Upload
arryscomp
View
149
Download
2
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Studiu de caz privind infractiunea de ucidere din culpa:Noţiuni introductive şi localizarea infracţiunii în Codul Penal.
Citation preview
Studiu de caz privind infractiunea de ucidere din culpa
Capitolul l
Noţiuni introductive cu privire la infracţiunile contra vieţii
Caracterizarea infracţiunilor contra vieţii
1.1. Noţiuni introductive şi localizarea infracţiunii în Codul Penal
În sistemul nostru de drept, persoana omului ocupă primul loc în ierarhia
valorilor. În primul articol al Constituţiei se prevede că în România, ca stat de drept,
democratic şi social, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera
dezvoltare a personalităţii umane reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Constituţia
prevede, de asemenea, că “ dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi
psihică ale persoanei sunt garantate” (art. 22 alin. 1) şi că “Libertatea individuală şi
siguranţa persoanei sunt inviolabile”(art. 23 alin. 1). În art. 26 al Legii fundamentale se
prevede, în alin. 1, că “Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi
privată”, iar în alin 2 că “Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi dacă nu
încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. În art. 27 alin.
1 al Constituţiei se prevede că “Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate
pătrunde sau rămâne în domiciliu ori reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia”, iar
în art. 28 se prevede că “secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al
convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”.
Garantarea tuturor acestor drepturi şi libertăţi ale persoanei are loc, juridic, prin
mijloacele dreptului penal, adică prin incriminarea ca infracţiuni şi sancţionarea cu
pedepse a faptelor vătămătoare sau periculoase pentru valorile menţionate. Legiuitorul
Codului Penal a înscris în articolul 1, printre valorile de maximă importanţă, a căror
apărare constituie scopul legii penale, “persoana, drepturile şi libertăţile acesteia”,
subliniind şi în acest fel, caracterul de valoare supremă a persoanei.
Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale şi spirituale din societate;
transmise din generaţie în generaţie, aceste valori au asigurat şi asigură progresul
continuu al omenirii. Numai omul, spre deosebire de toate celelalte fiinţe, este acela care
reuşeşte să-şi domine pornirile primare, să acţioneze conştient şi să se comporte pe baza
unor principii fundamentale de viaţă care ţin seama de ceea ce este bun, adevărat şi drept
în relaţiile sociale.
De asemenea, numai el este capabil să se perfecţioneze continuu, să-şi examineze
critic comportarea, să se lase influenţat de regulile de conduită din societate. Spre
deosebire de toate celelalte fiinţe, omul este acela care reuşeşte să-şi domine pornirile
primare şi să ridice la înălţimea unor principii fundamentale de viaţă tot ceea ce este bun,
adevărat şi drept. Aşa fiind, este firesc ca legea penală să acorde cea mai mare
însemnătate ocrotirii omului, atât în ceea ce priveşte însăşi existenţa sa fizică şi atributele
fundamentale ale personalităţii lui, cât şi în ceea ce priveşte toate celelalte drepturi,
libertăţi şi interese, pe care societatea este datoare să i le asigure. Această ocrotire se
realizează în maniera specifică dreptului penal, adică prin incriminarea tuturor faptelor
care, sub un aspect sau altul, aduc atingere fiinţei, drepturilor şi intereselor legitime ale
omului.
Faptele îndreptate împotriva omului sunt numeroase şi variate. Făcând distincţie
între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existenţa fizică şi la
principalele atribute ale fiinţei şi personalităţii umane, pe de o parte, şi faptele îndreptate
împotriva altor drepturi şi interese ale omului, pe de altă parte, legiuitorul a inclus pe cele
dintâi într-o categorie distinctă de infracţiuni, sub denumirea “Infracţiuni contra
persoanei”. Aceste infracţiuni constituie conţinutul celui de-al doilea titlu din partea
specială a Codului Penal. Faptele îndreptate împotriva altor drepturi şi interese ale
persoanei au fost incluse în alte categorii de infracţiuni ( de exemplu, abuzul în serviciu
contra intereselor persoanelor a fost inclus în categoria infracţiunilor de serviciu”.
Este firesc, de aceea, ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii
vieţii omului.
1.2. Aspecte criminologice privind infracţiunile contra vieţii
Societatea românească plăteşte un tribut greu infracţionalităţii care aduce atingere
vieţii, deoarece continuu sunt curmate vieţile a numeroase persoane.
O succintă trecere în revistă a datelor statistice privind evoluţia criminalităţii, a
infracţiunilor contra vieţii din perioada post-totalitară a României este suficientă pentru a
ridica serioase semne de întrebare privind ocrotirea vieţii în societatea actuală. Se ştie că
violenţa este un indiciu asupra crizei unei societăţi, o dovadă a faptului că ea nu mai oferă
modele viabile membrilor săi, ori nu mai reuşeşte să-şi impună valorile şi să-şi facă
respectate normele.
Din statisticile Inspectoratului General al Poliţiei raportate la 100.000 de locuitori,
rezultă o creştere de ansamblu care ar putea fi considerată spectaculoasă dacă nu ar fi
tragică.
În raport cu anul 1989, se constată o creştere masivă a infracţiunilor contra vieţii,
chiar fără luarea în considerare a cauzelor rămase cu autori nedescoperiţi.
În ce priveşte persoana infractorilor trimişi în judecată, datele statistice
evidenţiază că, între 1990 şi 1997, au fost trimise în judecată 24360 persoane pentru
infracţiuni contra vieţii. Din totalul celor trimişi în judecată 22.618 sunt bărbaţi şi 1742
sunt femei. Un număr de 483 inculpaţi erau minori la data trimiterii lor în judecată. Un
număr de 541 inculpaţi au fost fără pregătire şcolară, 20452 aveau studii medii şi numai
319 au avut studii superioare. Influenţa alcoolului a fost constatată la 3682 inculpaţi din
totalul celor trimişi în judecată. Atrage atenţia faptul că, din infracţiunile săvârşite sub
influenţa alcoolului 1846 de inculpaţi au comis infracţiuni de omor şi tentativă de omor,
iar restul, infracţiunea de ucidere din culpă.
Un număr mare de inculpaţi, 6560, au avut antecedente penale, din care 1492 au
fost recidivişti.
Încercând unele generalităţi asupra cauzelor infracţiunilor contra vieţii este de
observat că, în majoritatea cazurilor aceste infracţiuni sunt comise de indivizi care şi-au
pierdut simţul uman, dominaţi de mentalităţi profund retrograde, de concepţii suburbane,
primitive şi josnice, elemente inadaptate, ale căror structuri psihologice şi etice
proiectează răsturnat valorile sociale, aceştia manifestând o desăvârşită insensibilitate, cel
mai adesea unită cu o imbecilizare intelectuală, cu o mumificare sufletească, cu trăsături
esenţialmente dizarmonice, adică cu tendinţe impulsive, agresive, obsesive, paranoice sau
chiar schizoide, ori cu sugestibilitate exacerbată s.a.
Majoritatea teoriilor care tratează etiologia faptelor contra vieţii utilizează
conceptul de "personalitate criminală" ca bază teoretică a explicării acestui tip de
comportament.
Referindu-ne la societatea actuală din România observăm că, începând cu anul
1990, criminalitatea contra vieţii în ţara noastră îşi are cauze şi motivaţii strâns legate de
perioada de criză pe care o traversăm.
Prima dintre cauze este specifică evenimentelor revoluţionare în general şi rezidă
în declanşarea unei stări anomice de ansamblu, cu consecinţe greu de evaluat pe termen
mediu şi lung. Starea de anomie, înţeleasă ca o stare de anormalitate socială determinată
de crize de amploare, determină o devalorizare a sistemului de norme şi valori care par să
aparţină unei epoci trecute.
Această situaţie a condus la o diminuare considerabilă a respectului faţă de lege şi
faţă de instituţiile însărcinate cu impunerea acesteia. Starea de timorare a reprezentanţilor
acestor instituţii a încurajat în bună măsură un val infracţional multidimensionat. Lipsa
lor de reacţie a permis crearea unei false imagini asupra drepturilor şi obligaţiilor
indivizilor certaţi cu normele morale şi legale, care şi-au imaginat că democraţia permite
orice şi că pot scăpa nepedepsiţi pentru faptele lor antisociale.
O altă cauză a fost lipsa de reacţie a factorilor de putere în cazul unor tensiuni
sociale, politice şi economice, fapt care a permis iniţierea, desfăşurarea şi amplificarea
unor conflicte majore, soldate cu morţi şi răniţi. Avem în vedere conflicte politice mutate
în stradă, cele interetnice, precum şi conflicte economice grave (de exemplu:
mineriadele). De asemenea, trebuie luate în considerare deciziile eronate ale factorilor de
putere în materia detensionării şi anihilării unor conflicte majore previzibile (eveni
mentele din perioada 13-15 iunie 1990, ori cele de la Târgu Mureş din martie 1991),
precum şi adoptarea unor legi insuficient de clare (de exemplu: Legea fondului funciar), a
căror punere în aplicare au creat şi continuă să genereze conflicte interpersonale soldate
cu victime omeneşti.
Tot la nivelul ansamblului social postrevoluţionar se remarcă apariţia unei
cauzalităţi economice din ce în ce mai pronunţate, determinate - pe de o parte - de "furia
devastatoare" a goanei după o îmbogăţire rapidă - iar pe de altă parte - de lipsa efectivă a
mijloacelor de trai în anumite cazuri. Aceasta situaţie are toate şansele să se adâncească
in cazul unei deteriorări mai grave a nivelului de trai. Alte cauze ale infracţiunilor
săvârşite cu violenţă sunt de ordin individual (cum ar fi alcoolismul, conflictele inter-
personale etc.), dar şi acestea se manifestă pe fundalul etiologiei generate de evoluţia
ansamblului social.
Este interesantă şi dinamica infracţiunilor contra vieţii la nivel mondial1. Se ştie
că în ultimii ani, aceasta problemă a devenit extrem de îngrijorătoare pentru autorităţile
din întregul Occident, prin amplificarea şi intensificarea actelor de violenţă2, (în special a
omorului în scop de jaf), exercitate de grupuri organizate şi armate, împotriva unor
necunoscuţi3.
Procentul de omucideri, cât şi a celorlalte infracţiuni contra vieţii au crescut în
ultimii ani în marea majoritate a ţărilor occidentale în proporţii mult mai ridicate decât a
crescut rata medie a populaţiei4. De pildă, numai în anul 1992 au fost comise In S.U.A.
12.000 de omoruri5.
Statisticile naţionale ale majorităţii ţărilor occidentale reflectă participarea, din ce
în ce mai masivă, a minorilor la criminalitatea care vizează viaţa persoanei6.
Există o strânsă şi nemijlocită relaţie între escaladarea infracţiunilor contra vieţii
şi consumul de alcool şi de stupefiante mai cu seamă la tineri - reprezentând pentru cei
care se droghează mijlocul la care recurg în mod disperat, pentru procurarea banilor
necesari consumului costisitor de stupefiante.
Escaladarea fără precedent a criminalităţii din acest domeniu este, mai recent,
alimentată şi de proliferarea diverselor secte religioase7.
1.3. Date istorice despre infracţiunile contra vieţii
Ocrotirea persoanelor împotriva actelor îndreptate contra vieţii s-a impus ca o
necesitate obiectivă încă din timpurile cele mai îndepărtate. Acel care suprima viaţa unui
1 Nations Unies - Troisieme Enquete des Unies sur les tendances de la criminalite, le fonctionnement des sistemes de justice penale et les strategies en matiere de preevention du crime, a Conf. 144/6-27 Juillet 1990. Raport întocmit în vederea Congresului al Vlll-lea al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentui delincvenţilor (Havana, Cuba, 27 august - 7 septembrie, 1990).2 Nations Unies, idem, p. 4.3 Idem p.27.4 Idem p.28.5 Idem p.32. 6 Idem p.35.7 A. Dincu, Idem, p.101.
membru al grupului social era alungat din comunitate şi, numai atunci când nu prezenta
un pericol pentru trib, părţile interesate aveau la îndemână posibilitatea răzbunării.
Făptuitorul alungat din cadrul tribului şi lipsit de protecţia grupului era, în mod practic,
condamnat la dispariţie.
Treptat, un rol mai mare revine răzbunării, nelimitate la început, apoi limitată
(legea talionului); răul suferit de cel vinovat nu trebuia să depăşească răul pricinuit
victimei (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte).
Cea mai străveche lege care are la bază legea talionului este Codul regelui
Hammurabi din Babilon (1792-1749 î. Hr.). Astfel, legea prevedea că: dacă cineva ucidea
femeia altuia, i se omora fiica; dacă o construcţie se prăbuşea dintr-un viciu de
construcţie şi omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber,
deţinut pentru datorii, murea din cauza loviturilor sau a lipsurilor, era ucis fiul
creditorului care a cerut ca acesta să fie închis pentru neachitarea datoriilor8.
În Grecia antică, omorul era pedepsit, fie că era premeditat sau involuntar.
Omorul premeditat se judeca in Areopag, în complet alcătuit din mai mulţi arhonţi aleşi
pe viaţă, prezidat de arhontele-rege. Oratorii erau obligaţi să se rezume la expunerea
faptelor şi să nu apeleze la pasiuni sau milă, iar sentinţele cuprindeau fie o soluţie de
condamnare la moarte, fie o soluţie de achitare. În caz de paritate de voturi, preşedintele
adăuga un vot în favoarea condamnatului. Omorul involuntar se judeca de un tribunal
compus din 50 de cetăţeni liberi, încercându-se în prealabil, concilierea părţilor. În cazul
acestei infracţiuni, partea vătămată putea să primească o despăgubire sau un preţ al
sângelui9.
Chiar dacă, o vreme, pedepsirea faptelor de acest fel era lăsată la discreţia
victimei şi a rudelor acesteia, omuciderea n-a încetat niciodată să fie şi o încălcare a
intereselor grupului social. În vechile obiceiuri latine pedeapsa pentru omucidere
(răzbunarea sângelui) era lăsată în seama părinţilor victimei, dar cu autorizarea anticipată
a comunităţii; iar, potrivit celei mai vechi legi romane, aceea a lui Numa Pompilius,
uciderea unei persoane libere era privită ca o crimă contra colectivităţii.
Cel mai vechi cuvânt roman pentru a denumi omuciderea era "parricidium”, care
însemna orice ucidere intenţionată a unei persoane. Numai spre finele Republicii acest
8 V. H a n g a, Marii legiuitori ai lumii, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 75.9 A. M a r i n , Pagini alese din oratori greci, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1969, p. 20
termen va denumi exclusiv uciderea unei rude, crimă pentru care s-a păstrat vechea
pedeapsă pentru omucidere în general. Cuvântul "homicidus” apare în latina clasică pe
lângă "sicarius" (ucigaş plătit) şi "veneficius” (otrăvitor).
"Questores parricidii” (judecători speciali pentru cazurile de omucidere) sunt
anteriori Legii celor XII Table. Ei au fost înlocuiţi de "Questiones” (instanţa prezidată de
magistraţi), care exista deja mai înainte de epoca lui Sylla.
Legea lui Sylla asupra ucigaşilor plătiţi şi otrăvitorilor ("lex Cornelia de sicariis et
veneficiis”) a rămas fundamentală în această materie, în timp ce Legea lui Pompei asupra
uciderii unei rude nu a făcut decât să modifice sancţiunile. La început, a fost exclusă din
noţiunea de omucidere uciderea sclavilor, considerată numai ca o faptă producătoare de
daune dacă era comisă de o alta persoană decât proprietarul, ulterior (sub împăratul
Claudiu), s-a recunoscut că un asemenea fapt putea fi urmărit şi ca omucidere.
Sub denumirea de omucidere era pedepsită orice faptă de ucidere intenţionată a
unei persoane libere, chiar săvârşită în scop de furt, aplicarea pedepsei cu moartea unui
cetăţean fără o judecată anterioară era considerată omucidere, tot astfel, otrăvirea sau
ucidere sa prin vrăjitorie sau magie (Mommsen arăta că erau pedepsiţi cu moartea cei
care participau la ceremonii religioase nocturne şi la sacrificii umane; simpla deţinere a
unei cărţi magice era pedepsită cu închisoarea sau cu moartea); la fel, incendiul
intenţionat, ca şi infracţiunile comise cu ocazia unui naufragiu.
La început, omuciderea era pedepsită cu moartea, Însă forma execuţiei varia după
specia de omucidere (înnecare, rug etc.). Mai târziu, a fost înlocuită cu interdicţia apei şi
focului; sub Imperiu se aplica deportarea pentru persoanele de condiţie socială superioară
şi moartea pentru cei de condiţie inferioară.
Exercitarea dreptului la viaţă şi la moarte, în Roma antică, de către un ascendent
asupra descendenţilor supuşi autorităţii sale nu constituia o faptă de omucidere; până în
epoca lui Constantin era posibilă uciderea fiului supus puterii părinteşti, de acela care era
investit cu aceasta autoritate.
De asemenea, pedeapsa pentru omucidere nu era aplicată aceluia care omora o
persoană, aflându-se în legitimă apărare sau ucidea adversarul, în timp de război, ori dacă
suprimarea vieţii unei persoane s-a comis în executarea legii sau din ordinul autorităţii; la
fel era înlăturată răspunderea celui care ucidea pe cel exilat, dacă acesta ar fi încălcat
obligaţia de a rămâne în exil; de asemenea, nu se aplica vreo pedeapsa aceluia care a ucis
pe ruda adulteră.
Omuciderea voluntară care nu beneficia de asemenea justificări era pedepsită ca o
crimă publică; delictul de omucidere din culpă atrăgea numai obligaţia la despăgubire.
Era pedepsită, ca faptă consumată, tentativa şi chiar simpla manifestare a voinţei de a
ucide; numai în timpurile din urmă s-a prevăzut o pedeapsă mai redusă în aceste cazuri,
decât pentru omuciderea consumată.
Autorii direcţi, indirecţi, instigatorii şi complicii erau trataţi cu severitate.
În dreptul barbar exista răzbunarea sângelui: pedeapsa obişnuită era "preţul
sângelui (suma plătită de ucigaş familiei celui ucis) care s-a majorat treptat. De
asemenea, era pedepsită la fel omuciderea intenţionată şi cea culpoasă. Sub influenţa
dreptului canonic se va depăşi această confuzie, făcându-se deosebire între omorul
intenţionat şi cel din culpă.
Omorul săvârşit cu intenţie se pedepsea cu moartea, iar cel din culpă cu pedepse
băneşti. Spre sfârşitul Evului Mediu, pe lângă omorul simplu se pedepsea şi omorul
agravat, omorul prin mandat, omorul unei rude, omorul patronului, asasinatul (denumire
dată, la început, omorului prin mandat, apoi a fost extins şi la omorul premeditat).
Odată cu înfrângerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman sunt
extinse şi în Dacia; locuitorii erau judecaţi de guvernator sau de locţiitorul acestuia. El
avea "ius gladii", adică dreptul de a pedepsi cu moartea; atunci când cel judecat era un
fruntaş din rândul popoarelor supuse, pedeapsa capitală nu putea fi pronunţată decât de
împărat.
Chiar după retragerea armatelor romane, în perioada năvălirii populaţiilor
migratoare, continuă să se aplice în Dacia dreptul roman, dar numai în parte, locul
acestuia luându-l treptat obiceiurile sau normele juridice autohtone formate în decursul
secolelor.
O contribuţie la formarea unor norme juridice autohtone au avut-o Bazilicalele, o
colecţie de legi civile şi penale elaborata treptat în capitala Imperiului roman de răsărit.
Pedepsele prevăzute pentru infracţiunile de omor erau moartea şi mutilarea făptuitorului.
În situaţia când făptuitorii aparţineau nobilimii, ele puteau fi transformate în plata unor
sume de bani; se făcea deosebire între tentativă şi infracţiunea consumată10.
În această perioadă, cât şi în cea următoare, de cristalizare şi formare a statelor
feudale romane, continuă să aibă aplicare dreptul cutumiar sau nescris; el este confirmat
de documentele timpului sub denumirea de "ius Valachio" sau "Valachorum antique lex
et consuetudo". Astfel, intr-un act emis de regina Elisabeta a Ungariei, la 30 septembrie
1364, se recunoştea tuturor comunităţilor româneşti din comitatul Berg, dreptul de a alege
un voievod, precum aveau şi românii din Maramureş şi din alte părţi ale regatului. Acest
voievod avea dreptul de a judeca toate pricinile dintre locuitorii români11.
Cele dintâi legiuiri româneşti au fost “Cartea românească de învăţătură de la
pravilele împărăteşti”, tipărită în 1646 la Mănăstirea Trei lerarhi din laşi şi “Îndreptarea
legii”, tipărită în 1652 la Târgovişte. În aceste legi, omul era pedepsit cu asprime şi
discriminare. Uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin spânzurătoare sau
decapitare, dar se puteau aplica şi pedepse mai uşoare, în raport cu categoria socială
căreia îi aparţinea vinovatul; tentativa era pedepsită mai blând; erau prevăzute unele
cauze care apărau de pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului,
legitima apărare) şi cauze de micşorare a pedepsei (mânia, vârsta, beţia, obiceiul locului,
ignoranţa, somnambulismul, somnul, dragostea).
Omorul era considerat infracţiunea cea mai gravă, fiind judecat, la început, de
căpeteniile obştii, după aceea de către Domn, făcându-se deosebire între omorul
intenţionat şi cel fără voie. De asemenea, se făcea deosebire între actul spontan de ucidere
şi actul premeditat. Paricidul se referea la uciderea părinţilor, copiilor, fraţilor, soţiei sau
soţului şi se pedepsea cu moartea, judecătorii hotărau numai felul cum se va executa
pedeapsa12.
Legiuirea Caragea a fost ultima legiuire feudală, care a intrat în vigoare la 1
septembrie 1818 şi a ieşit din vigoare la 1 decembrie 1865. Omorul, potrivit acestei legi
"iaste mai înainte cugetat sau necugetat", cineva va omori "cugetat singur sau dimpreună
cu altul, să se omoare". Omorul cel necugetat, după întâmplări, micşorează sau măreşte
vina; "cine va omorî apărându-şi viaţa de primejdie, nevinovat iaste; cine fiind copil mic
10 I. Dobrinescu, op. cit. p. 15.11 V. Hanga, Istoria dreptului românesc, vol. I, Bucuresti, Edit. Academiei, 1980, p. 6312 A. Boroi, “Infracţiuni contra vieţii”, Edit. ALL Beck, Bucureşti, 1999, p.27
sau nebun sau smintit la minte va omorî, nevinovat iaste; cine asvârlind ceva şi cu
nebăgare de seamă, va omorî, să răscumpere cu bani omorul de la rudele celui omorât13”.
Codul penal din 1865 incriminează omorul săvârşit cu voinţă (art. 225), pentru
care pedeapsa era munca silnică pe timp mărginit; omorul calificat (art. 234), "când se va
fi săvârşit mai înainte sau deodată, sau în urma altei crime", precum şi atunci când "va fi
avut de scop, ori a prepara ori a înlesni, ori a executa un delict, sau de a ajuta dosirea, ori
a asigura nepedepsirea autorilor sau a complicilor acelui delict", pentru care pedeapsa era
munca silnică pe viaţă; omorul cu premeditare (art. 232), pedepsit, de asemenea, cu
munca silnică pe viaţă; omorul rudei în linie ascendentă, soţului sau soţiei (art. 280),
pedepsit cu temniţă grea pe viaţă sau pruncuciderea, adică uciderea copilului nelegitim
(art. 230), pedepsită cu recluziune, omorul involuntar, respectiv din culpă (art. 248),
pedepsit cu închisoare de la 3 luni până la un an şi jumătate şi amendă.
“Au fost incriminate şi forme ale omorului cunoscut azi sub denumirea de “omor
calificat”, uciderea părinţilor, copiilor, fraţilor şi surorilor, soţului sau soţiei, care se
pedepseau “cu moartea mai cumplită” a cărui mod de executare era lăsat la aprecierea
judecătorului”14.
În perioada de aplicare a acestui cod, după 1918, au rămas în vigoare şi unele
dispoziţii din codurile transilvănean şi bucovinean. Legislaţia penală a fost unificată prin
Codul penal din 1937, care, avea astfel meritul de a fi fost primul Cod penal românesc. În
acest cod se reglementau următoarele forme de omor: omorul simplu (art. 463); omorul
calificat (art. 464); pruncuciderea (art. 465); oferta de omor (art. 466); omuciderea prin
imprudenţă (art. 467); omorul la stăruinţă (art. 468).; omorul prin consens (art. 469).
Aceste coduri au constituit instrumente juridice valoroase pentru epoca respectivă, nu
numai pentru că au înlocuit vechile legiuiri cu dispoziţiile lor arhaice şi uneori confuze,
aducând dispoziţii bine, sistematizate, dar au introdus un spirit novator, ştiinţific, în
abordarea problemelor de drept penal. În doctrina penală, în perioada de aplicare au fost
elaborate lucrări de înaltă ţinută ştiinţifică, care au analizat profund dispoziţiile legale şi
principiile în materie promovând o viziune ştiinţifică şi modernă în tratarea infracţiunilor
contra vieţii.
13 A. R a d u l e s c u şi colab., Legiuirea Caragea, Editura Academiei,] Bucuresti, 1955, p. 140. 14 Dr. Maria Diaconescu, “Infracţiunile intenţionate contra vieţii persoanei”, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, Edit. AUSTROM, 1998, p.24.
La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare actualul Cod penal în care infracţiunile de
omucidere sunt reglementate sub chiar această titulatură, în cadrul titlului II, Infracţiuni
contra persoanei.
Intre dispoziţiile Codului penal anterior şi cele din noul Cod, există deosebiri atât
cu privire la conţinutul incriminărilor, cât şi la limitele sancţionărilor. Codul penal
anterior (ca şi cel din 1864) determina culpa prin sursele acesteia: “nedibăcie,
nesocotinţă, nebăgare de seamă, nepăzirea legilor sauregulamentelor”; noul cod foloseşte
dimpotrivă termenul “culpă” în sensul prevăzut în partea generală (art. 19 pct. 2), fără a
se ocupa de sursele acesteia care privesc modalităţile faptice ale infracţiunii din culpă.
Modalitatea agravată a nerespectării legilor din noul Cod penal (art.178 alin 2 ) făcea
parte din modalitatea simplă în Codul Penal anterior15.
