PSIHOLOGIE EXPERMENTALĂMODULUL I

BAZELE METODEI EXPERIMENTALE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I

CURIOZITATE, OBSERVAŢIE, EXPERIMENT

Conţinuturi:1.1 Psihologia ca ştiinţă experimentală1.2 Observaţie şi experiment1.3 Etapele experimentului

1.1 Psihologia ca ştiinţă experimentală

Vreme îndelungată, psihologia s-a aflat în sfera de acţiune a filosofiei. Abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu îmbunătăţirea tehnicilor de cercetare, psihologia s-a deplasat spre tărâmul ştiinţelor pozitive.

Psihologii ar putea fi organizaţi pe o linie de continuitate în raport cu modul în care ei consideră ştiinţele exacte drept model pentru psihologie. Psihologii „hard“ consideră că ştiinţele fizicii sau chimiei sunt modele perfecte de urmat, în timp ce psihologii „soft“ consideră că ştiinţele sociale trebuie să constituie modelul de urmat. Toate ştiinţele dispun de un set de date şi de teorii explicative. Ceea ce este distinctiv între diferitele ştiinţe, ca şi între subspecialităţile din interiorul unei ştiinţe, sunt diferitele tehnici folosite. Astfel, astronomii nu au nevoie de tehnicile labirint, aşa cum nici subiectul experimentat de către psihologi nu are nevoie de telescop. Dacă psihologii hard uzează de tehnici mult mai rafinate, aceasta se datorează în mare parte tipurilor de probleme care impun un anumit gen de analize sofisticate.

Deşi distincţia cercetare fundamentală – cercetare aplicativă a intrat în vocabularul cotidian al ştiinţelor, noi credem că cea mai importantă distincţie trebuie să fie făcută între o cercetare bună şi alta proastă. Principiile şi practicile psihologiei experimentale se aplică în egală măsură cercetării fundamentale şi celei aplicative. Ele pot fi folosite pentru a evalua cercetările psihologice pe care le întâlnim sau le realizăm fie ca studenţi, fie ca psihologi profesionişti sau ca cercetători în domeniul psihologiei.

Orice abordare a domeniului psihologiei experimentale trebuie să înceapă prin a

oferi definiţiile operaţionale ale următorilor termeni: experiment, metodă experimentală şi psihologie experimentală.

Termenul de experiment este larg utilizat atât în limbajul cotidian cât şi în cel al diverselor ştiinţe. Dacă ştiinţa izvorăşte din realitate încercând s-o explice, experimentul

- 1 -

este demersul prin intermediul căruia realizăm extragerea unui eşantion din realitate spre a-l supune verificării (testării) în vederea cunoaşterii. Ce vrem şi ce trebuie să cunoaştem? Una dintre trăsăturile definitorii ale psihicului uman este că acesta dispune de cele mai complexe dispozitive de determinare antialeatorii (P. Popescu Neveanu, 1987). A experimenta constituie, în fapt şi în esenţă, o dimensiune intrinsecă a lui „homo sapiens“ şi răspunde nevoii imperioase de a găsi cauzalitatea, de a răspunde la întrebarea „de ce“ şi apoi de a se asigura asupra modului cum vor evolua lucrurile în viitor. Oamenii de ştiinţă nu au făcut altceva decât să formalizeze acest demers şi experimentul a constituit şi constituie o ambiţie mărturisită a tuturor ştiinţelor naturii. Experimentul este o manipulare deliberată a unui eşantion din realitate pe care dorim să-l studiem în scopul de a înţelege mai bine modul cum acesta se produce, din ce cauză şi cu ce efecte.

Metoda experimentală în psihologie a fost introdusă pe la jumătatea secolului al XIX-lea şi putem afirma că celebra lucrare a lui G.T. Fechner „Elemente de psihofizică“ (1860) stă la baza ei. Domeniul psihologiei experimentale se defineşte prin intermediul metodei experimentale, considerată ca forma cea mai desăvârşită şi cea mai convingătoare a demersului ştiinţific (M. Richelle, X. Seron, 1994). Metoda experimentală constituie cadrul logic, formal şi epistemic de utilizare a experimentului. Aceasta implică prezenţa şi utilizarea (prin verificări şi revizuiri periodice) unor instrumente de lucru, reguli de conduită, dispozitive tehnice şi proceduri, strategii, planuri de experimente, modalităţi de culegere şi prelucrare a datelor. Aşa cum susţin, pe bună dreptate, autorii mai sus citaţi, de obicei psihologii insistă mai mult asupra modalităţilor de culegere şi prelucrare a datelor, neglijându-se rolul capital pe care îl joacă instrumentele tehnice în dezvoltarea psihologiei experimentale. Domeniul psihologiei experimentale s-a conturat, s-a impus, s-a dezvoltat şi va progresa în măsura în care cercetătorii imaginează şi propun noi mijloace de investigare ce deschid noi orizonturi de cercetare a realităţii psihice.

Psihologia experimentală este o ramură a psihologiei, care, fiind atât de intim legată de metodă, se defineşte chiar prin metoda experimentală. Cel mai frecvent criteriu utilizat în clasificarea ramurilor psihologiei este conţinutul, ori, constatăm că psihologia experimentală se defineşte prin metodă. În acelaşi timp, fiecare ramură a psihologiei definită de un conţinut dispune de o parte experimentală mai mult sau mai puţin importantă. Unii autori sunt tentaţi să nu considere psihologia experimentală ca o ramură obişnuită ci, mai curând, ca metodă aplicabilă variatelor domenii ale cunoaşterii. Alţi autori (P. Fraisse, 1963) consideră psihologia experimentală drept sursă de cunoştinţe acumulate în psihologie prin utilizarea metodei experimentale. Din punctul de vedere al psihologiei americane, care pune accentul mai mult pe atributele experimentului, psihologia experimentală este un demers repetabil şi autocorector în studierea manifestărilor vieţii psihice (Kantovitz, B.H., Roediger III, H.L., Elmes, D.G., 1991). Din punctul de vedere a lui N. Lungu (2000), domeniul psihologiei experimentale îl constituie teoria şi practica experimentului ca metodă de cercetare activă şi eficientă, deservind astfel orice cercetare psihologică de tip experimental. Mai departe, acelaşi autor ne oferă următoarea definiţie: „psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor, normelor şi regulilor care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie, cu scopul obţinerii de date verificate asupra realităţii psihice“ (pp. 15) După cum observăm şi această definiţie trimite la metodă (principii, norme, reguli, organizare), ceea ce este, practic, inevitabil în orice tentativă de definire a psihologiei experimentale.

- 2 -

În concluzie, domeniul psihologiei experimentale îl constituie manifestările vieţii psihice abordate într-o manieră experimentală. Obiectul psihologiei experimentale este reprezentat de problemele vieţii reale identificate şi asupra cărora cercetătorul avansează ipoteze ce urmează a fi testate prin experimente controlate şi replicabile în vederea avansării unor predicţii verificabile statistic privitoare la generalizarea rezultatelor obţinute şi evoluţia comportamentelor studiate.

Trebuie să fim realişti: finalitatea oricărui demers ştiinţific veritabil este de a prezice fenomenul studiat. Experimentul psihologic, metoda experimentală, psihologia experimentală constituie fundamentul cercetării ştiinţifice asigurând aceste exigenţe la cel mai înalt nivel de vigoare ştiinţifică şi oferind imaginea unei evoluţii dinamice a tehnicilor, instrumentelor, mijloacelor de lucru în deplin acord cu evoluţia celorlalte ştiinţe moderne.

1.2 Observaţie şi experimentDin perspectivă temporală observaţia şi experimentul constituie două momente

succesive ale cercetării, astfel încât – desigur – observaţia precede experimentul. Aceasta este şi o ordine istorică în evoluţia ştiinţelor, implicit a psihologiei. Spunem – în mod obişnuit – că realitatea fiind observată ne semnalează anumite probleme pe care le vom aborda într-o manieră experimentală. Apoi, în timpul experimentului observaţia survine ca element ajutător, ca sursă de date suplimentare asupra efectelor variabilei independente.

Încă în sec. al XVIII-lea R. Bacon făcea distincţia între observaţia pasivă şi vulgară şi observaţia activă şi savantă. Elementul comun pentru observaţie şi experiment este constatarea unor fapte menite a fi un răspuns la o problemă. Un lucru pe care adesea îl uităm este că nu vom găsi decât ceea ce căutăm. Laboratoarele de cercetare sunt pline de observaţii acumulate în timp şi inutile pentru că cercetătorii nu şi-au pus întrebări precise. Or, diferenţa dintre observaţie şi experiment constă tocmai din natura (prezenţa) întrebării. În observaţie întrebarea rămâne deschisă şi cercetătorul nu cunoaşte răspunsul sau nu are decât o idee vagă asupra lui. În experiment – din contră – întrebarea devine ipoteză prin care se avansează supoziţia existenţei unei relaţii între fapte, pe care experimentul îşi propune să o verifice.

În cazul experimentului explorator de tipul „ce se întâmplă dacă…“ experimentatorul nu are întrebări precise şi nici răspunsuri aşteptate. În acest caz observaţia va avea un rol mai important, întrucât ea pare să fie calea pe care vom pune în evidenţă modificările induse în mod explorator.

Dincolo de diferenţele de grad şi de nivel de complexitate, poate că cea mai relevantă distincţie o oferă precizia înregistrării datelor. Observaţia trebuie să se mulţumească cu proceduri mai puţin riguroase decât cele experimentale. În cel mai bun caz, îmbunătăţirile metodologice sunt consacrate modului în care se poate asigura o mai bună rigoare a observaţiei.

- 3 -

Factorii determinanţi ai observaţieia. Prezenţa observatorului. Se cunoaşte că prezenţa observatorului introduce o

nouă variabilă în configuraţia cercetării, experimentului pentru că ar conduce la modificarea comportamentului observat. Soluţii există şi aplicarea lor ţine de nivelul de dotare al laboratorului, dar şi de inventivitatea cercetătorului. Tehnologiile moderne pun la îndemână ferestrele cu orientare unidirecţională (one way screen/window) sau camere video. Tot atât de eficiente pot fi şi metodele clasice de „spionare“: o draperie, un paravan, un orificiu în perete ş.a.m.d. Observatorul ascuns oferă posibilitatea unei desfăşurări naturale a comportamentului mai ales la copii, la persoanele cu handicap intelectual sau în condiţii de grup.

b. Personalitatea observatorului are un rol important în evaluarea, estimarea conduitelor observate, mai ales atunci când se fac referiri la trăsături, manifestări de personalitate, atitudinal-caracteriale. Observaţia rămâne un demers marcat de subiectivitatea observatorului. Inerent se vor regăsi influenţe care exprimă experienţa sa, reprezentările sale asupra fenomenului studiat, atitudinile sale faţă de sexul opus, valorile la care aderă, concepţiile, prejudecăţile, stereotipurile sociale ş.a.m.d. Dată fiind importanţa acestui factor se impune evidenţierea principalelor aspecte care ţin de personalitatea observatorului.

Conţinutul observaţieiLa prima vedere pare simplu să spunem că, prin observaţie, constatăm

manifestările comportamentale, conduita subiectului. Dificultăţile apar atunci când încercăm să analizăm, să descriem conduitele sub multiplele faţete în care se pot prezenta acestea. Suntem obligaţi la o astfel de analiză şi prezentare dacă dorim să facem din metoda observaţiei un instrument cât mai riguros de surprindere a variatelor conduite ce pot să se manifeste în diferitele împrejurări şi situaţii, inclusiv în experimentul de laborator.

Încercând o sistematizare a conduitelor supuse observaţiei, V. Ceauşu (1978) le împarte în două mari categorii: simptomatica stabilă (înălţimea, greutatea, lărgimea umerilor, circumferinţa toracică, circumferinţa abdominală, lungimea şi grosimea mâinilor şi picioarelor, circumferinţa şi diametrele craniene etc.) şi simptomatica labilă (pantomima, mimica, modificările vegetative, vorbirea).

Protocolul observaţieiDupă elaborarea proiectului experimental trebuie să precizăm şi câmpul

observaţiei prin elaborarea unei liste a conduitelor care se cuvin a fi observate în experimentul respectiv. Apoi, pentru fiecare conduită în parte trebuie să precizăm sistemul de notare, de consemnare a datelor observaţiei. Este de dorit să utilizăm – pe cât posibil – scale de evaluare cu trepte de 3,5,7 puncte prin care să definim intensitatea manifestărilor. Se pot utiliza adjective sau adverbe prin care se descrie intensitatea (foarte puternic până la foarte slab) sau frecvenţa (foarte frecvent până la foarte rar, adesea până la deloc). Unele manifestări nu permit decât evaluări dihotomice prin care se consemnează prezenţa sau absenţa, altele solicită descrieri mai amănunţite.

- 4 -

Alcătuirea unei fişe de observaţie se impune pentru a facilita consemnarea rapidă şi eficientă a datelor de observaţie. Nu există un model standard al acestei fişe, oricum conţinutul acesteia trebuie să fie particularizat în raport cu natura experimentului şi cu momentele desfăşurării acestuia. În principiu fişa de observaţie trebuie să conţină următoarele secvenţe:

datele paşaportale ale subiectului: nume, sex, vârstă, nivel de pregătire şi alte elemente de identificare specifice utilizate de către experimentator;

date privitoare la particularităţile concrete ale situaţiei experimentale: data, ora, ambianţa, locul de desfăşurare, durata observaţiei, numărul de observatori, tipul de observaţie, tipul de observator, numărul de subiecţi observaţi.

conţinutul observaţiei: tipul constituţional, tipul temperamental, conduita expresivă (pantomima, mimica, modificările vegetative), conduita verbală, conduita reflexivă (componente senzorial-perceptive, cognitive, mnezice, atenţia, motivaţia, atitudinile). Fiecare componentă trebuie să prezinte un sistem clar de consemnare înscris în fişa de observaţie. De asemenea, fişa de observaţie trebuie să conţină un spaţiu aparte dedicat unor observaţii curente, specifice subiectului în cauză, dar şi consemnării, evaluării primare cu caracter sintetic.Experimentul este precedat de o pre-testare prin care se verifică acurateţea modelului experimental. În acest moment observaţia este extrem de importantă, ea permiţând sesizarea unor inadvertenţe, erori, deficienţe sau lipsuri. În acelaşi timp pre-testarea trebuie să se aplice şi protocolului, fişei de observaţie în scopul corectării, completării sau restructurării acesteia.

1.3 Etapele experimentuluiÎn general, scopul realizării unui experiment este reprezentat de adunarea unor date

referitoare la o anumită problemă care ne interesează. Dar această colectare de date nu este făcută la întâmplare, ci urmează un anumit tipar bine stabilit care ne ajută la realizarea unui experiment valid din toate punctele de vedere, astfel încât rezultatele obţinute să aibă o valoare ştiinţifică, iar conţinutul concluziilor obţinute să poată fi extins la nivelul întregi populaţii din care au fost aleşi subiecţii. Fără un astfel de proiect prealabil, riscăm ca experimentul nostru să nu fie bine realizat (ne referim mai ales la experimentul de laborator).

Alegerea problemei Adesea studenţii se neliniştesc atunci când se văd nevoiţi să aleagă o problemă

pentru cursul de psihologie experimentală şi se întreabă cum reuşesc să găsească proiectul corespunzător asupra căruia să se aplece timp de un semestru. Ideile se găsesc în multe locuri posibile: cursurile anterioare de psihologie, observaţia zilnică, sugestiile profesorului sau asistentului, alte studii ştiinţifice etc.

