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită în cazul în care motivul a fost invocat prin cererea derecurs, dar instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacărecursul, fără vina părţii, a fost respins fără a fi cercetat în fond” (s.n.).

Se observă astfel că prima ipoteză rămâne aceeaşi ca şi în art. 317 alin. (2) CPC 1865 („instanţa l-a respinspentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul”), permiţând valorificarea jurisprudenţeiexistente în prezent. Este vorba, spre exemplu, de ipoteza în care pentru cercetarea motivului era nevoie deadministrarea de probe, altele decât eventuale înscrisuri noi, admisibile în recurs. În acest caz, soluţia ar fi fost, înmod evident, de respingere a recursului, aspect valabil şi pentru reglementarea din Noul Cod de procedură civilă.

Problema care se pune însă este ce se mai poate acoperi din posibilele situaţii practice în ipoteza a douaa alin. (2) al art. 504 („fără vina părţii, recursul a fost respins fără a fi cercetat în fond”)? Sub imperiulreglementării anterioare se admitea că, în ipoteza recursului respins fără a fi cercetat în fond, în principiu, nu arerelevanţă dacă a existat sau nu culpa contestatorului în pronunţarea soluţiei din recurs, fiind admise a se încadraîn această ipoteză anularea recursului ca netimbrat, constatarea perimării, anularea recursului ca neregulatintrodus, excluzându-se, de regulă, respingerea recursului ca tardiv. În rest, se admitea că ori de câte ori putea fireţinută o culpă a părţii, dacă se încadra în textul respectiv, practic, contestaţia devenea admisibilă.

Întrucât este greu de imaginat o situaţie pe care să o acopere cea de-a doua ipoteză, nu putem decât săbănuim că s-a dorit restrângerea sferei de aplicare a contestaţiei în anulare. Cu alte cuvinte, fără a intenţiona săse acopere o situaţie sau alta în concret, voinţa legiuitorului a fost de a nu scăpa o eventuală situaţie viitoare carese poate subsuma acestei ipoteze.

3. Citarea nelegală şi imposibilitatea invocării pe calea apelului sau, după caz, arecursului [art. 503 alin. (1) NCPC]

Referitor la motivul constând în nelegala citare şi condiţia referitoare la imposibilitatea invocării acestui motivpe cale apelului sau recursului, după caz, noua reglementare nu şi-a propus să tranşeze chestiunea referitoare lavicierea nu doar a procedurii de citare, ci şi a procedurii de comunicare. Ipoteza în discuţie este cea în care parteanu a fost legal citată la termenul la care a avut loc judecata şi nici nu a fost prezentă la acel termen, fiind într-omaterie în care termenul de recurs curge nu de la comunicarea hotărârii, ci de la pronunţare. Poate partea, înacest caz, fără să fi exercitat recursul, să exercite direct contestaţie în anulare?Referitor la acest aspect s-a subliniat că, pentru ipoteza în care termenul de recurs curge de la pronunţare, parteanefiind prezentă, nu i se poate reţine nicio culpă în nerespectarea termenului, motiv pentru care este îndreptăţităsă solicite repunerea în termenul de recurs.

Pentru ipoteza în care vicierea priveşte procedura de comunicare (de regulă, ori de câte ori viciul procedurii decitare constă în indicarea altei locuinţe decât cea reală) – şi practica nu a fost unitară în soluţionarea acestei probleme –într-o opinie s-a apreciat că trebuie distins după cum termenul de recurs curge de la pronunţare sau de la comunicare.

Pentru prima ipoteză există, practic, două termene, cel de declarare a căii de atac şi cel de motivare arecursului, iar termenul de motivare a recursului nu a început să curgă, întrucât hotărârea nu a fost comunicată.În acest caz, nu ar putea fi solicitată nici repunerea în termen, întrucât termenul de recurs nu a început să curgă,situaţia fiind identică aceleia în care termenul de recurs curge de la comunicare, dar hotărârea nu a fostcomunicată. Pentru ipoteza în care termenul de recurs curge de la comunicare, cele două termene – de declarare

248


a căii de atac şi de motivare – se suprapun iar dacă hotărârea nu a fost legal comunicată, practic, termenul dedeclarare a recursului nu a început să curgă. S-a apreciat, în continuare, că nu ar putea fi recunoscut un drept deopţiune al părţii între exercitarea contestaţiei în anulare şi recurs. Partea trebuie să solicite comunicarea legală ahotărârii, astfel încât, în termenul de motivare a recursului, să poată invoca nelegala citare. Acesta este şi motivulpentru care legiuitorul a prevăzut drept condiţie imposibilitatea invocării motivului nu în apel sau recurs, ci pe caleaapelului sau, după caz, a recursului.

Referitor la art. 503 alin. (1), s-a remarcat existenţa unei inadvertenţe în ceea ce priveşte sintagma „hotărâridefinitive”, de natură să inducă în eroare justiţiabilul, pentru că pe sentinţa primei instanţe, de exemplu, nu existămenţiunea „definitivă”, ci doar pe cea prin care i s-a respins apelul. În acest caz, justiţiabilul nu mai declară recurssau declară recurs şi atacă hotărârea care conţine menţiunea „definitivă”, pierzând termenul de contestaţiepentru sentinţa care a rămas, în realitate, definitivă. Astfel, dacă în primă instanţă s-a dat o soluţie, dar partea nufost legal citată şi hotărârea nu poartă mențiunea definitivă, fiind, prin urmare, susceptibilă de apel, se pune prob-lema ce se întâmplă când nici în apel partea nu este legal citată, atacând cu contestaţie în anulare hotărârea din apel,în loc să atace hotărârea care a rămas, în realitate, definitivă, adică cea din primă instanţă (această chestiune vizeazădoar primul motiv de contestaţie). Referitor la acest aspect, s-a convenit că sintagma din alin. (1) al art. 503 – „hotărâridefinitive” – trebuie să acopere şi hotărârile care la origine, evident, nu erau definitive, dar care au rămas definitive,pentru atare soluţie pledând şi dispoziţiile art. 504 alin. (1) şi (2). Prin urmare, „hotărâre definitivă” va fi, din perspectivacontestaţiei în anulare pe acest prim motiv, şi hotărârea rămasă definitivă – sintagmă folosită de art. 322 CPC 1865 cureferire la obiectul revizuirii („Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precumşi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul). Deşi această formulă era mai bună, dinpăcate, în Noul Cod de procedură civilă, ea nu se mai foloseşte nici în materia revizuirii.

4. Contestaţia în anulare împotriva hotărârilor instanţelor de recursArticolul art. 503 alin. (2) vizează doar hotărârile instanţelor de recurs, iar motivele prevăzute la pct. 1-3

preiau, în mare, dispoziţiile art. 318 CPC 1865. Astfel, la pct. 2 regăsim motivul constând în aceea că „dezlegareadată recursului este rezultatul unei erori materiale”, astfel încât toată jurisprudenţa aferentă urmează să fiepreluată, iar la pct. 3 a fost preluat motivul din art. 318 CPC 1865 constând în aceea că „instanţa de recurs,respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate derecurent în termen”. Referitor la acest din urmă motiv, se constată însă că a dispărut menţiunea „din greşeală” şia fost adăugată condiţia ca motivul să fi fost invocat de recurent în termen, precizare importantă din perspectivadiscuţiei referitoare la faptul că un motiv de casare de ordine publică putea fi invocat de instanţă din oficiu, iarrecurentul îl putea invoca în cursul judecăţii recursului, iar instanţa nu l-a luat în considerare. Având în vederenoua precizare, motivul de recurs trebuie invocat în termenul de motivare a recursului, iar faptul că a fost invocatulterior nu deschide recurentului calea contestaţiei în anulare.

4.1 Necompetenţa absolută a instanţei de recurs şi încălcarea normelor referitoare laalcătuirea instanţei [art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC]

În plus faţă de reglementarea anterioară, apar două motive pentru contestaţia în anulare îndreptată împotrivadeciziilor date de instanţele de recurs. Unul dintre ele, preluat din art. 317 CPC 1865, a fost dezvoltat [art. 503 alin.


(2) pct. 1 NCPC: „hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcareanormelor referitoare la alcătuirea instanţei [prin „alcătuirea instanţei” trebuie să înţelegem compunerea şiconstituirea instanţei] şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţeasupra acesteia”.

