Ceramica Japoneza

Ca şi porţelanul celadon, Tenmoku semnifică calitatea misteriosă, orientală, a unei vechi ceramici glazurate. Glazura Tenmoku este folosită acum în întreaga lume. Denumirea provine din Japonia, dar rădăcina acestui tip de ceramică este în China, şi anume Muntele Tenmoku. În timpul dinastiei Song (960-1279), un preot japonez a adus boluri negre de la templul aflat pe acest munte în Japonia şi le-a dat această denumire. De atunci, bolurile Tenmoku au fost realizate ca adevărate opere de artă pentru ceremonia ceaiului.

Denumirea chinezească Jian Yao a acestui tip de ceramică se datorează faptului că era produsă în cuptoarele Jian din provincial Fujian.Tenmoku (Yao Jian) este, de fapt, glazura neagră realizată din feldspat, calcar şi oxid de fier care are o culoare bleumarin-închis, asemănătoare petrolului. Uneori, nuanţele de brun-închis devin culoarea de bază a obiectului ceramic, petele şi dungile fiind negre. Tot în

această categorie de ceramică sunt incluse bolurile pestriţe cu glazură de culoare negră, strălucitore, brăzdate de dungi fine radiale ruginii care seamănă cu blana de iepure sau penajul de potârniche. Caracteristica bolurilor de ceai Jian Yao este forma conică şi corpul grosier din gresie roşiatică şi neagră.

Culorile de pe vasele Tenmoku sunt obţinute prin intermedul arderii. În timpul arderii, de lungă durată, procesul de încălzire şi de răcire influenţează formarea de cristale de fier în compoziţia glazurii. Luciul întunecat este obţinut prin tehnici aparte de coacere şi răcire a unor minerale alese special – cu cât răcirea este mai rapidă, cu atât nuanţa va fi mai profundă. Pentru a obţine efecte de culoare neagră se foloseşte proprietatea oxidului roşu de fier (Fe2O3) care acţionează ca un refractar în oxidare, modificându-se în oxid negru de fier (FeO), în urma ardereii reducătoare.

Deşi în timpul dinastiei Tang, bolurile de porţelan Celadon erau cele mai admirate vase pentru băut ceaiul, ritualul şi pasinea pentru această licoare din timpul dinastiei Song a determinat o serie de schimbări. Calitatea bolului de a crea impresia că spuma ceaiului nu a dispărut în timpul ceremoniei a dus la fabricarea de boluri negre, realizate în cuptoare ce se aflau în nordul şi sudul Chinei, printre care şi renumitul cuptor Jian din provincia Fujian. Bolurile Tenmoku au fost utilizate de către aristocraţia japoneză pentru ceremonia ceaiului şi, treptat, toate nuanţele de negru sau cafeniu închis au devenit cunoscute ca „tenmokuyuu”. Denumirea era folosită pentru a desemna un grup mult mai larg de boluri, cu nuanţe de negru şi maro-roşcat, decât pentru ceea ce azi denumim „obiecte Jian”. În prezent, arheologii fac eforturi pentru a identifica locul unde se află cuptoarele în care se produceau aceste boluri din timpul dinastiilor Song şi Yuan.

Metafora vasului din lut, în atitudinea artei moderniste a ceramicii, devine una progresistă. În căutarea unor imagini cultural autentice artiştii zilelor noastre preiau vechile tradiţii explorând idei de etnicitate culturală. Kamada Kōji spunea: „Sper ca oamenii care trăiesc în lumea modernă de astăzi, indiferent unde se află, pot înţelege cu adevărat bucuria de trecere peste zidul de limbă pentru a aprecia tenmoku.”

Kamada Kōji (născut 1948 la Kyoto) este unul dintre puţinii ceramişti japonezi care au ales să-şi dedice viaţa de cercetare şi de producţie artistică tehnicii tenmoku. Ani de-a rândul a experimentat cu răbdare rafinamentul acestei tehnologii. Opera lui ne prezintă o viziune distinct modernă al acestui tip de glazură, Kamada Kōji având reputaţia unuia dintre olarii de la Kyoto cu cele mai remarcabile creaţii contemporane ce au ca sursă de inspiraţie vechile tradiţii japoneze. Kamada are lucrări în colecţii particulare din întreaga lume iar, din 2005, Muzeul Metropolitan de Artă din New York a achiziţionat câteva piese realizate în fabrica acestuia, lucrări ce sunt prezentate în colecţia de Artă Asiatică. (Grigore Roibu)Citiţi

Ceramica   Iro-Nabeshima Comori naţionale vii ale Japoniei

Ceramica Nabeshima, cu a ei cromatică plină de prospeţime, este o încântare pentru ochi. Culorile ne aduc în minte verdele crud al frunzelor sau lumina lichidă aflată în apa proaspată de izvor. Oricum ar fi modelate, liniile frumoase şi culorile limpezi ale pieselor de ceramică par să vibreze delicat. Liniile din primul start de glazură aplicat, trasează modele deosebite pe un fundal de culoare albă care este doar o nuanţă de albastru mai deschis. Desenul este perfect echilibrat cu cel de-al doilea strat de glazură colorată în verde crud, roşu sau galben. Fiecare element al fiecarei piese în parte este plasat într-o anumită ordine.