Capitolul II
Infracţiuni contra vieţii
Sub denumirea generică de "omucidere", codul nostru penal incriminează faptele
care aduc atingere vieţii omului, ca atribut fundamental şi indispensabil al persoanei
umane şi de care depinde existenţa şi fiinţa sa. Aceste incriminări sancţionează cele mai
grave atentate împotriva persoanei: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav,
pruncuciderea, uciderea din culpă şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
Articolul 2 paragraful 1 enunţă că “dreptul la viaţă al oricărei persoane este
proteguit de lege”. Practic, aceasta înseamnă că statele trebuie să elaboreze o legislaţie
care să califice drept infracţiuni omuciderile săvârşite cu intenţie de către persoanele
fizice.16
Apărarea persoanei şi, îndeosebi, a vieţii constituie o preocupare constantă,
comună tuturor sistemelor de drept. În orice orânduire socială viaţa a fost ocrotită de lege,
nu atât ca fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară
şi absolută a oricărei societăţi, ca o condiţie indispensabilă a însăşi existentei societăţii
omeneşti. Legea ocroteşte nu numai interesul fiecărui individ de a trai, de a-si conserva şi
15 V. Dongoroz, S. Kahane, T. Oprea şi alţii, “Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol.III partea specială, Edit. Academiei, 1971, p.211.16 V. Popa, O. Cozmâncă, Gh. Mihai, “Drepturile omului”, Edit. Helion, Timişoara, 1995, p.17
prelungi viaţa, dar mai ales interesul societăţii ca viaţa fiecărui om să fie păstrată şi
respectată de ceilalţi, conservarea vieţii indivizilor fiind hotărâtoare pentru existenţa
societăţii care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viaţă17.
Fiecare grup social, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat să asigure prin toate
mijloacele ocrotirea vieţii indivizilor, fie că a apelat la reguli tradiţionale (cutumiare), la
reguli religioase, la reguli morale, fie la cele juridice. Dintre mijloacele juridice de
apărare legea penală a avut, de timpuriu, un rol tot mai important, dreptul penal fiind
forma cea mai energică de influenţare a relaţiilor sociale şi de ocrotire a valorilor
fundamentale ale societăţii. În toate legiuirile, începând cu codul Hammurabi (sec. XVIII
in. Hr.), codurile chinezeşti (sec. XIII), cărţile sacre egiptene, legile lui Manu (sec. XI),
legile lui Licurg, Solon, Dracon (sec. VII-IX), legile romane, legile popoarelor
germanice, şi până la legiuirile epocii moderne, grija pentru ocrotirea vieţii omului stă în
centrul atenţiei legiuitorului. Vechile noastre pravile incriminau, de asemenea, faptele de
omor, întocmai ca şi codurile penale ale României moderne din 1864, 1936.
2.1. Obiectul juridic generic
Legea penală ocrotind, aşadar, prin incriminarea faptelor care aduc atingere
persoanei, valorile sociale legate de existenţa persoanei, apără, totodată, relaţiile sociale
care se nasc şi se dezvoltă în jurul acestor valori18. Apărând, de pildă, persoana omului ca
valoare socială fundamentală împotriva faptelor susceptibile să o pună in pericol sau să o
vatăme, legea penală ocroteşte implicit şi relaţiile sociale care se dezvoltă în jurul
persoanei şi a principalelor sale atribute. Aşadar, când ne referim la obiectul juridic
generic al grupului de infracţiuni contra persoanei, avem în vedere relaţiile sociale care se
formează în jurul valorilor sociale, constituite din principalele atribute ale persoanei:
viaţa, integritatea corporală, inviolabilitatea vieţii sexuale, onoarea; aceste relaţii sunt
ocrotite prin modul în care legea penală apără valorile sociale mai sus amintite împotriva
faptelor susceptibile să pună în pericol sau să vatăme aceste valori.
Ansamblul faptelor care aduc atingere valorilor sociale menţionate au fost
incriminate în legea penală într-un titlu anume al Codului penal sub denumirea:
17 Vincenzo M a n z i n i, Trattato di diritto penale italiano, volume Ottavo, Torino, 1937, p. 8.18 V. D o n g o r o z şi colab., Explicatii teoretice ale Codului penal roman, vol. I I , partea speciala, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1971, p. 7.
“Infracţiuni contra persoanei” (titlul V din partea specială a Codului penal), ele formând
grupul infracţiunilor contra persoanei.
Sistematizarea în acest mod a incriminărilor ţine seama tocmai de obiectul lor
juridic comun, pe care l-am analizat mai înainte, şi anume relaţiile sociale care se
formează şi se dezvoltă în jurul valorilor sociale care constituie principalele atribute ale
persoanei privite în ansamblul lor, şi valori ocrotite prin incriminările fiecărei părţi din
această diviziune a părţii speciale a Codului penal.
În cadrul acestui titlu, faptele care aduc atingere fiecăreia din valorile sociale
constitutive a ansamblului de valori referitoare la persoana umană sunt incriminate în
secţiuni distincte, ţinând seama de obiectul juridic comun al fiecărui subgrup.
O asemenea secţiune distinctă în cadrul infracţiunilor contra persoanei o
constituie şi secţiunea intitulată omuciderea, cuprinzând incriminarea tuturor faptelor care
aduc atingere vieţii persoanei (omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav,
pruncuciderea, uciderea din culpă, determinarea sau înlesnirea sinuciderii). Cuprinderea
acestor incriminări într-o secţiune aparte ţine seama de existenţa unui obiect juridic
comun al subgrupului infracţiunilor contra vieţii, şi anume, acel mănunchi de relaţii.
sociale care se formează şi se dezvoltă în jurul acestei valori sociale, viaţa omului, relaţii
sociale ocrotite prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestei valori sociale.
Legea penală, ca expresie a voinţei societăţii, apără viaţa omului nu ca bun
individual (deşi este neîndoios că ea prezintă un interes primordial pentru fiecare
individ), ci ca un bun social, ca o valoare supremă pentru existenţa colectivităţii însăşi.
Aceasta îndreptăţeşte pe legiuitor să pretindă tuturor cetăţenilor să-şi respecte reciproc
viaţa şi să se abţină de la orice fapte care ar aduce atingere acestei valori sociale, şi
implicit intereselor vitale ale comunităţii.
Fiind strâns legate de interesele întregului grup social, viaţa omului îşi dobândeşte
adevărata ei semnificaţie şi valoare numai în cadrul relaţiilor sociale; numai raportată la
aceste relaţii viaţa devine un drept la viaţă al omului (dreptul nu reglementează decât
relaţii sociale şi nu o ipotetică relaţie a individului cu el însuşi).
Concepând viaţa ca o relaţie socială (relatio ad alteros) se explică de ce nu este
posibilă incriminarea şi sancţionarea încercării de sinucidere. Aceasta nu este de
conceput, nu pentru că o persoană nu ar avea dreptul să-şi ridice viaţa, ori pentru că
sinuciderea nu ar fi în contradicţie cu interesele persoanei sau că fapta nu ar fi de natură
să alarmeze societatea, ci pentru că în această situaţie nu poate fi vorba de o relaţie
socială cu privire la viaţă. O persoană nu poate stabili relaţii sociale cu sine însăşi, ca
urmare, lipseşte obiectul juridic special al ocrotirii penale, adică relaţia socială care se
creează în jurul acesteia şi conferă semnificaţie acestei valori devenită astfel o valoare
socială.
În afară de obiectul juridic generic de grup şi subgrup fiecare din infracţiunile
contra vieţii are un obiect juridic special.
2.2. Obiectul material.
În cazurile în care relaţiile sociale ocrotite de lege sunt vătămate prin exercitarea
activităţii incriminate asupra corpului unei persoane, infracţiunile incluse în titlul al
doilea din partea specială a Codului penal au şi un obiect material, care constă în corpul
victimei (corpul persoanei asupra căreia se exercită activitatea de ucidere, în cazul
omorului, corpul persoanei de sex feminin asupra căruia se exercită raportul sexual prin
constrângere, în cazul violului etc.). În alte cazuri, vătămarea relaţiilor sociale ocrotite
realizându-se direct, infracţiunile contra persoanei sunt lipsite de obiect material
(ameninţarea, insulta, calomnia etc.).
Infracţiunile contra vieţii persoanei au ca obiect material corpul victimei, privit ca
o entitate materială, ca o totalitate de funcţii şi procese organice care menţin o persoana
în viaţă, ca o unitate anatomică şi fiziologică, fizică şi psihică.
Nu are relevanţă dacă corpul aparţine unei persoane tinere sau în vârstă, ori dacă
este în plenitudinea forţelor fizice sau psihice; este necesar însă, să fie vorba de o
persoana în viaţă, indiferent dacă a fost şi viabilă în momentul naşterii, ori dacă este
normală sau nu din punct de vedere anatomo-fiziologic, adică are sau nu o constituţie
care să prezume că va putea trăi mai departe. Nu are importanţă nici dacă victima ar fi un
muribund sau o persoana pe care o aştepta o moarte apropiată şi nici dacă era pe punctul
să-şi ridice singură viaţa; legea noastră penală nu acordă nici o relevanţă
consimţământului victimei; de asemenea, stabilirea timpului cât persoana ar mai fi trăit
dacă nu era ucisă este lipsită de orice relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii19.
19 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice …”, vol.III, op. cit., p. 1811
Viaţa este ocrotită de legea penală din momentul apariţiei şi până la încetare.
Momentul de început al vieţii persoanei este cel al naşterii. Deşi s-ar părea că
determinarea acestui moment este simplă, în realitate nu este aşa. Naşterea persoanei,
implicit a vieţii, fiind un proces format din mai multe etape, în literatura de specialitate s-
au exprimat mai multe păreri asupra momentului în care se poate considera că un om este
în viaţă. După o opinie mai veche, omul era considerat în viaţă din momentul în care fătul
a dobândit, prin naştere, existenţa extrauterină independentă, moment pe care îl
marchează respiraţia copilului.
Sub codul penal anterior, în literatura noastră de specialitate, s-a exprimat şi
punctul de vedere potrivit căruia, despre un om în viaţă se poate vorbi nu neapărat din
momentul respiraţiei copilului, ci chiar din momentul în care copilul se angajează în
procesul naşterii, prin urmare înainte ca acesta să fie expulzat şi să-şi înceapă existenţa sa
extrauterină.
Acest punct de vedere a fost reafirmat de unii autori şi după intrarea în vigoare a
Codului penal din 1968, desprinzându-se concluzia că suprimarea copilului după ce s-a
declanşat procesul naşterii, chiar dacă expulzarea acestuia nu a avut încă loc, constituie
omor, adică o infracţiune contra vieţii20.
Împotriva acestei păreri s-a susţinut că, dreptul la viaţă implică existenţa vieţii; or,
despre aceasta se poate vorbi nu din momentul începerii procesului fiziologic al naşterii
naturale, ci abia din momentul când acest proces, luând sfârşit, copilul este expulzat şi îşi
începe viaţa sa extrauterină21.
În sprijinul acestei păreri s-au invocat şi dispoziţiile art. 177 Cod penal care,
descriind fapta de pruncucidere, arată că aceasta constă în "uciderea copilului nou-născut,
săvârşită imediat după naştere...".
Consecinţa acestui punct de vedere ar fi că infracţiunea de omor n-ar putea fi
concepută decât ca săvârşindu-se asupra copilului născut; dacă acţiunea s-a desfăşurat
asupra fătului în curs de expulzare fapta va constitui infracţiunea de întrerupere ilegală a
cursului naşterii.
20 O.A. S t o i c a, Drept penal. Partea specială, Bucureşti, Edit. Didactică şi Pedagogică, 1976, p. 64; C. B a r b u, Ocrotirea persoanei în Dreptul penal al R.S.R., Craiova, 1976, Edit. Scrisul Românesc, 1977, p. 3521 C. B u l a i , Curs de drept penal. Partea specială vol. I, Bucureşti, 1975, p. 116; M. B a s a r a b , L M o l d o v a n , V. S u i a n , Drept penal, Partea specială, vol. I, Cluj-Napoca, 1985, p. 49.
Există şi opinia după care nu ar fi posibil să se fixeze, teoretic şi în abstract,
momentul apariţiei vieţii şi, implicit, a dreptului la viaţă al copilului, acest moment fiind
condiţionat de particularităţile procesului naşterii în fiecare caz în parte22.
Împotriva acestei păreri s-ar putea susţine că oricâte particularităţi ar prezenta
procesul naşterii unui individ sau altul – criteriul după care viaţa începe odată cu
existenţa autonomă a copilului şi când acesta s-a desprins de viaţa intrauterină rămâne
valabil mai departe, fiind impus de procesul natural al apariţiei vieţii.
Momentul când se sfârşeşte viaţa, de asemenea, constituie o problemă care nu a
fost pe deplin elucidată. În ciuda aparenţelor şi cu excepţia unor cazuri rare, moartea
persoanei nu constituie un fapt instantaneu, viaţa nu părăseşte deodată întreaga emisferă
cerebrală şi cu atât mai puţin celelalte organe sau ţesuturi23. Există situaţii de tranziţie ale
dispariţiei vieţii, caracterizate prin şoc, colaps, sincopă, comă, agonie, moarte aparentă,
când trecerea spre moartea definită se desfăşoară în etape, ca o succesiune de stări care
îngreunează surprinderea momentului morţii24. În morţile violente, prin leziuni traumatice
sau diencefalice, agonia poate lipsi, ca şi în unele morţi subite. În alte cazuri însă, cum
sunt asfixiile, intoxicaţiile cu cianură, bolile cu evoluţie supraacută, agonia este de scurtă
durată, iar în altele, cum sunt bolile cronice, ca tuberculoza, cancerul şi unele intoxicaţii,
ea este de lungă durată25.
În raport cu acest spectru larg de situaţii concrete în care se desfăşoară procesul
morţii unei persoane, este dificil de adoptat reguli absolute; totuşi medicii iau în
considerare două situaţii distincte, şi anume: moartea clinică, determinată de încetarea
funcţiilor aparatului respirator şi ale aparatului circulator şi moartea cerebrală sau
biologică, care se instalează ceva mai târziu, după o stare de comă cu o durată mai scurtă
sau mai lungă în funcţie de cauza morţii26. Între aceste două momente, deşi funcţiile
sistemului nervos central, respirator şi circulator sunt oprite, se poate încă interveni în
22 T. Vasiliu şi colab., Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. I, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 70; I. Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1987, p. 23.
23 I. Dobrinescu, Idem. p.23.24 Gh. S c r i p c a r u , M. T e r b a n c e a , Patologia medico-legală, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 33.25 A. K r a u s - M a n o l e s c u , I. P r e d a , Tanatologie medico-legală, Edit. Medicală,1967,p.63.26 R . K a l l m a n n , Rechtsprobleme beider Organtransplantation Straf und Zivilrechtliche Erwagungen, în "Zeitschrifft fur das gesamte Familienrechf, nr. 11/1969, p. 576.
unele cazuri prin metodele de reanimare ca viaţa să fie salvată27, aceasta nu mai este
posibilă după ce a intervenit moartea cerebrală sau biologică. În acest sens sunt şi
prevederile Legii nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei; legea fixează ca
moment al decesului moartea biologică.
2.3. Subiectul infracţiunii
Infractorul – Codul nostru penal nu conţine un ansamblu ordonat de norme care să
se ocupe de “infractor” ci numai dispoziţii speciale sau referiri izolate, cum ar fi cele care
privesc individualizarea pedepselor, regimul minorilor, al celor care s-au aflat în stare de
puternică tulburare, etc. Doctrina relevă însă faptul că dreptul penal nu se interesează de
personalitatea reală a infractorilor, de psihologia şi temperamentul acestora, decât cu totul
incidental, în cazul când ei aparţin de anumite categorii cum ar fi demenţii, recidiviştii,
delicvenţii primari, minori, etc.
Subiect activ al infracţiunilor contra vieţii poate să fie orice persoană deoarece, de
regulă, legea nu prevede cerinţa că subiectul să aibă vreo calitate; numai la unele
infracţiuni contra vieţii legea cere ca subiectul activ să aibă o anumită calitate (de pildă,
la pruncucidere, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de mamă a noului născut); la alte
infracţiuni contra vieţii calitatea subiectului activ atrage încadrarea faptei într-o variantă
agravată a infracţiunii, ca de exemplu, la uciderea din culpă, când subiectul activ este
conducătorul de autovehicul.
Infracţiunile contra vieţii săvârşite cu intenţie se pot comite şi în participaţie
(coautorat, instigare, complicitate), în afară de cazul când subiectul activ trebuie să aibă o
calitate determinată (de exemplu, calitatea de mamă a noului născut). În acest caz
coautorul este exclus.
Victima - părerea conform căreia victima nu trebuie cuprinsă în analiza datelor
infracţiunii, căci ea suportă nemijlocit consecinţele acelei infracţiuni, iar instanţele judecă
pe infractori, nu pe victime, este tot mai izolată.
De fapt, contribuţia victimei la săvârşirea unei infracţiuni de violenţă chiar
împotriva ei nu se rezumă la provocare, ci ea constă din orice act care, direct sau indirect,
27 I . D o b r e s c u , idem, p. 23.
antrenează un mod de manifestare susceptibil de a deveni periculos. Pietonul care intră
intempestiv şi total neglijent în faţa unui autovehicul în mers, cei care au comportare
nejustificată în faţa unui autovehicul în mers, cei care au o comportare nejustificată în
relaţiile de familie, sociale ori de muncă şi care atrag indignare, cei care nesocotesc în
mod nepermis bunul simţ, în toate asemenea situaţii este posibil ca persoana vizată să
reacţioneze impulsiv şi să săvârşească acte greve de violenţă care, privite izolat nu au
explicaţie.
Există de aceea propuneri numeroase de a se examina cu mai mare atenţie rolul
activ pe care victima adesea îl are în succesiunea faptelor generatoare de rezultate
infracţionale28.
Subiect pasiv al infracţiunilor contra vieţii este persoana împotriva căreia se
îndreaptă acţiunea (inacţiunea) de ucidere; aceasta poate fi orice persoană; numai rareori
legea cere să existe o anumită calitate a subiectului pasiv (de exemplu, calitatea de copil
nou-născut în cazul pruncuciderii); alteori calitatea subiectului pasiv constituie o
agravantă a infracţiunii (de exemplu, calitatea de soţ sau rudă apropiată la infracţiunea de
omor calificat).
După săvârşirea faptei subiectul pasiv devine victima infracţiunii. Aceasta din
urmă, poate avea uneori un rol semnificativ în producerea rezultatului infracţiunii,
studierea rolului victimei în promovarea faptei ilicite nu constituie, însă, o preocupare a
dreptului penal, ci a criminologiei, iar în cadrul acesteia a victimologiei29 depăşind ,
aşadar, sfera preocupărilor noastre.
Faptul de a ucide o altă persoană decât cea vizată de făptuitor (eroare asupra
subiectului pasiv) ş implicaţiile acestei situaţii sub raportul încadrării juridice a faptei
constituie o chestiune controversată.
2.4. Locul şi timpul
De regulă, infracţiunile contra vieţii nu prezintă cerinţe speciale privitoare la locul
şi timpul săvârşirii infracţiunii, putând fi săvârşite în orice moment şi în orice loc. În mod
28 I. Dobrinescu, Idem. p.2129 T. Bogdan, I. Sântea, Analiza psiho-socială a victimei-Rolul ei în procesul judiciar, Serv. Edit. al M. I. 1988, p. 153.
excepţional, în cazul infracţiunii de pruncucidere legea cere ca fapta să fie comisă imediat
după naştere.
De asemenea, dacă de regulă, locul sau timpul săvârşirii faptei nu prezintă interes,
totuşi în unele cazuri o astfel de cerinţă, caracterizează fie infracţiunea în formă simplă,
fie o formă mai gravă a acesteia (săvârşirea în timpul nopţii).
2.5. Latura obiectivă a infracţiunilor contra vieţii
Sub aspectul laturii obiective, infracţiunile contra persoanei constau în fapte de o
destul de mare varietate.
În ceea ce priveşte conţinutul constitutiv al infracţiunilor contra vieţii observăm
că elementul material al laturii obiective se caracterizează printr-o acţiune (inacţiune) de
ucidere. Infracţiunile de omucidere sunt infracţiuni de comisiune, adică cele prin care se
încalcă preceptul legii de a nu face ceea ce legea opreşte (vetitum). Acest precept poate fi
încălcat însă, atât printr-o faptă comisivă, cât şi printr-o omisiune (omisiune improprie).
De aceea, vor putea exista omucideri săvârşite prin acţiune sau prin inacţiune. Acestea
din urmă se mai numesc fapte de comisiune prin omisiune. Acţiunea este directă când
făptuitorul, prin propria sa energie, provoacă, nemijlocit, moartea victimei (de exemplu,
prin împuşcare, înjunghiere, otrăvire, înecare, gâtuire, sufocare, aplicare de lovituri,
strangulare, tăiere, înţepare). Acţiunea este indirectă când făptuitorul se foloseşte de
anumite mijloace sau procedee, de anumite forţe străine, de anumite stări psihice ori
fizice ale victimei sau de anumite situaţii preexistente, concomitente sau survenite, şi prin
acestea provoacă moartea victimei (de exemplu, folosirea unui animal sălbatic, a unei
reptile veninoase, a unei încărcături explozive, comunicarea unei ştiri false de natură să o
emoţioneze pe victimă şi să-i provoace un infarct etc.).
Totodată, infracţiunile contra vieţii sunt infracţiuni de rezultat, existenţa lor fiind
condiţionată întotdeauna de suprimarea vieţii unui om30.
Există omucidere prin inacţiune când făptuitorul omite să îndeplinească un act la
care era obligat spre a împiedica efectul unor factori care, în desfăşurarea lor puteau
provoca moartea victimei; o atare obligaţie de intervenţie ar putea rezulta din îndatoririle
profesionale sau de serviciu ale subiectului activ (medic, pompier), din raporturile
30 O. Loghin, T. Toader, op. cit. p. 71
personale cu victima (părinţi, copii, soţ, tutore), sau din activitatea sa anterioară (cel care
a pus pe cineva în pericol, o persoana, este obligat să întreprindă acţiuni de salvare).
Acţiunea sau inacţiunea trebuie să aibă ca urmare imediată suprimarea vieţii
victimei. Infracţiunile contra vieţii sunt infracţiuni de rezultat, deoarece existenţa lor este
condiţionată de prezenţa unui rezultat independent de acţiune în timp şi spaţiu şi
determinat de aceasta.
Deşi infracţiunile contra vieţii sunt infracţiuni de rezultat, acesta nu apare explicit
descris în conţinutul normei de incriminare, ci este implicit cuprins în normă. Pentru a
descrie acţiunea incriminată legiuitorul se foloseşte de un substantiv derivat dintr-un verb
care exprimă concomitent acţiunea, rezultatul şi legătura de cauzalitate intre faptă şi
rezultat; este vorba, prin urmare, de un rezultat care se află comprimat în însăşi descrierea
acţiunii.
Fiind infracţiuni condiţionate de producerea unui rezultat, infracţiunile contra
vieţii implică întotdeauna necesitatea stabilirii raportului de cauzalitate între fapta
săvârşită şi rezultat (moartea victimei).
Legătura de cauzalitate este o categorie obiectivă care dobândeşte anumite
trăsături specifice datorită împrejurării că se referă la fapte social-umane, la relaţii dintre
oameni.
Dacă sens filosofic cauza unui fenomen este formată din totalitatea condiţiilor,
indiferent de natura acestora, care au favorizat producerea rezultatului, în sensul dreptului
penal cauza presupune identificarea acelei condiţii care reprezintă o manifestare
exterioară a omului (deoarece numai omul poate fi tras la răspundere penală), susceptibilă
să fi produs rezultatul.
Dacă rezultatul a fost produs prin contribuţia mai multor persoane, identificarea
comportării umane care a reprezentat condiţia necesară producerii rezultatului (acţiune
sau inacţiune) prezintă serioase dificultăţi.
În doctrină s-au propus diferite criterii de identificare (teoria
cauzei necesare, a cauzei adecvate, a cauzei proxime, a cauzei preponderente
etc.), criterii valabile pentru un grup de situaţii, dar care nu rezolvă toate situaţiile, mai
ales cele atipice. Această chestiune va fi tratată mai pe larg la infracţiunea de omor.
2.6. Latura subiectivă a infracţiunilor contra vieţii
Sub aspectul formei de vinovăţie, infracţiunile contra vieţii pot fi săvârşite cu
intenţie, care poate fi directă, indirectă sau din culpă.
Intenţia este directă când făptuitorul prevede că prin fapta sa (acţiune sau
inacţiune), va produce moartea unei persoane şi urmăreşte anume producerea acestui
rezultat. Intenţia este indirectă când autorul, deşi nu urmăreşte producerea rezultatului
aflat în reprezentarea sa, îl accepta.
Existenta intenţiei de a ucide rezultă, cel mai adesea, chiar din materialitatea
faptei, de pildă, dacă autorul a folosit un instrument apt de a provoca moartea, a lovit cu
intensitate victima şi în locuri vitale (cap, abdomen, gât etc.)31.
În practica judiciară s-a decis că inculpatul, provocând victimei o fractură de boltă
şi alte traumatisme craniene, există intenţia de omor, chiar dacă victima a decedat la trei
luni după agresiune32. Tot astfel, dacă i-a secţionat victimei artera femurală şi în timp ce
aceasta agoniza, inculpatul a fugit cu cuţitul după cei prezenţi la faţa locului,
împiedicându-i să dea ajutor victimei33.
În cazul intenţiei indirecte făptuitorul săvârşeşte o acţiune susceptibilă, prin natura
sau modul său de comitere, de cel puţin două rezultate; dacă unul dintre acestea este
moartea unei persoane, rezultat pe care făptuitorul îl prevede dar nu îl urmăreşte, ci
numai îl acceptă, fapta a fost comisă cu intenţie indirectă (eventuală). Producerea unei
pluralităţi de efecte prin aceeaşi acţiune face parte din ordinea firească a lucrurilor; ca
urmare, făptuitorul are posibilitatea de a prevedea şi accepta chiar rezultatele dorite, ca
"preţ" al producerii rezultatului urmărit.
Caracteristic intenţiei indirecte este şi posibilitatea foarte apropiată a survenirii
rezultatului neurmărit concomitent cu cel urmărit cele două rezultate fiind strâns legate
între ele. Există intenţie indirectă dacă făptuitorul acţionează, sperând ca rezultatul nu se
va produce, fără ca să-şi întemeieze speranţa pe elemente obiective, concrete, real-
31 Trib. Supr., Compl. de 7 jud., Dec. nr. 17, 1987, In R.R.D. nr. 1, 1988 p. 75 Trib. Supr., Compl. de 7 jud., Dec. nr. 30, 1987, in R.R.D. nr. 4, 1988 p. 79.32 Trib. Supr., Sect, pen., Dec. nr. 97, 1979, in C.D., p. 392.33 Trib. Supr., Sect, pen., Dec. nr. 89, 1981, In C.D., p. 288.
existente, de natură a o justifica34, simpla speranţă echivalând cu acceptarea rezultatului,
poziţie psihică ce caracterizează intenţia indirectă35.