- 5 -

Trecerea în revistă a lucrărilor de referinţăDacă alegeţi o problemă sugerată de profesorul dumneavoastră, fără îndoială că el

vă va sugera şi lucrările de referinţă cu care să începeţi studierea literaturii în domeniu. Dacă alegeţi subiectul singuri, puteţi să începeţi cu referinţe din manualele studiate. În caz contrar, veţi fi nevoiţi să începeţi prin a căuta cea ce vă trebuie prin biblioteci. Cărţile şi tratatele ar trebui să vă asigure accesul la literatura de care aveţi nevoie. Răsfoiţi cât mai multe din cărţile şi revistele ştiinţifice disponibile ca să aveţi o idee de ansamblu asupra subiectului, pentru a avea o idee despre amploarea cunoştinţelor în domeniu. După ce aţi identificat majoritatea articolelor-cheie în domeniul dumneavoastră, daţi atenţie maximă introducerilor articolelor: ce se ştia în momentul când autorii şi-au început lucrarea, care sunt teoriile majore, care sunt problemele majore rămase nerezolvate? Citind lucrările de referinţă din domeniul dumneavoastră, veţi descoperi că anumite experimente sunt considerate ca fiind experimente - cheie în respectivul domeniu.

Obiectivul cercetării trebuie să precizeze motivaţiile, scopurile care ne animă; ce anume dorim să demonstrăm prin cercetarea respectivă; ce anume sperăm să obţinem în urma investigaţiilor. Pe această cale vom încerca să încadrăm experimentul nostr într-o anumită arie de preocupări ştiinţifice. Eventual putem să susţinem şi existenţa unor obiective practice, a unei finalităţi practice a cercetării.

Identificarea constructelor ipoteticeÎn scopul declanşării unei investigaţii, trebuie să decidem ce înţelegem prin

conceptele pe care ne bazăm cercetarea. De exemplu, conceptele de învăţare, percepţie, memorie, gândire, motivaţie sau inteligenţă sunt termeni generali ce se referă la o varietate largă de reacţii, judecăţi şi comportamente pe care oameni le exteriorizează. Pentru că reprezintă idei generale pe care se bazează „construcţia“ experimentului, aceşti termeni se numesc constructe ipotetice. Un construct ipotetic este un concept abstract folosit într-o manieră teoretică particulară pentru a descrie diferite comportamente în conformitate cu trăsăturile şi cauzele lor de bază. Este o ide care ne permite să descriem, să organizăm, să rezumăm şi să comunicăm interpretările comportamentelor concrete.

Stabilirea variabilelorIntroducerea variabilelor reprezintă momentul-cheie al oricărei cercetări. Dacă

formulăm corect variabilele, atunci şi ipotezele vor fi formulate corect, deci şi demersul experimental va fi corect. Alegem mai întâi variabila dependentă şi, pe calea inversă, identificăm variabila independentă. Astfel, avem un demers deductiv de inferenţă (de la efect la cauză).

Când selectăm variabilele pentru studiu considerăm, în primul rând, variabilele multiple ce pot reflecta constructele noastre. Odată ce am făcut acest lucru, selectăm variabilele specifice care vor fi examinate pentru a răspunde la întrebarea cercetării originale.

Crearea definiţiilor operaţionaleChiar după selectarea unei variabile, ne confruntăm cu o varietate de căi în care

aceasta este măsurată. În final, trebuie să ne oprim la o singură modalitate. O definiţie operaţională precizează o variabilă prin operaţiile necesare pentru măsurarea ei. Cercetătorii folosesc definiţiile operaţionale pentru a indica exact ceea ce vor să spună când pun în discuţie orice aspect al unui comportament sau al unei situaţii. Traducând constructele ipotetice în definiţii operaţionale specifice ale variabilelor, cercetătorii

- 6 -

încearcă să atingă scopul ştiinţific al observaţiilor empirice, obiective, sistematice şi controlate. Stabilirea şi formularea ipotezei

Cei mai mulţi autori identifică trei nivele sau etape în stabilirea şi formularea ipotezei: ipoteza generală, ipoteza sau ipotezele operaţionale sau de lucru şi ipoteza statistică sau ipoteza de nul.

Ipoteza generală este de fapt momentul stabilirii ipotezei cercetării şi ea exprimă relaţia cauzală dintre variabila independentă a variabilei dependentă. Ipoteza generală este, dacă vreţi, rodul observaţiilor noastre sau provine dintr-o teorie. Are mai mult un caracter constatativ. Spre exemplu „familiaritatea cuvintelor influenţează identificarea lor; sau: emoţiile puternice negative îi fac pe oameni să prefere să fie împreună cu alţi oameni; sau: intensitatea stimulilor influenţează timpul de reacţie la aceşti stimuli. După cum observăm, ipoteza generală transcrie într-o relaţie cauză-efect (destul de general prezentată) problema de viaţă pe care noi am observat-o sau ne-a fost sugerată.

Ipotezele operaţionale sau de lucru vin să aprofundeze relaţiile stabilite în ipoteza generală şi aici, într-adevăr sunt foarte importante etapele anterioare. În ipoteza operaţională trebuie să anticipăm tipul relaţiei şi – mai ales – să anticipăm nivelul, mărimea efectului produs de intervenţia variabilei independente asupra variabilei dependente. Mai mult decât atât, trebuie să specificăm faptul că modificările respective creează diferenţe semnificative din punct de vedere statistic între performanţele grupului experimental şi cele ale grupului de control.

Având în vedere nivelul de complexitate al studiului, numărul de variabile cu care operăm, numărul ipotezelor specifice poate fi mai mare (în limitele rezonabile 2 – 4). Un număr mare de ipoteze specifice pun sub semnul întrebării probitatea moral-ştiinţifică a autorului. Sunt, din păcate, nu numai studenţi, dar chiar şi cercetători care, după prelucrarea datelor constată posibile noi relaţii pe care le aruncă în faţă la ipoteze specifice. Sună cel puţin ciudat ca un cercetător să anticipeze – la începutul studiului – relaţii, raporturi, legături de amănunt care – în mod evident – nu sunt accesibile capacităţilor normale de predicţie. Onest este să fie amintite, analizate, interpretate: oricum este o realizare cu care ne putem mândri. O eroare pe care este chiar jenant să o amintim este aceea a formulării ipotezelor după ce avem rezultatele. La fel de ciudată este nevoia unora (chiar profesori, conducători de lucrări) să condamne, să blameze faptul că ipotezele nu s-au confirmat. Desigur, un studiu bine coordonat ar trebui să ne conducă la confirmarea ipotezelor, dar este cât se poate de normal ca unele ipoteze să nu se confirme şi asta este oricum un câştig pentru cunoaştere.

Ipoteza statistică sau ipoteza de nul susţine că nu este nici o diferenţă semnificativă statistic între performanţele celor două grupuri sau între performanţele unuia şi aceluiaşi grup supus experimentului în două momente diferite. Infirmarea ipotezei de nul echivalează cu confirmarea ipotezei specifice.Până acum am insistat asupra ipotezei de tip cauzal, dar mai există şi ipoteza de tip descriptiv care încearcă să descrie un comportament în termenii caracteristicilor sale sau ale unei situaţii în care se produce. O ipoteză descriptivă identifică atributele comportamentului şi ne permite să prezicem când acesta se va produce. Ipoteza descriptivă nu încearcă să identifice cauzele unui comportament ci stabileşte faptul că anumite comportamente se produc şi pot fi observate şi măsurate, oferind un ţel general şi o direcţie observaţiilor noastre.

- 7 -

Criterii pentru o ipoteză ştiinţifică. O ipoteză trebuie să reflecte presupunerile noastre despre legitimitatea şi inteligibilitatea naturii. Dacă nu, atunci ipoteza nu este ştiinţifică, iar descripţia naturii pe care o conţine, ca şi evidenţele pe care se sprijină, nu sunt ştiinţific acceptabile. În primul rând, o ipoteză trebuie să fie atât testabilă (verificabilă), cât şi falsificabilă (experimentul poate arăta că ipoteza este incorectă). Ipoteza trebuie să fie precisă, iar dovada va fi furnizată de o situaţie foarte specifică de cercetare unde ipoteza nu merge dincolo de această dovadă. Pentru a fi inteligibilă, o ipoteză trebuie să fie, de asemenea, raţională (trebuie să fie, eventual, adevărată, să ne ofere ceea ce noi deja ştim despre legile comportamentului) şi economicoasă (ipoteza trebuie să fie încorporată în modul nostru de a înţelege comportamentul, astfel încât ea ar trebui să ceară o explicaţie cât mai simplă).

Alegerea metodeiAlegerea valorilor stimulilor: multe experimente implică numai două

condiţii, ca prezenţa sau absenţa unei variabile. În alte experimente, numărul condiţiilor este strict limitat de considerente practice sau teoretice. Ne vom referi la experimentele care cer mai multe condiţii de stimulare în interiorul grupului. Se cer a fi respectate câteva reguli:

a) stimulii trebuie să acopere cât se poate de mult din sfera respectivă de activitate practică. Relaţiile dintre variabile vor fi mai bine înţelese dacă sunt explorate în limitele sistemului. Un stimul prea scurt, de exemplu, poate fi înşelător;

b) stimulii trebuie să fie suficient de apropiaţi unul de altul pentru ca supraevaluarea unui efect între stimuli să fie puţin probabilă;

c) atunci când subiectul este pus să experimenteze toţi stimulii într-o singură sesiune, ar trebui prezentaţi cel puţin şapte stimuli, dacă este posibil. Dacă sunt experimentaţi mai puţin de şapte stimuli, subiectul poate identifica şi aminti fiecare stimul şi răspunsul nu se va baza pe stimulul însuşi, ci poate fi legat de memoria stimulilor din procesul anterior. Cu şapte sau mai mulţi stimuli, subiectul răspunde la stimulul însuşi pentru că nu este capabil să îl identifice. Totuşi, uneori, folosirea a şapte stimuli poate să nu fie posibilă întrucât lungeşte prea mult experimentul;

d) în ceea ce priveşte intervalul dintre variabilele cantitative ( care variază în cantitate de-a lungul unui continuum), dacă plănuim să utilizăm numai doi stimuli, îi alegem pe cei care par mai apropriaţi, iar dacă numărul stimulilor este mai mare, va trebui să alegem un interval. Intervalele dintre stimuli trebuie să fie egale.

Selecţia subiecţilor: În mod ideal, subiecţii ar trebui să fie aleşi la întâmplare din populaţia pe care doriţi să generalizaţi rezultatele studiului. De exemplu, pentru a generaliza rezultatele experimentului pe studenţi la întreaga populaţie de adulţi a ţării, studenţii trebuie aleşi la întâmplare din această populaţie. Este evident că acest lucru nu este posibil, dar atunci ar trebui să fie măcar aleşi la întâmplare dintre studenţi.În laboratorul de psihologie experimentală se aplică randomizarea (RANDOM - selecţie aleatorie). Grupurile sunt selectate la întâmplare după principiul că exista şanse relativ egale de extragere a fiecărui membru al grupului din populaţia de baza. După selecţia subiecţilor urmează organizarea grupurilor, ce poate fi, de asemenea, realizată prin randomizare, dar şi apelând la anumite criterii.

Eşantionarea aleatoare simplă reprezintă selectarea subiecţilor dintr-o populaţie într-o manieră neinfluenţabilă, astfel încât toţi membrii respectivei populaţii să aibă o şansă egală de a fi selectaţi.

- 8 -

Eşantionarea aleatoare sistematică - selectăm fiecare al N-lea subiect dintr-o listă a populaţiei. Această tehnică este mai rapidă decât selectarea la întâmplare simplă, dar trebuie să avem grijă că fiecare membru al populaţiei în parte să aibă şanse egale de a fi ales (de exemplu, dacă populaţia de femei este listată după vârstă, trebuie să avem grijă că eşantionul să nu fie alcătuit din femei tinere înainte să ajungem la sfârşitul listei).Câţi subiecţi ar trebui testaţi? Există un mod raţional de a decide câţi subiecţi vor fi folosiţi în experiment cu condiţia să ştiţi la ce variabilitate să vă aşteptaţi de la datele pe care le aveţi. În experimentele obişnuite de laborator aproape nimeni nu foloseşte această bază pentru a decide numărul de subiecţi. Motivul este simplu şi practic. Să presupunem că doriţi să realizaţi un anumit grad de precizie al rezultatelor obţinute. Desigur, cu cât aveţi mai puţini subiecţi, cu atât mai puţin vor devia mediile datelor voastre de la valorile lor reale. Modalitatea uzuală de a reprezenta această eroare de măsurare este denumită eroarea standard a mediei.

Pentru a reduce la jumătate eroarea standard a mediei, trebuie să dublaţi rădăcina pătrată a lui N. Pentru a dubla rădăcina pătrată a lui N, trebuie quadruplat N. Presupunem că eroarea standard a mediei are valoarea 1 pentru 10 subiecţi. Pentru a reduce eroarea standard a mediei la 0,5 unităţi, trebuie să creştem numărul de subiecţi la 40. Dacă dorim să reducem din nou eroarea standard a mediei prin factorul 2 (deci la 0,25) trebuie să folosim 160 de subiecţi!

Observăm că mărirea numărului de subiecţi nu produce descreşterea liniară a erorii de măsurare. Dublarea numărului de subiecţi reduce doar erorile standard cu 30 %. (Nu toate experimentele folosesc eroarea standard a mediei în analiza datelor, dar efectul este acelaşi în alte statistici.) Din acest motiv, majoritatea experimentelor folosesc circa 10 subiecţi sau, în cazul în care au mai mult de o condiţie, câte 10 subiecţi pentru fiecare condiţie. Unii autori propun, după cum vom vedea în capitolul următor, un număr cuprins între 15 şi 30 de subiecţi pentru fiecare condiţie (grup) experimentală (G. Heiman, 1995). În orice caz, este bine să vedeţi câţi subiecţi s-au folosit în experimente similare şi cum s-a obţinut precizia.

Instrumente, aparatură: acestea sunt mijloacele tehnice de realizare a experimentului. Pot fi cartonaşe colorate, cronometru, liste de cuvinte, stimuli simpli sau complecşi sau aparate sofisticate de investigaţie a unor funcţii complexe, dar şi situaţii experimentale elaborate în raport cu cerinţele experimentului. Eroarea frecventă a experimentatorului debutant (student la psihologie) este tentaţia de a inversa raporturile dintre instrument şi ipoteză. Adesea se invocă o probă, un test (cel mai frecvent) şi se propune un studiu experimental, în loc să se pornească de la ipoteză, definirea variabilelor şi apoi găsirea sau construirea unui mijloc de investigaţie. O altă eroare frecventă (de astă dată nu doar în rândul studenţilor) este asignarea riguroasă a unui proces psihic probelor, aparatelor respective. Astfel, se consideră că avem de-a face strict cu probe de „percepţie“, de „memorie“, de „inteligenţă“ ş.a.m.d. Se omite dimensiunea sistemic-interacţionistă a psihicului uman, faptul că, într-o sarcină aparent specializată sunt implicate multe alte dimensiuni ale vieţii psihice. Indicat este să cunoaştem foarte bine diversele probe, tipul de variabile care descriu proba respectivă, să le aplicăm, înainte de toate pe noi înşine şi abia apoi să decidem cum să le folosim mai bine în raport cu exigenţele studiului nostru. Trebuie să cunoaştem foarte bine manevrele de utilizare, variantele de lucru, modalităţile de evidenţiere a parametrilor performanţei, posibilele

- 9 -

defecţiuni ce pot apărea pentru a putea conduce corect subiecţii noştri în realizarea experimentului.