Istoria producerii ceramicii Iro-Nabeshima începe din secolul al XVII-lea, pe vremea când porţelanul colorat se producea la cuptoarele aflate pe domeniul Nabeshima, în zilele noastre Prefectura Saga, din insula Kyushu. Aceste cuptoare erau ceva mai mult decât simple facilităţi pentru amuzamentul lordului feudal sau daimyo. Piesele produse la atelierele Nabeshima nu erau disponibile la vânzare. Ele erau folosite ca servicii de masă pentru însăşi familia respectivă sau constituiau cadouri pentru shogun sau un alt stăpânitor. Cu alte cuvinte, aceste piese delicate din ceramică erau pentru uzul şi deliciul unui număr foarte restrâns şi select de oameni.

Piesele de Ceramica Iro-Nabeshima erau executate din materiale atent selectate folosind tehnici avansate. Trebuie notat că procesul de producţie era împărţit într-o serie întreagă de paşi, de asemenea era respectat un control al calităţii foarte riguros. Membri ai Clanului Nabeshima supravegheau îndeaproape atelierele şi cuptoarele, investind sume mari în aceste facilităţi. De fapt, pentru a împiedica scurgerile de informaţii, lorzii feudali le dictau oamenilor până şi modul de viaţă. Acestui trecut i se datorează gradul de tehnică rafinată şi eleganţa graţioasă a pieselor de ceramică din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre.Cuptoarele de pe domeniul feudal au fost închise în anul 1871, atunci când puterea feudală a fost abolită şi înlocuită cu sistemul administrativ actual. Totuşi, arta şi tehnica producerii ceramicii s-a menţinut şi continua şi astăzi.

Foto: Cuptorul este supravegheat până la o temperatură de 1330 grade Celsius. Primul strat de glazură este aplicat pe forma brută a piesei, după care ea intră din nou în cuptor pentru o

nouă ardere. Stratul al doilea se aplică înainte de ultima ardere a piesei de ceramică.Asociaţia Imaemon pentru Conservarea Tehnicilor Iro-Nabeshima a fost desemnată ca fiind grupul oficial deţinător al unei valori culturale intangibile Iro-Nabeshima. Activităţile grupului sunt centrate în principal în jurul familiei Imaizumi. Aceasta familie s-a ocupat încă de atunci cu execuţia pieselor de ceramică Iro-Nabeshima iar membrii familiei s-au specializat în aplicarea celui de-al doilea strat de glazură, care se facea în Arita (în prezent prefectura din Saga).

În perioada de maximă înflorire a producţiei de ceramică Iro Nabeshima, nu mai puţin de 16 clanuri erau specializate în aplicarea celui de-al doilea strat de glazură, totuşi numai familia Imaizumi a continuat aceasta tradiţie până în prezent. Pe vremea când cuptoarele aparţineau şi erau conduse de lorzii feudali din familia Nabeshima, familia Imaizumi se ocupa numai cu aplicarea celui de-al doilea strat de glazură din procesul de producţie. Odată cu îndepărtarea protecţiei şi restricţiilor feudale de la începutul perioadei Meiji – o perioadă de maximă înflorire a societăţii – producerea de ceramică Iro-Nabeshima s-a transformat în industrie privată. Clanul Imaizumi nu mai este specializat doar în aplicarea ultimului strat de glazură ci, în prezent, se ocupă cu toate etapele procesului de producţie, de la prepararea argilei şi modelare până la primul şi al doilea strat de aplicare a glazurii.

Sunt şase criterii distincte de întrunit pentru ca o piesă de ceramică să fie recunoscută ca o lucrare Iro-Nabeshima şi să capete statutul de valoare culturală intangibilă importanată. Aceste criterii stipulează ca prepararea formei din argilă, precum şi glazurarea trebuie executate conform metodelor tradiţionale. De asemenea, fiecare piesă trebuie modelată după metodele tradiţionale, inclusiv aplicarea glazurii şi coacerea. Mai mult, criteriile cer ca fiecare piesă să se conformeze standardelor tradiţionale de stil şi eleganţă.

Astfel, sub toate aspectele, nivelul deosebit de sofisticat al desenului şi tehnica de vârf obţinută în perioada de proprietate feudală trebuie menţinut. Cu tehnica sa perfectă şi stilul său unic, ceramica Iro-Nabeshima este considerată unul dintre exemplele cele mai grăitoare de artă ceramică japonează.În zilele noastre, calitatea de membru al Asociaţiei Imaemon pentru Conservarea Tehnicilor Iro-Nabeshima este atribuită şefului familiei şi director de producţie, Imaizumi Imaemon al XIV-lea (deţinătorul numelui Imaemon, care este lăsat moştenire din generaţie în generaţie) şi altor maeştri ai tehnicilor Iro-Nabeshina.

Procesul de producţie Iro-Nabeshina se compune din aproximativ 15 paşi. Membri asociaţiei sunt experţi în modelaj, formare, mizunugui (un proces de netezire cu apă), coacere,

glazurare, desenarea schiţelor pentru aplicarea primului strat de glazură, aplicarea lui, desenarea de schiţe pentru aplicarea celui de-al doilea strat, apoi aplicarea sa. În afară de conducerea procesului de producţie, Imaemon al XIV-lea se ocupă şi de realizarea schiţelor

necesare, de selecţie, ca şi de prepararea pigmenţilor pentru stratul superior de glazură conform reţetelor vechi de famile.

