Upload
marin-dragan
View
348
Download
3
Embed Size (px)
CUPRINS:
INTRODUCERE....................................................................................................2
CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE......................................................................6
§ 1. Consideraţii generale privind statul şi puterea de stat...............................6
§ 2. Noţiunea de sistem al autorităţilor publice, sistemul autorităţilor
administraţiei publice…........................................................................................18
CAPITOLUL II : ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
CENTRALE...........................................................................................................27
§ 1. Instituţia Preşedintelui Republicii Moldova................................................27
§ 2. Organizarea puterii executive.......................................................................44
CAPITOLUL III : RAPORTUL DINTRE PRINCIPALELE INSTITUŢII
ALE STATULUI ŞI NECESITATEA REFORMĂRII LOR.......................63
§ 1. Raporturile dintre Preşedinte şi Parlament.................................................63
§ 2. Preşedintele în raporturile sale cu Guvernul...............................................69
§ 3. Ministerele şi alte autorităţi publice centrale în raport cu adminnistraţia
publică locală.........................................................................................................75
CONCLUZII..........................................................................................................80
Bibliografie..............................................................................................................82
Întroducere Argumente privind actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a
acesteia.
De la Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova (august 1991) şi până
în prezent au fost depuse numeroase eforturi de reformare a sistemului
administraţiei publice . Însă aceste eforturi au fost diminuate de lipsa unei viziuni
strategice clare asupra obiectivelor pe termen lung, instabilitatea politică şi
administrativă a administraţiei centrale şi situaţiei economice precare a
comunităţilor teritoriale.
Cauzele care au determinat absenţa acestei viziuni au fost legate, în
general, de: lipsa de determinare politică, experienţă redusă în gestionarea unor
reforme strategice, criza economică.
Există cel puţin 4 etape distincte care au definit agenda de interes legislativ
faţă de domeniul administrării publice : (1) 1991-1994, (2) 1994-1998, (3) 1998-
2002/03, şi (4) 2003-2006. Deşi au urmat mai multe etape şi valuri succesive,
reforma administraţiei locale nu a reprezentat o prioritate, pentru că metodele
centraliste au prevalat în gestionarea sistemului bugetar, privatizarea şi furnizarea
de servicii publice, iar schimbările aşteptate au fost mult prea lente şi fragmentate.
Analiza actelor normative adoptate în ultimii 15 ani confirmă o evoluţie
crispată, în salturi şi regrese, a structurilor prin care funcţionează administraţia
publică locală. Cele mai multe schimbări din ultimul deceniu s-au datorat mai mult
influenţei externe (restricţii financiare, ratificări de convenţii obligatorii pe plan
european, recomandări în urma diferitor monitorizări internaţionale, europene), şi
mai puţin internalizării unei necesităţi obiective pentru valorificarea potenţialului
descentralizării şi autonomiei locale într-un stat democratic.
Tema supusă investigaţiei reprezintă o preocupare atît a doctrinarilor cît şi a
persoanelor aflate în funcţii administrative, care urmează a fi specificate în
lucrare.
2
În condiţiile integrării regionale, globale şi a interdependenţei
evenimentelor societăţii şi a efectelor acestei evoluţii, funcţionalitatea sistemului
constituţional a autorităţilor publice este reglementată de legislaţia naţională şi
internaţională.
Scopul şi obiectivele tezei.
Argumentele invocate în favoarea importanţei şi actualităţii subiectelor
cercetărilor ne angajează a formula finalităţile studiului întreprins. Lipsa de
reformă a sectorului public, minimalizarea rolului autonomiei locale în sistemul
politic, economic, social şi administrativ al ţării, au făcut ca autorităţile centrale
din Republica Moldova să se găsească, de regulă, în defensivă faţă de ideile şi
recomandările politice organismelor internaţionale, sporind, în acest fel, gradul de
conflict latent cu interesele obiective ale autorităţilor locale, asociaţii profesionale
şi societatea civilă.
Absenţa unei viziuni pe termen lung a susţinut o anumită stagnare a dezvoltării
locale şi regionale, utilizarea insuficientă a resurselor umane, administrative şi
economice de la nivel local pe priorităţile de bază ale modernizării statului,
stabilite la nivel naţional.
Această stare de lucruri contribuie la conservarea unor teritorii în care legile
aparent nu funcţionează, şi în care procedurile de formulare a deciziilor de interes
local, aglomerarea de responsabilităţi administrative fără acoperire bugetară, şi
neonorarea de funcţii primare, legate de interesele şi necesităţile colectivităţilor
teritoriale, creează condiţiile pentru emigrarea populaţiei din aceste localităţi,
trezeşte nemulţimirea justificată a subiecţilor economici, şi contribuie la
degradarea şcolilor, punctelor medicale, etc.
Fără o reformă integrală a sistemului de administrare publică , această stare de
lucruri nu poate fi ameliorată de la centru.
Există motive serioase pentru accelerarea reformei sistemului de administraţie
publică , plecând de la necesitatea optimizării funcţiilor şi resurselor gestionate în
mod autonom de către autorităţile locale, şi a serviciilor statului gestionat pe plan
3
teritorial local până la aspiraţia de a confirma disponibilitatea ţării de a fi integrată
în structurile politice ale Uniunii Europene.
Pot fi menţionate în acest sens câteva grupuri de motive care stau la originile
acestei iniţiative:
Economice: creşterea economică redusă şi necesitatea mobilizării resurselor
locale, implicarea sectorului privat şi a societăţii civile de a condiţiona progresiv
funcţionarea unei administraţii publice locale moderne, flexibile şi deschise
parteneriatului public – privat;
Sociale: creşterea exigenţelor cetăţenilor faţă de nivelul şi calitatea serviciilor
care li se oferă pe plan local, necesitatea de a crea mecanismele şi condiţiile unor
servicii furnizate la standardele de civilizaţie şi eficienţă specifice UE, fără a mai
accepta ca administraţiile locale să ofere doar ce pot propune în acest moment;
Instituţionale: Apropierea RM de UE se poate produce doar în condiţiile unui
stat descentralizat sub aspect politic şi administrativ, în care structurile puternic
ierarhizate sunt înlocuite cu sisteme multipolare şi pluraliste de luare a deciziilor,
structuri descentralizate, transparente şi flexibile, întemeiate pe supremaţia
drepturilor şi libertăţilor civile.
Sprijinindu-se pe forţa principiilor de descentralizare şi autonomie locală,
Concepţia de modernizare promovează o abordare sistemică a reformei serviciilor
şi atribuţiilor ce aparţin autorităţilor locale. Aceste schimbări pot fi realizate doar
într-o perspectivă de lungă durată, într-un proces evolutiv şi deschis, urmărind să
transforme nu doar instituţiile, dar şi normele, modelele de comportament şi
regulile informale care definesc funcţionarea sectorului public.
Scopul major al cercetărilor efectuate este de a ordona şi de a specifica, din
dubla perspectivă teoretico–practică, domeniul funcţionalităţii autorităţilor
publice. Scopul trasat se dimensionează într-un şir de obiective de realizare
consecventă:
- definirea noţiunii de sitem al administraţiei publice;
- cercetarea originii statului, conceptului de separare a puterilor în stat;
- ierarhizarea structurii statului;
4
- raportul dintre principalele instituţii ale statului,realizări şi perspective.
- analiza legislaţiei Republicii Moldova, privind funcţionalitatea
sistemului constituţional al autorităţilor publice, lacune şi soluţii.
- evidenţierea atribuţiilor şi competenţelor autorităţilor publice, necesităţii
reformării acestora.
- compararea funcţionalităţii sistemului administraţiei publice al
Republicii Moldova cu instituţii similare ale ţărilor din Europa.
Suportul metodologic şi teoretico–ştiinţific al investigaţiilor.
În vederea cercetării cît mai complete a subiectelor propuse investigaţiilor,
urmărind cu perseverenţă atingerea obiectivelor enunţate, am selectat
metode adecvate de cercetare ştiinţifică a principiilor dreptului.
Baza metodologică a investigaţiilor include:
- metoda logică ( analiza deductivă, inductivă, generalizarea, specificarea);
- metoda istorică, folosită pentru cercetarea noţiunilor de ,,stat” şi
„separarea puterilor în stat”;
- metoda sistematică, indispensabilă pentru cercetarea funcţionalităţii
sistemului constituţional al autoriţăţilor publice din Republica Moldova;
Suportul teoretico–ştiinţific al investigaţiilor a fost determinat de realizările
doctrinare din ţară şi de peste hotare. În mod special evidenţiem doctrina juridică a
ţărilor din cadrul Uninunii Europene şi Republica Moldova, privind
funcţionalitatea sistemului constituţional al autorităţilor publice, cu o deosebită
consideraţie pentru Elena Aramă, Emil Molcuţ, Emil Cernea, Torbjon Larsson,
Koen Nomden, Frank Petiteville etc., operele cărora au costituit un suport real la
elaborarea tezei, precum şi surse de inspiraţie privind funcţionalitatea sistemului
constituţional al autorităţilor publice.
Teza este o contribuţie modestă la ştiinţa dreptului administrativ, obiectivul
lucrării, în primul rănd este de a cerceta un domeniu cu suficiente incertitudini şi
stereotipuri afirmate în etapa de tranziţie de la sistemul administrativ de comandă
la statul de drept.
5
CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE
§ 1. Consideraţii generale privind statul şi puterea de stat.
Statul este un fenomen social – istoric care a apărut în procesul dezvoltării
societăţii. La începuturile sale societatea nu avea o organizare statală în forma
pe care o cunoaştem astăzi.
Celula de bază a statului o constituia genta. Ulterior aceasta a cunoscut şi
forme de organizare superioare: mai multe ginţi formau o fratrie, mai multe
fraterii alcatuiau un trib, iar acestea se organizau la rîndul lor într-o uniune de
triburi.
Ginta era constituită pe criteriul rudeniei de sînge prin descendeţa membrilor
săi din acelaşi strămoş, feminin la început ( ginta matriarhală) sau masculin
( patriarhală). Conducerea gintei aparţinea unei puteri obşteşti, hotărîrile se luau
de adunarea membrilor adulţi ai gintei, conducerea treburilor curente era
încredinţată unui sfat în frunte cu un şef ales de gintă, a cărui autoritate era de
nantură morală, nu se baza pe un aparat specializat de constrîngere.
Treptat în cadrul acestor forme de organizre socială activităţile şi
preocupările membrilor se amplifică şi se diversifică, iar cu cît aceste forme
evoluau devenind mai cuprinzătoare ( fratrii, triburi, uniuni de triburi) cu atit
apare nevoia de o coordonare a activităţilor de producţie şi de consum ale
membrilor societăţii ca şi a celei de rezolvare a conflictelor dintre aceştia1.
Lent dar ferm, elementele definitorii ale organzării gentilice îşi diminuează
rolul: ginta matriarhală este înlocuită cu cea patriarhală, în cadrul căreia rudenia
de sînge îşi pierde din importanţă, favorizînd apariţia comunităţilor săteşti,
triburile sau uniunile acestora devin mai stabile pe un anumit teritoriu, ocupîndu-
se mai ales cu agricultura şi creşterea vitelor ( activităţi care prin natura lor,
reclamă stabilitate), iar rezolvarea coflictelor, tot mai numeroase, dintre membrii
societăţii , impunea tot mai mult constituirea unei categorii speciale de persoane
1 Emil Molcuţ, Emil Cernea, Istoria statului şi dreptuluui românesc, editura Bucureşti 1998, pag 30.
6
care să se ocupe de acestea- funcţionari publici, plătiţi în acest scop, de către
însăşi membrii societăţii.
Toate acestea nu reprezintă altceva decît elementele definitorii ale unei forţe
publice în devenire, care acţionează în numele societăţii şi pentru societate, în
vederea menţinerii ordinii sociale, acestea erau premizele statului 2 .
Acest proces a durat secole şi a cunoscut forme şi paşi diferiţi la diferite
popoare. Primele organizări statale au apărut în orientul antic – Egipt, Babilon,
India, şi China etc.
Pe teritoriul ţării noastre, după o lungă perioadă de organizare a unor
uniuni tribale se conturează o puternică organizare sub conducerea lui Burebista,
care se întindea din carpaţii păduroşi pînă la ţărmul Mării Negre şi care se
consolidează deja sub conducerea lui Decebal, în a doua jumătate de a sec. I.
î.e.n.
Elementele constituitive ale statului – la baza fondării unii stat stau trei piloni,
”Naţiunea, Teritoriul, şi Suveranitatea”.
Naţiunea este primul dintre elementele principale, indispensabile, ale
statului întrucît statul este o formă specifică de organizare a unei colectivităţi
umane, a populaţiei într –un teritoriu. Se înţelege că un teritoriu fără populaţie
nu poate constitui un stat. Dar populaţia unui stat nu este o populaţie oarecare, un
numar de indivizi, fără nici un fel de relaţie între ei. Pentru ca să poată constitui
un stat este necesar ca între indivizii unei societăţi să se stabilească numeroase şi
puternice legături, mai ales de factură etnica, culturala, lingvistica, social-
economica,psihologică, acestea sunt caracteristicile definitorii ale naţiunii 3 .
Naţiunea ca formă superioară de comunitate umană nu este numai o
categorie etnică biologică. Ea este rezultatul unui proces istoric îndelungat, care
are la bază comunitatea de origine etnică, de limbă de cultură, de religie, de
factură psihică, de viaţă de tradiţii şi de idealuri.
Teritoriul – naţional este partea din globul pămîntesc care cuprinde solul,
subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra solului şi apelor, asupra căruia 2
3Elena Aramă, Istoria dreptului românesc, editura Chişinău 1995, pag 24
7
statul îşi exercită puterea suverană4. În literatura juridică de specialitate sunt
asimilate ca făcînd parte din interiorul statului, navele şi aeronavele, precum şi
terenul pe care este situată reprezentanţa diplomatică într-un stat străin. Solul
este principalul element al teritoriului, este alcătuit din uscatul aflat sub
suveranitatea statului, indiferent unde este situat din punct de vedere geografic.
Subsolul intră în componenţa teritoriului statului fără nici un fel de îngrădire
juridică internaţională, statul dispune de el deplin şi exclusiv.
Teritoriul are următoarele funcţii :
- teritoriul permite localizarea statului în spaţiu şi delimitarea acestuia faţă
de alte state;
- limitele teritorale determină întinderea prerogativelor puterii publice,
rezultate din suveranitatea şi independenţa statului, astfel fiind posibilă
delimitarea statului de celelate puteri, instituţii şi fenomene străine;
- teritoriul este un mijloc de acţiune a statului, deoarece autorităţile
publice, se pot manifesta eficient în anumite limite teritoriale. Prin
resursle teritoriului se asigură, într-o masură mai mare sau mai mică,
realizarea puterii şi a dezideratelor cetăţenilor ;
- teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale.5
Teritoriul acvatic este alcătuit din apele rîurilor, lacurilor şi canalelor,
apelor porturilor, radelor şi bălţilor – ca ape interioare – precum şi de suprafaţa
maritimă de o anumită lăţime, care se întinde de-a lungul ţărmului în afara
limitelor apelor interioare şi care poartă denumirea de “mare teritorială” sau “ape
teritoriale”.
O prelungire a teritoriului statului este “platoul continental” adică solul şi
subsolul mării, adiacente coastelor, dar situată dincolo de marea teritorială, la o
adîncime de 200 m.
O zonă maritimă cu regim special este aferent de platoul continental “
zona continuă” sau “adiacentă” adică spaţiul maritim aflat dincolo de marea
4 Curs de drept administrativ, Ion Creangă, pag. 12, editura Chişinău 2003.5 A. Arseni, I. Creangă, C. Gurin, B. Negru, P. Barbalat, M. Cotorobai, Gh. Susarenco, Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu articol, vol. I, Chişinău, Editura Civitas, 2000, pag. 41-43.
8
teritorială, adiacentă acesteia, care se întinde pînă la o anumită distanţă în larg
dar în principiu nu mai mult de 12 mile de la linia de bază a mării teritoriale.
În acest spaţiu statul poate exercita anumite drepturi suverane, cu un scop
bine definitivat.
Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer de deasupra teritoriului terestru şi a
celui acvatic. Teritoriul statului se delimitează de teritoriul altor state de marea
liberă şi de spaţiul cosmic. Delimitarea se face prin frontiere. Frontierele sunt
liniile reale sau imaginare trasate între diferite puncte de pe globul pămîntesc
pentru a delimita teritoriul unui stat. Ele sunt terestre fluviale maritime şi
aeriene. Cît priveşte coloana de aer care intră în componenţa teritoriului aceasta
ajunge pînă la limita inferioară a spaţiului cosmic.
Suveranitatea este cel de al treilea element constituitiv al statului6, ea
conferă dreptul puterii de stat de a-şi extinde autoritatea asupra unui anumit
teritoriu şi populaţii şi nu admite ca o altă autoritate să exercite atribuţiile de stat
asupra aceluiaşi teritoriu şi populaţii.
Suveranitatea este un atribut al puterii de stat, indiferent dacă statulul respectiv
este mare sau mic, puternic sau slab sau incapabil de a-şi apăra singur
suveranitatea împotriva pericolului de agresiune. Suveranitatea înseamnă pe plan
intern, supremaţie iar pe plan extern independenţă.
Puterea într-o societate, poate fi definită, în general, ca un sistem al relaţiilor
de autoritate pe care o persoană sau un grup de personae le are asupra unei
colectivităţi, în vedera realizării unui scop, stabilit de regulă de colectivitate ori
impus acesteia de catre deţinătorii puterii. Puterea este deci o autoritate socială.
Puterea socială se caracterizează, în principal, prin urmatoarele trăsături:
Este o relaţie socială sau un sistem de relaţii sociale existente între
guvernanţi şi guvernaţi;
Este o relaţie de autoritate între oameni, nu numai o simplă relaţie între
aceştea;
6 Mircea Preda, Autoritaţi publice şi sistemul constituţional, Lumina Lex, 1999, Chişinău 2003, pag, 34.
9
Relaţia de autoritate se realizează printr-un sistem organizatoric şi
funcţional instituţionalizat prin norme juridice (autorităţi, instituţii publice)
Scopul şi regulile după care se exercită puterea se stabilesc de regulă de
însăşi cei asupra carora se exercită( de către guvernaţi ) sau sunt impuse de către
deţinătorii puterii ( de către guvernanţi)7.
Puterea politică. Puterea fiind un fenomen social, ea nu poate fi concepută decît
în cadrul societăţii. Dar nu orice putere, a oricarei persoane sau colectivităţi
umane este şi puterea politică. Puterea capătă caracter politic atunci cînd
conştiinţa colectivităţii devine conştiinţă socială, dominată de un interes social,
adică atunci cînd se desprinde de conştiinţe individuale sau de simpla sumă a
acesteia, conturîdu-se ca o sinteză calitativă a lor.
Iniţial, înaite de apariţia statului, autoritatea puterii se sprijinea, în principal
pe credinţe şi cutume. Puterea aparţinea fie colectivităţii fie unui grup restrîns
sau a unei persoane recunoscute pentru meritele sale, ori „ uns” de divinitate.
În procesul evoluţiei societăţii a apărut tot mai mult necesitatea de a se
explica sursa şi fundamentul puterii. Teoreticienii vremii au încercat să explice
sursa puterii, în general, şi a puterii statale, în special, dînd diferite argumente,
pentru a o legitima în faţa societăţii şi a asigura o supunere loială a guvernanţilor
faţă de guvernaţi.
La început a fost concepţia originii divine a puterii, potrivit căreia
deţinătorul puterii era reprezentantul lui Dumnezeu, dacă nu chiar Dumnezeu
însuşi. O asemena concepţie care, în timp, a îmbrăcat diverse forme, era
determinat, obiectiv, de nivelul şi posibilităţile reduse de cunoaştere şi înşelegere
a lumii materiale şi a societăţii, şi, subiectiv, de forţa inhibatoare pe care
divinitatea o avea asupra omului şi guvernanţilor.
O altă concepţie, cea patriarhală explică originea puterii statale ca luînd
naştere din familie ca celulă de bază a organizării statul ne fiind decît o familie
mai mare care uneşte un grup de indivizi cu interese comune.
7 Mircea Preda, Autoritatea publică şi sistemul constituţional, pag. 29, editura Lumina Lex 1999.
10
Concepţia contractualistă, fundamenta puterea statului ca izvorînd ditr-un „pact
de supunere”, prin care guvernaţilor promit supuşenie în schimbul unui minim de
drepturi şi libertăţi asigurate şi garantate de guvernanţi.
Teoria marxistă, consideră statul ca rezultatul contradicţiilor de clasă
determinate de instaurarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie,
statul fiind un insturment al dominaţiei de clasă8.
În procesul îndelungat al apariţiei şi conturării tot mai clare a elementelor
definitorii ale statului, puterea socială şi puterea politică se repartizează, se
transformă dintr-o instituţie politică într-o istituţie juridică, căpătînd, trăsături
noi.