Planurile experimentale experimentul unifactorial- cea mai simplă şi folosită schemă de proiectare

experimentală; datele cu care se operează se organizează matriceal; experimentul bifactorial- doi factori experimentali cu câte două niveluri; experimentul cu trei factori- trei factori A, B, C cu câte trei niveluri: a, b, c; experimentul multifactorial- n factori cu n niveluri, dat fiind irelevanţa

utilizării a n factori dar ăi posibila interferenţă între ei, se recomandă folosirea pătratelor latine si greco-latine;

Experimentul unifactorial

cofeina 150mg 500mg

Timpreactie

X’’ Y’’

Experimentul bifactorial (2x2 factori)

- 10 -

instructaj 1 minut 4 minute

Puncte obtinute

X Y

COFEINA 150mg 500mg

25Celsiuc a1b1 a1b2

40 celsius a2b1 a2b2

Temperatura din clasă şi cofeina ingerată influenţează performanţele la testul grilă

  temperatura din clasă

Gradul de dificultateAl testului grila

nivel: 24 celsius Nivel: 40 celsius

Nivel 1:dificultate crescuta

dificultate crescută la 24 C

dificultate crescută la 40 C

Nivel 2:dificultate redusa

dificultate redusa la 24 Cdificultate redusă la 40 C

Notele obţinute în funcţie de:gradul de dificultate al testului şi temperatura din clasă ( 2*2)

- 11 -

FEEDBACK STIMA DE SINE LOW HIGHNEGATIVE 7,8,7,9,9 3,2,3,4,3 POSITIVE 2,3,4,5,1 6,9,9,7,9 feed-back-ul în învăţare şi stima de sine

influenţeaza notele la teste

 

Factor B

B1 B2 B3

Factor A

A1      

A2      

Planul factorial 2x3

Experimentul cu trei factori:2*2*2: medicaţie, terapie, zona de locuinţă(munte, oraş)

Medicatieterapie

Medicatie M

MEDICATIEN

Terapie cognitiva

A1B1 A2B1

Terapietraditionala

A1B2 A2B2

Pacienţii care locuiesc la munte

Medicatieterapie

Medicatie M

MEDICATIE N

- 12 -

Terapie cognitiva

A1B1 A2B1

Terapietraditionala

A1B2 A2B2

Pacienţii care locuiesc la oraş

Experimentul pilotOdată ce aţi dezvoltat protocolul, va trebui să elaboraţi un studiu-pilot pentru a

găsi deficienţele de procedură. Aproape întotdeauna există probleme care trebuie lămurite. Unul din experimentatori, sau unul dintre prieteni, sau chiar profesorul (coordonatorul) dumneavoastră trebuie să treacă prin toate etapele experimentului ca şi cum acesta s-ar desfăşura în realitate. Deşi tentaţia de a sări peste studiul-pilot este foarte mare, trebuie sa-i rezistaţi. Aproape toate experimentele care au fost realizate fără a fi testate în prealabil s-au dovedit a fi defectuoase. Tocmai de aceea un efort minor suplimentar poate duce la o creştere foarte mare a preciziei experimentului.

Prelucrarea rezultatelorDupă ce s-au stabilit obiectivele, variabilele, ipoteza (sau ipotezele) şi după ce a

fost aplicat studiul-pilot (realizându-se în acest fel ultimele corecţii), putem trece la realizarea efectivă a experimentului, respectând însă schema efectuata anterior. Datele obţinute vor fi notate cu atenţie în foile de observaţie, ca de altfel orice reacţii constatate sau intervenţii neaşteptate ale unor factori externi (deşi, într-un experiment bine proiectat şi realizat, aceşti factori ar trebui să fie ţinuţi sub control sau chiar să nu apară deloc). După o triere a datelor obţinute (unii subiecţi pot fi eliminaţi din cercetare din diferite motive) se va trece la prelucrarea statistică a acestora pentru a verifica validitatea ipotezei (ipotezelor) stabilite la începutul experimentului.

În procesul de prelucrare a rezultatelor urmărim testarea (verificarea) ipotezei (ipotezelor) experimentului prin descoperirea unei relaţii. Relaţia reprezintă o asociere dintre rezultate prin care cercetătorul face o predicţie asupra corelaţiei dintre două variabile: „dacă x creşte, va creşte şi y“ „dacă x va creşte, y va descreşte“. Aceste relaţii simple formează modele complexe. Atunci când examinam rezultatele şi relaţiile, intră în joc procedurile statistice. Scopul cercetărilor este să demonstrăm relaţiile; o relaţie stabilă între rezultate constituie elementul de bază pentru o lege a naturii.

Evaluarea critică a studiuluiTrebuie să ţinem cont de faptul că cercetătorii sunt supuşi greşelii, aşa că

întotdeauna este imperios necesar să evaluăm valoarea studiului nostru şi a interpretărilor făcute. Evaluarea critică a unui studiu înseamnă, să răspundem la întrebarea: cât de siguri suntem că rezultatele reflectă într-adevăr constructele, variabilele şi comportamentele pe care noi credem că le reflectă, şi cât de siguri suntem că relaţia observată reflecta, de fapt, relaţia pe care credem noi că o reflecta?

Preocuparea principală, atunci când evaluăm critic un studiu, este să examinăm fiecare definiţie operaţională a variabilelor, subiecţilor şi situaţiilor observate. La fiecare pas ne întrebăm dacă rezultatele obţinute indică ceea ce credem noi că indică şi dacă relaţia reflectă ceea ce credem noi ca reflectă.

- 13 -

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II

VARIABILELE EXPERIMENTALE

Conţinuturi:1.1 Variabila independentă1.2 Variabila dependentă1.3 Variabila subiect

Expunere:

Cele mai multe teorii sistematizează, descriu şi prezic efectul unor variabile. Conceptul de variabilă este crucial pentru psihologia experimentală. Întrucât vom reveni pe larg asupra acestui concept într-un capitol ulterior, aici ne vom rezuma la o scurtă prezentare corespunzătoare rosturilor capitolului introductiv. Să luăm un exemplu din fizică, şi anume efectele gravitaţiei. Putem asocia viteza de cădere a obiectelor cu greutatea lor? Fizica a demonstrat că se poate: ceva (în acest caz, viteza de cădere) depinde de altceva (greutatea). În mod frecvent, noi observăm ceva ce se întâmplă, un efect, un comportament, şi ne putem întreba de ce se întâmplă aşa, de ce anume depinde, care este cauza. Dacă în fizică viteza de cădere a obiectelor este variabila dependentă iar greutatea variabila independentă, atunci, în psihologia experimentală, comportamentul, adică ceea ce face sau întreprinde subiectul, performanţa acestuia, constituie variabila dependentă, iar stimulul (în sens generic) este variabila independentă. Dacă variabila dependentă depinde, este influenţată de variabila independentă, atunci noi ar trebui să putem studia comportamentul în diferitele lui ipostaze, intervenind asupra variabilei independente. Variabila independentă este manipulată de către experimentator, iar variabila dependentă trebuie să manifeste variaţii controlabile în funcţie de variaţiile variabilei independente. La prima vedere, între variabila independentă şi variabila dependentă este o relaţie directă, clară, precisă. Dacă aşa se întâmplă în experimentele din ştiinţele naturii, acest lucru nu este valabil pentru experimentul psihologic.

1.1 Variabila independentă. Modalităţi de abordare a variabilei independente

a) manipularea stimulilor. Cercetătorii creează condiţiile unei variabile independente prezentând subiecţilor stimuli diferiţi sau schimbând caracteristicile unui stimul.

b) manipularea contextului. Adesea, variabila independentă se află într-un context în care este prezentat stimulul, în timp ce acesta este menţinut constant.

- 14 -

c) manipularea informaţiilor date subiecţilor. Variabila independentă poate consta în instrucţiuni sau informaţii date subiecţilor în fiecare dintre condiţii în parte.

d) manipularea situaţiilor sociale cu ajutorul „complicilor“. Complicii sunt persoane auxiliare pe care un cercetător le face să acţioneze ca alţi subiecţi sau ca trecători „accidentali“, creând astfel o anumită situaţie socială particulară la care subiectul „real“ poate apoi să reacţioneze.

e) manipularea nivelului de stres al situaţiei experimentale O abordare interesantă în crearea condiţiilor experimentale este aceea de a stresa sau supraîncărca situaţia şi de a deduce din reacţiile subiecţilor felul în care sistemul operează în mod normal.

f) manipularea indicatorilor fiziologici. Unii cercetători folosesc procese interne, fiziologice. Aici condiţiile pot implica consumul de către subiecţi a unor anumite cantităţi de alcool sau alte droguri, folosirea timpului de somn pe care-l au la dispoziţie, sau modificarea „privării senzoriale“ pe care o suportă.

g) manipularea variabilelor intermediare. Adesea cercetătorii folosesc tehnicile de mai sus pentru a manipula o stare psihologică internă, care apoi influenţează un comportament. Această stare internă este denumită o variabilă intermediară. Ea este influenţată de variabila independentă, care, în schimb, influenţează variabila dependentă. Variabila intermediară „intervine“ astfel între variabilele independentă şi dependentă.

Factorii care afecteaza validitatea variabilei independenteOdată ce o variabilă independentă a fost creată, preocuparea noastră este

focalizată pe validitatea internă, respectiv măsura în care putem trage concluzii valide legate de relaţia dintre variabila independentă şi variabila dependentă. În experimente validitatea internă este de o importanţă majoră, deoarece ne permite să deducem relaţii cauzale. Trebuie să fim convinşi că doar schimbarea în condiţia variabilei independente cauzează schimbări în variabila dependentă.a) Intervenţia unor variabile externe: efectele variabilei independente pot fi

afectate de intervenţia unor variabile externe care creează confuzie. Riscul este că nu vom şti dacă subiecţii sunt influenţaţi de variabile străine în locul variabilelor independente. Va trebui să anticipăm variabilele externe potenţiale şi să încercăm să le eliminăm, astfel încât singurul lucru care să diferenţieze situaţiile, să fie variabila independentă. Va trebui să controlăm variabilele exterioare ce produc confuzie încercând să le eliminăm. Dacă nu putem să eliminăm sau să ţinem constante variabilele exterioare, atunci putem să le echilibrăm, permiţând ca influenţele lor să se exercite la fel pentru toţi subiecţii în cadrul fiecărei condiţii. De exemplu, noi am putea folosi un experimentator masculin cu jumătate din subiecţi şi un experimentator feminin cu cealaltă jumatate.

b) Difuzarea consemnului: o altă ameninţare pentru validitatea internă este difuzarea consemnului care se întâmplă atunci când subiecţii dintr-o situaţie experimentală cunosc consemnul (instructajul, modul de lucru) dat în alte situaţii. De exemplu subiecţii care au participat într-o situaţie divulgă celorlalţi subiecţi potenţiali amănunte despre experienţa lor.

- 15 -

c) Instructajul dat subiecţilor : Instructajul sau consemnul: trebuie să explice clar sarcinile pe care subiecţii le au de îndeplinit, să prezinte stimulii, modalităţile de răspuns. Prin instructaj descriem secvenţa de evenimente, identificăm stimulii la care ei vor trebui să asiste şi explicăm cum să răspundă.

d) Aparatura utilizată: tehnicile utilizate, folosirea unor mijloace sigure, automatizate de prezentare a variabilei independente sunt foarte importante pentru asigurarea fidelităţii.

e) Atitudinea subiecţilor faţă de situaţia experimentală: Experimentul de laborator provoacă reacţii diferite subiecţilor, datorită ambianţei specifice (aparatură sofisticată, senzori, surse de stimulare)..Din cauza acestor probleme subiecţi diferiţi vor reacţiona diferit, fiind în aceeaşi situaţie. Unii subiecţi tind să fie excesiv de cooperanţi, făcând şi spunând ce cred ei că se aşteaptă de la ei. Alţi subiecţi ar putea fi excesiv de precauţi: iar alţii excesiv de defensivi. Cadrul în care are loc studiul poate fi sursa unor asemenea atitudini, astfel încât pot distrage subiecţii sau pot să determine reacţia lor la factori externi cum ar fi: zgomote întâmplătoare, schimbări de luminozitate. Acestea se pot întâmpla în laboratoarele cu echipamente complexe care pot induce temeri în sufletul subiecţilor.

f) Persoana experimentatorului: subiecţii sunt foarte sensibili la aşteptările experimentatorului. Sunt indicii subtile pe care experimentatorul le furnizează în legătură cu răspunsurile ce ar trebui date şi care sunt remarcate de către subiecţi. Noi cunoaştem predicţiile experimentului şi le comunicăm involuntar subiecţilor, ceea ce conduce la efectul de realizare a profeţiei. Problema e că subiecţii răspund la aceste indicii, în loc să răspundă la probă. Noi pierdem validitatea internă când aceste indicii provoacă subiectul să se comporte în maniera pe care o prezicem.

Controlul variabilei independente

Pentru contracararea efectelor nedorite ale atitudinilor subiectului faţă de situaţia experimentală putem folosi următoarele strategii.

a) Modul de prezentare a situaţiei experimentale: în primul rând vom furniza indicii cât mai puţine cu putinţă. Dacă subiecţii nu au indicii, singura lor cale este de a se purta natural. De asemenea, nu vom folosi stimuli externi de distragere. (De exemplu, spunând subiecţilor ca mai au 5 minute pentru a îndeplini o sarcină, se poate stârni anxietate si să-i facem să se concentreze la ceas). A doua strategie constă în a face ca acele indicii să fie prezentate cât mai neutru. Astfel, cercetătorul încearcă să fie mai degrabă amabil, fiind nici prea apropiat nici prea distant. Vom prezenta sarcina fără să specificăm dacă e uşoară sau dificilă, şi fără să indicăm cum arata un răspuns bun. De asemenea, încercăm să neutralizăm temerile şi suspiciunile subiecţilor. (de exemplu, când facem un test de memorie le spunem că realizările lor nu reflectă inteligenţa sau personalitatea lor). A treia strategie este de a face experimentele cât mai realiste. Trebuie să definim variabila independentă (şi alte aspecte ale sarcinii experimentale) în aşa fel ca subiecţii să găsească sarcina interesantă, provocatoare şi să-i absoarbă. Apoi ei ar trebui, să răspundă la sarcină aşa cum dorim noi şi nu aşa cum cred că se aşteaptă de la ei. Totuşi, noi nu realizăm sarcina la fel de reală precum e viaţa, aşa că realismul

- 16 -

experimental e diferit de valabilitatea ecologica. Mai degrabă, ideea e că indiferent de cât de ciudată li se pare sarcina, răspunsurile subiecţilor sunt reale şi ei răspund la sarcină. În mod ideal, fiind angajaţi în rezolvarea sarcinii, subiecţii vor uita de caracteristicile situaţiei.

b) Tăinuirea: o cale de control a efectului atitudinilor subiecţilor este tăinuirea. Tăinuirea implică crearea unei situaţii artificiale, a unei „poveşti de acoperire“ care să deghizeze procedurile. Subiecţii nu sunt conştienţi de variabila independentă care e folosită şi cu ajutorul căreia se face studiul, aşa că ei nu se simt presaţi să răspundă într-un anumit fel. Astfel ceea ce ar fi putut fi o sarcină bizară, producând înclinaţii şi comportamente anormale, poate fi transformată într-o sarcină reală, raţională, în care subiecţii vor răspunde într-un mod mai natural.

c) Efectul placebo: o metodă potrivită de control a atitudinii faţă de situaţia experimentală este utilizarea efectului placebo. Dacă un grup experimental e expus unor sarcini, ce nu sunt raportate la o condiţie de control atunci s-ar putea să nu ştim dacă grupul experimental se comportă diferit datorită tratamentului sau datorită atitudinii lor faţă de situaţie. De exemplu, să spunem că dăm unui grup experimental o băutură conţinând alcool, în timp ce altui grup nu-i dăm nimic. Pentru că deteriorările apărute în manifestările grupului experimental se poate datora alcoolului sau pentru că dându-le alcool subiecţilor, aceasta presupune că noi ne aşteptăm ca ei să se comporte ca beţivii. Pentru a păstra asemenea caracteristici ale cerinţelor constante dăm grupului de control un placebo, desigur fără stimuli proprii variabilei independente. Astfel, vom da grupului de control ceva ce numim alcool, având gustul şi mirosul alcoolului, dar neconţinând nici un pic de alcool. Deoarece comunicăm ambelor grupuri aceleaşi caracteristici ale cerinţelor de a acţiona ca beţivii putem fi încrezători că diferenţele ce apar în comportamentul lor sunt datorate alcoolului real, dat grupului experimental.

d) Grupul de control: un grup de control este măsurat din punctul de vedere al unei variabile dependente dar nu primeşte nici o cantitate din variabila independentă sau, altfel spus, nu primeşte tratamentul. Grupurile de control se deosebesc de grupurile experimentale, care primesc o cantitate diferită de zero din variabila independentă sau, altfel spus, fac experienţa tratamentului. Condiţia de control reflectă modul în care subiecţii se comportă fără tratament, furnizând un punct de pornire pentru evaluarea influenţei variabilei, atunci când aceasta este prezentă.

e) Manipulările puternice pentru a putea pretinde că am demonstrat ceva despre un anumit comportament trebuie să găsim o relaţie statistică semnificativă în datele cercetării. În proiectul experimental suntem întotdeauna preocupaţi să obţinem puterea statistică maximă, adică probabilitatea de a putea respinge o ipoteză atunci când ea se dovedeşte a fi falsă. Putem maximiza această putere dacă producem diferenţe considerabile în rezultate între condiţiile noastre. Presupunem că diferenţele între condiţii sunt cauza diferenţelor măsurate prin rezultate. Pentru a produce rezultatele semnificativ diferite vom selecta condiţii care diferă în mod substanţial. Aceasta implică o manipulare puternică pentru crearea condiţiilor care vor diferenţia semnificativ comportamentul subiecţilor, producând diferenţe mari ale rezultatelor între condiţii. Putem provoca aceste manipulări puternice în două moduri: în primul rând, alegem nivele sau categorii ale variabilei independente care sunt substanţial diferite una faţă de alta. De exemplu, o manipulare puternică a temperaturii înseamnă că avem condiţiile diferite prin nivele mari.