Pentru prepararea argilei este folosit caolinul extras din Amakusa, de pe coasta vestică a insulei Kyushu. Artistul modelează apoi corpul viitoarei piese. Următorul pas estegosu sau aplicarea glazurii de albastru cobalt, pe care se pictează modelul. Un email pe bază de lemn este folosit pentru a îmbraca forma astfel obţinută cu un strat translucid, albicios. Piesa este apoi introdusă în cuptor la temperatură mare pentru a forma acel porţelan albastru cu alb, numit sometsuke. Următorul pas implică aplicarea tuşelor celui de-al 2-lea strat de glazură, în principal folosind pigmenţi de roşu, galben şi verde.

Foto: Una dintre caracteristicile ceramicii Iro-nabeshima este importanţa acordată aplicării cu mare atenţie a primului strat de glazură.

Secretul păstrat cu străşnicie al preparării pigmenţilor a fost transmis din generaţie în generaţie. Fiecare Imaemon a împărtăşit aceasta metodă specială numai succesorului său imediat, următorului Imaemon. Ceea ce se cunoaşte este că, în general, se foloseşte oxid de fier pentru pigmentul roşu, oxid de cupru pentru pigmentul verde, iar pentru pigmentul galben se foloseşte, de asemenea, tot un oxid de fier. Pigmenţii sunt ţinuţi continuu într-un strat de mortar pentru o perioadă de 10 până la 20 de zile. Pasul final constă în arderea pigmenţilor aplicaţi pe ultimul strat de glazură într-un cuptor special la o temperatura joasă.

Pentru păstrarea vie a tradiţiei Iro-Nabeshima, piesele executate în prezent îşi menţin eleganţa specifică stilului. Desenele păstrează moştenirea artistică a stilului decorativ Iro-Nabeshima care a fost dezvoltat în timpul perioadei Edo. Astăzi, artiştii aplică aranjamente picturale cu motive vegetale sau modele elaborate ale textilelor sarasa, care aparţineau domeniului. Cu toate acestea munca lor nu este numai o imitare a desenelor din trecut. În prezent ceramica Iro-Nabeshima este o împletire a formelor tradiţionale cu spiritul creator al artiştilor. Rezultatul fericit al acestei combinaţii este o masă superb aranjată din zilele noastre cu luxul specific al veacurilor trecute.Text: Naoto Sako, specialist, Agenţia pentru Relaţii Culturale JaponezeTraducere şi adaptare de Corina Maftei.SURSA: AlterMedia.ro

Articolele de olărit   Hagi Comori naţionale vii ale Japoniei

„Raku pe primul loc, Hagi pe locul secund iar Karatsu pe locul trei!”.De-a lungul timpului multe straturi de tradiţie s-au perindat în cadrul universului ceremoniei japoneze de servire a ceaiului. Una dintre aceste tradiţii este plasarea câtorva şcoli ceramice în rândul celor mai valoroşi producători de ustensile ceramice pentru „băutul ceaiului”. Pe treapta secundă a podiumului, în favoarea mult preţuitelor articole de olărie Raku produse în Kyoto, se află articolele Hagi, urmate îndeaproape de articolele Karatsu din cadrul Provinciei Saga. Deşi este neclar momentul în care acest clasament a fost întemeiat, el indică aprecierea acordată de multe generaţii ceştilor de ceai Hagi.

Tradiţia articolelor de olărit Hagi a debutat cu operele a doi fraţii coreeni, Li Shakko (sau Yi Chak-kwang) şi fratele său mai mic, care se aflau în strânsă competiţie cu producătorul japonez din domeniu Saka Koraizaemon. Cei doi au fost aduşi în Japonia în urma a două incursiuni în peninsula Coreană în anii 1592 şi 1597. Cu ajutorul financiar al unui daimio (mare feudal japonez din elita samurailor) ei au înfiinţat un cuptor de ardere în Matsunoto, în ceea ce este azi oraşul Hagi, provincia Yamaguchi. Tehnicile lor de lucru au fost rapid adoptate şi de alţi olari din Fukawa, oraşul Nagato de azi, şi din întreaga provincie Yamaguchi. Formele şi tehnicile aplicate pentru producerea articolelor de olărit Hagi au

oferit informaţii referitoare la tehnicile ceramice care au înflorit în Coreea condusă de dinastia Yi, în perioada de mijloc a domniei acesteia (1392-1910).

Ceştile de ceai Hagi deţin un luciu elegant şi dau senzaţia că sunt destinate special pentru wabi, sau simplitatea ceremoniei de servire a ceaiului. Aceste trăsături se datorează parţial utilizării unor ingrediente de lut, formate în principal din lutul alb caolin din districtul Daidu, oraşul Hofu, provincia Yamaguchi. Odată cu trecerea timpului, luciul pal al pieselor Hagi ia numeroase nuanţe de culori, oferind acestor articole de olărit o profunditate absolută şi dinamism. Caracteristicile comune tuturor produselor Hagi care se deosebesc de tot ceea ce înseamnă olărit obişnuit, se găsesc în materia primă folosită, metodele şi tehnicile de producere. Este foarte interesantă existenţa unei alte axiome referitoare la produsele Hagi, Hagi no nanabake sau „cele şapte umbre ale articolelor Hagi”. Această axiomă descrie modificarea modului de exprimare a articolelor Hagi pe măsură ce umiditatea este absorbită în mod gradual în argilă, prin pori. Culoarea pală iniţială poate să evolueze, odată cu trecerea timpului, către o culoare cafenie sau albastru-deschis. Intrigaţi de această modificare de culoare inovatoare în materie de olărit, specialiştii în articole destinate servirii ceaiului apreciază cum se cuvine respectivul eveniment.