Fiind o instituţie juridică, puterea de stat cosntituie obiectul principal de
reglementare al normelor juridice privitoare la guvernare, la organizarea şi
funcţionarea societăţii;
Ea se înfăţişează, atît pe plan intern cît şi pe plan extern, ca putere a întregii
societăţi, nu numai a unei clase sau grup de persoane, care o deţine şi o exercită;
Reprezentînd societatea în ansamblu puterea de stat are legitimarea
elaborării şi aplicării normelor jurdice, prin instituţii expres create;
Puterea de stat este unică adică în cadrul aceleiaşi formaţiuni statale, nu pot
exista, în acelaşi timp două sau mai multe puteri de stat;
Ea are un caracter organizat, realizîdu-se prin aparatul de stat printr-un grup
social de persoane investite cu autoritatea statului – funcţionarii publici ai
statului, plătiţi în acest scop;
Puterii de stat îi este proprie constrîngerea juridică, aplicarea de sancţiuni
prevăzute prin norme juridice în caz de nerespectare a normelor instituite;
Ea este aşa cum a mai arătat o putere suverană, suveranitatea fiind un atribut
al puterii statului.
Puterea de stat deşi este o putere unică, în înţelesul, că alături de ea nu poate
exista, în acelaşi timp o altă putere care să acţioneze în numele întergii societăţi,
nu este şi unitară, ea realizîdu-se în forma şi modalităţi diferite, toate însă
8 Ioan Alexandru, Administraţia publică, Lumina Lex, Bucureşti 1999, pag. 49-50.
11
asigurînd funcţionarea corespunzătoare a societăţii în ansamblul său din acest
punct de vedere doctrina juridică, filozofică şi politică identifică puterea
legislativă, puterea executivă şi judecătorească, unicitatea putrii de stat dar şi,
paradoxal de „ separaţia puterilor în stat”.
Separarea puterilor în stat
Problema separării puterilor în stat a existat încă din lumea antică deşi ea nu
putea fi caracterizată conform principiului separării puterilor. Spre exemplu
Aristotel în lucrarea „Politica” constată existenţa în stat a unor organe diferite cu
atribuţii precis determinate precum Adunarea generală, Corpul magistraţilor şi
Corpul judecătoresc. Potrivit acestuia în orice stat sunt trei părţi.
Aceste trei părţi odată bine organizate, statul întreg este bine organizat. Ideea a
fost prezentă şi în timpul evului mediu, în tezele şcolii dreptului natural, în
lucrările lui Grotius, Wolf, Pufendorf, care deasemenea au constatat diferitele
atribuţii ale statului, însă, fără a întrezări conceptul de separaţie.
Celui căruia îi revine meritul de a fi cercetat pentru prima dată mai profund şi
într-o nouă lumină principiul separării puterilor a fost filosoful şi juristul englez
John Locke -1632-1704. El a dat prima formulare acestei doctrine atribuindu-i
valoarea unui principiu de organizare a statului.
În lucrarea sa, filosoful englez susţinea existenţa a trei puteri: legislativă,
executivă şi federativă. În concepţia lui Locke, puterea legislativă trebuia să
aparţină parlamentului şi era considerată puterea supremă deoarece dicta reguli
de conduită general obligatorii. Puterea executivă limitată la aplicarea legilor şi
la rezolvarea unor cazuri care nu puteau fi prevăzute prin lege, urmau să fie
încredinţate monarhului. Puterea federativă era încredinţată tot regelui şi avea în
competenţa sa dreptul de a declara război, de a face pace şi a încheia tratate.
Ideile lui Locke au avut o deosebită importanţă pentru istoria doctrinelor politice
şi au exercitat o influenţă certă în viaţa constituţională a statelor Americii de
Nord. Ele au fost sursa din care s-a inspirat Charles de Secondat, baron de
12
Montesquieu - 1689-1755- atunci cînd, în cartea sa ,,L'esprit des lois,, a reluat şi
adîncit problema separării puterilor statului, dîndu-i o formă şi o strălucire nouă.
Montesquieu dă o formulare precisă şi clară acestei teorii care va forma unul din
punctele principale ale programelor revoluţiilor burgheze.
După Montesquieu în orice stat există trei puteri distincte: puterea legiuitoare,
executivă şi judecătorească. Aceste puteri trebuie să fie atribuite unor organe
separate şi independente unele de altele pentru că, spune Montesquieu "orice om
care are o putere este înclinat să abuzeze de ea" astfel " pentru a nu se abuza de
putere trebuie ca prin aşezarea lucrurilor puterea să oprească puterea".
Puterea publică trebuie să fie divizată între mai multe puteri aşa încît o putere
să se opună celeilalte şi să creeze, în locul unei forţe unice, un echilibru de
puteri. Prin faptul că puterea de comandă în stat se fracţionează între mai multe
organe care au acelaşi interes ca atribuţiile sale să nu fie încălcate de celelalte
organe, se asigură aplicarea strictă a legilor şi respectarea libertăţilor individuale.
Ideea separării puterilor se întalneşte şi în concepţia lui Rousseau. Pentru
acesta puterea legislativă se confundă cu însuşi conceptul de suveranitate. Ea nu
putea fi exercitată decât pe cale directă, prin votul întregii naţiuni şi nu putea să
aibă caracter general şi impersonal. Puterea executivă sau guvernămîntul nu
putea să consiste decît în acte particulare şi se distingea în mod necesar de
dreptul legiuitorului.
Şi pentru Rousseau ca şi pentru Locke, puterea judecătorească nu este ceva
distinct, dar spre deosebire de filosoful englez, pentru Rousseau, ea este o ramură
a puterii executive şi nu a celei legislative, supusă unor anumite reguli speciale.
Teoria separării puterilor apărea în acele condiţii ca expresie a luptei pentru
putere ce se ducea între monarh, aristocraţie şi brughezie. Ea urmarea înlaturarea
despotismului, echilibrarea şi armonizarea forţelor sociale în luptă. Din punct de
vedere istoric, principiul separării se înfăţişa ca principiu al suveranităţii
13
naţionale, ca o armă de război dirijată de ideologii burgheziei împotriva puterii
absolute a monarhului. Din punct de vedere politic, principiul separării puterilor
a fost considerat ca generator de libertăţi politice, prin echilibrul şi colaborarea
puterilor separate.
Cea dintîi aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor în stat a fost
realizată de statele americane, care în secolul al XVIII-lea se găseau în plină
revoluţie constituţională. Începînd din 1780, primele constituţii ale statelor
Massachussetts, Maryland, Virginia, New-Hampshire introduc acest principiu.
Ulterior , Constituţia statelor federale, ai cărei creatori au fost Hamilton,
Madison şi Jay adoptă principiul separaţiei puterilor sub forma întreită de putere
legislativă, executivă şi judecătorească.
În anul 1791, Revoluţia burgheză din Franţa introducea acest principiu în
"Declaraţia drepturilor omului". Iar mai tîrziu acest principiu a stat la baza
organizării de stat a tuturor statelor burgheze, el fiind consacrat, explicit sau
implicit, în constituţiile acestor state.
În Principatele Romane, acest principiu se regăseşte în Convenţia de la Paris
din 1858, şi apoi menţinut în Constituţiile din 1866 și 19239 .
Astfel constituţiile au plecat de la premisa că statul îndeplineşte trei activităţi
principale:
-funcţia legislativă, prin care se îmţelege activitatea statului, avînd ca obiect
stabilirea de norme generale de conduită umană, obligatorii şi de aplicare
repetată;
-funcţia executivă, care asigură bunul mers al vieţii publice prin organizarea
aplicării legilor şi prin punerea lor în executare la cazurile concrete, cu
posibilitatea de a se recurge, dacă este necesar, la forţa de constrîngere a statului;
9 Emil Miculeţ, Emil Cernea, Istoria statului şi dreptului romanesc, Bucurşti 1998,p.132.
14
-funcţia judecătorească, adică activitatea de pedepsire a infracţiunilor şi de
soluţionare cu putere de adevăr legal, în cadrul unei proceduri publice şi
contradictorii, a litigiilor juridice;
Totodată aceste constituţii au prevăzut că fiecare din funcţiile statului sunt
încredinţate unor organe distincte şi independente unele faţă de celelalte, în
sensul că fiecare acţionează fără vre-un amestec din partea unui alt organ de stat.
Constituţiile care au pus la baza lor principiul separării puterilor statului, au
fost preocupate să găsească nu numai modalităţi de menţinere a unui echilibru
între aceste puteri dar şi diverse mecanisme şi contragreutăţi chemate să înlăture
pericolul unei alunecări spre adoptarea de masuri tiranice. Acestea pot fi diferite
după cum constituţiile respective aplică mai mult sau mai puţin tranşant
principiul separaţiei puterilor, dar ele sunt prezente în toate sistemele instituite pe
această bază. Unele din ele urmează să fie administrate de executiv pentru a
împiedica eventuale legiferări pripite sau nepotrivite, iar altele de adunările
legiuitoare ca mijloace de control a activităţii executive.
În regimurile prezidenţiale, al căror model îl constituie Statele Unite ale
Americii, printre mecanismele care-i permit executivului să influenţeze linia de
acţiune a legislativului pot fi menţionate în special două :
- dreptul de veto legislativ al preşedintelui republicii, adică dreptul de a
împiedica, printr-o manifestare de voinţă, intrarea în vigoare a unei legi adoptate
de Congres. Ce-i drept, veto-ul preşedintelui nu mai operează în cazul în care
Congresul adoptă ulterior din nou legea cu o majoritate de două treimi, însă
aceasta majoritate este greu de obţinut.
Al doilea ar fi dreptul preşedintelui de a adresa Congresului mesaje în
scopul de a recomanda să examineze orice măsură, pe care ar considerat-o utilă
şi oportună. Există mecanisme care dau legislativului posibilitatea de a exercita
o influenţă asupra executivului. Spre exemplu Congresul votează bugetul fără de
15
care orice activitate a executivului este paralizată. La fel numirea miniştrilor şi a
altor categorii de funcţionari ai statului se face cu avizul şi consimţămîntul
Senatului.
Sistemul de mecanisme apare mai bine conturat în regimurile parlamentare.
Astfel, în ţările structurate pe coordonatele acestui regim, puterea executivă are o
puternică armă împotriva puterii legislative, constînd în dreptul şefului statului
de a dizolva parlamentul sau cel puţin camera aleasă a acestuia.
În aceste regimuri puterea executivă nu mai este concentrată în mîinile unei
singure persoane ca în regimul prezidenţial ci este deţinută de un executiv
bifurcat. Acesta este alcătuit din şeful statului care nu răspunde politic în faţa
parlamentului, şi un consiliu de miniştrii care răspunde în faţa parlamentului atît
pentru propriile acte cît şi pentru cele ale şefului statului ale cărui acte pentru a fi
valabile trebuie să fie contrasemnate de un ministru. În mod asemănător şi
puterea legislativă apare la rîndul ei fracţiontă în două camere menite să-şi
contrabalanseze influenţa politică, chiar în situaţia în care deobicei competenţa
celei de-a doua cameră - Senatul, este mai redusă în raport cu cea a primei
camere.
Diferite mecanisme operează şi în regimurile semiprezidenţiale,
caracterizate prin faptul că implantează în structurile regimului parlamentar
unele instituţii specifice regimului prezidenţial. Un asemenea regim
semiprezidenţial cunoaşte astăzi Franţa.
În această ţară există ca şi în regimurile parlamentare un executiv bifurcat:
preşedintele republicii și consiliul de miniştrii. De asemenea preşedintele are
dreptul de a dizolva parlamentul, iar parlamentul poate să provoace demisia
guvernului.
Regimul semiprezidenţial al Franţei se diferenţiază însă prin faptul că atribuie
preşedintelui republicii unele puteri pe care aceste regimuri nu i le recunosc cum
16
ar fi că unele acte ale preşedintelui nu trebuie contrasemnate de un ministru
pentru a fi valabile, ele trebuie să fie emise cu respectarea condiţiilor prevazute
de constituţie. Totodată un numar de mecanisme sunt instituite cum ar fi:
preşedintele republicii îi numeşte şi îi revocă pe membrii guvernului la
propunerea primului-ministru, şi nu la libera lui alegere. Semnarea de către
preşedinte a ordonanţelor şi decretelor se face pe baza hotărârilor consiliului de
miniştrii, pe care-l prezidează. Valabilitatea anumitor acte ale preşedintelui
republicii sunt condiţionate de consultarea atît a primului ministru cît şi a altor
organe care nu aparţin executivului.
În cadrul sistemului de mecanisme, reeşînd din aplicarea principiului
separaţiei puterilor în stat, deosebit de importantă pentru realizarea scopurilor
statului de drept este existenţa unui sistem de organe, chemat să înfăptuiască
activitatea jurisdicţională, distinct de puterea legiuitoare și de cea executivă şi
exclusă oricărei influenţe a acestora.
Pentru caracterizarea activităţii jurisdicţionale, prima constatare ce se impune
este că obiectul ei specific îl formează soluţionarea litigiilor juridice prin hotărîri
cu "putere de lucru judecat", adică prin intermediul unor acte ce se bucură de
stabilitate, constînd în faptul că odată ce o hotărîre judecătorească a fost
pronunţată, se consideră că ea exprima adevărul şi nu poate fi modificată sau
desfiinţată decît prin folosirea căilor de atac prevăzute de lege, iar litigiul
respectiv nu poate fi redeschis printr-o nouă acţiune în justiţie a celui interesat.
Ceea ce justifică atribuirea acestei stabilităţi mai mari actelor jurisdicţionale este
o necesitate socială evidentă. Anume, orice litigiu juridic este consecinţa unei
reale sau pretinse încălcari a legii. Pentru ca soluţionarea litigiului să ducă la
restabilirea efectivă şi definitivă a echilibrului social tulburat, hotărîrii date în
cauză trebuie să i se ofere o stabilitate mai mare decît actelor administrative,
asupra cărora organele emitente pot reveni, dacă consideră că nu mai corespund
împrejurărilor concrete. Spre deosebire de activitatea legislativă şi de cea
executivă, activitatea jurisdicţională nu se poate sesiza din oficiu, de către
17
organul competent ci numai pe baza unei sesizări din partea celui interesat, a
ministerului public sau a altor organe de stat arătate de lege.
Astfel statul de drept este statul domniei legilor. Dar numai dacă legea va
reprezenta expresia fidelă a voinţei generale a poporului, ea va putea corespunde
intereselor tuturora şi ale fiecaruia, exculzînd posibilitatea de a deveni opresivă
pentru unii şi să creeze privilegii pentru alţii. În acest sens ideal a fost conceput
și adoptat principiul separării puterilor în stat .
§2. Noţiunea de sistem al autorităţilor publice, sistemul autorităţilor administraţiei publice.
Într-un stat democratic bazat pe principiul separaţiei puterilor în stat
problema ”sistemlui „ organelor (autorităţilor) statului se abordează, desigur, în
alţi termeni. În primul rînd acest sistem nu mai poate fi conceput ca un sistem
monolit clădit pe relaţii de subordonare ierarhică.10 S-ar putea eventual vorbi de
instituţii proprii fiecărei puteri statale: celei legislative, executive şi
judecătoreşti.
În al doilea rînd între aceste instituţii nu mai sunt relaţii de subordonare ci
de colaborare şi sprijin reciproc care se realizează prin forme şi modalităţi
proprii fiecareia, doar că uneori dictatura instaurată într-un stat are o reacţie
adversă, adică supunerea autorităţilor.
În al treilea rînd fiecare din cele trei instituţii este organizată şi funcţionează
pe principii proprii, menite să asigure realizarea rolului şi scopului pentru care a
fost instituită.
În al patrulea rînd, fiecare dintre aceste instituţii asigură prin forme
specifice, o strînsă legatură cu societatea civilă,organizaţiile nonguvernamentale
cu formele organizatorice nestatale din care-şi trage astfel, substanţa.
Astăzi teoreticienii consideră că în condiţiile statului democratic
fundamentat pe principiul separaţiilor puterilor în stat nu trebuie să mai facem o
abordare sistematică a formelor oganizatorice prin care statul îşi realizează rolul
şi funcţiile. 10 Maria Orlova Ştefan Belecciu, Drept administrativ, pag. 58.
18
Sistemele politice şi regimurile de guvernare din diverse state şi-au instituit
pe parcursul istoriei diverse reguli de organizare a teritoriilor proprii şi de
funcţionare a comunităţilor.
În Republica Moldova aceste forme de administrare locală nu au putut de
fiecare dată să răspundă întocmai cerinţelor şi intereselor comunităţilor locale
autorităţile locale fiind pînă nu demult subordonate puterii centrale, limitate în
competenţe, lipsite de mijloacele financiare necesare pentru realizarea
competenţelor ce le revin, ori astfel de atribuţii date comunităţilor locale
rămîneau doar formale etc.
După cel de-al Doilea Război Mondial, cînd drepturile şi libertăţile omului
devin valori supreme ale statelor, cînd acestea fac obiectul reglementărilor
internaţionale şi se iau sub ocrotirea comunităţii internaţionale, administraţia
publică capătă o nouă dezvoltare şi este recunoscută ca cea mai apropiată de
cetăţean, capabilă să rezolve în modul cel mai eficient problemele cu care se
confruntă acesta.
Odată cu proclamarea şi obţinerea independenţei faţă de URSS, Republica
Moldova porneşte pe calea construcţiei statale pe principii noi, avînd drept
exemplu ţările Europei Centrale şi de Est. Astfel tînărul stat iniţiază reforme în
diverse sfere ale vieţii sociale, în politică, economie, cadrul legislativ etc.,
inclusiv în domeniul administraţiei publice. Necesitatea reformării sistemului
sovietic, care avea la bază schelele statului-partid, pîrghiile administrative
caracteristice unui sistem totalitar în care autorităţile erau subordonate ierarhic
centrului ( Moscova) şi aveau menirea să protejeze nu individul sau
colectivitatea ci sistemul.
Odată cu primii paşi de democratizare în Republica Moldova au început să
fie promovate reformele politice, juridice şi administrative, care au influenţat
inclusiv sistemul administraţiei publice.
Astfel noua organizare şi funcţionare a puterii statale nu a înlăturat
diversitatea formelor organizatorice prin care statul îşi exercită atribuţiile sale
esenţiale, atribute comune tutor tipurilor de stat – legiferarea, executarea legilor,
19
soluţionarea, conflictelor din societate. În baza dreptului de ordanare în societate
statul continuă să deţină pîrghiile importante în toate aceste domenii, în unele din
ele deţinîndu-le în exclusivitate.
Dreptului de comandă al statului trebuie să-i corespundă o execuţie
concertată din partea structurilor sale organizatorice, adică a autorităţilor publice
ale statului, care nu se poate realiza decît numai în măsura în care acestea sunt
organizate pe baza aceloraşi principii şi norme, adică într-un „sistem” .
Iată de ce problema abordării sistematice a autorităţilor statului nu trebuie
sa o privim astăzi ca pe o problemă perimată. Ea trebuie să fie analizată mai
nuanţat, pentru ai descifra noile valenţe, cu atît mai mult cu cît în noile condiţii
practica vieţii sociale sa diversificat, îmbogăţindu-se.
Astfel dacă ne limităm numai la autorităţile administraţiei publice,
domeniu ce constituie obiectul demersurilor noastre ştiinţifice, acestea sunt
organizate într-un sistem propriu, în interiorul căruia între subiectele care-l
compun, se statornicesc raporturi juridice dintre cele mai diverse: de
subordonare, de colaborare, de participare.
Principalele elemente ale sistemului la nivel central sunt :
1. Preşedentele Republicii Moldova, ca şef al statului ;
2. Guvernul, Ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de
specialitate ;
Pe plan local: consiliile locale, primariile, consiliile raionale .
La acelaşi sistem de autorităţi publice autonome, organizate la nivel central
şi unele din ele la nivel local, precum şi instituţiile publice, a căror activitate se
desfăşoară tot în sfera executării legilor deci ale administraţiei publice.11
Iată de ce analiza structurilor organizatorice ale statului inclusiv cele ale
administraţiei publice, trebuie făcută într-o viziune sistematică, globală menită a
descifra resorturile care le fac să funcţioneze nu numai ca sistem, ci şi ca entităţi
de sine stătătoare ale acestuia.
11 Maria Orlova Ştefan Belecciu, Drept administrativ, pag. 65.
20
Este ceea ce ne-am propus să realizăm în prezenta lucrare, prezentînd
autoritaţile administraţiei publice în sistemul constituţional al Republicii
Moldova în ceea ce este specific atît pe plan organizatoric şi funcţional, cît şi
corelaţiile sale cu celelalte autorităţi publice care fac parte din sistem.
Făcînd o comparaţie cu ţarile din Europa, în ultimii zece ani democraţia
politică şi administrativă a cunoscut o dezvoltare manifestată pe a doua direcţie.
În primul rînd s-a conturat o tendinţă de deschidere a diferitelor domenii ale
sectorului public spre concurenţă şi spre cerinţele tehnicienilor „uneori noi
gestiuni publice”, ceea ce a limitat atribuţiile statului providenţă, ori în cel mai
bun caz a barat calea expansiunii lui.
În al doilea rînd diferite funcţii ale administraţiei centrale au fost transmise
către administraţia intermediară (raională) ori către colectivităţile locale.
În sectorul public evoluţia a parvenit în termen de descentralizare, de
reglementare şi privatizare. În acelaşi timp unii critici pot afirma că ceea ce este
calificat drept „descentralizare” în realitate nu este decît o centralizare;
privatizarea semnifică pur şi simplu trecerea unui monopol public într-un
monopol privat şi cuvîntul „ dereglementare” ar trebui să se scrie
„reglementare” pentru a reflecta fidel schimbările ce au intervenit.