- 17 -

Apoi, dacă diferitele temperaturi influenţează agresivitatea, ar trebui să constatăm diferenţe mari din punctul de vedere al acesteia.

2.2 Variabila dependentă

Variabila dependentă este observată şi înregistrată de către experimentator. Ea depinde de comportamentul subiectului, comportament dependent de variabila independentă. Criteriul unei bune variabile este stabilitatea. Dacă un experiment este repetat exact (acelaşi subiect, aceleaşi niveluri etc.) variabila dependentă ar trebui să producă acelaşi scor pe care l-a avut anterior. Instabilitatea poate apărea din cauza unui deficit în modul în care măsurăm variabila dependentă.

Rezultatele nule pot fi adesea cauzate de deficienţe ale variabilei dependente, chiar dacă aceasta este stabilă. Cea mai obişnuită cauză este limitarea strictă a variabilei dependente, astfel că ea se „blochează“ la vârful sau la baza scalei sale. Să presupunem că doriţi să invitaţi un prieten să joace popice pentru prima oară. Ştiind că recompensa îmbunătăţeşte performanţa, vă veţi propune să vă trataţi prietenul cu o bere ori de câte ori loveşte bine. Prietenul dumneavoastră loveşte numai pe alături, aşa că beţi berea singur. Deoarece este imposibil să loveşti mai rău decât pe lângă bile, nu puteţi observa nici o înrăutăţire a performanţei pentru că prietenul vostru este deja la baza scalei. Acesta este numit „efectul limitei inferioare". La polul opus, al reuşitei de 100 %, este numit „efectul limitei superioare". Aceste două tipuri de efecte afectează principala aşteptare faţă de variabila independentă, respectiv aceea de a se reflecta cu acurateţe într-o variabilă dependentă.

Variabila dependentă şi sistemul operaţional pe care îl utilizăm depind de ipotezele şi comportamentul pe care le investigăm, lotul de subiecţi şi de perspectiva din care cercetăm. Abordarea variabilei dependente necesită una dintre următoarele metode:

a) Observaţia directă - variabila dependentă implică observaţia directă şi măsurarea comportamentului studiat;

b) Măsurători indirecte ale proceselor psihice - comportamentul pe care îl observam este o indicaţie indirectă despre un proces impalpabil, intern. Variabila dependentă măsoară un răspuns observabil despre care noi credem că este corelat cu un proces intern astfel încât, analizând modificările rezultatelor putem face deducţii asupra schimbărilor procesului respectiv. O modalitate uzuală de măsurare indirectă este timpul de reacţie, adică timpul necesar unui subiect pentru a răspunde la un stimul. După ce se prezintă stimuli ce diferă de-a lungul unei dimensiuni fizice sau mentale, pe baza diferenţelor timpului de reacţie se pot deduce procesele cognitive sau emoţionale implicate.

c) Opiniile despre stimul - o altă modalitate este de a cere subiecţilor să-şi spună părerea despre un stimul şi apoi să observăm cum se schimbă opiniile în funcţie de condiţie. Această modalitate implică o anumită procedură, subiectul trebuind să aleagă dintre mai multe răspunsuri date (alegeri multiple). Cele mai simple sunt cele cu răspunsuri închise de tip DA / NU.

d) Raportul verbal - dacă dorim să determinăm procesele interne care au loc în subiect, putem cere direct subiectului să le descrie, realizând astfel un raport verbal.

- 18 -

Putem solicita subiecţilor să facă comentarii asupra etapelor mentale pe care le parcurg în rezolvarea unei probleme sau emiterea unei judecăţi.

Controlul variabilei dependentePentru a se face o deducţie validă asupra comportamentului trebuie să ne

asigurăm că răspunsurile subiecţilor nu au fost influenţate de variabilele externe. Răspunsul subiectului trebuie să reflecte variabila şi comportamentul care ne interesează; el nu trebuie să reflecte răspunsuri la influenţe provenite de la subiecţii înşişi, de la experimentator, din mediu sau din cauza probei.

Se consideră că cea mai mare ameninţare directă la adresa validităţii variabilei dependente este reactivitatea. Reactivitatea apare atunci când subiecţii sunt conştienţi că sunt observaţi. Subiecţii reacţionează la simpla prezenţă a unui experimentator care observă, înregistrează şi probabil „analizează“ comportamentul lor. Subiecţii ştiu că sunt în vizor şi pot să răspundă în mod neobişnuit, pot deveni nervoşi sau neatenţi, pot să se concentreze asupra unei sarcini şi să încerce mai mult, sau să facă mai multe greşeli decât dacă experimentatorul nu era prezent.

O parte din reactivitatea subiecţilor atunci când sunt observaţi, se datorează tendinţei de a evita răspunsuri care le-ar putea pune probleme sau care ar putea părea ciudate sau anormale. Această tendinţă se numeşte dezirabilitate socială. Dezirabilitatea socială determină subiecţii să dea un răspuns pe care ei îl consideră acceptabil din punct de vedere social. Aşa se întâmplă cu descrierea dată de subiecţi asupra emoţiilor, credinţelor sau dorinţelor rezervate „consumului public“. Reactivitatea şi dezirabilitatea socială pot duce şi la o restrângere a gamei de rezultate. Dacă toţi subiecţii îşi restricţionează agresivitatea, toţi vor avea scoruri reduse, producându-se astfel efectul limitei inferioare. Invers, dacă, de exemplu studiem măsura în care oamenii sunt sau nu de acord cu o afirmaţie , putem observa că ei nu-şi exprimă o opinie puternică pentru a nu părea extremişti.

Contracararea efectelor reactivităţii şi dezirabilităţii sociale echivalează cu un bun control al variabilei dependente.Putem enumera următoarele modalităţi de control al variabilei dependente:

Obişnuirea subiecţilor cu particularităţile laboratorului de psihologie experimentală, familiarizarea lor cu caracteristicile sarcinii;

Tăinuirea anumitor caracteristici şi cerinţe ale experimentului care ar putea declanşa dezirabilitatea socială.Controlul variabilei dependente vizează şi procedele de măsurare. Trebuie să

alegem modul în care vom măsura şi înregistra un comportament astfel încât să eliminăm sursele de eroare. Pentru aceasta este faorte importantă automatizarea procesului de colectare a datelor. În laboratoarele moderne de psihologie, aparatura psihologică este conectată la calculator sau probele sunt prezentate direct prin intermediul calculatorului. Acest fapt sporeşte fidelitatea, precizia măsurătorilor asigurând obiectivitatea necesară.

Este foarte important ca în experimentele noastre să ne asigurăm că materialele şi aparatele pe care le utilizăm nu sunt uzate şi funcţionează corect.

De asemenea trebuie să menţinem cât mai constant comportamentul experimentatorului de-a lungul întregului experiment şi faţă de toţi subiecţii. Unii autori sugerează chiar participarea a doi experimentatori şi împărţirea grupurilor în variate condiţii experimentale la fiecare experimentator.

- 19 -

Dar, cea mai sigură modalitate de control a variabilei dependente şi de creştere a nivelului de încredere în rezultatele noastre este repetarea probelor. Pe cât se poate, se vor prezenta subiecţilor mai mulţi stimuli sau serii întregi de stimului pentru a evita efectul neatenţiei sau surprizei. De asemenea este important să evităm aşa-numitul „efect de ordine”. După mai multe probe, subiecţii tind să-şi intre în ritm devenind mai rapizi şi mai corecţi în răspunsuri. După şi mai multe probe, subiecţii pot obosi, se pot plictisi sau supraîncărca astfel încât performanţele scad. În aceste condiţii se impune schimbarea ordinii prezentării anumitor stimuli, schimbarea ordinii participării subiecţilor la situaţia experimentală.

Controlul variabilei dependente trebuie să aibă în vedere şi contracararea aşa-numitului „efect de prelungire” ce se manifestă atunci când experienţa unui subiect cu o anumită probă influenţează performanţa lui în probele următoare.

Controlul efectelor de ordine şi de prelungire poate fi contracarat prin două metode: asigurarea caracterului aleatoriu a participării subiecţilor la diferite faze ale experimentului şi contrabalansarea.

Contrabalansarea este procedeul de schimbare sistematică a ordinii probelor pentru diferiţi subiecţi în mod echilibrat, astfel încât să cunoaştem influenţa fiecărei schimbări. Contrabalansarea poate fi parţială sau completă. Desigur că o contrabalansare completă prin testarea subiecţilor în toate ordinile posibile este extrem de dificil de realizat. De obicei se foloseşte contrabalansarea parţială. Prin contrabalansarea parţială putem menţine un control asupra experimentului; în schimb, prin contrabalansarea completă creşte variaţia erorilor din cauza producerii unor diferenţe majore în punctajul obţinut.

1.3 Variabila subiectVariabilele subiect sunt caracteristici intrinseci ce fac ca persoana să poată fi

distinsa de o alta. Din punct de vedere fizic subiecţii diferă prin sex, vârstă, metabolism, hormoni, viteză de ardere a neuronilor, musculatură, înălţime sau greutate. Pentru că structura fizică nu este identică, nici reacţiile fizice nu vor fi identice. Din punct de vedere cognitiv, deoarece ei diferă prin stil, strategii, inteligenţă şi memorie, nu vor prelucra în mod identic un stimul.

Definirea eşantionului depinde în primul rând de teoriile şi ipotezele experimentului. Dacă studiem comportamentul copiilor, atunci eşantionul şi populaţia pe care o reprezintă trebuie să fie compusă din copii de o anumită vârstă. O populaţie nu este însă o entitate fixă, definită de o singură variabilă. Membrii unei populaţii pot să difere în funcţie de multe variabile: grupul de copii, de exemplu, conţine băieţi şi fete având fiecare educaţii diferite şi provenind din medii diferite, prezentând diferite capacităţi şi aşa mai departe. Acurateţea generalizărilor la nivelul unei populaţii va depinde de gradul de asemănare dintre variabilele subiect (ce pot influenţa rezultatele) şi cele ale populaţiei pe care o reprezintă. Aşadar, criteriile noastre de selecţie trebuie să scoată în evidenţă un model, care este în mod esenţial o versiune miniaturală a populaţiei la care vom face generalizarea. Eşantionul de subiecţi pe care îl alegem pentru studiere trebuie să reflecte caracteristicile importante ale populaţiei la care vom generaliza rezultatele.

- 20 -

Factorii care afectează reprezentativitatea variabilei subiectProcedeul cel mai frecvent utilizat de selecţie a subiecţilor în vederea construirii

grupurilor este selecţia aleatorie care oferă fiecărui subiect şanse egale de a fi selectat. Putem folosi metoda eşantionării aleatorii simple (similar tragerii unor nume dintr-o pălărie) sau metoda eşantionării aleatorii sistematice (similar cu extragerea al X-lea nume de pe o listă). Prin selectarea subiecţilor într-o manieră nepărtinitoare dăm posibilitatea de manifestare unor diverse caracteristici la fel de des şi în acelaşi grad în care se manifestă în cadrul populaţiei. De aceea, per total, subiecţii incluşi în experimentul nostru trebuie să fie reprezentativi pentru o anumită populaţie.

a) Caracterul limitat al eşantionului: întotdeauna vor exista limitări de facto în eşantioanele noastre. În primul rând, nu toată pupulaţia poate fi identificată. Dacă facem un studiu asupra alcoolismului vom observa că acesta se limitează în mare parte la bărbaţi. În al doilea rând, nu avem posibilitatea să îi contactam pe toţi subiecţii ce pot fi identificaţi. De obicei, eşantioanele noastre se vor limita la persoanele ce trăiesc în apropierea noastră.

b) Mărimea eşantionului: o problemă importantă în selecţia eşantionului ţine de reprezentativitatea acestuia raportată la populaţia de referinţă. Cu alte cuvinte, trebuie să decidem asupra valorii lui N, a numărului de subiecţi pe care ne-am propus să-i studiem. Simbolul N reprezintă numărul de subiecţi într-o situaţie (adunând toţi n egal N). Pentru a maximiza validitatea externă regula generala este „cu cât mai mult cu atât mai bine“. Cu cât mai vast este eşantionul nostru, cu atât mai mare este posibilitatea unei mai bune reprezentări a populaţiei deoarece studiem, de fapt, o mai mare parte a populaţiei. Şi prin observarea unei mai mari părţi a populaţiei, creşte posibilitatea de a include toate variabilele relevante ale unui subiect. În consecinţă, scade posibilitatea de a obţine un eşantion necorespunzător şi de a face erori atunci când tragem concluzii. Dimpotrivă, cu numai câţiva subiecţi, suntem expuşi să obţinem un eşantion având caracteristici atipice, astfel încât nu este reprezentativ pentru populaţie.

„Cu cât mai mult, cu atât mai bine“ nu înseamnă că trebuie să testăm sute de subiecţi pentru fiecare situaţie. În experimentele de laborator, seria N conţine între 50 şi 100, având n în număr de la 15 la 30.Nu este necesar să avem acelaşi număr de subiecţi – „n egali“ – pentru toate situaţiile (grupurile), totuşi dacă dorim să generalizăm rezultatele fiecărei situaţii şi să obţinem rezultate cât mai fidele pentru fiecare situaţie este recomandabil să evităm a folosi numai câţiva subiecţi pentru o situaţie (grup). Mai degrabă împărţim în mod egal subiecţii astfel încât să avem acelaşi număr de subiecţi şi totodată o reprezentare adecvată comparabilă cu cea a populaţiei pentru fiecare situaţie. c) Voluntariatul subiecţilor: un aspect care ridică probleme serioase în calea validităţii externe a experimentului este voluntariatul subiecţilor. Sună paradoxal, dar tocmai pentru că se oferă voluntar, aceşti subiecţi afectează exigenţele selecţiei aleatorii. Există diferenţe considerabile între oamenii care decid să participe la experiment şi cei care nu doresc să participe. Voluntarii tind să fie persoane cu un rang social mai ridicat şi o mai mare inteligenţă, au o mai mare nevoie de aprobare, se conformează mai uşor şi sunt mai puţin autoritari. De asemenea, sunt mult mai predispuse să se ofere voluntar acele persoane ce consideră tema studiului ca fiind interesantă sau relevantă pentru propria lor personalitate.

- 21 -

d) Abandonul subiecţilor: generalitatea rezultatelor poate fi limitată şi de faptul că printre voluntari există unii care nu vor duce la capăt experimentul. Subiecţii pot să nu se prezinte la studiu sau pot să-şi înceteze participarea înainte ca studiul să se termine. Tot aşa de bine putem renunţa la unii subiecţi dacă avem dubii serioase asupra modului cum s-au obţinut rezultatele. Din acest motiv se indică testarea unui număr ceva mai mare de subiecţi, încât să ne menţinem N în limitele reprezentativităţii.

Controlul varaibilei subiectSunt trei metode de bază pe care le putem utiliza în vederea controlului variabilei

subiect: selecţia aleatorie, contrabalansarea, restrângerea eşantionului.a) selecţia aleatorie:Trebuie să avem grijă să desemnăm subiecţii pe grupuri într-un mod cu adevărat

aleatoriu şi să evităm să permitem unei variabile ocazionale ascunse să influenţeze desemnarea subiecţilor.