În cazul infracţiunilor de omor, culpa apare numai în cazul infracţiunii de ucidere
din culpă, sub ambele sale forme. Culpa cu prevedere (uşurinţă) există când făptuitorul
prevede că prin activitatea sa va produce moartea, nu doreşte si nu accepta aceasta, dar
speră, fără temei, că acest rezultat nu se va produce. Chiar dacă făptuitorul are în vedere
anumite situaţii reale care ar putea să-l conducă la evitarea rezultatului în măsura în care
evaluările sale se dovedesc a fi greşite, în neconcordanţă cu condiţiile reale în care
acţionează, va exista culpa cu previziune. Dacă lipseşte orice temei real al evaluărilor sale
şi inculpatul se bizuie numai pe jocul întâmplării fapta va fi comisă cu intenţie indirectă.
În practica judiciară s-a reţinut existenţa culpei cu uşurinţă; în cazul unui mecanic,
care, primind dispoziţia de serviciu de a coborî două panouri fixe pe platforma unui turn
de răcire din întreprindere, a aruncat de la înălţime unul din panouri, care în cădere, a
lovit un muncitor, cauzându-i moartea; în acest caz făptuitorul a prevăzut rezultatul faptei
sale, dar a sperat, fără temei, că nu se va produce36.
Culpa simplă (neglijenţa) există când făptuitorul nu a prevăzut producerea
rezultatului, dar în condiţiile date, trebuia şi putea să prevadă aceasta. Culpa se deduce
din totalitatea împrejurărilor de natură a învedera, în concret, că inculpatul trebuia şi
putea să prevadă consecinţele faptei sale. dacă într-un caz concret inculpatul nu trebuia şi
nici nu putea să prevadă producerea rezultatului, el nu va fi tras la răspundere, din lipsa
vinovăţiei. Aşa de exemplu, în practica judiciară s-a decis că inculpatul, conducând
autoturismul propriu cu viteză legală şi trecând pe lângă un refugiu pentru pietoni, nu a
prevăzut şi nici nu trebuia şi putea să prevadă, a accidental mortal victima, aflata în stare
de ebrietate care i-a apărut pe neaşteptate în faţă, datorită dezechilibrării acesteia37.
Nu se poate reţine în sarcina inculpatului fapta de ucidere din culpă dacă acesta,
neştiind că victima este suferindă de o afecţiune cardiacă, a fugărit-o cu scopul de a o lovi
şi când aceasta a intrat în locuinţă a aruncat cu o piatră în uşa acelei case, chiar dacă,
urmare alergăturii şi spaimei, persoana fugărită a decedat din cauza unui infarct
34 Curt. Supr. Just., Sect. pen. Dec. nr. 164, 1993 (nepublicata).352 Curt. Supr. Just., Sect, pen., Dec. nr. 83, 1994 (nepublicata).36 Trib. Supr., Sect, pen, Dec. nr. 178, 1967, in C.D., 1967, p. 322.37 Trib. Jud. Prahova, Dec. nr. 239/1988, Tn Dreptul nr. 1-2/1990, p. 118.
miocardic. În acest caz, făptuitorul, necunoscând că victima este suferindă, nu trebuia şi
nu putea prevedea că i-ar putea produce moartea38.
Dacă se invocă existenţa cazului fortuit, trebuie să se examineze caracterul
obiectiv al imposibilităţii de a fi prevăzută împrejurarea care a dat loc rezultatului
neaşteptat, adică să se stabilească că, în situaţii similare, nimeni nu ar fi putut să prevadă
ivirea acelei împrejurări39. Imposibilitatea de a prevedea în acest caz este de generală
incidenţă şi poate fi, deci, invocată de orice persoană.
Imposibilitatea subiectivă de a prevedea un rezultat, dimpotrivă, nu poate fi
stabilită decât dacă se ştie cine este făptuitorul şi numai după examinarea stării personale
a acestuia.40
2.7. Forme. Modalităţi. Sancţiuni
Infracţiunile contra vieţii sunt susceptibile, de regulă, de o desfăşurare în timp; ca
urmare, pot avea forme imperfecte, cum ar fi actele pregătitoare sau tentativa.
Actele pregătitoare, deşi posibile la majoritatea infracţiunilor contra vieţii, totuşi
nu sunt incriminate ca atare. Tentativa în cazul infracţiunilor contra vieţii, cu excepţia
uciderii din culpă, este posibilă sub forma celor trei modalităţi: imperfectă, perfectă şi
improprie, legea însă nu sancţionează tentativa decât în cazul omorului (simplu, calificat
şi deosebit de grav). Consumarea acestor infracţiuni are loc în momentul când s-a produs
rezultatul cerut de lege, adică moartea victimei.
Infracţiunile contra vieţii sunt incriminate sub numeroase modalităţi normative:
simple, calificate. Fiecare modalitate normativă poate cunoaşte, la rândul său, numeroase
modalităţi faptice, de realizare concretă, determinate de împrejurările în care fapta a fost
comisă, de mijloacele folosite, de relaţiile dintre autor şi victimă, de mobilul săvârşirii
faptei etc. .
Infracţiunile contra vieţii fiind cele mai grave infracţiuni contra persoanei,
sancţiunile prevăzute de lege sunt şi ele dintre cele mai aspre.
2.8. Elemente de drept comparat cu privire la infracţiunile contra vieţii
38 Trib. Jud. Satu Mare, Dec. nr. 4, 1972, Tn R.R.D. nr. 11, 1972, p. 172.39 Trib. Supr. Sect, pen., Dec. nr. 830, 1975, Tn R.R.D. nr. 2, 1976, p. 6940 Trib. Jud. Bihor, Dec. nr. 248, 1989, Tn R.R.D. nr. 5, p. 64.
În legislaţiile din alte ţări infracţiunile contra vieţii ocupă, de asemenea, un loc
prioritar. Astfel, în Codul penal italian ele sunt prevăzute în capitolul I din Titlul XII,
Cartea a ll-a, delictele contra vieţii, integrităţii sau sănătăţii.
Noul Cod penal francez, în Titlul II intitulat "Fapte care prejudiciază persoana
umană", incriminează, de asemenea, faptele îndreptate contra vieţii persoanei; ele sunt
sistematizate în două secţiuni ale capitolului I şi anume: "Fapte voluntare contra vieţii"
(S.I.) şi "Fapte involuntare contra vieţii" (S.ll.). În prima secţiune este incriminat omorul
(art. 221-1); omorul agravat (art. 221-2); omorul cu premeditare (asasinatul) (art. 221-3);
omorul comis în alte circumstanţe agravante (art. 221-4); atentatul la viaţa persoanei prin
otrăvire (art. 221-5). În a doua secţiune este incriminat omorul involuntar (art. 221-6) şi
se reglementează răspunderea din culpă a persoanelor morale (art. 221-7).
Codul penal german reglementează infracţiunile contra vieţii în capitolul 16, unde
este incriminată uciderea unei persoane în condiţii agravate (paragraful 211); uciderea
unei persoane în condiţii neagravate (paragraful 212); uciderea unei persoane în condiţii
atenuate (paragraful 213); omorul la cererea victimei (paragraful 216); pruncuciderea
(paragraful 217); întreruperea sarcinii (paragraful 218).
Codul penal spaniol cuprinde în Titlul VIII, Cartea a ll-a, infracţiunile contra
persoanei: Capitolul I: Paricidul (art. 405), Asasinatul (art. 406), Omorul simplu (art.
407); Capitolul II: Pruncuciderea (art. 410); Capitolul III: Avortul (art. 41).
Codul penal model american incriminează în art. 210.1. omuciderea (homicide),
sistematizând materia astfel: în art. 210.2. este incriminat omorul (crimă de gradul I -
murder), când fapta este comisă cu intenţie, cu bună ştiinţă, din nepăsare sau dintr-o
extremă indiferenţă manifestată faţă de viaţa umană; în art. 210.3, omorul prin
imprudenţă (crima de gradul II - manslaughter), când fapta este comisă cu temeritate; in
art. 210.4, omuciderea din neglijenţă (crima de gradul III - neglijent homicide), când
fapta este comisă prin neglijenţă; în art. 210.5, este incriminată infracţiunea de
determinare sau ajutor dat victimei să se sinucidă.
2.9. Probleme speciale în legătură cu infracţiunile contra vieţii
Euthanasia - Legată de problema incriminării omorului şi, mai ales de poziţia
subiectului pasiv al infracţiunii este şi mult controversată chestiune a euthanasiei.
Originea noţiunii o găsim în cuvintele greceşti "EU", care înseamnă "bine, bun" şi
"THANATOS", prin care se înţelege "moarte". Într-o traducere liberă, euthanasia ar
însemna provocarea unei morţi uşoare, scurtarea suferinţelor, uneori îngrozitoare ale
sfârşitului fizic. lată, însă, cum defineşte euthanasia Dicţionarul juridic penal: "Uciderea
săvârşită sub impulsul unui sentiment de milă pentru a curma chinurile fizice ale unei
persoane, care suferă de boală incurabilă şi a cărei moarte este, din aceasta cauză
inevitabilă"41.
Consecinţa săvârşirii omorului în aceste condiţii, şi anume, de a face un bine
victimei, a constituit obiect de cercetare încă din timpurile străvechi.
În orânduirea primitivă, euthanasia apare sub forma obiceiului de a suprima viaţa
bătrânilor şi a celor neajutoraţi, ca o practică acceptată pentru binele societăţii.
În antichitatea greacă şi romană - suprimarea vieţii copiilor nedezvoltaţi, a celor
neviabili, era o practică unanim admisă; de asemenea, fapta de a lua viaţa unui camarad,
în vederea eliberării lui de chinuri, nu numai că nu era pedepsită, dar era şi privită ca un
act demn, umanitar, camaraderesc.
La romani principiul "volenti et consentienti non fit injuria" excludea posibilitatea
pedepsirii celui care a luat viaţa victimei, la cererea acesteia. Numai în ultima perioadă a
Imperiului roman acest principiu tradiţional n-a putut opri intervenţia legii, care, în
anumite cazuri concrete de omor, prevedea pedepsirea făptuitorului fără să ţină seama de
motivele umanitare ale medicului sau de consimţământul victimei. Treptat, dreptul roman
a evoluat, ajungând să considere omorul ca un prejudiciu adus mai degrabă societăţii
decât individului. Dreptul la viaţă era considerat inalienabil şi în afara posibilităţii de
dispoziţie a individului.
Termenul de euthanasie este folosit în trei sensuri:
a. Suprimarea vieţii tuturor persoanelor "de valoare inferioară", cum ar fi: nebunii,
copii cu infirmităţi mintale sau fizice grave, persoanele handicapate etc.
b. Accelerarea morţii persoanelor care nu mai au nici o şansă de însănătoşire şi
care suferă chinuri mari, fiind deja în faza finală a bolii.
c. Reducerea chinurilor finale, fără a provoca moartea42.
41 G. A n t o n i u , C. B u l a i , Gh. C h i v u l e s c u , Dictionar juridic pent Editura Stiintifica şi Enciclopedica, Bucuresti, 1976, p. 107. 42 J. P r a d e l , Droit penal general, Editions Cujas, Paris, 1991, p. 512
În primul caz, ne aflăm în prezenta unei euthanasii forţate care astăzi şi-a pierdut
orice valoare; nici un grup social nu mai îndrăzneşte, în prezent, să o invoce sau să o
folosească. Viaţa modernă, nivelul de cultură la care a ajuns azi omenirea, respinge ideea
euthanasiei forţate. Evident, nici sensul de la punctul c. nu face obiect de discuţie, din
punct de vedere al dreptului penal, deoarece uşurarea suferinţelor bolnavilor, a răniţilor,
nu numai ca nu este pedepsibilă, dar este şi o îndatorire de bază a medicilor şi a
personalului sanitar.
Numai semnificaţia euthanasiei arătată de punctul b. mai constituie astăzi teren
pentru dispute între specialiştii dreptului penal sau între aceştia şi medici.
Asemenea controverse au existat şi în trecut. Unii autori, pornind de la ideea că
sinuciderea este un drept al fiecărui individ, au susţinut că oricine poate transmite altei
persoane dreptul de a-i lua viaţa. În secolul trecut a luat naştere un curent denumit
"dreptul asupra morţii" şi care pretindea, pentru fiecare individ, dreptul de a cere sa fie
salvat de chinurile morţii43.
Această concepţie n-a fost consacrată însă în nici o legislaţie, legiuitorul
manifestând o explicabilă prudenţă în a permite suprimarea vieţii la cererea unei
persoane, oricât de motivată ar fi o atare soluţie.
Un mare grup de autori s-a situat pe o poziţie contrară celei de mai sus,
considerând că omorul la cerere nu trebuie tratat în alt mod decât omorul obişnuit,
neputându-se accepta ideea unui drept la sinucidere a indivizilor. Amintim sub acest
aspect, Codul penal spaniol, francez, belgian, luxemburghez, Canadian şi altele.
Dar chiar acele legislaţii care reglementează posibilitatea omorului consimţit nu
admit nepedepsirea acestuia, ci numai sancţionarea atenuată a omorului. Pentru prima
dată, omorul la cerere; a fost reglementat în Codul penal german, care prevedea că
cererea victimei trebuia să fie "explicită şi serioasă", pentru a putea fi luată în
considerare2. Omorul la cerere era considerat o faptă săvârşită în cazuri disperate.
Prin "cazuri disperate" ei înţelegeau, în primul rând, persoanele atinse de o boală
gravă mintală şi cele care, în urma unor accidente, şi-au pierdut cunoştinţa. În Germania
interbelică, s-a ajuns până acolo încât a fost introdus în Parlament un proiect de lege prin
care se prevedea că, cel ce-ş doreşte moartea se poate adresa Tribunalului care, pe baza
43 D.M. C a u ş a n s c h i , Omorul fără voie sau din compătimire, în legislaţia contemporanaă Responsabilitatea juridică, în Revista de drept penal şi ştiintă penitenciară, nr. 7-8, 1927, p. 73.
unei expertize medicale care să ateste temeinicia cererii, să autorizeze un medic să ridice
viaţa pacientului într-un mod oarecare. Propunerea a fost însă cenzurată de Parlament şi a
rămas doar în faza de proiect.
În Olanda, după ani de discuţii publice şi medicale, s-a adoptat o lege privind
dreptul de a muri demn (euthanasia), faţă de care au apărut reacţii dure şi, mai ales,
Vaticanul care ridică acuzaţia de "stat nazist".
Dezincriminarea euthanasiei în Olanda s-a făcut pentru boli incurabile, în lipsa
unor alternative de tratament, în baza unei cereri inconştiente şi repetate a bolnavului, cu
avizul medicului familiei şi cu verificarea dosarului de către un expert medico-legal în
vederea întrunirii condiţiilor cerute de lege.
Legislaţia română s-a situat ferm pe poziţia pedepsirii omorului chiar în condiţiile
euthanasiei. Codul penal român de la 1936 incrimina, in mod distinct, uciderea unei
persoane în urma rugăminţii stăruitoare şi repetate a acesteia, sau sub impulsul unui
sentiment de milă pentru a curma chinurile unui bolnav incurabil (art. 468 alin. 1 şi 3). În
Expunerea de motive se arată că textul urmăreşte să înlăture discuţiile din doctrină, după
care consimţământul victimei ar anula criminalitatea faptului44. Deşi actele de euthanasie
nu erau asimilate cu omorul sau asasinatul, ele erau pedepsite; pentru pedepsirea mai
blânda a omorului comis în aceste condiţii se cerea ca rugăminţile să fie făcute de
victimă, în deplinătatea facultăţilor sale mintale, să fie serioase şi stăruitoare (adică făcute
cu insistenţă), repetate (să denote, deci, că hotărârea victimei persistă), ceea ce exclude o
hotărâre luată în pripă, într-un moment de deznădejde. În comentariul asupra textului, V.
Dongoroz sublinia că nu are importanţă cauza pentru care victima îşi doreşte moartea
(boală incurabilă, onoare sau cauze sentimentale)45.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi V.V. Stanciu, care susţinea că elementele unei
veritabile euthanasii sunt:
- o boală incurabilă cu evoluţie fatală;
- suferinţe atroce;
44 C. Rătescu, T. P o p , V. D o n g o r o z , T. A z n a v o r i a n , H. M. P a p a d o p o l u , N. Pavelescu, Gh. P e r i e t e a n u , Codul penal Carol al ll-lea, vol. Ill, adnotat, partea specială, Edit. Libraria Socec, Bucuresti, 1937, p. 100.45 C. Ratescu, T. P o p , V. D o n g o r o z , T. A z n a v o n ' a n , H. M. P a p a d o p o l u , N. Pavelescu, Gh. P e r i e t e a n u , Codul penal Carol al ll-lea, vol. Ill, adnotat, partea speciala, Editura Libraria Socec, Bucuresti, 1937, p. 100.
- cerere repetată a bolnavului, care implora moartea ca o eliberare.
Chiar şi când toate aceste trei elemente sunt reunite, omorul din milă nu constituie
un fapt justificativ, în nici una din legislaţiile ţărilor civilizate, susţine acelaşi autor46.
Potrivit Codului penal în vigoare, euthanasia nu are nici o eficienţă juridică.
Dispoziţiile art. 468 din vechiul Cod penal nu au mai fost reeditate în Codul penal din
1969, motivându-se că, în astfel de cazuri, vor opera dispoziţiile privitoare la reducerea
pedepsei pentru existenţa unor circumstanţe atenuante judecătoreşti şi că, pe drept cuvânt,
în legea noastră consimţământul victimei nu înlătură răspunderea penală nici în caz de
euthanasie, pentru că dreptul la viaţă, integritate corporală şi sănătate sunt valori
fundamentale ale omului47. Pentru infracţiunile îndreptate împotriva acestor valori,
culpabilitatea nu poate fi înlăturată pentru motivul că victima şi-a dat consimţământul.
În ce priveşte jurisprudenţa, nici ea nu este unitară în soluţionarea proceselor de
omor la rugămintea victimei; de regulă, instanţele consideră aceste fapte ca omor; au fost
însă şi excepţii. În unele ţări europene, precum şi de pe continentul american, au fost şi
cazuri în care instanţele au pronunţat verdicte de achitare a celor inculpaţi pentru faptele
de omor comise din milă sau la cerere.
Aşa a fost, de pildă, cazul doctorului Herman Sander, care-şi exercita profesiunea
în SUA, statul New Hampshire şi care a fost acuzat de a fi ucis prin injectare de aer în
vasele sanguine ale unei femei bolnave de cancer, al cărei sfârşit era inevitabil, dar care
suferea îngrozitor, iar administrarea de calmante nu mai avea nici un efect în această fază
a bolii.
Dr. Sander a declarat că a săvârşit fapta pentru a pune capăt suferinţelor bolnavei,
precum şi la cererea soţului defunctei, el a recunoscut că a încălcat legea dar din punct de
vedere moral nu crede că a săvârşit o faptă condamnabilă.
După proces, societatea medicală a statului New Hampshire a făcut cunoscut că
respinge şi condamnă orice acţiune care urmăreşte să pună capăt suferinţelor prin
curmarea conştientă a vieţii, inclusiv ceea ce se numeşte euthanasie sau omor din milă;
membrii societăţii şi-au consacrat viaţa prevenirii bolilor, vindecării lor, şi apărării vieţii
omeneşti.48
46 V. V. S t a n c i u , La fausse euthanasie, în "La vie judiciare", nr. 866, 1962,p .1ş i347 V. D o n g o r o z şi colab., Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Edit. Politică, Bucureşti, 1969, p. 117; O. S t o i c a , op. cit, p. 63.48 Idem, p.206.
La scurt timp după această declaraţie, medicului achitat i s-a retras dreptul de a
practica medicina, cu motivarea că nu şi-a respectat obligaţiile morale şi legale ce decurg
din profesiunea de medic.
Această poziţie coincide cu părerea multor autori care condamnă nepedepsirea
omorului comis la rugămintea victimei, deoarece legalizarea euthanasiei ar putea conduce
la grave abuzuri, inclusiv la pericolul ca “sub masca carităţii supreme să se ajungă la a se
debarasa de copiii care te încurcă şi de gurile inutile”49.
Deşi autorii care susţin euthanasia invocă lipsa de “umanism a legii penale” se
poate susţine că nu există garanţii că într-o zi, un medic sau oricare altă persoană nu va
practica euthanasia din alte considerente decât cele de compasiune. Până când nu se va
reuşi stabilirea unui control eficient asupra practicării euthanasiei, este mai prudent ca ea
să fie ţinută în afara legii.
Jurisprudenţa franceză, de asemenea, nu a admis nepedepsirea acelora care
săvârşesc un omor din milă, la cererea victimei; cel mai adesea asemenea fapte ajung în
faţa Curţilor cu Juraţi care, este adevărat, manifestă o mare indulgenţă faţă de cei care au
comis omorul în aceste condiţii.
Împotriva acelora care au propus nepedepsirea faptelor de omor săvârşite din
compasiune şi la cererea victimei s-a răspuns că legalizarea euthanasiei ar exercita o
presiune inadmisibilă asupra unor handicapaţi, bătrâni, bolnavi incurabili care au încă
dorinţa de a trăi; aceştia ar fi culpabilizaţi, reproşându-li-se că au devenit fiinţe inutile şi
că trăiesc pe seama colectivităţii. De asemenea, s-a motivat că, criteriul incurabilităţii este
dificil de a fi folosit faţă de progresele ştiinţei, iar consimţământul victimei, în aceste
cazuri, cu greu s-ar putea afirma că este pe deplin liber. De altfel, Academia de Ştiinţe
Morale şi Politice din Franţa a respins unanim posibilitatea legalizării euthanasiei. Spre
deosebire de alte legislaţii însă, care incriminează distinct omorul la rugămintea sau cu
consimţământul victimei, prevăzând limite de pedeapsă mai scăzute, legislaţia franceză
prevede posibilitatea atenuării pedepsei pentru omor pe baza aplicării dispoziţiilor
referitoare la circumstanţele atenuante50.
49 V. V. Stanciu, op. cit. p.3.50 J. Pradel, op. cit, p. 513.
Tehnicile moderne bio-medicale - Progresele realizate în biologie, în ultimii ani,
au permis apariţia unor tehnici bio-medicale51 care, deşi depăşesc cu mult tratamentele
clasice, prezintă asemenea efecte secundare nedorite şi pericole pentru viaţa oamenilor şi
a colectivităţilor umane, încât sunt susceptibile să impună reglementări noi legate de.
necesitatea ocrotirii vieţii.
În esenţă, aceste progrese în biologie au deschis posibilităţi
În direcţia:
- experimentării pe oameni, adică a efectuării de cercetări medicale de ordin
terapeutic sau neterapeutic asupra fiinţei umane;
- încercărilor terapeutice de medicamente asupra fiinţelor umane sănătoase sau
bolnave (îndeosebi prin procedeele de inginerie genetică, folosite pentru producerea de
medicamente);
- reproducţiei umane asistate medical (însămânţări artificiale, producerea
extracorporală de embrioni prin procedeele fertilizării in vitro şi transplantului de
embrioni, "repartiţia rolurilor" în cazul fertilizării in vitro şi transplantului de embrioni,
atunci când mamele genetice, purtătoare ale sarcinii sunt persoane diferite; donaţia de
ovule; donaţia de embrioni şi maternitatea de substituţie );
- intervenţiei sau manipulării asupra celulelor germinative ori embrionilor
(cercetări vizând o ameliorare a fertilităţii naturale; cryoconservarea; utilizarea
comercială şi industrială de embrioni, de exemplu în industria cosmetică; cercetări vizând
ameliorarea fertilităţii in vitro şi transplantului de embrioni);
- intervenţiei asupra substanţei ereditare (formarea de himere umano-animale sau
fiinţe hibride; clonaje pentru formarea artificială de foetuşi multipli; schimbări aduse
voluntar în informaţia genetică la un stadiu precoce de dezvoltare a germenului, de exem-
plu, în scopul evitării unor maladii ereditare sau pentru efectuarea de "selecţii" eugenice);
- transferului genetic de celule somatice (schimbări aduse voluntar la informaţia
genetică a celulelor special selecţionate în acest scop, de exemplu, celule ale măduvei
spinării pentru tratarea maladiilor ereditare, fără a influenţa ereditatea viitoare);
- procedeelor de analiză şi de selecţie genetică umană (diagnostice pre şi post
natale; analize de gene);
51 C. M a x i m i l i a n , “Aventura geneticii”, Edit. Albatros, Bucureşti, 1978, 8; I. D e l e a n u, Bioiogie şi drept, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 12.
transplantului de organe şi folosirea organelor artificiale ca substitut temporar sau
stabil al unor organe umane.
Tehnicile biomedicale menţionate sunt revoluţionare pentru că oferă posibilitatea
unei cunoaşteri mai aprofundate a fiinţei umane, perfecţionării metodelor de tratament
medical, îmbogăţirii gamei de medicamente şi creşterii eficienţei acestora, ameliorării
sterilităţii, eliminării unor boli transmise ereditar, tratării unor maladii ereditare, evitării
unor produşi de concepţie cu malformaţii congenitale etc. Totodată, ele stârnesc
îngrijorarea, deoarece implică riscuri în legătură cu sănătatea, integritatea corporală şi
chiar viaţa persoanelor pe care se efectuează cercetările sau cărora urmează să li se aplice
rezultatele acestora. Nu este exclusă nici posibilitatea ca o noua formă de viaţă, cu efecte
distructive, să iasă din laboratoarele de cercetări prin recombinarea ADN. De asemenea,
există riscul afectării fizice şi mentale a copilului născut ca urmare a fertilizarii in vitro şi
transferului de embrioni, toate acestea constituind domenii problematice unde o nouă
reglementare este necesară.
În aceste domenii, mai mult decat în cazul tratamentului clasic, se găsesc interese
opuse şi contradictorii.
Pe de o parte este vorba, în domeniul cercetarii biomedicale de protejarea fiinţei
umane ca subiect al experimentelor, protejarea libertăţii sale de decizie; protejarea vieţii
şi integrităţii psihice împotriva riscurilor nejustificate sau protejarea demnităţii umane
împotriva tentativelor umilitoare sau împotriva exploatării vulnerabilităţii sale
particulare52.