Torbjorn Larsson în una din lucrările sale se referă la transformările ce au
loc la nivelul intermediar şi în administraţia publică din Ţările Europene.
Pînă nu demult studiile pe această temă se refereau cu precădere la nivelul
central şi local ale administraţiei pulice la relaţiile dintre ele, în timp ce nivelul
intermediar era puţin luat în seamă.
Totodată trebuie să recunoaştem că o parte din studiile consacrate
administraţiei publice, reglementau un segment, acel ce noi numim „nivel
intermediar”, pentru că în unele cazuri conceptul de administraţie publică locală
include şi administraţia regională. Însă interesul pentru nivelul intermediar
începe să crească şi să asistăm la sporirea numărului de articole şi lucrari în ale
căror titluri apar cuvinte „raion”, „nivel intermediar”. Ceea ce era considerat –
pînă la cel de al doilea razboi mondial – drept un element negativ şi o piedică în
21
calea statutului – naţiune, a devenit astazi un instrument de susţinere a
democraţiei şi legitimităţii statului – providenţa.
Fără îndoială acest interes nou faţă de nivelu intermediar poate fi explicat în
mai multe aspecte, dar un factor notabil pentru majoritatea ţărilor europene este
crearea Uniunii Europene şi, în particular – crearea Comitetului regiunilor.
În acelaşi timp, cercetările recente în acest domeniu ne demonstrează că pînă
în prezent crearea UE n-a cauzat decît schimbări structurale limitate în
organizarea nivelului intermediar. Cu toate acestea dezvoltarea instituţiilor
comunitare a lansat o lumină nouă asupra acestor probleme precum şi asupra
posibilităţilor organizaţiilor de la nivel intermediar.
Republica Federală Germană este un element – cheie în această evoluţie, dat
fiind înţelegerea mai bună a importanţei nivelului intermediar. Se ştie ca după cel
de al doilea razboi mondial unul din motivele principale de creare a unei structuri
federale în Germania a fost preocuparea de a evita instituirea unui stat
centralizat12, puternic, controlat de o dictatură.
În acelaşi timp succesele postbelice ale statului federal German au constituit
o sursă de inspiraţie nu numai pentru grupurile politice ambiţioase, separatiste în
raport cu statul naţiune, dar şi pentru acei care erau îngrijoraţi de
responsabilitaţile excesive ale statelor centralizate. Anume structura federală a
administraţiei a fost unul din motivele reuşitei economice şi politice ale statului
german.
Cu toate că statele din providenţă contemporane pot constata un interes
crescînd faţă de funcţionarea şi organizarea nivelului intermediar, reacţiile şi
schimbarile care au rezultat din acest fenomen diferă de la o ţară la alta. Drept
rezultat înţelegerea de către noi a situaţiei din diferite state este departe de a fi
perfectată. De fapt cu cîteva excepţii importante prea puţine studii sau efectuat în
domeniul administraţiei publice la nivel intermediar acest studiu vine să
amelioreze întrucîtva situaţia şi lipsa de cunoştinţe în domeniu pentru a aduce
lumină asupra acestei noi evoluţii. 1212. Maria Orlova Ştefan Belecciu, Drept administrativ, pag. 72.
22
Lucrarea lui Torbjorn Larsson abordează patru mari probleme :
a. Cum este structurat nivelul intermediar în diferite ţări din punct de vedere al
relaţiilor cu nivelul central şi local și a relaţiilor dintre ele ?
b. A implicat crearea U.E. şi Comitetul regiunilor schimbari notabile în ceea ce
priveşte organizarea ori structura nivelului intermediar ?
c. Ce avantaje şi inconvinienţe apar în administraţia de nivel intermediar ?
d. Care sunt tendiţele în evoluarea nivelului intermediar ?
Aceste patru chestiuni la prima vedere par a fi simple, dar o examinare mai
aprofundată relevă o problematică destul de vastă. Pentru început, trebuie de
spus că nu este uşor de a defini însuşi conceptul de nivel intermediar.
Atunci cînd discutăm despre administraţia publică centrală ori locală ne dăm
seama ca nu e uşor a le defini şi compara, dar totuşi credem ca mai mult sau mai
puțin ştim despre ce e vorba. Dar atunci cînd urmează a descrie şi a compara
societăţi şi sisteme politice diferite, ne dăm seama că pentru a reda un tablou
exhaustiv al sistemului politic şi administrativ al unei ţări nu este suficient doar a
descrie administraţia publică centrală sau locală se cere ceva mai mult. Peste tot
vom găsi structuri guvernamentale care nu corespund definiţiei administraţiei
centrale sau locale.
Este complicat a defini nivelul intermediar deoarece administraţia şi
autorităţile de nivel intermediar sunt organizate foarte diferit din diverse motive.
Administraţia intermediară ar putea fi privită drept mîinile guvernului central.
Aceste administraţii regionale pot fi de trei tipuri.
În multe ţări diferite Ministere şi departamente au propriile lor administraţii
intermediare care controlează şi completează activitatea efectuată de către
serviciile locale.
În alte ţări Ministerele şi Departamentele nu au servicii administrative
distincte la nivel intermediar dar msiunile administrative ale diferitor Ministere
sunt exercitate de servicii dirijate de un prefect numit de guvern. Un alt model al
nivelului intermediar este cel contrastat cu schema erarhică descrisă mai sus
23
subordonat guvernului central şi nvelul intermediar de administrare ţine de
administraţia publică locală.
De exemplu este destul de real ca două sau mai multe colectivităţi locale să
creeze prin cooperare o unitate administrativă comună pentru aşi asigura anumite
servicii – ceea ce numim asociaţii municipale. La fel autorităţi locale pot crea
structuri intermediare, fiind în drept să numească membrii unor eventuale
asamblee de nivel intermediar.
A treia cale de a controla admnistraţia publică de nivel intermediar fiind
executată de către un organ ales în mod direct. Locuitorii unei regiuni oarecare
pot avea dreptul de a alege o asamblee formînd în diferite cazuri un executiv cu
un grad anumit de autonomie. Acest parlament de nivel intermediar poate fi
organizat şi poate funcţiona într-un mod similar cu cel de nivel central ori local
în acelşi timp nu sunt rare cazurile cînd parlamentul de nivel intermediar nu se
deosebeşte esenţial în raport cu guvernul central ori local.
Unul din aceste trei principii predomină în majoritatea ţarilor în primul rînd
nivelul intermediar poate fi instituit şi controlat de către guvernul central.
În al doilea rînd, el poate fi controlat de către nivelul de bază, adică de
colectivităţi locale.
Şi în al treilea rînd, el poate primi un mandat direct de la populaţia unei
anumite regiuni. Dar e la fel de just şi faptul ca în mai multe ţări gasim din nou
aceeaşi îmbinare a acestor principii, în unele ţari de exemlu a avut loc fuziunea
dintre vechiul sistem prefectoral şi guvernul regional controlat de către o
asamblee aleasa direct. În acest caz nivelul intermediar ales direct a fost
mandatat pentru a lua decizii şi iniţia afaceri publice în numele guvernului
central. El bneficiază de o autonomie largă în chestiunile care i-au fost delegate
şi în raport cu problemele pe care guvernul central le-a rezervat.
Ar putea fi aduse multe exemple de combinări, căci structura globală a
nivelului intermediar este destul de complexă, după cum voi demonstra în
exemplu de mai jos unul din motivele acestei complexităţi este dimensiunea
istorică. Niveluri intermediare n-au fost create concomitent şi toate schimbările
24
care au parvenit în acest domeniu ţin de trecut. Aspectul istoric constituie un
element în studierea nivelului intermediar.
Vom consacra o parte importantă a lucrării studiarii diferselor scenarii şi
tendinţe în evolutia organizării nivelului intermediar. În diferite ţări de exemplu
sunt tot mai mult transmise autorităţilor intermediare direct alese competenţe şi
responsabilităţile şi cum influienţează aceasta asupra serviciilor controlate de
către autorităţile publice locale şi centrale, dacă studiem nivelul intermediar
aceste concepte sunt destul de dificil de aplicat, dat fiind faptul că ceea ce este
considerat descentralizare, avindu-se în vedere relaţia nivel central – nivel
intermediar, poate fi considerat din punct de vedere al relaţiilor nivel local –
nivel intermediar, drept o centralizare.
Altfel problema constă în a afla ce tip de organizare şi structuri
intermediare identificăm în diferite ţari incluse în studiul efectuat şi care sunt
relaţiile dintre diferite tipuri de organizare la nivel intermediar, şi cum ar fi
corect de a implimenta un model sau altul şi în Republica Moldova, care ar putea
avea acelaşi succes. Modelul Republicii Federative Germane este demn de
urmat, pentru a evita unele eşecuri ce ţin de domeniul politic admnistativ şi
economic.
În sistemele federale se întălneşte în mod firesc un nivel central şi/sau un
nivel regional şi în unele cazuri – un nivel intermediar între nivelul central
/regional şi cel local. Dar în zilele noastre această situaţie nu este proprie numai
statelor federale. În Franţa de exemplu sunt cinci niveluri, iar această ţară cîndva
era considerată ca deţinînd doar trei niveluri de administrare.
În Franţa structura de guvernare descentralizată constă din regiuni,
departamente, regrupări de comune. Cu alte cuvinte apar noi structuri
organizaţionale la nivel intermediar, în timp ce sunt păstrate şi cele vechi. La
prima vedere se pare că avem de a face cu un excedent de regiuni şi nu cu un
deficit al acestora pentru care deseori este criticată Uniunea Europeană conceptul
utilizat în acest studiu este acel al Republicii Moldova în comparaţie cu sistemul
intermediar din ţarile Europene, este cel mai putin utilizat şi se vorbeşte cel mai
25
multe ori despre regiuni. Dar este suficient să arunci o privire la cantitatea
enormă de lucrări ce recurg la conceptul de regiune pentru a înţelege problemele
legate de acest concept.
Şi totuşi un lucru este cert: o regiune este legată de un teritoriu, nu este
destul de uşor să determini care ar trebui să fie suprafaţa unui teritoriu pentru ca
acesta să poată fi considerat regiune. Uneori se apreciază ca un teritoriu care
prinde mai mult decîit o ţară poate fi numit regiune, (euroregiune), în timp ce în
alte cazuri drept regiune este considerat un teritoriu aflat în interiorul unei ţari. În
general nu tot timpul este vorba despre un teritoriu mai larg decît o unitate
administrativ – teritorială locală, dar se mai întîlnesc cazuri ca sintagma regiune
este utilitzată pentru a semnifica o zonă geografică foarte mică, mult mai mică
decît un sector administrat de către o colectivitate locală.
Altfel spus conceptul de regiune de obicei este utilizat în raport cu un
teritoriu pentru a conferi o identitate locuitorilor lui.
CAPITOLUL II ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE
§ 1 Instituţia preşedintelui Republicii Moldova.
Conform Constituţiei Republicii Moldova Preşedintele Republicii
Moldova, reprezintă statul şi este garantul suveranităţii, independenţii naţionale,
al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării.13
Instituţia şefului statului a apărut odată cu statul şi a cnoscut o evoluţie
continuă în ce priveşte forma, structura şi atribuţiile sale. În cursul evoluţiei sale,
această instituţie a avut fie o organizare unipersonală, caz în care persoana ocupa
această funcţie se numea rege, principe, emir, împărat, iar actualmente funcţia
13 Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994.
26
conducătorului se numeşte Preşedinte, fiind o organizare colegială, caz în care
cel care îndeplineşte acest rol se numeşte prezidiu, consiliu de stat, consiliu
prezidenţial, etc.
În statele fundamentate pe principiul separaţiei puterilor în stat, şeful
statului este încadrat în sfera puterii executive, chiar dacă are unele atribuţii în
materie de legiferare, deci în sfera puterii legislative.
În regimurile prezidenţiale şeful statului (preşedintele) reprezintă și
executivul, fiind ajutat în guvernare de o echipă de înalţi funcţionari.
În forma monarhică de guvernămînt, această instituție are de regulă o
organizare unipersonală, dar sunt state în care funcţia de şef al staului este
exercitată de către două autorităţ; cum este cazul Angliei, unde prerogativele
acestei funcţii sunt exercitate de rege şi de guvern.
În forma de guvernămînt republicană, instituţia şefului statului poate,
deasemenea, să fie exercitată de o singură persoană sau de mai multe persoane.
În alte regimuri, sarcina guvernării se asigură de două organe executive, de
şeful de stat ales şi de o echipă de guvernanţi în frunte cu un prim-ministru,
desemnaţi pe baza unei anume proceduri.
În Republica Moldova, instituţia şefului statului apare în urma multiplelor
discuţii publice şi dezbateri parlamentare, fiind menită în principal să
consolideze ordinea costituţională şi suveranitatea statului, să asigure securitatea
şi ordinea publică, să garanteze drepturile şi libertăţile cetăţenilor, precum şi
pentru a înbunătaţi interacţiunea dintre organele centrale ale puterii de stat şi cele
ale administraţiei de stat. Iniţial funcţia de Preşedinte al Republicii se instituie la
sesiunea extraordinară a Sovietului suprem al R.S.S. Moldova prin Legea nr. 250
– XII din 3 septembrie 1990 cu privire la instituirea funcţiei de preşedinte al
Republicii Sovietice Socialiste Moldova şi la introducerea unor modificări şi
completări în Constituţia R.S.S.Moldova.
Prin această lege a fost modificată Constituţia, prin instituirea unor
prevederi ce stabileau că şeful statului este Preşedintele Republicii, a cărei
alegere se efectuează direct de cetăţenii ţarii pe baza dreptului electoral
27
universal, egal şi direct în condiţiile votării libere şi secrete. Nu putem fi deacord
cu constatările Curţii Constituţionale referitoare la instituirea funcţiei de
Preşedinte, argumentele invocate de Curte pot fi valabile doar pentru calcularea
numarului mandatelor. În aspect formal, Curtea nu a luat în consideraţie faptul că
după proclamarea independenţei ţarii noastre legislaţia R.S.S.M a fost preluată în
măsura în care nu contravenea acestei declaraţii, astfel, în baza legii nr. 250-XII
din 3 septembrie au fost efecutuate alegerile din 8 decembrie 1991, în urma
cărora a fost ales Preşedintele ţării, considerat de curte ca fiind primul mandat de
Preşedinte.
Potrivit reglementărilor legale Preşedinte al Republicii putea fi orice
cetăţean în vîrstă de la 35 la 60 de ani, pentru un mandat de 5 ani, iar aceeiaşi
persoană nu putea fi aleasă decît pentru două mandate consecutive.
Preşedintele a fost înputernicit cu un şir de atribuţii privind garantarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; respectarea normelor constituţionale;
apărarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale. Şeful statului era în
drept să suspende activitatea sovietelor locale sau să le dizolve, avea dreptul de
iniţiativă legislativă şi semna legile. Preşedintele a fost investit, deasemenea, cu
atribuţii reprezentative.
Aceeaşi lege prevedea ca primul Preşedinte al R.S.S.M. se alege, pe un
termen de 5 ani, de către sovietul suprem, prin majoritatea simplă de voturi ale
tuturor deputaţilor poporului la propunerea a cel puţin o treime din numarul
acestora. După institurea a unei noi funcţii de şef al statului în aceeaşi zi Sovietul
Suprem, prin Hotărîrea nr.251-XII din 3 septembrie 1990, a ales în calitate de
Preşedinte al R.S.S.M. pe deputatul poporului, Preşedintele Sovietului Suprem
Mircea Snegur.
Reglementările referitoare la durata şi statutul mandatului Preşedintelui ales
de Sovietul Suprem au fost modificate după adoptarea Legii nr.720-XII din 18
septembrie 1991 cu privire la alegerea Preşedintelui Republicii Moldova.14 Legea
în cauză a servit drept temei pentru adoptarea Hotărîrii nr.722-XII din 19 14 Legea nr.720-XII din 18 septembrie 1991 cu privire la alegerea Preşedintelui Republicii Moldova,Monitorul Oficial al Republicii Moldova.Nr.15.
28
septembrie 1991 privind fixarea datei alegerilor Preşedintelui Republicii
Moldova. Prin acestă hotărîre au fost fixate noi alegeri pentru data de 8
decembrie 1991, cîştigate de Mircea Snegur, unicul candidat ce pretindea la
funcţia de Preşedinte al Republicii pentru un nou mandat.
Reglementările respective au fost valabile pînă la adoptarea noii Constituţii
a Republicii Moldova din 29 iulie 1994, care a stabilit modalitatea de alegere,
condiţiile pentru a candida la funcţia de preşedinte al ţării, mandatul,
incompatibilităţile, atribuţiile, raspunderea, etc.
1. Alegerile Preşedintelui.
Odată cu adoptarea noii constituţii s-a abordat problema reglementării
trecerii instituţiilor de stat de la un regim juridic la altul, aceasta şi-a găsit
reflectarea în dispoziţiile finale şi tranzitorii ale Constituţiei. Cît privește
Preşedintele Republicii acesta, potrivit articolul 3 alin.(3) din Constituţie, a
rămas în funcţie pîna la expirarea mandatului pentru care a fost ales, reducîndu-
se termenul mandatului de 5 ani, prevăzuţi iniţial, la 4 ani, conform noului
termen determinat expres în articolul 80 din legea supremă.
Noua Constituţie determina, cu referire la alegerea Preşedintelui, că acesta
este ales prin vot universal, egal, direct secret şi liber s-a dovedit a fi ineficientă,
deoarece pe percursul a două mandate ulterioare 2 preşedinţi care s-au succedat
au invocat insuficienţa de atribuţii arătîndu-se nemulţumiţi de soluţiile
constituţionale și solicitînd lărgirea competenţelor preşedintelui prin trecerea la
un regim prezidenţial de guvernare.
Acest lucru a generat o criză politică pentru o perioadă de 8 ani în care
s-a confruntat Parlamentul, Preşedintele Republicii şi Guvernul deznodămîntul
crizei politice a survenit în urma modificărilor operate în Constituţie prin Legea
nr. 1115-XIV din 7 iulie 2000 care au schimbat modul de alegere a Preşedintelui
Republicii.
Dar aceste operări nu au creat altceva decît alte probleme în ceea ce
priveşte alegerea şefului statului, în prezent statul Republica Moldova se află din
nou într-o criză politică datorită acelor modificări efectuate în trecut, cred că e
29
timpul de a recurge din nou la unele modificări la articolul cu privire la alegerea
Preşedintelui pentru ca să putem ieşi din criza actulă, ar trebui să ţinem cont şi de
sugestiile acordate de către statele care au prevăzut unele metode de acest gen.
Potrivit noilor reglementări constituţionale operate în anul 2000,
Preşeditele Republicii este ales de Parlament prin vot secret. Pentru funcţia de
şef al statului pot candida cetăţeni ai Republicii Moldova care au împlinit vîrsta
de 40 de ani, au locuit sau locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova cel putin 10
ani, şi posedă limba de stat. Una şi aceeaşi persoană poate fi aleasă la această
funcţie doar pentru două mandate consecutive.
Alegerile pentru funcţia de Preşedinte se desfăşoară cu cel mult 45 de zile
înainte de ziua expirarii mandatului Preşedintelui în exerciţiu15. Data alegerilor
se stabileşte de Parlament, care concomitent creează o comisie specială
responsabilă de alegerea Preşedintelui.
Persoana care candidează pentru funcţia de Preşedinte urmează să fie
susţinută de cel puţin 15 deputaţi. Comisiei speciale îi este prezentată lista cu
semnăturile deputaţilor la care se anexează:
a) Consimţamîntul scris al candidatului şi certificatul lui de sănătate, eliberat de
instituţia medicală abilitată;
b) Declaraţia despre toate veniturile candidatului obţinute în anul precedent şi în
anul alegerilor;
c) Date biografice ale candidatului (curriculum vitae).
Alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova se desfăşoară
în şedinţă publică specială a Parlamentului16, fiind considerat ales candidatul care
a obţinut votul a 3/5 din numarul deputaţilor aleşi, cu posibilitatea desfăşurării
turului 2 de scrutin şi a alegerilor repetate.
15 Legea Republicii Moldova cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.139–140/996 din 02.11.2000.
16 Legea Republicii Moldova cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.139–140/996 din 02.11.2000.
30
După totalizarea rezultatelor alegerilor, hotărîrea Parlamentului se transmite
Curţii Constituţionale, care în termen de trei zile examinează constituţionalitatea
alegerii şi emite o hotarîre prin care validează mandatul Preşedintelui .
Imediat după stabilirea noului mod de alegere a Preşedintelui Republicii au
apărut un şir de interpretări a modalităţi de înaintare a candidaturii la funcţia de
Preşedinte şi modului de votare, fiind invocată îngrădirea acestui drept pentru
cetăţeni şi formaţiuni politice. Nu subscriem la această ideee, deoarece, printre
dezideratele statului de drept menţionate în articolul 1 din Constituţie, esenţial se
impune necesitatea necondiţionată ca o lege să fie legală. Ea nu trebuie să fie o
expresie arbitrară a voinţei unei anumite autorităţi puteri sau a unui grup de
indivizi. Legea trebuie să constituie o sinteză a intereselor întregului popor şi o
exprimare a unei voinţe generale.