În acest caz nu este vorba despre necompetenţa absolută în cazul unei decizii pronunţate în apel, ci doarde necompetenţa absolută a instanţei de recurs, excepţie invocată în termen. Se poate ca necompetenţa să fieatrasă de necompetenţa instanţei de fond şi ea să nu fi fost invocată în termen (cu referirire la necompetenţateritorială exclusivă şi necompetenţa materială care, potrivit Noului Cod, nu o să mai poată fi invocate în orice fazăa judecăţii), motiv pentru care necompetenţa, chiar absolută, a fost acoperită. Prin urmare, nu se poate invoca înfaţa instanţei de recurs faptul că este necompetentă câtă vreme necompetentă a fost instanţa de fond.

Referitor la condiţia privind omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra necompetenţei, este greu deimaginat situaţia în care cererea ajunge la o instanţă de recurs necompetentă, în condiţiile în care instanţele de fondau fost competente absolut, sau, în cea de-a doua ipoteză, în care necompetenţa a existat de la debutul procesului latoate instanţele, în faţa cărora a fost invocată în termen, fiind reiterată şi în recurs, iar instanţa a omis să sepronunţe asupra ei.

A fost adăugată o condiţie care, într-o anumită perioadă, era acoperită de pălăria necompetenţei absolute,respectiv încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei. Pe reglementarea din art. 317 pct. 2 CPC 1865au existat, până în anul 1985, soluţii, în sensul că textul este aplicabil, constituind motiv de contestaţie în anulare,şi în cazul incompatibilităţii judecătorului sau în alte cazuri de norme imperative referitoare la compunerea sauconstituirea instanţei. Şi această ipoteză poate fi rar imaginată în practică, respectiv situaţia în care se invocăgreşita compunere a instanţei şi instanţa nu se pronunţă asupra ei, cu atât mai mult cu cât, în forma actuală areglementării, se observă grija legiuitorului de a nu transforma contestaţia în anulare în cale de reformare.

4.2 Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale [art. 503 alin. (2) pct. 2NCPC]

La actualul art. 318 CPC aveam două motive pe care le regăsim şi astăzi la art. 503 alin. (2) pct. 2 NCPC:„dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale”. Şi în acest caz, jurisprudenţa aferentă primuluimotiv prevăzut la art. 318 CPC poate fi preluată.

Aici se poate pune iarăşi în discuţie la ce trebuie să ne raportăm ca să stabilim dacăinstanţa de recurs a săvârşit sau nu o greşeală materială, văzând şi practica izolată de a veni cu acte noi însusţinerea contestaţiei în anulare. Altfel spus, la data la care s-a respins sau s-a soluţionat recursul, faţă de ceeace se regăsea în dosar nu există o greşeală materială, în schimb faţă de un înscris lato sensu ataşat la dosarodată cu contestaţia în anulare ar apărea că este o greşeală materială. De exemplu, la dosar nu exista chitanţadin care să rezulte plata taxei de timbru. Nici în acest caz, chiar dacă se constată că greşeala aparţine unuiangajat din cadrul departamentului auxiliar, contestaţia în anulare nu este admisibilă.

Referitor la acest punct, s-a ridicat problema dacă poate fi pus semnul egalităţii între sintagma „orice alteerori materiale cuprinse în hotărâre” din conţinutul art. 442 alin. (1) NCPC referitor la îndreptarea hotărâriijudecătoreşti şi eroarea materială la care face trimitere art. 503 alin. (2) pct. 2 NCPC, în materia contestaţiei înanulare. S-a apreciat că cele două noţiuni nu trebuie confundate, pentru că, în cazul îndreptării hotărârii este vorba

250


despre erori materiale strecurate în hotărâre sau încheiere, în acest caz neputând fi schimbată soluţia pe fond, pecând, în cazul contestaţiei în anulare este vorba despre erori materiale care au determinat soluţia recursului.Oricum, acest motiv trebuie interpretat restrictiv, el nefiind niciodată admisibil pentru a critica soluţia pronunţată înrecurs, aşa cum încearcă de multe ori partea nemulţumită de soluţia instanţei de recurs.

4.3 Omisiunea instanţei de a cerceta vreunul din motivele de casare invocate de recurentîn termen [art. 503 alin. (3) pct. 3 NCPC]

La pct. 3 („instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunuldintre motivele de casare invocate de recurent în termen”) este vorba tot despre o eroare a instanţei, cu precizareaînsă că motivele la care se referă acest punct sunt motivele de casare menţionate la art. 488 NCPC. Un eventualmotiv de casare de ordine publică invocat de instanţă nu poate fi încadrat în acest punct, obligaţia de a arăta întermen motivele de casare prevăzute de art. 488 revenind recurentului.

Ultimul motiv („instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză”), carela prima vedere pare pueril, a fost introdus în Noul Cod de procedură civilă ca urmare a cazurilor de acest felsemnalate în practica judiciară. Astfel, la data redactării textelor din această materie, comisia de elaborare a fostsesizată cu câteva situaţii în care hotărârile de fond nemulţumeau toate părţile din proces, acestea au făcut recursşi instanţa a omis să soluţioneze unul dintre aceste recursuri. A fost formulată constestaţie în anulare, iar unadintre instanţe a interpretat această situaţie ca fiind vorba tot despre o omisiune a instanţei de a cerceta toatemotivele de recurs invocate în termen. Pentru a curma orice altă eventuală interpretare, comisia a simţit nevoiasă formuleze şi acest motiv de contestaţie în anulare, deşi el este acoperit şi de pct. 3 de la acelaşi articol.

5. Situaţia hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recursŞi pe viitor vor exista situaţii în care hotărârile nu vor putea fi atacate cu recurs, cu alte cuvinte va exista ojudecată în primă instanţă şi una în apel, ipoteză acoperită şi de reglementarea anterioară (art. 318 CPC 1865),sub forma hotărârilor pronunţate în primă şi ultimă instanţă. Era vorba, de exemplu, de plângeri îndreptate împotrivaunor acte administrativ-jurisdicţionale unde nu mai există cale de atac. Alineatul (3) al art. 503 NCPC statueazăcă 3 dintre cele 4 motive se aplică, în mod corespunzător, hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu potfi atacate cu recurs. Altfel spus, apelul a fost soluţionat de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcareanormelor referitoare la compunerea şi constituirea instanţei, iar excepţia invocată în termen a rămasnesoluţionată sau dezlegarea dată apelului a fost rezultatul unei erori materiale (spre exemplu, s-a anulat apelulca netimbrat, deşi la dosar existau acte din care rezulta că s-a achitat taxa de timbru,situaţie care nu se confundă cu anularea apelului ca insuficient timbrat, caz în care nu este deschisă caleacontestaţiei în anulare) sau au fost declarate mai multe apeluri şi instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor.

O întrebare care s-a ridicat cu privire la acest text este dacă el are în vedere numai apeluri sau recursuriprincipale sau şi pe cele incidente şi provocate? Referitor la acest aspect, s-a apreciat că, întrucât textul nu distinge,dacă instanţa s-a pronunţat pe fond pe apelul principal şi nu s-a pronunţat şi pe apelul incident sau provocat –soluţia fiind identică şi pentru ipoteza recursului – textul trebuie să îşi găsească aplicarea.

În ceea ce priveşte omisiunea menţionării punctului 3 în textul alin. (3) al art. 503, s-a apreciat că, raţiuneapunctului 3 a fost ca partea să fie ţinută de cele 8 motive de recurs prevăzute de art. 488; or, în apel, partea nu


este ţinută de motive de apel prestabilite de lege. În acest context, dacă s-ar fi optat pentru preluarea motivuluiprevăzut la pct. 3 şi în privinţa soluţiilor pronunţate în apel, neavând motive de apel prestabilite, exista riscul uneiavalanşe de contestaţii în anulare, în care diferenţa între motive şi argumentări s-ar fi estompat. Or, în realitate,motivul de apel ar consta într-o eventuală nelegalitate sau netemeinicie calificată şi dezvoltată de parte. Între a oferiaceastă posibilitate sau a prelua la apel doar celelalte două motive, s-a optat pentru a doua variantă, prin urmarenu este vorba despre o omisiune sau o eroare.

Referitor la acele hotărâri care sunt pronunţate în primă şi ultimă instanţă de judecătorie s-a precizat că,neputând fi atacate cu apel sau recurs, nu au deschisă nici calea de atac a contestaţie în anulare. Pentru ipotezaîn care excepţia de necompetenţă absolută a fost invocată şi instanţa a omis să se pronunţe asupra ei s-a preferatvarianta excluderii de la posibilitatea exercitării contestaţiei în anulare în condiţiile art. 503 alin. (2) [rămâne deschisăposibilitatea exercitării contestaţiei în anulare pe temeiul art. 503 alin. (1)], soluţia contrară făcând din contestaţiaîn anulare o cale de atac la îndemâna tuturor şi în toate situaţiile; ea trebuie să rămână o cale de atacextraordinară.