O altă eroare ar fi selectarea tuturor subiecţilor care s-au oferit primii voluntari sau cei care s-au prezentat primii la experiment. Cei care vin de la început pentru a participa la studiu pot crea o situaţie particulară, deoarece sunt în mod inerent mai prompţi, mai implicaţi sau mai ambiţioşi decât subiecţii care se prezintă mai târziu. Este recomandat să se alterneze aleatoriu selectarea subiecţilor pentru grupuri diferite după modul în care sosesc.

b) contrabalansarea: Înainte de a desfăşura studiul propriu-zis, testăm potenţialii subiecţi pe baza

variabilelor ocazionale pe care dorim să le controlăm. De exemplu, putem măsura un atribut fizic (forţa subiecţilor), o capacitate cognitivă (abilitatea verbală), sau o trăsătură personală (nivelul anxietăţii). De subliniat faptul că a conduce un pretest nu este ceva diferit de evaluarea subiecţilor pe baza unei variabile dependente, deci avem nevoie de o tehnică de evaluare solidă: trebuie să ne preocupăm de problemele obişnuite de înregistrare a criteriilor, a sensibilităţii, de automatizare şi instrumente, de probe practice, probe multiple şi succesiunea efectelor.

Folosind informaţia din pretest, creăm astfel o categorie separată de subiecţi pentru fiecare aspect al variabilei ocazionale pe care dorim să o echilibrăm. De exemplu, putem crea o grupă formată din bărbaţi şi o alta din femei pentru a controla variabila ocazională a sexului. Pentru a controla gradul pregătirii intelectuale, putem identifica studenţii buni şi pe cei slabi folosind caracterizarea noastră operaţională a pregătirii individuale. Apoi, vom selecta din categorii în mod aleatoriu subiecţi şi îi vom desemna astfel încât fiecare categorie să fie reprezentată în fiecare situaţie în mod echilibrat. De exemplu, am putea selecta şi desemna aleatoriu subiecţi, astfel încât 25% din subiecţii desemnaţi unei situaţii să facă parte din categoria masculină a studenţilor buni, 25% să facă parte din categoria feminină a studenţilor buni ş.a.m.d.

Vom demonstra mai bine rostul contrabalansării raportându-ne la un experiment în care participanţii au de realizat două sarcini, A şi B. Imaginaţi-vă că toţi realizează sarcina A şi apoi sarcina B şi că performanţa este superioară în cazul A. Acest efect poate apărea pentru că participanţii au aptitudini mai dezvoltate pentru sarcina A (sau pentru că sarcina A este mai uşoară), dar poate apărea şi din faptul că participanţii erau obosiţi sau plictisiţi până când au trecut la sarcina B. Oricum, cea de-a doua interpretare poate fi eliminată dacă acelaşi efect apare după contrabalansare, astfel încât jumătate dintre

- 22 -

participanţi au fost desemnaţi la întâmplare să realizeze mai întâi sarcina A iar cealaltă jumătate să realizeze mai întâi sarcina B. Contrabalansarea este o strategie simplă care permite cercetătorilor să neutralizeze sau să cuantifice orice efecte asociate cu ordinea în care sunt abordate sarcinile. În mod concret, procedeul contrabalansării implică suplimentarea proiectului experimental de bază, pre-test, tratament, post-test (adică O1 – X – O2) cu un control suplimentar pre-test – post-test (adică O1 – O2). Această condiţie controlată implică participanţi diferiţi într-un pre-test şi post-test care sunt identice din toate punctele de vedere (de ex., incluzând exact aceleaşi proceduri de măsurare şi aceeaşi experimentatori). Prin O1, O2 desemnăm observaţia, măsurarea, determinarea în pre şi post-test. Dacă participanţii sunt repartizaţi la întâmplare în aceste două condiţii, putem compara rezultatele obţinute la post-test (O2) în condiţia experimentală cu cele obţinute la post-test (O2) în condiţia de control (ca şi schimbarea dintre pre-test şi post-test în ambele cazuri). Dacă există o diferenţă suficient de mare, atunci aceasta trebuie să fie rezultatul tratamentului experimental (manipularea variabilei independente).

c) restrângerea eşantionului:O alternativă a contrabalansării unei variabile ocazionale este restrângerea

populaţiei bazate pe acea variabilă. Cu cât populaţia este mai numeroasă cu atât este mai heterogenă în termeni de variabile ocazionale. Dar dacă limităm în mod intenţionat populaţia, definind-o într-un mod mai restrâns, excludem sau menţinem constante anumite variabile ocazionale, nepermiţându-le să influenţeze rezultatele noastre. De exemplu, dacă ne aşteptăm ca bărbaţii şi femeile să difere major în nivelul de anxietate, am putea limita populaţia numai la bărbaţi.

Restrângerea populaţiei se face prin criteriile obişnuite de selectare. Dacă este necesar, vom supune subiecţii la un pretest, pentru a-i identifica pe acei care se încadrează în criteriile noastre şi pe aceia ale căror rezultate sunt aproximativ egale. Apoi, din această categorie selectăm şi desemnăm în mod aleatoriu subiecţi pentru grupurile noastre. Astfel obţinem un grad ridicat de precizie.

Avem, aşadar, la dispoziţie trei metode pentru controlarea variabilelor ocazionale: selectarea aleatorie pentru a echilibra variabilele, contrabalansarea anumitor variabile aleatorii, sau limitarea populaţiei astfel încât o variabilă ocazională să fie exclusă sau menţinută constantă. Aceste metode nu se exclud reciproc. Putem să limităm populaţia pe baza sexului subiectului şi apoi să contrabalansăm nivelul de pregătire profesională.

În selectarea unei metode sau a unor combinaţii de metode ne confruntăm cu două considerente. În primul rând, cât de importantă este variabila ocazională ? Cât de mult ar putea influenţa variabila independentă sau variabila dependentă? Nu vom lăsa controlul unei variabile foarte importante pe seama selecţiei aleatorii: ori o contrabalansăm ori limităm populaţia pentru a o menţine constantă.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III

VARIABILE DEPENDENTE FAVORIZATE

Conţinuturi:

- 23 -

Indicatorii fiziologiciTimpul de reacţieRăspunsurile verbale

Indicatorii fiziologici

Variabilele dependente cel mai frecvent utilizate în experimentul psihologic sunt: răspunsurile fiziologice, motorii, verbale şi timpul de reacţie. Variate manifestări comportamentale sunt însoţite de diverse reacţii fiziologice (puls, ritm respirator, reacţie electro-dermală), reacţii motorii (mişcări, acţiuni coordonate), reacţii verbale (răspunsuri verbale, descrieri verbale, asocieri verbale) sau timp de reacţie (viteză, corectitudine). Unul şi acelaşi comportament poate fi descris simultan prin mai multe tipuri de răspuns (fiziologic, motor, verbal) şi aceste răspunsuri convergente sporesc validitatea variabilei dependente.

Vom trece în revistă, în cele ce urmează, principalii indicatori fiziologici utilizaţi în laboratoarele de psihologie experimentală, indicatorii motricităţii, experimentul asociativ-verbal şi timpul de reacţie ca variabile dependente.

Ritmul cardiac (pulsul) prezintă următoarele corelate de ordin psihologic:• sub 60 pulsaţii/minut, exprimă o frecvenţă cardiacă diminuată, sub medie,

caracteristică persoanelor echilibrate, bine structurate neurovegetativ psihologic şi emoţional;

• între 60-80 pulsaţii/minut exprimă un puls în limite normale, care evidenţiază o funcţionare optimă a sistemului cardiovascular şi raporturi echilibrate între componentele somatice, neurovegetative şi afective;

• între 80-100 pulsaţii/minut exprimă unele modificări psihofiziologice cu tendinţe de accelerare a ritmului cardiac şi uşoare fluctuaţii în planul dispoziţiei afective; apare o notă de emotivitate, labilitate neurovegetativă şi sensibilitate în faţa unor situaţii deosebite;

• între 100-160 pulsaţii/minut exprimă un activism psihofiziologic crescut, labilitate psihofiziologică şi afectivă; posibile disfuncţii neurovegetative cardiace şi organice ce necesită investigaţii medicale;

• peste 160 pulsaţii/minut exprimă posibile disfuncţii neurovegetative şi emoţionale, cardiopatii, boli organice sau stări psihonevrotice; conduită hiperprudentă, ezitantă, nesigură;

• variaţii de ritm (schimbarea frecvenţei), denotă instabilitate, labilitate emoţională, fluctuaţii accentuate ale stărilor interioare (după P. Golu, N. Bogatu, 1993).

Pletismograma Acest indicator exprimă modificarea vasomotricităţii sistemului circulator

periferic (capilaro-cutanat). Stimularea subiectului determină reacţii de orientare în vederea unui răspuns adecvat, un întreg ansamblu pregătitor al răspunsului. În această activitate pregătitoare sistemul simpatic comandă o vasoconstricţie periferică pentru a elibera o parte din sângele circulant ce „staţionează“ (relativ) în unul dintre rezervoarele organismului (sistemul capilar) pentru a-l dirija mai întâi, în special, către inimă şi creier. Excepţie fac zonele capilaro-cutanate ale capului unde va avea loc o vasodilatare.

- 24 -

Captarea acestor variaţii volumetrice (presiune) se face la locul de contact prin dispozitive pneumatice, fotoelectrice sau cu raze infraroşii.

În cercetările experimentale psihofiziologice acest indicator se utilizează în studierea trecerii de la veghe la somn şi invers, reacţii de orientare, în elaborarea unei condiţionări, în studierea stărilor de oboseală, conflict, emoţie.

Electromiograma (EMG) Determină prezenţa sau absenţa unei activităţi motorii, nivelul tonusului

muscular, tensiunea musculară (aflată adesea în relaţie cu tensiunea nervoasă). Se determină prin amplasarea unor electrozi pe suprafaţa pielii la grupele de muşchi implicate în diferite acţiuni motorii (braţ, gambă etc.).

Eletrooculograma (EOG)Mişcările oculare au un rol activ în percepţia vizuală, în raporturile vizuale sai în

imaginaţie. Mişcările oculare sunt un indicator al activităţii de explorare vizuală şi – prin aceasta – şi un indicator al proceselor cognitive. Astfel, revenirile indică un anumit control şi verificare; durata mare a intervalelor poate sugera dificultăţi de înţelegere. Interesul pentru obţinerea unor astfel de indicatori obiectivi a condus la dezvoltarea unei tehnologii, aparaturi sofisticate de măsurare.

În activitatea exploratorie caracterizată prin pauze, variabilele independente vor fi: numărul de pauze şi durata lor, numărul sacadelor şi amplitudinea lor, sensul sacadei (progresie sau regresie). Ordinea şi succesiunea pauzelor permit descrierea strategiei de explorare (J.P. Rossi, 1997).Relaţii interesante din punct de vedere experimental apar cu reacţiile de apărare, cu stările emoţionale – legate mai ales de starea de vis (mişcări oculare rapide).

Procedee de determinarea) procedeul reflectării de către o lentilă de contact fixată pe cornee a unei raze

provenită de la o sursă de lumină amplasată în apropiere. Mişcarea ochiului schimbă unghiul de incidenţă al razei reflectate astfel încât se poate filma pe o peliculă drumul sinuos al direcţiilor privirii, al punctelor de staţionare. Mai comod pentru subiect este utilizarea unei raze invizibile, în infraroşu.

b) Procedeul electrozilor amplasaţi în zona ochiului şi care captează potenţialul electric de acţiune. Cuplarea cu un poligraf inscriptor permite vizualizarea sub forma unor curbe de evoluţie a mişcărilor privirii (după I. Ciofu, 1978).

Dinamica pupilară Indicatorul dinamicii pupilare este expresia contracţiilor sau dilatării pupilei şi se

determină cu ajutorul unui dispozitiv foto care declanşează automat de două ori pe secundă. Se fac investigările şi apoi se proiectează secvenţă cu secvenţă fiecare imagine mărită pe un ecran. Dinamica pupilară oferă date interesante în studiul experimental al reacţiei de orientare, al atenţiei, stărilor emotive.

Modificările conductibilităţii electrice ale pieliiÎn literatura de specialitate acest tip de răspuns electrofiziologic este întâlnit sub

denumiri precum: reacţia electro-dermală (RED), reflexul psiho-galvanic (RPG) sau

- 25 -

electrodermograma (EDG). În lucrările anglo-saxone se întâlneşte sub numele de galvanic skim reacţion (GSR). În acest capitol vom folosi prima variantă, prescurtată.

RED reprezintă un indicator electrofiziologic important al modificărilor psihofiziologice declanşate endogen sau exogen. El este consecinţa – în plan somato-vegetativ – a activităţii generalizate a organismului, efectuată asupra unor zone ale trunchiului şi scoarţei cerebrale, cu ecou nespecific în planul trăirilor şi manifestărilor neurovegetative şi afectiv-emoţionale.

RED se defineşte ca reacţie de scădere a rezistenţei sau de creştere a conductanţei electrice a pielii ca urmare a unor descărcări provocate de sistemul simpatic ce produce o creştere a secreţiei glandelor sudoripare (Edelberg, 1972).

Féré (1888) şi Veraghut (1909), după Woodworth şi Schlosberg (1971, 1972) au determinat modificările ce se produc la nivelul rezistenţei sau conductanţei electrice a pielii la trecerea unui curent electric de cca. 2V, continuu, stabil, prin doi electrozi ataşaţi pe piele. Deci voltajul dintre cei doi electrozi variază liniar cu rezistenţa ţesutului străbătut de curent, rezistenţă modificată ca urmare a unei reacţii apărute. Unitatea de măsură a conductibilităţii o constituie mho (microohmi). Valoarea de 10 mho, ca mărime a conductanţei pielii este egală cu 100 ohmi, ca mărime a rezistenţei electrice a pielii. Întrucât procesele implicate au loc preponderent la suprafaţa pielii, ele sunt denumite exosomatice.

Tarhanov (1890) (după Woodworth şi Schlosberg, 1971, 1972) a abordat modificările ce survin în potenţialul electric al pielii cules prin doi electrozi prin care nu trece curent electric. El a captat diferenţa de bipotenţial (exprimabilă în mV şi putând fi redată printr-o curbă) între zonele electrozilor respectivi. Acestea se consideră a fi manifestarea unor modificări endosomatice.

Indicatorii RED sunt următorii:a) amplitudinea se exprimă prin valoarea maximă atinsă după aplicarea excitaţiei măsurată în miliamperi;

b) nivelul de revenire, apreciat în miliamperi după ce curba s-a stabilizat;b) suprafaţa măsurată în cm2 cu ajutorul unui urbimetru – indicator sintetic şi

cu valoare psihodiagnostică mare;d) durata sau timpul necesar stabilizării curbei, apreciată în secunde sau

minute.În cele ce urmează vom analiza RED în raport cu diversele stări fiziologice sau

situaţii cu semnificaţie psihologică pentru subiect (după Woodworth şi Schlosberg, 1971, 1972). RED în timpul somnului:

Măsurându-se rezistenţa cutanată la unele intervale de timp de dimineaţa până noaptea s-a constatat o rezistenţă ridicată imediat după sculare, scăzută în timpul zilei şi din nou crescută seara. În schimb, în timpul somnului profund, rezistenţa este ridicată, iar în vis asistăm la o scădere rapidă a rezistenţei. RED în sugestia hipnotică

Unor subiecţi aflaţi în stare de hipnoză uşoară li s-au sugerat două stări: somn profund unora şi că sunt incapabili să-şi mişte mâinile şi picioarele altora. S-a constatat la primii o creştere a rezistenţei cutanate, iar la ceilalţi o tendinţă de scădere.

Deci starea letargică a hipnozei seamănă cu somnul, pe când starea activă de hipnoză seamănă (din punctul de vedere al rezistenţei cutanate) cu starea de veghe.