Prin faptul ca Legea nr. 1234- XIV din 22 septembrie 2000 cu privire la pro
cedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova a fost adoptată de
parlament cu respectatrea prevederilor constituţionale aceasta nu poate fi
considerată neconstituţională iar oportunităţile pentru care intervine stabilirea
modului de alegere a Preşedintelui îi revin în exclusivitate Parlamentului.
Nu putem fi de acord nici cu opinia conform căreia înaintarea candidaturii
trebuie efectuată de către un grup de cetăţeni sau partide politice în condţiile
pluralismului politic. Potrivit articolului 39 din Constituţie, cetăţenii au acces la
o funcţie publică în condiţiile legii, în cazul nostru, legea a stabilit că cetăţeanul
trebuie să aibă susţinerea a cel puţin 15 deputaţi. Pe de altă parte, dacă invocăm
reprezentativitatea, numărul de 15 deputaţi este destul de reprezentativ,
constituind, în esenţă, opţiunea a circa 15 procente din alegători.
Necesitatea unei susţineri obligatorii din partea a cel puţin 15 deputaţi îşi are
explicaţia şi prin faptul că potrivit aricolului 78 din Constituţie, anume deputaţii
sunt cei care trebuie să aleagă Preşedintele, iar fără o susţinere din partea lor,
înaintarea candidaturilor ar fi lipsită de perspective şi ar permite abuzuri
nejustificate, ceea ce ar face dificilă activitatea comisiei speciale, ar genera
conflicte şi situaţii nedorite atît în parlament cît şi în întreaga societate.
31
Cît priveşte argumentul că partidele trebuie să aibă dreptul de a înainta
candidaturi la funcţia de Peşedinte al Republicii Moldova, acesta nu poate fi
acceptat, deoarece Constituţia prevede că partidele participă la alegeri în
condiţiile legii. În cazul dat, legea nu prevede posibilitatea înaintării
candidaturilor din partea partidelor, deci partidele trebuie să urmeze calea
stabilită de lege – fie să sprijine un candidat susţinut de 15 deputaţi, fie să se
alăture grupului de deputaţi care înaintează o candidatură.17
Noua modallitate de alegere a Peşedintelui creează o situaţie de dependeţă
a acestuia de Parlament, fapt ce reduce la minimum un eventual conflict dintre
aceste autorităţi, prin urmare, exclude o eventuală criză politică.
Problema alegerii de către Parlament a Preşedintelui Republicii capătă o
nouă întorsătură în poleimicele teoretice atunci cînd analizăm Avizul Curţii
Constituţionale nr.6 din 16 noiembrie 1999, emis cu ocazia înaintării proiectului
de lege pentru revizuirea Constituţiei, care a avut drept obiect alegerea
Preşedintelui de către Parlament. În acest sens Curtea reţine că propunerile
conţinute în proiect nu depăşesc limitele de revizuire a Constituţiei şi nu suprimă
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sau garanţiile acestora.
La cele menţionate invoc Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.13 din
14.03.2002, emisă cu ocazia controlului constituţionalităţii Legii nr. 781 – XV
din 28 decembrie 2001, al cărei obiect de modificare servea şi alegerea
primarilor de către consiliile locale. În acest context Curtea reţine că prin
modificarea modului de alegere a primarilor s-au suprimat drepturile
fundamentale ale cetăţenilor ceea ce este în contradicţie cu prevederile
articolului 2, 38, 39, 109, 112 din Constituţie.
În susţinerea aceloraşi teze, prin Avizul Curţii Constituţionale nr.2 din 30
iulie 2002, emis asupra proiectul de revizuire a Constituţiei, care avea drept scop
determinarea modului de alegere a primarilor, subînţelegîndu-se alegerea lor de
către consiile locale, Curtea reţine că alegerea primarilor de către consilii intră în
contradicţii cu un şir de articole din Constituţie. Astfel, conform articolul 2 alin.
17 Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994.
32
(1) din Constituţie, suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii
Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în
formele stabilite de Constituţie.
Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales, implicit modul de alegere, sunt
consacrate în articolul 38 alin. (1) din Constituţie, conform căruia voinţa
poporului constituie baza puterii de stat, iar această voinţă se exprimă prin
alegeri libere, egal, direct, secret şi liber exprimat. Articolul 39 alin. (1) din
Constituţie stabileşte că cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la
administrarea treburilor publice nemijlocit, precum şi prin reprezentaţii lor.
Propunerea menţionată vine încontradicţie cu unul din principiile de bază ale
administrării publice locale, consacrate în articolul 109 alin.(1) din Constituţie,
cel al eligibilităţii autorităţilor administraţie publice locale.
Curtea relevă că modificările propuse aduc atingere drepturilor
fundamentale ale cetăţenilor de a alege şi de a fi aleşi şi încalcă principiul
eligibilităţii autorităţilor publice locale. Astfel schimbarea modului de alegere a
primarilor în Republica Moldova ar duce atingere principiilor constituţionale de
bază ale autorităţilor publice locale. Primarii, ca şi consiliile locale, sunt
autorităţi ale administraţiei publice, care, potrivit articolului 109 alin (1) din
Constituţie, se întemeiază pe principiul eligibilităţii.
Analizînd relevanţa Curţii Constituţionale, se poate face concluzia
că modificarea Constituţiei prin care se instituie alegerea Preşedintelui de către
Parlament nu este în coformitate cu prevederile legii cuprinse în articolele 2, 38,
39, 54 şi 142, astfel alegerea Preşedintelui de către Parlament este
necostituţională. În acest context apare întrebarea retorică: cînd a avut dreptate
Curtea Constituţională, atunci cînd a interzis alegerea indirectă a Preşedintelui
Republicii sau atunci cînd a interzis alegera indirectă a primarilor? Cred că în
primul caz Curtea a interpretat prevederile constituţionale în sens juridic, iar în
cazul al doilea caz la interpretare a prelevat aspectul politic, prin urmare, ultima
hotărîre a Curţii va trebui revizuită.
33
O altă problemă cu care s-a confruntat Parlamentul la alegerea Preşedintelui
Republicii a fost modalitatea de votare. Curtea Constituţională a fost sesizată să
interpretze noţiunea de vot secret deoarece deputaţii, pentru a nu fi suspectaţi de
faptul că vor vota pentru alt candidat decît pentru acela asupra căruia a convenit
fiecare fracţiune parlamentară, votau deschis în afara cabinelor de vot. O astfel
de situaţie a invocat şi argumente de influienţă a independeţei deputatului.
Interpretarea Constituţie la acest capitol era solicitată sub următoarele
aspecte:
1. Sintagma vot secret din articolul 78 ali. (1) din Constituţie impune în
mod obligatoriu completarea buletinului de vot în mod secret în
cabina (camera) de vot secret, astfel exprimarea voinţei persoanei să
nu fie cunoscută public?
2. Încălcarea procedurii de votare secretă prin completarea în public a
buletinului de vot constituie o încălcare a articolului 78 alin. (1) din
Constituţie şi care sunt consecinţele juridice în acest caz?
3. Neaprobarea de către Parlament a rezultatelor votării în baza
constatărilor făcute de către Comisia specială privind încălcarea
procedurii de vot secret, atrage anularea rezultatelor votării în
general, ceea ce înseamnă că prinul tur de alegeri nu a avut loc şi
procedura de vot urmează a fi reluată?
Pronunţîndu-se pe marginea votului secret, Curtea Constituţională relevă
că sintagma vot secret din articolul 78 alin (1) din Constituţie. Taxele normelor
constituţionale stabilesc că exprimarea voinţei alegătorului şi modalitatea de
exprimarea a ei trebuie să fie necondţionat secretă. Aceasta înseamnă că
alegătorii trebuie să voteze în aşa condiţii, încît voinţa lor să nu poată fi
cunoscută şi influenţă de nimeni. Interpretarea logico-gramaticală şi sistematică
a sintagmei vot secret permite să se facă concluzia că această sintagmă este un
caracter al dreptului de vot şi exprimă posibilitatea oferită alegătorilor de a-şi
manifesta liber voinţa cu privire la candidaţii propuşi, fără ca această manifestare
să poată fi cunoscută de alţii.
34
Organizarea şi desfăşurarea votării include stabilirea locului special
(cabină, cameră), unde alegătorul îşi va exprima voinţa. În sensul prevederilor
constituţionale şi al dispoziţiilor articolului 52 din Codul electoral, votarea se
efectuează într-un local special amenajat cu mese, la care se eliberează buletinele
de vot, cu cabine sau camere pentru vot secret şi cu urne pentru vot, iar articolul
54 alin. (1) din Codul electoral, prevede expres că alegătorul completează
buletinul de vot numai în cabina de vot secret. Aceste prevederi legale sunt
caractreristice pentru toate tipurilede alegeri, inclusiv pentru cele prezidenţiale.18
Acest principiu constă în excluderea supravegherii şi a controlului asupra
exprimării voinţei alegătorului, acesta din urmă fiind conştient că va purta
răspundere pentru opţiunea făcută sau că exprimarea voinţei ar putea atrage
asupra sa consecinţe nefaste.
Asigurarea votului secret are loc prin faptul că alegătorul completează
buletinul de vot într-o cabină izolată. Garanţii suplimentare ale votului secret
sunt următoarele condiţii, stabilite în codul electoral:
buletinele de vot trebuie să fie identice: de aceeaşi mărime, formă, densitate,
culoare, cu acelaşi text;
cabinele şi urnele pentru vot trebuie să fie închise şi sigilate, să se excludă
prezenţa în cabine a unei alte persoane decît alegătorul;
buletinul de vot este introdus în urnă personal de către alegător.
Votul secret este opus votului public, destul de răspîndit în trecut, dar criticabil
în prezent, deoarece în cazul lui alegătorii pot fi influenţaţi prin presiuni
adminstrative, corupţie, alte mijloace ilicite, dispărînd astfel garanţia unei
democraţii sincere şi a votului liber exprimat.
Deşi Curtea nu s-a pronunţat asupra celorlalte probleme, considerăm că
votarea în afara cabinei de vot, precum şi votarea publică constituie o încălcre
gravă a procedurii şi conduce la influienţa independenţei deputatului, ori votul
secret este opus votului public, prin urmare, o astfel de votare va fi cu certitudine
neconstituţională.
18 Codul Electoral, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 81/667din 08.12.1997.
35
Cu referire la neaprobarea de către Parlament a rezultatelor votării secrete,
considerăm necesar a expune conceptul potrivit căruia voinţa legiuitorului,
realizată prin vot secret fără a încălca rigorile legii, are întîetate şi parlamentul nu
este în drept să anuleze o astfel de votare. Totodată, în această situaţie va apărea
următoarea problemă: neaprobarea rezultatelor alegerilor secrete presupune
neacumularea voturilor necedare în acest sens, prin urmare va lipsi hotărîrea
Parlamentului, iar obiect al sesizării la Curtea Constituţională, în acest caz poate
servi doar Hotărîrea adoptată de Parlament .
O altă problemă legată de schimbarea modului alegerilor Preşedintelui
Republicii, care a impus interpretarea articolului 78 alin (3) şi alin (5) din
Constituţie sub următoarele aspecte.
Aici apar şi întrebarile cînd este deliberativă şedinţă publică specială a
Parlamentului pentru alegerea şefului statului:
Atunci cînd la şedinţă asistă majoritatea deputaţilor aleşi adică în număr de
52 de deputaţi sau atunci cînd asistă cel puţin trei cincimi din numărul
deputaţilor aleşi adică 61 de deputaţi?
Care sunt consecinţele în cazul în care alegerile repetate pentru funcţia de
Preşedinte al Republicii Moldova nu au avut loc din cauza lipsei cvorumului de
trei cincimi de deputaţi?
La interpretarea prevederilor constituţionale în contextul arătat Curtea
Constituţională aplică metodele logică gramaticală şi sistematică:
„ conform prevederilor art. 78 alin (1) din Constituţie, şeful statului este ales
de către parlament prin vot secret. Prin urmare obligaţiunea şi responsabilitatea
pentru alegera Preşdentelui revine organului reprezentativ suprem legislativ al
ţării.”
Potrivit legii, alegerile pentru funcţia de preşedintese desfăşoară în şedinţă
publică specială a Parlamentului cu cel mult 45 de zile înaite de ziua expirării
mandatului Preşedintelui în exerciţiu. Caracterul special al acestei şedinţe
parlamentare este determinat de faptul că la ea se desfăşoară alegerile
prezidenţiale şi se examinează probleme ce vizează alegerile şi rezultatele lor.
36
Legiuitorul nu a făcut nici o specificare cu referire la numărul (cvorumului)
deputaţilor care trebuie să participe la lucrările şedinţei parlamentre speciale şi
implicit la alegerile prezidenţiale pentru ca ele să fie recunoscute valide.
Cuvîntul „cvorum” ca noţiune juridică însemnă numărul minim de membri
necesar, potrivit legii pentru ca o adunare să fie valabil constituită sau să poată
lua o hotărîre valabilă. Deoarece alegerile pentru funcţia de şef al statului se
desfăşoară la o şedinţă specială a Parlamentului şi după o procedură specială, în
acest caz nu pot fi aplicate alte prevederi legale decît cele prevăzute de
Constituţie. Astfel reese că drept urmare a alegerilor desfăşurate le şedinţa
publică specială a Parlamentului, şef al statului poate deveni doar candidatul care
a obţinut votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi. Avînd în vedere că
potrivit art. 60 alin. (2) din Constituţie, parlamentul compus din 101 de deputaţi,
iar trei cincimi din numrul lor constituie 61 de deputaţi. Aşadar, legiuitorul a
stabilit numărul minim de voturi a deputaţilor pe care candidatul trebuie să le
întrunească pentru a fi ales Preşedinte al Republicii Moldova. Prin urmare,
şedinţa publică specială a Parlamnetului pentru alegerea şefului statului şi
alegerile prezidenţiale vor fi valide numai în cazul în care va participa un număr
de cel puţin de 61 de deputaţi, trei cincimidin numărul deputaţilor aleşi.
Menţionez şi faptul că art.78 alin (5) din Constituţie prevede de asemenea
consecinţele nealegerii şefului statului după alegerile repetate, dizolvarea
Parlamentului şi stabilirea datei pentru alegerea noului Parlament. Clauza
constituţională, potrivit căreia alegeri ordinare, la care şeful statului nu a fost ales
ne permite să concluzionăm că alegerile repetate pentru funcţia de Preşedinte al
Republicii Moldova pot fi desfăşurate de către Parlament doar o singură dată.
Curtea nu s-a pronunţat asupra problemei care apare în cazul în care
alegerile repetate nu au dat rezultate pozitive ( situaţie în care ne aflăm noi azi).
Deputatul este obligat totuşi să participe la şedinţele Parlamentului, inclusiv la
alegerea Preşedintelui Republicii. Pentru deputaţi în acest caz dreptul de vot se
transformă în obligaţia de a vota. Prin urmare, o astfel de situaţie va putea fi
37
considerată ca o blocare intenţionată a alegerilor Preşedintelui care se poate
solda cu dizolvarea Parlamentului.
Investirea în funcţie a Preşedintelui
După exercitarea controlului contsituţionalităţii asupra alegerii Preşedintelui şi
validarea mandatului, candidatul pentru funcţia de Preşedinte al Republicii
Moldova va depune în termen de cel tîrziu 45 zile de la alegeri, jurămîntul în faţa
Parlamentului şi a Curţii Constituţionale. Din momentul depunerii jurămîntului,
noul Preşedinte intră legal în funcţie. Jurămîntul este determinat de articolul 79
din Constituţie şi are următorul text :
„ Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea propăşirii Republicii Moldova, să
respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile,
fundamentale ale omului, suveranitatea şi independeţa, unitatea şi integritatea
teritorială a Moldovei”19.
Învestirea Preşedintelui în funcţie se face în cadrul unei şedinţe solemne a
Parlamentului şi Curţii Constituţionale, la care participă deputaţii în Parlmenmt,
judecătorii Curţii Constituţionale, Membrii Guvernului, judecătorii Curţii
Supreme de Justiţie, iar în calitate de invitaţi pot participa reprezentaţii corpului
diplomatic acreditaţi în Republica Moldova, reprezentaţii cultelor, liderii
partidelor politice şi ai altor organizaţii social - politice, reprezentanţii
comunităţilor naţional - culturale, conducătorii autorităţilor administraţiei
publice locale, alte personalităţi notorii atît din ţară cît şi de peste hotare.
Ceremonia de învestitură a Preşedintelui constă din:
şedinţa solemnă comună a Parlamentului şi a Curţii Constituţionale, care va
include:
-deschiderea şedinţei de către Preşedintele Parlamentului;
-intonarea imnului de stat;
-citirea de către Preşedintele Curţii Constituţionale a hotărîrii Curţii
Constituţionale privind validarea noului Preşedinte;
-depunerea jurămîntului constituţional de către Preşedintele nou – ales;
19 Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994.
38
-înmînarea de către Preşedintele Curţii Constituţionale al eşarfei prezidenţiale;
-discursul de investitură al Preşedintelui;
-intonarea imnului de stat;
depunerea coroanei de flori la monumentul lui Ştefan cel Mare de către
Preşedintele Republicii, Preşedintele Parlamentului, Preşedintele Curţii
Constituţionale şi de către alte persoane oficiale;
transmiterea puterii de către Preşedintele al cărui mandat a expirat
Preşedintelui nou – ales, în reşedinţa sa oficială;
recepţia oficială, oferită de preşidintele nou-ales.
Durata mandatului
Mandatul Preşedintelui durează de la validarea acestuia pînă la încetarea lui. De
regulă, termenul mandatului Preşedintelui este de 4 ani şi se exercită de la data
depunerii jurămîntului. Acest termen se prelungeşte de drept pînă la depunearea
jurămîntului de către Preşedintele nou-ales. De meţionat şi faptul că în art. 80
alin. (3) din Constituţie prevede în mod expres încă două împrejurări ce permit
prelungirea mandatului prezidenţial.
Prorogarea mandatului şefului statului are loc în situaţiile excepţionale:
război sau catastrofă. Aceste situaţii fiind deosebite, preşedintele impune şi
determină un regim juridic special aplicabil tuturor persoanelor fizice şi juridice,
prin urmare este pe de plină justificată continuarea îndeplinirii atribuţiilor
preşedintelui, care este şi comandantul suprem al forţelor armate.
Întrucît Parlamentul este organul reprezenativ suprem al poporului şi unica
autoritate legiuitoare, iar reglementările constituţionale stabilesc că prelungirea
mandatului Preşedintelui face obiectul unei legi organice, precum şi pentru a se
asigura controlul asupra acestor circumstanţe excepţionale, aprecierea
oportunităţilor prelungirii mandatului şefului statului este de competenţa
excesivă a Parlamentului, evitîndu-se astfel posibilitatea ca Preşedintele să-şi
aroge împuterniciri suplimentare.
39
În virtutea prerogativelor sale, şeful statului poate influienţa, printr-un mesaj,
luarea acestei măsuri, argumentînd şi detaliind situaţia gravă în care se află
statul. Legea organică de încuviinţare a prelungiri mandatului Preşedintelui, în
cele două situaţii, trebuie să stipuleze limitele acestei prelungiri.
Cu referire la numărul mandatelor pe care poate să le deţină o persoană
Constituţia stabileşte în art. 80 că nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de
Preşedinte decît cel mult două mandate consecutiv.
Vacanţa şi intermediarul funcţiei de Preşedinte al Republicii
Mandatul Preşedintelui ţării în mod normal înceteză odată cu exprimarea
termenului de 4 ani rezervat unui mandat, însă mai pot apare situaţii, care să
determine încetarea mandatului înainte de exprimarea acestui termen, astfel
apare vacnţa funcţiei. Aceste situaţii pot fi determinate de:
-demisie;
-demitere;
-imposibilitatea definitivă de a-şi exercita atribuţiile;
-deces20;
aceste situaţii mai pot fi clasificate ca împrejurări voluntare, apărute din propria
iniţiativă a Preşedintelui prin demisionare ori demiterea acestuia din funcţie de
către Parlament, sau naturale, prin care intervine imposibilitatea definitivă de a-şi
exercita atribuţiile, ori decesul.
Demisia constă în manifestarea unilaterală de voinţă a Preşedintelui
Republicii, prin care acesta hotărăşte să renunţe la funcţia sa. Nu se prevede nici
o codiţie pentru producerea efectelor juridice ale acestui act, care pune capăt
înainte de termen mandataului şefului statului. Demisia şefului statului intervine
în urma unei cerei adresată Parlamentului care se pronunţă asupra ei.
Demiterea din funcţie a Preşedintelui poate avea loc în cazl săvîrşirii unor
fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, sau în cazul săvîrşirii
unei infarcţiuni. În astfel de cazuri punerea sub acuzare a şefului statului sau
20 Ion Creangă, Drept administrativ, Chişinău, Editura Epigraf, 2003, pag. 95.
40
suspendarea lui din funcţie se face de Parlament, cu votul a 2/3 din deputaţii
aleşi.
Suspendarea din funcţie a Preşedintelui intervine pentru infracţiunile comise
şi durează pînă la judecarea acestuia de către Curtea Supremă de Justiţie.
Rămînerea definitivă a sentinţei de condamnare atrage demiterea de drept a
Preşedintelui din funcţie: în aceste cazuri constatarea circumstanţelor care
justifică demiterea Preşedintelui de către Curtea Constituţională nu este necesară.