Pe de altă parte, este necesară apărarea dreptului liberei dezvoltări a personalităţii,
înţelegând prin aceasta dreptul la procreere, ca şi libertatea ştiintei şi a cercetării, dar nu
numai în interesul personal al cercetătorului, ci şi în interesul general al progresului
medical, care, în ansamblul lui este pus în slujba binelui şi a umanităţii.
Un rol important revine dreptului penal ca un mecanism de control şi, totodată, de
pedepsire a acelora care desfăşoară activităţi nocive ce lezează sau pun în pericol viaţa.
Aceasta nu înseamnă o îngrădire a cercetărilor ştiinţifice puse în slujba omului.
52 Th. E a t o n , Biomedical experimentation and bioengineering: the framework of social control - comunicare la Conferinţa Internaţională a A.I.D.P., Siracusa (Italia), 1980.
Capitolul III
Uciderea din culpă
3.1. Concept şi caracterizare
Dreptul la viaţă pe care legea îl asigură fiecărui om impune ocrotirea penală a
vieţii şi împotriva faptelor săvârşite din culpă. Aceste fapte, deşi sunt mai puţin grave
decât cele săvârşite cu intenţie, produc totuşi, în esenţă, acelaşi rezultat, şi anume moartea
unei persoane. De aceea, legiuitorul român, a incriminat întotdeauna, în afara omorului şi
uciderea din culpă.
Potrivit art. 178 alin. 1 din Codul penal, uciderea din culpă a unei persoane se
pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani, iar în alineatele următoare sunt menţionate o
serie de modalităţi agravate. Această faptă era incriminată şi în legislaţia anterioară: astfel
Codul penal de la 1864 incrimina uciderea din culpă sub denumirea de "omucidere fără
voie" în art. 248, şi se prevedea pedeapsa închisorii de la 3 luni la un an şi amendă. Codul
penal de la 1936 incrimina uciderea din culpă sub denumirea de "omor fără voie" în
dispoziţiile art. 467, pedeapsa pentru modalitatea simplă fiind închisoarea de la 1 la 3 ani.
Toate aceste reglementări au reflectat o preocupare identică a legiuitorului român din
toate timpurile, aceea a ocrotirii vieţii persoanei şi împotriva faptelor comise din culpă;
acestea reprezintă trăsătura esenţială comună tuturor dispoziţiilor menţionate chiar dacă
există şi unele deosebiri între aceste reglementări, atât cu privire la conţinutul
incriminărilor, cât şi cu privire la limitele sancţiunilor. Aşa de pildă, Codul penal anterior
(ca şi cel din 1864) determina culpa prin enumerarea sporirii continue a activităţilor
umane cu caracter riscant, susceptibile să conducă la pierderi de vieţi omeneşti.
În practica judiciară s-a ridicat destul de frecvent problema deosebirii infracţiunii
de ucidere din culpă în raport cu infracţiunea de omor comis cu intenţie indirectă şi, de
asemenea, faţă de infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte53.
În soluţiile pronunţate s-a relevat că omorul este o infracţiune care, sub aspect
subiectiv, presupune prevederea rezultatului socialmente periculos, pe care făptuitorul, fie
că îl urmăreşte (intenţie directă), fie că acceptă numai (intenţia indirectă) posibilitatea
producerii lui; în cazul uciderii din culpă, făptuitorul nu prevede rezultatul, deşi trebuia şi
putea să-l prevadă sau, dacă totuşi are reprezentarea lui, speră, fără temeiuri suficiente, că
53 Trib Supr. Secţ. Pen. Dec. nr. 1844/1978, R.R.D., nr.5/1979, p.61; Dec. nr. 915/1974, Culegere de decizii 1974, p. 307; Trib. Supr. Secţ. Mil. Dec. nr. 68/1977, Repertoriu alfabetic 1981-1985, p.261.
el nu va surveni. În cazul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,
rezultatul final – decesul victimei – este, ca şi în cazul uciderii din culpă, consecinţa
culpei făptuitorului, care, fie că nu l-a prevăzut, fie a sperat, în mod uşuratic, că el nu se
va produce; dar survenirea acestui rezultat care nu a fost nici urmărit, nici acceptat de
subiect, este consecinţa producerii unei alte urmări, mai uşoare, faţă de care poziţia
subiectivă a făptuitorului se caracterizează prin intenţie (directă sau indirectă). Ne aflăm,
deci, în faţa unui element subiectiv complex – intenţie şi culpă – (praeterintenţia) pe când
în cazul uciderii din culpă, elemetul subiectiv este omogen şi unic – culpa54.
3.2. Obiectul şi subiecţii infracţiunii de ucidere din culpă
Obiectul juridic generic al infracţiunii de ucidere din culpă este comun cu cel al
tuturor infracţiunilor contra vieţii.
Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale a căror
dezvoltare şi desfăşurare nu este posibilă fără ocrotirea vieţii omului, chiar în raport cu
faptele comise din culpă, care ar putea aduce atingere acestei valori sociale fundamentale.
Deşi infracţiunile de ucidere din culpă au acelaşi obiect juridic special ca şi omorul, cu
toate acestea, între cele două fapte penale există unele deosebiri evidente, atât sub
aspectul gradului de pericol social care le este propriu, cât şi din punctul de vedere al
tratamentului penal ce le-a fost rezervat de legiuitor, ca urmare a consecinţelor pe care le
produc - suprimarea vieţii unei persoane.
Gravitatea deosebită a celor două fapte rezultă din poziţia subiectivă diferită a
autorului în cazul omorului, în raport cu uciderea din culpă; aceasta din urmă faptă fiind o
infracţiune neintenţionată, în timp ce omorul este o infracţiune săvârşită cu intenţie. S-ar
putea afirma că nici din punctul de vedere al laturii obiective nu se poate pune semnul
egalităţii între cele două infracţiuni, deoarece mijloacele şi modalităţile de săvârşire ale
omorului sunt, de regulă, alese şi puse în funcţie de autorul faptei, în raport cu modul
cum a conceput săvârşirea faptei, de aceea ele pot fi diversificate la infinit, pe când
modalităţile uciderii din culpă sunt legate de împrejurările obiective în care aceasta
acţionează şi în raport cu care agentul demonstrează neatenţie, nebăgare de seamă, lipsă
54 G. Nistoreanu, ,A. Boroi, V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr “Drept penal –partea specială” Edit. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 118.
de diligenţă etc. În fine, ecoul social produs de infracţiunea de omor este mult mai
profund decât. acela determinat de infracţiunea de ucidere din culpă, ca şi semnificaţia
socială a celor două infracţiuni care este sensibil diferenţiată. În primul caz, fapta de
omor apare ca o consecinţă a unei rezoluţii criminale, ca şi manifestare a unei persoane
capabile să acţioneze deliberat în vederea suprimării vieţii victimei, pe când în cazul
faptelor din culpă, rezultatul produs apare ca datorat unei anumite întâmplări care a pus
pe agent în situaţia să nu poată manifesta atenţia şi grija necesară evitării unor consecinţe
dăunătoare.
Obiectul material este constituit din corpul fizic al omului asupra căruia se
exercită acţiunea (inacţiunea) făptuitorului.
Subiect activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile legale pentru a
răspunde penal. Uneori, legea cere să existe o anumită calitate - conducător de vehicul cu
tracţiune mecanică sau orice altă persoană, aflată în exerciţiul profesiei sau a meseriei - a
subiectului activ, dar nu pentru existenţa variantei simple, ci a variantei agravate a
infracţiunii.
După unii autori, la infracţiunile din culpă ar fi posibil coautoratul ca formă de
participaţie, atunci când rezultatul este produs prin actele culpabile săvârşite simultan sau
succesiv de mai multe persoane; în acest caz, toate persoanele care au produs rezultatul
comun vor fi socotite coautori ai faptei din culpă55. Această ipoteză trebuie deosebită de
situaţia în care rezultatul este produs de mai multe persoane, dintre care unele au acţionat
cu intenţie iar altele din culpă, deoarece, în acest caz, va exista participaţie improprie în
condiţiile art. 31 alin. 1 C. pen. De observat, însă, că în această ipoteză persoana care a
comis fapta din culpă răspunde autonom, răspunderea sa fiind influenţată de cea a
persoanei care a instigat sau ajutat intenţionat la comiterea faptei din culpă. Forma de
participaţie improprie există pentru persoanele care au comis fapta cu intenţie, deoarece,
acestea s-au folosit de existenţa unei acţiuni din culpă pentru a realiza scopuri proprii
deliberate.
55 V. Dongoroz şi colab. “Explicaţii teoretice …” vol. I, op. cit., p. 124.
În legătură cu posibilitatea coautoratului la infracţiunile din culpă s-au exprimat şi
alte puncte de vedere în doctrină, mai ales în legătură cu soluţiile pronunţate de instanţa
supremă care a reţinut existenţa coautoratului în situaţia conducătorului auto care a cedat
volanul maşinii sale unei alte persoane, despre care ştia că nu are carnet de conducere, iar
acesta din urmă a provocat răsturnarea vehiculului şi accidentarea sa mortală. S-au
motivat aceste soluţii susţinându-se că între fapta inculpatului şi moartea victimei există
raport de cauzalitate, chiar dacă la producerea morţii a contribuit şi acţiunea imprudentă a
victimei, deoarece, fără încredinţarea volanului, accidentul nu ar fi avut loc; de asemenea
că există şi vinovăţia inculpatului sub forma culpei, deoarece încredinţând volanul unei
persoane necalificate, inculpatul a putut să prevadă rezultatul survenit.
În susţinerea punctului de vedere al instanţei supreme s-ar putea adăuga56 că
încredinţarea conducerii unui autovehicul (instrument susceptibil să producă consecinţe
periculoase) unei persoane care nu are pregătirea necesară şi care, prin nerespectarea
regulilor de circulaţie, comite un accident mortal, constituie un factor cauzal evident al
producerii accidentului şi al morţii victimei.
Chiar dacă autorul nu a avut reprezentarea acestor consecinţe, el trebuia ş putea să
le prevadă faţă de experienţa de viaţă obişnuită, care arată că asemenea mijloace devin
periculoase dacă nu sunt folosite cu grijă şi cu respectarea regulilor de circulaţie (pentru
aceasta este necesară cunoaşterea regulilor respective şi formarea deprinderilor
corespunzatoare), rezultat care se dobândeşte, de regulă, de acela care se instruieşte în
acest sens şi primeşte atestatul respectiv. O asemenea imprudenţă ar putea fi asemănată
cu aceea de a pune în mâna unui nevârstnic o armă de foc, ştiind că acesta o va folosi,
deşi nu cunoaşte modul în care funcţionează arma respectivă. Dacă nevârstnicul comite
un omor cu arma de foc ar fi greu de exclus răspunderea (cel puţin pentru fapta din culpă)
celui care i-a încredinţat în mod imprudent arma.
Deşi, în cazurile rezolvate de instanţa supremă există atât o culpă a celui care a
încredinţat vehiculul, cât şi a celui care l-a condus, în mod imprudent pe drumurile
publice, este discutabil dacă ar fi posibil aşa cum motivează instanţa supremă, ca ei să
răspundă în calitate de coautori la infracţiunea de ucidere din culpă. În această chestiune
unii autori şi-au exprimat părerea în sensul că este posibil coautoratul la infracţiunile din
56 G. Antoniu, C. Bulai şi colab., “Practica judiciară …”, vol. III, op. cit, p. 48.
culpă datorită unor acte efectuate simultan sau succesiv de mai multe persoane, s-a
produs un rezultat care întregeşte conţinutul unei fapte din culpă57, alţi autori exclud însă
această posibilitate motivând că participaţia nu este posibilă decât la infracţiunile comise
cu intenţie58. Există şi un punct de vedere intermediar59, care, admiţând posibilitatea
coautoratului la infracţiunile din culpă, o limitează numai la cazurile în care mai multe
persoane realizează simultan sau succesiv, acte care întregesc conţinutul unei acţiuni
comune săvârşite din culpă. În această viziune, activitatea din culpă a coautorilor nu
poate fi raportată la rezultatul produs, deoarece acesta nu s-a găsit în reprezentarea
coautorilor (ori au îndepărtat posibilitatea producerii lui) ci numai la acţiunea comună
desfăşurată de ei. Dacă am raporta la speţa citată acest punct de vedere, ar urma să
desprindem concluzia că acela care încredinţează vehiculul altei persoane spre a-l
conduce, ca şi acesta din urmă care conduce vehiculul, desfăşoară acţiuni diferite din
culpă şi nu aceeaşi acţiune; ca urmare, nu ar putea exista în acest caz, o participare sub
forma coautoratului.
Într-o altă viziune, s-a motivat că, în cazurile care făptuitorul creează, prin fapta
sa, posibilitatea producerii unor consecinţe antisociale, posibilitate ce nu se poate
transforma prin ea însăşi în realitate, ci numai prin fapta vinovată a altei persoane, astfel
de fapte sunt incriminate de legiuitor ca infracţiuni distincte, infracţiuni "obstacol" (de
exemplu aproape toate infracţiunile prevăzute în Decretul nr. 328/1966, în Legea nr.
5/1965, ca şi infracţiunea de neglijenţă în serviciu în anumite situaţii etc.).
Deşi aceste fapte au fost incriminate pentru a preveni săvârşirea unor infracţiuni
mai grave, subsecvente (de unde şi denumirea lor de infracţiuni obstacol), acestea din
urmă, în cazul când se săvârşesc, nu absorb în conţinutul lor infracţiunile obstacol, care
îşi păstrează autonomia şi atrag în mod independent răspunderea penală a făptuitorului,
chiar şi atunci când acesta ar săvârşi şi infracţiunea subsecventă. Această soluţie a fost
deja adoptată de instanţa noastră supremă, prin reţinerea, în sarcina făptuitorului a unui
concurs de infracţiuni în cazul uciderii din culpă, ca urmare a nerespectării regulilor de
protecţie a muncii, soluţie care s-ar impune şi în situaţia pe care o examinăm60.
57 V. Dongoroz şi colab. “Explicaţii teoretice …”, vol. I , op. cit. p. 194.58 V . P a p a d o p o l , Conditiile generate ale participatieipenale, În R.R.D. nr. 5, 1970, p. 46.59 C. F i l i ş a n u , Coautoratul în cazul infracţiunilor din culpă, în S.C.J. nr. 1, 1989, p. 61.60 G. A n t o n i u , C. B u l a i şi colab., Practica judiciara..., vol. I I I , op. cit, p. 49.
Existenţa independentă a infracţiunii obstacol şi a infracţiunii subsecvente
exclude posibilitatea identificării unei legături de cauzalitate între fapta care constituie
elementul material al infracţiunii obstacol şi urmarea imediată cerută pentru existenţa
infracţiunii subsecvente. Legătura între cele două infracţiuni corelative nu trebuie să fie
identificată cu legătura cauzală, după cum conexitatea dintre cele două infracţiuni nu
conduce la unitatea acestora. Neexistând legătura de cauzalitate între fapta celui care
săvârşeşte infracţiunea obstacol şi urmarea imediată a infracţiunii subsecvente, nu se
poate pune nici problema unui coautor la infracţiunea din culpă.
Subiect pasiv al infracţiunii este persoana ucisă din culpă. Aceeaşi persoană poate
fi uneori, în mod concomitent, subiect activ şi subiect pasiv al infracţiunii de ucidere din
culpă (de exemplu, în cazul unui accident de circulaţie cauzat din culpa conducătorului
unui vehicul, accident în care şi-a găsit şi el moartea).
3.3. Latura obiectivă a infracţiunii de ucidere din culpă
Elementul material se realizează ca şi în cazul omorului, printr-o acţiune sau
inacţiune. Aşa cum am mai arătat, există o anumită asemănare între activităţile care au ca
rezultat uciderea unei persoane, indiferent dacă sunt intenţionate sau neintenţionate,
asemănare reflectată şi în aceea că legea foloseşte pentru ambele activităţi materiale
substantivul provenit dintr-un verb "uciderea" indiferent de modul în care s-a desfăşurat
activitatea care a avut ca rezultat pierderea vieţii; o asemenea tehnică de incriminare nu
permite o diferenţiere între actul în sens de omor şi actul în sens de ucidere din culpă.
Dintr-un punct de vedere exclusiv material, o asemenea diferenţă nici nu există, deoarece
o armă este declanşată în direcţia victimei printr-o mişcare similară, indiferent de
caracterul intenţionat sau neintenţionat al actului. Cu toate acestea actul intenţionat şi cel
din culpă sunt esenţial diferite.
Actul de omor intenţionat dă expresie unei conduite violente, reprezentând o
formă de manifestare a făptuitorului care a luat hotărârea de a suprima viaţa unei
persoane şi se foloseşte de mijloacele apte să realizeze acest scop. În materie de ucidere
din culpă nu avem un act de violenţă ci o conduită greşită a agentului într-o situaţie
periculoasă, susceptibilă ca, în anumite împrejurări să producă consecinţe grave pentru
viaţa persoanei.
Aşa de pildă, s-a reţinut corect că există ucidere din culpă şi nu omor, când în
timpul unei întreceri neregulamentare între doi militari privind încărcarea pistoalelor
mitralieră aflate asupra lor, unul dintre ei declanşează focul şi-l împuşcă pe celălalt
militar. În speţă, inculpatul, militar în termen, împreună cu un alt militar au hotărât să se
întreacă la încărcarea pistolului mitralieră, motiv pentru care s-au aşezat faţă în faţă şi au
început să-şi încarce armele ţinându-le cu ţevile îndreptate unul spre celălalt. În timpul
întrecerii, după ce a dezasigurat pistolul mitralieră, inculpatul a manevrat închizătorul şi
apăsând pe trăgaci, a declanşat focul, împuşcând în inimă pe militarul din faţa sa.
Instanţa de fond a reţinut că inculpatul a săvârşit cu intenţie indirectă, infracţiunea
de omor prevăzută de art. 174 C. pen., deoarece a prevăzut posibilitatea rezultatului
mortal pe care l-a acceptat. Instanţa de recurs nu a acceptat acest raţionament, motivând
că întrucât inculpatul a manevrat corect pistolul automat în timpul întrecerii organizate
din iniţiativa victimei, până în momentul declanşării focului inculpatul şi victima au
acţionat identic asupra armelor lor, că au existat relaţii bune între ei anterior, ceea ce ar
face inexplicabilă acceptarea de către inculpat a posibilităţii producerii unui rezultat atât
de grav cum este împuşcarea victimei, că după comiterea faptei, inculpatul s-a arătat a fi
deosebit de impresionat şi chiar disperat, nu se poate reţine că el a acţionat cu intenţie
indirectă. Dimpotrivă, apare reală apărarea inculpatului că, după terminarea întrecerii, în
momentul în care a acţionat pentru a readuce pistolul mitralieră în poziţia iniţială, la
umăr, a atins din neatenţie trăgaciul acestuia.
Fiind astfel evident că inculpatul nu a acţionat asupra trăgaciului cu intenţia de a
ucide pe victimă, ci din culpă, în condiţiile nerespectării dispoziţiilor regulamentare
referitoare la mânuirea armamentului, fapta sa trebuia încadrată în infracţiunea de ucidere
din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2 C. pen. şi nu în aceea de omor prevăzută de art.
174 C. pen.61.
Pe lângă marea majoritate a manifestărilor umane care sunt lipsite de pericol
pentru viaţa altor persoane există şi acţiuni - care devin din ce în ce mai frecvente şi care
pot afecta profund viaţa omului - conţinând într-o măsură mai mare sau mai mică, o
potenţialitate de pericol (conducerea unui autovehicul, mânuirea unui agregat, dispozitiv
mecanic, aparat etc., efectuarea unei operaţii chirurgicale etc.); în raport cu această
61 Trib. Supr., Sect, mil., Dec. nr. 61, 1987, m C.D., nr. 1987, p. 360.
situaţie se elaborează reguli de diligenţă care trebuie respectate (semnalizarea unui
obstacol, presiunea vaporilor sau gazelor într-un dispozitiv, luarea de măsuri de precauţie
etc.), spre a ţine sub control pericolul care rezultă din desfăşurarea acestor activităţi şi a
evita producerea de consecinţe grave pentru viaţa omului.
În cazul instalaţiilor sau surselor de energie puse în mişcare sau acţionate de
făptuitor (maşini, aparate, agregate, substanţe otrăvitoare, gaze, vapori, lucruri
neînsufleţite, terasamente, construcţii, poduri, garaje şi chiar animale), în măsura în care
se află sub controlul omului, persoana care le are în grijă trebuie să manifeste maximum
de prudenţă şi diligenţă pentru supravegherea lor cu atenţie şi urmărirea continuă a bunei
lor funcţionări spre a nu da naştere unor consecinţe grave.
Uneori, stările periculoase sunt create chiar de persoanele care din această cauză
devin victimele propriei lor neglijenţe. Spre exemplu, pietonii care traversează strada prin
locuri interzise şi cu fluenţă rutieră. Alteori, aceste stări periculoase sunt rezultatul unor
conduite neglijente, considerate numai aparent a fi lipsite de pericol pentru viaţa altor
persoane. În acest sens, instanţa supremă a admis că nerespectarea dispoziţiilor art. 40 lit.
f din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966 - prin care se interzice
staţionarea autovehiculelor pe partea carosabilă a drumurilor naţionale - şi a dispoziţiilor
art. 42 din acelaşi regulament (potrivit cărora staţionarea vehiculelor în timpul nopţii pe
partea carosabilă a drumurilor publice - acolo unde este admisă - trebuie semnalizată prin
aprinderea luminilor de poziţie cât şi prin lumina roşie din spate, dacă locul de staţionare
este neluminat) constituie contravenţie numai atâta vreme cât din această cauză nu s-au
produs consecinţe care cad sub incidenţa legii penale. Dacă însă nerespectarea acestor
dispoziţii a contribuit la producerea unui accident care a avut ca urmare moartea unei
persoane, fapta constituie infracţiunea de ucidere din culpă62; de asemenea, asigurarea
necorespunzătoare a stabilităţii maşinii, dacă aceasta s-a pus în mişcare în absenţa
şoferului şi a provocat un accident mortal, se califică ucidere din culpă63.
În cadrul manifestărilor şi îndeletnicirilor lui curente, îndeosebi în conjunctura
alertă a vieţii moderne, omul este confruntat cu forme variate de pericol pentru viaţa lui
sau a altor persoane; el nu le dă întotdeauna rezolvarea cea mai fericită ceea ce, în raport
cu o conduită greşită, produc efecte mortale. Dar nu materialitatea în sine a actului 62 Trib. Supr. Secţ. Pen. Dec. nr.3489/1971, în C.D. p.308.63 Curt. Supr. Just., Sect, pen., Dec. nr. 86, 1991 (nepublicată).
interesează pentru ca efectele respective să corespundă infracţiunii de ucidere din culpă,
ci caracterul lor periculos pentru viaţa persoanei, rezultat din incidenţa manifestării cu o
anume împrejurare care conţine surse de periculozitate. Dacă acţiunea sau inacţiunea nu
este periculoasă nici prin natura ei, nici printr-o altă împrejurare aptă să pună în pericol
viaţa cuiva, nu prezintă interes penal. Un automobilist împrumută maşina lui unei
persoane care nu posedă permis de conducere şi aceasta săvârşeşte un accident mortal de
circulaţie; automobilistul răspunde pentru rezultatul produs, pentru că fapta lui a fost
riscantă şi periculoasă; dacă însă împrumutul se face unui conducător auto cu permis de
circulaţie, fapta nu prezintă nici o semnificaţie penală, neavând caracter periculos. În
practica judiciară se arată că tractoristul, care în mod nelegal, încredinţează conducerea
tractorului unui alt tractorist, care săvârşeşte un accident în care îşi pierde viaţa, nu
săvârşeşte o faptă de ucidere din culpă. În mod similar se rezolvă şi împrumutul sau
vânzarea unei arme de vânătoare unui alt vânător sau unei persoane care o lasă încărcată
la îndemâna copiilor şi provoacă un accident mortal. Nu împrumutul sau vânzarea au
relevanţă, ci existenţa sau inexistenţa acelor împrejurări purtătoare a stării de pericol.
În consecinţă, materialitatea actului prin care, din culpă, este ucisă o persoană,
deşi în cele mai multe cazuri ne apare expresivă, nu este prin ea însăşi concludentă pentru
fixarea cadrului obiectiv al infracţiunii respective, nici aptitudinea acelui act sau a
inacţiunii lui de a suprima viaţa persoanei şi nici caracterul lor ilicit. Singura condiţie
care se pretinde este starea de pericol pe care o conţine acţiunea sau inacţiunea, fie prin
ea însăşi, fie prin modul în care este săvârşită şi prin împrejurările care condiţionează un
anume comportament.
În situaţiile în care acţiunea sau inacţiunea devine periculoasă prin contribuţia a
două sau mai multe persoane, toate aceste persoane răspund pentru starea de pericol
creată şi rezultatul produs, iar dacă victima însăşi participă la starea de pericol, (spre
exemplu, o persoană traversează strada fără să se asigure şi prin locuri rezervate
circulaţiei vehiculelor fiind ucisă de o maşină), caracterul periculos al situaţiei create se
deduce în raport cu toţi cei care au contribuit la producerea lui. Nu se produce, în acest
din urmă caz, o compensare a culpelor, fiecare din persoanele care au avut o contribuţie
la rezultat răspund autonom pentru culpa proprie. Cel mult dacă există şi o culpă a
victimei aceasta va fi avută în vedere la individualizarea răspunderii penale şi la stabilirea
despăgubirilor legale.
Infracţiunea de ucidere din culpă este o infracţiune condiţionată de producerea
unui rezultat specific, moartea victimei. Dacă acest rezultat nu se produce, fapta nu
constituie infracţiunea de ucidere din culpă. În situaţia în care un accident se soldează cu
vătămarea gravă a unei persoane, iar făptuitorul este condamnat printr-o hotărâre
definitivă pentru această infracţiune, dacă victima moare totuşi ca urmare a accidentului,
nu se mai poate reexamina soluţia rămasă definitivă pentru a se reţine uciderea din culpă,
intervenind autoritatea de lucru judecat. In acest caz operează prevederile art. 10 lit. j din
Codul de procedură penală, care arată că există autoritate de lucru judecat chiar dacă
faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.
În marea majoritate a situaţiilor acţiunea sau inacţiunea periculoasă, prin modul şi
condiţiile în care este săvârşită, relevă şi legătura cauzală între acea acţiune sau inacţiune
şi rezultatul survenit. Pe lângă cele arătate în legătură cu raportul de cauzalitate la
infracţiunea de omor mai adăugăm unele elemente legate de uciderea din culpă.
