of 83 /83
Universitatea PETRE ANDREI din IAŞI Facultatea de Drept DREPT PROCESUAL PENAL PARTEA GENERAL Ă  - SUPORT DE CURS - Lect. univ. dr. Mihaela Laura P AMFIL 2009

M Pamfil, Curs DPP 1

Embed Size (px)

Text of M Pamfil, Curs DPP 1

Page 1: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 1/83

Universitatea PETRE ANDREI din IAŞI

Facultatea de Drept

DREPT PROCESUAL PENAL

PARTEA GENERALĂ 

- SUPORT DE CURS -

Lect. univ. dr. Mihaela Laura PAMFIL

2009

Page 2: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 2/83

2

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PROCESUAL PENAL

Secţiunea I-a

Normele de drept procesual penal

1. Noţiune

 Normele de drept procesual penal sunt normele juridice care reglementează activitatea

organelor judiciare penale, a păr ţilor şi a altor persoane participante la procesul de constatare

a faptelor ce constituie infracţiuni şi de aplicare a pedepselor şi a măsurilor prevăzute de legea penală celor care le-au săvâr şit, precum şi raporturile ce se stabilesc între acestea. Totalitatea

acestor norme constituie dreptul procesual penal.

2. Clasificarea normelor de drept procesual penal

Sub aspectul conţinutului reglementării, dreptul procesual penal cuprinde două 

categorii de norme: norme procesuale şi norme procedurale.

După sfera lor de aplicabilitate, normele procesual penale sunt: norme generale (de

drept comun) şi norme speciale.În raport de obiectul reglementării, normele de drept procesual penal se pot clasifica în

norme de organizare, norme de competenţă şi norme de procedură.

3. Aplicarea în spaţiu a normelor de drept procesual penal

 Normele de drept procesual penal se aplică actelor procesuale şi procedurale efectuate

în cadrul procesului penal de către organele judiciare române pe teritoriul României. Aşadar,

aplicarea legii procesuale penale în spaţiu are la bază  principiul teritorialităţii, potrivit

căruia toate activităţile realizate în cadrul procesului penal pe teritoriul României cad subincidenţa legii procesuale penale române.

De la această regulă există unele excepţii în sensul că acte de procedur ă penală 

efectuate potrivit normelor de drept român pot produce efecte în fa ţa organelor judiciare

str ăine şi acte de procedur ă efectuate cu respectarea normelor de drept str ăine să producă 

Page 3: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 3/83

3

efecte în faţa organelor judiciare române. Asemenea excepţii intervin în cazul comisiei

rogatorii, al recunoaşterii şi executării hotărârilor pronunţate în str ăinătate sau al extr ădării1.

4. Aplicarea în timp a normelor de drept procesual penal

 Normele de drept procesual penal se aplică potrivit principiului activităţii  (tempusregit actum) conform căruia actele procesuale sau procedurale se efectuează conform normei

de drept procesual penal aflată în vigoare la data efectuării actului.

Aplicarea în timp a normelor de procedur ă penală ridică probleme în cazul intervenirii

unor modificări de reglementare în materie procesual penală, căci în mod inevitabil, la data

intr ării în vigoare a noii reglementări, există cauze penale în curs de soluţionare. Aceste

situaţii sunt denumite de literatura juridică situaţii tranzitorii, iar normele juridice prin care

se reglementează trecerea de la legea veche la legea nouă sunt denumite dispoziţii

tranzitorii. De regulă, situaţiile tranzitorii sunt reglementate de legea nouă şi ele pot prevedeasituaţii de ultraactivitate a legii vechi.

Secţiunea a II-a

Obiectul de reglementare al dreptului procesual penal 

1. Noţiunea de proces penal

Obiectul de reglementare a dreptului procesual penal îl constituie procesul penal.

Procesul penal este activitatea judiciar ă reglementată de lege, desf ăşurată într-o cauză 

 penală de organele judiciare, cu participarea păr ţilor şi a altor persoane, ca titulare de drepturi

şi obligaţii, având ca scop constatarea la timp şi în mod complet a infracţiunilor şi tragerea la

r ăspundere penală a celor care le-au săvâr şit, în aşa fel încât prin aceasta să se asigure ordinea

de drept precum şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

2. Scopul procesului penal

Scopul procesului penal este definit de art.1 al.1 ca fiind constatarea la timp şi în mod

complet a tuturor faptelor care constituie infracţiuni astfel încât orice persoană care a săvâr şit

1 Cazurile şi condiţiile în care intervin aceste cazuri sunt reglementate de Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciar ă internaţională în materie penală.

Page 4: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 4/83

4

o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la

r ăspundere penală. Acesta este scopul direct, imediat al procesului penal.

Procesul penal are însă  şi un scop general sau mediat. Scopul general, prevăzut de

art.1 al.2, este acela de a contribui la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a

drepturilor  şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educareacetăţenilor în spiritul respectării legilor.

3. Fazele procesului penal

Procesul penal în forma sa tipică este organizat pe trei faze procesuale: urmărirea

 penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti.

Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa

infracţiunii, la identificarea f ă ptuitorului şi la stabilirea r ăspunderii acestuia pentru a se

constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.Faza de judecată are ca obiect stabilirea de către instanţă, cu caracter definitiv, printr-

o hotărâre judecătorească, a vinovăţiei inculpatului şi a sancţiunii împotriva acestuia. Judecata

 parcurge judecata în primă instanţă şi judecata în căile de atac (apel şi recurs).

Faza de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti constă în aducerea la

îndeplinire de către instanţa de executare a dispoziţiilor hotărârii judecătoreşti r ămase

definitivă.

Întrebări recapitulative

1.  Ce sunt normele de drept procesual penal?

2.  Care este principiul în raport de care se aplică normele de drept procesual penal în

timp?

3.  Cum se aplică în spaţiu normele de drept procesual penal?

4.  Care este scopul procesului penal?

5.  Care este structura procesului penal?

Page 5: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 5/83

5

CAPITOLUL II

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL 

Secţiunea I-a

Noţiunea şi sistemul principiilor fundamentale

Prin principii fundamentale ale procesului penal se înţeleg regulile cele mai generale

în temeiul cărora este reglementat şi se desf ăşoar ă procesul penal. Principiile care guvernează 

 procesul penal îşi găsesc consacrarea in dispoziţiile Codului de procedur ă penală (art.2-7) şi

în cele ale Constituţiei României.Codul de procedur ă penală prevede ca reguli de bază ale procesului penal următoarele

 principii:

-  legalitatea procesului penal (art.2 al.1);

-  oficialitatea procesului penal (art.2 al.2);

-  aflarea adevărului (art.3);

-  rolul activ al organelor judiciare (art.4);

-  garantarea libertăţii persoanei (art.5);

-  respectarea demnităţii umane (art.51

);-   prezumţia de nevinovăţie (art.52);

-  garantarea dreptului la apărare (art.6);

-  desf ăşurarea procesului penal în limba română (art.7).

La acestea se adaugă  şi prevederile Constituţiei care recunosc şi alte drepturi şi

libertăţi cu efecte asupra întregului proces penal sau numai asupra unor etape, faze sau

instituţii ale acestuia. Astfel constituie principii ale procesului penal şi:

-  egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice (art.16);

-  accesul liber la justiţie (art.21);-  respectarea vieţii intime, familiale şi private (art.26);

-  inviolabilitatea domiciliului (art.27) şi a secretului corespondenţei (art.28).

Page 6: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 6/83

6

Secţiunea a II-a

Dreptul părţilor la un proces echitabil şi la

soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil

Potrivit art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor 

fundamentale, orice persoană are dreptul la   judecarea în mod echitabil, în mod public şi

  într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă  şi impar ţială.

Convenţia nu face deosebire, sub acest aspect, între cauzele civile ce invocă încălcarea

drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil ale persoanei şi cauzele penale ce privesc temeinicia

unei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva persoanei.

Soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil presupune desf ăşurarea operativă a

 procesului penal, dar în condiţiile în care s-ar asigura şi cerinţa aflării adevărului şi apărarea

 păr ţilor din proces. Durata unui termen rezonabil depinde aşadar de complexitatea cauzelor 

 penale, de numărul de infracţiuni urmărite şi judecate, de numărul inculpaţilor şi a celorlalte

 păr ţi, de dificultatea probatoriilor, de încărcarea instanţei etc.

Secţiunea a III-a

Conţinutul principiilor fundamentale 

1. Legalitatea procesului penal

Principiul legalităţii, instituit de art.2 al.1, pretinde ca procesul penal să se desf ăşoare

atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de

lege.

2. Oficialitatea procesului penal

Conform art.2 al.2 actele necesare desf ăşur ării procesului penal se îndeplinesc din

oficiu, afar ă de cazul când prin lege se dispune altfel.

Page 7: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 7/83

7

Principiul oficialităţii acţionează în latura penală a procesului penal; în latura civilă 

acţionează principiul disponibilităţii, caracteristic procesului civil. Totuşi, în cazul în care

victima este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu

restrânsă, principiul oficialităţii îşi va găsi aplicarea şi în latura civilă a cauzei (art.17 al.1).

De la acest principiu există  şi unele excepţii, în sensul că, în anumite cazuri, legeainterzice autorităţilor judiciare să acţioneze din oficiu, impunând existenţa unei manifestări de

voinţă din partea unei persoanei sau a unui anumit organ.

3. Aflarea adevărului

Principiul aflării adevărului este înscris în art.3, conform căruia, în desf ăşurarea

 procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejur ările

cauzei, precum şi cu privire la persoana f ă ptuitorului.

4. Rolul activ al organelor judiciare

Potrivit art.4, organele de urmărire penală  şi instanţele de judecată sunt obligate să 

aibă rol activ în desf ăşurarea procesului penal. Rolul activ al organelor judiciare penale

înseamnă dreptul şi obligaţia acestora de a interveni, din proprie iniţiativă, în procesul penal

  pentru a ajuta păr ţile să desf ăşoare o activitate de calitate sau pentru a suplini inactivitatea

acestora, în vederea soluţionării legale şi temeinice a cauzei.

5. Garantarea libertăţii persoanei

Dispoziţiile Codului de procedur ă penală (art.5) ca şi cele ale Constituţiei (art.23)

garantează libertatea persoanei în tot cursul procesului penal. Regula o constituie aşadar,

desf ăşurarea cauzelor penale cu inculpatul aflat în stare de libertate. În anumite situaţii,

reglementate judicios de lege, însă, este permisă şi privarea de libertate a persoanei urmărite

sau judecate, f ăr ă ca prin aceasta să se aducă atingere acestui principiu.

6. Respectarea demnităţii umane

Principiul respectării demnităţii umane este prevăzut ca principiu fundamental al procesului penal în art.51 şi constă în aceea că orice persoană care se află în curs de urmărire

sau judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane, iar supunerea acesteia la tortur ă 

sau la tratamente cu cruzime, inumane sau degradante este pedepsită de lege.

Page 8: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 8/83

8

7. Prezumţia de nevinovăţie

Potrivit acestei prezumţii, ridicată la rang de principiu, orice persoană este considerată 

nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.

Prezumţia de nevinovăţie decurge din cerinţa ca nici o persoană nevinovată să nu fie

trasă la r ăspundere, constituind o garanţie pentru orice persoană că, în lipsa probelor devinovăţie, nu poate fi trimisă în judecată şi condamnată.

8. Garantarea dreptului de apărare

Principiul garantării dreptului de apărare este reglementat de art.6 conform căruia

dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte păr ţi în tot cursul

  procesului penal. Dispoziţii prin care se garantează dreptul de apărare se găsesc şi în

Constituţie (art.24) şi în Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciar ă (art.13).

Dreptul de apărare constă în totalitatea mijloacelor instituite de lege pentru constatarea

şi invocarea împrejur ărilor ce susţin apărarea, precum şi pentru aplicarea dispoziţiilor 

favorabile păr ţii care se apăr ă.

9. Desf ăşurarea procesului penal în limba română 

Potrivit art.7 al.1, în procesul penal procedura judiciar ă se desf ăşoar ă în limba română.

Acest principiu presupune folosirea limbii române atât în dezbaterea orală ce are loc în faţa

instanţei cât şi în actele procedurale scrise întocmite de organele judiciare sau de păr ţi.

Reglementarea permite totuşi păr ţilor şi altor persoane chemate în proces să folosească 

în faţa organelor judiciare limba maternă, impunând însă întocmirea actelor procedurale în

limba română (art.7 al.2). De acelaşi drept se bucur ă şi păr ţile care nu vorbesc, nu înţeleg sau

nu se pot exprima în limba română, cărora li se asigur ă posibilitatea de a lua cunoştinţă de

 piesele dosarului, de a vorbi şi de a pune concluzii în instanţa, prin interpret (art.8).

10. Egalitatea în faţa legilor şi a organelor judiciare

Principiul egalităţii este reglementat de Constituţie care, prin art.16 al.1, statuează că 

cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, f ăr ă privilegii şi f ăr ă discriminări. Se

 prevede, de asemenea, în al.2 al aceluiaşi articol că nimeni nu este mai presus de lege, iar în

art.124 al.2 că justiţia este unică, impar ţială şi egală pentru toţi.

Page 9: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 9/83

9

11. Accesul liber la justiţie

Accesul liber la justiţie constă, conform art.21 din Constituţie, în faptul că orice

 persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale

legitime f ăr ă ca vreo lege să poată împiedica exercitarea acestui drept.

12. Respectarea vieţii intime, familiale sau private

Potrivit prevederilor art.26 al.1 din Constituţie, autorităţile publice respectă şi ocrotesc

viaţa intimă, familială şi privată.

În cadrul procesului penal viaţa intimă, familială şi privată este ocrotită şi dispoziţii

ale Codului de procedur ă penală, care opresc orice imixtiune a organelor judiciare în aspecte

ale vieţii intime, familiale sau private care nu interesează cauza penală.

13. Inviolabilitatea domiciliului şi a secretului corespondenţeiDomiciliul şi reşedinţa sunt, potrivit art.27 al.1 din Constituţie, inviolabile; nimeni nu

  poate pătrunde sau r ămâne în domiciliul unei persoane f ăr ă învoirea acesteia. Principiul

inviolabilităţii domiciliului se află în strânsă legătur ă  şi se completează cu principiul

respectării vieţii intime, familiale şi private a persoanei, prin aceea că viaţa intimă, familială şi

 privată a fiecăruia se derulează mai ales în limita pereţilor între care locuieşte.

Garantarea respectării principiului inviolabilităţii domiciliului a impus reglementarea

expresă a situaţiilor în care sunt permise derogări.

Întrebări recapitulative

1.  Care sunt principiile fundamentale ale procesului penal prevăzute de Constituţie?

2.  Care sunt principiile fundamentale ale procesului penal prevăzute de Codul de

 procedur ă penală?

3.  Care sunt limitele de aplicare a principiului oficialităţii?

4.  Ce obligaţii revin organelor judiciare în virtutea rolului activ de care trebuie să dea

dovadă?

5.  În ce constă prezumţia de nevinovăţie?

6.  Care sunt implicaţiile principiului garantării dreptului de apărare?

7.  Care sunt garanţiile respectării libertăţii persoanelor în procesul penal?

8.  Care este limba oficială de desf ăşurare a procesului penal?

Page 10: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 10/83

10

Bibliografie

Damaschin, Mircea.   Dreptul la un proces echitabil în materie penal ă , Editura

Universul juridic, Bucureşti, 2009.

Istrate, Ilie.   Libertatea persoanei  şi garan ţ iile ei procesual penale, Editura Scrisul

românesc, Craiova, 1984.

Puşcaşu, Voicu. Prezum ţ ia de nevinovăţ ie, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2009.

Tulbure, Adrian Ştefan.  Prezum ţ ia de nevinovăţ ie. Contribu ţ ii la integrarea

europeană , Editura Red, Sibiu, 1996.

Ţigănaşu Jănică, Arion. Garantarea dreptului la apă rare, Editura Aramis, Bucureşti,

2002.Volonciu, Nicolae; Vasiliu, Alexandru. Codul de procedur ă  penal ă  comentat. Art. 1-

611. Regulile de baz ă    şi ac ţ iunile în procesul penal. Competen ţ a, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2007.

Page 11: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 11/83

11

CAPITOLUL III

PARTICIPANŢII LA PROCESUL PENAL 

Secţiunea I-a

Noţiunea de participant 

Participanţii la procesul penal sunt persoanele care iau parte la activitatea judiciar ă 

desf ăşurată în cauzele penale în vederea realizării scopului legii penale si al procesului penal.

Participanţii poartă  şi denumirea de subiecţi procesuali întrucât, prin participarea lor la

activitatea judiciar ă, ei intr ă în raporturi juridice procesual penale fiind subiecţi ai acestor raporturi.

Secţiunea II-a

Organele judiciare penale 

Organele judiciare penale sunt organele de stat competente să realizeze activităţile

 procesuale ce formează conţinutul procesului penal. În desf ăşurarea procesului penal intervin

ca organe judiciare: instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi organele de cercetare penală,

fiecare cu atribuţii proprii.

1. Instanţele judecătoreşti

Instanţele judecătoreşti alcătuiesc un sistem unitar  şi sunt organizate sub forma unei

 piramide având în vârf Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care este instanţa supremă în stat.