În prezent, numeroase ateliere de olărit urmează tradiţia Hagi. Trei cuptoare sunt amplasate în zona Matsumoto – cuptoarele Saka, Miwa şi Yoshika. Sakakura, Sakata, Tawara şi alte cuptoare sunt localizate în apropiere de Fukawa, iar oraşul Yamaguchi găzduieşte cuptorul Yamato şi multe altele. Articolele ceramice Hagi au fost premiate încă de la începutul perioadei moderne, şi ocupă un loc important în cadrul tradiţiei ceramice japoneze. În acelaşi timp, articolele de olărit Hagi deţin un specific local deosebit. În anul 1970, articolele Hagi au fost desemnate Proprietate Culturală Intangibilă şi deosebit de importantă, iar Kyuwa Miwa (1895-1981) a fost numit, în premieră, Proprietarul de drept al acestor obiecte de artă. În zilele noastre, articolele de olărit Hagi sunt folosite cu precădere în cadrul ceremoniilor de servire a ceaiului precum şi ca obiecte decorative avangardiste.

Actualul Proprietar al elementelor culturale intangibile Hagi esteJusetsu Miwa (n.1910), fratele mai mic al lui Kyuwa Miwa. În 1967, anul în care fratele său a decis să se retragă, Jusetsu a preluat cuptorul Miwa şi a moştenit numele de Kyusetsu XI. A transmis mai departe titlul de Kyusetsu către fiul său cel mai vârstnic, Ryosaku, în 2003, şi a revenit la numele său anterior de Jusetsu. Totuşi, nu se poate spune despre Jusetsu Miwa că s-ar fi retras. Energiile sale creatoare sunt la fel de puternice ca oricând, iar bătrânul oficial al obiectelor de olărie Hagi are în continuare un program încărcat şi productiv. Familia Miwa a reuşit să păstreze tradiţiile de olărit Hagi intacte timp de numeroase generaţii, încă de la începuturile afacerii, la debutul perioadei Edo (1603-1867), când ofereau lorzilor feudali Mori obiecte ceramice de înaltă calitate.Fratele mai mare a lui Jusetsu, Kyuwa (Kyusetsu X) a aprofundat pe deplin tehnicile tradiţionale Hagi de olărit. Kyuwa, se asemenea, a explorat cu atenţie originile coreene ale tradiţiei Hagi. A reuşit să incorporeze sensibilitatea japoneză cu formele antice coreence, ajungând în final la un stil foarte personalizat – împodobit cu un rafinament armonios. Poate cel mai notabil lucru reuşit de Kyuwa este elaborarea unei abordări unice pentru utilizarea luciului ceramic de culoare albă, această trăsătură fiind o caracteristică a elementelor Hagi. Această utilizare a reprezentat o descoperire imensă, astfel că pe viitor noul luciu alb a purtat denumirea de „albul Kyusetsu”. Kyuwa Miwa şi-a dedicat întreaga carieră şi viaţă pentru integrarea tradiţiei Hagi în epoca modernă.

Jusetsu Miwa a urmat tradiţia familiei şi a fratelui său mai mare, când, la vârsta de 17 ani, şi-a început ucenicia în domeniul obiectelor de artă ceramică Hagi. Stilul meşteşugului său de olărit caracteristic şi definitoriu a început să iasă la suprafaţă, mai degrabă, târziu în jurul anului 1955 pe când avea vârsta de 45 de ani. Lucrările lui Jusetsu au atras atenţia cunoscătorilor în egală măsură cu operele fratelui său mai vârstnic. Cu toate acestea, stilul lui Jusetsu este unul caracteristic. Deşi operele sale au fost construite pe baza tehnicilor tradiţionale Hagi şi a formelor similare cu alte vase japoneze produse la cuptorul Miwa, sensibilitatea lui Jusetsu de modelare a fost una cu adevărat unică. A adus elemente de noutate într-o lume a obiectelor de olărit pentru servirea ceaiului bazată pe convenţii şi reguli. Pentru început, corpul său de argilă a fost unul neconvenţional. Jusetsu a preferat un anumit tip de argilă mai nisipoasă, cunoscută sub numele de Oni-Hagi, „diavolul lui Hagi,” ingredientele sale fiind pământ brut şi argilă cu un amestec de caolin Daido.