Când făptuitorul aruncă de la etaj un corp greu care în cădere ucide o persoană,
ori conduce o maşină în mare viteză şi accidentează mortal un pieton sau manevrează un
agregat fără să respecte normele de securitate şi un muncitor este ucis, în toate asemenea
situaţii, stabilirea raportului de cauzalitate, ca element necesar al răspunderii penale, nu
comportă dificultăţi. În fiecare caz avem o acţiune sau inacţiune într-un domeniu de
potenţialitate periculoasă care se soldează cu uciderea unei persoane, iar corelaţia dintre
cauză şi efect se impune cu evidenţă.
Există însă situaţii - şi la acestea ne referim în analiza care urmează - când
intervin elemente sau factori adiacenţi, fie anterior sau concomitent cu acţiunea sau
inacţiunea făptuitorului, fie mai târziu, până la producerea rezultatului constând în
moartea persoanei, care se interferează şi provoacă o complexitate a legăturii cauzale.
Deoarece în domeniul dreptului penal nu este tras la răspundere decât acela care
săvârşeşte o acţiune sau inacţiune care poate fi pusă în legătură cauzală cu consecinţa
negativă prevăzută în norma de incriminare, trebuie să desprindem din multitudinea de
contribuţii care alcătuiesc acea complexitate, pe aceea care are valoare cauzală, fiind
expresia conduitei periculoase a subiectului cercetat. În acest scop va trebui să luăm în
considerare conexiunile care pot fi generate, fie de acţiunile sau inacţiunile mai multor
persoane, inclusiv victima, fie de intervenţia unor împrejurări externe.
Interferenţa a două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni aparţinând unor persoane
diferite, dar toate în strânsă legătură cu rezultatul, constând din moartea prin imprudenţă
a unei persoane se întâlneşte destul de frecvent în traficul rutier şi în accidentele de
muncă (spre exemplu, coliziunea a două autovehicule, mânuirea de către mai multe
persoane a unui dispozitiv periculos etc.). În toate asemenea situaţii, contribuţia mai
multor persoane la producerea rezultatului se ordonează succesiv într-un lanţ cauzal; deşi
toate aceste contribuţii se produc simultan, nu toate au în mod egal capacitatea de a
constitui cauza rezultatului produs, fie că unele sunt mult prea îndepărtate de rezultat, fie
că nu apar eficiente, se impune să se stabilească criteriile pentru selectarea lor, dar nu în
general, ci potrivit circumstanţelor concrete ale fiecărui caz64.
Dacă rezultatul s-a produs ca urmare a acţiunii (inacţiunii) mai multor persoane,
toate aceste persoane vor fi socotite autori ai infracţiunii. Există infracţiunea de ucidere
din culpă şi dacă rezultatul a fost provocat în mod direct de un animal (de pildă, de un
câine turbat lăsat fără supraveghere de autor) sau datorită unor lucruri neînsufleţite (prin
omisiunea autorului de a astupa o groapă adâncă plină cu apă în care o persoană a căzut
înecându- se), deoarece inacţiunea autorului a fost una din cauzele care a determinat
rezultatul. Nu înlătură răspunderea penală a autorului nici împrejurarea că victima a
contribuit prin culpa sa la producerea rezultatului ( de exemplu, victima trecând strada
prin locuri nepermise a contribuit la provocarea accidentului de circulaţie), dacă se
stabileşte că a existat şi culpa autorului. Compensarea culpelor este inadmisibilă pentru
înlăturarea răspunderii penale. Această împrejurare va fi avută în vedere la
individualizarea sancţiunii penale aplicate făptuitorului.
Culpa exclusivă a victimei înlătură răspunderea penală a autorului (de pildă, dacă
victima fără ştirea şoferului s-a urcat pe remorca vehiculului, de unde a căzut şi s-a lovit
mortal).Chiar dacă se stabileşte că făptuitorul conducea vehiculul fără a avea carnet de
conducere, tot nu se va putea reţine în sarcina sa infracţiunea de ucidere din culpă,
64 Idem.
întrucât nu există nici o legătură de cauzalitate între această activitate a făptuitorului şi
rezultatul produs: moartea victimei65.
În situaţia în care acţiunile sau inacţiunile mai multor persoane sunt concordante
şi de natură să realizeze împreună rezultatul infracţional, toate aceste acţiuni sau inacţiuni
alcătuiesc antecedenţa cauzală a rezultatului produs. Mai mulţi muncitori, pe un şantier
ridică împreună un bloc de piatră, rupându-se dispozitivul de susţinere, este ucisă o
persoană. Toţi au lucrat cu aceeaşi culpă, deci sunt răspunzători, după unii autori, sunt
coautori la infracţiunea de ucidere din culpă66.
Nu întotdeauna acţiunile sau inacţiunile mai multor persoane sunt însă
concordante şi deci capabile să alcatuiască împreună antecedenţa cauzală a rezultatului
survenit. În exemplul menţionat, dacă legătura de susţinere a blocului de piatră a fost
efectuată de o altă persoană - nu de muncitori - şi se constată că a fost superficial
executată, rezultatul se impută acelei persoane nu muncitorilor, dacă aceştia nu aveau
obligaţia să verifice modul cum a fost efectuată legătura de susţinere a blocului de piatră.
Cu alte cuvinte, nu orice acţiune sau inacţiune anterioară rezultatului poate fi pusă în
legătură cauzală cu acel rezultat, ci numai aceea sau acelea care, obiectiv şi subiectiv,
sunt concordante sub aspectul urmărilor şi al semnificaţiei lor juridice67.
În situaţiile în care, deşi acţiunile sau inacţiunile mai multor persoane se produc
aproape concomitent şi contribuie obiectiv la producerea rezultatului constând din
moartea victimei, aceasta apărând drept consecinţa lor directă, totuşi, sub aspect subiectiv
unele din aceste contribuţii pot să fie atribuite unora dintre persoanele menţionate. Aşa de
pildă, în cazul unui şofer care conducea în mod corect autocamionul transportând mai
multe persoane, şi căruia îi apare pe neaşteptate un microbuz care a virat la dreapta,
derapând şi aşezându-se perpendicular în faţa autocamionului. Acest rezultat fiind
consecinţa culpei şoferului care conducea microbuzul acesta va răspunde şi nu şoferul
autocamionului68. Cu toate că victimele au fost ucise de şoferul autocamionului, totuşi
acesta nu a încălcat vreo regulă de circulaţie, iar în situaţia dată nu trebuia şi nu putea să
prevadă modul de comportare al şoferului de pe microbuz. Ca urmare, acţiunea sa, deşi
65 T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, “Codul penal comentat şi adnotat – partea specială” vol. I, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p.107. 66 I Dobrinescu, op. cit. p. 130. 67 I Dobrinescu, op. cit. p. 131. 68 Curtea supr. Just. Secţ. Pen. Dec. nr. 95/1990 (nepublicată).
obiectiv legată cauzal de rezultatul produs nu poate să atragă răspunderea din moment ce,
subiectiv nu se poate reţine vreo culpă în modul de conducere a autocamionului. Singura
acţiune a şoferului de pe microbuz, poate fi luată în considerare; acesta a condus
microbuzul, fără diligenţa cerută în împrejurările de mai sus cu consecinţele care s-au
aratat69.
Mai complicate sunt situaţiile în care mai multe acţiuni sau inacţiuni se
interferează în producerea aceleiaşi stări de pericol dar rezultatul, constând din moartea
unei persoane, nu are loc decât ca urmare a unei singure acţiuni sau inacţiuni rămasă
neidentificată. lată un exemplu: două persoane mânuiesc o armă pe rând. La un moment
dat arma se descarcă şi un copil este ucis, fără să se poată determina care dintre cele două
persoane a manevrat arma în momentul fatal. Ca urmare, se consideră că ambele
persoane au creat, prin imprudenţă comună, riscul grav soldat cu moartea copilului70.
Soluţia este discutabilă fiind greu de conceput că nu s-a putut determina autorul
manevrării greşite a armei de foc şi condiţiile în care urmarea s-a produs instantaneu
odată cu manevra făcută de ultima persoană care a avut arma asupra sa71.
Victima are în multe cazuri un rol important în producerea accidentului în urma
căruia îşi pierde propria viaţă72. Este suficient ca în această privinţă, să amintim situaţiile
în care victima circulă pe căile publice în stare de ebrietate sau nu respectă regulile de
circulaţie ori regulile de securitate a muncii. Viaţa modernă, cu stilul ei trepidant, nu
permite dezinteres din partea nimănui deci, şi sub aspect cauzal, contribuţia victimei
poate avea, ca orice altă contribuţie, caracter determinant.
În rezolvarea problemei privind raportul de cauzalitate şi rolul victimei, trebuie să
ţinem seama de cazurile când există o conexitate a acţiunilor sau inacţiunilor făptuitorului
şi victimei, şi când legătura cauzală între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi moartea
victimei nu este întreruptă. Ca urmare, subzistă răspunderea penală a acestuia, putându-se
lua în considerare cel mult contribuţia victimei ca o circumstanţă atenuantă judiciară. Pe
această linie se situează speţele: inculpatul este de acord că victima, în stare de ebrietate,
să fie transportată pe aripa din dreapta a tractorului pe care-l conducea; aceasta, la un
moment dat s-a dezechilibrat, a căzut şi a fost ucisă sub roţile tractorului. În această 69 I Dobrinescu, op. cit. p. 131. 70 I Dobrinescu, op. cit. p. 132.71 G. Levasseur, Notă, în R.S.C. nr.2/1980, p.489; I. Dobrinescu, op.cit. p.132. 72 I Dobrinescu, op. cit. p. 132.
situaţie făptuitorul nu poate să susţină că ar fi şi culpa victimei, atât timp cât a avut
cunoştinţă de la început că prin fapta sa încalcă dispoziţiile Regulamentului privind
circulaţia pe drumurile publice şi expune victima unui risc periculos73; - împrejurarea că
victima sare din maşină şi se accidentează mortal, în momentul când inculpatul nu mai
era stăpân pe volan, deoarece intrase cu maşina în şanţul şoselei, izbind-o de un pom, nu
modifică procesul cauzal şi nu înlătură răspunderea penală a inculpatului74 - excesul de
curaj, imprudenţa victimei, care nu a fost suficient de atentă, urcându-se pe o podină
neconsolidată, nu înlătură răspunderea inculpatului cu atribuţii de protecţia muncii, care
nu a luat măsurile necesare pentru construirea reglementară a schelei75.
Situaţiile de mai sus trebuiesc deosebite de cazurile de autonomie a acţiunii sau
inacţiunii victimei, când aceasta îşi asumă singură riscul unei anume activităţi deşi îşi dă
seama de starea de pericol legată de acţiunea respectivă, provocând ea însăşi acea stare de
pericol fără contribuţia făptuitorului. În ultima situaţie, actul făptuitorului nu poate sta la
baza rezultatului survenit, deoarece nu conţine potenţialitatea periculoasă care să justifice
răspunderea sa. În practica judiciară s-a decis că nu va exista răspunderea conducătorului
auto dacă victima s-a urcat fără ştirea şoferului în camion şi, la o curbă periculoasă, nu s-
a sprijinit de barele maşinii, a căzut accidentându-se mortal76 - nu este vinovat şoferul
dacă o persoană, în timpul rulajului maşinii, sare pe neaşteptate din maşină şi se
accidentează77 - nu poartă răspunderea penală cel care, deşi are atribuţii pe linia protecţiei
muncii, lucrând la un fierăstrău mecanic, alunecă şi intră cu mâna în dispozitivul mecanic
aflat în plină activitate78; - şeful de echipă nu răspunde, dacă victima, depăşind
dispoziţiile primite de a schimba un servoregulator defect la o staţie de reglare a gazelor,
după ce demontează piesa trece la probarea tensiunii arcului folosind o rangă cu care a
apăsat pe tija servoregulatorului, moment în care s-a produs o explozie şi o persoană a
fost ucisă. Rezultatul s-a datorat exclusiv culpei victimei79 - conduita neatentă a victimei
care cu ocazia demolării unui perete a lucrat contrar instructajului şi indicaţiilor primite
73 Trib. Jud Prahova, dec. nr. 63/1990, (nepublicată).74 Trib. Supr. Col. Pen. Dec. nr. 1406/ 1956 în C.D. vol. II, p. 464.75 Trib. Pop. Deva, sent. Pen. Nr. 120/1963, citată de O. Stoica, A. Dincu, Probleme legate de noua reglementare a protecţiei muncii în N.J. nr.3/1966, p.60. 76 Trib. Mun. Buc, secţ. a-II-a pen. Dec. nr. 2150/1984 (nepublicată).77 Trib. reg. Bacau, Dec. pen., nr. 790, 1955, Tn L.P. nr. 3, 1955, p. 273.78 Trib. Supr., Col. pen., Dec. nr. 806, 1966, citata de T. V a s i l i u şi colab., op. cit., p. 251.79 Trib. jud. Arges, Dec. pen. nr. 665, 1979 (nepublicată).
de la şeful de şantier, acţionând asupra bazei peretelui şi împingându-l, ceea ce a
determinat surparea lui80. De asemenea, s-a decis că nu există legătură cauzală între
omisiunile inculpatului de a face instructajul tehnic al victimei şi accidentarea acestuia,
dacă se stabileşte că victima, deşi era repartizată la o anumită maşină, din proprie
iniţiativă a lucrat la o altă maşină mai puţin cunoscută, unde s-a accidentat81.
Dimpotrivă există legături de cauzalitate, dacă medicul îşi îndeplineşte
superficial, obligaţiile sale, stabilind cu uşurinţă diagnosticul de plagă înţepată
nepenetrantă în loc de plagă abdominală penetrantă, cu lezarea peretelui gastric, ceea ce a
avut drept consecinţă neacordarea îngrijirilor medicale necesare (intervenţie chirurgicală)
şi instalarea unei septicemii generale şi în cele din urmă, moartea victimei. În acest caz
nu se poate susţine că activitatea medicului ar constitui numai o împrejurare periferică
care nu a influenţat producerea rezultatului, moartea victimei şi că aceasta s-ar datora
exclusiv lovirii victimei cu cuţitul de către inculpat.
În realitate, acţiunea culpoasă a medicului, deşi se înscrie ca o condiţie care a
favorizat procesul cauzal, prin conţinutul său concret şi prin intensitatea sa are, în speţă,
valoare cauzală, contribuind deopotrivă, alături de activitatea autorului loviturii, la produ-
cerea rezultatului unic, decesul victimei82.
Influenţa unor factori exteriori nu întrerupe legătura cauzală dacă făptuitorul avea
obligaţia să ia măsurile corespunzătoare determinate de aceşti factori. Astfel s-a decis că
există răspunderea penală a automobilistului care, constatând existenţa unui vânt puternic
şi a zăpezii, nu ia măsurile necesare şi accidentează un pieton; ori dacă un muncitor,
constatând existenţa unor trepidaţii la un recipient, nu intervine la timp provocând o
explozie cu consecinţe mortale.
Tot astfel, dacă inculpatul, văzând în grădina casei sale un copil intrat fără să-i
ceară voie, strigă la el şi încearcă să-l prindă; speriat, copilul aleargă spre fundul grădinii
care se termină la marginea unei pante abrupte cu înclinaţie de 45 de grade, coborând în
fugă panta, copilul se împiedică şi se loveşte în abdomen de un ciot, decedând la scurtă
vreme. S-a motivat corect că în speţă, inculpatul cunoscând periculozitatea pantei, a
acţionat cu uşurinţă şi nebăgare de seamă, deci este vinovat pentru uciderea din culpă.
80 Trib. Supr., Sect, pen., Dec. nr. 40, 1982, în C.D., 1982, p. 290.81 Trib. Supr. Col. Pen, Dec. nr. 675/1967, în C.D. 1967, p. 324.82 Trib. Supr., Sect, pen., Dec. nr. 1281, 1976 (nepublicata)
Cu atât mai mult nu întrerupe legătura cauzală prezenţa unor factori exteriori
legaţi de profesia inculpatului şi pe care acesta avea datoria să-i cunoască şi să acţioneze
cu maximă diligenţă. Un vânător trage în aer pentru a avertiza pe ceilalţi vânători că
drumul este jalonat, dar focul secţionează un cablu electric din apropiere şi provoacă
electrocutarea altui vânător. Se pronunţă condamnarea vânătorului imprudent. Un bărbat
a fost spitalizat la secţia psihiatrie, în urma unei tentative de sinucidere; medicul, faţă de
eşecul tratamentului chimioterapeutic şi de teama unei noi tentative de sinucidere, se
decide pentru electroşoc, sub anestezie generală; bolnavul are o criză cardiacă şi moare.
Instanţa, deşi reţine neglijenţa medicului de a nu fi cerut asistenţa unui anestezist calificat
consideră că această greşeală, deşi poate a lipsit pe bolnav de o şansă de viaţă, nu a
constituit cauza determinantă a morţii83 .
Nu va exista legătură de cauzalitate dacă între acţiunea făptuitorului şi rezultat se
interpun factori care provoacă producerea morţii victimei. Aşa de pildă, inculpatul care
conduce maşina cu viteză excesivă nu răspunde pentru accidentarea mortală a victimei,
dacă se stabileşte că aceasta s-a datorat răsturnării vehiculului ca urmare a surpării
neaşteptate a şoselei pe porţiunea de teren în care s-a circulat; tot astfel inculpatul nu
răspunde de moartea unei persoane pe care a fugărit-o şi care a murit ca urmare a spaimei
produsă prin infarct miocardic, despre care inculpatul nu avea cunoştinţă; la fel dacă un
conducător auto, în stare de ebrietate, intră neregulamentar într-un viraj, în timp ce un
biciclist venea din sens opus; pentru a evita coliziunea, biciclistul pătrunde pe trotuar dar
cade, fără să se accidenteze, după care, revoltat, se ridică şi pleacă în urmărirea
conducătorului auto, după o cursa de aproximativ 100 m suferă o criza cardiacă şi moare.
Conducătorul auto a fost achitat, cu motivarea că moartea victimei nu a fost urmarea
accidentului iniţial, ci consecinţa acelei curse nerezonabile de 100 m, astfel încât nu se
poate stabili o legătură cauzală între greşeala comisă de inculpat, criza cardiacă şi decesul
victimei.
Infracţiunea de ucidere din culpă se consumă în momentul în care, ca urmare a
acţiunii sau inacţiunii făptuitorului, s-a produs rezultatul: moartea victimei. Sub acest
aspect, uciderea din culpă este o infracţiune comisivă (care poate fi săvârşită prin
activităţi pozitive, dar şi prin atitudini pasive) şi materială, deoarece este condiţionată de
83 G. Levasseur, Notă, în R.S.C. nr.2/1980, p.433.
producerea unui rezultat material. Dacă acest rezultat nu se produce, şi dacă acţiunea sau
inacţiunea făptuitorului nu constituie altă infracţiune, autorul nu va fi tras la răspundere
penală. Infracţiunea de ucidere din culpă este totodată o infracţiune instantanee şi de
daună.
Fiind o infracţiune din culpă, nu este susceptibilă de forme imperfecte. Ca atare
tentativa este de neconceput84.
Despre teoria tentativei I. Tanoviceanu afirmă că “prezintă mari dificultăţi pe care
nici doctrina şi nici jurisprudenţa n-a izbutit să le învingă”85.
Tentativa presupunând existenţa unei hotărâri de a comite o infracţiune înseamnă
că sunt excluse de la tentativă infracţiunile săvârşite din culpă în oricare dintre
modalităţile acesteia.
În cazul culpei, din neglijenţă, tentativa este exclusă deoarece agentul are în
reprezentarea sa un alt rezultat decât acela care s-a produs efectiv; acest din urmă rezultat
nu a fost în reprezentarea agentului pentru a încerca realizarea lui ci a fost ceva
neprevăzut deşi previzibil pentru subiect (acesta trebuia şi putea să-l prevadă);
infracţiunea din culpă ori este consumată ori nu există deloc. Acela care urmează să
răspundă pentru o faptă din culpă se află în faţa unui rezultat pe care nu l-a prevăzut dar
pe care trebuia şi putea să-l prevadă şi să-l evite dacă manifesta diligenţa
corespunzătoare; o atare comportare a agentului n-are nici o relevanţă penală în raport cu
rezultatul care putea să se producă dar nu s-a produs; în acest caz, agentul ar putea fi,
eventual, tras la răspundere pentru ceea ce efectiv a comis adică pentru o simplă acţiune
culpabilă, dacă legea o sancţionează în această formă dar nu în legătură cu rezultatul care
nu s-a produs ( de exemplu, nerespectarea obligaţiei de a nu fuma într-un loc anume nu
înseamnă o tentativă în raport cu rezultatul care nu s-a produs (distrugerea din culpă)) ci
o încălcare, pedepsibilă contravenţional, a Regulamentului de ordine interioară. Spre
deosebire de neglijenţă, tentativa presupune un rezultat care nu s-a produs dar care s-a
aflat în reprezentarea agentului, existând hotărârea acestuia de a produce rezultatul prin
acte de executare care însă n-au fost duse până la capăt ori nu s-au finalizat prin
producerea rezultatului.
84 T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, op. cit., p. 108.85 I. Tanoviceanu “Curs de drept penal”, vol. I, Edit. Atelierele grafice SOCEC, Bucureşti, 1912, p.257.
Tentativa este exclusă şi în cazul culpei cu previziune (din uşurinţă), deoarece, în
acest caz, deşi există un rezultat în reprezentarea agentului, acesta este considerat de
subiect ca imposibil să se producă (ca atare nu i se poate atribui dorinţa de a încerca să-l
realizeze); pe de altă parte, uşurinţa cu care a acţionat agentul se evaluează ex post adică
după ce rezultatul s-a produs numai din acest moment se poate spune dacă agentul s-a
comportat cu uşurinţă sau a acţionat cu o altă formă de vinovăţie, or, aceasta, de
asemenea, exclude tentativa care implică o evaluare ex ante a caracterului actelor de
executare.
Executarea rezoluţiei delictuase presupunând o manifestare exterioară prin care
agentul aduce la îndeplinire rezoluţia adoptată vor fi excluse de la tentativă infracţiunile
omisive şi anume când omisiunea constă în neefectuarea unei activităţi ordonate de lege
(omisiunea proprie). În acest caz subiectul încalcă prin omisiune preceptul normei prin
care se comandă (normă imperativă) o anumită activitate (jussum); el nu se manifestă în
sensul cerut de lege ci se abţine. Dacă obligaţia impusă de lege trebuie adusă imediat la
îndeplinire infracţiunea se consumă prin simpla abţinere a agentului; dacă ordinul normei
trebuia executat până la un anumit termen, agentul poate oricând, până la împlinirea
termenului, să se supună normei; ca urmare, abţinerea sa pe toată această durată nu poate
fi considerată ca reprezentând acte de executare a omisiunii susceptibile de întrerupere ori
de neizbutire pentru a atrage răspunderea penală.
3.4. Modalităţi normative agravate ale infracţiunii de ucidere din culpă
În afara uciderii din culpă în forma simpla, legiuitorul a prevăzut, în alineatele
următoare ale art. 178 C. pen. mai multe modalităţi normative agravate.
Prima modalitate agravata se referă la nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare
la exercitarea unei anumite profesii, meserii, activităţi.
Domeniul culpei profesionale desemnează categoriile de fapte antisociale
săvârşite în exercitarea sau în legătură cu exercitarea unei activităţi sociale cu caracter
profesional, prin încălcarea obligaţiilor de conduită profesională.
Activităţile cu caracter profesional sunt acele activităţi pentru a căror desfăşurare
agentul trebuie să posede anumite calităţi, cunoştinţe şi deprinderi însumate într-o
anumită îndemânare practică , precum şi anumite trăsături morale; atât îndemânarea cât şi
deontologia sunt strâns legate de specificul exercitării acelor activităţi.
Exercitarea oricărei activităţi cu caracter profesional este susceptibilă de a
prezenta un pericol pentru societate în cazul în care agentul nu posedă calităţile,
cunoştinţele, deprinderile şi îndemânarea necesară, ori în cazul în care nu le foloseşte în
mod corespunzător, încălcând obligaţiile de conduită profesională care îi revin86.
Potrivit art. 178 alin. 2 C. pen. pedeapsa pentru ucidere din culpă este mai mare în
situaţia în care este săvârşită "ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor
de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei
anumite activităţi". Această modalitate agravata se referă prin urmare la caracterul
activităţii în legătură cu care s-a săvârşit fapta. Profesionistul sau meseriaşul care nu
săvârşeşte faptul în exerciţiul profesiei sau meseriei sale răspunde pentru forma simplă
sau de bază, în schimb cel care nu are nici o profesie sau meserie, dar exercită în fapt o
activitate specifică si fără să respecte regulile acestei activităţi va răspunde pentru ucidere
din culpă în forma agravata.
În practica judiciară s-a decis că ori de câte ori o persoană, cu sau fără cunoştinţe
minime, se angajează într-un sector în care există reguli specifice de exercitare a acelei
activităţi, şi prin nerespectarea regulilor săvârşeşte un accident mortal, răspunde în baza
agravantei de mai sus87; cel care instalează un mecanism pentru curent electric, fără să ia
măsurile de prevedere necesare din care cauză provoacă electrocutarea unei persoane88,
precum şi cel care conduce un electrostivuitor fără a avea calificarea necesară şi face
manevre greşite care au avut drept consecinţă moartea unei persoane, răspund în baza
aceleiaşi agravante89.
Potrivit legii este necesar, prin urmare, ca subiectul să fie un profesionist, un
meseriaş, ori să îndeplinească o activitate determinată şi să existe reguli, dispoziţii legale,
măsuri de prevedere edictate prin diferite acte normative, referitoare la exercitarea acelei
profesii, meserii sau activităţi pe care subiectul să nu le fi respectat.
Aşa de pildă, o persoană nu este vânător, dar exercitând la un moment dat această
activitate, este obligată să se conformeze regulilor specifice în materie; dacă va comite un 86 B. A. Sârbulescu, “Reflecţii…”, R.D.P. nr. 2/1995, p. 66.87 Plenul Trib. Supr., Dec. indr. nr. 8, 1980, Tn C.D., p. 48.88 Trib. Jud. Dolj, Dec. pen. nr. 49, 1975, in R.R.D. nr. 11, 1975, p. 7589 Trib. Supr., Sect, pen., Dec. nr. 1935, 1985, în C.D., p. 350.
omor din culpă în exercitarea acestor activităţi prin nerespectarea regulilor amintite va
răspunde potrivit art. 178 alin. 2 C. pen.