Veriga imediat următoare este formată din Cur ţile de Apel şi Curtea Militar ă de Apel, urmată 

de veriga alcătuită din Tribunale şi Tribunalul Militar Teritorial. Baza piramidei cuprinde

instanţele cele mai mici în grad, anume Judecătoriile şi Tribunalele Militare.

La o instanţă judecătorească pot funcţiona mai multe instanţe de judecată care să 

desf ăşoare activităţi de judecată similare sau diferite.

Page 12: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 12/83

12

Termenul de instanţă cunoaşte în reglementarea procesuală două accepţiuni: instanţă 

 judecătorească  şi instanţă de judecată. Prin instanţă judecătorească  se înţelege cadrul

organizatoric în care îşi desf ăşoar ă activitatea, la nivel global, judecătorii; veriga ce intr ă în

sistemul organelor judecătoreşti. Prin instanţă de judecată se înţelege completul căruia i s-a

încredinţat o anumită cauză pentru rezolvare.Modul de compunere a completelor de judecată 

Completele de judecată sunt alcătuite din judecători, într-un număr stabilit de lege, şi

sunt prezidate de către un preşedinte numit dintre aceştia.

La judecata în primă instanţă desf ăşurată la oricare dintre instanţele judecătoreşti

stabilite de lege, cu excepţia Înaltei Cur ţi de Casaţie şi Justiţie, completul de judecată este

format dintr-un singur judecător. La judecata în apel, completul de judecată este compus din 2

 judecători, iar la judecata în recurs din 3 judecători.

La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completul de judecată în primă instanţă estealcătuit din 3 judecători, iar în recurs se judecă în complet de 3 judecători sau de 9 judecători,

după cum hotărârea atacată a fost pronunţată de o Curte de Apel sau de Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie.

Constituirea instanţei de judecată 

Instanţa de judecată se constituie cu procuror şi cu grefier.

Prezenţa procurorului la judecată este obligatorie numai în anumite cauze penale,

expres prevăzute de lege (art.315, 376, 38511).

Lipsa grefierului de la judecată nu este posibilă, altfel şedinţa de judecată neputându-

se desf ăşura. La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rolul grefierului este preluat de un

magistrat-asistent.

Poziţia procesuală a instanţei

Activitatea instanţei se desf ăşoar ă în principal în faza de judecată. În această fază,

instanţa de judecată este conducătorul procesului penal, întreaga procedur ă judiciar ă 

desf ăşurându-se în faţa sa şi fiind singura autoritate îndrituită să hotărască în tot ceea ce

 priveşte cauza.

În afar ă de această funcţie, instanţa desf ăşoar ă şi activităţi legate de urmărirea penală,

de punerea în executare a hotărârilor penale r ămase definitive şi de unele proceduri speciale.

2. Ministerul Public

Potrivit normelor constituţionale (art.131 al.1) şi a Legii privind organizarea judiciar ă 

(art.4 al.1), Ministerul Public reprezintă în cadrul activităţii judiciare, interesele generale ale

Page 13: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 13/83

13

societăţii şi apăr ă ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ministerul

 public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete care funcţionează pe lângă 

instanţele judecătoreşti, f ăr ă a fi însă subordonate acestora.

Procurorul, ca reprezentant al Ministerului Public, îşi desf ăşoar ă activitatea pe

 parcursul întregului proces penal, potrivit principiilor legalităţii, impar ţialităţii şi controluluiierarhic şi în conformitate cu legea.

Rolul primordial îl ocupă în faza de urmărire penală, pe care fie o efectuează personal,

fie o supraveghează. În faza de judecată, procurorul se află pe o poziţie de egalitate cu păr ţile

şi de subordonare faţă de instanţă, exercitând funcţia de învinuire (acuzare). În faza de punere

în executare a condamnării penale, procurorul supraveghează modul în care este adusă la

îndeplinire executarea mandatelor de executare şi veghează la respectarea legii la locurile de

executare a pedepselor, măsurilor educative şi de siguranţă. De asemenea, participă 

obligatoriu la procedurile desf ăşurate în faţa instanţei de executare (art.460 al.3).

3. Organele de cercetare penală 

Organele de cercetare penală îşi desf ăşoar ă activitatea în cadrul procesului penal

numai în prima sa fază, faza de urmărire penală, efectuând urmărirea penală sub

supravegherea procurorului.

Conform art.201 al.2 sunt organe de cercetare penală: organele de cercetare ale poliţiei

 judiciare şi organele de cercetare speciale.

Poliţia judiciară 

Poliţia judiciar ă este constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie specializaţi în efectuarea

activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi

 penale şi de cercetare penală. Organele de cercetare ale poliţiei judiciare au o competenţă 

generală în efectuarea urmăririi penale, putând instrumenta orice cauză care nu este dată prin

lege în competenţa procurorului sau a organelor de cercetare speciale.

Organele de cercetare penală speciale

Conform art.208, sunt organe de cercetare speciale:

Ø  organele de cercetare penală militare 

Ø  ofiţerii poliţiei de frontieră;

Ø  căpitanii porturilor.

Aceste organe de cercetare penală efectuează urmărirea penală în cauzele ar ătate sub

supravegherea procurorului.

Page 14: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 14/83

Page 15: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 15/83

15

-  să existe o manifestare de voinţă din partea persoanei vătămate cu privire la tragerea la

r ăspundere a f ă ptuitorului.

După dobândirea calităţii de parte, partea vătămată are dreptul de a participa la

  procesul penal, susţinând învinuirea, legea punându-i la dispoziţie modalităţi procesuale

  pentru fiecare fază a procesului penal. Acestea sunt limitate însă numai la latura penală acauzei.

3. Partea civilă 

Conform art.24 al.2, persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul

 procesului penal are calitatea de parte civilă. Pentru a putea dobândi calitatea de parte civilă în

 procesul penal, persoana vătămată trebuie să aibă dreptul, potrivit legii civile, de a obţine în

 justiţie repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Au acest drept persoanele care au

suferit un prejudiciu moral sau material ca urmare directă a săvâr şirii unei infracţiuni.Dobândirea calităţii de parte civilă se face prin constituirea ca parte civilă.

Partea civilă se bucur ă pe parcursul procesului penal de aceleaşi drepturi procesuale ca

şi partea vătămată, dar numai în ceea ce priveşte latura civilă a procesului. Dreptul de a face

apel, respectiv recurs nu este îngr ădit însă numai la latura civilă a cauzei ci poate privi şi

latura penală.

4. Partea responsabilă civilmente

Potrivit art.24 al.3, persoana chemată în procesul penal să r ăspundă, potrivit legii

civile, pentru pagubele cauzate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numeşte parte

responsabilă civilmente. Au vocaţia de a fi chemate în calitate de parte responsabilă 

civilmente următoarele persoane:

-   părinţii pentru pagubele provocate de copiii lor minori, institutorii şi artizanii pentru

 pagubele provocate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor, comitenţii pentru

  pagubele provocate de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat(conf. art.1000

al.2-4 C.civ.);

-    persoanele care r ăspund din punct de vedere civil, solitar sau subsidiar, pentru

 pagubele provocate de gestionari în gestiunea ce li s-a încredinţat (Legea nr.22/1969).

Calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal se poate dobândi, conform

art.16, prin două modalităţi:

-   prin introducerea persoanei responsabile civilmente în cauză de către organul judiciar 

din oficiu sau la cererea păr ţii civile.

Page 16: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 16/83

16

-   prin intervenţia persoanei responsabile civilmente, din proprie iniţiativă, în cauză.

Partea responsabilă civilmente participă în proces, numai în latura civilă, apărându-şi

interesele legitime în legătur ă cu r ăspunderea sa civilă. Ea are însă dreptul de a declara apel şi

recurs atât în ceea ce priveşte latura civilă, cât şi în ceea ce priveşte latura penală.

Secţiunea a III-a

Apărătorul

1. Asistenţa juridică 

Conform art.6 al.4, orice parte are dreptul să fie asistată de apăr ător în tot cursul

 procesului penal. Apăr ătorul este persoana care participă în procesul penal pentru a acorda

asistenţă juridică învinuitului, inculpatului sau celorlalte păr ţi din proces.

Asistenţa juridică se acordă, de regulă, de către avocaţi. Prin excepţie de la această 

regulă, legea prevede posibilitatea ca asistenţa juridică să fie acordată şi de persoane care nu

au calitatea de avocaţi..

Asistenţa juridică în procesul penal este facultativă. Oricare dintre păr ţile în proces,

 precum şi învinuitul au dreptul să-şi angajeze un avocat ca apăr ător în proces, contractul

încheiat între avocat şi parte constituind temeiul juridic al asistenţei juridice.

În unele cazuri, expres prevăzute de lege în art.171 al.2, asistenţa juridică pentru

inculpat este obligatorie. Dacă, în aceste cazuri, partea nu îşi angajează apăr ător, organul

 judiciar este obligat să ia măsuri pentru desemnarea unui apăr ător din oficiu.

În ceea ce le priveşte pe partea vătămată, partea civilă  şi partea responsabilă 

civilmente, pentru acestea asistenţa juridică nu este obligatorie, dar atunci când instanţa

apreciază că din anumite motive acestea nu şi-ar putea face singure apărarea, va dispune din

oficiu sau la cerere, luarea măsurilor pentru desemnarea unui apăr ător (art.173 al.3).

2. Poziţia procesuală a apărătorului

Apăr ătorul nu este parte în proces, ci doar un subiect procesual care se situează pe

 poziţia păr ţii pe care o apăr ă, îndeplinind funcţia procesuală de apărare. Participarea sa la

 procesul penal este ocazionată de apărarea drepturilor  şi intereselor păr ţii pe care o asistă,

Page 17: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 17/83

17

astfel că el poate exercita drepturile procesuale acordate de lege acesteia. Exercitarea

drepturilor procesuale ale păr ţilor are loc în limitele prevăzute de lege.

Secţiunea a IV-aAlţi participanţi la procesul penal

1. Reprezentantul

Reprezentantul este persoana împuternicită să îndeplinească în procesul penal acte

 procesuale în numele şi în interesul unei păr ţi din proces care nu doreşte sau nu poate să se

 prezinte la chemarea organelor judiciare.

Reprezentarea în procesul penal poate fi legală şi convenţională.

2. Substituitul judiciar (procesual)

Substituitul procesual este persoana împuternicită de lege să îndeplinească activităţi

 procesuale în nume propriu pentru realizarea unui drept al altuia. Calitatea de substituit nu

  poate apărea decât în temeiul legii şi se poate referi numai la actele pe care legea le

autorizează în mod expres.

3. Succesorii

Potrivit art.21, prin succesori se înţeleg persoanele fizice sau juridice care, în condiţiile

legale, succed în drepturi persoanelor fizice decedate sau persoanelor juridice reorganizate,

desfiinţate sau dizolvate. Succesorii intervin numai în latura civilă a cauzei, luând locul păr ţii

civile, inculpatului sau păr ţii responsabile civilmente.

Întrebări recapitulative

1.  Care sunt organele judiciare cu atribuţii în cursul procesului penal?

2.  Care este modul de compunere a instanţei de judecată în timpul celor trei grade de

 jurisdicţie posibile?

3.  Care este rolul procurorului în desf ăşurarea procesului penal?

Page 18: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 18/83

18

4.  Care sunt organele cu atribuţii în efectuarea activităţii de cercetare penală?

5.  Care sunt elementele care diferenţiază calitatea de învinuit faţă de cea de inculpat?

6.  Care sunt drepturile procesuale de care poate uza inculpatul în cursul procesului

 penal?

7.  Ce deosebiri şi asemănări există între calitatea de parte vătămată, respectiv de parte civilă?

8.  În ce situaţii asistenţa juridică este obligatorie?

9.  Care sunt diferenţele între calitatea de reprezentant şi cea de substituit procesual?

Bibliografie

Buneci, Petre.  Partea responsabil ă  civilmente în procesul penal , Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2002.

Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan. Participan ţ ii în procesul penal. Aspecte teoretice

 şi jurispruden ţă în materie, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2006.

 Nistoreanu, Gheorghe; Apetrei, Mihai; Nae, Laurenţiu. Asisten ţ a juridică  în procesul 

 penal , Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993. 

Page 19: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 19/83

19

CAPITOLUL IV

ACŢIUNILE CE SE EXERCITĂ ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL

Secţiunea I-a

Consideraţii generale privind acţiunile în justiţie

1. Noţiunea şi elementele acţiunii în justiţie

Acţiunea în justiţie este instrumentul (mijlocul) juridic prin care o persoană este trasă 

la r ăspundere juridică în faţa autorităţii judecătoreşti pentru a fi obligată să suporte

constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate.Pentru a avea eficienţă juridică, acţiunea în justiţie este condiţionată de existenţa unor 

elemente care permit o reglementare precisă a ei şi asigur ă corecta desf ăşurare a întregii

activităţi judiciare. Aceste elemente sunt: temeiul; obiectul; subiecţii şi aptitudinea

funcţională.

2. Acţiunile în justiţie ce se exercită în cadrul procesului penal

În cadrul procesului penal se exercită acţiunea penală  şi eventual şi acţiunea civilă 

accesorie acţiunii penale.Când acţiunea penală  şi acţiunea civilă se exercită concomitent, procesul penal

cuprinde două laturi: latura penală, în care se exercită acţiunea penală şi latura civilă, în care

se exercită acţiunea civilă. Acţiunea penală constituie, în acest caz, principalul, iar acţiunea

civilă accesoriul.

Acţiunea civilă poate fi promovată şi separat de acţiunea penală în cadrul unui proces

civil. În cazul în care cele două acţiuni sunt exercitate concomitent, judecata în faţa instanţei

civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

Page 20: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 20/83

20

Secţiunea a II-a

Acţiunea penală 

1. Noţiunea şi elementele acţiunii penale

Acţiunea penală este mijlocul procesual prin care o persoană care a săvâr şit o

infracţiune este adusă în faţa organului judiciar penal în vederea tragerii la r ăspundere penală.

Elementele acţiunii penale sunt cele comune oricărei acţiuni în justiţie: temeiul,

obiectul, subiecţii şi aptitudinea funcţională.

Temeiul de drept al acţiunii penale îl constituie norma de drept care incriminează fapta

şi dă dreptul la acţiune; temeiul de fapt constă în săvâr şirea unei infracţiuni.

Acţiunea penală are ca obiect tragerea la r ăspundere penală a persoanelor care au

săvâr şit infracţiuni (art.9 al.1).

Subiecţii activi ai acţiunii penale sunt procurorul şi instanţa de judecată.

Subiectul pasiv este inculpatul. Din categoria subiecţilor pasivi fac parte toate

  persoanele care au participat la săvâr şirea infracţiunii în calitate de autori, instigatori sau

complici.

Acţiunea penală are aptitudine funcţională atunci când folosirea ei poate determina

  pornirea procesului penal, iar actele procesuale efectuate în exercitarea sa pot servi la

dinamizarea desf ăşur ării activităţii procesuale.

Codul de procedur ă penală prevede la art.10 unele situaţii în care aptitudinea

funcţională a acţiunii este înlăturată în sensul că acţiunea penală nu poate conduce la

realizarea obiectului ei şi, ca urmare, nu mai poate fi pusă în mişcare, sau dacă a fost

 promovată, ea nu mai poate fi exercitată. Considerentele care stau la baza reglementării

acestor impedimente constau în faptul că acţiunea penală este lipsită de temei (situaţiile

 prevăzute la lit.a-e) sau de obiect (situaţiile prevăzute la lit.f-j).

2. Trăsăturile acţiunii penaleAvând în vedere obiectul său specific, precum şi cadrul legal în care se desf ăşoar ă,

acţiunea penală se manifestă prin tr ăsături particulare ce o diferenţiază de alte acţiuni

 judiciare. Cele mai importante tr ăsături caracteristici ale acţiunii penale sunt următoarele:

-  acţiunea penală apar ţine statului

-  acţiunea penală este obligatorie

Page 21: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 21/83

21

-  acţiunea penală este indisponibilă 

-  acţiunea penală este personală 

-  acţiunea penală este indivizibilă.

3. Momentele desf ăşurării acţiunii penaleDesf ăşurarea acţiunii penale presupune existenţa a trei momente esenţiale: punerea în

mişcare a acţiunii penale, exercitarea şi epuizarea sau stingerea ei.

Punerea în mişcare a acţiunii penale

Acţiunea penală se pune în mişcare de subiecţii săi activi – procurorul şi instanţa de

 judecată – fiecare dintre aceştia putând realiza acest act numai în cazurile anume prevăzute de

lege.

Procurorul  poate pune în mişcare acţiunea penală prin următoarele acte de inculpare:

-   prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale (art.235);-   prin rechizitoriu, la terminarea urmăririi penale (art.262 al.1 pct.1 lit.a)

-   prin declaraţie orală, în cursul judecăţii (art.336 al.1 lit.a şi art.337 al.1).

Acţiunea penală se pune în mişcare de instanţa de judecată numai în mod excepţional,

în caz de extindere a procesului penal cu privire la alte fapte (art.336 al.2).

Exercitarea acţiunii penale

Acţiunea penală se exercită de procuror şi de partea vătămată.

Soluţionarea acţiunii penale

Acţiunea penală se soluţionează de către instanţa de judecată. Pentru aceasta este

necesar ca instanţa să fie sesizată fie prin rechizitoriul procurorului în care s-a dispus

trimiterea în judecată.