- 26 -

RED şi stimulii senzorialiRED poate fi uşor obţinută la stimulii surpriză (şoc electric, zgomot puternic,

înţepături, mirosuri puternice, lumină bruscă). S-a constatat că răspunsul RED este cu atât mai sigur cu cât stimulii sunt mai intenşi, iar latenţa este mai mare la stimulii vizuali decât la cei auditivi (ceea ce corespunde şi latenţei la timpul de reacţie). RED şi condiţionarea stimulilor

S-a constatat că avertizarea conduce la o cădere bruscă a rezistenţei electrice a pielii, în schimb ameninţarea cu repetarea şocului provoacă uneori o RED mai amplă decât stimulul real. Aceste observaţii sugerează că RED este uşor de condiţionat. Spre exemplu, dacă vom asocia repetat un stimul neutru (clic sonor) cu un uşor şoc electric, vom obţine apoi o reacţie RED evidentă la prezentarea doar a stimulului neutru. RED ca răspuns la stimuli, situaţii cu sens pentru subiect.

S-a constatat că stimulii complecşi, situaţii cu sens pentru subiect cum ar fi muzica, filmele de călătorie şi aventuri, activităţi, situaţii care corespund intereselor, pasiunilor, preocupărilor subiectului sau în cursul povestirii de către subiect a pasiunilor, poftelor, dorinţelor sale provoacă modificări sensibile ale rezistenţei cutanate. RED în experimentul asociativ-verbal

Peterson şi Jung au avut în vedere relevanţa RED pentru identificarea complexelor cu ajutorul asociaţiei libere. Într-un experiment cu 100 de cuvinte au demonstrat că RED este un foarte bun indicator pentru cuvintele cu încărcătură emoţională. Este relevant să reproducem aici primele 10 cuvinte, cele cu încărcătură emoţională mare (sărut, dragoste, căsătorie, divorţ, numele propriu, femeie, jignire, dans, spaimă, mândrie) şi ultimele 10 cuvinte, fără rezonanţă afectivă (morcov, boală, foame, alb, pahar, a da, floare, heleşteu, creion, a înota).

Studiindu-se nivelul intensităţii emoţionale a cuvintelor stimuli pe o scală cu 4 grade s-a constatat o corelaţie pozitivă între amplitudinea RED şi intensitatea evaluărilor (dar cu multe excepţii). Deci, amplitudinea RED nu poate servi ca indicator al unei emoţii recunoscute după o experienţă unică.

Alte studii au folosit cuvinte şi fraze ce sugerează diferite situaţii de viaţă. Stimulii au fost daţi de două ori la rând, în timp ce subiecţii erau conectaţi la psihogalvanometru, fără să trebuiască să răspundă. Apoi li s-a cerut să indice stimulii care au determinat o stare emoţională. S-a constatat o bună concordanţă între RED şi evaluarea subiectivă a intensităţii. Este sugestivă prezentarea primilor trei stimuli utilizaţi sub aspectul RED: prenume, nume, sărut, iar în evaluarea subiectivă apare o singură modificare: prenume, sărut, mamă (cu o valoare foarte apropiată de stimulul „nume“. Se poate concluziona că RED este cea mai bună dovadă a emoţiei. Această concluzie este întărită şi de experimente în care s-au sugerat cuvintele stimul în trei categorii: agreabile, dezagreabile şi indiferente (neutre). Operându-se cu o scală de evaluare în cinci trepte s-a constatat că RED este foarte slab reliefată la cuvintele neutre, iar dintre celelalte două categorii mai intensă la cele dezagreabile.

Tipul de emoţie recunoscut cu RED:Pentru a identifica frica s-au utilizat în experimente următorii stimuli: zgomot

violent (revolver etc.), să ţină un chibrit aprins până când arde degetele, şoc electric, erori la calcul aritmetic, prelevarea şi prelingerea unei picături de sânge pe deget, lectura unei poveşti sinistre, vizionarea unor imagini terifiante, filme de groază etc. Dacă subiectul

- 27 -

clasează situaţia după intensitatea emoţiei, s-a constatat o bună corelaţie între intensitatea emoţiei şi amplitudinea RED.

Apelând tot la evaluarea subiecţilor, Abel (1930), după Edelberg (1972) le dă spre rezolvare o serie de probleme şi le cere să ţină seama de „atitudinea“ sau starea de funcţionare a organismului. Temele sunt grupate în două categorii: situaţii supărătoare, penibile, dificile şi situaţii, stări de bucurie, uşurare de progres facil. Frecvenţa RED calculată pe cele două clase indică 76% pentru situaţii supărătoare şi 16% pentru starea de bucurie. Autorul consideră că RED nu este atât un indice de sentiment şi de emoţie, cât atitudinea unui organism orientat spre soluţionarea unei dificultăţi majore.

Landis şi Hunt (1935) au experimentat RED într-o mulţime de situaţii, prezentând stimuli foarte variaţi pentru a trezi frica, amuzamentul, emoţia sexuală, stări agreabile sau dezagreabile. Se cere subiectului ca, după fiecare răspuns, să ofere o descripţie verbală a ceea ce se petrece în conştiinţa lui în perioada stimulării. Apoi au grupat RED în funcţie de starea mentală descrisă de subiecţi şi au măsurat nivelul RED. În ordine descrescătoare, stările mentale sunt: tensiune, tresărire, confuzie, amuzament, aşteptare, inhibiţie, dezagreabil, efort, agreabil (după Woodworth, 1949). Autorii concluzionează că RDG ataşat la o stare specifică conştientă este mai relevant pentru tensiune, surpriză, frică, tresărire decât pentru alte stări.

RED în timpul activităţii mentale:RED în activitatea mentală nu rezultă dintr-un simplu efort intelectual. Adesea o

emoţie puternică este provocată de surpriza în faţa problemei puse, starea de contrarietate în raport cu posibilitatea ca răspunsul să nu fie corect. Wechsler arăta că subiectul simte că este testat şi că produce o bună sau proastă impresie. Astfel, la o operaţie de calcul aritmetic cu mai multe trepte (7+3+6-2…) se constată o RED mai mare la început şi sfârşit, deci în momentul când se atacă problema şi când răspunsul este dat, decât în activitatea de calcul propriu-zisă.

Într-un alt experiment s-au dat următoarele probe: câteva operaţii uşoare de rezolvat fără limită de timp şi fără rapiditate, urmate de câteva operaţii uşoare de rezolvat rapid şi, în final, câteva operaţii mai complexe, dificile. S-a constatat că RED scade gradual pe măsură ce se rezolvă prima sarcină pentru a creşte brusc la a doua, apoi se produce din nou adaptarea, pentru a urma o creştere bruscă la debutul ultimei sarcini.

Într-un experiment al lui Bartlett cu RED în activitatea mentală continuă subiectul trebuie să numere cu voce înaltă, tare sau şoptită. Se constată că numărarea cu voce înaltă produce deviaţii mai ample RED. În astfel de situaţii subiectul se poticneşte şi Bartlett atribuie deviaţiile mai ample ale RED acestor poticneli acompaniate probabil de o senzaţie de eşec posibil.

RED combinată cu mişcări corporale:RED nu se produce cu respiraţie calmă, obişnuită, dar se produce în respiraţie

profundă. Alte tipuri de mişcări respiratorii cu care se asociază RED: strănutul, suspinul, râsul. Tensiunea musculară se însoţeşte cu RED în mişcări de forţă, în mişcări rapide şi precise sau în timpul de reacţie. În general RED însoţeşte mişcările musculare energice şi pregătirea acestor mişcări.

Adaptarea negativă la RED:S-a constatat că subiecţii care sunt obişnuiţi zi de zi cu o experienţă intensă

sfârşesc prin nu a mai da RED chiar la stimuli puternici, dar un weekend odihnitor îi aduce la „normal“.

- 28 -

Măsurându-se amplitudinea RED la o stimulare luminoasă (flash) la intervale de un minut s-a constatat că valoarea RED(în ohmi) scade de cinci ori la al treilea flash faţă de primul.

Într-un alt experiment s-au aplicat subiecţilor în şedinţe zilnice cinci şocuri electrice puternice la câte un minut interval, consemnându-se RED, mişcările respiratorii şi mişcările generale ale corpului. Subiecţii realizau după fiecare zi de experiment o evaluare subiectivă a intensităţii şi gradului de disconfort, neplăcere provocat de şocul electric. Se constată din aprecieri o scădere a percepţiei negative a situaţiei, o obişnuire şi evaluarea acestora ca stimuli obiectivi, localizaţi. Această adaptare apare şi la mişcările respiratorii şi cele corporale.

În experimentele asociativ-verbale se constată de asemenea o adaptare a RED odată cu repetarea listei de cuvinte, mai ales la cuvintele cele mai neutre sau care apar mai la coada listei.

Fenomenul de adaptare la RED nu poate fi pus pe seama oboselii glandelor sudoripare atâta timp cât trecerea la un stimul diferit reface amplitudinea RED. Receptorii pot – evident – să se adapteze la un stimul continuu, dar adaptarea RED este explicabilă prin mecanisme centrale.

Concluzii cu privire la semnificaţia psihologică a REDTrecerea în revistă a corelaţiilor dintre RED şi diverse situaţii, stări ne permite

să sistematizăm următoarele concluzii:a) RED este un indicator al activităţii generale a sistemului simpatic şi în

particular ca indice al conduitei emoţionale, în special raportat la stările de tensiune, surpriză, frică;

b) RED este un bun indicator al schimbării orientării activităţii mentale, dar în nici un caz o măsură adecvată sau directă a acestor schimbări;

c) generalizând, activitatea sistemului simpatic este crescută: în timpul activităţii musculare efective şi în pregătirea acestei activităţi; în timpul activităţii mentale care cere un efort susţinut şi în pregătirea acestei activităţi;

d) activitatea simpaticului este controlată cortical;e) Sears, după Woodworth şi Schlosberg (1971, 1972), reuneşte

comportamentele controlate cortical care activează simpaticul şi care permit RED sub titlul de „situaţie de urgenţă“. Aceasta poate fi caracterizată ca o trecere de la o stare de dezactivare la o stare de pregătire sau ca mobilizare în vederea acţiunii. Starea de urgenţă exprimă ecoul unui comportament primitiv care impune mobilizare de energie musculară. Acest comportament funcţionează şi la „homo sapiens“, chiar dacă organismul nu are nevoie de o mobilizare musculară (Cannon, 1915). Sistemul nervos simpatic este preponderent legat de comportamentele de teamă, mânie, pericol, frustrare. Dacă ne gândim la condiţiile vieţii primitive constatăm că există cel puţin trei tipuri de urgenţă cerând o activitate musculară energică: pericol de evitat sau fugă; frustrare, de unde atac şi combativitate, prezenţa prăzii, necesitatea de a o sesiza;

f) dacă dorim să sesizăm momentul experimentului când RED îşi are originea (una sau două secunde înainte de apariţia sa), trebuie să consemnăm foarte precis acest moment;

g) este greu de afirmat că o experienţă care durează câteva secunde este agreabilă sau dezagreabilă, veselă, stimulantă, etc. Subiecţii atent examinaţi relatează că

- 29 -

în aceste momente îi încearcă o senzaţie de oprire bruscă, un şoc, ceva neaşteptat, un scurt sentiment de neadaptare urmat, în general, de o recuperare rapidă;

h) în experimentul asociativ-verbal, când cuvântul stimul este prezentat, nu trebuie să presupunem că avem de a face neapărat cu o emoţie inconştientă care declanşează RED, ci că probabil subiectul are conştiinţa abordării unui subiect periculos;

i) RED nu poate fi supusă controlului voluntar;j) descărcarea afectivă, tensională provoacă scăderea RED. Subiecţii care au

plâns, sau şi-au manifestat deschis teama sau mânia manifestă au prezentat o scădere evidentă a RED.

Timpul de reacţie

Timpul de reacţie (T.R.) este o variantă a răspunsurilor motorii, dar implicaţiile şi importanţa sa ca variabilă dependentă cea mai frecvent utilizată în psihologia experimentală au impus o tratare distinctă. Deşi este aproape nelipsită din activitatea laboratoarelor de psihologie, măsurarea timpului de reacţie este departe de a fi doar o procedură rutinieră.

Psihologii acordă un mare interes timpului de reacţie necesar realizării diferitelor operaţii mentale. Măsurând acest timp, ei pot realiza inferenţe în legătură cu structura şi organizarea evenimentelor mentale, care prin natura lor, nu pot fi direct observate.

Modelul lui DondersInteresul oamenilor de ştiinţă pentru timpul de reacţie a început în secolul al

XVIII-lea, când un asistent al observatorului astronomic de la Greenwich a fost concediat pentru că timpii lui de reacţie nu corespundeau cu cei ai şefului său. Acesta ar fi fost sfârşitul poveştii dacă astronomul Bessel nu ar fi aflat de acest incident şi dacă nu ar fi început să se întrebe dacă diferenţa sistematică dintre asistentul Kinebrook şi şeful său nu ar fi fost cauzată de altceva decât de incompetenţă. El şi-a pus întrebarea dacă nu cumva fiecare persoană observă acelaşi eveniment cu timpi de reacţie uşor diferiţi. Într-adevăr, când astronomii au început să-şi compare măsurătorile lor, au apărut diferenţe sistematice. Acest fenomen a fost numit „ecuaţie personală“.

Aceasta ar fi rămas doar o problemă de astronomie până când fiziologul Donders (1865) şi-a dat seama că ar putea s-o folosească pentru a calcula timpul necesar pentru realizarea diverselor operaţii mentale. El a stabilit trei tipuri de reacţie care sunt cunoscute ca „reacţii Donders A, B şi C“. Într-o reacţie A (reacţie simplă) apărea o lumină şi subiectul reacţionează, apăsând o cheie sau un buton; există, deci, doar un stimul şi un răspuns. Donders credea că timpul de reacţie simplu (A) este de bază, luând în considerare factorii (cum ar fi viteza de conducere a impulsului nervos) care sunt componente ale unor reacţii mai complexe. Aceste situaţii de reacţie, care sunt mai complicate , au fost numite situaţiile B şi C. Într-o situaţie B avem de-a face cu mai mulţi stimuli: pentru fiecare subiectul trebuie să aleagă răspunsul potrivit(reacţia la alegere). Fiecare stimul are un răspuns propriu şi unic. Atunci când ne aflăm cu maşina la semafor, suntem puşi într-o situaţie de alegere (B): dacă lumina este verde, accelerăm; dacă este roşie, frânăm. Ce fel de operaţii mentale sunt necesare pentru o astfel de reacţie la alegere? În primul rând trebuie să identificăm culoarea luminii: roşie sau verde, apoi, trebuie să selectăm pe care pedală trebuie să apăsăm acceleratorul sau frâna. Putem vorbi

- 30 -

despre operaţii mentale de identificare a stimulului şi de selecţie a răspunsului. Dacă vrem să măsurăm timpul necesar pentru aceste două operaţii, trebuie să studiem un al treilea tip de reacţie: reacţia C. Aici, ca şi în reacţia B., numai un stimul etc. legat de o reacţie. Dacă alt stimul va apărea, comportamentul corect va fi să nu răspundem(reacţionăm) şi, deci, să nu facem nimic. Când aşteptăm să intrăm la doctor la consultaţie pe baza unui bon, nu vom reacţiona decât atunci când vom auzi numărul nostru. Ca şi în reacţia B, trebuie să identificăm numărul când acesta este strigat . cu toate acestea, odată ce acest lucru s-a întâmplat, nu este nevoie să selectăm un răspuns, din moment ce numai un răspuns este compatibil. Deci, reacţia C necesită identificarea stimulului, dar nu necesită şi selecţia răspunsului.

Putem să evaluăm acum timpul necesar pentru operaţiile mentale de identificare şi selecţie, scăzând perechile corespunzătoare de timpi de reacţie. Reacţia C măsoară identificarea plus timpii de bază(timpul de conducere a influxului nervos, etc.). Astfel, scăzând timpul de reacţie A din timpul total de reacţie C vom şti cât timp ia identificarea. Similar, scăzând timpul de reacţie C din timpul de reacţie B, vom estima timpul de selecţie, din moment ce reacţia de tip B include identificarea, selecţia şi timpul de bază, în timp ce reacţia C include numai identificarea şi timpul de bază.