Din punctul de vedere al conţinutului său subiectiv culpa profesională se poate
înfăţişa sub ambele modalităţi de culpă definite de lege, adică atât cu uşurinţă cât şi cu
neglijenţă. Ca urmare făptuitorul va răspunde dacă a cunoscut regulile domeniului de
activitate şi a înţeles finalitatea lor, dar nu le-a respectat, sperând în mod uşuratic că
rezultatul nu se va produce; într-un asemenea caz culpa este evidentă şi putem afirma că
este vorba de o culpă gravă, dat fiind dispreţul manifestat faţă de norme. De asemenea, el
va răspunde dacă a nesocotit regulile instituite, dând dovadă de lipsă de interes faţă de
ele, sau le-a cunoscut greşit, vag sau trunchiat, fără o prezentare largă a funcţionalităţii
lor deşi, cu un mai mare efort de voinţă, avea posibilitatea să se documenteze şi să evite
încălcarea lor; într-un asemenea caz subzistă culpa simplă (neglijenţa). dacă făptuitorul
nu a cunoscut şi nici nu a avut posibilitatea să cunoască, în raport de anume factori
adiacenţi, dispoziţiile prescrise, însă el putea să-şi dea seama de pericolul accidental unei
persoane (de exemplu un muncitor este obligat să lucreze la o maşină pe care nu o
stăpânea suficient sau faţă de care nu avea capacitatea intelectuală să înţeleagă toate
manevrele; într-un asemenea caz subzistă după părerea noastră culpa însă într-o formă
mai uşoară90.
Culpa se relevă şi în situaţiile în care, deşi făptuitorul nu a încălcat o anume
dispoziţie, se constată că a acţionat cu lipsă de atenţie sau prevedere. Astfel, răspunde
pentru ucidere din culpă şoferul care, deşi nu a încălcat nici o regulă de circulaţie, totuşi
nu a acţionat la timp asupra frânelor şi astfel a ucis un pieton.
În practica judiciară s-a făcut frecvent aplicarea art. 178 alin. 2 C. pen. Astfel s-a
decis că există răspunderea penală a conducătorului auto când rezultatul constă în
uciderea din culpă a unei persoane, urmare a nerespectării dispoziţiilor legale, referitoare
la conducerea pe drumurile publice; în acest caz operează prevederile art. 178 alin. 2 C.
pen. Această agravantă se aplică oricărei persoane care conduce un autovehicul
(autoturism, autobuz, autocamion, troleibuz, tramvai) şi care, urmare a nerespectării
dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul acelei activităţi,
săvârşeşte un accident mortal. Nu are relevanţă dacă persoana respectivă are sau nu
90 I. D o b r i n e s c u , op. cit, p. 141.
cunoştinţe de conducere, dacă este profesionist sau amator, dacă posedă carnet de
conducere pentru acel tip de autovehicul sau altul; nici dacă conduce un tractor de brazdă
care era destinat circulaţiei, sau dacă tractorul a fost condus pe drumurile publice ci pe
păşunea comunală, deoarece textul nu face nici o diferenţiere; bicicliştii şi căruţaşii
îndeplinesc de asemenea, "o anumită activitate" în sensul legii penale, deci răspund în
baza textului menţionat, dacă nu respectă regulile instituite.
Prin st. 504 din 14 septembrie 1993, Tribunalul Militar Bucureşti a condamnat pe
inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută in art. 178 alin.2
Cod Penal91.
Instanţa a reţinut că în ziua de 29 aprilie 1992, în timp ce conducea un autoturism
în Bucureşti, cu încălcarea prevederilor art. 15 din D. 328/1966, şi art. 39 din
Regulamentul pentru aplicarea decretului, a intrat în coliziune la o intersecţie cu un
autoturism, accidentând mortal pe conducătorul acestuia.
Apelul declarat de inculpat a fost admis de Tribunalul Militar Teritorial, prin d. 59
din 29 martie 1994, care a achitat pe inculpat cu motivarea că accidentul s-a produs din
culpa exclusivă a victimei, car a pătruns în intersecţie fără a se asigura şi fără şi fără a
acorda prioritate de trecere autovehiculului condus de inculpat. Totodată, s-a considerat
că lipsa indicatoarelor de circulaţie în punctul accidentului este asimilată cazului fortuit.
Recursul procurorului a fost respins.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Potrivit art. 11 din D. 328/1966 şi art. 9 din Regulamentul pentru aplicarea
decretului, persoanele care folosesc drumurile publice sunt obligate să se conformeze
regulilor de circulaţie şi să respecte semnificaţia fiecărui mijloc de semnalizare rutieră.
Conform art. 15 alin.1 din menţionatul decret, orice conducător auto care se
apropie de o intersecţie a drumurilor publice trebuie să-şi mărească atenţia pentru a evita
orice accident. În alin. 2 al aceluiaşi articol se precizează că prioritatea de trecere în
intersecţii o au vehiculele care circulă din dreapta conducătorului care se pregăteşte să
intre în intersecţii o au vehiculele care circulă din dreapta conducătorului care se
pregăteşte să intre în intersecţie, cu excepţia cazurilor când semne rutiere ori reguli
speciale indică altfel. Aceleaşi obligaţii sunt prevăzute şi în art. 33 alin. 1 şi 6 lit. a din
91 C.S.J. Secţ. Mil. D. 47/1995) în. R.D.P. 2/1996
Regulament. Din probele administrate rezultă că inculpatul conducea autoturismul pe str.
Dezrobirii, cu viteza de 56 km/h. Ajungând la intersecţia cu str. Roşia Montană,
autoturismul condus de inculpat a intrat în coliziune cu autoturismul condus de N.O., care
pătrunsese în intersecţie d pe strada menţionată, situată în dreapta inculpatului. Mai
rezultă că, la data producerii accidentului, intersecţia nu era dirijată, str. Dezrobirii pe
care circula inculpatul şi str. Roşia Montana pe care circula victima nefiind prevăzute cu
indicatoare “Drum cu prioritate” şi, respectiv, “Stop”, sau “Cedează trecerea”. Prin
urmare, intersecţia nefiind semnalizată, inculpatul avea obligaţia să-şi mărească atenţia
pentru a evita orice accident şi să acorde prioritate de trecere autovehiculelor care circulă
din dreapta sa. Nerespectând regulile de circulaţie menţionate, care au dus la producerea
accidentului mortal, inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de ucidere din
culpă prevăzută în art. 178 alin.2 Cod Penal, aşa cum, corect, a reţinut prima instanţă.
Faptul că, anterior accidentului, pe Str. Roşia Montană ar fi existat un indicator de
restricţie a priorităţii este irelevant, de vreme ce la data producerii accidentului
indicatorul nu mai exista.
Tot astfel, va răspunde pentru agravanta menţionată, conducătorul auto care fără
să fi depăşit viteza legală, a comis un accident mortal deoarece nu a luat măsurile
necesare deşi a observat aglomeraţia de pe şosea care impunea o viteză mai mică92. De
asemenea, instanţa supremă a reţinut vinovăţia inculpatului motivând că: "la viteza de 47
km/h cu care inculpatul a condus autovehiculul se putea evita accidentul prin frânare, în
condiţii normale, nu însă şi atunci când intervin factori deosebiţi care afectează
vizibilitatea cum ar fi folosirea neregulamentară a luminii unui autovehicul care circulă în
sens contrar, astfel încât se impune concluzia că în speţă viteza nu a fost redusă
corespunzator"93. Într-o altă speţă instanţa supremă motivează că "obligativitatea
reducerii vitezei până la limita evitării oricărui pericol este necesară pentru proteguirea
unei valori mai importante decât siguranţa circulaţiei rapide a vehiculelor, şi anume
pentru apărarea vieţii şi circulaţiei oamenilor, precum şi a bunurilor proprietate publică
sau personală. Principiul fundamental al reglementării circulaţiei este asigurarea
securităţii pietonilor şi a vehiculelor, iar realizarea unui flux continuu este subordonată
92 Curt. Supr. Just., Sect, pen., Dec. nr. 361, 1993, in "Dreptul" nr. 5, 1994, p.74.93 Trib. Supr. Secţ. pen. Dec. nr. 1496/1977, în C.D./1977 p.266.
acestui principiu"94. Aceasta înseamnă că în situaţii speciale conducătorul auto trebuie să
ia toate măsurile, inclusiv reducerea vitezei, spre a evita un accident de circulaţie.
Asemenea măsuri se impun mai ales la circulaţia de poduri, curbe periculoase, la trecerea
peste nivele de cale ferata, la trecerea pe lângă grupuri95, animale, pieţe aglomerate, prin
dreptul staţiilor de tramvai, troleibuz sau autobuz96, pe timp de ceaţă, pe drumuri în
denivelare, în apropiere de şcoli97, la trecerile de pietoni, în locurile unde sunt instalate
indicatoare "atenţie animale"98, la schimbarea de mers prin viraje. Nerespectarea, în
oricare dintre asemenea situaţii, a reducerii vitezei în vederea preîntâmpinării pericolului
rezultat din situaţia ca atare, urmată de accidentarea mortală a unei persoane, echivalează
cu o culpă gravă, care trebuie sancţionată în consecinţă.
Obligaţia de mai sus a conducătorului auto, nu exclude fireşte şi situaţiile când
acesta să nu răspundă, deoarece, nu era posibilă evitarea accidentului. Aşa de pildă
instanţa a decis că nu există o culpă a conducătorului auto care conducea autobuzul pe
timp de ceaţă, cu vizibilitate redusă, ceea ce l-a obligat la reducerea vitezei până la
evitarea oricărui pericol. Întrucât din sens contrar a apărut un alt vehicul, cu care a făcut
schimb de semnalizări, iar pe partea dreaptă a drumului, în direcţia de mers a
inculpatului, staţiona un autocamion, fără să aibă aprinsă lumina de semnalizare de la
spate. Inculpatul n-a putut evita ciocnirea cu acest autovehicul şi producerea
accidentului99.
Soluţia este corectă după părerea noastră. Ar fi greşit să se considere că
prevederile art. 50 din Regulamentul de circulaţie care obligă la reducerea vitezei de
circulaţie - până la limita evitării oricărui pericol - ar consacra o răspundere obiectivă a
conducătorului auto. În realitate acesta nu poate fi tras la răspundere decât dacă există o
culpă în modul cum a circulat pe drumurile publice. Realitatea evidenţiază situaţii când
conducătorul auto, ţinând seama de periculozitatea locului unde trebuia redusă viteza, de
starea sa psihofizică, de starea tehnică a drumului, de condiţiile atmosferice, vizibilitate,
94 Trib. Supr.-, Sect, pen., Dec. nr. 520, 1974, în R.R.D. nr. 10, 1974, p. 54.95 Trib. Mun. Buc., Sect, a II-a pen., Dec. nr. 369, 1991, în "Culegere de Practică judiciară penală", 1991, p. 262.96 Trib. Mun. Buc., Sect, a II-a pen., Dec. nr. 447, 1991, în "Culegere de Practică judiciară penală", 1991, p. 263.97 Trib. Jud. Constanta, Dec. nr. 325, 1992, în "Dreptul" nr. 5, 1993, p. 71.98 Curt. Supr., Sect, pen., Dec. nr. 261, 1994 (nepublicată).99 Trib. Jud. Sibiu, dec. nr. 102/1968, în R.R.D. nr. 11 /1968, p.153.
intensitatea traficului, starea tehnică şi încărcătura autovehiculului etc. nu ar fi putut evita
accidentul chiar dacă reducea viteza. În toate aceste situaţii se va examina în ce măsură
conducătorul auto trebuia şi putea să prevadă consecinţele periculoase ale faptei sale,
ţinând seama de interferenţa tuturor factorilor de mai sus.
În activitatea medicală, de asemenea, s-a reţinut existenţa culpei profesionale
atunci când se comit acte de neglijenţă sau din neatenţie, când are loc o consultaţie
superficială a bolnavului sau orice alte acte care relevă îndeplinirea necorespunzătoare,
sau neîndeplinirea îndatoririlor care revin personalului sanitar. Astfel, de exemplu, există
răspunderea penală a chirurgului care, după efectuarea operaţiei a uitat o compresie şi un
instrument în corpul bolnavului, ceea ce a condus la moartea pacientului100; tot astfel, în
cazul medicului care a administrat unui copil de nouă ani ser antitetanic în cantitate mare
şi fără să ţină seama de antecedentele copilului101 sau a medicului care, anunţat telefonic
despre situaţia gravă a bolnavului, nu se deplasează la spital, ci se mulţumeşte să dea
explicaţii telefonice asistentei, iar mai târziu bolnavul nu a mai putut fi salvat102; ori a
medicului de gardă care, deşi solicitat, se eschivează să dea ajutor unei bolnave103; sau a
medicului care, pe considerentul că boala este ireversibilă, refuză să acorde asistenţă
medicală unei bolnave104.
Chiar şi organizarea greşită sau dispoziţii greşit date pot să atragă răspunderea
pentru ucidere din culpă. Chirurgul care execută operaţia şi lasă anestezistului sarcina
supravegherii până la revenirea pacientului din anestezia generală, constatând
redeşteptarea bolnavului medicul anestezist trimite pe pacient în cameră printr-un
infirmier; după o jumătate de ora este rechemat pentru reanimare, dar era prea târziu,
deoarece pacientul a murit datorită unei sincope cardiorespiratorii. Au fost condamnaţi
atât anestezistul cât şi chirurgul; primul pentru că nu a aşteptat revenirea la starea de
conştienţă a celui operat şi nu a mers în cameră să vadă cum a evoluat situaţia; celalalt
pentru că în calitate de conducător al clinicii a dat instrucţiuni personalului de a nu-i
deranja pentru urmări postoperatorii105.
100 Trib. Mun. Bucuresti, Dec. pen. nr. 642, 1974 (nepublicată).101 Trib.Cap., Col. I I , Dec. pen. nr. 3090, 1958, citată de E. P u ş c a r i u , Principiile juridice ale responsabilitatii medicate, in L.P. nr. 12, 1959, p. 23.102 Trib. reg. Pitesti, dec. nr. 169, 1958, în Ibidem.103 Trib. raion Deva, Sent. pen. nr. 169, 1958, în Ibidem.104 Trib. Supr., Col. pen., Dec. pen. nr. 1032, 1965, în C.D., 1965, p. 391.105 Speţa este redată şi comentată de G. Levasseur, în R.S.C. nr. 3, 1971, p. 680.
Făptuitorul răspunde penal, în condiţiile art. 178 alin. 2 C. pen., atunci când a
cunoscut dispoziţiile sau regulile respective şi a acţionat fără să ţină seama de ele sau nu
le-a cunoscut, dar trebuia şi avea posibilitatea să le cunoască. Există domenii profesionale
deosebit de complicate, altele foarte simple, după cum sunt persoane cu un nivel superior
de cunoştinţe, dar şi persoane care se descurcă greu în situaţii lipsite de dificultăţi. În
unele domenii de activitate profesională – cum sunt circulaţia rutieră, navală sau pe căile
ferate, sectorul medical, industrial, minier, etc. – sunt instituite reguli speciale pentru
protecţia vieţii persoanelor şi, ca atare, soluţiile privind culpa profesională se desprind
prin referire atât la aceste reguli, cât şi la cele de drept comun.
Când nerespectarea vreuneia dintre dispoziţiile legale sau a măsurilor de
prevedere constituie prin ea însăşi infracţiune ( de exemplu, contra protecţiei muncii sau
contra siguranţei circulaţiei rutiere) va exista un concurs de infracţiuni, de exemplu
uciderea din culpă şi infracţiunea contra protecţiei muncii106.
O altă modalitate normativă agravată este cea din art. 178 alin. 3 C. pen., care
prevede sancţiuni mai severe când uciderea din culpă se săvârşeşte de un conducător de
vehicul cu tracţiune mecanică având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita
legală sau care se află în stare de ebrietate. Prin urmare, pentru existenţa agravantei se
cere, pe de o parte, ca făptuitorul să fie un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică,
iar pe de altă parte, ca acesta să aibă în sânge, în momentul săvârşirii faptei, o îmbibaţie
alcoolică peste limita legală sau să fie în stare de ebrietate.
Prin îmbibaţie alcoolică sau alcoolemie se înţelege gradul de concentrare a
alcoolului în corpul uman, exprimat în grame la litrul de sânge107.
Limita legală a alcoolemiei care atrage răspunderea penală este arătată în art. 52
din Regulamentul circulaţiei, care fixează această limită la cel putin 1%0. În literatura de
specialitate se arată că influenţa negativă a alcoolului începe să se manifeste, uneori la o
concentraţie de alcool în sânge de 0,2%o, ca la 0,3%o să apară greşeli în aprecierea
distantei şi a vitezei, iar atunci când concentraţia de alcool în sânge este de 0,5%o la
mulţi şoferi apar tulburări de vedere şi la 0,6%o tulburări de echilibru, iar la 0,9%0 se
diminuează simţitor capacitatea de adaptare la întuneric; atunci când alcoolemia atinge
1%o durata de reacţie descreşte considerabil, atenţia scade, iar conduita în dirijarea
106 G. Nistoreanu şi colab, op. cit., p. 119.107 G. A n t o n i u, C. B u I a i, Gh. C h i v u I e s c u, op. cit., p. 29.
autovehiculului devine nesigură. Fără îndoială aceste consecinţe nu sunt identice la toate
persoanele; femeile şi tinerii sunt, în genere, mai puţin rezistenţi la alcool decât bărbaţii
maturi; apoi starea de sănătate a subiectului are şi ea un rol în această privinţă. Dar,
oricum ar fi, este cert că, chiar de la grade de alcoolemie mai reduse decât 1%o,
capacitatea de discernământ şi reacţie a conducătorilor se resimt şi că, pe măsură ce
alcoolemia creşte ele descresc progresiv. Pe baza datelor statistice s-a stabilit că la o
alcoolemie de 0,5%0 riscul de accident se triplează, la 1%0 este de 5 ori mai mare, la
1,5%0 de 15 ori, iar la 2%0 creşte de 55 de ori.
Efectele stării de ebrietate sunt condiţionate, natural, de gradul de îmbibaţie
alcoolică a sângelui, dar evoluţia lor nu urmează, întotdeauna, trasee egale în timp şi
intensitate, apărând de la individ la individ, desincronizări între cele două stări. Este
posibilă, astfel, instalarea stării de ebrietate cu mult înainte de atingerea pragului e
alcoolemie care să o justifice – de pildă, în cazul beţiei patologice apărută la persoane
care au în antecedente traumatisme cranio – cerebrale, afecţiuni neuro – psihice şi altele –
după cum este posibilă neapariţia simptomelor stării de ebrietate sau evidenţierea lor mult
redusă – deşi gradul de îmbibaţie alcoolică este ridicat – la unele persoane rezistente la
acţiunea alcoolului.
În deosebire faţă de starea de îmbibaţie alcoolică – care se determină prin examen
toxicologic de laborator ori prin metoda calcului retroactiv – starea de ebrietate se
stabileşte prin orice mijloc de probă judiciară.108
Prin "stare de ebrietate" se înţelege starea de tulburare psiho-fizică
(psihosenzorială şi neuromusculară) produsă sub influenţa intoxicaţiei alcoolice asupra
însuşirilor psihofizice ale individului. În funcţie de gravitatea ei, starea de intoxicaţie a
organismului se poate prezenta sub trei forme, şi anume: o stare de euforie sau de
excitaţie alcoolică, beţia propriu-zisă şi starea comatoasă. Conceptul de "stare de
ebrietate" întrebuinţat de legea penală vizează numai cea de-a doua fază a intoxicaţiei
alcoolice în care se produc atât tulburările psihosenzoriale caracterizate prin dezorientare,
alterarea judecăţii şi a memoriei cât şi tulburările neuro-musculare, constând în special în
tulburări de echilibru şi coordonare, deosebit de periculoase pentru siguranţa circulaţiei.
108 G. Diaconescu “Infracţiunile în Codul penal român”, Edit. Oscar Print, p.189
Ultima fază, caracterizată prin somn profund, amnezie, hipotermie şi eventual, dispariţia
reflexelor exclude, de regulă, posibilitatea conducerii unui autovehicul109.
Cele două stări - starea de îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală şi starea
de ebrietate - nu sunt neapărat echivalente. Există cazuri când conducătorul unui
autovehicul are alcoolemie în sânge sub 1%o şi totuşi prezintă simptomele stării de
ebrietate, după cum sunt şi cazuri când îmbibaţia alcoolică este mai mare de 1%o, dar
conducătorul nu prezintă simptomele acestei stări110.
Pentru organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti deosebirea stării de
îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală de starea de ebrietate are mare însemnătate
practică, deoarece mijloacele de probă prin care ele pot fi dovedite nu sunt aceleaşi.
"Starea de îmbibaţie alcoolică de peste 1%0 - deoarece implică stabilirea unui coeficient
de alcool în sânge precis determinat - nu poate fi dovedită decât prin efectuarea unei
analize de laborator asupra probelor biologice recoltate (sânge şi eventual urina). Cum
pentru existenţa infracţiunii interesează îmbibaţia alcoolică din momentul conducerii
autovehiculului şi cum, pe de altă parte, din acest moment şi până la recoltarea
materialului biologic trece un anumit interval de timp, în care coeficientul de alcoolemie
în sânge poate fie să crească (când alcoolul a fost consumat imediat înaintea luării probei
de sânge), fie să scadă (când de la consumarea alcoolului şi până la recoltarea probei a
trecut un timp îndelungat), în scopul determinării precise a gradului de îmbibaţie
alcoolică din momentul conducerii, în practica medico-legală, se procedează uneori la o
evaluare retrospectivă a alcoolemiei.
Spre deosebire de gradul îmbibaţiei alcoolice, care nu poate fi stabilit decât prin
analiză de laborator, starea de ebrietate se poate constata pe baza diagnosticului clinic,
făcându-se dovada modului de comportare, a atitudinii, a capacităţii de orientare în timp
şi spaţiu, a memoriei, a siguranţei gesturilor mâinii, a stării pupilelor etc.111 În lipsa
buletinului de examinare clinică, starea de ebrietate se poate dovedi ş prin alte mijloace
de probă, cum ar fi declaraţia inculpatului, coroborată cu depoziţiile martorilor, atunci
109 V. B e l iş, op. cit., p. 141; Trib. Mun. Buc., Sect, a II-a pen., Dec. nr. 623, 1993, în "Dreptul" nr. 5/1994, p. 80.110 Curt. Supr. Just., Dec. nr. 149, 1994 (nepublicată).111 M. K e r n b a c h, op. cit., p. 384.
când din acestea rezultă împrejurări semnificative de natură a forma convingerea instanţei
asupra situaţiei reale112.
Se ştie că există o strânsă relaţie între alcoolism şi infracţionalitate. În materia
infracţiunilor din imprudenţă această relaţie apare şi mai evidentă, date fiind efectele pe
care le produce alcoolul asupra funcţiilor conştiinţei. Un conducător auto sau orice alt
profesionist aflat sub influenţa alcoolului periclitează grav securitatea lui şi a altora, prin
starea de dezechilibru psihic în care se află sau lipsa de stăpânire de care dă dovadă 113. De
altfel, în Decretul nr. 328 din 1966 privind circulaţia pe drumurile publice este
reglementată ca infracţiune distinctă conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul
de către o persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică care depăşeşte limita legală
sau care se află în stare de ebrietate (art. 37 alin. 1)114.
Problema încadrării juridice a faptei unei persoane care conducând un autovehicul
pe drumul public, având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală sau în stare de
ebrietate accidentează mortal o persoană a fost pe larg dezbătută în literatura juridică şi a
făcut, de asemenea obiectul unor numeroase soluţii în practica judiciară. Astfel, unii
autori, influenţaţi şi de practica judiciară au considerat că infracţiunea prevăzută în art.
178 alin. 3 C. pen. are caracter complex, ea absorbind în conţinutul său fapta incriminată
prin art. 37 din Decretul nr. 328/1966115.
Problema încadrării juridice a faptei conducătorului unui autovehicul care, având
în sânge o îmbibaţie alcoolică, depăşeşte viteza legală şi accidentează mortal o persoană,
a făcut obiect de dezbatere în literatura juridică şi, de asemenea, s-au pronunţat
numeroase soluţii în practica judiciară, soluţii cunoscute, nefiind nevoie să fie reluate.
Ipoteza avută în general, în vedere şi la care ne referim mai sus era aceea a unui
autovehicul condus pe drumurile publice. Într-o speţă rezolvată de instanţele
judecătoreşti, s-a supus atenţiei şi o altă situaţie de fapt, anume aceea când accidentul
mortal s-a produs după ce conducătorul de autovehicul părăsise drumul public. În timpul
cât a condus pe un drum public, conducătorul auto a circulat având o alcoolemie peste
112 Trib. Mun. BUCUREŞTI , Sect, I-a pen., Dec. nr. 511, 1993 (nepublicată).113 Trib. Supr., Sect, pen., Dec. nr. 860, 1989, în R.R.D. nr. 8, 1989, p. 60.114 I . D o b r i n e s c u , op. cit., p. 148.115 M. Z o l y n e a c , Unele aspecte teoretice şi practice ale recidivei, în R.R.D. nr. 6, 1983, p. 10; C. T u r i a n u , Discuţii despre natura juridică şi structura infracţiunii prevăzută de art. 178 alin. 3 C. pen., în "Dreptul" nr. 4-5, 1991, p. 58; Plenul Trib. Supr., Dec. de îndrumare nr. 2, 1975, C.D., 1975, p. 50.
limita legală, însă numai după părăsirea drumului public a săvârşit un accident mortal de
circulaţie. Această împrejurare justifică, după părerea noastră o încadrare juridică diferită
decât cea reţinută în cazurile obişnuite de accident mortal de circulaţie pe drumurile
publice de către un conducător de autovehicul având o îmbibaţie alcoolică peste limita
legală.
În prima variantă, făcându-se aplicarea îndrumărilor date de Tribunalul Suprem,
fapta ar constitui infracţiunea complexă prevăzută în art. 178, alin.3 Cod Penal, (deşi
există şi o opinie contrară judicios motivată).
În cel de-al doilea caz, opinăm că nu se poate vorbi decât de un concurs de
infracţiuni, urmând a fi reţinută atât infracţiunea prevăzută în art. 37 alin.1 din D.