Curtea Constituţională constată circumstanţele care justifică demiterea
Preşedintelui în cazurile cînd acesta încalcă prevederile Constituţiei, însă aceste
încălcări nu pot fi calificate ca infracţiuni.
Imposibilitatea exercitării atribuţiilor mai mult de 60 de zile de către
Preşedinte este o situaţie temporară, determinată de boală sau de alte
circumstanţe, care sînt constatate de Curtea Constituţionlă. În aceste cazuri
Preşdintele îşi preia funcţia din momentul încetării circumstanţelor ce au creat o
astfel de stare.
Imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor de către Preşedinte este o
prelungire a situaţiei arătate mai sus, în condiţiile în care are caracter definitiv şi
este determinată pe cale medicală. Cu alte cuvinte, este vorba despre afectarea
gravă a sănătăţii, fiind exclusă posibilitatea dispariţiei acestor împrejurări în
viitor.
Competenţa de constatre a unor astfel de împrejurări ce pot conduce la
interimatul funcţiei îi aparţine Curţii Constuţionale, care determină cazurile
concrete ca fiind cele ce pot provoca imposibilitatea definitivă pentru exercitarea
atribuţiilor de către şeful statului. După adoptare, hotărîrea Curţii urmează a fi
comunicată Parlamentului, care va organiza în termen de 2 luni alegeri un nou
Preşedinte. O soluţie similară se impune şi în situaţia cînd intervine decesul
şefului statului.Pentru anumite perioade de timp determinate de situaţiile descrise
mai sus, intervine interimatul funcţiei de Preşedinte al ţării, astfel de cazuri sunt
generate de:
- vacanţa funcţiei;
41
- demitere;
- imposibilitatea temporară a Preşedintelui de a – şi exercita atribuţiile.
În aceste cazuri legea fundamentală reglementează expres cine asigură
interimatul funcţiei de Preşedinte, determinînd o anumită ordine, care îi revine
Preşedintelui Parlamentului sau Prim-ministrului.
Deşi Constituţia nu determină expres atribuţiile Preşedintelui intermiar,
acesta oricum nu poate exercita toate competenţele şefului statului, el nu poate
adresa mesaje către Parlament, nu poate dizolva Parlamentul şi nu poate cere
poporului să-şi exprime voinţa prin referendum. Justificarea acestor restricţii este
dedusă din „reprezentativitatea” Preşedintelui interimar şi cerinţele normelor
constituţionale. Astfel, Parlamentul nu poate fi dizolvat în această perioadă în
virtutea prevederilor prohibitive ale Constituţiei ce interzic dizolvarea acestuia în
ultimile 6 luni ale mandatului Preşedintelui.
Persoana care exercită interimatul funcţiei nu poate comite nici o abatere de
la legea supremă, deoarece pentru comiterea unor fapte grave, prin care încalcă
prevederile constituţionale de sancţionare.
Problema interimatului funcţiei de Preşedinte al ţării poate fi interpretată
pornind de la principiile generale şi normele constituţionale referitoare la
exercitarea funcţiilor autorităţilor publice în perioada cînd acestea sunt dizolvate,
precum şi prin aplicarea unei interpretări sistematice a normelor constituţionale
care vizează interimatul funcţiei.
Examinînd prevederile alin.(2) al art. 80 din Constituţie în care se stabileşte
că Preşedintele Republicii îşi exercită mandatul pînă la depunerea jurămîntului
de către Preşedintele nou-ales, iniţial se creează impresia că mandatul se
prelungeşte pentru Preşedintele în exerciţiu pînă la depunerea jurămîntului de
către Preşedintele nou-ales. O astfel interpretare ar rezulta şi din practica altor
ţări, Constituţiile cărora prevăd formulări similare. Analizînd articolul 90
lucrurile i-au o altă întorsătură, în acest articol este stabilit expres că vacanţa
funcţiei de Preşedinte intervine în caz de expirare a mandatului, prevedere pe
care n-o conţin legislaţiile altor ţări.
42
B. Atribuţiile preşedintelui Republicii Moldova
Limitele sarcinillor Preşedintelui sunt determinate de ipostazele acestuia;
prevederile constituţionale îl determină ca şef al statului şi ca şef al executivului.
Astfel, ca şef de stat în primul rînd, Preşedintele are funcţia de reprezentare a
statului. Prin reperzentare se înţelege posibilitatea şefului statului de a vorbi în
numele propriu atît în exteriorul ţării, cît şi în interiorul ei. Această reprezentare
se realizează la încheierea tratatelor internaţionale, la acreditarea şi rechemarea
reprezentaţilor diplomatici ai republicii, prin aprobarea, înfiinţarea, desfiinţarea
sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice ori acreditarea reprezentaţilor
diplomatici ai altor state în Republica Moldova21. Pe plan intern, funcţia de şef
de stat, tradiţional presupune dreptul de conferire a decoraţiilor şi titlurilor de
onoare, de acordare a celor mai înalte grade militare, de numire în funcţii publice
etc.
Preşedintele Republicii are sarcina de a garanta suveranitatea, independenţa
naţională, unitatea şi integritate teritorială a ţării, ceea ce presupune, în mod
logic, ca Preşedintele să fie „ comandantul suprem al forţelor armate”, cum se
specifică şi în art.87 alin. (1) din Constituţie. În vederea realizărilor acestei
sarcini, Preşedintele este investit cu atribuţii în domeniul apărării în situaţii
excepţionale.
Sfera atribuţiilor:
atribuţii de garantare a suveranităţii, independeţei, unităţii şi integrităţii
statului;
atribuţii privind organizarea şi funcţionarea autorităţilor politicii externe;
atribuţii în domeniul politicii externe;
atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice;
atribuţii privind numirea şi revocarea unor funcţionari publici;
atribuţii privind legiferarea;
§ 2. Organizarea puterii executive
2121.Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994.
43
Guvernul ca organ de stat desinestătător îşi are originea în formele de
guvernare istorice şi este o creaţie rezultată dintr-un proces îndelungat de
transformare a sistemelor politice22, influenţate de gîndirea vremurilor moderne.
Iniţial apar anumite funcţii deţinatorii carora se numeau miniştri, după care s-au
format organe speciale ce se ocupau de executarea deciziilor suveranilor etc.
Este bine cunoscut din cursul de istorie că în sistemul de guvernare al
monarhiei absolute, toată puterea statului îi aparţinea monarhului, monarhul avea
reprezentanţii săi care aveau diferite înputerniciri. Aceştea acţionau din numele
împăratului, de regulă pe întreg teritoriul ţării şi realizau toate funcţiile statului.
În Moldova istorică asemenea funcţionari se numeau dregătorii domnului.
Odată cu trecerea timpului aceste denumiri de funcţii au evoluat, geneza
termenului ministru ţine de formarea statelor, el mai apare în legătură cu
persoanele sau funcţionarii împăraţilor, regilor sau monarhilor din diferite state şi
imperii, începînd cu perioada antichităţii.
Miniştrii contemporani sunt titulari de structuri statale şi dispun de
competenţe materiale în domenii speciale, precum şi de competenţe teritoriale
generale, adică pe întreg teritoriu statului, lucru necunoscut pe vremea înpăraţilor
romani sau în alte perioade istorice mai apropiate. Destinul istoric al ţarii noastre
a fost influenţat de cele mai mari şi dezvoltate imperii ale timpurilor, începînd cu
imperiul roman şi terminînd cu cel sovietic, influenţe ce şi-au lăsat amprenta în
cultura şi tradiţiile neamului nostru.
Apărută ca stat independent ţara noastră inseriază în actele ce stabilesc
fundamentul statalităţii cele mai moderne sensuri ale noţiunilor de miniştri şi de
guvern.
Astfel, în Constituţia din 29 iulie 1994, Guvernul este determinat ca o
autoritate publică ce întruchipează o putere distinctă a statului, puterea executivă,
care este separată de celelalte două puteri23.
Noţiunea contemporană de guvern avea un sens triplu.
22 Ioan Alexandru, Administraţia publică, Lumina Lex , Bucureşti 1999, pag. 54.23 Ion Creangă, Curs de drept administrativ, Chişinău Editura Epigraf, 2003, pag. 129-130.
44
Într-o accepţiune foarte largă, acest termen desemnează totalitatea organelor
politice ale statului inclusiv Parlamentul această semnificaţie se utilizează în cele
mai dese cazuri atunci cînd este vorba despre raporturile internaţionale cu alte
state sau organizaţii internaţionale, cînd se negociază din numele ţării. Guvernul
este cel care răspunde în majoritatea cazurilor de politică externă de
administrarea statului, prin urmare el este cel care reprezintă statul.
Într-un sens mai puţin larg, termenul de guvern desemnează totalitatea
organilor care formează puterea executivă, adică pe şeful statului şi consiliul de
miniştri.
O ultimă accepţiune se referă la sensul restrîns al termenului de Guvern prin
care se înţelege numai acea parte a puterii executive, care se transformă din
ansamblu miniştrilor fără a cuprinde şi şeful statului.
Constituirea guvernului
În sistemul autorităţilor administraţiei publice pornim de la Guvern ca
autoritate centrală responsabilă de organizarea şi coordonarea întregii activităţi a
puterii executive din stat. Guvernul este înfiinţat prin normele constituţionale, iar
organizarea şi funcţionarea lui sunt reglementate şi de Legea cu privire la
Guvern din 31 mai 1990 nr. 64-XII cu modificările şi completările ulterioare.
La acest capitol Constituţia cuprinde norme de ordin principial ce se referă
la rolul, structura şi actele Guvernului, la răspunderea acestuia şi a membrilor
săi, la raporturile sale cu Parlamentul şi la alte probleme care definesc natura
juridică, rolul şi locul Guvernului în sistemul autorităţilor publice.
Constituirea Guvernului începe prin desemnarea de către Preşedintele
Republicii a unui candidat la funcţia de Prim-ministru după consultarea
fracţiunilor parlamentare. De regulă, această persoană este reprezentantul
partidului sau formaţiunii politice care a obţinut majoritatea mandatelor în
Parlament, ori, în cazul în care nu există o asemenea majoritate, a partidelor
reprezentate în Parlament.
Procedura de consultare a fracţiunilor parlamentare, potrivit art. 98 alin.(l)
din Constituţie, obligă Preşedintele Republicii, înainte de a desemna candidatul
45
la funcţia de Prim-ministru, să propună spre discuţie potenţialul candidat
(candidaţi) la această funcţie, în scopul de a obţine susţinerea majorităţii
parlamentare, care trebuie să se expună asupra acestui candidat (candidaţi).
De regulă, candidatura pentru funcţia de Prim-ministru este examinată de
toate fracţiunile parlamentare. În cazul în care în Parlament nici o formaţiune
politică n-a acumulat majoritatea mandatelor, consultarea întregului legislativ,
inclusiv a deputaţilor independenţi, devine absolut necesară. După această
consultare Preşedintele ţării trebuie să ţină cont la desemnare de opiniile
majorităţii parlamentare, în caz contrar, riscă ca candidatura desemnată de el să
nu obţină votul de încredere al Parlamentului, or propunerea Preşedintelui
trebuie să fie efectivă.
Interpretarea noţiunii de majoritate parlamentară, de a cărei susţinere
trebuie să se bucure potenţialul Prim-ministru, a trezit în rîndurile deputaţilor
anumite divergenţe, prin urmare, a constituit obiectul dezbaterilor în Curtea
Constituţională, care a interpretat această noţiune ca un număr de deputaţi ce
constituie o majoritate absolută, adică jumătate plus unu din numărul total de
deputaţi aleşi în Parlament. Curtea a menţionat că această sintagmă se referă la
activitatea partidelor, organizaţiilor social-politice, blocurilor electorale, din care
se constituie Parlamentul. Ele îşi propun înfăptuirea anumitor obiective
programatice şi au vocaţia de a determina sau a influenţa cursul evenimentelor
social-politice. Tot în acest context Curtea menţionează că partidelor politice le
revine rolul de mediator în raporturile cetăţenilor cu guvernanţii. Prin urmare, o
sarcină prioritară a oricărui partid care a câştigat alegerile este de a participa la
formarea Guvernului24.
În opinia noastră, noţiunea de majoritate parlamentară diferă în esenţă de
noţiunile majoritatea deputaţilor aleşi şi majoritatea deputaţilor prezenţi. Cea
dintîi este o noţiune politică şi se referă la formaţiunea politică sau partidul care
a obţinut în urma scrutinului electoral un număr mai mare de jumătate din
numărul total de mandate de deputat în Parlament. În cazul cînd un asemenea
24 Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.21din 02.07.1998,Monitorul Oficial al Republicii Moldova.nr153.
46
partid nu există, aceasta se referă la coaliţiile parlamentare formate din mai multe
formaţiuni politice, care se organizează în fracţiuni parlamentare. Numărul
concret al acestor majorităţi parlamentare diferă de la legislatură la legislatură,
dar nu poate fi mai mic decît numărul majorităţii deputaţilor, calculat din
numărul de 101 deputaţi stabilit prin Constituţie.
Exemplu al unei asemenea majorităţi întîlnim în Parlamentul de legislatura a
XIII-a, în care Partidul Democrat-Agrar din Moldova, cu un număr de 56 de
mandate, constituia majoritatea parlamentară. În Parlamentul de legislatura a
XlV-a nu exista o formaţiune politică avînd o asemenea majoritate, prin urmare,
a apărut necesitatea formării unei coaliţii parlamentare, care şi-ar asuma
responsabilitatea pentru guvernare, fapt ce s-a şi întîmplat chiar de la începutul
legislaturii, prin unire, fracţiunile parlamentare: Blocul pentru o Moldovă
Democratică şi Prosperă, Blocul Convenţiei Democratice din Moldova şi cel al
Partidului Forţelor Democratice au format o majoritate parlamentară compusă
din 61 de mandate, iar în Parlamentul de legislatura a XV-a majoritatea
parlamentară constituită din 71 de deputaţi aparţine Partidului Comuniştilor din
Moldova.
Necesitatea unei majorităţi parlamentare este evidentă. Ea contribuie la
realizarea unei stabilităţi politice şi a unei guvernări eficiente, precum şi la
asigurarea mecanismului de legiferare.
Discutînd această noţiune, apare întrebarea dacă e posibilă învestirea unui
Guvern în absenţa unei majorităţi parlamentare sau formarea unui Guvern
susţinut de o minoritate parlamentară. O asemenea situaţie poate exista mai ales
dacă după prima solicitare de învestitură Guvernul n-a obţinut votul de încredere
al Parlamentului. În asemenea cazuri, Preşedintele Republicii va putea desemna
şi propune Parlamentului un candidat la funcţia de Prim-ministru susţinut de o
formaţiune politică ce nu dispune de o majoritate parlamentară. La rîndul său,
candidatul desemnat va propune Parlamentului o componenţă a Guvernului din
persoane ce nu reflectă pe deplin interesele partidelor prezente în Parlament.
Pentru a nu pune sub pericol dizolvarea Parlamentului, membrii legislativului
47
vor trebui să voteze un asemenea Guvern. În astfel de situaţii, Guvernele, chiar
dacă obţin votul de încredere al Parlamentului, nu vor putea guverna eficient şi
nu vor obţine susţinerea politică suficientă din partea legislativului, prin urmare,
asemenea Guverne nu sunt durabile şi vor cădea în cel mai scurt timp, de aceea o
astfel de soluţie de asigurare a unei guvernări nu este recomandabilă.
Dacă revenim la procedura de învestire a Guvernului după consultarea
fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii desemnează un candidat pentru
funcţia de Prim-ministru. Tradiţional, desemnarea candidatului s-a făcut prin
decret prezidenţial. Stipulări exprese constituţionale sau legale în acest sens nu
există; aceasta rezultă din prevederile art. 94 din Constituţie, în care se
menţionează că în exercitarea atribuţiilor sale Preşedintele emite decrete
obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul suitului.
Desemnarea prin decret a candidatului la funcţia de Prim-ministru ne
impune să cerem ca următoarele termene ce trebuie să curgă din procedura de
învestire a executivului să fie legate de data intrării în vigoare a decretului.
Pentru actele autorităţilor publice ce conţin norme de drept, Constituţia stabileşte
intrarea lor în vigoare din momentul publicării în Monitorul Oficial sau din
momentul indicat în textul acestor acte. Acest moment însă nu trebuie să
preceadă data publicării actului.
În cazul decretului de desemnare a candidatului la funcţia de Prim-
ministru, obligativitatea de a fi publicat în Monitorul Oficial se menţine, iar
intrarea lui în vigoare poate fi dispusă chiar din ziua emiterii lui, deoarece
asemenea decret este un act administrativ individual cu caracter politic, ce nu
conţine norme de drept, dar care generează stări juridice. Prin urmare, intrarea în
vigoare a decretului nu poate fi condiţionată de momentul publicării acestuia în
Monitorul Oficial. Acestea pot fi deduse şi din interpretarea25 art. 76, art. 94 şi
art. 102 din Constituţie.
După desemnarea candidatului la funcţia de Prim-ministru, acesta din
urmă, conform prevederilor constituţionale, va alcătui lista Guvernului şi va
25 Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 32din 29.10.1998.
48
întocmi programul său de activitate, după care va cere, în termen de 15 zile de la
desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra acestor două elemente
indispensabile procedurii de învestitură. Programul de activitate şi întreaga listă a
Guvernului se dezbat în şedinţa plenară a Parlamentului şi acesta acordă
încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor.
Cererea prin care se solicită acordarea votului de încredere asupra programului
de activitate şi a întregii liste a Guvernului se depune pe numele Preşedintelui
Parlamentului sau în adresa Biroului permanent, care va difuza materialele
respective Comisiei juridice, pentru numiri şi imunităţi, precum şi celorlalţi
deputaţi.
Din momentul depunerii cererii, potrivit art. 85 alin. (2) din Constituţie,
începe să curgă termenul de 45 de zile pentru care Parlamentul poate fi dizolvat
dacă nu va acorda votul de încredere pentru formarea Guvernului după cel puţin
două solicitări.
După depunerea cererii prin carte se solicită învestirea Guvernului, în
conformitate cu art. 41 din Regulamentul Parlamentului, Biroul permanent
înscrie cu prioritate pe ordinea de zi chestiunea privind acordarea votului de
încredere întregii liste a Guvernului şi aprobarea programului de activitate al
acestuia.
In caz că ordinea de zi este întărită pentru o perioadă de două săptămâni potrivit
art. 37 alin.(2) din Regulamentul Parlamentului, Preşedintele Parlamentului va
propune în mod excepţional, conform prevederilor art. 43 alin.(3) din acelaşi
Regulament, modificarea ordinii de zi şi înscrierea chestiunii referitoare la
acordarea votului de încredere Guvernului.
Pornind de la termenul constituţional de 45 de zile, rezervat pentru
examinarea a cel puţin două solicitări de învestitură, şi de la logica internă a
normelor cuprinse în Regulamentul Parlamentului, rezultă că cererea de acordare
a votului de încredere urmează a fi inclusă în ordinea de zi şi examinată în cel
49
mult 10-15 zile de la depunerea ei (a se vedea în acest sens prevederile art. 39-
45 din Regulamentul Parlamentului)26.
În această perioadă Comisia juridică, pentru numiri şi imunităţi, în
conformitate cu prevederile art. 80 din Regulamentul Parlamentului, va examina
candidaturile pentru funcţiile de membru al Guvernului, la necesitate le va audia,
după care va întocmi un raport, pe care îl va prezenta Parlamentului.
Parlamentul trebuie să fie cointeresat în examinarea cât mai urgentă a listei
noului Guvern, chiar şi în cazul când Preşedintele Republicii şi persoana
desemnată la funcţia de Prim-ministru impun o componenţă inacceptabilă a
noului Guvern. Această raţiune rezultă din necesitatea de a examina cel puţin
două propuneri de învestitură pentru asemenea înalte funcţii.
Dacă în acest termen Parlamentul nu a pus în discuţie în şedinţa plenară
chestiunea acordării votului de încredere, Preşedintele Republicii va putea
califica tăcerea Parlamentului ca o respingere implicită a solicitării de învestitură
şi va putea desemna un nou candidat, primul neobţinând votul de încredere
din partea Parlamentului.
După expirarea acestui termen, iniţiativa în acest sens poate veni de la însuşi
candidatul, care îşi va putea retrage candidatura printr-o cerere adresată
Preşedintelui Republicii.
Cât priveşte posibilitatea de a desemna aceeaşi persoană la funcţia de Prim-
ministru după respingerea primei solicitări de învestitură, Constituţia nu prevede
anumite restricţii în acest sens, prin urmare, Preşedintelui Republicii îi aparţine
acest drept pe care îl exercită în mod discreţionar.
* Primul exemplu în acest sens este cazul Sturza. Acesta a fost pentru prima dată
desemnat la funcţia de Prim-ministru prin Decretul Preşedintelui nr. 906-11 la 19
februarie 1999, iar după declararea hotărârii de învestitură, adoptată cu 51 de
voturi pro, ca fiind neconstituţională, acelaşi candidat Ion Sturza a fost desemnat
din nou la funcţia de Prim-ministru prin Decretul Preşedintelui nr. 920-11 din 9
martie 1999. Prin urmare, practica intervine cu precedente în acest sens.