Este posibil însă ca urmărirea penală să nu se finalizeze printr-o soluţie de trimitere în

 judecată datorită intervenţiei unor împrejur ări care împiedică exercitarea în continuare a

acţiunii penale. În aceste cazuri acţiunea penală se stinge, iar procurorul va dispune (art.11

 pct.1 lit.b şi c):

-  scoaterea de sub urmărire penală, când se constată existenţa uneia din situaţiile

 prevăzute la art.10 lit. a-e ;

-  încetarea urmăririi penale, când se constată existenţa uneia din situaţiile prevăzute

la art.10 lit. f-h, i1 şi j.

Dacă procurorul constată însă din materialul de urmărire penală că fapta există,

constituie infracţiune, a fost săvâr şită de inculpat şi că acesta r ăspunde din punct de vedere

  penal, va dispune trimiterea în judecată (art.262 pct.1). Aceeaşi soluţie va fi dispusă  şi în

Page 22: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 22/83

22

cazurile în care procurorul constată că în cauză se poate dispune înlocuirea r ăspunderii penale

(art.10 lit i).

Instanţa de judecată sesizată cu judecarea cauzei poate da acţiunii penale una din

următoarele rezolvări:

-  condamnarea, atunci când fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvâr şită deinculpat (art.345 al.2);

-  achitarea, când se constată existenţa uneia din situaţiile prevăzute la art.10 lit. a-e

(art.11 pct.2 lit.a şi art.345 al.3);

-  încetarea procesului penal când se constată existenţa uneia din situaţiile prevăzute

la art.10, lit. f-j (art.11 pct.2 lit.b şi art.345 al.3).

4. Continuarea procesului penal

În caz de amnistie, prescripţie, retragere a plângerii prealabile, precum şi în cazulexistenţei unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul pot cere continuarea procesului

 penal, pentru a-şi dovedi nevinovăţia (art.13).

Secţiunea a III-a

Acţiunea civilă 

1. Noţiunea şi elementele acţiunii civile

Acţiunea civilă ce se exercită în cadrul procesului penal este mijlocul legal prin

intermediul căruia persoana păgubită material sau moral în urma săvâr şirii unei infracţiuni,

cere organelor judiciare penale să-i fie reparat prejudiciul cauzat sau daunele morale.

Temeiul acţiunii civile îl va constitui aşadar producerea unui prejudiciu material sau

moral ca urmare a săvâr şirii unei infracţiuni.

Obiectul acţiunii civile constă în tragerea la r ăspundere civilă a persoanei ce a săvâr şitinfracţiunea ce a produs prejudiciul reclamat sau/şi a persoanelor care r ăspund din punct de

vedere civil pentru prejudiciul cauzat de acesta.

Subiecţii activi ai acţiunii civile sunt partea civilă şi procurorul. Subiecţii pasivi sunt

inculpatul şi partea responsabilă civilmente.

Page 23: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 23/83

23

Acţiunea civilă are aptitudine funcţională atunci când folosirea ei investeşte instanţa

 penală cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune şi conduce la realizarea

scopului în vederea căruia a fost promovată.

2. Trăsăturile acţiunii civileAcţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal prezintă tr ăsături specifice

  procesului civil, dar împrumută  şi unele elemente din tr ăsăturile acţiunii penale, în special

elemente de oficialitate, prin derogare de la principiul disponibilităţii aplicabil în procesul

civil. Tr ăsăturile caracteristice acţiunii civile desf ăşurate în procesul penal sunt următoarele:

-  acţiunea civilă apar ţine persoanei care a suferit un prejudiciu prin infracţiune

-  acţiunea civilă este facultativă 

-  acţiunea civilă este disponibilă 

-  acţiunea civilă este patrimonială -  acţiunea civilă este divizibilă 

3. Dreptul de opţiune

Prejudiciul material sau moral rezultat dintr-o infracţiune poate fi reparat pe calea unei

acţiuni civile promovată fie în faţa unei instanţe penale, fie în faţa unei instanţe civile.

Persoana vătămată este cea care hotăr ăşte pe care dintre cele două căi o va folosi.

Odată ce dreptul de opţiune a fost exercitat prin alegerea căii prin intermediul căreia

 persoana vătămată a înţeles să-şi valorifice pretenţiile sale civile, opţiunea devine irevocabilă.

Codul de procedur ă penală reglementează şi unele excepţii de la această regulă, când

 poate fi păr ăsită calea aleasă pentru a se uza de cealaltă pentru repararea pagubei (art.19 al.3-

4, art.20 al.1).

4. Momentele desf ăşurării acţiunii civile în faţa instanţei penale

Desf ăşurarea acţiunii civile în faţa instanţei penale presupune existenţa a trei momente

 principale: punerea în mişcare, exercitarea şi soluţionarea acţiunii civile.

Punerea în mişcare a acţiunii civile

Punerea în mişcare a acţiunii civile se realizează de către subiecţii săi activi: partea

civilă şi procurorul.

Acţiunea civilă se pune în mişcare în procesul penal de către persoana vătămată printr-

o declaraţie de constituire ca parte civilă , f ăcută în faţa organelor de urmărire penală sau

instanţei de judecată, în scris sau oral.

Page 24: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 24/83

Page 25: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 25/83

25

Bibliografie

Gorgăneanu, Ion. Ac ţ iunea penal ă , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan.  Ac ţ iunile în procesul penal. Aspecte teoretice  şi

 jurispruden ţă  în materie, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2006.

Tranca, Anamaria.  Ac ţ iunea civil ă . Practică  judiciar ă , Editura Hamangiu, Bucureşti,

2008.

Uţă, Lucia.  Ac ţ iunea civil ă  în procesul penal , Editura Universul juridic, Bucureşti,

2006.

Volonciu, Nicolae; Vasiliu, Alexandru. Codul de procedur ă  penal ă  comentat. Art. 1-

611. Regulile de baz ă    şi ac ţ iunile în procesul penal. Competen ţ a, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2007.

Page 26: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 26/83

26

CAPITOLUL V

COMPETENŢA ÎN MATERIE PENALĂ 

Secţiunea I-a

Noţiunea şi formele competenţei 

1. Noţiune

Competenţa, în materie procesuală, constă în împuternicirea recunoscută de lege unui

organ judiciar de a urmări, respectiv de a judeca şi soluţiona o cauză penală, cu excluderea

altor organe judiciare de la îndeplinirea acestei activităţi.

2. Formele competenţei

În procesul penal se întâlnesc patru forme fundamentale de competenţă: funcţională,

materială, personală şi teritorială.

Competenţa funcţională  este acea formă a competenţei care determină sfera de

atribuţii ce revine fiecărui organ judiciar în cursul soluţionării unei cauze penale.

Competenţa materială este acea formă a competenţei care împarte cauzele penale pe

linie verticală, între organe judiciare de grad diferit, în funcţie de natura şi gravitateainfracţiunii săvâr şite.

Competenţa personală este acea formă a competenţei care împarte cauzele penale pe

linie verticală, între organe judiciare de grad diferit, în func ţie de calitatea sau starea

f ă ptuitorului în momentul săvâr şirii faptei.

Competenţa teritorială  este acea formă a competenţei care repartizează cauzele

 penale între organe judiciare de acelaşi grad, pe linie orizontală, în raport de circumscripţiile

teritoriale în care aceste organe îşi exercită atribuţiile şi de localizările speciale ar ătate de lege.

În determinarea competenţei teritoriale se au în vedere două modalităţi, după cuminfracţiunea este săvâr şită în ţar ă sau în str ăinătate.

În cazul în care infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul ţării, competenţa

teritorială se determină, conform art.30 al.1, în funcţie de următoarele criterii:

-  locul unde a fost săvâr şită infracţiunea (locul unde s-a desf ăşurat activitatea

infracţională, în tot sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia),

Page 27: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 27/83

27

-  locul unde a fost prins f ă ptuitorul,

-  locul unde locuieşte f ă ptuitorul,

-  locul unde locuieşte persoana vătămată.

În cazul în care infracţiunea a fost săvârşită în străinătate , ea va fi judecată de

instanţa civilă sau militar ă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locuieşte f ă ptuitorul(art.31 al.1). Dacă acesta nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în ţar ă, fapta se va judeca la

instanţa competentă după materie şi calitatea persoanei din Bucureşti, iar dacă e de

competenţa judecătoriei, la Judecătoria sectorului 2, afar ă când prin lege se dispune altfel.

Secţiunea a II-a

Competenţa instanţelor judecătoreşti 

Reglementarea actuală a competenţei după calitatea persoanei împarte instanţele

 judecătoreşti în două categorii: instanţe de drept comun şi instanţe militare. Competenţa

instanţelor militare este dată, în principal, de calitatea f ă  ptuitorului în momentul săvâr şirii

faptei – calitatea de militar, iar la unele dintre instanţele militare şi de existenţa unei legături

între aceste calitate şi îndatoririle de serviciu ale f ă ptuitorului.

Competenţa fiecărei instanţe judecătoreşti în parte este reglementată în art.25-29.

Secţiunea a III-a

Prorogarea de competenţă 

1. Concept

Prin prorogare de competenţă se înţelege extinderea competenţei unui organ judiciar asupra unei cauze care, conform regulilor generale de competenţă, nu intr ă în competenţa sa.

Prorogarea de competenţă operează numai în favoarea unui organ judiciar superior,

indiferent dacă ne aflăm în faţa unui organ de urmărire penală sau a unei instanţe

 judecătoreşti.

Prorogarea de competenţă în procesul penal poate avea loc în următoarele cazuri:

Page 28: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 28/83

28

-  în caz de indivizibilitate;

-  în caz de conexitate;

-  în cazul chestiunilor prealabile;

-  în caz de schimbarea a încadr ării juridice sau calificării faptei.

2. Prorogarea de competenţă în caz de indivizibilitate sau conexitate

Indivizibilitatea  este situaţia juridică a unei cauze penale care, deşi cuprinde o

 pluralitate de acte materiale, de fapte penale sau de inculpaţi, formează totuşi, prin natura sa

sau prin voinţa legii, o unitatea ce impune judecarea întregului complex faptic şi de persoane

de către aceeaşi instanţă.

Cazurile de indivizibilitate sunt prevăzute de art. 33.

Conexitatea este situaţia juridică a unei cauze penale referitoare la două sau mai

multe infracţiuni între care există legături determinate de împrejur ările în care faptele s-ausăvâr şit, astfel încât se impune judecarea lor împreună de aceeaşi instanţă.

Cazurile de conexitate sunt prevăzute de art. 34.

Regulile de determinare a competenţei prin prorogare dau prioritate instanţei celei

dintâi sesizate, instanţei civile şi instanţei mai mari în grad (art. 35). Competenţa obţinută prin

 prorogare r ămâne dobândită instanţei, chiar dacă ulterior pentru fapta sau inculpatul care a

determinat competenţa acelei instanţe s-a dispus încetarea procesului penal sau achitarea ori

disjungerea.

Aceleaşi reguli sunt aplicabile conform art. 45 al.1, şi în determinarea competenţei

 prin prorogare a organelor de urmărire penală.

Reunirea cauzelor se dispune în faza de judecată de instanţă, iar în faza de urmărire

de procuror.

3. Alte cazuri de prorogare a competenţei

Chestiunile prealabile sunt chestiuni de natur ă extrapenală de a căror soluţionare

depinde rezolvarea cauzei penale. Potrivit art.44, instanţa penală este competentă să judece

orice chestiune prealabilă de care depinde soluţionarea cauzei, chiar dacă, prin natura ei, acea

chestiune este de competenţa altei instanţe.

Schimbarea încadrării juridice a faptei intervenită după efectuarea cercetării

 judecătoreşti la instanţa ierarhic superioar ă celei competente să judece fapta respectivă 

determină prorogarea competenţei acestei instanţei asupra cauzei respective (art.41 al.1).

Page 29: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 29/83

29

Prorogarea de competenţă poate interveni şi în cursul urmăririi penale. Organul de

cercetare penală îşi prorogă competenţa în cazuri urgente, când efectuează acte de cercetare ce

nu sufer ă amânare într-o cauză ce nu este de competenţa lui (art.213) sau în afara

circumscripţiei sale judiciare (art.212).

Secţiunea a IV-a

Regularizarea competenţei penale 

Controlul regularităţii competenţei se poate face din oficiu sau la cerere, prin

ridicarea excepţiilor de necompetenţă.

1. Excepţia de necompetenţă 

Excepţia de necompetenţă este mijlocul legal prin care subiecţii procesuali pot invoca

lipsa de competenţă a organului judiciar în faţa căruia se desf ăşoar ă procedura judiciar ă şi pot

solicita desesizarea organului respectiv.

Odată ridicată o excepţie de necompetenţă, instanţa nu mai poate continua judecarea

cauzei, fiind necesar să se pronunţe în prealabil asupra acestei excepţii. Potrivit art.302 al.1,

instanţa hotăr ăşte asupra excepţiei ridicate, după punerea ei în discuţia procurorului şi a

 păr ţilor, printr-o încheiere, în caz de respingere, şi printr-o sentinţă, în caz de admitere.

2. Declinarea de competenţă 

Declinarea de competenţă reprezintă manifestarea de voinţă a unei instanţe de a se

dezinvesti de judecarea unei cauze penale cu care a fost sesizată şi de a trimite cauza unei alte

instanţe pe care o consider ă competentă în raport de infracţiunea săvâr şită, de calitatea

f ă ptuitorului sau de criteriile teritoriale stabilite de legiuitor.

Declinarea de competenţă se dispune printr-o sentinţă care nu este supusă nici unei căide atac.

3. Conflictele de competenţă 

Conflictele de competenţă reprezintă dezacordurile ce se pot ivi între două sau mai

multe instanţe penale sesizate simultan sau succesiv cu aceeaşi cauză, în ceea ce priveşte

Page 30: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 30/83

30

competenţa de soluţionare. Rezolvarea conflictelor de competenţă este de competenţa

instanţei ierarhic superioare comune. Hotărârea instanţei poartă denumirea de regulator de

competenţă şi nu este supusă nici unei căi de atac.

Secţiunea a V-a

Incompatibilitatea şi remediile sale procedurale 

1. Noţiune

Incompatibilitatea este instituţia prin intermediul căreia anumite persoane ce fac parte

din organele care desf ăşoar ă procesul penal sau care ajută la soluţionarea acestuia sunt

împiedicate să participe la activitatea procesuală întrucât obiectivitatea lor este pusă la

îndoială.

2. Cazurile de incompatibilitate

Cazurile de incompatibilitate sunt expres prevăzute de Codul de procedur ă penală în

art.46-49 şi 54 şi se refer ă la următoarele categorii de persoane: judecători, procurori,

magistraţii-asistenţi, grefierii de şedinţă, organele de cercetare penală, exper ţi şi interpreţi.

3. Remediile procesuale ale incompatibilităţii

Remediile procesuale ale incompatibilităţii sunt abţinerea şi recuzarea.

Abţinerea constituie modalitatea prin care persoana care are cunoştinţă că se află în

vreunul din cazurile de incompatibilitate arată că înţelege să nu participe la desf ăşurarea

  procesului penal. Declaraţia de abţinere se adresează preşedintelui instanţei, în faza de

 judecată, şi procurorului care supraveghează urmărirea penală sau procurorului ierarhic

superior, în faza de urmărire penală.

Recuzarea este modalitatea prin care, în lipsa unei declaraţii de abţinere, oricaredintre păr ţile în proces cere ca persoana aflată într-un caz de incompatibilitatea să fie oprită de

la participarea la desf ăşurarea procesului penal. Recuzarea se formulează oral sau scris, printr-

o cerere, cu ar ătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării, de îndată 

după de partea a aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate (art.51 al.2).

Page 31: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 31/83

31

Secţiunea a VI-a

Strămutarea 

Str ămutarea este instituţia prin care se realizează transferul unei cauze de la instanţa

competentă la o altă instanţă de acelaşi grad şi de aceeaşi categorie cu scopul de a se asigura

desf ăşurarea normală a procesului penal.

Str ămutarea unei cauze poate fi cerută în următoarele situaţii:

-  când impar ţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejur ărilor cauzei,

duşmăniilor locale sau calităţii păr ţilor;

-  când există pericol de tulburare a ordinii publice;

-  când una dintre păr ţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre

 judecătorii, procurorii, asistenţii judiciar ă sau grefierii instanţei.

Str ămutarea unei cauze poate fi cerută de partea interesată, de procuror sau de

ministrul justiţiei. Cererea trebuie motivată şi se adresează Înaltei Cur ţi de Casaţie şi Justiţie

care are competenţa exclusivă de a o judeca.

Procedura de rezolvare a cererii de str ămutare parcurge trei etape: informarea

(art.57), înştiinţarea păr ţilor (art.58) şi examinarea cererii (art.59).

Cererea de str ămutare se soluţionează printr-o încheiere motivată, care nu este supusă 

nici unei căi de atac.

Desemnarea unei alte instanţe pentru rezolvarea cauzei

Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei

Cur ţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o instanţă egală în grad cu cea căreia i-ar reveni

competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite

rechizitoriul, atunci când apreciază că judecata nu ar putea avea loc în condiţii prielnice la

instanţa competentă.

Temeiurile care pot sta la baza cererii de desemnare a unei alte instan ţe pentru judecarea cauzei sunt aceleaşi cu cele ale str ămutării.