Foto: Jusetsu Miwa – Vas pentru servirea ceaiului Oni-Hagi cu baza neregulată, 2004. Această lucrare cu luciu – prezentată în plan tridimensional pentru a indica caracterul brut şi

formele neregulate pe care artistul le-a incorporat – reuşeşte de fiecare dată să uimească participanţii la ceremonie sau privitorii obişnuiţi. Mai degrabă decât un vas pentru servirea

ceaiului, poate fi confundat cu o bucată de rocă vulcanică îmbrăcată în cenuşă.A utilizat atât luciul tradiţional de culoarea migdalei, ce conţinea feldspat, cât şi luciul pe bază de cenuşă de culoare albă, introdusă cu succes de fratele său, Kyusetsu X. Folosirea luciului de culoare albă de către Jusetsu a fost eficientă mai ales în elementele sale inovatoare îndrăzneţe cum ar fi, de exemplu, cel a ceainicelor, recipientelor pentru apă curentă şi a vazelor pentru flori. Criticii au declarat că formele extraordinare create de Jusetsu depăşesc cu mult barierele convenţionale ale olăritului obiectelor ceramice pentru servirea ceaiului sau cele din categoria de articole de olărit Hagi. Atunci când Jusetsu face o pauză de lucru, vizitează plaja din apropriere. „În trecut consideram că este imposibil să cuprinzi esenţa valurilor dezlănţuite din Marea Japoniei în cadrul unui element de olărit. Dar în decursul ultimilor ani, am găsit în sfârşit o modalitate de exprimare a măiestriei şi puterii în cadrul lucrărilor mele,” afirmă Jusetsu.Kyuwa Miwa, fratele mai mare al lui Jusetsu, a fost un maestru care a moştenit titlul de Kyusetsu X, şi a contribuit cu noi perspective în cadrul tradiţiei Hagi de olărit. Una din contribuţiile sale este îmbunătăţirea tradiţiei prin introducerea luciului alb, luciu ce îi va purta în continuare numele. Forma acestei lucrări este lină şi caldă. Manevra prin care se aplică luciul alb, lăsând descoperită întinderea nevopsită de argilă, este una antologică. A se observa urmele vâslelor de pe corpul vasului.

Foto: Kyuwa Miwa – Recipient Hagi pentru apă curentă, Colecţie aparţinând Muzeului Naţional din Tokyo, 1967. Baza circulară robustă şi crestată dă impresia că este ancorată în masa pe care este aşezată. Forma bine definită a vasului, pe măsură ce se extinde în plan superior faţă de bază, nu are nici cel mai mic cusur. În acelaşi timp, contrastul dintre stratul gros de luciu alb şi de argilă de un roşu aprins în plan inferior aminteşte o forţă aflată în subteran. Este posibil ca Marea Japoniei să fie înfăţişată în vas pentru servirea ceaiului conceput din argilă nisipoasă.„Stilul Hagi a fost elaborat special pentru oferirea unor obiecte de olărit de înaltă calitate pentru ceremoniile de servire a ceaiului. Dar nu este suficient ca un vas să îşi îndeplinească sarcina pentru care a fost creat. Atunci când este ţinut şi atins de către degustător trebuie să îl facă pe acestă să simtă senzaţii în plus faţă de cele normale la o ceremonie de servire a ceaiului. Vasele mele trebuie să energizeze utilizatorul. Consider că această este cea mai importantă idee pe care un olar trebuie să ţină minte în timpul procesului creativ.”, adaugă Jusetsu.

Cu fiecare an ce a trecut peste vârsta de 90 de ani, vitalitatea formelor lucrărilor lui Jusetsu Miwa a crescut neîncetat. O expoziţie de mare anvergură a lucrărilor acestui impozant artist japonez de obiecte ceramice a avut loc în anul 2006. A fost o retrospectivă a zilelor de mult apuse, dar şi a noile preocupări din arta contemporană japoneză, în urmă căreia Jusetsu Miwa a publicat un catalog în care descrie tehnicile de conservare a acestor tradiţii care sunt în pericol de a se pierde pentru totdeauna şi vorbeşte despre metodele prin care el a urmărit integrarea lor în cultura epocii moderne.Text: Masanao Sakaki, expert specialist, Agenţia pentru Relaţii Culturale JaponezeFoto: Hiroshi OhashiTraducerea si adaptarea Corina Maftei, după revista lunara Japan+: Asia-Pacific perspectives, editat cu sprijinul guvernului Japoniei.

Ceramica   Bizen Comori naţionale vii ale Japoniei

Multe povestiri despre tradiţia ceramicii japoneze pomenesc despre cele „şase cuptoare antice”. Aceste categorii, ce se referă la şase centre majore de producţie ceramică care au avut perioada de înflorire în timpul perioadelor Kamakura (1185-1333) şi Muromachi (1338-1573), au fost propuse de către cercetătorul în ceramică de talie internaţională Fujio Koyama (1900-1975) în anii ’50. De atunci, în diferite situri din Japonia, arheologii au descoperit şi alte centre de ceramică o dată prospere. Drept rezultat, termenul „şase centre antice” a căzut cumva în desuetitudine. Totuşi, rămâne valabil că cele „şase centre antice” – care au continuat să producă ceramică din timpurile medievale până în prezent – au jucat un rol important în moştenirea ceramicii japoneze. Bizen este una dintre cele şase zone istorice şi chiar şi astăzi sunt mai mult de 400 de ceramişti specializaţi în producerea ceramicii Bizen. De aceea, stilul Bizen este unul dintre cele mai cunoscute stiluri în ceramica japoneză.