26 Regulamentul Parlamentului, articolele 39-45.
50
După solicitarea votului de încredere, Parlamentul dezbate programul de
activitate al Guvernului în condiţiile art. 44-55 din Regulamentul său. Aceasta
presupune prezentarea şi înregistrarea programului, multiplicarea şi înmânarea
lui comisiilor parlamentare, solicitarea avizelor generale (de principiu),
înscrierea chestiunii în ordinea de zi, întocmirea raportului de către comisia
responsabilă şi dezbaterea în şedinţa plenară.
Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor
aleşi27 (art. 98 alin.(3) din Constituţie şi art. 128 alin.(3) din Regulamentul
Parlamentului). La această etapă au fost realizate un şir de discuţii, din care se
desprind două opinii ce se referă la numărul necesar pentru a constitui
majoritatea deputaţilor aleşi. Unii afirmă că majoritatea voturilor din 101
mandate constituie cel puţin 51, alţii consideră că această majoritate este de cel
puţin 52 de voturi. La 3 martie 1999, cu ocazia învestirii noului Guvern prin
Hotărârea nr. 303-XV, Parlamentul a acordat vot de încredere Guvernului cu 51
de voturi pro. Această hotărâre a fost contestată de către Preşedintele Republicii,
iar ca rezultat al controlului constituţionalităţii, ea a fost declarată
neconstituţională. Drept argumente la determinarea numărului de 52 de voturi
necesare pentru învestirea Guvernului, au servit nevoia susţinerii politice sporite
a Guvernului din partea Parlamentului, pentru a asigura o guvernare eficientă a
acestuia, precum şi faptul că jumătate din componenţa legislativului constituie un
număr fracţionar, iar fracţionarea votului nu poate fi admisă.
La luarea unei asemenea hotărîri Curtea Constituţională a fost dependentă şi
de hotărîrile sale anterioare, nr. 21 din 2 iulie 1998 şi nr. 38 din 15 decembrie
1998, prin care a stabilit că majoritatea deputaţilor aleşi din 101 constituie 52 de
deputaţi.
Expunîndu-ne asupra soluţiilor date de Curtea Constituţională, considerăm
că s-a comis o eroare la determinarea unei asemenea majorităţi, prin urmare, ne
vedem obligaţi a aduce următoarele argumente în susţinerea acestei teze, de care
Curtea n-a ţinut cont:
27 Regulamentul Parlamentului articolul 128 alin. 3.
51
- pentru a înţelege şi aplica corect noţiunea "majoritate", aceasta trebuie
interpretată din punctul de vedere al sensului şi logicii sale interne, iar ca rezultat
avem două sensuri. Prima formulă, care este principală şi generală, defineşte
majoritatea ca fiind mai mult de jumătate. A doua formulă defineşte majoritatea
ca fiind jumătate plus unu sau 50% plus unu.
Prima formulă este mai largă şi o cuprinde şi pe cea de a doua; ea este o formulă
aplicabilă numerelor impare. Potrivit acestei formule, se exprimă raţionamentul
că 51 de voturi constituie mai mult de jumătate din voturile deputaţilor aleşi,
deoarece numărul de 51 este mai mare decât numărul de 50. Această formulă
asigură integritatea votului, deoarece un deputat are un singur vot care nu poate
fi divizat în două: o jumătate pro şi o jumătate contra.
A doua formulă - jumătate plus unu - este aplicabilă în cazul cînd se operează cu
numere pare şi ar fi valabilă dacă Parlamentul ar fi fost compus dintr-un număr
par. Aplicarea corectă a acestor două formule identifică rezultatul lor, prin
urmare, definirea majorităţii este posibilă pe două căi. În cazul nostru, fiind
utilizată incorect această formulă prin aplicarea ei la numerele impare, obţinem
rezultatul cu o diferenţă de trei unităţi 52:49 şi nu cu o unitate, cum este corect
pentru a obţine o majoritate.
În funcţie de aplicarea unei sau altei formule la cifre diferite, vom obţine
două adevăruri: majoritatea din 100 este 51 şi majoritatea din 101 este tot 51.
Anume o asemenea împrejurare a făcut confuză situaţia, iar necesitatea asigurării
integrităţii votului a făcut posibilă determinarea de către Curte a unei soluţii nu
tocmai reuşite.
Legislaţia Republicii Moldova prevede cazuri similare de adoptare a unor
hotărîri prin calcularea unei astfel de majorităţi. Spre exemplu, Codul de
procedură penală28 şi Codul de procedură civilă prevăd posibilitatea adoptării
unei hotărîri sau sentinţe judecătoreşti cu votul majorităţii judecătorilor din
completul de judecată, care este compus din trei persoane, prin urmare, majorita-
tea în acest caz nu este de 3, ci de 2 voturi;28 Codul de procedură penală al Republicii Moldova 14.03.2003 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 104-110/447 din 07.06.2003 .
52
Organizarea şi funcţionarea
Activitatea Guvernului este dependentă de structura şi componenţa acestuia.
Dezvăluind caracterul structural al executivului, pornim de la normele art. 97 din
Constituţie, care determină expres structura generală a Guvernului. Aşadar,
Guvernul este alcătuit din Prim-ministru, prim-viceprim-ministru, viceprim-
miniştri, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. Ca urmare a celor
menţionate structura Guvernului trebuie să conţină obligatoriu asemenea funcţii.
Cu această ocazie se invocă problema corespunderii cu normele constituţionale a
cazurilor de învestire a Guvernului fără componenţa deplină a acestuia, de
exemplu, în actul de numire lipseşte funcţia de prim-viceprim-ministru; este
numai o funcţie de viceprim-ministru, ori lipsesc unii membri ai Guvernului, fapt
consemnat în practica de guvernare din ţara noastră. Astfel, votul de încredere
pentru Guvernele Ciubuc 1 şi Ciubuc 2, precum şi numirea lor prin decretele
prezidenţiale nr.12-11 din 25.01.97 şi respectiv nr.612-II din 22.05.98, au fost
realizate în conformitate cu listele incomplete ale acestora. Asemenea cazuri nu
coincid cu spiritul normelor constituţionale de la art. 98 alin.(2) din Constituţie,
care în mod imperativ cer votul de încredere al Parlamentului asupra întregii
liste a Guvernului. Caracterul imperativ al normelor constituţionale de la art. 97
şi art. 98 ne îndeamnă a trage concluzia că învestirea guvernului nu poate fi
considerată legală când se efectuează fără a ţine cont pe deplin de normele
constituţionale.
La determinarea structurii concrete a executivului ne conducem bineînţeles de
normele constituţionale şi legale, prin urmare, structura expresă a acestuia o
găsim în art. 24 din Legea cu privire la Guvern, astfel, avem 15 ministere care
determină această structură29. Pe lângă Guvern mai funcţionează de asemenea
mai multe structuri departamentale, care nu au influenţă asupra componenţei
acestuia.
Structura executivului se determină de la caz la caz în funcţie de interesele
generale ale societăţii sau de alte împrejurări mai puţin obiective, care diferă da 29 Legea cu privire la Guvern din 31.05.1990 Nr.64- XII, Monitorul Oficial al Republicii Moldova , nr. 131-133 din 26.09.2002.
53
la un guvern la altul. Astfel, făcând o analiză critică la faptul că modificările
realizate în Legea cu privire la Guvern sunt deosebit de frecvente şi se referă mai
cu seamă la structura Guvernului, ajungem la concluzia că la formarea
structurilor guvernelor pe prim-plan se pun nu necesităţile şi interesele naţiunii,
ci ale formaţiunilor politice. Totodată se creează impresia că structura
Guvernului este determinată de anumite persoane ce urmează să activeze în
componenţa acestuia şi nu invers, persoanele se selectează conform structurii
executivului.
După cum am mai menţionat, structura executivului determină şi
componenţa acestuia, astfel, din structură se desprind miniştrii, iar din normele
constituţionale Prim-ministrul, prim-viceprim-ministrul şi viceprim-miniştrii.
Aceste persoane sunt membri ai Guvernului, însă fără a conduce un minister
concret, ele coordonează activitatea miniştrilor şi a ministerelor ramurale.
De menţionat faptul că normele constituţionale mai stabilesc şi alţi membri ai
Guvernului, ce urmează să fie desemnaţi prin lege organică. Astfel, practica
legislativă a stabilit două categorii de membri ai Guvernului, care formează
componenţa acestuia. Există membri ai Guvernului numiţi prin decret
prezidenţial în baza votului de încredere acordat de Parlament şi membri ai
Guvernului din oficiu, care sunt confirmaţi prin decret prezidenţial.
Asemenea situaţii sunt determinate de Legea cu privire la statutul special al
UTA Găgăuzia, care în art. 14 alin.(3) stabileşte că Guvernatorul Găgăuziei este
confirmat în funcţia de membru al Guvernului prin decret al Preşedintelui, iar
prin Legea privind statutul municipiului Chişinău, în punctul 17 se stabileşte că
primarul municipiului Chişinău este din oficiu membru al Guvernului.
În opinia noastră, asemenea situaţie aduce atingere principiilor de bază ale
administraţiei publice locale, ce se referă la autonomia locală şi descentralizarea
serviciilor publice, prin urmare, este în opoziţie cu prevederile art. 109 din
Constituţie. Problema abordată urmează a fi soluţionată pe cale legislativă ori
prin intervenţia Curţii Constituţionale. în susţinerea acestei ipoteze, un grup
54
De menţionat că structura executivului a fost modificată până în prezent de
18 ori, modificările operîndu-se mai cu seamă la învestirea noilor guverne.
Acordarea votului de încredere întregii liste a Guvernului, tradiţional, a fost
perfectată prin hotărîre de Parlament. Cu toate acestea, deşi un astfel de act a fost
supus controlului de constituţionalitate al obiectului numărului de voturi necesar
pentru a avea încrederea Parlamentului, nimeni nu a abordat problema formei
actului prin care se învesteşte Guvernul, aşa cum este abordată această problemă
în dreptul comparat.
Profesorul Tudor Deliu susţine că acordarea votului de încredere Guvernului
urmează a fi perfectată prin lege şi nu prin hotărîre, deoarece structura
Guvernului, potrivit Constituţiei, este determinată prin lege organică.30 Această
idee pare a fi susţinută de prevederile art. 72, care stabileşte că prin lege organică
se reglementează organizarea şi funcţionarea Guvernului, ori stabilirea structurii
Guvernului prin determinarea întregii liste a Guvernului este un element de
organizare a acestuia. În acelaşi sens stipulează şi art. 97 din legea supremă, care
prevede că membrii Guvernului se stabilesc prin lege organică. în susţinerea
acestei idei mai putem invoca şi faptul că acordarea votului de încredere
Guvernului, potrivit art. 98 din Constituţie, se face cu votul majorităţii
deputaţilor aleşi, adică o majoritate necesară pentru adoptarea unei legi organice.
Problemele abordate vizează constituţionalitatea învestirii Guvernelor de
pînă acum. Odată ce:
- votul de încredere al Parlamentului nu a fost acordat întregii liste a Guvernului;
- componenţa Guvernului nu este determinată prin lege organică la acordarea
votului de încredere;
- în componenţa Guvernului se includ reprezentanţi ai administraţiei publice
locale fără ca aceştia să primească votul de încredere al Parlamentului şi să fie
incluşi în structura Guvernului.
30 Deliu Tudor. Administraţia publică locală. Chişinău, 1998.Pag.138.
55
Aceste situaţii conduc la concluzia că învestirea Guvernelor de pînă acum a fost
efectuată în contradicţie cu prevederile art.72, art.97, art. 98 şi art. 109 din
Constituţie, prin urmare, învestirea acestor Guverne ar putea fi
neconstituţională31.
După acordarea votului de încredere din partea Parlamentului, Preşedintele
Republicii emite decretul cu privire la numirea executivului. Imediat după
numire, în cel mai scurt timp, şeful statului stabileşte procedura de depunere a
jurămîntului. Jurămîntul de credinţă se depune individual de fiecare membru al
Guvernului în faţa Preşedintelui Republicii şi a simbolurilor statului.
Textul jurămîntului este determinat de art. 79 din Constituţie şi are următorul
text: Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea propăşirii Republicii
Moldova, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului, suveranitatea, independenţa, unitatea şi
integritatea teritorială a Moldovei.
Miniştrii numiţi nu pot emite nici un act legat de noua funcţie pînă la
depunerea jurămîntului, toate actele emise pînă la această dată vor fi considerate
ilegale.
După învestire Guvernul îşi îndeplineşte programul său de activitate,
inclusiv prin intensificarea raporturilor sale, de natură politică şi juridică, cu
Parlamentul. Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului pentru întreaga sa
activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi
membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. Orice membru al
Guvernului poate fi pus sub acuzare pentru faptele săvîrşite în exerciţiul
funcţiunii. Guvernul este obligat să prezinte informaţii şi documente cerute de
Parlament, comisiile şi deputaţii acestuia. Tot în raport cu Parlamentul se
reglementează dreptul de acces al membrilor Guvernului la lucrările
Parlamentului, precizîndu-se că atunci cînd Parlamentul le cere prezenţa,
participarea lor este obligatorie. De asemenea, Constituţia prevede obligaţia
membrilor Guvernului de a răspunde la întrebările şi interpelările deputaţilor, ca
31 Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994.
56
apoi Parlamentul să poată adopta o moţiune prin care să-şi exprime poziţia cu
privire la problema ce a constituit obiectul întrebării.
Guvernul are dreptul să demisioneze din propria iniţiativă.
Fiecare membru al Guvernului are, de asemenea, dreptul de a demisiona.
Demisia Primului-ministru conduce la demisionarea Guvernului în componenţă
deplină. Guvernul care a demisionat în întregime îşi exercită obligaţiile în
continuare pînă la formarea noului Guvern, care în această perioadă îşi
îndeplineşte numai funcţiile de administrare a treburilor publice, pînă la
depunerea jurămîntului de către membrii noului Guvern.
Parlamentul poate să exprime vot de neîncredere atît unor membri ai
Guvernului, cît şi Guvernului în ansamblu, printr-o moţiune de cenzură.
Moţiunea referitoare la exprimarea votului de neîncredere întregului Guvern
poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor aleşi. Moţiunea de
cenzură urmează a fi dezbătută şi votată în Parlament nu mai devreme decît după
trei zile de la data prezentării ei şi aducerii la cunoştinţa Guvernului. Moţiunea
de cenzură se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, prin vot secret. În
acest caz Primul-ministru va prezenta Preşedintelui Republicii, în termen de cel
mult trei zile, demisia Guvernului.
Atribuţiile Guvernului
Odată instituit ca o autoritate distinctă a statului, ce constituie o ramură a
puterii statale, definită şi ca putere executivă, Guvernul este învestit cu atribuţii
de origine constituţională şi legală. Desigur că atribuţiile executivului sunt
generale şi cuprind tot ceea ce face nu numai Guvernul, dar şi celelalte autorităţi
centrale şi locale ale statului.
La o analiză a prevederilor constituţionale desprindem o largă varietate de
atribuţii ale Guvernului, care pot fi sistematizate în următoarele grupe:
-atribuţii de pregătire şi iniţiere a proiectelor de legi;
-atribuţii privind asigurarea realizării politicii interne şi externe a statului;
57
-atribuţii de organizare a executării şi de executare a legilor, promovare şi
asigurare a executării decretelor, hotărîrilor, ordonanţelor şi a altor acte
normative date în aplicarea acestuia;
-atribuţii privind conducerea, coordonarea şi controlul activităţii ministerelor
şi celorlalte autorităţi ale administraţiei publice etc.32
Atribuţiile de pregătire şi iniţiere a proiectelor de legi sunt determinate de
prevederile art. 73 din Constituţie. În virtutea acestor prevederi Guvernul
dispune de dreptul la iniţiativă legislativă. Această normă constituţională
asigură executivului posibilitatea să intervină pe lîngă Parlament, ori de cîte ori
are necesitatea de a rezolva probleme strategice determinate de programul său de
activitate. În virtutea acestui drept Guvernul pregăteşte proiecte de legi pentru
reglementarea de noi domenii ale relaţiilor sociale sau pregăteşte amendamente
şi rectificări la legile existente, pe care le înaintează Parlamentului spre adoptare.
în caz de necesitate urgentă, Primul-ministru poate să solicite legislativului
examinarea cu titlu de urgenţă a unor proiecte de legi concrete33. De asemenea,
toate proiectele de legi, înaintate Parlamentului de alţi subiecţi cu drept de
iniţiativă legislativă, sunt supuse în mod obligatoriu avizării din partea
Guvernului. Este şi firesc să fie aşa, întrucît Guvernul are rolul de a asigura
realizarea politicii interne şi externe a ţării, iar un asemenea proces presupune
organizarea lucrului în diverse domenii ale vieţii şi de aceea poate cel mai uşor
sesiza problemele ce necesită a fi reglementate prin norme juridice cu caracter de
lege.
Toate aceste atribuţii Guvernul le realizează independent de reglementările
pe care el însuşi le poate adopta din propria iniţiativă sau la propunerea altor
autorităţi ale administraţiei publice centrale sau locale. Procedura legislativă este
determinată de etapele acesteia pornind de la cerinţele generale de studiere şi
cercetare a domeniului, întocmirea proiectului de lege, expertiza acestuia şi
determinarea locului lui în sistemul juridic al ţării, aprobarea proiectului de către
32 Maria Orolov, Ştefan Belecciu Dreptul Administraţiei Publice, Chişinău Editura Epigraf, pag. 71.33 Ion Creangă, Drept administrativ, Chişinău Editura Epigraf. 2003, pag 145.
58
Guvern şi prezentarea în calitate de iniţiativă legislativă Parlamentului spre
examinare.
Atribuţiile privind asigurarea realizării politicii interne şi externe a
statului îşi au originea în normele Constituţionale de la art. 96, potrivit cărora
Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită
conducerea generală a administraţiei publice34. Desigur, asemenea noţiuni largi
includ practic tot ce face Guvernul şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice
centrale şi locale.
Pentru realizarea politicii interne, Guvernul activează în direcţiile
principale, prin care:
a) creează condiţii pentru stabilirea şi asigurarea suveranităţii economice şi
politice a Moldovei;
b) elaborează concepte pentru dezvoltarea social-economică a ţării;
c) asigură libera iniţiativă, deetatizarea, privatizarea, demono-polizarea
economiei şi dezvoltarea relaţiilor de piaţă;
d) elaborează strategii în domeniul ştiinţei şi tehnicii, implementează noi
tehnologiei şi susţine progresul tehnico-ştiinţific;
e) protejează interesele naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
f) promovează o politică activă în domeniul ocrotirii sănătăţii populaţiei;
g) asigură legalitatea, ordinea publică etc.
Tot la acest capitol, determinînd atribuţiile principale ale executivului în
realizarea politicii externe, putem menţiona că Guvernul:
a) încheie tratate cu statele străine, cu organizaţiile internaţionale, asigură
îndeplinirea lor;
b) stabileşte relaţii multilaterale între Republica Moldova şi statele străine,
organizaţii internaţionale, asigură schimbul de informaţii, de studenţi şi
specialişti;
34 M. Preda, Drept administrativ. Partea specială probleme ale administraţiei publice locale, Bucureşti, Editura AMIVA, 1992, pag 16.
59
c) prezintă Preşedintelui propuneri privind acreditarea şi rechemarea
reprezentanţilor diplomatici ai Republicii Moldova, înfiinţarea, desfiinţarea şi
schimbarea rangului misiunilor diplomatice;
d) aprobă încheierea tratatelor interdepartamentale;
e) prezintă spre ratificare Parlamentului tratatele prevăzute de lege;
f) informează Parlamentul şi Preşedintele Republicii despre încheierea oricărui
tratat care nu trebuie supus ratificării etc.
Atribuţiile de organizare a executării şi de executare a legilor, de promovare şi
asigurare a executării decretelor, hotărîrilor, ordonanţelor şi a altor acte
normative date în aplicarea acestuia rezultă din prevederile art. 102 din
Constituţie, care stabileşte că hotărîrile se adoptă pentru organizarea executării
legilor. Tot odată aceste atribuţii sunt determinate şi de faptul că Guvernul este
puterea executivă a statului, din care rezultă responsabilitatea acestuia faţă de
bunul mers al îndeplinirii regulilor determinate de legi. Aceste atribuţii sunt
exercitate prin acte administrative, cu caracter normativ şi individual, care
cuprind dispoziţii şi măsuri obligatorii pentru toate autorităţile administraţiei
publice şi pentru cetăţeni.
Atribuţiile privind conducerea, coordonarea şi controlul activităţii
ministerelor şi celorlalte autorităţi ale administraţiei publice îşi au originea în art.
96, precum şi în art. 107 din Constituţie, în care se stabileşte că în scopul
conducerii, coordonării şi exercitării controlului în domeniul organizării
economiei şi în alte domenii... Asemenea prevederi constituţionale îi permit
Guvernului atît a îndruma, coordona şi controla autorităţile subordonate ierarhic,
cît şi a anula actele acestora care nu sunt conforme cu normele emise de Guvern.
Atribuţiile menţionate sunt exercitate direct sau prin reprezentanţii săi din
teritoriu.