Page 32: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 32/83

32

  Întrebări recapitulative

1. Care sunt formele competenţei penale?

2. Care sunt criteriile de determinare a competenţei teritoriale?

3. Care sunt mijloacele de regularizare a competenţei penale?

4. Ce este incompatibilitatea şi care sunt remediile sale procesuale?

5. Care este modul de soluţionare a cererii de str ămutare?

Bibliografie

Micu. Bogdan. Competen ţ a teritorial ă  în materie penal ă , Editura Wolters Kluwer,

Bucureşti, 2009.

Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan. Competen ţ a penal ă . Aspecte teoretice  şi

 jurispruden ţă  în materie, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2006.

R ămureanu, Virgil. Competen ţ a penal ă  a organelor judiciare, Editura Ştiinţifică  şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1980.

Stroe, Gheorghe. Competen ţ a de judecat ă  a instan ţ elor penale, Editura Tempus,

Bucureşti, 2002.

Volonciu, Nicolae; Vasiliu, Alexandru. Codul de procedur ă  penal ă  comentat. Art. 1-

611. Regulile de baz ă    şi ac ţ iunile în procesul penal. Competen ţ a, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2007.

Page 33: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 33/83

33

CAPITOLUL VI

PROBELE ÎN PROCESUL PENAL

Secţiunea I-a

Noţiune şi clasificare

Prin probe se înţeleg elementele de fapt care servesc la constatarea existenţei sau

inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvâr şit-o şi la cunoaşterea

tuturor împrejur ărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei (art.63 al.1). Probele ajung la

cunoştinţa organelor judiciare prin intermediul mijloacelor de probă reglementate de lege.Probele pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care cele mai importante sunt

funcţia procesuală pentru care intervin, izvorul din care provin şi faptul la care se refer ă.

După funcţia procesuală pentru care intervin, probele sunt   în apărare şi  în acuzare 

(învinuire). 

După izvorul din care provin, probele sunt imediate şi mediate. 

În raport de faptul la care se refer ă, probele se clasifică în probe directe şi probe

indirecte.

Probele nu trebuie să fie confundate cu indiciile temeinice. Potrivit art. 681

, suntindicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana

faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvâr şit fapta.

Secţiunea a II-a

Cerinţele probelor

Pentru ca probele folosite de organele judiciare să conducă la aflarea adevărului şi la

realizarea scopului legii penale, e necesar ca ele să îndeplinească anumite cerinţe: să fie

admisibile, să fie pertinente, să fie concludente şi să fie utile.

Page 34: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 34/83

34

Admisibilitatea 

În procesul penal este admisibilă, în principiu, orice probă cu condiţia de a fi

concludentă şi utilă pentru soluţionarea justă a cauzei penale.

Pertinenţa 

Sunt pertinente probele care conduc la constatarea unor fapte sau împrejur ări care aulegătur ă cu cauza urmărită sau judecată.

Concludenţa

Probele sunt concludente dacă servesc la dovedirea unor fapte şi împrejur ări de care

depinde aflarea adevărului şi soluţionarea justă a cauzei penale.

Utilitatea

Probele sunt utile când administrarea lor este necesar ă pentru soluţionarea legală  şi

temeinică a cauzei penale.

Secţiunea a III-a

Obiectul probaţiunii

Activitatea de strângere şi verificare a probelor desf ăşurată de organele judiciare

 poartă denumirea de probaţiune. Prin obiect al probaţiunii se înţelege ansamblul faptelor  şi

împrejur ărilor de fapt ce trebuie dovedite într-o cauză penală, pentru a fi legal şi temeinic

soluţionată.

În ansamblul de fapte şi împrejur ări care formează obiectul probaţiunii se disting:

-  fapte şi împrejurări ce se referă la fondul cauzei. Se refer ă la fondul cauzei

împrejur ările referitoare la faptă, la f ă ptuitor şi la r ăspunderea penală ori civilă a acestuia; 

-  fapte şi împrejurări ce se referă la normala desf ăşurare a cauzei. Faptele şi

împrejur ările ce se refer ă la normala desf ăşurare a cauzei nu au implicaţii asupra fondului

cauzei, însă este necesar ă dovedirea lor pentru a se constata dacă sunt sau nu incidenteanumite dispoziţii legale care disciplinează cursul procesului penal ori dacă e necesar ă luarea

unor măsuri procesuale.

Obiectul probaţiunii are în vedere, în principal, faptele şi împrejur ări ce se refer ă la

fondul cauzei. În cadrul acestor fapte se face distinc ţie între faptul principal şi faptele

 probatorii.

Page 35: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 35/83

35

Faptul principal îl constituie faptele ce formează obiectul procesului penal – 

infracţiunea şi autorul ei.

Faptele probatorii sunt acele fapte sau împrejur ări care deşi nu cuprind faptul

  principal, prin existenţa sau inexistenţa lor asigur ă constatarea existenţei sau inexistenţei

faptului principal.În afara faptelor  şi împrejur ărilor care au legătur ă cu faptul principal, mai exisă  şi

altele care, deşi nu au această legătur ă, prin datele pe care le pot furniza pot să ajute la

rezolvarea unei cauze penale (faptele auxiliare, faptele similare şi faptele negative.

Există însă  şi o categorie de fapte sau împrejur ări care, deşi se refer ă la faptul

 principal, nu trebuie dovedite în cauză. Aceste fapte intr ă in obiectul probaţiunii, dar pentru

ele există dispensă de probă întrucât legea sau cunoştinţele noastre despre lume le consider ă 

existente. Asemenea fapte sunt prezumţiile legale, faptele evidente  faptele notorii  şi

faptele necontestate.

Secţiunea a IV-a

Procedura probaţiunii

1.  Sarcina probaţiunii

Potrivit art.65, sarcina administr ării probelor în procesul penal revine organelor 

 judiciare: organului de urmărire penală în faza de urmărire şi instanţei de judecată în faza de

 judecată. Învinuitul şi inculpatul se bucur ă în cursul procesului penal de prezumţia de

nevinovăţie şi nu este obligat sa-şi dovedească nevinovăţia.

2.  Administrarea probelor

Administrarea probelor constă în deducerea în faţa organului judiciar a faptelor  şi

împrejur ărilor faptice care configurează orice probă, în aşa fel încât să se formeze oreprezentare exactă a celor petrecute. Deducerea probelor în faţa organelor judiciare se

realizează prin intermediul mijloacelor de probă.

Page 36: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 36/83

36

3. Aprecierea probelor

Aprecierea probelor reprezintă operaţia finală a activităţii de probaţiune. În cadrul

acesteia, organele judiciare determină măsura în care probele le formează încrederea că sunt

în conformitate cu adevărul, în sensul că faptele la care se refer ă au avut loc sau nu în

realitatea obiectivă. În materia aprecierii probelor operează principiul liberei aprecieri a  probelor consacrat de dispoziţiile art.63 al.2 care prevede că probele nu au valoare mai

dinainte stabilită.

Întrebări recapitulative

1.  Ce se înţelege prin termenul de „probă”?

2.  Ce cerinţe trebui să îndeplinească probele pentru a putea fi administrate în cursul

 procesului penal?

3.  Ce fapte, deşi intr ă în obiectul probaţiunii, nu trebuie dovedite în cauzele penale?

4.  Care este procedura de administrare a probelor?

5.  Care este principiul director în aprecierea probelor?

Bibliografie

Ciolcă, Iulia.   Probele în procesul penal. Practică  judiciar ă , Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2008.

Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan.  Probele în procesul penal. Aspecte teoretice  şi

 jurispruden ţă  în materie, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2006.

Sava, Alexandru. Aprecierea probelor în procesul penal , Editura Junimea, Iaşi, 2002.

Volonciu, Nicolae; Barbu, Alina. Codul de procedur ă  penal ă  comentat. Art. 62-135.

 Probele  şi mijloacele de probă , Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007.

Page 37: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 37/83

37

CAPITOLUL VII

MIJLOACELE DE PROBĂ 

Secţiunea I-a

Noţiunea de mijloc de probă 

Mijloacele de probă sunt mijloacele legale prin care se constată elementele de fapt ce

 pot servi ca probă în procesul penal. Conform art.64 al.1, mijloacele de probă ce pot fi folosite

în procesul penal sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile păr ţii

vătămate, ale păr ţii civile şi ale păr ţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor,înscrisurile, înregistr ările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă,

constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele.

Secţiunea a II-a

Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului

Conform art.69, declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului f ăcute în cursul

  procesului penal constituie mijloace de probă, putând servi la aflarea adevărului numai în

măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejur ări ce rezultă din ansamblul probelor 

existente în cauză.

Declaraţiile învinuitului şi inculpatului sunt obţinute prin trei procedee probatorii:

 prezentarea unei declaraţii scrise personal, ascultarea sa şi confruntarea. Cel mai des folosit

 procedeu este ascultarea.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la unele date

necesare pentru stabilirea situaţiei sale personale: nume, prenume, poreclă, data şi locul

naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militar ă, locul de muncă,

ocupaţie, adresa la care locuieşte efectiv, antecedente penale.

Page 38: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 38/83

38

I se aduce apoi la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, încadrarea juridică a

acesteia, dreptul de a avea un apăr ător, precum şi dreptul de a nu face nici o declara ţie,

atr ăgându-i-se atenţia totodată că ceea ce declar ă poate fi folosit împotriva sa.

Dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declaraţie, i se pune în vedere să 

declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătur ă cu asta.După terminarea expunerii libere, învinuitului sau inculpatului i se pot pune întreb ări

de natur ă a completa sau a preciza relatarea f ăcută sau pentru a se verifica exactitatea celor 

declarate.

Consemnarea declaraţiilor

Declaraţiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris, complet şi exact.

Consemnarea declaraţiei se face de către organul de urmărire penală care procedează la

ascultare, respectiv de grefierul de şedinţă după dictarea preşedintelui completului de

 judecată.

Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

Conform art.69, declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului pot servi la aflarea

adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejur ări ce rezultă din

ansamblul probelor existente în cauză.

Secţiunea a III-a

Declaraţiile celorlalte părţi din proces

Art.64 enumer ă în categoria mijloacelor de probă ce pot fi folosite în procesul penal şi

declaraţiile păr ţii vătămate, ale păr ţii civile şi ale păr ţii responsabile civilmente.

Ascultarea acestor persoane se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea

învinuitului sau inculpatului.

Codul de procedur ă penală reglementează şi o modalitate specială de ascultare a păr ţiivătămate şi a păr ţii civile cazul în care poate fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau

libertatea păr ţii vătămate ori a păr ţii civile sau a rudelor apropiate ale acesteia (art.771).

Valoare probatorie a declaraţiilor a celorlalte păr ţi în proces este de asemenea

condiţionată. Conform art.75, declaraţiile păr ţii vătămate, ale păr ţii civile şi ale păr ţii

Page 39: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 39/83

Page 40: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 40/83

40

Drepturile de care beneficiază martorul în procesul penal se manifestă în mai multe

direcţii:

-  martorul este protejat împotriva oricăror violenţe, ameninţări, constrângeri fizice sau

 psihice care s-ar putea exercita împotriva sa în vederea obţinerii de declaraţii (art.68).

-  martorul are dreptul la protecţia datelor de identificare atunci când prin declarareaidentităţii reale a martorului ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală, libertatea martorului

sau a unei alte persoane (art.861);

-  martorul are dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă  şi

altor cheltuieli necesare prilejuite de chemarea lor, precum şi la plata unei sume

corespunzătoare venitului de la locul de muncă de care a fost lipsit datorită îndeplinirii

obligaţiei de a fi martor (art.190).

Procedura de ascultare a martorului

Martorii pot fi ascultaţi atât de organul de urmărire penală cât şi de instanţa de judecată. Înainte de a fi ascultat martorul este întrebat cu privire la nume, prenume, vârstă,

adresă şi ocupaţie şi cu privire la raporturile în care se află cu păr ţile în proces, dacă este soţ 

sau rudă apropiată cu vreuna dintre ele sau dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii

şi este invitat apoi să depună jur ământul.

Martorul este lăsat să facă o relatare liber ă, f ăr ă a fi întrerupt. După ce martorul a f ăcut

declaraţii, i se pot pune întrebări cu privire la faptele şi împrejur ările care trebuie constatate în

cauză, cu privire la persoana păr ţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele

relatate.

Consemnarea declaraţiei martorului

Consemnarea declaraţiei martorului se face de organul judiciar care a procedat la

ascultarea martorului după aceleaşi reguli ca şi consemnarea declaraţiei învinuitului sau

inculpatului. În declaraţia scrisă se va face menţiune şi despre jur ământul care a fost depus şi

despre îndeplinirea obligaţiei organului judiciar de a-i atrage atenţia asupra consecinţelor 

ascunderii adevărului.

Valoarea probatorie a declaraţiilor martorului

Declaraţiile martorilor sunt guvernate de regula generală a liberei aprecieri a probelor,

având o valoare probatorie independentă.

Măsuri de protecţie a martorului

În unele cauze penale, deţinerea unor informaţii sau date cu privire la săvâr şirea unor 

infracţiuni, cu rol determinant în descoperirea infractorilor şi în soluţionarea cauzei, creează o

stare de pericol pentru persoana martorului, pentru membrii familiei şi persoanele apropiate

Page 41: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 41/83

41

acestuia. De aceea, legiuitorul a reglementat în art.86 1-865 unele măsuri de protecţie a

martorilor ce pot fi luate singure sau cumulat într-o cauză penală. Măsurile de protecţie a

martorilor vizează următoarele aspecte:

-  protecţia datelor de identitate a martorului; -  ascultarea martorului protejat de către organele judiciare, sub o altă identitate decât

cea reală sau prin modalităţi speciale de distorsionare a imaginii şi vocii; -  măsuri sporite de siguranţă la domiciliu, precum şi de protejare a deplasării

martorului la şi de la organele judiciare. 

Secţiunea a V-a

Confruntarea

Confruntarea este procedeul probatoriu complementar prin care se urmăreşte lămurirea

contrazicerilor care există între declaraţiile date anterior de două sau mai multe persoane în

aceeaşi cauză. Prin intermediul confruntării se pot obţine noi declaraţii de la păr ţile în cauză 

sau de la martorii ascultaţi, după ce procedeul primar şi obişnuit al ascultării a fost epuizat.

Secţiunea a VI-a

Interceptările şi înregistrările audio sau video 

Interceptările şi înregistr ările audio sau video din al căror conţinut rezultă fapte sau

împrejur ări de natur ă să contribuie la aflarea adevărului pot servi ca mijloace de probă în

 procesul penal, dacă nu sunt interzise de lege. Pot fi interceptate şi înregistrate convorbirile şi

comunicările de orice fel, atât cele directe, cât şi cele purtate prin intermediul oricăror mijloace de telecomunicaţii ori al sistemelor informatice. Condiţiile şi modalităţile de

efectuare a interceptărilor şi înregistr ărilor sunt aceleaşi pentru toate modurile de comunicare.

Page 42: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 42/83

42

Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor şi

comunicărilor

Pentru a se putea dispune efectuarea de interceptări şi înregistr ări audio sau video se

cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:

-  să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvâr şirea uneiinfracţiuni ce se urmăreşte din oficiu;

-  interceptarea sau înregistrarea să fie necesar ă pentru stabilirea situaţiei de fapt ori

 pentru identificarea sau localizarea participanţilor la infracţiuni;

-  să existe o autorizare din partea organelor competente.

Autorizarea interceptărilor şi înregistrărilor

Autorizarea interceptărilor şi înregistr ărilor pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de

suport se dispune, la cererea procurorului, în camera de consiliu, de către preşedintele

instanţei competente sau de judecătorul desemnat de acesta.Autorizarea se dă pentru durata necesar ă înregistr ării până la cel mult 30 de zile, cu

  posibilitatea de prelungire pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând

depăşi 30 de zile. Durata maximă a înregistr ărilor autorizate pentru aceeaşi persoană  şi

aceeaşi faptă, este de 120 de zile.

Certificarea înregistrărilor

Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă şi se ataşează la procesul-

verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către procurorul care efectuează sau

supraveghează urmărirea penală în cauză. La procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o

copie a suportului care conţine înregistrarea convorbirii.

Valoarea probantă a interceptărilor şi înregistrărilor

Interceptările şi înregistr ările audio sau video au o valoare probantă independentă, de

sine stătătoare. Chiar în condiţiile în care redau fidel săvâr şirea infracţiunii, legea nu le acordă 

o valoare probatorie preferenţială faţă de alte mijloace de probă, astfel că ele se supun aceleaşi

reguli a liberei aprecieri a probelor.

Page 43: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 43/83

43

Secţiunea a VII-a

Înscrisurile

Înscrisurile constituie mijloace de probă în măsura în care cuprind în conţinutul lor 

fapte sau împrejur ări de natur ă să contribuie la aflarea adevărului în cauză.

Procesele verbale sunt înscrisurile cele mai des folosite în cauzele penale. Pot încheia

 procese verbale cu privire la faptele care constituie infracţiuni sau la împrejur ările referitoare

la acestea, organele de cercetare penală, procurorul, instanţa de judecată, investigatorii sub

acoperire, organele de constatare precum şi alte organe şi persoane, dacă legea prevede

aceasta.