6. Instanţa competentăPotrivit art. 505 NCPC, „(1) Contestaţia în anulare se introduce la instanţa a cărei hotărâre se atacă. (2) În

cazul în care se invocă motive care atrag competenţe diferite, nu operează prorogarea competenţei”.Nu se poate introduce o contestaţie în anulare la instanţa de recurs dacă se atacă hotărârea instanţei de

apel.Aplicarea alin. (2) al art. 505 NCPC presupune existenţa a două contestaţii în anulare, una împotriva

deciziei date în recurs pentru vreunul dintre motivele prevăzute la art. 503 alin. (2) şi încă una introdusă împotrivahotărârii recurate, pentru citare nelegală. Dacă contestatorul a făcut o singură contestaţie în anulare, instanţa derecurs va trebui să îşi decline competenţa în privinţa motivului privind citarea nelegală la termenul la care a avutloc judecata în apel şi să reţină spre soluţionare doar contestaţia care vizează celelalte motive. În acest caz,instanţa de recurs ar trebui să suspende judecata până la soluţionarea de către instanţa de apel a contestaţiei înanulare. În cazul în care contestaţia în anulare de competenţa instanţei de apel este admisă, instanţa de recursurmează să respingă contestaţia în anulare a cărei judecată a fost suspendată ca lipsită de obiect, având în vederedispariţia hotărârii atacate cu recurs. Invers, dacă se suspendă la instanţa de fond (de apel) după ce se respingecontestaţia în anulare în recurs, s-ar putea să fie nevoie ca instanţa să se pronunţe şi pe contestaţia suspendatăla instanţa de fond.

7. Termenul de exercitareÎn reglementarea anterioară, art. 319 distingea în materia termenului după cum hotărârea care formează

obiectul contestaţiei era sau nu susceptibilă de executare silită, distincţie care a generat o serie de discuţiireferitoare la calificarea hotărârii ca fiind susceptibilă de executare silită, stabilirea termenului fiind legată şi demomentul exercitării contestaţiei la executare, deşi între această din urmă instituţie şi contestaţia în anulare nuexistă foarte multe asemănări.

Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, în noua reglementare s-a considerat oportună reglementarea unuitermen unic. Astfel, potrivit art. 506 NCPC, „(1) Contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la

252


data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă. (2) Contestaţiase motivează în termenul de 15 zile prevăzut la alin. (1), sub sancţiunea nulităţii acesteia”.

Apare ca noutate alin. (2), ca o dispoziţie foarte utilă, pentru că în reglementarea anterioară,neprevăzându-se un termen de motivare a contestaţiei în anulare, părţile formulau uneori motivul direct în faţainstanţei sesizate cu soluţionarea contestaţiei în anulare. În consecinţă, în noua reglementare s-a prevăzut, la art.506 alin. (2), motivarea contestaţiei în anulare în termenul de 15 zile, sub sancţiunea nulităţii acesteia (sancţiuneîmprumutată de la recurs, şi nu de la apel, soluţia diferită în apel fiind justificată de caracterul devolutiv al acesteicăi de atac).

Având în vedere că termenele de la alin. (1) şi (2) se suprapun, probabil că justiţiabilii, în marea majoritate,vor opta pentru a introduce contestaţia în anulare deja motivată.

Potrivit art. 504 alin. (3) NCPC „(3) O hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestaţia în anulare nu maipoate fi atacată de aceeaşi parte cu o nouă contestaţie în anulare, chiar dacă se invocă alte motive”.

Referitor la acest text, având în vedere că el se referă la aceeaşi parte, s-a pus problema dacă hotărâreamai poate fi atacată cu o nouă contestaţie în anulare, dar de către altă parte. S-a apreciat că răspunsul la aceastăîntrebare este afirmativ, cu condiţia însă ca partea să justifice un interes, ceea ce înseamnă că toate părţile aupierdut, motivele de contestaţie să privească toate părţile interesate să exercite contestaţia în anulare şi săexiste comunicări diferite sau să nu existe comunicare a hotărârii. În ipoteza în care unei părţi nu i s-a comunicathotărârea, în timp ce alteia da, aceasta din urmă formulând şi contestaţia în anulare, timp în care prima parte stăîn pasivitate, chiar se judecă în contestaţia în anulare şi ulterior formulează şi ea contestaţia în anulare, situaţiaeste nefirească şi nu este acoperită nici de cazurile de echipolenţă. Este, aici, o scăpare a legiuitorului chiar lacazurile de echipolenţă.

8. Suspendarea executăriiPrevederile din această materie (art. 507:„Instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se

cere, sub condiţia dării unei cauţiuni. Dispoziţiile art. 484 se aplică în mod corespunzător”) sunt neschimbate faţăde reglementarea anterioară. Cauţiunea rămâne obligatorie. Prevederile de la recurs sunt aplicabile, inclusiv în ceeace priveşte cuantumul cauţiunii.

Se observă însă că legiuitorul Noului Cod de procedură civilă este mai riguros în privinţa suspendăriiexecutării silite, într-o perioadă existând tendinţa acordării ei mai facile, cu consecinţa întârzierii realizăriidreptului recunoscut în favoarea celeilalte părţi.

9. Procedura de judecatăPotrivit art. 508 alin. (1), „Contestaţia în anulare se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, potrivit

dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată.” Astfel, în cazul contestaţiei în anularereglementate de art. 503 alin. (2) va fi incidentă procedura aplicabilă instanţei de recurs, pentru contestaţia înanulare reglementată de art. 503 alin. (3) va fi aplicabilă procedura instanţei de apel, iar pentru contestaţia avândca motiv nelegala citare poate fi aplicabilă chiar şi procedura din faţa primei instanţe.

Referitor la această prevedere, s-a precizat că formula „aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată” nu aavut în vedere şi aplicarea procedurii filtrului din recurs.


Potrivit alin. (2) al art. 508, „Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înainteaprimului termen de judecată. Contestatorul va lua cunoştinţă de conţinutul acesteia de la dosarul cauzei”. Seobservă, în acest context, că principiul egalităţii de arme impune ca părţile să îşi facă cunoscute apărările atât lajudecata în primă instanţă, cât şi în căile de atac ordinare şi cele extraordinare. Totodată, în calea de atac acontestaţiei în anulare nu se mai aplică regulile procedurale de la judecata în primă instanţă privind comunicareaîntâmpinării, a răspunsului la întâmpinare etc. Referitor la ultima teză a alin. (2) s-a ridicat problema admisibilităţiiunei amânări, la cererea contestatorului, pentru a lua la cunoştinţă de întâmpinare. S-a apreciat că un asemeneatermen ar putea fi acordat, interesul soluţionării contestaţiei aparţinând contestatarului. Legat de acest aspect, afost exprimată şi opinia că formularea textului exclude acordarea unui termen în acest scop contestatorului,pentru aceeaşi soluţie pledând şi argumentul potrivit căruia contestatorul şi-a asumat calea extraordinară de ataccu toate rigorile impuse de judecata într-o procedură de urgenţă.

Pentru situaţia în care contestaţia în anulare este întemeiată, conform alin. (3), „ instanţa va pronunţa osingură hotărâre prin care va anula hotărârea atacată şi va soluţiona cauza. Dacă soluţionarea cauzei la acelaşitermen nu este posibilă, instanţa va pronunţa o hotărâre de anulare a hotărârii atacate [şi nu o încheiere, astfelcum s-a susţinut în doctrină, soluţie neîmbrăţişată de jurisprudenţă] şi va fixa termen în vederea soluţionării cauzeiprintr-o nouă hotărâre”. În această ipoteză, vor exista două hotărâri: una de anulare a sentinţei sau deciziei atacateşi hotărârea asupra recursului sau apelului.

În ultima teză a alin. (3) se precizează că „În acest ultim caz, hotărârea de anulare nu poate fi atacatăseparat”, altfel spus, a fost preluată întru totul soluţia jurisprudenţială a pronunţării a două hotărâri, fără a serecunoaşte însă posibilitatea atacării primei hotărâri, pe considerentul că ar fi condus la tergiversarea procesului.Pe un considerent similar, s-a propus şi în doctrină ca soluţia de anulare a hotărârii atacate să îmbrace formaîncheierii premergătoare care nu poate fi atacată decât odată cu fondul. Potrivit alin. (4) al art. 508, „Hotărârea datăîn contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată”, dispoziţie care exista şi înreglementarea anterioară, cu precizarea că prezintă interes numai pentru motivul prevăzut la art. 503 alin. (1).