Guvernul, în baza dreptului de conducere şi control asupra activităţii
autorităţilor centrale şi locale ale administraţiei publice, poate să rezolve în mod
direct probleme importante din orice ramură sau domeniu al administraţiei
publice.
60
Controlul exercitat de Parlament asupra Guvernului
Pentru exercitarea şi finalizarea controlului parlamentar, Constituţia indică
diverse proceduri, majoritatea dintre ele pot fi finalizate prin sancţiuni
constituţionale;
În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele Republicii
Moldova ia măsuri pentru respingerea agresiunii, declară stare de război şi le
aduce, neîntîrziat, la cunoştinţă Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în
sesiune, el se convoacă de drept în drept de 24 de ore de la declanşarea agresiunii.
Consultarea prealabilă a Parlamentului este prevăzută în două situaţii:
- atunci cînd Preşedintele Republicii Moldova decide să dizolve Parlamentul
deoarece acesta nu a controlat votul de încredre Guvernului în termen de 45 zile de
la prima solicitare şi după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură ( art.
85 alin2);
- cînd Preşedintele Republicii Moldova solicită poporului exprimarea voinţei lui
prin referendum cu privire la probleme de interes naţional (art. 88)
Aprobarea este forma de încuviinţare a unei acţiuni sau a unui act. Din partea
Parlamentului validîndu-se acea acţiune sau acel act. Aprobarea poate fi :
- prealabilă: Preşedintele Republicii Moldova poate declara cu aprobarea
prealabila a Paralmentului mobilizarii, aprobarea Parlamentului trebuie să
intervină în cel mult 5 zile de la adoptarea măsurii.
Există situaţii în care aprobarea trebuie să intervină atît anterior cît şi posterior
emiterii actului: Parlamentul poate abilita Guvernul să emită ordonaţe care apoi,
potrivit cererii de abilitare, se supun aprobării Parlamentului ( art 106/2)
Proceduri şi mijloace de control cărora li se asociază sancţiuni politice sau
penale35.
Accepatrea programului de guvernare şi acoradrea votului de încredere este
procedura constituţională de control parlamentar care poate avea ca finalitate
investirea sau legitimarea Guvernului. Audierea şi dezbaterea programului de
35 Legea cu privire la Guvern din 31.05.1990, nr. 64- XII, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 131-133 din 26.09.2002.
61
guvernare constituie atît modalităţi de informare a Parlamentului cît şi de control
asupra Guvernului. Acestea sînt urmate, în mod necesar, fie de vot de încredere
(refuzul Parlamentului de a investi Guvernul), fie de votul de încredere, adică de
investire a Guvernului.
Deci, numirea membrilor Guvernului de Preşedinte, nu este o investitură ci
confirmarea şi nominalizarea investiturii făcute de Parlament. Parlamentul nu
aprobă programul Guvernului ci doar îl acceptă în principiu ca argument al
investiturii.
62
CAPITOLUL III : RAPORTUL DINTRE PRINCIPALELE INSTITUŢII ALE STATULUIŞI NECESITATEA REFORMĂRII LOR.
§.1. Raporturile dintre Preşedinte şi ParlamentPreşedintele Republicii, după cum s-a menţionat deja, este ales de către
Parlament, fiind şi unul din şefii puterii executive, ceea ce e logic, conduce la
necesitatea unor legături instituţionalizate cu Parlamentul, în calitatea sa de
putere legiuitoare sau de autoritate reprezentativă supremă a poporului, care
exercită controlul asupra Guvernului şi administraţiei publice.
Pentru a fi învestit în funcţie, Preşedintele Republicii are nevoie de votul
Parlamentului, potrivit cerinţelor articolul 78 din Constituţie. O astfel de situaţie
plasează Preşedintele într-un raport faţă de legislativ. Această dependenţă este
evidentă şi prin faptul că Preşedintele este demis din funcţie tot de Parlament,
aşa cum prevede articolul 89 din legea supremă. Demiterea poate fi iniţiată de
cel puţin o treime din deputaţi şi realizată cu votul a două treimi din deputaţii
aleşi. Vorbim despre o dependenţă şi nu despre o subordonare deoarece
demiterea nu poate fi dispusă arbitrar; ea urmează să fie întemeiată, iar
circumstanţele care pot conduce la demitere sunt stabilite de Curtea
Constituţională. Prin urmare un vot de încredere exprimat Preşedintelui l-ar
putea determina pe acesta să dimisioneze, însă nu poate constitui temei pentru
demitere.
Potrivit dispoziţiilor articolul 84 din Costituţie, Preşedintele ia parte la
lucrările Parlamentului şi adresează acestuia mesaje cu privire la principalele
probleme ale naţiunii.
Prevederile constituţionale prin care se menţionează că Preşedintele poate
participa la lucrările Parlamentului, comportă două sensuri:
1. Preşedintele este solicitat şi inpus să participe la lucrările Parlamentului;
2. Sensul opţional pe care îl comportă normele constituţionale.
În primul caz, situaţia intervine independent de dorinţa preşedintelui, astfel, şeful
statului trebuie să consulte fracţiunile parlamentare, pentru desemnarea
63
candidaturii primului-ministru sau dizolvarea Parlamentului; să dea explicaţie în
legătură cu demiterea din funcţie; în legătură cu prelungirea mandatului pentru
caz de război sau catastrofă; prezentarea proiectelor de legi etc. În aceste cazuri
se solicită prezenţa personală a Preşedintelui şi numai în cazuri excepţionale
acesta poate fi reprezentat de consilierii săi. Sensul opţional al normelor
constituţionale înseamnă ca participarea Preşedintelui la lucrarile Parlamentului
în vederea exercitării atribuţiilor sale constituţionale ţine de discreţia şefului
statului.
Atunci cînd Preşedintele va participa la lucrările Parlamentului, i se va oferi
cuvîntul ori de cîte ori îl va solicita. De asemenea, Parlamentul va examina cu
prioritate problemele abordate de şeful statului.
O altă cale prin care şeful statului îşi realizează atribuţiile, se referă la
adresarea către Parlament a mesajelor cu privire la principalele probleme cu care
se confruntă naţiunea. Această modalitate – a mesajului şefului statului – este
cunoscută în sistemele constituţionale contemporane. Prin mesaj, poporul ia
cunoştinţă de opiniile şefului statului şi poziţiile acestuia în probleme de
importanţă deosebită.
Convocarea şi dizolvarea Parlamentului
Potrivit normelor constituţionale, Parlamentul nou-ales este convocat de
către Preşedintele Republicii în cel mult 30 zile de la alegeri. Întrunirea
Parlamentului este dispusă prin decret prezidenţial, după validarea a două treimi
din mandatele de deputaţi. Prima şedinţă sau şedinţa de constituire a
legislativului nou-ales este prezidată de cel mai în vîrstă deputat. La această
şedinţă se aleg organele de lucru. După această procedură, Parlamentul este
prezidat de Preşedintele Parlamentului sau de unul dintre vicepreşedinţii
acestuia.
Durata activităţii Parlamentului este determinată de sesiunile acestuia; el se
întruneşte în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie
şi nu poate depaşi sfîrşitul lunii iulie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi
nu poate depăşi sfîrşitul lunii decembrie. Parlamentul, deasemenea se întruneşte
64
în sesiuni extraordinare sau speciale, la cererea Preşedintelui Republicii, a
Preşedintelui Parlamentului sau a unei treimi din deputaţi.
Convocarea Parlamentului intervine de drept în cazul în care Preşedintele
Republicii, potrivit articolului 87 din Constituţie, ia măsuri
pentru respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva ţării, declarînd stare de
război. În asemnea situaţii Preşedintele aduce neîntîrziat acest fapt la cunoştinţă
Parlamentului, care se va convocaînd termen de 24 de ore de la declanşarea
agresiunii, în cazul în care nu se află în sesiune.
Cît priveşte posibilitatea dizolvării Parlamentulului de către Preşedintele
Republicii, Constituţia a redus-o la 3 cazuri:
1. Imposibilitatea formării unui nou Guvern;
2. Cînd se blochează procedura legislativă mai mult de trei luni;
3. Cînd Preşdintele Republicii nu poate fi ales nici după alegeri repetate.
În primele două cazuri, dizolvaea parlamentului este dispusă numai după
consultarea fracţiunilor parlamentare.
În cazul situaţiei pasibile de dizolvare a Parlamnetului Preşedintele
Republicii sesizează Curtea Constituţională, care este competentă să constate
dacă se întrunesc circumstanţele ce justifică dizolvarea Parlamentului. După
constatarea unor astfel de circumstanţe Preşedintele este obligat să dispună
dizolvarea Parlamentului.
Potrivit prevederilor art. 85 din Constituţie, în cazul imposibilităţii
Guvernului, Parlamentul poate fi dizolvat, dacă nu acceptat votul de încredere
pentru formarea Guvernului, în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi
numai după respingerea a cel puţin două solicităei din investitură. Acelaşi articol
mai prevede şi faptul că în cursul unui an Parlamentul poate fi dizolvat doar o
singură dată. Parlamentul nu poate fidizolvat în ultimile 6 luni ale mandatului
Preşedintelui Republicii şi nici în timpul stării de urgenţă, de asediu sau de
război. Această restricţie nu se referă la cazul cînd Preşeditele Republicii nu
poate fi ales.
65
Legiferarea: procesul de legiferare este unul dintre cele mai complicate şi
responsabile procese în societate, de aceea este şi firesc ca acesta, revenindu-i
Parlamentului ca organ reprezentativ suprem şi unica autoritate legiuitoare, să fie
realizat în colaborare cu alte autorităţi publice. În acest acz, Preşedintele
participă la trei etape ale procedurii de legiferare. Şeful statului poate iniţia o
procedură legislativă prin înaintarea unei iniţiative legislative; promulgă legile
adoptate de parlament şi le trimite pentru publicare pentru Monitorul Oficial.
Cu referire la etapele procedurii legislative la care participă Preşedintele
Republicii Moldova, pornim de la dreptul de iniţiativă legislativă. În virtutea
acestui drept, şeful statului, potrivit prevedrilor art. 73 din Constituţie şi al art. 44
din Regulamentul Parlamentului înaintează legislativului proiecte de legi şi
propuneri legislative, care sînt obligatorii spre exprimare.36
Promulgarea legii este următoarea fază legislativă la care participă şeful
statului în virtutea atribuţiilor sale constituţionale.
Aceasta este o instituire pe care şeful statului confirmă oficial că legea a fost
adoptată de Parlament în coformitate cu atribuţiile constituţionale şi cu
respectarea procedurii regulamentare determinată în acest scop, precum şi
dispunerea spre executare de către organele statului37.
Această noţiune este definită de Curtea Constituţională ca fiind o acţiune a
şefului statului ce atestă existenţa legii şi impune autorităţilor publice repsectarea
şi supravegherea respectării ei.
La această etapă este necesar de a ne clarifica dacă există diferenţă între
noţiunile de promulgare şi sancţionare a legii. Dacă promulgarea este o acţiune
de constatare, verificare şi certificare a unei legi, realizată printr-un act de
promulgare denumit decret, atunci sancţionarea este privită ca o acţiune ce
condiţionează intrarea legii în vigoare prin exprimarea acordului de către şeful
statului asupra textului normativ adoptat de Parlament.
36 Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08. 1994.37 Curs de drept administrative, Ion Crengă, editura Chişinău 2003.
66
Astfel sancţionarea este un element constituitiv a legii, prin intermediul
căreia şeful statului participă la procesul de exercitare a funcţiei legislative a
statului. În virtutea acestei atribuţii şeful statului semnează legea, fapt ce
confirmă acceptarea acesteia.
Distincţia dintre aceste două noţiuni este evidentă. Prima cuprinde doar o
simplă constatare de existenţa a legii în temeiul votului parlamentului şi dispune
punerea ei în aplicare, la nevoie chiar şi ajutorul forţei de constrîngere a statului.
Cea de a doua însă se încadrează în cuprinsul manifestărilor de voinţă alături de
cele ale parlamentarilor.
Sistemul constituţional moldovenesc a dat prioritate procedurii de
promulgare a legilor înserînd-o în textul constituţional. Astfel Constituţia în
articolul 93 a determinat că Preşedintele Republicii Moldova promulgă legile.
Dată adoptată legea este semnată în termen de 20 de zile de Preşedintele
Parlamentului sau de unul dintre vicepreşedinţi şi este trimisă în termen de 25 de
zile de la adoptarea Preşedintelui Republicii spre promulgare38.
Preşedintele Republicii, potrivit prevederilor art. 93 alin. (1) din Constituţie
are obligaţia de a promulga legile. Promulgarea se efectuiază pentru fiecare lege
separat în termen de 2 saptamîni de la înregistarea ei la Preşedenţiei. O asemenea
obligaţie încetează în condiţiile alin. (2) al aceluiaşi articol potrivit caruia şeful
statului, înainte de promulgare, este în drept, în caz dacă are anumite obiecţii să
trimită legea spre examinare Parlamentului. Legea poate fi trimisă spre
reexaminare doar o singură dată, fiind însoţită de obiecţii de ordin redacţional, de
oportunitate, de fond, de procedură sau din orice alt motiv care face
inacceptabilă legea în ansamblu sau o parte a ei.
Raţiunea remiterii legii spre reexaminare este susţinută de necesitate de a
atenţiona legiuitorul în mod special asupra legii care, pentru anumite motive,
îngrjorează şeful statului înainte de a dispune executarea acesteia. Reconfirmarea
de către Parlament a intenţiei sale prin menţinerea votului asupra hotărîrii 38 Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08. 1994.
67
adoptate anterior face ca obiecţiile Preşedintelui să fie respinse şi promulgarea
devine obligatorie. Nu întămplător pentru promulgare este fixat un termen
concret. Acesta va fi în ambele cazuri în decădere, altmiteri el n-ar mai fi
necesar, dacă nu ar putea genera noi stări juridice.
§ 2. Preşedintele în raporturile sale cu Guvernul.
În raporturile sale cu Guvernul, şeful statului este implicat chiar de la
formarea executivului, prin desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-
ministru.
Această importantă atribuţie a şefului statului este reglementată de art. 98 din
Constituţie. Astfel, Preşedintele Republicii desemnează un candidat pentru
funcţia de Prim-ministru, în urma consultării fracţiunilor parlamentare, de regulă,
accentul consultărilor se pune pe fracţiunea care deţine majoritatea absolută în
Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, pe fracţiunile aliate.
Din reglementarea textului constituţional rezultă următoarele aspecte:
- Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru. Cu alte
cuvinte, nu este numită o persoană, ci aceasta numai candidează pentru funcţia
de Prim-ministru;
- persoana este desemnată pentru a candida la funcţia de Prim-ministru după ce
Preşedintele se consultă cu fracţiunile parlamentare, pentru a obţine susţinerea
Parlamentului39.
Cu referire la desemnarea candidaturii pentru funcţia de Prim-ministru este
de menţionat că Preşedintelui îi aparţine dreptul discreţionar de a selecta această
candidatură, iar consultarea fracţiunilor parlamentare nu-1 obligă să se
conformeze părerilor fracţiunilor cu riscul de a nu fi susţinut la acordarea votului
de încredere. La această etapă apare întrebarea: poate şeful statului condiţiona, la
momentul desemnării, candidatul la funcţia de prim-ministru asupra unui
program sau a unei anumite liste a viitorului Guvern sau poate refuza numirea
Guvernului? Conform prevederilor art. 98 din şedinţele Guvernului. Astfel,
39 Ion Creangă, Curs de drept administrativ, Chişinău , Editura Epigraf, 2003, pag. 110.
68
venim cu propunere de lege ferenda prin care să se stabilească atribuţiile
Prezidiului Guvernului. Acestea pot fi reduse la următoarele:
- propune Guvernului data convocării în şedinţe plenare;
- propune spre examinare proiecte de acte ale Guvernului;
- pregăteşte şi asigură desfăşurarea lucrărilor Guvernului;
- propune ordinea de zi a Guvernului;
- asigură publicarea actelor adoptate de Guvern;
- organizează şi exercită controlul ierarhic în sistemul administraţiei
publice;
- rezolvă problemele referitoare la sancţionarea disciplinară a membrilor
Guvernului, precum şi măsurile de încurajare a acestora;
- aprobă regulamentul privind acreditarea reprezentanţilor mijloacelor de
informare în masă pe lîngă Guvern;
- stabileşte obligaţiile membrilor Prezidiului Guvernului;
- îndeplineşte alte atribuţii stabilite de lege, de Regulamentul Guvernului
sau însărcinările date de către Guvern.
Constituţie, candidatul desemnat pentru funcţia de Prim-ministru este unica
persoană autorizată să formeze lista viitorului Guvern, dar şi unica persoană
împuternicită să ceară Parlamentului acordarea votului de încredere pentru cele
două elemente obligatorii ale învestiturii, programul de guvernare şi întreaga
listă a Guvernului. De aici rezultă că persoana desemnată este liberă în opţiunile
sale atît la elaborarea programului de activitate al Guvernului, cât şi la formarea
întregii liste a Guvernului.40
Totodată, avînd în vedere că persoana desemnată pentru funcţia de Prim-
ministru solicită Parlamentului acordarea votului de încredere asupra
programului de activitate şi întregii liste a Guvernului, este evidentă necesitatea
consultării de către acesta a formaţiunilor politice parlamentare. Ca urmare a
consultărilor, în Programul de activitate al Guvernului, precum şi în lista 40 Legea cu privire la Guvern din 31.05.1990 nr.64- XII Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 131- 133 din
26.09.2002.
69
membrilor Guvernului pot interveni modificări, operate evident cu consimţă-
mîntul candidatului la funcţia de Prim-ministru.
Legea Supremă nu condiţionează desemnarea candidatului la funcţia de
Prim-ministru şi acordarea votului de încredere, în baza căruia este numit
Guvernul, prin impunerea unui alt program de activitate al Guvernului, decît cel
pe care candidatul se angajează să-1 realizeze, sau a unor modificări în lista
viitorului Guvern, neacceptate de candidat.
În continuare Constituţia prevede că în termen de 15 zile de la desemnare,
candidatul pentru funcţia de Prim-ministru va cere votul de încredere al
Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului.
Lista Guvernului şi programul de guvernare se elaborează sub conducerea
candidatului la funcţia de Prim-ministru. Este firesc acest lucru, dacă avem în
vedere că apoi această echipă guvernamentală trebuie să asigure executarea în
practică a dispoziţiilor legii. Mai mult, Guvernul răspunde politic în faţa
Parlamentului pentru întreaga sa activitate, fiecare membru al Guvernului răs-
punde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru
actele acestuia.
După acordarea votului de încredere Preşedintele exercită numirea
Guvernului. La această etapă au apărut probleme de interpretare a Constituţiei.
Prin aceeaşi sesizare către Curtea Constituţională Preşedintele Republicii
întreabă: în ce termen trebuie să fie numit Guvernul după ce Parlamentul i-a
acordat vot de încredere şi dacă dispune el de dreptul de a nu numi Guvernul în
cazul în care nu este de acord cu componenţa nominală a Guvernului?
Prevederile constituţionale la acest capitol au un caracter imperativ,
executarea lor este obligatorie şi nu depinde de voinţa Preşedintelui ţării. De
menţionat că şeful statului numeşte Guvernul ca rezultat al aprobării acestuia de
către Parlament prin acordarea votului de încredere asupra Programului de
activitate şi a întregii liste a Guvernului. Prin urmare, potrivit normelor
constituţionale de la art. 98, Preşedintele nu poate refuza numirea Guvernului, ea
70
trebuie să fie conformă exigenţelor ce rezultă din votul de încredere acordat de
Parlament.
După acordarea votului de încredere Guvernului de către Parlament,
Preşedintele nu este în drept să nu numească Guvernul, indiferent dacă este sau
nu este de acord cu componenţa nominală a Guvernului, sau din alte motive. Ori,
decizia opţională a Preşedintelui în problema numirii Guvernului, care a primit
votul de încredere al Parlamentului, ar fi în contradicţie cu prevederile art. 98 din
Constituţie, care îl obligă să emită actul de numire a Guvernului. Neexercitarea
atribuţiilor constituţionale de către Preşedintele ţării ar conduce în acest caz la
încălcarea principiului separaţiei şi colaborării puterilor în stat, stipulat de art.6
din Constituţie.
Constituţia nu stabileşte un termen concret pentru numirea Guvernului
după ce Parlamentul i-a acordat vot de încredere, prin urmare, acest termen
urmează să fie unul rezonabil şi în nici un caz nu trebuie să afecteze intrarea
Guvernului în exerciţiul funcţiunilor sale, în general, şi al funcţiilor de conducere
generală a administraţiei publice, în special.
După numire, conform prevederilor art. 98 alin.(4) din Constituţie, Guvernul îşi
exercită atribuţiile din ziua depunerii jurământului de către membrii lui în faţa
Preşedintelui Republicii. Procedura de constituire a Guvernului va fi descrisă
mai detaliat la capitolul Guvernul.
O altă atribuţie importantă a Preşedintelui în raporturile sale cu Guvernul
îi revine la revocarea şi numirea unor membri ai acestuia.
Potrivit reglementărilor art. 98 alin.(6) din Constituţie, în caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a funcţiei, Preşedintele revocă şi numeşte, la
propunerea Primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.