Pentru a servi ca mijloc de probă, procesul verbal trebuie să cuprindă fapte şi

împrejur ări legate de săvâr şirea infracţiunii, constatate prin propriile simţuri de către persoana

care îl încheie şi să cuprindă obligatoriu menţiunile prevăzute de art.91.

Valoarea probantă a înscrisurilor

Înscrisurile au valoare probantă independentă, putând servi la aflarea adevărului în

cauză f ăr ă a fi necesar ă coroborarea lui obligatorie cu alte probe. Şi în privinţa înscrisurilor 

operează principiul liberei aprecieri a probelor.

Secţiunea a VIII-a

Martorii asistenţi

Martorii asistenţi sunt persoane care nu cunosc fapte sau împrejur ări în legătur ă cu

cauza şi care asistă la efectuarea unui act procedural pentru a atesta că modul de desf ăşurare a

acelui act este cel consemnat în procesul verbal încheiat. Orice persoană poate dobândi

calitatea de martor asistent, cu excepţia:-  minorilor sub 14 ani;

-   persoanelor interesate în cauză;

-    persoanelor care fac parte din aceeaşi unitate cu organul care efectuează actul

 procedural.

Page 44: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 44/83

44

Ori de câte ori legea impune prezenţa martorilor asistenţi, numărul acestora trebuie să 

fie de cel puţin doi.

Secţiunea a IX-aMijloacele materiale de probă 

Conform art.94, sunt mijloace materiale de probă obiectele care conţin sau poartă o

urmă a infracţiunii săvâr şite precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului.

Sunt de asemenea, conform art.95, mijloace materiale de probă  şi obiectele care au fost

folosite sau au fost destinate să servească la săvâr şirea infracţiunii şi obiectele care sunt

 produsul infracţiunii, denumite de cod corpuri delicte.

Obiectele care pot constitui mijloace materiale de probă ajung la îndemâna organelor 

 judiciare ca urmare a descoperirii lor cu ocazia unei cercetări la faţa locului, unei ridicări de

obiecte şi înscrisuri sau a unei percheziţii sau ca urmare a prezentării lor de către păr ţi. După 

ce au fost găsite sau prezentate, se procedează la fixarea lor procesuală, iar apoi obiectele sunt

 păstrate la grefa organului judiciar care instrumentează cauza, putând fi prezentate păr ţilor sau

martorilor pentru recunoaştere sau supuse unei constatări tehnico-ştiinţifice sau unei expertize

criminalistice.

Mijloacele materiale de probă nu au o valoare probatorie dinainte stabilită. Probele

obţinute prin mijloacele materiale de probă sunt apreciate după aceleaşi reguli ca şi celelalte

mijloace de probă, organele judiciare acceptându-le sau nu, după cum le formează 

convingerea că exprimă adevărul sau nu.

Page 45: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 45/83

45

Secţiunea a X-a

Procedeele de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi

mijloacelor materiale de probă 

Codul de procedur ă penală reglementează 3 procedee probatorii prin intermediul

cărora înscrisurile şi mijloacele materiale de probă pot ajunge la îndemâna organelor 

 judiciare: ridicarea de obiecte şi înscrisuri, percheziţia şi cercetarea la faţa locului.

1. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este procedeul probatoriu prin intermediul căreia

organele judiciare procedează la strângerea obiectelor şi înscrisurilor ce pot servi ca mijloc de

 probă în procesul penal despre a căror existenţă şi situare au cunoştinţă.

Măsura se dispune de către organul de urmărire penală prin rezoluţie şi de către

instanţa de judecată prin încheiere.

Conform art.97, orice persoană fizică sau juridică, în posesia căreia se află un obiect

sau un înscris ce poate servi ca mijloc de probă, este obligată să-l prezinte şi să-l predea, sub

luare de dovadă organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, la cererea acestora. În

ipoteza în care se refuză predarea, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va

dispune ridicarea silită. Procedura ridicării silite a obiectelor  şi înscrisurilor este aceeaşi cu procedura efectuării percheziţiei.

O ridicare specială de înscrisuri şi obiecte o reprezintă cea care se refer ă la înscrisurile

şi obiectele ce sunt încredinţate unităţilor poştale sau de transport. Conform art.98, pot fi

reţinute şi predate organelor judiciare scrisorile, telegramele şi oricare altă corespondenţă,

 precum şi obiectele trimise de învinuit sau de inculpat, ori adresate acestuia, fie direct, fie

indirect. Măsura poate fi dispusă numai de instanţa de judecată.

2. PercheziţiaPercheziţia este procedeul probatoriu prin intermediul căruia sunt căutate şi ridicate

obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal a căror existenţă sau

situare este doar bănuită de organele judiciare.

Conform art.100, când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun

înscris tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii

Page 46: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 46/83

46

temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesar ă pentru descoperirea şi strângerea

 probelor, se poate dispune efectuarea acesteia.

Percheziţia poate fi corporală, asupra vehiculelor şi domiciliar ă.

Percheziţia corporală presupune căutarea de obiecte şi înscrisuri asupra corpului unei

  persoane, inclusiv în îmbr ăcăminte şi bagaje. Percheziţia asupra vehiculelor constă înverificarea obiectelor deţinute în vehiculul cu care persoana se deplasează. Percheziţia

corporală, precum şi cea asupra vehiculelor, pot fi dispuse, după caz, de organul de cercetare

 penală, de procuror sau de judecător şi se efectuează de organul judiciar care a dispus-o, cu

obligaţia de a se legitima în prealabil, sau de persoana desemnată de acest organ. Persoana

care procedează la efectuarea percheziţiei corporale trebuie să fie de acelaşi sex cu persoana

 percheziţionată.

Percheziţia domiciliară   presupune o activitate de căutare desf ăşurată în încă perile

unde locuieşte persoana percheziţionată  şi în dependinţele acestora. Percheziţia domiciliar ă   poate fi dispusă numai după începerea urmăririi penale, numai de către judecător, prin

încheiere motivată, pe baza căreia se emite autorizaţia de percheziţie.

Procedura efectuării percheziţiei (şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri)

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliar ă se pot efectua

numai între orele 6-20, iar în celelalte ore, numai în caz de infracţiune flagrantă sau când

 percheziţia urmează a se efectua într-un local public.

Înainte de a proceda la efectuarea percheziţiei organul judiciar este obligat să se

legitimeze şi să prezinte, dacă este cazul, autorizaţia dată de judecător. Se procedează apoi la

căutarea obiectelor şi înscrisurilor, organul judiciar având dreptul de a deschide orice încă peri

sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiecte sau înscrisuri.

Despre efectuarea percheziţiei sau a ridicării de obiecte şi înscrisuri se întocmeşte un

 proces verbal.

3. Cercetarea la faţa locului

Cercetarea la faţa locului este procedeul probatoriu care constă în deplasarea organului

 judiciar la locul unde s-a săvâr şit infracţiunea, unde s-a produs rezultatul acesteia sau unde au

r ămas urme, în vederea constatării situaţiei locului săvâr şirii infracţiunii, a descoperirii şi

fixării urmelor infracţiunii şi a stabilirii poziţiei şi a stării mijloacelor materiale de probă şi a

împrejur ărilor în care a fost săvâr şită infracţiunea.

Cercetarea la faţa locului se poate efectua atât în cursul urmăririi penală cât şi în cursul

 judecăţii.

Page 47: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 47/83

47

În faza de urmărire penală, cercetarea la faţa locului se dispune de organul de urmărire

 penală prin rezoluţie şi se efectuează personal de către acesta. În faza de judecată, cercetarea

la faţa locului se dispune, prin încheiere, şi se efectuează de către instanţă.

Activitatea desf ăşurată cu ocazia cercetării la faţa locului se consemnează într-un

 proces verbal la care se pot anexa schiţe, desene sau fotografii f ăcute cu această ocazie.

Reconstituirea

Reconstituirea este procedeul probatoriu care constă în reproducerea, în întregime sau

în parte, a modului şi condiţiilor în care a fost săvâr şită fapta, în scopul verificării sau

 precizării unor date.

Reconstituirea are loc în aceleaşi condiţii de timp şi de loc în care s-a săvâr şit

infracţiunea, în prezenţa învinuitului sau inculpatului. Despre efectuarea reconstituirii se

întocmeşte un proces verbal care va trebui să arate cu precizie modul în care s-a desf ăşuratreconstituirea şi rezultatele ce au fost obţinute. Şi la acest proces verbal se pot anexa schiţe,

desene sau fotografii.

Secţiunea a XI-a

Constatările tehnico-ştiinţifice

Constatarea tehnico-ştiinţifică este mijlocul prin care se folosesc în cursul urmăririi

  penale cunoştinţele unui specialist sau tehnician pentru lămurirea urgentă a unor fapte sau

împrejur ări care necesită cunoştinţe de specialitate.

Constatările tehnico-ştiinţifice se efectuează, de regulă, de către specialişti sau

tehnicieni care funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţia de care apar ţine organul de

urmărire penală, dar poate fi efectuată  şi de specialişti sau tehnicieni care funcţionează în

cadrul altor organe (art.112 al.2).Efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice poate fi dispusă numai în faza de urmărire

 penală, de organul de urmărire penală, printr-o rezoluţie. 

Operaţiile efectuate de specialist sau tehnician şi concluziile la care acesta a ajuns se

consemnează într-un raport ce va fi depus la organul de urmărire penală care a dispus

efectuarea constatării.

Page 48: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 48/83

48

Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nu are o valoare probatorie preferenţială 

faţă de celelalte mijloace de probă, el supunându-se principiului liberei aprecieri a probelor.

Secţiunea a XII-aConstatarea medico-legală 

Constatarea medico-legală este mijlocul prin care, în cursul urmăririi penale, se

lămuresc unele chestiuni care implică cunoştinţe medicale şi a căror cunoaştere implică 

urgenţă. Constatarea medico-legală se efectuează de organele medico-legale competente

  potrivit normelor de organizare a instituţiilor  şi serviciilor medico-legale să efectueze o

asemenea constatare.

Efectuarea constatării medico-legale este obligatorie în cazuri ar ătate expres la art.114.

Valoarea probantă a constatării medico-legale este egală cu cea a celorlalte mijloace

de probă ce pot fi administrate în procesul penal, fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.

Secţiunea a XIII-a

Expertizele

Expertiza este mijlocul prin care sunt folosite în procesul penal cunoştinţele unui

expert pentru lămurirea unor fapte sau împrejur ări ale cauzei, în vederea aflării adevărului

(art.116). Ea constă într-o activitate de cercetare cu caracter tehnic desf ăşurată de un expert, în

condiţiile legii, în vederea lămuririi prin cunoştinţe de specialitate a unor chestiuni de care

depinde justa soluţionare a cauzei penale.

Efectuarea unei expertize poate fi dispusă, din oficiu sau la cererea păr ţilor interesate,atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată. De regulă, expertiza este facultativă,

organul judiciar având posibilitatea să aprecieze utilitatea sau necesitatea administr ării acestui

mijloc de probă. Există însă şi unele situaţii în care legea impune, în mod expres, efectuarea

obligatorie a unei expertize.

Page 49: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 49/83

49

Organele de urmărire penală dispun efectuarea expertizei prin rezoluţie sau prin

ordonanţă, iar instanţa de judecată prin  încheiere. Actul prin care s-a dispus efectuarea

expertizei trebuie să arate care este persoana sau institu ţia care urmează să efectueze

expertiza, care este obiectul acesteia, la ce întrebări trebuie să r ăspundă expertul şi în ce

termen trebuie ea efectuată.Expertiza este efectuată pe baza materialului pus la dispoziţia expertului de către

organul judiciar. După efectuarea expertizei, expertul întocmeşte un raport scris, al cărui

cuprins trebuie să respecte cerinţele prevăzute de art.123.

Raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.

Dacă acesta constată, din oficiu sau la cerere, că expertiza nu este completă va dispune

efectuarea unui supliment de expertiz ă  de către acelaşi expert sau de către un altul. Organul

 judiciar poate cere, dacă găseşte necesar, şi l ă muriri suplimentare expertului.

Dacă organul judiciar are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului deexpertiză, se poate dispune efectuarea unei noi expertize.

Întrebări recapitulative

1.  Care sunt mijloacele de probă ce pot fi administrate în cursul procesului penal?

2.  Care este procedura ascultării inculpatului?

3.  Care este valoarea probatorie a declaraţiilor inculpatului şi a celorlalte păr ţi?

4.  Ce persoane pot depune ca martori în cauzele penale?

5.  Care este rolul confruntării în procesul penal?

6.  Care sunt procedeele probatorii de obţinere a înscrisurilor şi mijloacelor materiale

de probă?

7.  În ce condiţii se poate dispune efectuarea unei percheziţii domiciliare?

8.  Ce condiţii trebuie să fie îndeplinite pentru a se putea dispune efectuarea de

interceptări şi înregistr ări audio sau video?

9.  Ce asemănări şi deosebiri există între constatările tehnico-ştiinţifice şi constatările

medico-legale, pe de o parte, şi expertize, pe de altă parte?

10. Care este procedura de efectuare a cercetării la faţa locului?

Page 50: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 50/83

50

Bibliografie

Buneci, Petre. Martorul pe t ă râmul justi ţ iei: perspectivă  procesual penal ă    şi

 psihologică , Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2004.

Butoi Tudorel.   Interogatoriul: psihologia confrunt ă rii în procesul penal , Editura

Pinguin Book, Bucureşti, 2004.

Doltu, Ioan.  Probele  şi mijloacele de probă   , cu privire special ă  la declara ţ iile

învinuitului  şi ale inculpatului ca mijloace de probă   şi de apă rare în procesul penal , Editura

Dobrogea, Constanţa, 1997.

Doltu, Ioan. Martorul în procesul penal , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004.

Mateuţ, Gheorghiţă.  Protec ţ ia martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în fa ţ a

organelor procesului penal , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

Măgureanu, Ilie.   Ascultarea persoanelor în procesul penal , Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2004.

Petre, Adrian.  Intercept ă rile audio  şi audio-video – mijloace de probă  în procesul 

 penal , Editura CH Beck, Bucureşti, 2008.

Radu, Constantin.  Expertizele – mijloc de probă  în procesul penal , Editura Tehnică,

Bucureşti, 2000.

Toma, Titus Andrei.   Psihologia învinuitului-inculpatului  şi tactica audierii în

 procesul penal , Editura I.E.S.P.U. Focus Opinho, Bucureşti, 2006.

Văduva, Nicolae. Mijloace de probă  în procesul penal român, Editura Little Star,

Bucureşti, 2004.

Uţă, Lucia, Jora, Cristian.   Expertiza medico-legal ă  în procesul penal. Aspecte

teoretice  şi practice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

Volonciu, Nicolae; Barbu, Alina. Codul de procedur ă  penal ă  comentat. Art. 62-135.

 Probele  şi mijloacele de probă , Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007.

Page 51: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 51/83

51

CAPITOLUL VIII

MĂSURILE PROCESUALE

Secţiunea I-a

Noţiunea de măsuri procesuale

Măsurile procesuale sunt mijloacele prevăzute de lege, de constrângere a unor drepturi

fundamentale ale cetăţenilor, prin care organele judiciare asigur ă desf ăşurarea normală a

  procesului penal, executarea sancţiunilor aplicate şi repararea pagubei produse prin

infracţiune sau previn săvâr şirea de fapte antisociale.Codul de procedur ă penală reglementează clasifică măsurile procesuale după 

importanţa lor în procesul penal în măsuri preventive şi alte măsuri procesuale.

Secţiunea a II-a

Măsurile preventive 

Măsurile preventive sunt măsurile procesuale ce pot fi luate de organele judiciare

  penale pentru a se asigura buna desf ăşurare a procesului penal sau pentru a se împiedica

sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la

executarea pedepsei (art.136 al.1).

Măsurile preventive pot fi împăr ţite, în funcţie de constrângerea pe care o exercită, în

două categorii: măsuri privative de libertate (reţinerea şi arestarea preventivă) şi măsuri

restrictive de libertate (obligarea de a nu păr ăsi localitatea şi obligarea de a nu păr ăsi ţara).

1.  Luarea măsurilor preventive

Pentru a putea fi luată o măsur ă preventivă împotriva învinuitului sau inculpatului,

legea cere, în principal, îndeplinirea a două condiţii:

-  să existe probe sau indicii temeinice că s-a săvâr şit o faptă prevăzută de legea

 penală.

Page 52: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 52/83

52

-  infracţiunea urmărită sau judecată să fie sancţionată de lege cu pedeapsa

detenţiunii pe viaţă sau a închisorii.

Pentru luarea măsurilor preventive privative de libertate, trebuie să fie îndeplinită şi o

a treia condiţie şi anume: să existe un caz din cele prevăzute de art.148.

2.  Înlocuirea şi revocarea măsurilor preventive

Potrivit art.139 al.1, măsura preventivă se înlocuieşte cu o altă măsur ă atunci când s-

au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Revocarea unei măsuri preventive se dispune, din oficiu sau la cerere, atunci când nu

mai există vreun temei care să justifice menţinerea ei, precum şi atunci când se constată că a

fost luată cu încălcarea prevederilor legale (art.139 al.2).

Înlocuirea şi revocarea se dispun, de regulă, de organul judiciar care a dispus luarea

măsurii preventive.