254


Revizuirea. Procedura revizuirii*


1. Obiectul şi motivele revizuiriiArt. 509. - „(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului - sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat maimult decât s-a cerut;2. obiectul pricinii nu se află în fiinţă;3. un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiuneprivitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii,când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză. În cazul în care constatarea infracţiunii nu se maipoate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupraexistenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit desăvârşirea infracţiunii;4. un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă,dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză;5. după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au pututfi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor;6. s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuirese cere;7. statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie judecătorească ori cei puşi subcuratelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi apere;8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încălcăautoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;9. partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-oîmprejurare mai presus de voinţa sa;10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentaledatorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă;11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în aceacauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.(2) Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai in ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul”.

Referitor la obiectul revizuirii, o primă problemă pusă în discuţie a vizat conţinutul noţiunii de „hotărâri careevocă fondul”. Referitor la acest aspect, într-o primă opinie s-a subliniat că trebuie avute în vedere hotărârileinstanţelor de apel şi de recurs. Astfel, atunci când hotărârea instanţei de apel nu este supusă recursului, instanţaanulează şi va judeca evocând fondul, iar pentru ipoteza instanţei de recurs se are în vedere pronunţarea pe fond



după casarea cu reţinere sau când s-a modificat hotărârea, interesând sub acest aspect soluţionarea petiteloracţiunii. S-a dat ca exemplu pentru problema ridicată ipoteza în care se respinge cererea pe temeiul unei excepţiiperemptorii (de exemplu, prescripţia), iar ulterior se descoperă un înscris deţinut de partea potrivnică [astfel încâteste incident motivul de revizuire prevăzut de art. art. 509 pct. 5 NCPC, exclus de alin. (2)], înscris care, dacă arfi existat în dosar, ar fi condus la o altă soluţie cu privire la excepţie. Este, în acest caz, deschisă calea revizuirii?S-a apreciat că, în acest caz, hotărârea pronunţată cu privire la excepţie nu evocă fondul, iar într-o altă opinies-a arătat că era mai potrivită utilizarea sintagmei „hotărâre a primei instanţe”, care ar fi acoperit toate ipotezele,nu numai soluţionarea fondului cauzei.

Tot la acest punct, o altă precizare a vizat faptul că, în acest caz, evocarea fondului nu priveşte atât fondulhotărârii, ci al situaţiei de care partea se prevalează, situaţie care ar pune în discuţie împrejurări de fapt înlegătură cu acea hotărâre (de exemplu, inexistenţa la dosarul cauzei a dovezii recunoaşterii datoriei de cătrepartea adversă, cererea fiind respinsă ca prescrisă). În acest context, prezentarea ulterioară a unui înscris, în sensde mijloc de probă, nu ar fi de natură să deschidă cale de atac a revizuirii.

În acelaşi context, au fost puse în discuţie şi dispoziţiile art. 459 NCPC, care reglementează ordinea în carese exercită căile de atac: „ (1) Căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât este deschisă calea deatac a apelului. (2) În cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil.Cu toate acestea, o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, directcu recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părţileconsimt expres, prin înscris au-tentic sau prin declaraţie verbală, dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şiconsemnată într-un proces-verbal. În acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicareagreşită a normelor de drept material. (3) Căile extraordinare de atac pot fi exercitate şi concomitent, în condiţiile legii.Recursul se judecă cu prioritate”.

O primă problemă pusă în discuţie referitor la acest text priveşte posibilitatea exercitării revizuirii dacă nu afost exercitată calea de atac a apelului, în condiţiile în care, potrivit alin. (1), căile extraordinare de atac nu pot fiexercitate, atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului. În reglementarea anterioară, art. 322 CPC 1865deschidea calea revizuirii atât împotriva hotărârilor rămase definitive în instanţa de apel, cât şi a celor care aurămas definitive prin neapelare. Raportat la această prevedere, noua reglementare pare să fie mai restrictivă. Pede altă parte, în cazul apelului, textul art. 459 nu prevede restricţionarea exercitării omisso medio, ca în cazulrecursului şi contestaţiei în anulare.

Discuţia privind admisibilitatea revizuirii pentru ipoteza în care nu s-a exercitat apelul prezintă relevanţă dinperspectiva faptului că pot exista situaţii în care, deşi termenul de exercitare a apelului a expirat, partea se află încăîn termenul de exercitare a revizuirii.

S-a mai precizat, totodată, faptul că din formularea alin. (1) al art. 459 nu rezultă că, dacă nu s-a exercitatapel, calea de atac a revizuirii nu este deschisă, textul vorbind des-pre imposibilitatea exercitării căilor extraordinarede atac (deci şi a revizuirii) câtă vreme este deschisă calea de atac a apelului. În prelungirea alin. (1), referitor laraportul apel-recurs, alin. (2) declară inadmisibil recursul omisso medio.

În concluzie, s-a apreciat că revizuirea este admisibilă dacă nu mai este deschisă calea de atac a apelului.Dacă este deschisă calea apelului şi nu s-a făcut apel, este admisibilă revizuirea. Dacă se exercită şi revizuireaşi recursul, lucru posibil din perspectiva alin. (3) al art. 459, recursul se va judeca cu prioritate.

256


Faptul că în Noul Cod de procedură civilă a dispărut sintagma „hotărâre rămasă definitivă în apel sau prinneapelare” nu schimbă mult din acest punct de vedere.

Tot referitor la acest punct, s-a mai precizat că revizuirea este calea de atac cea mai puţin atinsă demodificările Noului Cod. Soluţia admisibilităţii revizuirii pentru ipoteza în care calea de atac a apelului nu mai estedeschisă era admisă şi în reglementarea anterioară şi trebuie admisă în aceleaşi condiţii şi potrivit noiireglementări, iar o interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. 459 alin. (1) conduce la aceeaşi concluzie, cel puţinla nivel teoretic. Practic însă, prin majorarea termenului de apel la 30 de zile pot existasituaţii în care nici măcar calea de atac a revizuirii să nu mai fie deschisă, ca urmare a împlinirii termenului derevizuire, care este de o lună, cu excepţia motivelor pentru care termenul de exercitare a revizuirii curge de la altemomente decât comunicarea hotărârii. Mai trebuie avut în vedere şi faptul că în categoria căilor de atac, revizuireaprezintă anumite particularităţi; astfel, de regulă, motivele vizează aspecte neimputabile părţii, spre deosebire deipoteza contestaţiei în anulare şi recursului. Nu a fost în intenţia redactorilor Codului să modifice soluţia anterioară.Pe de altă parte, păstrarea menţiunii de „hotărâre definitivă” nu a fost considerată oportună, având în vederesemnificaţia pe care noţiunea de „definitivă”o dobândeşte potrivit noii reglementări.

S-a mai arătat că noua reglementare a curmat o chestiune controversată din 322 NCPC 1865 referitoare lasfera de aplicare a hotărârilor care evocă fondul. În practică, problema a vizat ipoteza în care prima instanţărespingea acţiunea, fiind respinse şi apelul, şi recursul. În acest caz, se punea problema care este hotărârea careevocă fondul şi care poate fi atacată. Practica a fost unanimă în a aprecia că hotărârea în apel, chiar dacă era derespingere a apelului, datorită caracterului devolutiv al acestei căi de atac, era o hotărâre care evoca fondul şi, prinurmare, susceptibilă de a fi atacată cu revizuire. Practica a fost însă controversată în ceea ce priveşte hotărâriledin recurs: unele instanţe apreciau că hotărârile de recurs în care în motivare apăreau analizate probleme de drepterau considerate hotărâri care evocă fondul, susceptibile de a fi atacate pe calea revizuirii, alte instanţeconsiderau, dimpotrivă, că nu puteau fi atacate decât hotărârile din apel, cele pronunţate în recurs neavândvocaţia de a evoca fondul.

Pentru ipoteza alin. (2) al art. 509, orice hotărâre judecătorească ar putea fi atacată cu revizuire, pentrucelelalte situaţii însă, doar hotărârile care antamează fondul. Într-o altă opinie, s-a arătat că noţiunea de „hotărâripronunţate asupra fondului” se referă doar la judecata în primă instanţă, inclusiv asupra excepţiilor procesuale defond (excepţia calităţii procesuale, excepţia prescripţiei), altfel nu se justifică următoarea noţiune folosită, cea dehotărâri care evocă fondul, şi care include soluţiile pronunţate în căile de atac, apel sau recurs. Referitor la aceastăobservaţie, s-a făcut precizarea, cât priveşte excepţia prescripţiei, că aceasta nu este o veritabilă excepţieprocesuală, ci mai degrabă o apărare de fond. Pe de altă parte însă, analiza excepţiei privitoare la calitateaprocesuală antamează, de cele mai multe ori, fondul cauzei (spre exemplu, într-o acţiune în revendicare,verificarea calităţii procesuale active echivalează cu verificarea calităţii de proprietar). De asemenea, s-a maiprecizat că ar fi fost de dorit ca în locul sintagmei „hotărâri pronunţate asupra fondului” să fie folosită sintagma„hotărâri de fond”. Au fost exprimate rezerve cu privire la extinderea noţiunii de hotărâri pronunţate asuprafondului la orice sentinţă chiar dacă vizează hotărâri care soluţionează excepţii procesuale de fond.