Observăm că textul constituţional foloseşte noţiunea de remaniere
guvernamentală. Ea trebuie înţeleasă ca o schimbare intervenită în componenţa
Guvernului, aprobată anterior de Parlament. Ca urmare, locul unor miniştri, care
s-au aflat pe lista propusă de Primul-ministru şi aprobată de Parlament, este luat
de alţii.
71
Ideea care se desprinde din interpretarea dispoziţiilor constituţionale este
că Primul-ministru nu poate propune suplimentarea listei membrilor Guvernului,
aceasta însemnînd o completare şi nu o remaniere. Rămîne deschisă problema
completării listei membrilor Guvernului, în cazul în care la acordarea de către
Parlament a votului de încredere asupra întregii liste a guvernului, aceasta nu a
fost totuşi completă, adică nu cuprindea toate persoanele desemnate în funcţiile
determinate de art. 97 din Constituţie. Este vorba despre funcţia de prim-
viceprim-ministru, care n-a fost completată în mai multe guverne sau a fost
comasată cu una din funcţiile de ministru ordinar.
Parlamentul, cînd şi-a dat acordul pentru formarea Guvernului, a avut în
vedere, în primul rînd, programul de guvernare. Acest lucru este cu atît mai
evident cu cît nu este posibilă formarea unui guvern de coaliţie.
Pe parcurs, partidele care acordă sprijin Guvernului, vor putea solicita
numirea unor reprezentanţi ai săi, de aceea vor apărea şi unele remanieri
guvernamentale. Art. 100 din Constituţie prevede că funcţia de membru al
Guvernului încetează în urma demisiei, revocării, a stării de incompatibilitate sau
de deces. Totodată, dacă Primul-ministru se află în una din situaţiile prevăzute
mai sus sau este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele
Republicii va desemna un alt membru al Guvernului în funcţia de prim-ministru
interimar, pentru a exercita funcţia de Prim-ministru pînă la formarea noului
Guvern. Interimatul încetează în momentul în care Primul-ministru îşi reia
activitatea în Guvern.41
La acest capitol apar anumite probleme generate de prevederile art. 97 şi
art. 101 din Constituţie. în primul caz, legea suprem prevede că Guvernul
dispune de prim-viceprim-ministru, care în mod normal trebuie să preia funcţiile
Primului-ministru în cazul cînd acesta nu-şi poate exercita temporar atribuţiile.
În cel de-al doilea caz, Preşedintele va desemna un alt membru al Guvernului în
funcţia de Prim-ministru interimar. Pornind de la necesitatea aplicării 41 Legea cu privire la Guvern din 31.05.1990 nr.64- XII Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 131- 133 din
26.09.2002.
72
prevederilor constituţionale, deputaţii în Parlament Victor Cecan şi Eduard
Babliuc au solicitat Curţii Constituţionale să interpreteze prevederile
constituţionale sub următorul aspect: cine din membrii Guvernului poate fi
desemnat interimar la funcţia de Prim-ministru în cazul demisiei Prim-
ministrului, deoarece, potrivit art. 101 din Constituţie, în cazul demisiei Prim-
ministrului, demisionează întregul Guvern?
Analiza problemei în cauză urmează a fi raportată la durata mandatului
Guvernului, la modul de soluţionare a interimatului funcţiei de Prim-ministru în
cazul demisiei acestuia, precum şi la durata interimatului.
Constituţia, prin articolele 98 şi 103, stabileşte durata generală a exercitării
mandatului Guvernului: din ziua depunerii jurămîntului de către membrii lui în
faţa Preşedintelui Republicii Moldova pînă la data validării alegerilor pentru un
nou Parlament. Totodată, prin art. 103, Constituţia stabileşte că în cazul
exprimării votului de neîncredere de către Parlament, al demisiei Prim-
ministrului sau în cazul alin.(l) (Guvernul îşi exercită mandatul pînă la data
validării alegerilor pentru un nou Parlament) intervine încetarea anticipată a
mandatului Guvernului, care, pînă la depunerea Jurămîntului de către membrii
noului Guvern, îndeplineşte numai funcţii de administrare a treburilor publice.
Constituţia face distincţie între demisia Prim-ministrului şi demisia
întregului Guvern ca rezultat al demisiei Prim-ministrului. După cum rezultă din
art. 101 din Constituţie, în cazul demisiei, Prim-ministrul îşi încetează activitatea
în Guvern, iar Preşedintele Republicii desemnează în mod obligatoriu un alt
membru al Guvernului în funcţia de Prim-ministru interimar pînă la formarea
noului Guvern. Din acest moment intervine situaţia ce urmează să dea curs
procedurii stabilite de art. 98 din Constituţie privind numirea noului Guvern.
De menţionat, de asemenea, că Prim-ministrul interimar nu poate fi desemnat
decît din rîndul membrilor Guvernului, deoarece numai acestora, la timpul
respectiv, Parlamentul le-a acordat vot de încredere. Pentru perioada
interimatului, Prim-ministrul interimar va îndeplini şi funcţiile pentru care este
titular, deoarece aceasta nu contravine art. 99 din Constituţie. Prin urmare,
73
concluzia este că, după demisia Prim-ministrului, Preşedintele în mod obligatoriu
numeşte în funcţia de Prim-ministru interimar pe unul din membrii Guvernului
demisionat, care îşi va exercita funcţiile stabilite pînă la formarea noului Guvern.
Astfel, prim-viceprim-ministrul nu are prioritate la interimat şi va concura la egal
cu ceilalţi membri ai Guvernului la interimatul funcţiei de Prim-ministru.
O altă atribuţie a şefului statului este cea de consultare a Primului-ministru
la emiterea unor decrete. Potrivit dispoziţiilor constituţionale din art. 96 alin.(l),
Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului, conform
programului de guvernare acceptat de Parlament. 42El poartă aşadar răspunderea
politică pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă ţara. În acelaşi
context, şefului statului îi revin anumite atribuţii pe care trebuie să le exercite
doar de comun acord cu Guvernul. Astfel, Preşedintele, deşi se află în fruntea
puterii executive, nu este şeful Guvernului, prin urmare, apare necesitatea
contrasemnării de către Primul-ministru a unor acte emise de Preşedintele
Republicii pentru ca acestea să producă efecte juridice.
Contrasemnarea înseamnă şi angajarea răspunderii Primului-ministru în
ceea ce priveşte conţinutul actului. Asumarea răspunderii este urmarea firească a
responsabilităţii care derivă din atribuţiile Guvernului, ea presupune şi
cunoaşterea realităţilor atît de necesare în conducerea ţării. Pentru adoptarea
celor mai bune şi adecvate măsuri ori luarea unor hotărîri importante, este nevoie
şi de asigurarea unui cadru juridic. Acesta presupune că în problemele de
reglementare care cer contrasemnătura Primului-ministru Preşedintele Republicii
trebuie să consulte Guvernul. O astfel de consultare urmăreşte scopul de a înlesni
adoptarea unor decizii corecte în îndeplinirea atribuţiilor şi excluderea
confruntării dintre Preşedinte şi Guvern.
O altă categorie de raporturi dintre Preşedinte şi Guvern apar în urma
controlului exercitat asupra actelor Guvernului. În cazul în care consideră că o
42 Legea cu privire la Guvern din 31.05.1990 nr.64- XII Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 131- 133 din
26.09.2002.
74
hotărîre de Guvern este ilegală, Preşedintele poate dispune suspendarea efectelor
acesteia şi solicită Curţii Constituţionale să exercite un control de legalitate.
Raporturile Preşedintelui cu alte autorităţi administrative rezultă din atribuţiile
Preşedintelui de a numi persoane în anumite funcţii publice, precum şi din faptul
că autorităţile administrative prezintă şefului statului rapoarte prin care
informează despre starea de lucruri etc.
§3. Ministerele şi alte autorităţi publice centrale în raport cu adminnistraţia publică locală.
Ministerele și celelalte autorități centrale ale adminstrației publice
constituie o categorie distinctă de organe în cadrul sistemului autorităților
administraţiei publice, avînd rolul de organizarea executării și de executare în
concret a legilor, fiind autorități centrale ale administrației publice.
Rolul determinat în societate și importanța ministerelor și a celorlalte
autorități centrale îl constituie două elemente: competența materială și competența
teritorială. Aceste elemnte definesc în principal locul acestor organe în sistemul
autorităților administrației publice ca o verigă importantă, subordonată
Guvernului, ca fiind autoritate centrală cu competența materială generală, care
coordonează și controlează întreaga activitate a ministerelor și a celorlate organe
centrale de specialitate ale administrației publice.
Potrivit art. 107 din Constituție, ministerele sunt organe ale adminstrației
publice de specialitate, care traduc în viață politica Guvernului și exercită, în
conformitate cu legea adminstrația publică în domeniile de activitate de care
raspund. Deși legislația nu prevede expres acest lucru, ministerele pot fi
organizate numai în subordonarea Guvernului și numai în baza legii.
În afară de ministere, Constituția face referire și alte autorități administrative, care sunt responsabile de conducerea, coordonarea și exercitarea
controlului în domeniul economiei și în alte domenii, care nu intră nemijlocit în
atribuțiile minsterelor. Aceste categorii de autorități se înființează în temeiul legii
ca autorități administrative autonome sau nemijlocit pe lîngă Guvern.
75
Organizarea și funcționarea oragnelor administrației publice centrale sunt
determinate de Legea cu privire la Guvern și regulamentele acestor organe
aprobate de Guvern.43
Cooperarea autorităţilor publice. Conform legii cu privire la descentralizarea
adminstrativă art. (1) Autorităţile publice locale de nivelurile întîi şi al doilea,
precum şi cele centrale pot coopera, în condiţiile legii, pentru a asigura realizarea
unor proiecte sau servicii publice care solicită eforturi comune ale acestor
autorităţi.
(2) Activităţile care trebuie desfăşurate prin cooperare sînt fixate în acordurile
semnate între părţi, în condiţiile legii, în strictă conformitate cu resursele bugetare
şi cu responsabilităţile asumate de ele.
(3) Acordurile încheiate vor conţine stabilirea clară a surselor de finanţare şi a
limitelor puterii de decizie pentru fiecare nivel de autoritate publică în parte,
precum şi a termenelor de realizare a acordului.44
În continuare ne vom referi la raporturile dintre autorităţile publice dintre
diferite niveluri.
Relaţia Preşedintele ţării şi autorităţile publice locale : societatea noastră
este condusă de autorităţi care nu sînt organizate pe verticală ci pe orizontală,
fiecare dintre cele trei puteri – legislativă, executivă, judecătorească – dispunînd de
mijloace de control asupra celorlalte45.
Dat fiind acest fapt, pentru o activitate eficientă a autorităţilor publice locale,
în prim plan se impune autonomia locală.
Conform art. 3 alin. 1 din Carta Europeană , ”prin autonomie locală se
înţelege dreptul şi capacitatea de efectivă a colectivităţilor locale de a rezlova şi a
43 Legea cu privire la Guvern din 31.05.1990 nr.64- XII Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 131- 133 din
26.09.2002.
44 Legea privind descentralizarea administrativă nr. 435-XVI din 28.12.2006 Monitorul Oficial nr.29-31/91 din 02.03.2007.45 Genovieva Vrabie, organizarea politico-statică a României. Drept constituţional şi instituţii politice, II, Bucureşti, 1995, pag. 226.
76
gira în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiilor o parte
importantă din treburile publice” 46.
Acest drept este exercitat de consilii sau adunări compuse din membrii aleşi
şi de organe executive responsabile în faţa lor, dacă existenţa acestora este
determinată de lege.
Avînd în vedere structura puterilor în statul nostru, putem afirma că
posibilităţile Preşedintelui Republicii Moldova de a adopta decizii, care să oblige
autorităţile publice locale să execute activităţi concrete cu caracter public, sînt
reduse.
Evident această afirmaţie nu se referă la decretele prezidenţiale cu caracter
normativ, care, conform art. 94 alin. 1 din Constituţia Republicii Moldova , sînt
”obligatorii pe întreg terotoriul statului”, pentru toţi subiecţii de drept, inclusiv
pentru autorităţile publice locale.
Din cele enunţate putem cocluziona că relaţia Preşedintele Republicii
Moldova şi a autorităţilor publice locale este de fapt simbolică.
După cum este firesc, şeful statului este lipsit de posibilitatea de a exercita
un control direct asupra activităţii autorităţilor publice locale, care activează în
baza principiilor autonomiei şi descentralizării serviciilor publice locale.
Relaţia Guvern şi autorităţile publice locale: dispoziţiile constituţionale
definesc în mod espres rolul Guvernului în administrarea treburilor publice.
Astfel, potrivit art. 96 din Constituţia Republicii Moldova :
(1) ”Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi
exercită conducerea generală a administraţiei publice.
(2) În exercitarea atribuţiilor, Guvernul se conduce de programul său de
activitate, acceptat de Parlament”
Prin asigurarea realizării politicii interne şi externe a statului Guvernul se
manifestă ca factor politic important în stat, iar prin exercitarea conducerii generale
46 Carta Europeană a autonomiei locale adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985.
77
a administraţiei publice – ca autoritate publică centrală a administraţiei.47 Cea dea
doua calitate a Guvernului determină raporturile sale cu autorităţile publice locale.
Putem menţiona faptul că Guvernul îşi exercită funcţia de conducător la
nivel general48. În virtutea acestui rol Guvernul desfăşoară o activitate exclusiv
executivă, în principal pentru organizarea şi asigurarea executării legilor de către
autorităţile administraţiei publice.
Guvernul îşi realizează rolul său politic şi executiv potrivit programului său
de activitate, acceptat de Parlament, încrederea Parlamentului, acordată
Guvernului prin aprobarea programului său de activitate marchează raporturile
Guvernului cu celelalte autorităţi publice în exercitarea activităţilor exclusiv
executive ce-i sînt atribuite.
Astfel, în calitate de autoritate publică centrală a administraţiei, Guvernul,
conform art. 30 din Legea privind administraţia publică locală nr. 186- XIV din
06.11.1998, poate propune Parlamentului suspendarea activităţii consiliului local,
dacă acesta a adoptat decizii repetate, care au fost anulate irevocabil de către
instanţa de judecată întrucît contraveneau intereselor generale ale statului,
( comunei ), oraşului, ( municipiului) sau încălcau Constituţia şi alte legi.
Menţionăm în continuare că preşedintele comitetului executiv al consiliului raional
” prezintă anual Guvernului informaţii cu privire la activitatea desfăşurată de
serviciile publice ale ministerelor, departamentelor şi ale celorlalte autorităţi
centrale de specialitate, constituite în raion” ( art. 67, litera (r) din aceeaşi lege).
Din prevederile legale precizate rezultă că Guvernul ţine sub control
activitatea autorităţilor publice de nivelul al doilea şi poate interveni atunci, cînd
acestea încalcă legea. Această extrapolare constituie o expresie a continuităţii ”
aparente” a atribuţiilor Guvernului pe verticală, care ar trebui să contribuie la
eficientizarea activităţii de administrare a treburior publice.
47 Legea cu privire la Guvern din 31.05.1990 nr.64- XII Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 131- 133 din
26.09.2002.
48 Boris Negru, Alina Negru, Teoria generală a dreptului şi statului, editura Bon offices, Chişinău 2006 pag. 182.
78
Acest model este caracteristic pentru sistemul totalitar de comandă49, în
care domină un singur partid, activităţile autorităţilor publice fiind subordonate
primcipiului ” centralismului democratic ”, care determină raporturile acestora pe
verticala executivă.
49 Boris Negru, Alina Negru, Teoria generală a dreptului şi statului, editura Bon offices, Chişinău 2006, pag. 184.
79
Concluzie Administraţia publică în perioada de tranziţie întruneşte elemente ale
noului, influenţate de procesele democratice din societzate şi dorinţa de racordare a
administraţiei publice la realizările statelor avansate în acest domeniu, dar totodată
persistă şi elementele trecutului, care îşi găsesc expresie în structuri şi metode
invechite de activitate, reprezentări şi norme de mentalitate perimate, exprimînd în
totalitatea lor inerţia puterii.
In Republica Moldova esenţa perioadei de reforme în sfera administraţiei
publice constă în trecerea de la administraţia publică care a servit sistemul
administrativ de comandă şi care funcţiona în baza principiului centralismului, la
administraţia publică chemată să servească un sistem democratic al societăţii ce
funcţionează în baza altor principii, avînd ca repere valorile general-umane şi
reprezentările despre idealurile unei societăţi moderne.
Edificarea sistemului nou de administraţie publică şi organizarea funcţionării
lui constituie o sarcină majoră a reformei ce are drept scop să înlăture din
administraţia publică elementele neeficiente, depăşite de timp şi să ajusteze
administraţia publică la cerinţele actuale de organizare şi funcţionare ce ar
corespunde plenar valorilor, doleanţelor şi aspiraţiilor poporului care şi-a ales calea
democratică de dezvoltare a societăţii.
Reforma reprezintă o schimbare cu elemente de noutate care se poduce în
viaţa unui stat (presupune şi transformări de mentalitate).
Reformarea actuală a administraţiei publice constituie o expresie logică a
democratizării societăţii.
În ţara noastră procesul dificil de reformare a administraţiei publice s-a
realizat împreună cu transformarea sistemului politic începînd cu anii 90. Anul
1990 a dat startul unei serii largi de schimbări şi transformări ce au avut drept
consecinţă implozia sistemului totalitar centralizat şi trecerea treptată la un sistem
democratic de organizare a societăţii.
Experienţa precedentă de organizare a sistemului administrativ a demonstrat
ineficienţa acestuia şi cerea în mod imperios o schimbare calitativă.
80
Sistemul totalitar centralizat – era organizat după nişte principii care ignora
interesele economice, sociale, naţionale ale populaţiei şi a dus în cele din urmă la
înstrăinarea populaţiei de proprietate şi putere, în special la nivelul comunităţilor
locale.
Acest sistem era total străin de specificul şi realităţile existente; nu exprima
interesele întregii populaţiei care avea dreptul de a-şi decide modul de viaţă şi de a-
şi exprima în mod liber opţiunile.
Un factor important care a dus la catalizarea procesului de reformare a
administraţiei publice din Republica Moldova a fost factorul politic. Acest factor
are un impact incontestabil ce a dus la influenţarea considerabilă asupra
administraţiei publice şi a servit ca imbold pentru iniţierea şi realizarea reformei
administraţiei publice.
Factorul politic s-a manifestat într-o paletă de transformări importante care
s-au manifestat începînd cu anii 90.
În primul rînd trebuie luată in considerare influenţa pozitiva asupra
evoluţiei administraţiei publice a unor fenomene profunde din sfera politică cum ar
fi alegerea şi pledarea pentru o cale democratică de dezvoltare a societăţii,
orientarea spre valorile general-umane, înaintarea în calitate de obiectiv al
dezvoltării sociale edificării statului democratic de drept, democratizarea
sistemului electoral, instituţionalizarea funcţiei prezidenţiale, introducerea practicii
parlamentarismului (parlamentul fiind expresia suveranităţii populare care se
axează pe exigenţa numărului şi este bazat pe încredere), instituirea autorităţii de
jurisdicţie constituţională.
Succesul reformei va depinde în mare măsură de crearea şi operarea
mecanismelor instituţionale necesare pentru realizarea celor preconizate.
Divizarea necesităţilor conform priorităţilor este o componentă a oricărei strategii
ce are obiective stabilite. În acest scop se va crea un cadru de profesionişti
competenţi în domeniul managementului Administraţiei Publice.
81
Bibliografie:
Acte normative:
1. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08. 1994.
2.Codul Electoral al Republicii Moldova, din 21.11.1997, Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr. 42, 1997.
3.Codul de procedură Penală al Republicii Moldova, din 14.03.2003, Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr 74-143din 27.03.2003.
4.Legea cu privire la Guvern din 31.05.1990 nr.64- XII Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr. 131- 133 din 26.09.2002.
5.Legea Republicii Moldova cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui
Republicii Moldova, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.139–140/996
din 02.11.2000.
6.Legea privind descentralizarea administrativă nr. 435-XVI din 28.12.2006,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.29-31/91 din 02.03.2007.
7.Carta Europeană a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie
1985.
8.Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 32 din 29.10.1988.
Monografii: 1. Elena Aramă, Istoria dreptului romanesc, Chişinău, 1995.
2. Emil Miculeţ, Emil Cernea, Istoria statului şi dreptului romanesc, Bucurşti,
1998.
3. Maria Orlov, Ştefan Belecciu, Drept administrativ, Chişinău, Editura
Epigraf, 2001.
4. Boris Negru, Alina Negru, Teoria generală a dreptului , editura Bon Offices,
Chişinău, 2006.
5. Ion Creangă, Curs de drept administrativ, Chişinău 2003.
82
6. A. Arseni, I. Creangă, C. Gurin, B. Negru, P. Barbalat, M. Cotorobai, Gh.
Susarenco, Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu articol, vol.
I, Chişinău, Editura Civitas, 2000 .
7. Mircea Preda, Autoritatea publică şi sistemul constituţional, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1999 .
8. Mircea Preda, Drept administrativ. Partea specială probleme ale
administraţiei publice locale, Bucureşti, Editura AMIVA, 1992.
9. Genovieza Vrabie, Organizarea politico-statică a României. Drept
constituţional şi instituţii politice, II, Bucureşti, 1995.
10. Ioan Alexandru, Administraţia publică, Lumina Lex , Bucureşti 1999.
83