3.  Încetarea de drept a măsurilor preventive

Încetarea de drept constituie un obstacol legal în menţinerea măsurii preventive,

organul judiciar fiind obligat să pună de îndată în libertate pe cel reţinut sau arestat sau să 

ridice obligaţia de a nu păr ăsi localitatea sau ţara impusă învinuitului sau inculpatului.

Cazurile în care măsurile preventive încetează de drept sunt prevăzute de art.140 al.2.

4.  Tratamentul medical sub pază permanentă 

În cazul în care, pe baza actelor medicale, se constată că cel arestat preventiv sufer ă de

o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Administraţiei Naţionale a

Penitenciarelor, administraţia locului de deţinere dispune efectuarea tratamentului sub pază 

 permanentă în reţeaua medicală a Ministerului Sănătăţii Publice. Motivele care au determinat

luarea acestei măsuri sunt comunicate de îndată procurorului, în cursul urmăririi penale, sau

instanţei de judecată, în cursul judecăţii.

5.  Reglementarea măsurilor preventive

Reţinerea (art.143-144)

Reţinerea este o măsur ă preventivă privativă de libertate ce poate fi luată doar în

cursul urmăririi penale şi numai faţă de învinuit, dacă există probe sau indicii temeinice că 

acesta a săvâr şit o infracţiune ce este sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau

Page 53: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 53/83

53

a închisorii şi există vreunul din cazurile prevăzute de art.148 oricare ar fi limitele pedepsei cu

închisoarea prevăzute pentru fapta săvâr şită.

Reţinerea poate fi luată atât de organul de cercetare penală cât şi de procuror, printr-o

ordonanţă şi poate dura cel mult 24 de ore. Reţinerea nu poate fi prelungită.

Împotriva ordonanţei prin care s-a dispus reţinerea se poate face plângere, în termende maxim 24 de ore de la luarea măsurii.

Obligarea de a nu părăsi localitatea (art.145) 

Obligarea de a nu păr ăsi localitatea este o măsur ă preventivă restrictivă de libertate

 prin care organul judiciar obligă învinuitul sau inculpatul să nu păr ăsească localitatea în care

locuieşte f ăr ă încuviinţarea sa. Pe durata măsurii obligării de a nu păr ăsi localitatea, învinuitul

sau inculpat îi este impusă îndeplinirea mai multor obligaţii din cele prevăzute de al.11 şi 12

ale art.145.În faza de urmărire penală, obligarea de a nu păr ăsi localitatea se dispune de către

 procuror, printr-o ordonanţă, sau de judecător, printr-o încheiere, iar în cursul judecăţii de

către instanţa investită cu soluţionarea fondului, tot printr-o încheiere.

Împotriva ordonanţei prin care s-a dispus obligarea de a nu păr ăsi localitatea,

învinuitul sau inculpatul poate face plângere, în termen de 3 zile de la luarea măsurii, la

instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Împotriva încheierii prin care instanţa a dispus luarea măsurii obligării de a nu păr ăsi

localitatea, se poate face recurs în termen de 24 de ore.

În cursul urmăririi penale, durata măsurii obligării de a nu păr ăsi localitatea nu poate

depăşi 30 de zile, afar ă de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Măsura poate fi

 prelungită în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate şi numai motivat, de către procurorul

care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, fiecare prelungire neputând să 

depăşească 30 de zile. Durata maximă a măsurii, în cursul urmăririi penale, este de un an. În

mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea

de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu păr ăsi localitatea este de 2 ani.

Obligarea de a nu părăsi ţara (art.1451)

Obligarea de a nu păr ăsi ţara este o măsur ă preventivă restrictivă de libertate prin care

organul judiciar impune învinuitului sau inculpatului îndatorirea de a nu păr ăsi ţara f ăr ă 

încuviinţarea sa.

Page 54: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 54/83

54

Dispoziţiile prevăzute de cod cu privire la luarea, durata şi obligaţiile impuse pe

timpul măsurii obligării de a nu păr ăsi localitatea se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce

 priveşte obligarea de a nu păr ăsi ţara.

Arestarea preventivă Arestarea preventivă este o măsur ă preventivă privativă de libertate prin care

 judecătorul dispune deţinerea învinuitului sau inculpatului în locuri special destinate acestui

scop, în interesul bunei desf ăşur ări a procesului penal.

Luarea măsurii arestării preventive poate fi dispusă numai după ascultarea învinuitului

sau inculpatului în prezenţa apăr ătorului său, afar ă de cazul când învinuitul sau inculpatul este

dispărut, se află în str ăinătate ori se sustrage de le urmărire sau de la judecată sau dacă se află 

în stare de reţinere sau de arestare şi din cauza stării de sănătate sau din cauză de for ţă major ă,

nu poate fi adus. Conform art.23 al.8 din Constitu ţie şi art.1371, celui arestat i se aduc, deîndată, la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele arestării, iar învinuirea în cel mai

scurt termen în prezenţa unui avocat.

Arestarea preventivă se poate dispune, în tot cursul procesului penal, numai de

 judecător, printr-o hotărâre judecătorească pe baza căreia se emite, de îndată după luarea

măsurii, mandat de arestare.

Codul de procedur ă penală reglementează arestarea preventivă în două modalităţi, în

funcţie de calitatea pe care o are în procesul penal persoana arestată.

Arestarea preventivă a învinuitului (art.146-147)

Arestarea preventivă a învinuitului constă în privarea de libertate a învinuitului pentru

o perioadă de cel mult 10 zile atunci când interesul urmăririi penale o impune şi dacă sunt

îndeplinite condiţiile impuse de lege.

În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune la propunerea

 procurorului, numai de către judecător. Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în

camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii.

Judecătorul se pronunţă asupra propunerii de arestare preventivă, de îndată după 

ascultarea învinuitului sau a concluziilor apăr ătorului, prin încheiere motivată supusă 

recursului în 24 de ore.

Page 55: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 55/83

55

Arestarea preventivă a inculpatului (art.148 – 160b)

Măsura arestării preventive se poate lua faţă de inculpat atât în cursul urmăririi penale

cât şi în cursul judecăţii dacă sunt probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvâr şit o

infracţiune sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă şi din probele

existente rezultă vreunul din cazurile prevăzute de art.148.Procedura de luare a măsurii şi durata sa este diferită în funcţie de faza în care se află 

 procesul penal.

În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă a inculpatului se dispune numai de

către judecător la propunerea motivată a procurorului. Durata arestării inculpatului în această 

fază nu poate depăşi 30 de zile, afar ă de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii.

În faza de judecată, arestarea preventivă a inculpatului se dispune de către instanţa

sesizată cu judecarea fondului cauzei, pe termen nelimitat, prin încheiere motivată,

susceptibilă de recurs, în termen de 24 de ore. Încheierea poate fi atacată cu recurs în termende 24 de ore.

Deşi nu prevede o durată a arestării preventive a inculpatului în faza de judecată, codul

impune instanţei să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia

arestării preventive.

Prelungirea arestării preventive a inculpatului

Prelungirea duratei arestării inculpatului se dispune pe baza propunerii motivate

  procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, ce trebuie înaintată 

instanţei împreună cu adresa de sesizare a instanţei şi cu dosarul cauzei, cu cel puţin 5 zile

înainte de expirarea duratei arestării.

Propunerea de prelungire se soluţionează de către instanţă, în camera de consiliu, cu

 participarea obligatorie a procurorului. Inculpatul este adus în faţa instanţei, afar ă de cazul

când deplasarea sa nu este posibilă, şi va fi asistat de către apăr ător, căreia i se acordă dreptul

de a studia dosarul.

Instanţa soluţionează propunerea şi se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive,

în termen de 24 de ore de la primirea dosarului şi comunică încheierea celor lipsă de la

 judecată în acelaşi termen. Încheierea instanţei este susceptibilă de recurs în termen de 24 de

ore.

Arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită de instanţă cu cel mult 30 de

zile. În cauză pot fi acordate mai multe prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile. Durata

Page 56: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 56/83

56

totală a arestării inculpatului în faza de urmărire penală nu poate depăşi însă un termen

rezonabil şi oricum, nu mai mult de 180 de zile.

6.  Dispoziţii speciale pentru minori

Durata şi condiţiile în care poate fi luată o măsur ă preventivă privativă de libertatesunt diferite pentru minorii între 14 şi 16 ani, respectiv cei între 16 şi 18 ani.

Reţinerea

-  minorii cu vârsta între 14 şi 16 ani. Reţinerea acestor învinuiţi minori care

r ăspund penal, poate fi dispusă numai în mod excepţional, cu înştiinţarea şi sub controlul

  procurorului, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu

detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare. Reţinerea învinuitului minor poate

dura cel mult 10 ore, cu posibilitatea de a fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă 

motivată, de procuror, pentru o durată de cel mult 10 ore.-  minorii peste 16 ani. Pentru reţinerea învinuitului minor cu vârsta între 16 şi 18

ani, se aplică dispoziţiile prevăzute de cod pentru reţinerea învinuiţilor majori (art.143-144),

ne fiind instituite dispoziţii speciale.

Măsura reţinerii luată faţă de un învinuit minor trebuie adusă, imediat, la cunoştinţă 

 părinţilor, tutorelui, persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul sau altei

 persoane pe care minorul reţinut a desemnat-o.

Arestarea preventivă 

- minorii cu vârsta între 14 şi 16 ani. Arestarea acestei categorii de minori poate fi

dispusă doar dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este

detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsur ă preventivă nu este

suficientă.

Dacă minorul are calitatea de învinuit, arestarea preventivă durează cel mult 3 zile.

Dacă minorul are calitatea de inculpat, arestarea preventivă durează, în cursul

urmăririi penale, cel mult 15 zile. Durata măsurii poate fi prelungită în cursul urmăririi penale,

numai în mod excepţional, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile. Durata totală a arestării

în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mult

de 60 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă 

sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare, arestarea preventivă în cursul urmăririi penale

 poate fi prelungită până la 180 de zile.

Page 57: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 57/83

57

În cursul judecăţii, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14 şi 16 ani se

dispune pe perioadă nedeterminată, dar instanţa este obligată să verifice legalitatea şi

temeinicia măsurii luate periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile.

- minorii cu vârsta peste 16 ani. Aceşti minori pot fi arestaţi preventiv dacă sunt

îndeplinite condiţiile generale impuse de lege pentru arestarea preventivă.Dacă minorul are calitatea de învinuit, arestarea preventivă durează cel mult 3 zile.

Dacă minorul are calitatea de inculpat, arestarea preventivă durează, în cursul

urmăririi penale, cel mult 20 de zile, cu posibilitatea de prelungire a acestei durate, de fiecare

dată cu 20 de zile. Arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu

  poate să depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. În mod

excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10

ani ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi

 prelungită până la 180 de zile.Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare

de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile.

Arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului minor trebuie adusă, în termen de

24 de ore, la cunoştinţă părinţilor, a tutorelui, persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia

se află minorul sau altei persoane pe care minorul reţinut a desemnat-o precum şi a serviciului

de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative

de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza,

consemnându-se aceasta într-un proces-verbal.

Secţiunea a III-a

Liberarea provizorie (art.1601 – 16010)

1. Noţiune şi modalităţiLiberarea provizorie este o măsur ă procesuală cu un caracter accesoriu faţă de măsura

arestării preventive, care constă în punerea în libertate provizorie a învinuitului sau a

inculpatului arestat preventiv sub condiţia respectării anumitor obligaţii impuse de lege sau

stabilite de instanţă. Măsura se dispune de instanţa de judecată atât în cursul urmăririi penale,

cât şi în cursul judecăţii (art.1602a).

Page 58: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 58/83

58

Codul de procedur ă penală reglementează liberarea provizorie în două modalităţi: sub

control judiciar şi pe cauţiune.

Liberarea provizorie sub control judiciar constă în condiţionarea ca pe toată 

 perioada de liberare, învinuitul, respectiv inculpatul să respecte mai multe obligaţii impuse la

acordarea liber ării (din cele prevăzute de art.1602

al.3 şi 31

), urmată de verificarea modului deîndeplinire a acestor obligaţii.

Controlul judiciar instituit poate fi oricând modificat sau ridicat de către instanţă, în tot

sau în parte, pentru motive temeinice. Încheierea instanţei este susceptibilă de recurs în

termen de 24 de ore.

Liberarea provizorie pe cauţiune presupune condiţionarea învinuitului sau a

inculpatului de a respecta anumite obligaţii pe timpul liber ării, precum şi plata unei sume de

 bani, numită cauţiune, ca o garanţie a respectării obligaţiilor impuse(art.1604). .

Cuantumul cauţiunii este stabilit de instanţă şi nu poate fi mai mic de 1000 lei.

2. Procedura liberării provizorii 

Condiţiile liberării (art.1602 al.1 şi 2)

Pentru acordarea liber ării provizorii, în oricare din cele două modalităţi, se impune

îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

-  învinuitul sau inculpatul să fi fost arestat preventiv şi să se menţină temeiurile care

au stat la bază arestării preventive;

-  învinuitul sau inculpatul să fi săvâr şit o infracţiune din culpă sau o infracţiune

intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 18 ani;

-  din datele existente în cauză să nu rezulte necesitatea de a-l împiedica pe cel

arestat preventiv să săvâr şească alte infracţiuni sau să zădărnicească aflarea adevărului prin

influenţarea unor martori sau exper ţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor materiale de proba

sau prin alte asemenea fapte; 

-  să se aprecieze că, deşi temeiurile pentru luarea arestării preventive subzistă,

totuşi, din cauza unor împrejur ări legate, în special, de persoana învinuitului sau a inculpatului

şi comportarea sa în proces, nu mai este necesar ă privarea de libertate.

În cazul liber ării provizorii pe cauţiune, se cere a fi îndeplinită şi condiţia de a se fi

depus cauţiunea stabilită de instanţă.

Page 59: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 59/83

59

Cererea de liberare provizorie (art.1606 al.1-3) 

Liberarea provizorie, în oricare dintre modalităţile sale, se dispune de către instanţa de

 judecată la cerere. Cererea de liberare provizorie poate fi f ăcută, atât în cursul urmăririi

 penale, cât şi în cursul judecăţii, de către învinuit sau de inculpat, de soţul şi rudele apropiate

ale acestuia.Procedura de soluţionare a cererii de liberare (art.1607 – 1609)

Procedura de soluţionare a cererii de liberare provizorie parcurge trei etape: verificarea

 prealabilă a menţiunilor cuprinse în cerere, examinarea admisibilităţii în principiu a cererii şi

soluţionarea cererii.

În prima etapă, instanţa verifică dacă cererea de liberare provizorie cuprinde toate

datele cerute de lege şi, dacă este cazul ia măsuri pentru completarea ei.

În cea de a doua etapă, instanţa examinează, de urgenţă, cererea, verificând dacă sunt

îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia. În cazulliber ării provizorii pe cauţiune, dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, instanţa stabileşte

cuantumul cauţiunii şi termenul până la care cauţiunea trebuie depusă, încunoştinţând despre

aceasta persoana care a f ăcut cererea.

În cea de a treia etapă instanţa procedează la soluţionarea cererii după ascultarea

concluziilor inculpatului, a apăr ătorului acestuia şi a procurorului.

Cererea de liberare provizorie se respinge atunci când:

-  nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege;

-  cererea este neîntemeiată;

-  cererea a fost f ăcută de o altă persoană decât inculpatul şi acesta nu şi-a însuşit-o.

Dacă sunt îndeplinite condiţiile legii şi cererea este întemeiată, instanţa va dispune,

 prin încheiere, admiterea cererii şi punerea în libertate provizorie a inculpatului, stabilind şi

obligaţiile pe care acesta trebuie să le respecte.

Încheierea instanţei este supusă recursului în termen de 24 de ore.

Revocarea liberării provizorii (art.16010)

Revocarea liber ării provizorii se poate dispune în cazul în care se constată, în cursul

liber ării provizorii, că aceasta a fost dispusă f ăr ă temei sau că cel liberat nu respectă 

obligaţiile ce i-au fost impuse. Codul prevede patru cazuri în care poate fi revocată liberarea

 provizorie:

-  când se descoper ă fapte sau împrejur ări care nu au fost cunoscute la data admiterii

cererii de liberare provizorie şi care justifică arestarea inculpatului;

Page 60: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 60/83

60

-  când învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte cu rea-credinţă, obligaţiile impuse

de instanţă;

-  când învinuitul sau inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului;

-  când învinuitul sau inculpatul a săvâr şit, cu intenţie, o nouă infracţiune pentru care

este urmărit sau judecat.Revocarea liber ării provizorii este de competenţa instanţei ce a admis cererea de

liberare provizorie.

Încetarea liberării provizorii

Încetarea liber ării provizorii se dispune de instanţă, prin încheiere, în următoarele

situaţii:

- când instanţa constată că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării

 preventive;

- când se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale,achitarea sau încetarea procesului penal;

- când se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendarea

condiţionată sau sub supraveghere a pedepsei sau cu executare la locul de muncă;

- când se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii.