328/1966, cât şi infracţiunea prevăzută în art. 178, alin.3 Cod penal.116
Alţi autori nu împărtăşesc această opinie, considerând că fapta incriminată în
legislaţia circulaţiei rutiere nu se absoarbe în uciderea din culpă, cele două fapte putând
alcătui, eventual, termenii unui concurs ideal. În ceea ce ne priveşte, credem că
infracţiunea prevăzută în art. 178 alin. 3 C. pen. nu este o infracţiune complexă. Se ştie că
infracţiunea complexă este, potrivit art. 41 alin. ultim C. pen., infracţiunea în conţinutul
căreia intră ca element sau circumstanţă agravantă o acţiune sau o inacţiune care
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Se ştie de asemenea că, atunci
când creează o infracţiune complexă, legiuitorul indică fără echivoc acţiunea sau
inacţiunea cu incriminare distinctă, pe care o include în conţinutul acelei infracţiuni. Or,
în cazul art. 178 alin. 3 C. pen. legiuitorul, nereferindu-se la săvârşirea faptei pe un drum
public, nu arată că a inclus în conţinutul infracţiunii de ucidere din culpă şi infracţiunea
prevăzută în art. 37 din Decretul nr. 328/1966. Întrucât uciderea din culpă prevăzută de
art. 178 alin. 3 C. pen. poate fi săvârşită şi pe un alt drum decât cele publice, firesc este ca
atunci când se săvârşeşte pe un drum public şi deci se realizează şi conţinutul infracţiunii
prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 328/1966, să se aplice regulile referitoare la
concursul de infracţiuni. În afară de aceasta, nu este de conceput ca o infracţiune din
culpă să includă în conţinutul său ca element sau circumstanţă agravantă o activitate
incriminată distinct ca infracţiune intenţionată. În sfârşit, acceptarea punctului de vedere
că uciderea din culpă prevăzută în art. 178 alin. 3 C. pen. este o infracţiune complexă
116 P. Dungan, “BeţiE. Acident mortal …”, Drept Penal nr. 3/1996, p.87.
conduce şi la situaţii inacceptabile în cazul aplicării dispoziţiilor referitoare la recidivă,
precum şi în cazul aplicării unor acte de clemenţă.
O altă ipoteză ar fi aceea că uciderea din culpă săvârşită în modalitatea prevăzută
la art. 178 alin. 3 Cod penal ar fi o infracţiune complexă.
În literatura juridică s-a susţinut de unii autori că în situaţia în care uciderea din
culpă a fost săvârşită de către un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având o
îmbinaţie alcoolică ce depăşeşte limitele legale sau care se află în stare de ebrietate,
acesta realizează conţinutul infracţiunii prevăzută în art. 37 din D. 328/1966, în concurs
cu infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută în art. 178, alin. 3 C. Pen.
Practica judiciară, influenţată de decizia de îndrumare nr. 2/1975, a fostului
Tribunal Suprem, ca şi de unii autori117, au adoptat însă teza potrivit căreia infracţiunea
prevăzută în art. 178 alin.3 Cod Penal are un caracter complex, în aceasta fiind absorbită,
ca element agravant, fapta prevăzută în art. 37din D. 328/1966.
Considerăm că pentru a se ajunge la concluzia existenţei infracţiunii complexe în
această situaţie, trebuia ca în conţinutul legal al infracţiunii agravate de ucidere din culpă
să se includă, alături de activitatea de “ucidere”, şi activitatea de conducere a unui vehicul
cu tracţiune mecanică de către o persoană care are peste 1%o alcool în sânge sau se află în
stare de ebrietate.
De altfel, potrivit art. 41 alin.3 Cod Penal, “Infracţiunea este complexa când în
conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune
care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală”, iar în conţinutul textului
art. 178, alin.3 Cod Penal, nu se prevede că uciderea din culpă trebuie să fie consecinţa
conducerii vehiculului de către făptuitorul care se află în stare de ebrietate sau cu
alcoolemie peste limita legală, ci faptul că existenţa acestei stări agravează răspunderea
penală pentru uciderea din culpă.
Pe de altă parte, conţinutul legal al infracţiunii prevăzute în art. 178 alin.3 Cod
Penal, neimpunând ca uciderea din culpă să se fi produs pe un drum public, sfera de
cuprindere a elementului circumstanţial de agravare este mai mare decât conţinutul
117 Matei Basarab, Drept Penal, partea specială, vol.I, Cluj, 1985, p.76; Gh. Mateuţ, Unele consideraţii în legătură cu structura infracţiunii prevăzută în art. 178, alin 3 Cod Penal, R.R.D., nr.6/1986, p.41,45;M. Petrovici, Discuţii despre natura juridică şi structura infracţiunii prevăzute în art. 178 alin.3 Cod Penal, D., nr.4-5 /1991, p.55 şi urm.; M. Petrovici, Geza-Laczko David, Unele consideraţii în legătură cu structura infracţiunii prevăzute în art. 178 alin. 3 Cod Penal, R.R.D/ nr.6/1986, p.51 şi urm.
infracţiunii prevăzute în art. 37 din D. 328/1966, deşi potrivit infracţiunii complexe,
conţinutul agravat este rezultatul absorbirii unei alte infracţiuni.
Rezulta că, în conţinutul infracţiunii complexe prevăzute în art. 178 alin. 3 Cod
Penal ar intra, atât activitatea care formează conţinutul unei infracţiuni (art. 37 din D.
328/1966), cât şi activităţi care nu sunt incriminate (ex. conducerea vehiculului pe câmp,
situaţie în care se realizează conţinutul unei infracţiuni simple).
În acest context, apreciem că săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 178 alin. 3
Cod Penal, pe drumul public, este mult mai gravă decât cea comisă în alte locuri, unde
este pusă în pericol siguranţa circulaţiei pe drumurile publice şi valorile sociale
corelative.
Între cele două ipoteze trebuie să existe diferenţieri nete cu privire la regimul
sancţionator, întrucât, în caz contrar, limitele legale de pedeapsa pentru uciderea din
culpă ar fi aceleaşi, indiferent daca s-a comis sau nu şi infracţiunea prevăzută în art. 37
din D. 328/1966. După cum se ştie, aceasta din urmă este o infracţiune continuă, de
pericol, făptuitorul punând în primejdie şi viaţa altor persoane, ori alte valori sociale, în
timpul cât a condus pe drumurile publice sub influenţa alcoolului.
Prin uciderea din culpă, dacă s-a datorat stării de ebrietate, se realizează numai
unul din pericolele provocate de conducerea sub influenţa alcoolului, însă făptuitorul
trebuie să răspundă şi pentru producerea stării de pericol privind alte valori sociale,
anterioare producerii uciderii din culpă.
De altfel, dacă făptuitorul ar continua să conducă autovehiculul în stare de
ebrietate, după săvârşirea uciderii din culpă, s-ar reţine concursul de infracţiuni, tocmai
pentru că s-a creat (anterior) o stare de pericol pentru circulaţia publică, adică pentru alte
valori ocrotite de lege.
De asemenea, potrivit conţinutului legal al infracţiunii prevăzute în art. 178 alin 3
Cod Penal, nu este necesar ca starea de ebrietate a făptuitorului să fie cauza uciderii din
culpă, ceea ce ar contrazice teoria infracţiunii complexe, întrucât potrivit întregii literaturi
juridice între faptele reunite în conţinutul infracţiunii complexe trebuie să existe un raport
de conexiune obiectivă sau subiectivă de la cauză la efect sau de la mijloc la scop.
În situaţia infracţiunilor complexe, reglementate de legea penală, scopul activităţii
infracţionale îl constituie vătămarea relaţiilor sociale principale, iar urmarea mai gravă
este consecinţa activităţii principale, (art. 211 alin. 2 Cod Penal).
În cazul conţinutului legal prevăzut în art. 178 alin. 3 Cod Penal, obiectul juridic
principal este format însă de relaţiile sociale privind viaţa victimei, iar relaţiile sociale
referitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice ar constitui obiectul juridic
secundar, ceea ce ar reprezenta o situaţie inversă faţă de celelalte infracţiuni complexe.
Forma de vinovăţie specifică infracţiunilor complexe este intenţia, iar în cazul
formei agravate, cum este şi cea prevăzută în art. 178 alin. 2 Cod Penal este
praeterintenţia, ceea ce presupune că activitate principală are la bază intenţia, iar
rezultatul mai grav s-a produs din culpă, situaţie care nu corespunde cu formularea
textului analizat.
Avându-se în vedere şi celelalte argumente exprimate în literatura juridică:
beneficierea de graţiere, când actul de clemenţă se referă la infracţiunile din culpă,
inexistenţa stării de recidivă etc., care pledează reţinerea concursului de infracţiuni,
apreciem că aceasta soluţie reprezintă de fapt şi voinţa legiuitorului. Ca un paradox, în
situaţia reţinerii soluţiei infracţiunii complexe, cel care a condus în stare de ebrietate şi a
ucis o persoană poate beneficia de graţierea unei infracţiuni din culpă şi nu se poate reţine
în sarcina sa starea de recidivă, iar cel care a condus sub influenţa alcoolului fără să
suprime viaţa vreunei persoane nu beneficiază de graţiere şi poate fi recidivist.
Analizându-se şi redactarea celorlalte texte prin care se incriminează infracţiuni
complexe, cât şi trăsăturile acestei forme de unitate infracţională arătate în literatura
juridică, apreciem că dacă legiuitorul ar fi intenţionat ca infracţiunea de ucidere din culpă
săvârşită de către persoane aflate în stare de ebrietate să fie complexă, ar fi creat o forma
agravată la art. 37 din Decretul 328/1966, elementul circumstanţial fiind producerea
morţii din culpă.
Ultima modalitate normativă agravată priveşte pluralitatea de victime şi anume că
prin fapta agentului sunt ucise două sau mai multe persoane.
Din modul în care este redactat textul ("dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat
moartea a două sau mai multe persoane, la maximul pedepselor prevăzute în alineatele
precedente se poate adăuga un spor până la 3 ani") rezultă că legiuitorul a păstrat, în cazul
dat, unitatea de infracţiune. Ca urmare, dacă prin fapta săvârşită inculpatul a cauzat, din
culpă, moartea a două persoane, există o singură infracţiune de ucidere din culpă, în
formă agravată prevăzută de art. 178 alin. 5 C. pen., iar nu două infracţiuni de ucidere din
culpă, în concurs. Agravanta prevăzută în textul menţionat, constând în cauzarea morţii a
două sau mai multor persoane, caracterizează o infracţiune unică, o unitate infracţională
legală, compusă din fapte care, altfel, ar fi rămas infracţiuni distincte118.
Astfel în practică s-a decis că împrejurarea ce constă în aceeaşi faptă de
nerespectare, de către un conducător auto, a dispoziţiilor legale privind circulaţia pe
drumurile publice, s-a cauzat moartea a două persoane, constituie o agravantă a
infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. 5 Cod Penal. Ca urmare, nu
există concurs de infracţiuni, ci o singură infracţiune de ucidere din culpă calificată.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea în concurs a două infracţiuni de
ucidere din culpă prevăzute în art. 178 alin. 2 Cod Penal.
S-a reţinut că, în dimineaţa zilei de 23 august 1994, prin nerespectarea regulilor
de circulaţie, inculpatul a lovit cu autoturismul pe care îl conducea un număr de cinci
persoane aflate pe trotuar, din care două au fost accidentate mortal, iar celelalte au suferit
diferite leziuni.
Apelul declarat de procuror a fost admis şi s-au majorat pedepsele stabilite pentru
cele două infracţiuni de ucidere din culpă.
Recursul inculpatului a fost admis şi s-a constatat că pedepsele stabilite pentru
cele două infracţiuni de ucidere din culpă sunt graţiate în parte.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
În cazul infracţiunii de ucidere din culpă legea prevede şi împrejurări agravante,
între care cea prevăzută în art. 178 alin. 5 Cod Penal, potrivit căreia dacă prin fapta
săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, la maximul pedepselor
prevăzute în alineatele precedente se poate adăuga un spor de până la 3 ani.
Cum decesul celor două victime s-a produs datorită leziunilor ce le-au fost
cauzate prin accidentul de circulaţie comis de inculpat, se impunea a se reţine că a fost
săvârşită o singură infracţiune de ucidere din culpă, în condiţiile de agravare prevăzute în
118 Trib. Supr., Sect, pen., Dec. nr. 331, 1983, în R.R D. nr.5/1984, p.67; Trib. Supr., Sect, pen., dec. nr. 3174/1974 în R.R.D. nr. 8/1975, p. 72.
art. 178 alin. 2 Cod Penal, iar nu două infracţiuni de ucidere din culpă, în raport cu
numărul victimelor.119
3.5. Latura subiectivă a infracţiunii de ucidere din culpă
Uciderea din culpă, după cum o arată şi denumirea, se săvârşeşte din culpă, fie în
forma culpei cu previziune (uşurinţa), fie în forma culpei simple (neglijenţa) aşa cum sunt
definite în art. 19 C. pen.
Ca formă a vinovăţiei, culpa este definită prin dispoziţiile art. 19 alin. 2 cod penal
şi constă în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, nu-l
acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei
sale deşi putea şi trebuia să-l prevadă. Culpa în dreptul penal reprezintă forma mai uşoară
a vinovăţiei120, deoarece în cazul ei capacitatea spirituală a subiectului este dirijată în
direcţia unei activităţi străine infracţiunii comise în realitate.121
Caracteristicile generale ale infracţiunii pe care subiectul o săvârşeşte în concret
fie străbat ca nişte umbre mai puţin clare numai periferiile câmpului preocupărilor sale
intelectuale, fie nu-i ating nici cel puţin tangenţial sfera conştiinţei.122 Datorită acestui
raport faţă de conştiinţa subiectului, caracteristicile generale ale infracţiunii uneori scapă
cu totul controlului său intelectual, când nu prevede deloc rezultatele ilicite ale faptei,
alteori însă nu sunt pe deplin înţelese, când prevede numai posibilitatea producerii
rezultatelor respective şi speră să le prevină în timp util.
Culpa nu este o formă de proces psihic inferioară ori atenuată a intenţiei ( deşi
faptele ilicite comise din culpă se pedepsesc mai uşor decât cele comise cu intenţie), ci
constituie o formă specifică de proces psihic, de corelaţie între elementele volitive şi
intelective ale procesului psihic123.
În cazul uciderii din culpă, făptuitorul nu voieşte să se producă rezultatul,
constând în moartea persoanei dar, într-o primă ipoteză, speră în mod uşuratic şi fără
119 C. S. J. S. pen. D. 896/1999, în D.P. nr.4/2000120 Tr. Pop, op. cit., pag. 366; L. Biro, “Drept penal, partea generală”, Universitatea “Babeş Bolyai”, Cluj, 1971, pag. 97; M. Basarab, “Drept penal, partea generală”, vol.I, Universitatea “Babeş Bolyai”, Cluj, 1988, pag. 129121 I. Oancea, “Tratat de drept penal, partea generală”, Editura All, Bucureşti, 1994, pag. 114122 I. Mircea, “Vinovăţia în dreptul penal român”, Edit. Lumina-LEX, Bucureşti, 1998, pag. 145123 G. Antoniu “Vinovăţia penală”, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1995, pag. 154.
temei că rezultatul aflat în reprezentarea sa nu se va produce, în a doua ipoteză, nici nu-l
prevede, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Astfel în practică s-a stabilit că fapta militarului aflat în serviciul de santinelă,
care pe întuneric, nesesizând că de postul său se apropie un alt militar, a dezasigurat
pistolul mitralieră cu care era înarmat, a introdus cartuş pe ţeavă şi, fără a-l soma, a tras în
acel militar, de la aproximativ 2 metri, împuşcându-l mortal în cap, constituie
infracţiunea de omor iar nu aceea de ucidere din culpă.
De vreme ce declanşarea proiectilului nu se putea produce instantaneu, ci prin
efectuarea mai multor operaţiuni prealabile de manevrare a mecanismelor de tragere,
între care şi introducerea cartuşului pe ţeavă, se exclude săvârşirea faptei din uşurinţă sau
neprevedere, ce caracterizează, sub aspect subiectiv infracţiunea de ucidere din culpă124.
Criteriul "previzibilităţii rezultatului", emis încă de autorii clasici, stă la baza
definiţiei culpei. Deşi se propun şi alte criterii el rămâne criteriul general acceptat de
comentatori. În Codul nostru penal, fapta este săvârşită din culpă când făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se va produce (uşurinţa),
sau când nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (neglijenţa).
Delimitarea intenţiei indirecte de neglijenţă este în continuare o problemă
controversată în practica judiciară125.
Uşurinţa corespunde cu acea atitudine inadmisibilă, caracteristică celui care riscă
neraţional socotind fără temei, într-o situaţie primejdioasă că rezultatul constând în
moartea unei persoane nu se va produce. Cele mai frecvente cazuri de uşurinţă sunt:
conducerea autovehiculului sub influenţa alcoolului cu viteză excesivă sau în stare de
boală, ori de oboseală; depăşirea riscantă a autovehiculului din faţă; organizarea
defectuoasă a lucrărilor pe un şantier.
Uşurinţa este foarte aproape de intenţia indirectă. Când făptuitorul nu are nici un
temei sau un temei serios să considere că rezultatul mai grav nu se va produce, şi se
bazează în această convingere exclusiv pe jocul întâmplării (spre exemplu, un individ
având asupra sa o armă trage mai multe focuri în mulţime), va exista intenţie indirectă de
omor; când făptuitorul crede sincer (dar uşuratic) că rezultatul pe care-l prevede nu se va
produce, deoarece el ar fi în stare să prevină rezultatul, avem culpa din uşurinţă.
124 C.S.J., Secţii unite, d.1/1996, R.D.P nr.2/1997; C.S.J. s.unite, d/146/A/A/A1996 , R.D.P. nr.2/2001 125 I. Griga, “Delimitarea…”, R.D.P., nr.4/1995, p.112.
Neglijenţa (sau neprevederea), denumită şi culpă simplă, echivalează cu lipsă de
precauţie; nu se prevede ceea ce trebuia să se prevadă, în raport cu conduita ipotetică, a
omului normal care, în condiţii similare, se presupune că ar fi prevăzut ceea ce făptuitorul
nu a prevazut. De exemplu: un militar în termen, aflat în serviciul de pază, lângă un
depozit de carburanţi, lasă arma încărcată şi nesupravegheată în apropierea unui grup de
copii care se aflau în preajmă. Unul dintre copii se joacă cu arma, aceasta se descarcă şi
un alt copil este ucis. Militarul în termen este vinovat pentru uciderea din culpă , pentru
că trebuia şi putea să prevadă rezultatul.
În cazul neglijenţei, făptuitorul nu are deci o reprezentare mintală a rezultatului
constând în moartea unei persoane, el ignoră în mod nepermis un asemenea rezultat,
demonstrând o anume deficienţă, nu în legătură cu elementul volitiv, ci cu elementul
intelectiv neprevăzând posibilitatea survenirii rezultatului respectiv, deşi în condiţiile date
trebuia şi putea să prevadă aceasta.
Mai sunt folosite denumirile de culpă conştientă şi culpă inconştientă. Astfel, în
Codul penal elveţian, culpa în general se califică "conştientă" când făptuitorul acţionează
conştient de rezultatul posibil al acţiunii sau inacţiunii dar cu convingerea că rezultatul nu
se va produce; când făptuitorul nu are previziunea rezultatului şi nu uzează de precauţiile
pentru a preveni consecinţele pe care trebuia ş putea să le prevadă. După unii autori,
caracterul conştient al culpei se deduce din încălcarea cu bună ştiinţă a dispoziţiilor legale
sau a normelor de conduită, făptuitorul sperând că rezultatul nu se produce, iar caracterul
inconştient al culpei rezultă din apariţia unor împrejurări în sfera de acţiune a subiectului,
în faţa cărora, deşi ar fi avut posibilitatea unui răspuns corespunzător, printr-un anume
efort, nu l-a ales pe acesta, ci un altui, care a avut ca rezultat uciderea persoanei. Sunt
citate în această privinţă cazurile de neîndemânare sau de incapacitate de reacţie la un
eveniment rutier care în mod normal putea fi evitat.
Diferenţele menţionate nu sunt lipsite de interes; ele demonstrează străduinţa
doctrinei penale de a stabili criterii mai sigure în delimitarea modalităţilor culpei. Tiparul
abstract al "omului mijlociu", într-o lume a maşinismului în continuă transformare,
permite ca graniţa între răspunderea penala şi lipsa de răspundere să devină labilă ş
nesigură. Dacă adăugăm ş problema încă nesoluţionată a "dualităţii culpelor" - dacă
există o singură culpă atât în dreptul penal cât şi în dreptul civil sau, din contră, culpa
penală este diferită şi cuprinde elemente proprii de identificare faţă de culpa civilă -
observăm că tabloul de incertitudini pe care-l oferă răspunderea penală pentru fapte
săvârşite din culpă este destul de bogat.
Practica judiciară este permanent confruntată cu fapte care se cer soluţionate
atent, făcând distincţia între formele intenţiei şi culpei. Astfel, fapta inculpatului de a
ucide victima prin tragerea asupra acesteia din apropiere a unui foc de pistol, după ce a
efectuat mişcări de manevrare a armei de natură a demonstra existenţa intenţiei de a
ucide, constituie infracţiune de omor prevăzută în art. 174, alin. 1 Cod Penal, iar nu
infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. 2 Cod Penal.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută în
art. 174 alin. 1 Cod Penal.
S-a reţinut că în seara zilei de 13 aprilie 1996, în timp ce se afla în serviciul de
pază la un combinat în calitate de gardian public inculpatul a împuşcat mortal cu pistolul
din dotare, un salariat la acea unitate.
Apelul declarat de inculpat a fost respins.
Declarând recurs inculpatul a cerut schimbarea încadrării juridice în infracţiunea
de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. 2 Cod Penal, pe motiv că a declanşat focul
de armă din greşeală.
Recursul nu este fondat.
Contrar celor susţinute prin motivul invocat, din probele administrate rezultă că,
în urma unei altercaţii avute cu victima inculpatul, agitat, a încărcat pistolul, l-a îndreptat
spre aceasta şi a tras asupra ei de la o distanţă de câţiva centimetri.
Or, în aceste condiţii, este evident că inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide
victima, încât nu se justifică schimbarea încadrării juridice a faptei126.
În practica noastră judiciară, vinovăţia pentru ucidere din culpă se fixează în
raport cu elementele concrete, care permit să se ajungă la concluzia dacă făptuitorul a
trebuit să prevadă rezultatul, sau dacă a riscat în mod uşuratic. Astfel, într-o speţă se arată
că stabilirea posibilităţii de prevedere a urmărilor nu se rezolvă în mod formal, numai în
raport cu pregătirea inculpatului, ci şi în funcţie de ceea ce acesta cunoştea şi putea să
facă; în altă speţă se arată că inculpatul neştiind că victima este suferindă de inimă, nu
126 C.S.J. secţ. pen. D.505/1999 în D.R.P. nr.1/2001
putea să prevadă că, fugărind-o şi aruncând cu o piatră în uşa casei unde s-a refugiat,
aceste fapte ar putea să aibă ca efect spaima şi moartea ei; în aceste condiţii instanţa a
pronunţat achitarea pentru lipsa de vinovăţie.
Elementele specifice fiecărei cauze pot sa releve aspecte de natură să infirme
judecăţile şablon şi să dezvăluie date în baza cărora se obţine o mai bună înţelegere a
condiţiilor în care s-a aflat făptuitorul în momentul săvârşirii faptei şi în raport cu care, se
poate ajunge la o concluzie mai corectă cu privire la posibilitatea prevederii rezultatului
de către acesta. Dar culpa trebuie deosebită nu numai de intenţia indirectă, dar şi de
praeterintenţie. Atunci când rezultatul mai grav al faptei (moartea victimei) are la bază
culpa, însă fapta iniţială a fost intenţionată (lovirea, vătămarea) - făptuitorul va răspunde
pentru infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte şi nu pentru ucidere din culpă .
În acest mod s-a reţinut în practica judiciară, că aplicând victimei, aflată în stare
de ebrietate, o lovitură de pumn sub bărbie, inculpatul a determinat căderea, lovirea cu
capul de trotuar şi, în cele din urmă, decesul ei. În aceste condiţii, inculpatul a săvârşit cu
intenţie fapta de lovire, dar nu a prevăzut rezultatul survenit, deşi - în raport cu experienţa
sa de viaţă trebuia şi putea să-l prevadă; aşadar, el a acţionat cu praeterintenţie, element
subiectiv specific infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. O asemenea
faptă nu constituie infracţiunea de ucidere din culpă , deoarece, din punct de vedere
subiectiv, fapta comisă se caracterizează prin intenţie în ceea ce priveşte lovirea victimei,
şi prin culpă în ce priveşte rezultatul letal produs. În aceeaşi situaţie se află inculpatul
care, în dorinţa de a face o glumă, cuprinde în braţe victima, o deplasează cu toată
împotrivirea acesteia, lângă un foc, pentru ca apoi să o treacă prin flăcări, deasupra cărora
a continuat să o ţină imobilizată, constituie acte materiale de violenţă, similare celor
incriminate prin art. 183 C. pen. Între aceste acte şi moartea victimei a existat o evidenţă
de cauzalitate, iar din punct de vedere subiectiv, inculpatul a acţionat cu intenţie în ceea
ce priveşte cauzarea de vătămări, prin punerea victimei în contact cu flacăra, şi din culpa
în raport cu rezultatul mai grav, decesul victimei, deoarece trebuia şi putea să prevadă că,
în condiţiile concrete în care a acţionat, victima era expusă flăcărilor şi eventualităţii ca
hainele sale de lucru, îmbibate cu substanţe inflamabile, să ia foc, aşa cum s-a întamplat.
Tot astfel, în cazul când acţiunea făptuitorului, cum este trântirea şi rostogolirea
unei persoane pe sol, a fost comisă cu intenţie, iar decesul acesteia s-a produs din culpă,
prin depăşirea intenţiei, fapta nu constituie infracţiune de ucidere din culpă ci aceea de
vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 Cod Penal.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă
prevăzută în art. 178 alin. 1 Cod Penal.
Instanţa a reţinut că, în urma unor discuţii purtate în glumă cu colegul său de
muncă, l-a rostogolit pe acesta de două ori peste cap cauzându-i o fractură a coloanei
vertebrale, în urma căreia victima a decedat.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Conform art. 183 Cod Penal, constituie infracţiunea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 180–182 a avut ca
urmare moartea victime.
Se cere, deci, ca elementul material al infracţiunii să fie realizat prin loviri sau alte
acte de violenţă, săvârşite cu intenţie, iar acestea să cauzeze moartea victimei, care să se
producă prin depăşirea intenţiei făptuitorului, ca urmare a neprevederii efectului faptelor
sale deşi el trebuia şi putea să-l prevadă.