S-a mai arătat că trebuie plecat de la specificul motivelor de revizuire şi de la faptul că nu a asistăm la oschimbare de concepţie faţă de ceea ce caracteriza revizuirea în vechiul Cod. Toate lucrările de specialitateclarifică tipurile de hotărâri care pot face obiectul revizuirii, iar vechiul cod vorbea, cu excepţia hotărârilor


pronunţate în recurs după casarea cu reţinere, despre hotărâri rămase definitive în apel sau prin neapelare,deci despre hotărâri date asupra fondului în relaţie cu motivele propriu-zise de revizuire. Inclusiv în Noul Cod,motivul privind nepronunţarea instanţei asupra unui lucru cerut este o chestiune care ţine de abordarea fonduluicauzei. Noul Cod, schimbând formula de introducere a primului articol din materia revizuirii, nu şi-a propus decâtsă accentueze această idee, să o clarifice, sens în care vorbeşte despre hotărâri pronunţate asupra fondului, ceeace trimite la hotărârile primei instanţe prin care se abordează fondul cauzei, şi despre hotărâri care evocă fondul,noţiune care trimite la hotărârile prin care instanţa de apel, admiţând apelul şi anulând hotărârea atacată, evocăfondul, dar poate vorba şi despre hotărâri ale instanţelor de recurs, atunci când acestea evocă fondul. Singuramodificare avută în vedere cu ocazia lucrărilor comisiei de elaborare a Noului Cod în ceea ce priveşte obiectulrevizurii a vizat deschiderea căii de atac a revizuirii, pentru motivele menţionate la alin. (2) al art. 509, tuturorhotărârilor, indiferent dacă acestea evocă sau nu fondul. În sprijinul aceleiaşi interpretări poate fi folosit şi argumentulcare ţine de folosirea de către legiuitor a noţiunii de hotărâre pronunţată asupra fondului, care poate fi interpretatăca având o sferă de aplicare mai largă decât ce „hotărâre pronunţată pe fond”.

S-a precizat că în materie de contencios administrativ, la nivelul secţiei din cadrul ICCJ există controverseîn ceea ce priveşte admisibilitatea revizuirii atunci când se respinge recursul ca nefondat, deşi prin analiza tuturormotivelor se ajunge la o analiză pe fondul cauzei, sau atunci când instanţa de recurs se pronunţă asuprafondului prin admiterea recursului şi modificarea hotărârii. În ultima perioadă, orientarea a fost în sensul cărevizuirea este admisibilă atunci când instanţa de recurs s-a pronunţat ea însăşi asupra fondului (situaţii frecventeîn această materie), nu şi atunci când a respins recursul ca nefondat. Referitor la aceste precizări, s-a arătat căar trebui evitată o interpretare categorică şi cu caracter de generalitate, în sensul imposibilităţii atacării cu revizuirea tuturor hotărârilor prin care recursul a fost respins ca nefondat, sens în care s-a dat exemplul recursului respinsîn baza unui înscris care ulterior a fost declarat fals.

În ceea ce priveşte partea din hotărâre în care se reflectă evocarea fondului, în considerente sau în dispozitiv,s-a apreciat că trebuie luate în considerare considerentele care explică soluţiile din dispozitiv şi care fac corpcomun cu dispozitivul (considerente decizorii).

Potrivit alin. (3) al art. 310 se precizează că nu va opera prorogarea competenţei. Şi pentru alin. (1) al art.310 poate fi valorificată jurisprudenţa din reglementarea anterioară.

258


2. Termenul de exercitareReferitor la termenul de exercitare, reglementat de art. 511 NCPC1, s-a precizat că textul articolului este clar

şi nu pune probleme. Au fost însă semnalate dispoziţiile alin. (4) („Revizuirea se motivează prin însăşi cererea dedeclarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub sancţiunea nulităţii”) referitor lamotivarea cererii de revizuire, text similar celui de la contestaţia în anulare, precum şi faptul că acesta îşi va găsiaplicare, cu privire la fiecare motiv, pentru ipoteza în care prin aceeaşi cerere au fost invocate mai multe motivede revizuire [art. 511 alin. (5)].

1 „(1) Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: 1. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 1, de la comunicarea hotărârii; 2. în cazul prevăzut la art. 509 alin.

(1) pct. 2, de la cel din urmă act de executare; 3. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 3, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de

condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii

penale. În lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face

printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora; 4. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de

hotărârea prin care a fost sancţionat disciplinar definitiv judecătorul, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de sancţionare disciplinară; 5. în cazul

prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 5, din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă; 6. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 6, din ziua în care partea a luat

cunoştinţă de casarea, anularea sau schimbarea hotărârii pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive

a hotărârii de casare, anulare sau schimbare; 7. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 7, din ziua în care statul ori altă persoană de drept public a luat cunoştinţă de

hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a acesteia; în cazul minorilor, persoanelor puse sub interdicţie judecătorească sau sub curatelă termenul de

revizuire este de 6 luni de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu sau, după caz,

de la înlocuirea tutorelui persoanei puse sub interdicţie, de la încetarea curatelei ori înlocuirea curatorului; 8. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii

definitive a ultimei hotărâri. (2) În cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 9, termenul de revizuire este de 15 zile şi se socoteşte de la încetarea împiedicării. (3) Pentru motivele

prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 10 şi 11, termenul este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv a deciziei Curţii Constituţionale

în Monitorul Oficial al României, Partea I. (4) Revizuirea se motivează prin însăşi cererea de declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub

sancţiunea nulităţii. (5) Dacă prin aceeaşi cerere se invocă motive diferite de revizuire, prevederile alin. (4) se aplică în mod corespunzător pentru fiecare motiv în parte”.


260

Motivele de revizuire şi soluţiile posibile în revizuire*

Prelegere susţinută de judecător Valentin MITEA

Discuţia despre revizuire a început furtunos, mai furtunos decât ar fi cazul, ţinând cont că această cale deatac a suferit, comparativ cu celelalte, cele mai puţine modificări.

Plecând de la această precizare va trebui să examinăm noua reglementare raportându-ne la multe lucruripe care le cunoaştem deja; în acelaşi timp însă, există unele aspecte punctuale, vizând fie anumite motive derevizuire, fie sfera de cuprindere a hotărârilor care fac obiectul revizuirii, dar nu numai, care obligă la discuţii şinuanţări.

Constatarea esenţială de la care trebuie pornită abordarea comparativă a reglementării noi şi a celeianterioare rămâne însă aceea că, în ansamblul ei, revizuirea îşi păstrează, în foarte mare măsură, caracteristicilejuridice.

1. Motivele de revizuireTrei noutăţi se detaşează ca importanţă: cea dintâi priveşte sfera motivelor de revizuire, iar în legătură cu

acestea trebuie să observăm că una dintre ipotezele prevăzute de art. 322 CPC 1865 (cea de la pct. 1: „dacădispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire”) a fost suprimată,neregăsindu-se în Noul Cod de procedură civilă nici măcar într-o formă modificată ori absorbită în vreun altul; adoua, tangentă celei dintâi, că legiuitorul Noului Cod de procedură civilă a preferat să fragmenteze unele motivede revizuire ce reuneau, în realitate, mai multe motive distincte (precum cele prevăzute la art. 322 pct. 4 şi 5 CPC1865), dar care păstrează, în bună măsură, substanţa şi funcţia procedurală a celor anterioare. Cu alte cuvinte, oo-peraţiune de simplă igienă procedurală, iar nu o reconsiderare de fond a condiţiei juridice a acestor motive; atreia, că teza – aproape sacrosanctă – potrivit căreia revizuirea poate avea ca obiect numai hotărâri care evocăfondul a fost, în sfârşit, atenuată, alin. (2) al art. 509 NCPC asigurând fundamentul acestei modificări de concepţie.