FOTO: Jun Isekazi în faţa unui cuptor. Ceramica Bizen se arde în cuptoare la temperaturi mai mari de 1200°C pentru o perioadă de aproximativ 10 zile.Ceramica Bizen urmează o tradiţie transmisă cu mare grijă de la maestru la ucenic pe o perioadă de mai bine de 800 de ani. Metodele Bizen s-au dezvoltat într-o zonă cuprinsă în jurul districtului Imbe pe locul în care este acum oraşul Bizen, Prefectura Okayama, către

sfârşitul secolului al XII-lea. Ceramica de Bizen nu foloseşte smalţul (glazura). Mai degrabă, este vorba de ceramică neglazurată, arsă vreme de 10 zile sau mai mult la o temperatură care depăşeşte 1200 grade Celsius. Încă de la finalul perioadei Muromachi, ceramica Bizen a mai fost caracterizată de folosirea unui anumit tip de argilă. Baza pentru argilă se numeşte Hyose, un tip de argilă, cu mare conţinut de fier şi cu grad înalt de plasticitate.

În timpurile medievale, în zona Bizen se produceau în special ustensile de fiecare zi, cum ar fi urcioare, vase pentru depozitat alimente şi mojare pentru măcinat. O dată cu dezvoltarea ceremoniei ceaiului în timpul perioadei Monoyama (cca.1573-1603), ceramiştii Bizen au lărgit gama. Ei au creat lucrări îndrăzneţe, totuşi rafinate, cum ar fi vase pentru apă, vase pentru flori şi alte elemente folosite în ceremonia ceaiului. Artiştii Bizen executau de asemenea servicii de masă pentru mesele oficiale Kaiseki care acompaniau ceremonia servirii ceaiului, astfel Bizen câştigând reputaţia unui centru de creaţie pentru servicii de ceai. Istoria ceramicii Bizen, desigur că nu a decurs numai lin. Au fost unele ocazii, în timpul perioadei Edo (1603-1867), apoi mai târziu Meiji (1868-1912) şi Taisho (1912-1926), când se părea că această artă este pe moarte. Dar la începutul perioadei Showa (1926-1989), un artist pe nume Toyo Kaneshige (1896-1967) a reînviat arta Xo-Bkew sau Bizen clasic, metode din perioada Monoyama. El s-a bazat pe tehncile clasice. Alţi ceramişti i-au urmat exemplul, astfel că metoda lui Kaneshige a devenit curentul principal al creaţiei ceramicii moderne Bizen.

FOTO: Vas Bizen cu desen linear, (Jun Isekazi, 2001) – acest vas este produs dintr-un anumit tip de argilă cu un mare grad de vâscozitate. În funcţie de starea cuptorului suprafaţa finală

poate conţine o mare varietate de expresii. Stratul de la suprafaţă al acestui vas are mici moviliţe iar suprafaţa desenului linear pare că ar fi făcut de către un vehicul de explorare al

spaţiului.În zilele noastre, ceramica Bizen amestecă bogăţia corpului din argilă cu semnele interesante care apar în timpul arderii. Stropii de cenuşă care sar pe suprafaţa pieselor pot forma dungi şi sclipiri de culoare. În acelaşi timp, producătorii de ceramică Bizen de astăzi, lucrează cu multă sensibilitate, acest lucru ducând la aprecierea deosebită a accentelor artistice.

Ceramica de Bizen este de fapt deosebit de apreciată pentru calităţile sale artistice. Locul proeminent ocupat în moştenirea meşteşugurilor japoneze a fost recunoscut în anul 1956,

atunci când ceramica Bizen a primit titlul de Proprietate Culturală Intangibilă, iar Toyo Kaneshige a fost desemnat primul Deţinător al Proprietăţii. Alţi deţinători au fost Kei Fujiwara (1899-1983), Toshu Yamamoto (1906-1994) şi Yu Fujiwara (1932-2001). Titlul de deţinător al Proprietăţii Culturale Intangibile al Ceramicii Bizen a fost acordat în 2004 actualului posesor, Jun Isekazi.

FOTO: vas Bizen realizat de  Kaneshige Michiaki(1934-1995)Kaneshige Michiaki: „Producerea unor piese contemporane care încorporează elemente din perioada Momoyama sunt tehnici care ţin de tradiţie. Tradiţia constă în păstrarea formelor transmise şi, având în minte tehnicile vechi, este produsă o piesă contemporană. Tradiţia este întotdeauna în schimbare. O copie simplă a unei piese vechi nu s-a schimbat, aceasta fiind asemănătoare cu prototipul ei care a fost realizat cu 400 ani în urmă. Tradiţia constă în crearea a  ceva nou împreună cu ceea ce am moştenit”.Jun Isekazi s-a născut în 1936, în cartierul Imbe din oraşul Bizen, Prefectura Okayama. A fost cel de-al doilea fiu al unui bine cunoscut maestru al figurilor ornamentale Bizen, Yozan Isekazi. După absolvirea cursurilor de artă ale Facultăţii Educaţiei din cadrul Universităţii Okayama, în anul 1959, a început ucenicia sub supravegherea tatălui său. Acolo, el şi-a rafinat măiestria în ceramica Bizen tradiţională prin muncă susţinută şi cercetare, atât a tehnicilor, cât şi a expresiei.