Secţiunea a IV-a

Măsurile de ocrotire şi măsurile de siguranţă 

Măsurile de ocrotire (art.161)

Măsurile de ocrotire sunt acele măsuri procesuale care se iau în procesul penal în

vederea ocrotirii persoanelor ce ar avea de suferit în urma luării împotriva învinuitului sau

inculpatului a unor măsuri preventive privative de libertate sau a unor măsuri de siguranţă ce

implică restrângerea libertăţii. Pot fi luate măsuri de ocrotire faţă de următoarele categorii de persoane: minori, persoane puse sub interdicţie, persoane cărora li s-a instituit curatela sau

 persoane care, datorită vârstei, bolii sau altor cauze au nevoie de ajutor.

Măsurile de siguranţă (art.162)

Măsurile de siguranţă  sunt acele măsuri procesuale care pot fi luate, în mod

 provizoriu, în cursul procesului penal în scopul combaterii anumitor stări de pericol social

Page 61: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 61/83

61

care au contribuit la săvâr şirea unor infracţiuni şi care ar putea conduce la săvâr şirea unor 

fapte penale şi în viitor.

Măsurile de siguranţă ca măsuri penale sunt prevăzute de Codul penal, dar numai două 

dintre acestea (internarea medicală  şi obligarea la tratament medical) pot deveni măsuri

 procesuale.

Secţiunea a V-a

Măsurile asigurătorii (art.163 – 170)

1. Noţiunea şi scopul măsurilor asigurătorii

Măsurile asigur ătorii sunt măsurile procesuale cu caracter real ce pot fi luate în cursul

  procesului penal de către procuror  şi de către instanţă  şi constau în indisponibilizarea prin

instituirea unui sechestru a bunurilor mobile şi imobile apar ţinând învinuitului, inculpatului

sau păr ţii responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a repar ării pagubei produse

 prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

În funcţie de bunul asupra căruia se aplică sechestrul, măsurile asigur ătorii sunt de trei

feluri : sechestrul propriu-zis (care priveşte bunurile mobile), inscripţia ipotecar ă (bunurile

imobile) şi poprirea (sumele de bani).

2. Procedura luării măsurilor asigurătorii

În faza de urmărire penală, măsurile asigur ătorii se dispun de procuror, prin ordonanţă,

şi se aduc la îndeplinire de către acesta sau de secretarul parchetului (atunci când procurorul

este cel ce efectuează urmărirea penală).

În cursul judecăţii, luarea unei măsuri asigur ătorii se dispune de către instanţă, prin

încheiere, şi se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc.

Procedura de luare a măsurilor asigur ătorii este reglementată diferenţiat, în funcţie defelurile sechestrului penal.

Sechestrul propriu-zis (art.165)

Sechestrul propriu-zis este măsura asigur ătorie prin care se indisponibilizează bunurile

mobile apar ţinând învinuitului, inculpatului sau păr ţii responsabile civilmente. În vederea

indisponibilizării bunurilor, organul care aplică sechestrul procedează mai întâi la

Page 62: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 62/83

62

identificarea şi evaluarea bunurilor persoanei împotriva căreia s-a luat măsura, iar apoi la

inventarierea acestora într-un proces verbal. Pentru evaluarea bunurilor, se poate recurge, în

caz de necesitate, şi la exper ţi.

Bunurile sechestrate pot fi ridicate sau lăsate în păstrare.

Inscripţia ipotecară (art.166 al.3)În cazul în care sechestrul priveşte bunuri imobile, indisponibilizarea acestor bunuri se

realizează prin luarea inscripţiei ipotecare. În acest sens, organul care a dispus instituirea

sechestrului cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate,

anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului verbal

de sechestru.

Poprirea (art.167)

Poprirea constă în indisponibilizarea sumelor de bani datorate învinuitului,

inculpatului sau păr ţii responsabile civilmente, cu orice titlu, de către cel păgubit sau de unter ţ. Sumele datorate sunt poprite în mâinile debitorilor de la data primirii actului prin care se

înfiinţează sechestrul până la scadenţă. În termen de 5 zile de la scadenţă, debitorii vor trebui

să consemneze aceste sume la dispoziţia organului care a dispus poprirea sau a organului de

executare şi să predea recipisa de consemnare acestora în termen de 24 de ore de la

consemnare.

3. Contestarea măsurilor asiguratorii

Învinuitul, inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană 

interesată pot face plângere împotriva măsurii asigur ătorii dispuse sau împotriva modului de

îndeplinire a acesteia. Plângerea se adresează procurorului în faza de urmărire penală  şi

instanţei în faza de judecată.

Secţiunea a VI-a

Restituirea lucrurilorşi restabilirea situa

ţiei anterioare

Restituirea lucrurilor (art.169)

Restituirea lucrurilor se dispune de către procuror sau de instanţă, în condiţiile în care

se constată că bunurile ridicate de la învinuit sau inculpat sau de la orice persoană care le-a

Page 63: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 63/83

63

 primit de la aceştia pentru a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate sau au fost luate pe

nedrept din posesia sau deţinerea sa. Orice persoană care pretinde un drept asupra bunurilor 

ridicate poate cere stabilirea acestui drept şi restituirea, pe calea plângerii împotriva măsurii

asigur ătorii luate.

Restituirea lucrurilor are loc numai dacă prin aceasta nu se stinghereşte aflareaadevărului şi justa soluţionare a cauzei. Persoana căreia i s-au restituit lucrurile este obligată 

să le păstreze până la r ămânerea definitivă a hotărârii.

Restabilirea situaţiei anterioare (art.170)

Restabilirea situaţiei anterioare se dispune atunci când, în urma săvâr şirii infracţiunii,

s-a produs, în mod vădit, o schimbare a situaţiei de fapt sau de drept. Procurorul şi instanţa

  pot lua măsuri prin care să restabilească situaţia anterioar ă săvâr şirii infracţiunii, dacă 

restabilirea este posibilă.

Întrebări recapitulative

1.  Ce condiţii trebuie îndeplinite pentru luarea măsurilor preventive?

2.  Ce organe judiciare pot dispune luarea măsurilor preventive şi pe ce durate de

timp?

3.  Care sunt asemănările şi deosebirile între înlocuirea şi, respectiv, revocarea

măsurilor preventive?

4.  Care sunt cazurile în care măsurile preventive încetează de drept?

5.  Care este procedura arestării preventive a învinuitului? Dar a inculpatului?

6.  Care sunt modalităţile liber ării provizorii?

7.  Cine poate formula cererea de liberare provizorie?

8.  Care este procedura de aplicare a sechestrului penal?

9.  Care este raţiunea reglementării măsurilor asigur ătorii?

10. Care este procedura de aplicare a măsurilor de siguranţă în procesul penal?

Page 64: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 64/83

Page 65: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 65/83

Page 66: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 66/83

66

3. Comunicarea actelor procedurale 

Comunicarea este actul procedural scris prin care se transmite unui participant la

  procesul penal un alt act procedural scris, îndeplinit în cauză, spre a lua cunoştinţă de

conţinutul său. Comunicarea se face potrivit aceloraşi dispoziţii ca şi citarea.

Secţiunea a II-a

Citarea

1. Noţiunea de citare

-  Citarea este actul de dispoziţie prin care o persoană este chemată în faţa unei autorităţi

 judiciare la o anumită dată, sub prevederea unei sancţiuni în caz de neprezentare. Citarea se

realizează de regulă prin citaţie scrisă, dar se permite şi citarea prin notă telefonică sau

telegrafică (art.175 al.1).

2. Citaţia

Citaţia este actul procedural scris şi individual prin care o persoană este încunoştinţată 

de un organ judiciar că a dobândit în cadrul procesului penal o anumită calitate procesuală şi

că este chemată în faţa acestei autorităţi pentru a îndeplini sau a lua parte la îndeplinirea unui

act procesual.

3. Locul de citare (art.177)

Ca regulă generală, citarea se face la adresa unde locuieşte inculpatul, deci adresa

efectivă din momentul citării care poate fi diferită de domiciliul stabil. Dacă nu se cunoaşte

adresa, inculpatul se citează la locul de muncă prin serviciul personal al unităţii respective.

Dacă nu se cunosc adresa şi locul de muncă, inculpatul se citează la sediul Consiliului Local 

în a cărui rază teritorială s-a săvâr şit infracţiunea. Când activitatea infracţională s-a desf ăşuratîn mai multe locuri, afişarea se face la sediul Consiliului Local în a cărei rază teritorială se

află organul care a efectuat urmărirea penală.

Bolnavii aflaţi în spital sau case de sănătate se citează prin administraţia acestora.

Deţinuţii se citează prin administraţia locului de deţinere, iar militarii încazarmaţi se citează 

  prin comandantul unităţii militare.Dacă învinuitul sau inculpatul locuieşte în str ăinătate,

Page 67: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 67/83

67

citarea se face potrivit normelor de drept internaţional penal aplicabile în relaţia cu statul

solicitat, în condiţiile legii. Persoana juridică se citează la sediul ei prin serviciul de

registratur ă.

4. Înmânarea citaţiei (art.178-179)Înmânarea citaţiei se face de agentul anumit însărcinat cu îndeplinirea acestei atribuţii

sau prin mijlocirea serviciului poştal.

Înmânarea citaţiei se face personal celui citat, dacă este găsit la locul citat, soţului,

unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu cel citat sau unei persoane care îi primeşte

corespondenţa în mod obişnuit. Dacă nu este găsită nici una dintre aceste persoane, citaţia se

afişează pe uşa locuinţei.

În situaţia în care citarea se face prin serviciul personal al locului de muncă sau

administraţia spitalului sau locului de detenţie sau prin comandantul unităţii militare, acesteorganizaţii sunt obligate de a înmâna citaţia persoanei citate sub luare de dovadă de primire,

certificând semnătura sau ar ătând motivele pentru care nu a semnat.

În cazul în care scrisoarea recomandată prin care este citat inculpatul ce locuieşte în

str ăinătate nu poate fi înmânată datorită refuzului primirii ei sau din orice alt motiv, citaţia se

va afişa la sediul parchetului sau al instanţei, după caz. La fel se procedează şi în situaţia în

care statul destinatarului nu permite citarea prin poştă a cetăţenilor săi.

5. Dovada de îndeplinire a procedurii de citare (art.181)

Dovada de îndeplinire a procedurii de citare se face prin dovada de primire a cita ţiei

sau procesul-verbal încheiat de agentul procedural.

Procesul-verbal încheiat cu ocazia înmânării sau afişării citaţiei cuprinde aceleaşi date

la care se adaugă şi cauza care a determinat încheierea procesului-verbal.

Secţiunea a III-a

Mandatul de aducere (art.183)

Mandatul de aducere este actul procedural prin care se ordonă aducerea silită a unei

 persoane în faţa organului judiciar în situaţia în care aceasta, deşi citată, nu s-a prezentat şi

Page 68: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 68/83

68

ascultarea sau prezenţa sa este necesar ă. Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat

chiar înainte de a fi chemat prin cita ţie, dacă organele judiciare apreciază motivat că se

impune aceasta în interesul rezolvării cauzei.

Aducerea cu mandat poate fi dispusă de organul de urmărire penală şi de instanţa de

 judecată şi se execută de către organele de poliţie, jandarmeriei sau poliţiei comunitare, mai puţin în cazul militarilor, pentru care executarea mandatului se face prin comandantul unităţii

militare sau prin comandantul garnizoanei.

Secţiunea a IV-a

Termenele

1. Noţiune

Termenele sunt intervale de timp înăuntrul cărora sau după expirarea cărora poate fi

îndeplinit un act procesual sau procedural sau poate fi luată o măsur ă procesuală.

În desf ăşurarea procesului penal intervin două categorii de termene: termene

substanţiale şi termene procedurale.

Termenele substanţiale sunt cele ce ocrotesc drepturi şi interese extraprocesuale,

  preexistente procesului penal şi independente de acesta limitând durata unor măsuri sau

condiţionând îndeplinirea unor acte sau promovarea unor acţiuni care ar anihila un drept sau

un interes extraprocesual.

Termenele procedurale  sunt termenele care ocrotesc drepturile şi interesele

 procesuale ale participanţilor la procesul penal şi contribuie la disciplinarea şi sistematizarea

activităţii procesuale în vederea asigur ării realizării la timp şi în mod just a scopului

 procesului penal.

2. Clasificarea termenelor procedurale

Termenele procedurale se pot clasifica în mai multe categorii, în funcţie de

următoarele criterii:

Ø  după factorul ce stabileşte termenul, sunt termene legale  şi termene judiciare;

Ø  după efectele pe care le produc, termenele pot fi: termene imperative (peremptorii);

termene prohibitive (dilatorii); termene de recomandare (orânduitorii) –;

Ø  după modul de fixare, termenele pot fi: fixe; maxime; minime.

Page 69: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 69/83

69

Ø  după sensul în care sunt calculate, termenele pot fi de succesiune şi de regresiune.

3. Calcularea termenelor (art.186 şi art.188)

Modul de calcul al termenelor este diferit după cum termenul este substanţial sau

 procedural, respectiv după unitatea de timp pe care este stabilit.

Termenele procedurale pe ore şi pe zile se calculează potrivit sistemului pe unităţilibere de timp în sensul că nu intr ă în calcul nici ora sau ziua când termenul începe să curgă şi

nici ora sau ziua când termenul expir ă.

Termenele substanţiale pe ore şi pe zile se calculează potrivit sistemului pe unităţi

 pline de timp în sensul că intr ă în calcul şi ora sau ziua când termenul începe şi ora sau ziua

când termenul expir ă.

Termenele procedurale pe luni şi pe ani se calculează potrivit sistemului calendaristic,

în sensul că termenul expir ă în ziua corespunzătoare din ultima lună, respectiv ultimul an. În

ceea ce priveşte termenele substanţiale pe luni şi pe ani, conform dispoziţiilor Codului penal(art.154), luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la

care au început să curgă.

4. Modificarea termenelor procedurale

Durata efectivă a termenele procedurale poate fi modificată prin prorogare sau prin

abreviere

Prorogarea termenelor procedurale intervine atunci când ultima zi a termenului este o

zi nelucr ătoare, caz în care termenul va expira la sfâr şitul primei zile lucr ătoare care urmează 

(art.186 al.4).

Abrevierea intervine în cazul termenelor procedurale pe luni, atunci când ultima zi a

termenului cade într-o lună care nu are zi corespunzătoare, caz în care termenul va expira în

ultima zi a acelei luni (art.186 al.3).

5. Actele considerate ca f ăcute în termen (art.187)

În unele situaţii, prevăzute de art.187, actul ce trebuia depus într-un anume termen la

un anume organ, este valabil chiar dacă a fost depus în acel termen la un alt organ. Organele

la care se poate depune actul sunt limitativ prevăzute de lege şi anume, locul de deţinere

 pentru deţinuţi, unitatea militar ă pentru militari şi oficiul poştal pentru orice persoană ce nu se

 poate deplasa la organul competent să primească actul.

Page 70: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 70/83

70

6. Consecinţele nerespectării termenelor (art.185)

 Nerespectarea termenelor impuse de lege produce efecte diferite după cum termenul

 procedural este imperativ sau prohibitiv.

În cazul termenelor imperative, neefectuarea actului înăuntrul termenului conduce la

decăderea din exerciţiul dreptului a titularului care nu şi-a exercitat dreptul în termenul prevăzut de lege. În cazul termenelor prohibitive, dacă actul este efectuat înainte de a expira

termenul impus de lege, el va fi lipsit de efecte juridice, fiind lovit de nulitate ca prematur.

În ceea ce priveşte termenele substanţiale, când o măsur ă procesuală nu poate fi luată 

decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea măsurii luate.

Secţiunea a V-a

Sancţiunile procesual penale

Sancţiunile procesual penale constau fie în pierderea unor drepturi procesuale, fie în

lipsirea de valabilitate a actelor procesuale sau procedurale efectuate ori a măsurilor 

  procesuale dispuse cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează desf ăşurarea procesului

 penal.

Codul de procedur ă penală reglementează trei categorii de sancţiuni procesual penale:decăderea din exerciţiul dreptului, inadmisibilitatea şi nulitatea.

1. Decăderea din exerciţiul dreptului (art.185 al.1)

Decăderea din exerciţiul dreptului este sancţiunea care intervine în cazul în care nu s-a

respectat un termen imperativ şi constă în pierderea unui drept procesual ca urmare a

neexercitării lui în termen.

2. IndmisibilitateaInadmisibilitatea constă în lipsirea de efecte a unui act procesual sau procedural pe

care legea nu îl prevede ori îl exclude, precum şi a unui act prin care a fost exercitat sau se

încearcă exercitarea unui drept procesual exercitat şi epuizat anterior.

Inadmisibilitatea este o sancţiune procesual-penală care împiedică efectuarea unui act;

dacă totuşi actul este efectuat, nu produce efecte juridice, fiind lovit de nulitate.

Page 71: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 71/83

71

3. Nulitatea (art.197)

 Nulitatea este sancţiunea procesuală care atrage nevalabilitatea actelor procesuale şi

 procedurale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează desf ăşurarea procesului

 penal, dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin remedierea sau refacerea

actelor viciate, când acest lucru este posibil.Clasificarea nulităţilor

Principala clasificare a nulităţilor se face după natura, modul de aplicare şi efectele pe

care le produc. După acest criteriu, nulităţile sunt:

-  nulităţi absolute. Nulităţile absolute intervin în cazurile expres prevăzute de lege

şi pot fi invocate oricând în cursul procesului penal şi de către oricine, putând fi luate în

considerare şi din oficiu. Dispoziţiile prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute sunt cele

ar ătate de art.197 al.2.