Metoda Donders a fost considerată ca fiind foarte promiţătoare; când Wundt şi-a deschis în 1879 laboratorul de psihologie, studenţii lui au dedicat mult efort studierii timpului de reacţie, dar nu au reuşit să obţină estimări precise ale timpilor necesari pentru a realiza diferite procese mentale. La începutul secolului următor introspecţioniştii au contestat metoda deductivă de măsurare a timpilor prin scădere şi astfel metoda a fost discreditată şi abandonată în psihologie.

Metoda deducţiei timpilor prin scădere a lui Donders estima că atunci când cele trei tipuri de reacţii sunt ordonate, reacţia B ar trebui să dureze cel mai mult , apoi reacţia C şi, în final, reacţia A. această predicţie îşi are justificarea în faptul că reacţia A constă numai din componente mentale de bază (timpi de bază), reacţia C are două componente (de bază şi de identificare), iar reacţia B trei componente (de bază, de identificare şi de selecţie). Într-adevăr, atunci când dispunem de date, această predicţie este confirmată pe deplin. Totuşi, în ciuda unui început promiţător, metoda Donders a fost ignorată aproape tot secolul trecut. Pentru a înţelege respingerea metodei, trebuie să avem în vedere faptul că modul dominant de cercetare psihologică era metoda introspecţiei. Cu toate că psihologia a respins mai târziu această metodă, ea era foarte apreciată la momentul respectiv. Introspecţioniştii profesionişti realizau reacţii A, B, şi C şi relatau că o reacţie C nu se şi simţea ca o reacţie C plus încă ceva . În schimb, cele trei reacţii erau percepute complet diferit. Deşi acum pare ciudat, acest argument părea suficient la timpul respectiv pentru a discredita metoda lui Donders. Astăzi, desigur, Donders deţine o poziţie respectabilă în psihologia experimentală, iar metoda lui (dar şi alte extinderi sofisticate ale acesteia) este larg utilizată.

Modelul lui SternbergCea mai cunoscută aplicaţie a metodei lui Donders este „metoda factorilor

cumulativi“ propusă de Sternberg (1969). Această metodă se serveşte de un suport matematic complex. Metoda factorilor cumulativi ia în considerare un timp total de reacţie pe care îl împarte în stadii succesive de procesare a informaţiei. Definiţia unui astfel de stadiu (nivel) a fost lăsată ambiguă, dar ea corespunde în mare unei subunităţi

- 31 -

complete de procesare. Există două mari diferenţe între metoda lui Donders şi cea a lui Sternberg (Taylor, 1976). În primul rând, Sternberg a utilizat manipulări (modelări) experimentale pentru a modifica durata stadiilor. Variabilele independente experimentale utilizate pentru a realiza această modificare au fost numite factori. În al doilea rând, Sternberg a elaborat o metodă de inferare a relaţiei dintre factori şi stadii. Factorii care influenţau diferitele stadii vor determina influenţe cumulative (neinteracţioniste)asupra timpului de reacţie. Factorii care influenţează acelaşi stadiu(sau stadii) vor interacţiona. Astfel, realizând experimente factoriale şi căutând patternuri de interacţiune şi cumulare, psihologii ar putea descoperi cum sunt opuse în legătură stadiile de procesare.

Metoda factorilor cumulativi nu evaluează timpul necesar unui stadiu de procesare. Ea ne spune doar cum să descoperim aceste stadii. Donders era, deci, din punctul de vedere al metodei folosite, cu o sută de ani înaintea timpului său şi numai recent restul psihologiei l-a ajuns din urmă.

Efectele unor variabile independente asupra timpului de reacţie

a) durata intervalului şi intensitatea stimulului influenţează într-o manieră semnificativă valorile timpului de reacţie.

b) perioada pregătitoare: atunci când se foloseşte un semnal pregătitor, intervalul dintre cei doi stimuli trebuie să fie variat pentru a împiedica apariţia reacţiilor la acest semnal. Subiecţii, dacă ştiu dinainte ce stimul urmează să primească, vor şti şi ce reacţie se aşteaptă de la ei. Astfel, viteza reacţiei lor va depinde de această perioadă pregătitoare. S-a demonstrat că timpul de reacţie simplu tinde să scadă odată cu creşterea intervalului pregătitor. Pentru a evita anticipările posibile se foloseşte un interval variabil de timp. Se recomandă eliminarea valorilor extreme obţinute de un subiect.

c) inhibiţia se manifestă ca întârziere a răspunsului la un stimul imediat după răspunsul la stimulul anterior. Acest efect îşi are originea la nivelul fluxului neuronal. Impulsul inhibitor este iniţiat mai târziu decât impulsul care produce timpul de reacţie, ceea ce va avea drept efect o creştere a valorii timpului de reacţie pentru stimulul următor. Inhibiţia se produce şi în situaţia în care subiecţii trebuie să reacţioneze la serii lungi de stimuli într-un interval de timp foarte scurt.

d) Blocajele au fost observate mai ales în sarcini de reacţie serială, când subiectul trebuie să răspundă rapid la fiecare stimul dintr-o serie. Sunt blocaje scurte de cel mult 1-2 secunde, după care activitatea se desfăşoară normal. Se consideră că blocajele ar fi rezultatul aceloraşi mecanisme neuronale de tip inhibitor.

e) Dominanţa vizuală poate determina modificări ale timpului de reacţie. Ea se asociază cu dominanţa manuală, dar este mai greu de pus în evidenţă. S-a constatat că valoarea timpului de reacţie este mai scurtă pentru ochiul dominant.

f) Exerciţiul, antrenamentul influenţează valorile timpului de reacţie în sensul scăderii acestora. De la o anumită limită, îmbunătăţirea performanţelor se opreşte, se atinge o limită de platou. Din acest motiv trebuie să ne asigurăm de fiecare dată când folosim acelaşi subiect în condiţii variate ale unui

- 32 -

experiment că realizăm contrabalansarea condiţiilor de lucru pentru a contracara efectele exerciţiului.

Particularităţi ale utilizării timpului de reacţie.

Utilizarea timpului de reacţie pentru estimarea timpului de procesare a informaţiei presupune ca activitatea subiectului să fie în întregime consacrată sarcinii stabilite şi pe care el o realizează într-un timp minim. Pentru a evita o dispersie prea mare a rezultatelor este de dorit să se elaboreze situaţii experimentale în care constrângerile temporare să fie puternice. Astfel, stimulul ar fi prezentat rareori cu o durată mai mare de câteva secunde. Stimulul poate fi vizual, sonor sau un cuvânt mai complex, o imagine, o propoziţie, o frază (rareori). Dacă stimulul este mai complex (propoziţie, frază), durata de expunere trebuie să fie mai lungă (10 sec.). În acest caz nu mai avem de-a face cu timpul de reacţie propriu-zis ci cu latenţa de răspuns care se măsoară începând cu momentul în care s-a încheiat exploatarea stimulului şi începutul răspunsului. Constrângerile temporale sunt menite să oblige subiectul să proceseze stimulul şi să răspundă cât mai repede posibil.

Răspunsul trebuie să fie simplu de dat: apăsarea pe un buton, pe o tastă, pronunţarea unui cuvânt şi să nu implice instructaje sofisticare care să presupună procesări suplimentare. Timpul de reacţie este măsurat de obicei în milisecunde. Pentru durate superioare nu se mai vorbeşte de timp de reacţie ci de latenţă de răspuns. Pentru a limita efectele distragerii atenţiei se recomandă utilizarea unui semnal pregătitor care să preceadă cu 1,2 sec. prezentare stimulului. Dacă stimulul este vizual, semnalul pregătitor va fi vizual (un led, o lampă de avertizare), dacă stimulii sunt complecşi şi sunt oferiţi la tahistocop, atunci experimentatorul va avertiza subiectul prin cuvântul „atenţie“ imediat înaintea prezentării.

Timpul de reacţie ca variabilă dependentă este măsurat într-o varietate de sarcini experimentale: detecţie, localizare, discriminare, estimare, lectură, denumiri, recunoaşteri, reamintiri, decizie lexicală ş.a.m.d.

Clasificarea formelor timpului de reacţie se face în raport cu complexitatea sarcinii şi a stimulilor. O primă distincţie este între stimul de reacţie simplu şi timpul de reacţie complex.

Timpul de reacţie simplu presupune un stimul unic şi o reacţie unică. Valorile acestor timpi se obţin cel mai adesea în urma prezentării unor stimuli singulari de diferite calităţi senzoriale, intensităţi, durate şi frecvenţe la care subiecţii trebuie să răspundă într-o manieră specificată de examinator. Subiecţii sunt solicitaţi uneori să reacţioneze numai la încetarea acţiunii unor astfel de stimulări.

Timpul de reacţie complex presupune mai mult de un stimul. Dacă subiectul trebuie să răspundă doar la un stimul şi să-i ignore pe ceilalţi, atunci vorbim de timp de reacţie de discriminare.

O altă clasificare a timpului de reacţie se face prin raportarea la natura sarcinii şi a

răspunsului. În acest caz putem vorbi despre timp de reacţie electrofiziologic, motor sau

verbal.

- 33 -

Timpul de reacţie electrofiziologic presupune măsurarea unui fenomen electrofiziologic potenţial evocat, reacţie electrodermală. În aceste situaţii nu se obişnuieşte utilizarea termenului de timp de reacţie ci de latenţă a răspunsului.

Timpul de reacţie motor este reprezentat de răspunsurile motrice implicate în reacţia la un semnal. Aceasta este de fapt timpul de reacţie obişnuit, caracterizat printr-un nivel de complexitate şi măsurat în milisecunde. În prima parte a capitolului am prezentat modelele Donders şi Sternberg ale timpului de reacţie.

Timpul de reacţie verbal măsoară latenţa unui răspuns exprimat sub o formă verbală. Aici apar dificultăţi de înregistrare şi, de fapt, nu este un timp de reacţie veritabil ci latenţa a răspunsului.

În ceea ce priveşte prezentarea stimulilor, dispozitivele de stimulare sau aparatele trebuie să răspundă unor exigenţe de validitate şi fidelitate care să permită un riguros control al variabilelor: durata prezentării, intensitatea, contrastul, localizarea aspectele cromatice sa de formă, înălţimea. Reglarea acestor parametri trebuie să fie accesibilă şi controlabilă.

Aceleaşi exigenţe se impun şi la înregistrarea stimulilor. Utilizarea calculatoarelor face ca precizia şi acurateţea înregistrării să fie asigurate. Momentul de debut şi de sfârşit al măsurării poate varia în raport cu scopurile cercetării. În mod obişnuit timpul de reacţie se înregistrează între debutul stimulării şi debutul răspunsului, dar pot fi alese şi alte limite. În cazul unor stimuli complecşi începutul înregistrării se face după prezentarea stimulului , iar încheierea înregistrării la debutul răspunsului dat de subiect. În aceste situaţii operăm – de obicei – cu un cronometru şi cu stimuli verbali (de ex. experimentul asociativ-verbal) şi vorbim de latenţa răspunsului.

3.3 Răspunsurile verbale

Răspunsurile verbale posibile sunt atât de numeroase încât este dificil să realizăm o listă cuprinzătoare. Multe dintre manifestările comportamentale vizate în experimentul psihologic se traduc prin răspunsuri verbale. Răspunsurile verbale pot fi asignate uneori prin sarcini concrete şi atunci se vorbeşte despre raport verbal sau pot fi răspunsuri verbale asociate unui stimul verbal şi atunci vorbim despre o formă aparte de experiment: experimentul asociativ-verbal.

Raportul verbal

Prin raportul verbal desemnăm răspunsurile verbale furnizate de către subiect în situaţia în care nu trebuie să se răspundă la o întrebare, ci trebuie să se descrie modul de rezolvare al unei acţiuni, să descrie un obiect sau o situaţie.

După cum apreciază Rossi (1997), descrierea diverselor tipuri de răspunsuri impune distincţia dintre întrebările închise şi întrebările deschise.

Întrebările închise. În acest caz se oferă subiectului o listă de răspunsuri dintre care trebuie să aleagă unul sau mai multe, sau îşi poate manifesta preferinţa pentru anumite răspunsuri, clasificându-le (ordonându-le după o scală de intensităţi), sau atribuindu-le valori numerice. Dintre răspunsurile la întrebări închise, cele mai simple sunt cele care corespund deciziei de a răspunde „da“ / „nu“. În acest caz, activitatea cognitivă care stă la baza răspunsului este relativ simplă.

- 34 -

Întrebările deschise: răspunsurile sunt lăsate la iniţiativa subiectului care alege şi forma şi conţinutul. Evaluarea răspunsurilor va fi dificilă deoarece va trebui să procedăm la o interpretare a ceea ce a dorit să răspundă subiectul. Răspunsul poate să cuprindă elemente ale răspunsului corect, dar să nu corespundă aşteptărilor cercetătorului. Putem contracara această dificultate fie elaborând mai multe categorii de răspunsuri, pentru a compara răspunsul dat, fie să cotăm răspunsul pe o scală. Modalităţile de valorificare ca variabile dependente sunt aceleaşi ca şi la răspunsurile la întrebările închise.

Relatările verbale pot lua şi alte forme, cum ar fi o amintire, o judecată, un comentariu. În aceste cazuri valorificarea este şi mai dificilă. Se pot clasifica răspunsurile, la diferitele categorii se pot asigna valori numerice, se poate măsura timpul necesar elaborării răspunsului.

Experimentul asociativ-verbal (metoda asociaţiei verbale în psihologia

experimentală)

Principiul de bază al asociaţionismului stipulează că dacă două experienţe se produc împreună şi concomitent, atunci fiecare dintre ele, când ajunge în conştiinţă, are tendinţa de a o readuce şi pe cealaltă. Reproducerea se desfăşoară pe baza celor trei legi ale asocierii formale formulate încă de Aristotel

1. după asemănare: o percepţie sau o reprezentare readuc în memorie elemente asemănătoare;

2. după contrast: apariţia în memorie a unor elemente opuse;3. coexistenţa spaţială şi succesiunea temporală: în memorie revin elemente care

în trecut au apărut fie împreună, fie nemijlocit unul după altul.Termenul este atribuit lui John Locke, iar curentul asociaţionist în psihologie va

domina vreme de aproape trei secole.Metoda experimentului asociativ-verbal a fost pentru prima dată propusă de Fr.

Galton.Se pot desprinde trei stadii în evoluţia metodei asociativ-verbale:

1. Stadiul mentalist, iniţiat de Galton. Asociaţia reprezintă un echivalent sau un substrat empiric al asociaţiei de idei. El a descoperit că asocierile de cuvinte nu sunt nici arbitrare, nici nelimitate, că ele apar în număr mic, că se impun cu claritate conştiinţei şi că sunt frecvent legate de amintiri din copilărie sau tinereţe (Anzieu & Chabert, 1992).

2. Al doilea stadiu, cuprins între 1915-1940, cu două direcţii:a) neoasociaţionismul şi behaviorismul, care descriu legăturile asociativ-

verbale în termenii teoriei stimul-răspuns.b) psihanaliza, din perspectiva căreia asociaţia verbală este un test de

personalitate (cum sunt cele proiective), cu ajutorul căreia pot fi depistate complexele afective, culpabilitatea, tensiunile, conflictele interne şi refulările (Jung, dar şi Wertheimer, Wells, Lafall).

Jung şi asistentul lui, F. Ricklin, de la clinica de psihiatrie din Burgholzli au folosit la începutul secolului trecut tehnica asociaţiei verbale pentru a depista complexele pacienţilor cu diferite tulburări. Ei prezentau subiectului câte un cuvânt de pe o listă de cuvinte, iar instructajul era ca subiectul să răspundă cât mai repede cu primul cuvânt care îi venea în minte. Jung a observat că în anumite situaţii, subiectul se bloca şi nu mai era

- 35 -

capabil să reacţioneze imediat, răspunsul fiind dat cu întârziere. După el, aceasta însemna că stimulul respectiv atinsese un complex. Cuvântul respectiv devenea dintr-o simplă etichetă verbală impersonală un stimul afectogen, care bruia sau chiar paraliza asociaţiile mentale din cauza emoţiei penibile pe care o trezea.