Vas pentru apă Bizen mizuhashi cu dungi stacojii hidasuki, din perioada Momoyama (secolul al XVI-lea), colecţia Muzeului de arte frumoase Hatakeyama Memorial.

În anul 1961, Isekazi formează un parteneriat cu fratele său mai mare, Mitsuru. Produsele lor iniţiale erau arse într-o replică experimentală a unui cuptor anagama, de tipul unei peşteri. În anii care au urmat, Isekazi şi-a continuat studiile despre metodele şi stilurile tradiţionale, cercetând toate aspectele de la selectarea argilei, până la căptuşirea şi arderea în cuptoarele sale. Cunoştiinţele sale sigure precum şi tehnica deţinută în urma vastei sale experienţe au fost baza pe care Isekazi, ajutat de propria imaginaţie, formează o abordare orginală a ceramicii Bizen.

Cuptor anagama (experiment realizat de Ester Beck)Încă de pe băncile facultăţii, Isekazi a fost foarte interesat de dezvoltarea artei moderne în lume. A fost inspirit de operele unor artişti cum ar fi, de exemplu, arhitectul spaniol Antonio

Gaudi (1852-1926) sau pictorul şi designerul Joan Miró (1893-1983), în încercarea sa de a-şi decora obiectele. Colaboratorii săi au trecut graniţele dintre stiluri, exemple elocvente în acest sens fiind lucrările sculptorului Isamu Noguchi (1904-1988) şi cele ale designerului Masuo Ikeda (1934-1997).Viziunea expresivă a lui Isekazi a explorat o gamă largă de zone, de la ustensile tradiţionale de ceai, până la sculpturi inovative şi ceramică murală, iar, la rândul ei a influenţat foarte mult pe artiştii tineri. El continuă să joace un rol activ de conducere, dând formă şi ajutând la dezvoltarea ceramicii Bizen moderne. Din întâmplare, ceramica murală care decorează holul noii reşedinţe oficiale a Primului Ministru Japonez, terminată în 2002, este opera lui Isekazi.

Cuptor de tip anagamaIsekazi, considerat inovator al ceramicii Bizen, spune că i se pare fascinant acest stil tradiţional: „Ceramica Bizen nu foloseşte glazuri colorate, dar chiar şi aşa, fiecare piesă vibrează prin culoare. Descopăr o căldură puternică, umană, în ceramica de Bizen”. El adaugă: „Tradiţia adevărată este formată prin crearea continuă a noi modele. Aş vrea să primesc şi să absorb perioada şi mediul în care trăiesc şi să creez noi forme cu sensibilitate modernă”.

Vas Bizen ars în tehnica Raku realizat de Kaneshige MichiakiIsekazi a muncit din greu contribuind la dezvoltarea tinerilor artişti. Începând cu anul 1978, el a lucrat timp de aproape 10 ani ca instructor adjunct în programul de arte plastice de la Universitatea Okayama, dragă inimii lui. Mulţi ceramişti, inclusiv artistul în devenire în ceramică Bizen, Ryuichi Kakurekazi, (n.1950) şi-au făcut ucenicia cu mult-stimatul artist Jun Isekazi. Text: Masanao Sakaki, expert specialist, Agenţia pentru Relaţii Culturale JaponezeFoto: Hiroshi Ohashi.Traducerea şi adaptarea Corina Maftei, după revista lunară Japan+: Asia – Pacific perspectives, editată cu sprijinul guvernului Japoniei.

Chuck Hindes – estetica artei   japoneze În tradiţia arderilor tradiţionale Shigaraki

Oraşul Shigaraki este situat în inima insulelor japoneze, fiind unul dintre cele şase centre producătoare de obiecte ceramice, din capitala imperială.Obiectele ceramice realizate aici sunt arse în cuptoare de tip anagama, cuptore ce aparţin unei vechi tradiţii japoneze.„Estetica japoneză, cu referire la ceremonia ceaiului şi utilizarea produselor neglazurate, a fost principala mea sursă de inspiraţie. Problema de gest, de mişcare sau animaţie a fost importantă pentru munca mea, procese pe care le-am studiat ani de zile. Calităţile plastice şi gesturile din modelajul cu ajutorul lutului, trebuie subliniat, nu au distrus sau supus creaţia, ci au oferit noi teritorii de a experimenta transparenţele şi opacitatea obiectelor. În munca mea folosesc aceste combinaţii de culori naturale, create doar prin intermediul arderilor cu lemn”, afirma Chuck Hindes.

Chuck Hindes este un artist care foloseşte impresionant expresivitatea lutului, cu o vastă expertiză în arderile cu lemn. Născut în Muskegon, Michigan, SUA, în anul 1942, el a acumulat mai mult de 30 ani de experienţă în domeniul arderilor tradiţionale. Predă secretele artelor focului la Rhode Island School of Design şi Universitatea din Iowa.Charles Hindes a primit un BFA de la Universitatea din Illinois şi un MAE de la Rhode Island School of Design. A fost invitat pentru a susţine cursuri în mai multe instituţii de învăţământ, cum ar fi de exemplu: Penland School of Crafts, North Carolina sau Academia de Artă Cranbrook, Detroit şi Michigan. A condus ateliere de lucru şi a ţinut prelegeri despre artele focului pe întreg teritoriul Statelor Unite şi cel al Canadei. A primit mai multe titluiri onorifice, cum ar fi de exemplu: National Endowment for Arts de la Archie Bray Foundation şi cel de Maestru emerit. Lucrările lui pot fi găsite în numeroase colecţii publice şi private din toată lumea.