În cazul infracţiunii de ucidere din culpă, elementul material constă dintr-o
acţiune sau inacţiune susceptibilă a produce direct sau indirect decesul unei persoane,
fără ca făptuitorul să urmărească sau să accepte vreo consecinţă vătămătoare a faptei sale,
în timp ce infracţiunea prevăzută în art. 183 Cod Penal, implică intenţia de a lovi sau a
vătăma, fie şi printr-o lovire sau vătămare simplă.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul, în urma unor gesturi ale
colegului său, l-a apucat de umeri şi l-a rostogolit de două ori peste cap, crezând că-i va
cauza doar o suferinţă fizică prin şocul căderii; la cea de-a doua rostogolire, s-a produs,
însă, o fractură a coloanei vertebrale prin hiperextensia forţată a gâtului, ceea ce a avut
drept consecinţă decesul victimei, prin contuzie cu hemoragie meningo-medulară
cervicală.
În atare situaţie, fapta inculpatului, constând dintr-o acţiune violentă intenţionată
prin care a urmărit cauzarea unei suferinţe neînsemnate, dar al cărei rezultat – moartea
victimei – a depăşit intenţia sa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 Cod Penal127.
127 C.S.J., s. pen. d. 351/1996, în R.D.P. nr. 4/1996, p.152.
O formă a culpei profesionale stă şi la baza manoperelor avortive care au condus
la moartea femeii însărcinate. În această situaţie vor opera prevederile art. 178 C. pen.,
chiar dacă au fost abrogate dispoziţiile speciale din materia avortului, deoarece altfel ar
însemna că autoarea faptei care a provocat decesul victimei, să nu poată fi trasă la
răspundere penală. În acest fel se orientează şi practica juridică. Astfel, într-o speţă,
instanţa a decis că inculpatul care întrerupe cursul sarcinii victimei în condiţii
necorespunzătoare, ceea ce i-a provocat moartea, va fi tras la răspundere în baza art. 178
alin. 2 C. pen.. Într-o altă speţă s-a decis că în cazul în care în timpul judecăţii intervine
abrogarea art. 185-188 C. pen. referitoare la infracţiunea de provocare ilegală a avortului,
instanţa de judecată trebuie să pună din oficiu în discuţie schimbarea încadrării juridice a
faptei celei care a provocat ilegal un avort care s-a soldat cu decesul victimei, din
infracţiunea prevăzută de art. 185 alin. 4 C. pen. în aceea prevăzută de art. 178 alin. 2 C.
pen..
În cazul culpei profesionale, pot fi şi situaţii în care culpa făptuitorului să se
găsească în concurs cu culpa victimei; în acest caz culpele concurente nu se anihilează,
nici nu se compensează, ci sunt independente, culpa victimei servind la individualizarea
răspunderii penale. Un exemplu în acest sens îl reprezintă următoarea speţă: victima,
aflată pe şosea într-un grup de persoane care aşteptau repararea unei defecţiuni la
autobuzul cu care călătoreau, s-a deplasat dincolo de axul şoselei în momentul depăşirii
grupului de autoturismul condus de inculpat, fiind accidentată mortal. În această situaţie,
imprudenţa victimei se înscrie în raportul de cauzalitate a producerii decesului, alături de
încălcarea de către inculpat a regulilor de circulaţie privind trecerea pe lângă grupuri de
persoane.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă
prevăzută de art. 178 alin. 2 C. pen. Recursul declarat în cauză a fost admis motivându-se
că prin hotărârea atacată s-a reţinut greşit culpa exclusivă a inculpatului în producerea
accidentului mortal, deoarece a condus autoturismul la trecerea pe lângă grupul de
persoane fără a reduce viteza până la limita evitării oricărui pericol încălcând astfel,
dispoziţiile art. 39 alin. 1 lit. a din Regulamentul de aplicare a Decretului nr.328/1966.
Din probele administrate rezultă, însă cum, de altfel a reţinut şi instanţa că în
momentul în care autoturismul trecea prin dreptul grupului de oameni din spatele
autobuzului, victima a făcut câţiva paşi imprudenţi, depăşind axul şoselei pe banda de
circulaţie a autoturismului, fiind lovită şi proiectată pe capotă şi apoi la sol.
Potrivit art. 63 din Regulamentul mai sus menţionat, pietonii sunt obligaţi, între
altele, să circule numai pe trotuare, iar în lipsa acestora, pe potecile laterale ale
drumurilor publice, fiindu-le interzise plimbările şi staţionările în grup pe partea
carosabilă a acestora.
Aşa cum s-a reţinut, victima a încălcat dispoziţiile legale menţionate astfel încât
între activitatea sa şi rezultatul produs, există legătura de cauzalitate, situaţie pe care
instanţa trebuia să o aibă în vedere şi să reţină la dozarea pedepsei şi la stabilirea
despăgubirilor civile că accidentul s-a produs din culpa comună a inculpatului şi a
victimei, în proporţii egale128.
3.6. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.
Infracţiunea de ucidere din culpă ca şi omorul este o faptă comisivă (care poate
rezulta atât dintr-o activitate pozitivă, cât şi din atitudini negative) şi o infracţiune
materială ( de rezultat). Cum în principiu la infracţiunile săvârşite din culpă nu există o
hotărâre infracţională a cărei realizare să fie pregătită şi pusă în executare, este exclusă
posibilitatea formelor imperfecte (acte pregătitoare sau tentativă) implicit şi la
infracţiunea de ucidere din culpă nu vor exista aceste forme.
Infracţiunea se consumă în momentul producerii morţii persoanei ca rezultat al
activităţii făptuitorului.
În afară de modalitatea simplă, corespunzătoare infracţiunii tip, infracţiunea poate
fi săvârşită şi în modalităţi agravate (care au fost analizate mai înainte).
În forma simplă, tipică, infracţiunea de ucidere din culpă se pedepseşte cu
închisoare de la 1 la 5 ani.
Formele agravate ale uciderii din culpă sunt pedepsite diferenţiat. Astfel, forma
prevăzută de alin. 2 al art. 178 C. pen., se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar
următoarele două forme, cu închisoare de la 5 la 15 ani. În sfârşit, în cazul ultimei forme
agravate, la maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente, se poate adăuga un
spor de până la 3 ani.
128 Trib. Suprem, secţ. Pen dec. nr.463/1989(nepublicată)
În practica judiciară culpa comună a autorului şi victimei determină, în cele mai
multe cazuri, scăderea substanţială a pedepsei, fie prin aplicarea de circumstanţe
atenuante, fie prin fixarea pedepsei cât mai aproape de minimul special. De asemenea, de
această imperfecţiune se ţine seama la stabilirea despăgubirilor civile.
De regulă instanţele aplică sancţiuni corecte în aceasta materie fiind preocupată să
influenţeze prin pedeapsă conduita viitoare a făptuitorului, astfel încât aceasta să
răspundă corespunzător la solicitările exterioare, să-şi creeze structuri inhibitorii mai
rezistente şi să aibă o mai mare forţă de chibzuire atunci când acţionează în situaţii de
pericol potenţial pentru viaţa persoanelor. Între exigenţa socială, care pretinde o pedeapsă
aspră în raport cu gravitatea rezultatului, şi imperativul resocializării făptuitorului prin
întărirea funcţiilor conştiinţei (atenţie şi prevedere) care nu necesită o asemenea
pedeapsă, pot să apară unele dezacorduri; acestea explică încercările doctrinei de a găsi
noi şi mai eficiente soluţii de tratament penal a infracţiunilor din culpă .
Marea majoritate a autorilor consideră că sancţionarea infracţiunilor
neintenţionate cu pedepse intimidante nu are o influenţă pozitivă asupra
comportamentului; ceea ce se impune este dozarea corespunzătoare a sancţiunilor, nu
după gravitatea rezultatului, ci în raport cu intensitatea culpei (starea de beţie, refuzul de
a opri maşina în anumite situaţii etc.) ca şi folosirea pe scară largă a altor forme de
tratament penal în locul închisorii.
3.7. Cazul fortuit - cauza care înlătură caracterul penal al faptei
Întâlnim această cauză atunci când peste o faptă umană, social-utilă, se suprapune
o întâmplare sau împrejurare imprevizibilă care deviază direcţia şi rezultatul firesc al
faptei iniţiale a omului, realizându-se conţinutul unei fapte prevăzute de legea penală129.
În acest caz agentul produce un rezultat pe care nu l-a conceput sau urmărit, ci este
consecinţa intervenţiei unei energii, obiectiv imprevizibile, care s-a interpus în
desfăşurarea acţiunii ori a amplificat acţiunea subiectului130. Nu interesează cauza
129 V. Manzini, II, op. cit., p. 1.130 V. D o n g o r o z , Tratat, p. 428; V. D o n g o r o z , Explicaţii teoretice..., I, p. 383-385; C. B u I a i, op.
cit., p. 255-256.
împrejurării fortuite. Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere
din culpă prevăzută în art. 178 alin. 2 Cod Penal.
S-a reţinut că, în seara zilei de 7 august 1995, circulând cu autoturismul pe
şoseaua ce străbate satul Şerbăuţi, inculpatul a trecut peste victimă care, din cauza stării
de ebrietate, adormise pe carosabil, provocându-i moartea.
Condamnarea a fost menţinută în apelul inculpatului.
În recursul declarat, inculpatul a invocat aplicarea art. 47 Cod Penal, referitoare la
cazul fortuit.
Recursul nu este fondat.
În speţă, victima era în stare de ebrietate şi dormea pe şosea, dar acest fapt nu
constituie o împrejurare ce nu poate fi prevăzută de cei angajaţi în trafic131.
Energia intervenită pe neaşteptate poate să provină din partea unor factori foarte
diferiţi, cum ar fi: imprudenţa victimei (de exemplu, un copil care se joacă pe balcon,
cade în stradă şi este rănit de un autovehicul care circula normal), ori să provină din
partea făptuitorului (de exemplu, conducătorul auto are o stare de leşin, pe neaşteptate,
provocând un accident de circulaţie) sau din partea unor fenomene ale naturii (cutremur,
alunecări de terenuri etc.), ori din partea unui animal (de exemplu, o pisică răstoarnă o
lampă cu petrol provocând incendierea casei) sau din cauza unor defecţiuni tehnice
imprevizibile (de exemplu, explozia unui cazan sau a unei anvelope, un defect de
fabricaţie a frânelor la auto-camion etc.).
Legea penală română nu face deosebire între cazul fortuit şi forţa majoră (în acest
din urmă caz împrejurarea imprevizibilă ar proveni din partea altor forţe decât acţiunea
umană conştientă).
Uneori energia străină imprevizibilă poate să reprezinte o dezvoltare în
continuare, o amplificare a acţiunii agentului (de exemplu, o persoană în timp ce săpa o
groapă pentru nevoi gospodăreşti în curtea casei, declanşează, în mod imprevizibil, o
alunecare de teren care distruge gospodăria vecinului)sau poate sa nu aibă nici o legătură
cu acţiunea anterioară a acestuia (de exemplu, sora de spital îi da bolnavului
medicamentul indicat, fără să ştie că, din greşeala farmacistului, medicamentul valabil
fusese substituit cu unul otrăvitor).
131 C. Apel Suceava, D. pen. 251/1999 în R.D.P. nr. 4/2000, p. 158.
Intervenţia împrejurării fortuite se grefează pe existenţa unei acţiuni (inacţiuni) a
făptuitorului îndreptată spre obţinerea unui alt rezultat decât acela care s-a produs ca
urmare a fortuitului, nu este necesar ca rezultatul urmărit de agent să fi fost ilicit: este
posibil ca împrejurarea fortuită să se interpună în desfăşurarea unei acţiuni ilicite a
făptuitorului (de exemplu, agentul fuge cu lucrurile furate urmărit de victimă, aceasta
fiind suferindă de inimă face un infarct şi moare, în acest caz rezultatul mai grav s-a pro-
dus în mod imprevizibil pentru agent astfel că acesta nu va răspunde pentru infracţiunea
praeterintenţionată)132.
Acţiunea (inacţiunea) agentului trebuie să fie voită de acesta, în raport cu
rezultatul urmărit, adică să-i aparţină subiectului. Dacă agentul a fost constrâns fizic să
acţioneze într-un anumit sens (de exemplu, impiegatul CFR este imobilizat şi împiedicat
să-şi îndeplinească obligaţiile legale) nu se poate vorbi de lipsa de previziune a acestuia,
chiar dacă ar interveni o împrejurare fortuită. În asemenea cazuri ar trebui să se admită
existenţa unor cauze care înlătură existenţa acţiunii sau inacţiunii, cu toate consecinţele
pe care le-ar atrage aceasta.
Legea penală română tratează şi constrângerea fizică ca o cauză care înlătură
vinovăţia trecând peste diferenţierile semnalate, de aceea este posibil, potrivit legii
române, luarea unei măsuri de siguranţă contra unei persoane iresponsabile, deşi a comis
fapta din cauza constrângerii fizice sau obligarea la despăgubiri civile a unei persoane
care a acţionat sub imperiul constrângerii fizice. În aceste cazuri subiectul nu a comis o
faptă; ca atare, nu ar fi susceptibil de luarea unei măsuri de siguranţă ori de plata
despăgubirilor civile.
Pe lângă acţiunea (inacţiunea) subiectului mai este necesar ca între împrejurarea
fortuită şi rezultat să existe o legătura de cauzalitate. Nu are relevanţă dacă împrejurarea
fortuită a avut loc înainte de activitatea făptuitorului (de exemplu, substituirea
medicamentului s-a produs înainte de acţiunea infirmierei), ori după ce agentul a efectuat
acţiunea şi a început să se producă rezultatul (de exemplu, alunecarea de teren s-a produs
după săparea gropii de către agent). Nu este necesar însă ca o asemenea legătură să existe
între acţiunea subiectului şi împrejurarea fortuită: este suficient ca această împrejurare să
fi intervenit în desfăşurarea acţiunii subiectului producând rezultatul (de exemplu, nu
132 V. D o n g o r o z , Tratat, p. 430.
există nici o legătura de cauzalitate între acţiunea infirmierei şi împrejurarea care a
condus la substituirea medicamentului).
Acţiunea (inacţiunea) subiectului trebuie însă să fi făcut parte, alături de
împrejurarea fortuită, dintre factorii care au cauzat rezultatul; fortuitul înlătură
răspunderea agentului numai în legătură cu o acţiune care din punct de vedere material, a
produs un rezultat ilicit pe care acesta a fost în imposibilitate obiectivă să-l prevadă.
Acţiunea subiectului, chiar îndreptată spre obţinerea unui rezultat diferit de cel
produs, constituie, în raport cu rezultatul produs, o condiţie necesară, deoarece fără
existenţa acesteia împrejurarea fortuită nu ar fi putut produce rezultatul ilicit. Sub acest
aspect teza susţinută de unii autori, în sensul că fortuitul înlătură legătura cauzală între
acţiunea subiectului şi rezultat şi, ca urmare, ar trebui analizată în cadrul problematicii
cauzalităţii pare, teoretic, discutabilă. În măsura în care împrejurarea fortuită, pentru a
produce rezultatul, a trebuit, în mod necesar, să folosească acţiunea în curs de desfăşurare
a făptuitorului, să se grefeze pe aceasta, contribuţia cauzală a agentului nu poate fi
înlăturată. Fortuitul va înlătura numai reflectarea în psihicul agentului a acestei legături,
care a acţionat în imposibilitatea obiectivă de a prevedea consecinţele acţiunii sale şi
implicit intervenţia împrejurării fortuite.
Legea penală română a adoptat această a doua poziţie teoretică reglementând
cazul fortuit în cadrul cauzelor de excludere a vinovăţiei133.
În concepţia legii penale române fortuitul constituie o cauză care înlătură
vinovăţia, deoarece lipseşte prevederea de către subiect a consecinţelor acţiunii
(inacţiunii). Ceea ce obiectiv este imposibil de a fi prevăzut de orice persoană, va fi,
fireşte imposibil de prevăzut şi subiectiv, adică în raport cu capacitatea de prevedere a
subiectului, raportată la însuşirile unei persoane care ar fi acţionat în aceleaşi condiţii ca
şi aceasta; ca urmare, n-ar fi posibil să se susţină că, în acest caz, făptuitorul ar fi trebuit
sau ar fi putut să prevadă rezultatul faptei. Fortuitul, ca imprevizibilitate obiectivă,
exclude, prin urmare, culpa agentului (acolo unde norma de incriminare prevede şi culpa
ca cerinţă subiectivă) întocmai ca şi imprevizibilitatea subiectivă şi personală. Dacă fapta
este incriminată numai când este comisă cu intenţie, intervenţia cazului fortuit, cu atât
mai mult, va exclude vinovăţia făptuitorului.
133 V. D o n g o r o z , Explicaţii teoretice..., op. cit, p. 385.
S-ar putea afirma chiar că în cazul faptelor incriminate numai când sunt săvârşite
cu intenţie nu are relevanţă cauza neprevederii rezultatului şi anume, dacă aceasta s-a
datorat imprevizibilităţii obiective ori lipsei de diligenţă a subiectului; în toate cazurile
agentul n-ar fi putut răspunde pentru comiterea unei fapte cu intenţie (de exemplu,
intenţia este exclusă fie că cel care a deschis o corespondenţă adresată altuia era în
imposibilitate absolută să-şi dea seama că respectiva corespondenţă nu-i era adresată sau
numai subiectiv şi personal s-a găsit în imposibilitate să prevadă împrejurarea că este
vorba de o corespondenţă care nu-i era adresată ori din greşeală a comis fapta).
Dimpotrivă, în cazul infracţiunilor care se pot comite şi din culpă, interesează cauza
neprevederii rezultatului deoarece dacă acţionează una din imprevizibilităţile de mai sus
însă cauza neprevederii este lipsa de diligenţă a agentului, care ar fi trebuit sau putut să
prevadă rezultatul, acesta va răspunde pentru o infracţiune comisă din culpă.
În practica judiciară s-a decis că există caz fortuit dacă accidentul de circulaţie s-a
produs ca urmare a uzurii premature a pivotului inferior de la roata de direcţie, ceea ce a
provocat blocarea mecanismului de direcţie; în acest caz nu există culpa inculpatului, ci
accidentul s-a datorat unei împrejurări imprevizibile care nu putea fi preîntâmpinată; tot
astfel, dacă accidentul s-a produs din vina exclusivă a victimei care fiind în stare de
ebrietate şi împinsă pe neaşteptate de un alt pieton, a apărut imprevizibil în faţa
autovehiculului condus de inculpat, lovirea victimei neputând fi evitată.
În doctrina penală cazul fortuit este socotit ca o cauză de excludere a răspunderii
penale "fără patrie", fiind controversată poziţia acesteia în sistematica infracţiunii: unii
autori, aşa cum am văzut, consideră fortuitul, pentru motive deja analizate, că ar aparţine
problematicii cauzalităţii, alţii propun ca fortuitul să fie studiat în cadrul problematicii
acţiunii deoarece înlătură apartenenţa faptei unui autor determinat (de exemplu, în cazul
şoferului care, pe neaşteptate, are o stare de leşin urmată de pierderea controlului
volanului şi accidentarea unui pieton). Teza dominantă propune examinarea fortuitului în
legătură cu inexistenţa culpei agentului (ca urmare a imposibilităţii absolute de
prevedere). S-a obiectat împotriva previzibilităţii ca şi criteriu de diferenţiere între culpă
şi caz fortuit, deoarece, criteriul ar fi relevant numai în privinţa culpei generice nu şi în
cazul culpei specifice (sau prin neobservarea anumitor reguli) şi care ar fi, conceptual,
incompatibilă cu fortuitul. O asemenea diferenţiere ar fi greu de admis deoarece şi în
cazul culpei prin neobservarea anumitor reguli de diligenţă poate fi conceput fortuitul în
sensul imposibilităţii obiective de a respecta regula de diligenţă care ar fi evitat
producerea rezultatului (de exemplu, un moment de tulburare a vederii -fosfenă - poate
face ca agentului să-i apară culoarea roşie a semaforului ca verde, tot astfel, când
spargerea parbrizului pe neaşteptate îl împiedică pe şofer să vadă drumul; sau în cazul
exploziei cauciucului de curând montat). Împotriva previzibilităţii s-au formulat critici şi
de alţi autori susţinându-se că nu se poate deosebi fortuitul de culpă în raport cu
previzibilitatea, deoarece nu se poate cere a prevedea un rezultat care nu poate fi prevenit.
Previzibilitatea, fără posibilitatea de a preveni, echivalează cu a nu prevedea. O asemenea
echivalenţă este greu de admis. În realitate, agentul poate prevedea şi împrejurări asupra
cărora nu este în măsură să acţioneze spre a preveni rezultatele negative care s-ar produce
(de exemplu, agentul prevede furtuna care se apropie şi care îl va arunca, odată cu barca
în care se află, la mal peste bunurile aflate acolo pe care le va distruge, dar nu poate evita
acest rezultat); o asemenea situaţie constituie forţă majoră (vis major). În cazul
fortuitului, ceea ce i se cere agentului este să se găsească în imposibilitatea obiectivă de a
prevedea energia străină care va interveni şi va produce rezultatul, nu i se cere să fi putut
lua măsuri ca rezultatele negative să nu se producă. Dacă există atât imposibilitatea de
prevedere, cât şi imposibilitatea de a preveni rezultatul, ne vom afla în faţa unui fortuit
peste care s-a suprapus forţa majoră (constrângerea fizică).
Esenţial pentru caracterizarea cazului fortuit este caracterul obiectiv şi general al
imposibilităţii de previziune; de aceea nu are relevanţă condiţia personală a agentului,
starea sa de sănătate, studii, experienţa etc. Chiar dacă, uneori, întâmplările care provoacă
rezultatele fortuite sunt cunoscute, aceasta nu exclude fortuitul dacă nici o persoană n-ar
fi putut cunoaşte momentul intervenţiei împrejurării respective. Sub acest aspect, cazul
fortuit se deosebeşte de inexistenţa vinovăţiei, situaţie în care lipsa de prevedere este
personală şi subiectivă, fiind determinate de situaţia făptuitorului.
În raport cu prevederea rezultatului este de observat că în cazul fortuitului, ceea ce
nu este în măsură să prevadă agentul, în mod direct, este intervenţia împrejurării fortuite
(a cauzelor şi proceselor ascunse) care vor produce rezultatul; din această cauză agentul
este în imposibilitate să prevadă şi producerea rezultatului. Fiind vorba de o împrejurare
obiectiv imprevizibilă, aceasta se va răsfrânge şi asupra subiectului care va fi în impo-
sibilitate şi subiectiv să prevadă rezultatul. Dimpotrivă, în cazul lipsei de vinovăţie,
imprevizibilitatea subiectului are caracter pur subiectiv şi poartă în mod direct asupra
rezultatului faptei (pe care nu trebuia şi nici nu putea să-l prevadă).
Dacă într-o cauză anumită se va reţine că subiectul n-a prevăzut împrejurarea care
a produs rezultatul, deşi acesta, obiectiv, era previzibil, nu vor fi aplicabile dispoziţiile
relative la cazul fortuit; se va examina însă dacă în raport cu însuşirile şi capacitatea
subiectului acesta nu ar fi trebuit sau ar fi putut să prevadă rezultatul. Dacă se răspunde
negativ şi la o atare examinare, atunci nu va exista vinovăţia agentului. Cu atât mai puţin
va exista cazul fortuit dacă împrejurarea care a intervenit în desfăşurarea acţiunii
subiectului nu numai că a fost prevăzută de acesta, dar a şi contat pe ea pentru a produce
rezultatul (de pildă, subiectul, prevăzând că este iminentă o furtună puternică, părăseşte
imediat barca, lăsând în voia valurilor victima care dormea în barcă şi pe care urmarea să
o ucidă); în acest caz făptuitorul răspunde pentru infracţiunea de omor intenţional; tot
astfel, dacă împrejurarea fortuită a accelerat numai procesul de finalizare a rezultatului
care s-ar fi produs şi fără aceasta (de exemplu, victima lovită mortal la cap, în drum spre
spital decedează, ambulanţa întârziind datorită exploziei unui cauciuc).
Astfel, în seara zilei de 27 decembrie 1994, în jurul orelor 21, inculpatul,
conducând un autotren încărcat şi de mare tonaj, cu o viteză de 28 km/h – timpul fiind
ploios, cerul acoperit, vizibilitatea redusă, si carosabilul alunecos – a accidentat mortal o
persoană aflată în stare de ebrietate şi culcată pe carosabil, pe care n-a observat-o la timp.
Susţinerea inculpatului, care a fost condamnat pentru infracţiunea de ucidere din
culpă prevăzută în art. 178 alin. 2 Cod Penal, că în speţă sunt incidente prevederile art. 47
Cod Penal privitoare la cazul fortuit – pentru că prezenţa victimei, adormită, pe şosea nu
putea fi prevăzută – nu este întemeiată.
Vinovăţia inculpatului constă în neatenţia sa, din care cauză nu a observat la timp
victima pentru a putea opri (bătaia farurilor era de 30 m. iar spaţiul necesar pentru oprire
21,22 m.) şi în nerespectarea regulilor de circulaţie prevăzute în art. 49 lit. k şi l din
Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966, conform cărora conducătorii
autovehiculelor sunt obligaţi să reducă viteza până la limita evitării oricărui pericol pe
timp de noapte, ploi torenţiale, ninsori abundente, pe drumuri alunecoase cu ploaie sau
zăpadă134.
Existenţa cazului fortuit înlătură, prin urmare, întotdeauna caracterul penal al
faptei prin excluderea vinovăţiei, pe când lipsa de prevedere subiectivă poate să înlăture,
automat, vinovăţia numai în cazul faptelor săvârşite cu intenţie; în cazul faptelor
incriminate şi atunci când sunt săvârşite din culpă, lipsa de prevedere nu înlătură
vinovăţia decât dacă nu se constată culpa agentului (şi anume că acesta nu a prevăzut,
deşi trebuia şi putea să prevadă rezultatul).
Culpa agentului se evaluează în mod concret ţinând seama de posibilităţile şi
calităţile agentului examinate în raport cu modul de a acţiona al unei persoane cu aceleaşi
calităţi şi care ar fi acţionat în aceleaşi condiţii ca şi făptuitorul. Spre deosebire de acest
mod de evaluare, fortuitul presupune o imposibilitate generală de prevedere (nu
interesează că o atare generalitate ar putea cuprinde şi unele rare excepţii).
134 C. de Apel Bucureşti, s. II pen. d.531/1996, în R.D.P. nr.3/1997, p. 142.