Revenind la înlăturarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 CPC 1865, este oportun să remarcăm căopţiunea Noului Cod de procedură civilă era previzibilă: introducerea prin O.U.G. nr. 138/2000 a instituţiei lămuririi hotărâriişi a înlăturării dispoziţiilor potrivnice (art. 2811 CPC 1865), menţinută (prin art. 443) şi de Noul Cod de procedură civilă,făcea dificil de justificat coexistenţa unor mijloace procedurale distincte (ne referim la procedura înlăturării dispoziţiilorpotrivnice şi la cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 1 CPC 1865), dar care serveau aceluiaşi scop.Prin urmare, s-a renunţat la motivul de revizuire, preeminenţa procedurii prevăzute de art. 443 NCPC având, între altele,un argument în faptul că, spre deosebire de revizuire, care întotdeauna este supusă unui termen de exercitare,înlăturarea dispoziţiilor potrivnice nu cunoaşte o astfel de condiţionare.

Pentru o înţelegere mai facilă a eventualelor elemente de noutate propun o examinare sintetică, însă făcutăîn manieră comparativă, a motivelor de revizuire reglementate în Noul Cod de procedură civilă.



1.1 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC(„s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat maimult decât s-a cerut”)

Acest motiv îl preia în totul pe acela prevăzut de art. 322 pct. 2 CPC 1865, astfel că pentru înţelegerea luieste utilă raportarea la consideraţiile doctrinare şi dezlegările jurisprudenţiale deja existente în ambianţa vechiireglementări. Să remarcăm doar că, în situaţia în care instanţa nu s-a pronunţat asupra vreunui lucru cerut, părţilemai au la îndemână şi procedura completării hotărârii (art. 444 NCPC).

1.2 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 2 NCPC(„obiectul pricinii nu se află în fiinţă”)

Reprezintă o preluare a motivului reglementat de art. 322 pct. 3 CPC 1865, Noul Cod de procedură civilăneoferind nicun element de noutate. În consecinţă, se va putea ţine seama de aprecierile făcute în marginea luisub guvernământul vechii reglementări.

Să observăm doar, ca potenţial instrument procedural tangent aceleiaşi proble-matici, prevederile art. 204alin. (2) pct. 3 NCPC, similare, practic, celor ale art. 132 alin. (2) pct. 3 CPC 1865, potrivit cărora reclamantul poatesă solicite, fără a fi ţinut de rigorile impuse prin alin. (1) al articolului, contravaloarea obiectului cererii, pierdut saupierit în cursul procesului. Tot astfel, şi prevederile art. 891 NCPC (privitoare, ca şi art. 574 CPC 1865, la intervertireaexecutării), conform cărora în cazul în care în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează să fie plătită caechivalent al valorii lucrului în cazul imposibilităţii predării acestuia, instanţa de executare, la cererea creditorului,va stabili această sumă.

1.3 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 NCPC(„un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiuneprivitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii,când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză. În cazul în care constatarea infracţiunii nu se maipoate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupraexistenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit desăvârşirea infracţiunii”)

De această dată, suprapunerea cu vechiul motiv de revizuire este doar parţială, Noul Cod de procedură civilăadăugând două elemente care, anterior, lipseau: primul este acela că se introduce o condiţie de admisibilitate(„când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză”) care, la nivel strict normativ, lipsea anterior,dar care, altfel, era socotită în doctrină şi jurisprudenţă ca subînţeleasă, fiind cerută de logica internă a motivuluide revizuire; al doilea (care, şi el, are valoare de noutate doar prin raportare la faptul că lipsea din reglementareaimediat precedentă, căci altfel el a mai fost prezent în cadrul motivului de sub art. 322 pct. 4 teza I CPC 1865)vizează teza finală a pct. 3 al art. 509 NCPC : „În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate faceprintr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa, mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sauinexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecata cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşireainfracţiunii ”.

Au existat întrebări ale participanţilor la conferinţă cu privire la hotărârea care trebuie dată asupra existenţei


262

infracţiunii în cazul pronunţării pe cale incidentală: această hotărâre prin care se constată existenţa infracţiuniitrebuie să fie dată odată cu admiterea cererii de revizuire? Cum ar trebui să sune minuta? Se dau hotărâriseparate? Se poate pune problema antepronunţării judecătorului?

Problema ridicată trimite la soluţia dată cererii de revizuire, Noul Cod de procedură civilă neaducând noutăţicu privire la soluţiile care trebuie date revizuirii, deci nici cu privire la aceste aspecte.

Aşa fiind, rămân utile concluziile trase sub reglementarea anterioară, acestea propunând ca, în cazulmenţionat, să se dea mai întâi o hotărâre prin care, constatându-se existenţa infracţiunii, să se desfiinţeze hotărâreaatacată cu revizuire, trecându-se apoi la rejudecarea procesului şi dându-se, finalmente, o nouă hotărâre.

Nu se poate vorbi, într-o asemenea situaţie, despre antepronunţarea judecătorului cauzei, acestadesfăşurând o activitate de judecată pe care legea o impune explicit sau implicit. Tot astfel, pronunţarea uneihotărâri intermediare nu implică, în mod necesar, şi anticiparea exactă şi în totalitatea ei a hotărârii prin care, lafinele procedurii, se va judeca procesul, căci rejudecarea presupune alte dezlegări decât cele deja făcute încuprinsul hotărârii intermediare.

O altă problemă ridicată de către participanţi a fost aceea dacă ar trebui să existe un rechizitoriu sau un altact care să permită instanţei civile să constate existenţa infracţiunii. După unele opinii, trebuie să se facă dovadaimposibilităţii derulării unui proces penal pentru ca instanţa civilă să poată constata existenţa infracţiunii pe caleincidentală, afirmându-se că este necesar să existe un act emanând de la autoritatea competentă în materiepenală din care să rezulte motivele în raport de care săvârşirea infracţiunii nu se mai poate stabili în cadrul unuiproces penal. Dimpotrivă, alţi autori au exprimat opinia că instanţa civilă poate face aceste verificări în mod direct,pe cale incidentală, fără să fie necesară prezentarea unui act precum cel menţionat mai sus. În ce mă priveşte,prefer prima opinie, aceasta oferind un fundament clar motivului de revizuire discutat. În favoarea ei vine, credem,şi un argument tras din dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 3 teza finală NCPC, care se referă, sub aspectulmomentului de început al curgerii termenului de revizuire, la „(…) data când partea a luat cunoştinţă deîmprejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală (…)”, ceea cesugerează, credem, că aceste împrejurări trebuie să-i fie aduse la cunoştinţă de o autoritate penală competentă.

1.4 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 4 NCPC(„Un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravăneglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză”)

Acesta este un motiv de revizuire desprins din fostul art. 322 pct. 4 CPC 1865, Noul Cod de procedură civilăpreferând, în considerarea identităţii lui proprii, să-l consacre în mod distinct. Motivul păstrează substanţaantecesorului său normativ, propunând ca elemente de noutate: referirea la „judecător” în loc de „magistrat”;impunerea condiţiei ca exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă să fi fost de natură a influenţasoluţia pronunţată în cauză. Şi de această dată lipsesc noutăţile veritabile, legiuitorul transpunând normativobservaţii doctrinare şi jurisprudenţiale deja consolidate.

1.5 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 NCPC(„după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fiînfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor”)Nici acest motiv de revizuire nu are caracter de noutate, el fiind copia pe deplin fidelă a celui prevăzut de art. 322pct. 5 teza I CPC 1865. Aşa fiind, consideraţiile care au însoţit până acum, doctrinar şi jurisprudenţial, acest motiv


de revizuire, îşi păstrează actualitatea.

1.6 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 6 NCPC(„s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuirese cere”)Acest motiv de revizuire îi corespunde aceluia prevăzut de art. 322 pct. 5 teza finală CPC 1865, preferându-se, şide această dată, prin observarea individualităţii lui, să fie consacrat ca motiv distinct. Substanţa precedentuluimotiv de revizuire este păstrată, Noul Cod de procedură civilă oferind doar o actualizare terminologică, privitoarela soluţiile date hotărârii invocate ca temei al revizuirii: vechiul motiv cerea desfiinţarea sau modificarea, cel nouaduce în discuţie casarea, anularea sau schimbarea.

1.7 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 7 NCPC(„statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie judecătorească ori cei puşi subcuratelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi apere”)

Şi de această dată, preluarea vechiului motiv de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 6 NCPC 1865 esteaproape integrală. Scopul motivului de revizuire rămâne acelaşi, anume asigurarea în plan procedural a protecţiei unorpersoane aflate în situaţii speciale, fiind remarcat doar că din enumerarea făcută de art. 509 pct. 7 NCPC lipseştereferirea la persoane juridice de utilitate publică şi, tot astfel, la cei dispăruţi.