-  nulităţi relative. Nulităţile relative sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt incidenteîn cazul încălcării oricărei alte dispoziţii legale decât cele enumerate anterior. Nulitatea

relativă poate fi invocată numai de partea care a suferit vătămarea prin încălcarea legii, numai

într-o anumită stare a procesului şi poate fi acoperită prin voinţa păr ţilor.

Atât nulităţile absolute cât şi cele relative presupun mai întâi îndeplinirea unor condiţii

generale de existenţă a nulităţii:

a) Să se constate o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează desf ăşurarea

 procesului penal.

 b) Să se producă o vătămare procesuală.

c) Vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului îndeplinit

 prin încălcarea legii.

 Nulitatea se invocă, în cursul procesului penal, prin excepţia de nulitate. Excepţia de

nulitate poate fi formulată de oricare dintre participanţii la proces, putându-se prezenta fie în

formă scrisă, fie în formă orală.

Constatarea şi declararea nulităţii se poate face în tot cursul procesului penal, atât în

faza urmăririi penale, cât şi a judecaţii.

Odată constatată şi declarată, nulitatea trece în stare activă şi produce efecte specifice

de sancţiune şi remediu procesual. După declararea ei judiciar ă nulitatea produce două efecte

 principale, consecutive:

a) lipseşte de efecte juridice actele efectuate cu încălcarea legii.

 b) creează posibilitatea şi atrage obligativitatea restabilirii legalităţii prin refacerea sau

remedierea actelor neregulate.

Page 72: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 72/83

72

Secţiunea a VI-a

Cheltuielile judiciare

Cheltuielile judiciare sunt cheltuielile f ăcute de organele judiciare sau de păr ţi pentru

îndeplinirea actelor de procedur ă, administrarea probelor şi conservarea mijloacelor materiale

de probă, retribuirea apăr ătorilor, precum şi pentru orice alte activităţi inerente desf ăşur ării

 procesului penal.

Cheltuielile judiciare se acoper ă în cursul procesului penal de către păr ţi sau din

sumele avansate de stat. Sumele avansate de stat sunt cuprinse, distinct, în bugetul de venituri

şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, Ministerului Public şi Ministerului Administraţiei şi

Internelor (art.189 al.2).

Cheltuielile judiciare avansate de stat (art.191 şi 192)

Obligaţia de a suporta cheltuielile judiciare avansate de stat se determină în raport de

soluţia procesuală dată cauzei penale. Cheltuielile judiciare vor fi suportate de partea aflată în

culpă procesuală.

Cheltuielile judiciare f ăcute de părţi (art.193)

În ceea ce priveşte cheltuielile judiciare f ăcute de păr ţi, plata acestora se face tot de

 partea aflată în culpă procesuală.

Secţiunea a VII-a

Amenda judiciară (art.198-199)

Amenda judiciar ă este măsura procedurală ce poate fi luată în cazul săvâr şirii unei

abateri judiciare în scopul asigur ării bunei desf ăşur ări a procesului penal şi împiedicării

oricărei tergiversări a soluţionării cauzelor.Art.198 reglementează abaterile judiciare ce pot fi comise în patru categorii, în func ţie

de consecinţele pe care le pot produce, cuantumul amenzii fiind diferit.

Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar de instanţă prin

încheiere. Ea se face venit la bugetul de stat, intrând distinct în bugetul Ministerului Justiţiei.

Aplicarea amenzii judiciare nu înlătur ă r ăspunderea penală dacă fapta întruneşte elementele

Page 73: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 73/83

73

constitutive ale unei infracţiuni.

Întrebări recapitulative1.  Care sunt modalităţile de rectificare a actelor procedurale?

2.  Care este locul de citare?

3.  Care sunt diferenţele dintre termenele substanţiale şi cele procedurale?

4.  Ce condiţii trebuie să fie îndeplinite pentru a interveni nulitatea?

5.  Care sunt dispoziţiile a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii absolute?

6.  Care este criteriul de stabilire a obligaţiei de plată a cheltuielilor judiciare?

7.  Care este rolul reglementării amenzii judiciare?

Bibliografie

Giurgiu, Narcis. Cauzele de nulitate în procesul penal , Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1974.

Vasiliu, Alexandru. Teoria general ă a actelor de procedur ă penal ă , Editura All Beck,

Bucureşti, 2003.

Vasiliu, Alexandru.  Nulit ăţ ile în procesul penal. Practică  judiciar ă , Editura

Hamangiu, Bucureşti, 2007.

Page 74: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 74/83

74

SUBIECTE DE EXAMEN

1.   Noţiunea, scopul şi fazele procesului penal

2.  Aplicarea normelor de drept procesual penal în spaţiu

3.  Aplicarea normelor de drept procesual penal în timp

4.  Dreptul păr ţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen

rezonabil

5.  Oficialitatea procesului penal

6.  Principiul aflării adevărului – principiu fundamental al procesului penal

7.  Legalitatea procesului penal şi rolul activ al organelor judiciare

8.  Respectarea demnităţii umane şi prezumţia de nevinovăţie

9.  Garantarea dreptului de apărare – principiu fundamental al procesului penal

10. Instanţa de judecată – compunerea, constituirea şi poziţia procesuală a instanţei în

cursul procesului penal

11. Procurorul – atribuţiile şi poziţia procesuală a procurorului în cursul procesului penal

12. Organele de cercetare penală şi competenţa lor 

13. Inculpatul – calitatea de inculpat şi drepturile şi obligaţiile procesuale pe care le

implică 

14. Partea vătămată – dobândirea calităţii de parte vătămată  şi drepturile şi obligaţiile

 păr ţii vătămate în procesul penal

15. Partea civilă - dobândirea calităţii de parte civilă şi drepturile şi obligaţiile păr ţii civile

în procesul penal

16. Partea responsabilă civilmente - dobândirea calităţii de parte responsabilă civilmente

şi drepturile şi obligaţiile acesteia în procesul penal

17. Asistenţa juridică în procesul penal – noţiunea şi forme

18. Apăr ătorul şi poziţia sa procesuală în procesul penal

19. Reprezentanţii şi substituiţii procesuali

20. Tr ăsăturile acţiunii penale şi ale acţiunii civile

21.  Noţiunea şi elementele acţiunii penale

22. Momentele acţiunii penale – punerea în mişcare a acţiunii penale, exercitarea şi

soluţionarea sa

23.  Noţiunea şi elementele acţiunii civile

Page 75: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 75/83

75

24. Momentele acţiunii civile - punerea în mişcare a acţiunii civile, exercitarea şi

soluţionarea sa

25.  Noţiunea şi formele competenţei penale

26. Prorogarea de competenţă 

27. Regularizarea competenţei penale – excepţia de necompetenţă, declinarea decompetenţă, conflictul de competenţă 

28. Cazurile de incompatibilitate pentru judecători

29. Cazurile de incompatibilitate pentru procurori

30. Remediile procesuale ale incompatibilităţii

31. Str ămutarea

32. Cerinţele probelor 

33. Obiectul probaţiunii

34. Procedura probaţiunii – Sarcina probei, administrarea probelor şi aprecierea lor 35. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului – mijloace de probă în procesul penal

36. Calitatea de martor. Drepturile şi obligaţiile martorului

37. Declaraţiile martorilor. Ascultarea martorilor, consemnarea declaraţiilor şi valoarea lor 

 probatorie

38. Măsurile de protecţie a martorilor 

39. Interceptările şi înregistr ările audio-video. Efectuarea interceptărilor şi înregistr ărilor,

certificarea acestora şi valoarea lor probatorie

40. Înscrisurile – mijloace de probă în procesul penal

41. Mijloacele materiale de probă în procesul penal

42. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri

43. Percheziţia – procedeu probator în procesul penal

44. Cercetarea la faţa locului şi reconstituirea

45. Constatările tehnico-ştiinţifice şi constatările medico-legale – mijloace de probă în

 procesul penal

46. Procedura dispunerii şi efectuării expertizei în procesul penal

47. Luarea măsurilor preventive

48. Înlocuirea, revocare şi încetarea de drept a măsurilor preventive

49. Reţinerea învinuitului

50. Obligarea de a nu păr ăsi localitatea

51. Arestarea preventivă a inculpatului

52. Dispoziţii speciale pentru reţinerea şi arestarea învinuiţilor şi inculpaţilor minori

Page 76: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 76/83

76

53. Liberarea provizorie – noţiune şi modalităţi

54. Procedura liber ării provizorii – cererea de liberare, procedura de soluţionare a acesteia,

revocare şi încetarea liber ării

55.  Noţiunea, obiectul şi formele măsurilor asigur ătorii

56. Citarea – noţiunea, modalităţile şi locul de citare57.  Noţiunea, clasificarea şi modul de calcul al termenelor 

58. Decăderea din exerciţiul dreptului, inadmisibilitatea şi inexistenţa – sancţiuni

 procesual penale

59.  Nulitatea – formele nulităţii, condiţiile de operare a acesteia, constatarea nulităţii şi

efectele sale

60. Cheltuielile judiciare

Page 77: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 77/83

77

TESTE GRILĂ 

1.  Procurorul poate pune în mişcare acţiunea penală:

a)   prin ordonanţă 

 b)   prin rechizitoriu

c)   prin rezoluţie motivată 

2.  Acţiunea civilă poate fi lăsată nerezolvată de instanţa penală:

a)  când rezolvarea laturii civile ar întârzia rezolvarea laturii penale

 b)  când partea civilă a păr ăsit procesul penal pentru a se adresa instanţei civile

c)  numai în cazuri excepţionale, instanţa penală fiind obligată să soluţioneze

acţiunea civilă 

3.  Acţiunea penală se stinge:

a)  dacă partea vătămată şi-a retras plângerea prealabilă 

 b)  dacă a intervenit împăcarea păr ţilor totală şi necondiţionată chiar şi în recurs

c)  în toate cazurile în care a intervenit împăcarea păr ţilor 

4.  Acţiunea civilă, disjunsă în procesul penal de acţiunea penală.

a)  este supusă taxei de timbru

 b)  se judecă întotdeauna de acelaşi complet de judecată care a judecat şi acţiunea

 penală 

c)  se soluţionează întotdeauna de instanţa penală 

5.  În cazul în care fapta nu e prevăzută de legea penală, soluţiile ce pot fi date acţiunii

 penale sunt:

a)  scoaterea de sub urmărire penală 

 b)  achitarea

c)  clasarea

6.  Cererea de str ămutare:

a)  se soluţionează numai de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

 b)  nu se motivează 

c)  are ca efect suspendarea judecăţii la instanţa sesizată cu judecarea cauzei ce se

cere a fi str ămutată 

Page 78: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 78/83

Page 79: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 79/83

79

 b) inculpat;

c) inculpat si partea vătămată.

14. În cazul săvâr şirii unei infracţiuni de şantaj, pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii de la 6 luni la cinci ani, măsura arestării preventive a inculpatului încetează 

de drept în cursul judecăţii atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri decondamnare în primă instanţă, durata arestării a atins:

a) şase luni ;

 b) doi ani şi şase luni;

c) cinci ani.

15. Persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte, cât timp nu a fost

 pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa:

a) f ă ptuitor;

 b) învinuit;c) inculpat.

16. În cursul urmăririi penale, arestarea inculpatului minor in vârsta de 15 ani nu poate

depăşi:

a) un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 de zile, pentru săvâr şirea unei

infracţiuni de omor deosebit de grav, pentru care legea prevede pedeapsa

detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani, fiecare

 prelungire neputând depăşi 15 zile;

  b) un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de zile, pentru săvâr şirea unei

infracţiuni de tâlhărie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii între 3 si 18

ani, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile;

c) maximul pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvâr şită.

17. Sarcina administr ării probelor în procesul penal revine:

a) avocatului inculpatului;

 b) procurorului;

c) instanţei de judecată.

18. Efectuarea unei expertize psihiatrice a inculpatului este obligatorie în cazul unei

infracţiuni de:

a) omor deosebit de grav;

 b) loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, dacă instanţa are îndoieli asupra stării

 psihice a inculpatului;

c) ucidere din culpă.

Page 80: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 80/83

Page 81: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 81/83

81

c)  numai cu participarea obligatorie a procurorului

26.  Măsurile asigur ătorii în procesul penal se dispun în vederea:

a)  repar ării pagubei produse prin infracţiune

 b)  garantării executării pedepsei amenzii

c)  achitării cheltuielilor judiciare avansate de stat27. Prin locul săvâr şirii infracţiunii se înţelege:

a)  locul unde s-a desf ăşurat activitatea infracţională, în tot sau în parte

 b)  locul unde s-a produs rezultatul infracţiunii

c)  locul unde a fost prins f ă ptuitorul

28. Cauzele penale trebuie reunite întotdeauna:

a)  când la săvâr şirea unei fapte prevăzute de legea penală au participat mai multe

 persoane

 b)  când s-au săvâr şit două infracţiuni prin aceeaşi acţiune sau inacţiunec)  când o infracţiune a fost săvâr şită pentru a ascunde săvâr şirea unei alte

infracţiuni

29. Arestarea preventivă a inculpatului se poate dispune:

a)  numai de către judecător 

 b)   pe o perioadă de cel mult 30 de zile cu posibilitatea de prelungire până la cel

mult 180 de zile în cursul urmăririi penale

c)  numai dacă inculpatul este recidivist

30. Se sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor relative la:

a)  compunerea instanţei

 b)  competenţa după materie şi după calitatea persoanei a instanţei de judecată 

c)  citarea păr ţilor.

R ăspunsuri corecte

1. a, b 2. b, c 3. a, b 4. b, c 5. a, b, c 6. a 7. a, b 8. b, c

9. a, b 10. a, b, c 11. a, b 12. a, b, c 13. a 14. b 15. b 16. a, b

17. b, c 18. a, b 19. a 20. c 21. a, b 22. a, b 23. a, b, c

24. a, b, c 25. c 26. a, b 27. a, b 28. -- 29 a, b 30. a, b

Page 82: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 82/83

82

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ 

Tratate. Cursuri. Manuale

Apetrei, Mihai. Drept procesual penal , Editura Victor, Bucureşti, 2004.

Boroi, Alexandru.   Drept penal  şi drept procesual penal. Curs selectiv pentru

examenul de licen ţă , ediţia a 2-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2009.

Buneci, Petre.   Drept procesual penal. Curs universitar , Editura Pinguin Book,

Bucureşti, 2004.

Crişu, Anastasiu.  Drept procesual penal. Partea general ă , ediţia a 2-a, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2007.

Ionescu, Diana.  Procedur ă  penal ă . Partea general ă . Sinteze  şi spe ţ e, Editura Sfera

 juridică, Cluj Napoca, 2007.

Jidovu, Nicu. Drept procesual penal , ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

Lorincz, Anca Lelia. Drept procesual penal , Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.

Mateuţ, Gheorghiţă. Tratat de procedur ă  penal ă . Partea general ă  , vol.I, Editura CH

Beck, Bucureşti, 2007.

Mirişan, Valentin.   Drept procesual penal ,   Partea general ă  , Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2008.

Mor ăreanu Şerban, Camelia,  Drept procesual penal , ediţia a 2-a, Editura Hamangiu,

2009.

 Neagu, Ion. Drept procesual penal. Tratat, vol.I, Editura Global Lex, Bucureşti, 2006.

  Neagu, Ion.  Drept procesual penal. Sinteze de teorie, spe ţ e, grile, Editura

Rentron&Straton, Bucureşti, 2006.

Oroveanu-Hanţiu, Adi.  Drept procesual penal. Partea general ă , Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2009.

Pamfil, Mihaela Laura.   Drept procesual penal. Partea general ă  , Editura

Performantica, Iaşi, 2008.Paraschiv, Carmen Silvia, Damaschin, Mircea. Drept procesual penal, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2004.

Păvăleanu, Vasile.   Drept procesual penal ,   Partea general ă , Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2007.

Pintea, Alexandru. Drept procesual penal , Editura Sitech, Bucureşti, 2006.

Page 83: M Pamfil, Curs DPP 1

8/7/2019 M Pamfil, Curs DPP 1

http://slidepdf.com/reader/full/m-pamfil-curs-dpp-1 83/83

Theodoru, Grigore. Tratat de  Drept procesual penal , ediţia a 2-a, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2008.

Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela Maria. Tratat de drept procesual penal, Editura

All Beck, Bucureşti, 2003.

Udroiu, Mihail.  Dic ţ ionar de drept penal  şi de procedur ă  penal ă , Editura CH Beck,Bucureşti, 2009.

Volonciu, Nicolae. Tratat de procedur ă  penal ă ,   Partea general ă , Editura Paideia,

Bucureşti, 1998.

Acte normative

Antoniu, George; Vlăşceanu, Adina; Barbu. Alina. Codul de procedur ă penal ă . Texte,

 jurispruden ţă  , hot ă râri CEDO, ediţia a 3-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.

 Neagu, Ion; Damaschin, Mircea. Codul de procedur ă  penal ă  adnotat cu legisla ţ ie  şi

 jurispruden ţă  , Editura Universul Juridic, Bucureşti, 209.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Recursuri în interesul legii,

http://www.scj.ro/decizii_SU.asp 

Constituţia României

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciar ă, republicată în Monitorul Oficial,

Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările ulterioare.

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor  şi procurorilor, republicată în

Monitorul Oficial, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările ulterioare.