Estetica artei japoneze, cu trimitere la ceremonia ceaiului şi utilizarea tehnicilor de ardere, în care nu se folosesc glazuri colorate, este sursa principală de inspiraţie a creaţiei lui Chuck Hindes. Problema de gest, de circulaţie sau de animaţie este importantă pentru munca cu argila, pusă în valoare discret, folosind culori opace, transparente şi naturale, create în urma arderilor cu lemn. Hindes este o „lectură de foc”, citind indicii în fum şi în flacără, cu scopul de a ridica temperatura uniform pe tot parcursul arderii, temperatură care ajunge, uneori, până la 1300° Celsius. Prin manipulări aparent mici, cum ar fi: dimensiunea bucăţilor de lemn utilizate pentru a alimenta focul, frecvenţa cu care acestea sunt introduse în cuptor, folosirea unor esenţe diferite de pin, frasin sau stejar, deschiderea uşilor de aerisire pentru a obţine arderi oxidante sau neutre, lucrările lui Hindes sunt „marcate” în procesul de topire a silicaţilor cu cenuşa de lemn.Spre deosebire de ceramica ornamentată cu ajutorul glazurilor colorate, pe suprafeţele acestui tip de ceramică, în funcţie de plasarea în cuptor şi a tipului de argilă folosit, apar diferite efecte, texturi şi cracleuri. Culorile obţinute sunt naturale şi oferă o paletă cromatică ce consolidează forma şi creează, în acelaşi timp, o imagine difuză a piesei ceramice.

Dar, în ce constă acest proces, această acţiune care dă o notă distinctă producţiilor ceramice prin intermediul focului cu lemne în cuptoare de tip anagama? Voi încerca să descriu pe scurt evenimentele din timpul construcţiei unui cuptor şi a arderii propriu-zise.Chuck Hindes formează din bucăţi de piatră şi beton o bază pentru ceea ce va fi o movilă, în formă de pepene, în care urmează să fie arse piesele ceramice. El poartă mănuşi de culoare albastră, asemenea celor folosite la sudură. Sudoarea i se scurge pe fruntea murdară de praf. Încet-încet structura cuptorului se ridică. Mişcările trebuie să fie sigure şi precise. Pietrele sunt căptuşite cu pământ. Sunt realizate inelele din partea de sus a structurii,

necesare pentru ca fumul să poată ieşi controlat. Hindes este în acelaşi timp profesor de artă şi de istoria artei. Mulţimea adunată în jurul lui, în infernul de foc şi fum, colegi sau studenţi, sunt atenţi la instrucţiuni şi tot ceea ce dascălul le spune. „Combinaţi pin şi stejar”, spune Hindes. Buştenii sunt stivuiţi pe cadrul uşii de metal din faţă cuptorului. Hindes introduce mai multe bucăţi de lemn în gaura de ardere şi controlează coşul de fum, o acţiune importantă pentru a realiza efectele cromatice scontate.

Descifrarea indicilor de ardere, din fum şi flăcără, cu scopul de a ridica uniform temperatura cuptorului la 1300°C, face ca procesul să fie controlat. Controlat în măsura în care se poate! Fiecare ardere este unică în felul ei. Spre deosebire de ceramica arsă într-un cuptor cu gaz sau electric, arderea cu lemne este o procedură de lungă durată, uneori cu acţiuni intense şi solicitante, în care procesul face parte integrantă din rezultatul final, contribuind la modelarea fiecărei piese din cuptor. Arderea poate dura până la şapte zile, la care se adaugă încă cinci zile pentru ca temperatura cuptorului să se răcească suficient pentru a putea vedea, pentru prima dată, rezultatul a tot ceea ce s-a întâmplat timp de mai bine de o săptămână.

Procesul arderilor cu lemn vine de mii de ani. A fost folosit peste tot în lume şi este utilizat în prezent pentru realizarea obiectelor din ceramica contemporană experimentală care face recurs la tradiţie şi istorie. Spre deosebire de ceramica decorată cu glazuri colorate, care are un aspect industrial, suprafeţele de ceramică care au suferit o ardere cu ajutorul lemnelor dobândesc culori unice, naturale, în funcţie de locul în care au fost aşezate în cuptor şi a tipului de ardere, reducătoare sau oxidantă, primind o patină asemănătoare obiectelor vechi.Chuck Hindes explorează tradiţiile ceramicii japoneze, construind ceşti pentru ceai, ceainice, vase sau boluri, repunând oarecum în circulaţie o serie de piese care ţin de estetica construcţiei obiectului utilitar. Sintetizând teorii şi cunoştinţe sau utilizând abilităţile vechilor meşteri olari, Hindes se foloseşte în elaborarea principiilor estetice de calitatea eternă şi, în acelaşi timp, perenă a argilei. Informaţia înmagazinată în producţiile lui ceramice păstrează date ale unei arte care are o expresivitate aparte, chiar şi după trecerea a mii de ani. (Grigore Roibu)

Student masterand-Hantar Claudiu Stefan

Anul I –Master-sectia Arta Murala