Legiuitorul Noului Cod de procedură civilă a considerat, sub acest din urmă aspect, că este suficientăreferirea la „cei puşi sub curatelă”, în condiţiile în care art. 178 NCC, referindu-se la cazurile în care se poateinstitui curatela, evocă [lit. d)] şi situaţia în care „o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu alăsat mandatar sau administrator general”. Rezultă, aşadar, că referirea la cel dispărut nu se mai justifica a fimenţinută, sub condiţia însă ca privitor la acesta să se fi instituit curatela, căci altfel motivul de revizuire nu l-ar maiprimi sub incidenţa lui.

De remarcat şi referirea făcută la „minori şi cei puşi sub interdicţie”, anterior legea făcând vorbire despre ceiincapabili. Lipseşte, deci, o modificare de fond, intervenţia Noului Cod de procedură civilă privind doarterminologia utilizată.

Să remarcăm doar, consonant cu ceea ce deja s-a spus în marginea dispoziţiilor art. 322 pct. 6 CPC 1865,că legea îngăduie revizuirea doar dacă apărarea a lipsit în totul ori dacă a fost făcută cu viclenie. Nu o îngăduieînsă când apărarea a existat, dar a fost prea puţin diligentă, sau când calitatea ei a fost una modestă. Exceptândipoteza apărării făcute cu viclenie, putem spune că motivul de revizuire în discuţie se sprijină, fundamental, peformula dihotomică apărare-non-apărare.

1.8 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC(„există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritateade lucru judecat a primei hotărâri”)

Şi de această dată avem de-a face cu o reiterare a unui motiv preexistent, art. 322 pct. 7 CPC 1865referindu-se la cazul în care „(…) există hotărâri definitive potrivnice, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşipersoane, având aceleaşi calităţi”.

Noul Cod de procedură civilă conservă, aşadar, substanţa vechiului motiv, preferând doar o ajustare de suprafaţă,el evocând, sintetic, încălcarea autorităţii de lucru judecat, fără a face alte precizări. Or, condiţiile autorităţii de lucru


264

judecat, în ceea ce priveşte efectul lor negativ, sunt înfăţişate de art. 431 alin.(1) NCPC („Nimeni nu poate fi chemat înjudecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect”), astfel că simetria dintrevechiul şi noul motiv de revizuire este, se poate spune, desăvârşită.

De aici şi concluzia că aprecierile făcute în doctrină şi jurisprudenţă în marginea motivului de revizuireprevăzut de art. 322 pct. 7 CPC 1865 rămân utile, ele putând fi avute în vedere pentru (re)conturarea problematiciiasociate şi „noului” motiv.

1.9 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 9 NCPC(„partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-oîmprejurare mai presus de voinţa sa”)

Este încă un motiv de revizuire preluat, cu o fidelitate completă, din Codul de procedură civilă anterior, careîl conţinea sub art. 322 pct. 8.

Teza esenţială a motivului este, după cum se cunoaşte, aceea că judecata făcută în condiţiile arătate întextul legal inculcă o viciere gravă a dreptului la apărare, astfel că o corecţie procedurală trebuia (şi trebuie) săexiste.

Condiţiile impuse sunt cumulative şi de strictă interpretare, ceea ce trimite, în mod necesar, şi la concluziacă : 1) atunci când partea nu a fost legal citată, ea are la îndemână, în limitele legii, alte căi de atac decâtrevizuirea; 2) când partea a fost legal citată şi avea posibilitatea de a informa instanţa cu privire la faptul că, dinmotive mai presus de voinţa ei, nu se poate prezenta în instanţă, revizuirea este inadmisibilă.

1.10 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 10 NCPC(„Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentaledatorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă”)

Este un motiv de revizuire preexistent, Codul de procedură civilă anterior înfăţişându-l în art. 322 pct. 10,el adăugându-i în partea finală o condiţie pe care însă Noul Cod nu a mai păstrat-o: consecinţele grave aleîncălcării „nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”.

Înlăturarea acestei condiţii conduce, am spune, la concluzia că revizuirea nu trebuie să fie, precum înprezent, singurul mijloc procedural pus la dispoziţia părţii pentru a înlătura consecinţele încălcării drepturilor saulibertăţilor sale fundamentale, ea fiind îngăduită chiar şi atunci când, în paralel, legea ar recunoaşte şi alte căiprocedurale destinate aceluiaşi scop.

De remarcat, de asemenea, şi că, în acord cu statuările Deciziei nr. 233 din 15.02.2011 a CurţiiConstituţionale, nu a fost păstrată şi o mai veche condiţie, aceea ca revizuirea să aibă ca efect o hotărâre careevocă fondul.

1.11 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC(„după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în aceacauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii”)

Acest motiv de revizuire îşi are corespondent – unul parţial însă – în acela prevăzut de art. 322 pct. 10 CPC1865, care, mult prea ramificat, exprima aceeaşi teză.


A fost, aşadar, păstrat filonul vechiului motiv (ne referim la intervenirea unei decizii a Curţii Constituţionale princare a fost declarată neconstituţională o prevedere care, într-un proces determinat, făcuse obiectul unei excepţii deneconstituţionalitate), nemaimenţinându-se însă unele referiri mai degrabă redundante [precum „(…) care, în modnecesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare”], căci ele rezultau în chip logic din ipotezaprimară a textului legal. Trebuie avut în vedere, sub acest aspect, că sesizarea Curţii Constituţionale în temeiul art. 29alin. (1) din Legea nr. 47/1992 poate fi făcută numai dacă prevederea reclamată ca neconstituţională „(…) are legăturăcu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”. Or, această cerinţă o include dejape aceea evocată, în partea lui finală, de art. 322 pct. 10 CPC 1865.

2. Obiectul revizuiriiÎn legătură cu reglementarea motivelor de revizuire mai trebuie remarcată, în considerarea importanţei ei,

şi prevederea cuprinsă în alin. (2) al art. 509 NCPC : „Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, darnumai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.”

Acest text legal are caracter de noutate doar în plan normativ, căci altfel el impune soluţii care, în doctrină,fuseseră reclamate de mai multă vreme încă în ambianţa reglementării oferite revizuirii de Codul de procedură civilă1865. Altfel spus, avem de-a face cu un răspuns normativ la solicitări vechi şi, am spune, deja consolidate, elevidenţiind, pe bună dreptate, că regula clasică potrivit căreia ar putea face obiectul revizuirii doar o hotărâre careevocă fondul apare, uneori, ca inadecvată. De aici, constatarea că în raport cu unele motive de revizuire, abordareafondului nu este necesar să condiţioneze admisibilitatea acestei căi de atac, legiuitorul Noului Cod oprindu-se lacele menţionate în cuprinsul alin. (2) al art. 509 NCPC.

Faţă de întrebarea ridicată de unii participanţi la această întâlnire, arăt că, în înţelegerea mea, era,într-adevăr, oportună menţionarea în alin. (2) al art. 509 NCPC inclusiv a motivului de revizuire prevăzut la pct. 11,câtă vreme norma legală criticată pentru neconstituţionalitate ar putea fi una care, deşi într-o semnificativălegătură cu soluţionarea litigiului, să nu intereseze sub aspectul soluţionării fondului cauzei, ea putând conduce lasoluţionarea pricinii în temeiul unei excepţii procesuale.

Vom vedea, în timp, dacă doctrina şi jurisprudenţa vor găsi potrivit să impună o asemenea abordare,cunoscut fiind că, pretorian, tot astfel se făcuse uneori şi cu privire la motivele de revizuire pe care astăzi le evocăalin. (2) al art. 509 NCPC.

Tot în legătură cu obiectul revizuirii, dar sub un alt aspect, să observăm şi că partea de început a alin. (1)al art. 509 se referă la „hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul”, înlocuind textul anterior careimpunea şi alte condiţii, chiar dacă toate gravitau în jurul aceleiaşi teze-reper, anume că hotărârea trebuie săevoce fondul.

3. Termenul de revizuire (art. 511 NCPC)Acesta îşi păstrează, în raport cu fiecare dintre motivele de revizuire, durata prevăzută şi prin art. 324 CPC

1865, legiuitorul socotind că nu sunt necesare modificări. Totuşi, din raţiuni privitoare la asigurarea securităţiicircuitului juridic civil, pentru situaţiile menţionate în cuprinsul art. 511 alin. (1) pct. 3 teza I, pct. 4, pct. 6 şi pct. 7NCPC a fost instituit, cu caracter de noutate în reglementare, un termen-limită de 1 an, calculat de la momentelearătate, diferenţiat, în cuprinsul acestor texte legale, în interiorul căruia să se exercite revizuirea. În caz contrar,


266

aceasta devine inadmisibilă şi trebuie respinsă, chiar dacă partea ar fi luat cunoştinţă despre motivele careîntemeiază revizuirea doar ulterior împlinirii termenului de 1 an.

4. Cererea de revizuireNoul Cod de procedură civilă nu oferă noutăţi privitoare la forma şi conţinutul cererii de revizuire, cu o

singură excepţie, notabilă însă: potrivit art. 511 alin. (4) NCPC, revizuirea se motivează prin însăşi cererea dedeclarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub sancţiunea nulităţii.

Este o prevedere legală cu adevărat utilă, funcţia ei de disciplinare a conduitei revizuientului fiind evidentă.Se cunoaşte că vechiul Cod de procedură civilă nu cuprindea o dispoziţie similară, ceea ce genera, în practică,interpretări neuniforme cu privire la termenul în care cererea de revizuire trebuia motivată şi la consecinţeleeventualei nemotivări în acest termen.

De această dată, legea stabileşte un termen şi o sancţiune precise, clarificând aceste aspecte.

5. Procedura de judecată a cererii de revizuirePotrivit art. 513 alin. (1) NCPC, cererea de revizuire se soluţionează cu observarea dispoziţiilor procedurale

aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată. Se preferă aşadar – şi pe bună dreptate – împrumutuldispoziţiilor procedurale care au guvernat şi judecata finalizată prin hotărârea atacată cu revizuire. Opţiunealegiuitorului este una firească, ea ţinând seama de faptul că ne aflăm în faţa unei căi de atac de retractare, astfelcă simetria procedurală este soluţia oportună.

Articolul 326 alin. (1) CPC 1865 uza de o prevedere mai puţin inspirată: „Cererea de revizuire se judecăpotrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată”, el făcând, fără a distinge în funcţie de etapaprocedurală în care a fost pronunţată hotărârea atacată (primă instanţă, apel, chiar recurs uneori), o simplă referirela regulile specifice judecăţii în primă instanţă şi refuzând, cel puţin aparent, soluţia mai flexibilă adusă de Noul Cod.

Din evidente raţiuni de celeritate, întâmpinarea nu i se comunică revizuentului, aşa cum ar fi pretinsraportarea la prevederile art. 201 alin. (2) NCPC; dimpotrivă, soluţia aleasă de legiuitor este una conservatoare,revizuentul urmând a lua cunoştinţă de conţinutul întâmpinării de la dosarul cauzei [art. 513 alin. (2) teza a II-aNCPC].

6. Soluţiile posibile în revizuirePotrivit art. 513 alin. (4) NCPC, „dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau

în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre. Se vaface arătare de hotărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite”.

Se poate, prin urmare, constata că Noul Cod de procedură civilă nu aduce, în legătură cu soluţiile care potfi pronunţate în revizuire, nicio noutate, el preluând prevederile art. 327 alin. (1) şi (2) CPC 1865.

Aceasta înseamnă, totodată, că observaţiile şi concluziile făcute sub reglementarea veche vor trebui, încontinuare, avute în vedere, ceea ce se va putea dovedi util. Pe de altă parte însă, vor persista unele controverseori incertitudini generate de vechea reglementare, pentru care Noul Cod nu oferă soluţii.

Două sunt expresiile de care uzează noua reglementare pentru a se referi la soluţiile care ar putea fipronunţate în revizuire: schimbarea hotărârii atacate în revizuire, respectiv [însă numai pentru revizuirea admisă


în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC] anularea celei de-a doua hotărâri. Prima este, cu certitudine, văditinsuficientă, ea neavând aptitudinea de a acoperi întreaga paletă de soluţii care ar putea fi pronunţate în revizuire.6.1 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC

În cazul în care se admite cererea de revizuire pentru acest motiv, se va schimba hotărârea atacată, fiind,în principiu, recomandat să se dea o singură hotărâre în cazul în care avem de a face cu plus petita sau extrapetita. În situaţia în care însă ar fi vorba de minus petitia, este posibil să fie nevoie de administrarea de noi dovezi,ceea ce ar putea justifica darea unei hotărâri intermediare de admitere a revizuirii, rămânând ca apoi să sepronunţe o hotărâre de fond cu privire la acel capăt de cerere.

6.2 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 2 NCPCÎn cazul cererii de revizuire pentru acest motiv, soluţia obişnuit oportună este ca printr-o singură hotărâre

să se admită cererea şi să fie obligată partea la plata contravalorii bunului, în cazul în care există probe la dosarcu privire la contravaloare; în cazul în care nu există probe cu privire la contravaloarea bunului pierit, ar fi util săse admită cererea de revizuire printr-o hotărâre intermediară, iar apoi să se administreze probele necesare,dându-se la final o hotărâre de obligare a debitorului la plata contravalorii.

6.3 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 şi 4 NCPCÎn acest caz, dacă se invocă faptul condamnării judecătorului, se va putea da o hotărâre intermediară prin

care se va desfiinţa hotărârea atacată cu revizuire, trecându-se apoi la rejudecarea procesului şi, deci, lapronunţarea unei noi hotărâri asupra cauzei. În acelaşi fel se va proceda şi atunci când motivul de revizuire estecel arătat la pct. 4 al art. 509 alin. (1) NCPC.

În cazul celorlalte ipoteze arătate la pct. 3 al art. 509 alin. (1) NCPC, achiesăm la punctul de vedereexprimat în doctrină, potrivit căruia, atunci când revizuirea este considerată admisibilă, se va putea pronunţa oîncheiere interlocutorie asupra admisibilităţii, după care se va putea trece la refacerea sau completareaprobaţiunii, dându-se apoi o nouă hotărâre prin care procesul va fi rejudecat.

6.4 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 NCPCEste de avut în vedere soluţia propusă pentru cazul în care, în sensul art. 509 alin. (1) pct. 3, un expert care

a luat parte la judecată a fost condamnat pentru o infracţiune privitoare la pricină.

6.5 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 6 NCPCÎn acest caz se poate da o singură hotărâre, în situația în care la dosar există suficiente probe, sau se poate

da o hotărâre intermediară de admisibilitate a revizuirii, trecându-se apoi la administrarea de probe în completareşi rejudecarea pricinii printr-o nouă hotărâre.

6.6 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 7 NCPCÎn acest caz se anulează hotărârea atacată, pronunţându-se o hotărâre intermediară, după care se

administrează probele suplimentare necesare în cauză (în ipoteza lipsei de apărare, precum şi în cazul apărării


268

făcute cu viclenie), iar apoi se pronunţă o nouă hotărâre care soluţionează cauza.

6.7 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPCÎn acest caz se anulează ce-a de a doua hotărâre potrivnică, aceasta fiind neavenită. Instanţa nu va proceda la

compararea celor două hotărâri pentru a vedea care este cea corectă, cea dintâi rămânând singura validă juridic.

6.8 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 9 NCPCSoluţia în acest caz de admitere a cererii de revizuire este de a desfiinţa, printr-o hotărâre intermediară,

hotărârea atacată, trecându-se apoi la administrarea probelor pe care partea nelegal citată nu le-a putut propune,după care se va da o nouă hotărâre. Când însă nu sunt probe suplimentare, printr-o singură hotărâre se vaadmite cererea de revizuire, se desfiinţează hotărârea atacată şi se va rejudeca fondul.

6.9 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 10 NCPCÎn măsura în care este necesară administrarea de noi probe, se va da o hotărâre intermediară de admitere a

cererii de revizuire, prin care se va retracta hotărârea atacată, după care se va trece la administrarea de probe şi larejudecarea procesului printr-o nouă hotărâre. Când, însă, administrarea de probe nu este necesară, se va putea dao singură hotărâre.

6.10 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPCSe retractează hotărârea iniţială, pronunţându-se o hotărâre intermediară de admitere a revizuirii, se va

rejudeca pricina ţinând seama de alte dispoziţii decât cele declarate neconstituţionale şi se va da o nouă hotărâre.În măsura în care nu este nevoie de probe suplimentare, se poate pronunţa o singură hotărâre prin care se vadesfiinţa hotărârea iniţială şi se va rejudeca pricina.

7. Căile de atacRegula care stabileşte regimul căilor de atac împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată o cerere de

revizuire rămâne cea pe care o impunea şi vechiul Cod: potrivit art. 513 alin. (5) NCPC, hotărârea asupra revizuiriieste supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită. O concordanţă deplină, aşadar, cuprevederile art. 328 alin. (1) CPC 1865.

Când revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este, şi sub Noul Cod, recursul, însă regulasuportă un amendament în raport cu vechea reglementare. Să remarcăm, prin urmare, că în cazul în care revizuireaa fost soluţionată de una dintre secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul este de competenţaCompletului de 5 judecători. Un recurs în interiorul recursului, aşadar, adică o soluţie legală pe care vecheareglementare o repudia.

Documents

Conferinţele NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