Adesea subiectul nici nu era conştient de blocajele lui asociative şi nu-şi amintea după experienţă emoţia penibilă pe care o trăise, dar nici răspunsul pe care îl dăduse la anumite cuvinte. Jung a explicat acest lucru prin faptul că Eul individului reuşise să facă uitat complexul mai mult sau mai puţin inconştient care se activase la un anumit stimul. Este vorba de fenomenul pe care Freud l-a denumit refulare, adică tendinţa Eului de a uita anumite conţinuturi psihice (idei încărcate afectiv) iritante, negative sau indezirabile.

Care este principiul de funcţionare a experimentului de asociere verbală? În opinia lui Jung (1910), cuvintele reprezintă nişte obiecte, situaţii sau evenimente condensate într-o etichetă verbală. Când i se citeşte subiectului un cuvânt de pe listă, el se simte ca şi cum ar fi pus în situaţia să descrie ce crede despre cuvântul respectiv sau ce emoţii stârneşte în el acel cuvânt. Dacă subiectul răspunde calm şi face asocieri logice, înseamnă că stimulii respectivi sunt neutri afectiv. Dacă însă dă semne de agitaţie iar asociaţiile sale mentale sunt perturbate, aceasta înseamnă că obiectul sau situaţia desemnată de stimulul respectiv constituie o problemă reală pentru individ şi îi creează dificultăţi de adaptare. Ceea ce se întâmplă cu subiectul în această situaţie este ca şi cum ar uita că se află doar în faţa unor simple etichete verbale şi ia stimulul în sens foarte personal, simţindu-se atins de semnificaţia lui.

Explicaţia fenomenului constă în faptul că experimentul de asociere verbală implică mecanismele mnezice şi conceptualizarea, dar şi afectivitatea. În momentul în care subiectului i se citeşte un cuvânt de pe listă, şi ţinând cont de instructajul pe care l-a primit, el începe căutarea în memoria sa de lungă durată a unui cuvânt care să se potrivească cel mai bine cuvântului inductor. Odată căutarea începută, în mintea subiectului apare un fel de lanţ asociativ de concepte. Toate aceste operaţii se desfăşoară însă sub influenţa sistemului afectiv-motivaţional (trebuinţe, dorinţe, emoţii, atitudini), iar atunci când cuvântul a atins o zonă sensibilă a subiectului, va declanşa o emoţie puternică care perturbă căutarea. Rezultatul acestei perturbări se va concretiza fie în îngheţarea ei într-o fază preliminară, fie în realizarea de noi lanţuri asociative haotice, ceea ce duce la un răspuns lipsit de orice legătură logică cu stimulul inductor (Rapaport, Merton, Schafer, 1974).

După Jung, principalii indicatori care sugerează probleme de asociere din cauza unor complexe sunt:

1) Blocajul asociativ, adică lipsa răspunsului. Subiectul nu poate oferi vreun răspuns la cuvântul-stimul, afirmând fie că nu-i vine nimic în minte, fie că îi vin prea multe idei şi nu ştie pe care să o aleagă. Indiferent de ceea ce spune subiectul, blocajul este o formă extremă de perturbare asociativă, indicând faptul că stimulul a atins un conţinut psihic important şi in acelaşi timp dureros pentru subiect.

2) Un timp de reacţie (TR) prelungit indică, de asemenea, faptul că subiectul tulburat în procesul lui de asociere a avut nevoie de mai mult timp ca să-şi revină. Există, însă, situaţii în care efectul perturbator al unui stimul se poate întinde şi asupra stimulilor care urmează, astfel încât subiectul poate da o serie de răspunsuri consecutive cu un TR mare, deşi cauza perturbatoare provine numai de la primul stimul din serie.

- 36 -

3) Reproducerile eronate sau absenţa reproducerii, indică incapacitatea subiectului de a-şi aminti răspunsurile date la diferiţi stimuli. La baza lor se află tendinţa inconştientă a individului de a uita situaţiile în care el s-a simţit cuprins de o emoţie negativă.

4) Răspunsurile „distante“ sunt acele reacţii care nu au nici o legătură clară cu cuvântul-stimul. De exemplu: „mamă – avion“ sau „carte – ardei“. Aceasta sugerează faptul că adesea, subiectul, în loc să reacţioneze cu primul cuvânt care i-a venit în minte, s-a lansat într-un nou şir de asociaţii pentru a ascunde reacţia originală.

5) Perseverarea unui răspuns presupune repetarea aceluiaşi răspuns la mai mulţi stimuli. După părerea lui Jung, reacţia perseverativă relevă întotdeauna o anumită problemă a subiectului. El dă ca exemplu cazul unui tânăr complexat de statura lui scundă şi care a răspuns de câteva ori la test cu cuvântul “scund”.

Testul original al lui Jung era însă un simplu instrument clinic, destinat să faciliteze examenul pacientului dându-i medicului o primă apreciere a conflictelor care nu apar spontan în timpul anamnezei, obligându-l pe pacient să recunoască existenţa în el însuşi a unor tendinţe inconştiente. El nu este un test etalonat şi validat (Anzieu & Chabert, 1992).

Psihiatrii Kent şi Rosanoff au realizat această validare. Ei au elaborat în 1910 tabelele de frecvenţă cu ajutorul cărora se încerca stabilirea „indicelui de devianţă“ al unui individ faţă de comportamentul asociativ normal. Ei au stabilit o listă de 100 de cuvinte, mai puţin încărcate afectiv decât cea a lui Jung şi au aplicat-o pe o mie de subiecţi normali, selectând o listă de răspunsuri “obişnuite” sau normale. Confruntate cu această listă, protocoalele bolnavilor mental relevă un procentaj ridicat de răspunsuri “subiective”. Din acel moment, a fost posibilă identificarea răspunsurilor şi a reacţiilor anormale caracteristice unui anumit sindrom mental (Anzieu & Chabert, 1992).

Tabelele lui Kent şi Rosanoff au fost reactualizate de Russell şi Jenkins (1954), iar în Franţa de Rosenweig 1957). Ulterior, s-a ieşit din sfera strictă a interpretărilor psihanalitice şi s-a încercat corelarea anumitor trăsături de personalitate cu caracteristici ale răspunsurilor asociative.

3. Al treilea stadiu este relevant pentru perioada actuală, care urmează unei perioade de relativ declin al metodei în anii ‘50-’70. Se porneşte de la depăşirea cadrului strict al behaviorismului şi de la admiterea ideii că diferenţele individuale nu pot fi corect interpretate decât plecând de la descrierea structurilor generale ale asociaţiilor verbale şi a modului în care acestea se înscriu în ansamblul conduitei.

O abordare interesantă a metodei asociativ-verbale este legată de încercarea lui Noizet şi Pichevin (1966) de a o interpreta din punct de vedere al teoriei psiho-lingvistice. Din punct de vedere lingvistic, relaţia dintre răspuns şi cuvântul-stimul poate fi de ordin sintagmatic sau de ordin paradigmatic. În primul caz, răspunsul tinde să constituie, împreună cu inductorul, un enunţ narativ în care termenii diferiţi sunt în relaţie de continuitate semantică (de exemplu, “câine” induce “latră”). În al doilea caz, răspunsul reprezintă un echivalent al inductorului, fiind cu acesta într-o relaţie de similaritate semantică (tautologia, disimilaritatea, sinonimia, antonimia). De exemplu, “câine” induce “pisică”. Pentru a relua distincţia fundamentală a lui Jakobson, prima alegere se face pe bază de metonimie; a doua, pe baza metaforei. Odată introduse în practică, aceste categorii lingvistice fac posibilă validarea statistică a frecvenţei lor în funcţie de vârstă, nivel socio-cultural sau sindroame mentale (Anzieu & Chabert, 1992).

- 37 -

Principalele direcţii de utilizare a metodei asociativ-verbale1. Ca probă de personalitate, plecându-se de la ipoteza că asociaţiile, legăturile pe

care le emite subiectul şi latenţa răspunsului constituie o proiecţie a trăsăturilor sale de personalitate, dezvăluind complexe afective, sentimente şi tendinţe refulate, pulsiuni inconştiente.

Mai exact, cu ajutorul metodei de asociere verbală putem evalua următoarele caracteristici ale subiectului:

a) complexele, în sensul pe care Jung îl dă acestui termen. Ele sunt relevate de cuvintele unde apar perturbări asociative. O metodă de a le depista este de a grupa separat toate cuvintele stimul care au produs perturbări asociative şi de a încerca să vezi ce legătură semantică există între ele. De exemplu, dacă un subiect prezintă perturbări asociative la un grup de stimuli cum ar fi „bani“, „valoare“, „risipă“, „bogat“, „portofel“, înseamnă că subiectul are un complex „pecuniar“. Aceasta înseamnă fie că trece printr-o criză financiară, fie că are nişte trăsături stabile de personalitate asociate cu achiziţia şi/sau păstrarea de bani sau valori (aviditate, parcimonie, zgârcenie).

De asemenea, sunt foarte relevante acele asocieri personale la anumiţi stimuli, care trădează imediat o anumită problemă sau atitudine a subiectului. De exemplu, o asociere „tată – tiran“, exprimă clar atitudinea individului faţă de figura paternă.

b) adaptarea afectivă. Cu cât la test apar mai multe semne de perturbări asociative, cu atât adaptarea emoţională este mai precară. La extrem, acest lucru poate duce la chiar la diferite forme de tulburări (nevroze, boli psihosomatice etc.).

Testul de asociere verbală poate fi uneori şi un indicator al dispoziţiei afective a subiectului. De exemplu, dacă are un anumit număr de răspunsuri cu o tonalitate afectivă negativă şi dacă răspunde într-un ritm mai lent, se poate deduce prezenţa unei stări depresive.

c) unele trăsături de personalitate. Tendinţele isterice se manifestă la indivizii care dau multe răspunsuri prin care nu fac decât să-şi exprime atitudinea faţă de cuvintele stimul (de exemplu: „pian – frumos“, „familie – minunat“, „câine – oribil“). Subiecţii care reacţionează puternic la cuvintele din categoria semantică oralitate (de exemplu: „gură“, „sân“, „sticlă“, „mamă“) au o puternică tendinţă la dependenţă (Rapaport, Merton & Schafer, 1974).

După Anzieu şi Chabert (1992) se poate afla cu ajutorul TAV chiar şi tipul temperamental. Extravertul, orientat spre lumea externă, reacţionează mai ales la semnificaţia obiectivă a cuvântului inductor, este un tip concret. Introvertul (orientat spre sine) este sensibil la rezonanţa subiectivă a cuvântului inductor; este tipul egocentric.

d) slăbirea asociaţiilor mentale. Se iau ca indicatori bizareria şi incoerenţa asociaţiilor mentale. Gradul de deteriorare mentală este direct proporţional cu frecvenţa apariţiei acestor fenomene. De exemplu, la cuvântul „masă“, un astfel de subiect poate răspunde cu „vulcanic“, sau la „familie“ cu „sticlă“. Aşadar, este vorba de aşa-numitele reacţii distante (asociaţii bizare sau fără o legătură directă cu stimulul)

2. Ca mijloc de diagnosticare a capacităţii de învăţare, deci ca probă de memorie, urmărindu-se indicatorii de exactitate, fidelitate în reproducerea răspunsurilor asociative.

3. Ca mijloc de investigare şi evaluare a capacităţii cognitive, orientare care tinde sa se impună în prezent. Din această perspectivă, asociaţia verbală apare ca un proces

- 38 -

complex, caracterizat prin medieri succesive şi de reglări cognitive (Ceauşu & Cavasi, 1987).

4. Ca metodă de studiu a conceptelor, în psihologia cognitivă. De exemplu, prin metoda asociaţiei verbale ne putem da seama care sunt categoriile mentale cele mai active vizavi de un anumit concept. Altfel spus, la ce se gândesc oamenii prima dată când au în minte o anumită noţiune sau concept (cum ar fi „fruct“ sau „mobilă“). Aşadar, este vorba de studiul prototipurilor, adică acele exemplare definitorii pentru o anumită clasă de obiecte.

Pentru a afla care sunt prototipurile pentru anumite categorii, se ia în calcul timpul de reacţie în care subiectul recunoaşte un item ca făcând parte sau nu din categoria respectivă. Lui i se prezintă câte un exemplar al unei categorii (concept) şi i se cere să răspundă cât mai repede prin „da“ sau „nu“ dacă exemplarul respectiv aparţine sau nu acelei categorii. Se pleacă de la premisa că timpul de reacţie va fi mai scurt în cazul exemplarelor tipice (prototipurilor) decât al celor atipice, deoarece primele sunt mai uşor de evocat din memorie, fiind asociate mai des cu categoria respectivă. (Miclea, 1999).

Iată un exemplu: pentru categoria „păsări“, subiecţii dintr-un astfel de experiment răspundeau la „barză“ şi „rândunică“ în medie cu 150-200 milisecunde mai repede decât la „flamingo“ sau „liliac“, ceea ce înseamnă deci că barza şi rândunica reprezintă pentru indivizi în mai mare măsură nişte prototipuri ale categoriei „păsări“ decât celelalte două exemplare.

Variante experimentale ale metodei1. Asociaţia liberă simplă. Pornind de la o listă de cuvinte-stimul, subiectul

trebuie să răspundă cât mai repede posibil cu primul cuvânt care îi vine în minte la auzul (văzul) cuvântului-stimul. Libertatea subiectului este practic nelimitată, el poate răspunde cu orice cuvânt din vocabularul limbii sale. Este simplă pentru că subiectul trebuie să ofere un singur răspuns. Prezentarea pate fi vizuală sau auditivă. Răspunsul poate fi dat în scris sau oral. Aplicarea se poate realiza individual sau colectiv. Timpul de răspuns poate fi liber sau limitat.

Experimentatorul măsoară timpul de reacţie fie cu un cronometru, fie cu un cronoscop. Cronoscopul poate fi pornit sau oprit printr-o ingenioasă cheie pentru voce sau pentru buză. Acest rafinament nu creşte întotdeauna precizia măsurării, deoarece cheia pentru voce nu poate fi oprită până când silaba accentuată a răspunsului este pronunţată, iar cheia de pe buză poate fi activată prin simpla deschidere a gurii, înainte de răspuns. Mai mult, unii subiecţi nu pot evita să nu spună, de exemplu, „Uf - roşu!“ şi astfel opresc cronoscopul înainte ca răspunsul corect să fie rostit. Poate cea mai eficace procedură este cea de a lăsa timpul de experimentare pe seama experimentatorului. I se oferă un singur buton sau cheie şi el va închide butonul sau cheia imediat ce pronunţă cuvântul-stimul şi îl va deschide din nou imediat ce subiectul a început să răspundă. Cu siguranţă, acest timp măsurat include timpul de reacţie asociat al subiectului, dar şi timpul de reacţie simplu al experimentatorului; dar cum acesta din urmă este relativ scurt şi constant, poate fi eliminat dacă este nevoie, prin scădere (Schlosberg & Heineman, 1950).

Metoda a fost folosită şi dezvoltată de către: Kent şi Rosanoff (1910), Russell şi Jenkins (1954) şi Rosenzweig (1957). Aceşti autori au realizat studii de frecvenţă a răspunsurilor în funcţie de grupuri populaţionale, de categorii de vârstă, de sex etc.

- 39 -

2. Asociaţia liberă continuă (Cofer, 1958). Se prezintă un singur cuvânt-stimul, iar subiectul trebuie să ofere un şir de asociaţii pornind de la acest cuvânt – cât mai multe posibil. Are o durată determinată; se obţine un indicator al bogăţiei asocierilor. Apare aici riscul interferenţei, fiecare cuvânt din serie putând să influenţeze într-un fel cuvântul următor.

Subiectului i se cere să facă o listă a obiectelor din cameră, ori să folosească orice schemă asemănătoare, însă fiecare cuvânt rostit să-l sugereze pe următorul. Un exemplu ar putea fi: câine, pisică, cal, gândăcel, roată, cauciuc etc. Se pune întotdeauna întrebarea dacă fiecare cuvânt este determinat de cel anterior; ambele cuvinte „câine“ şi „pisică“ poate că au contribuit la răspunsul „cal“, dar ultimul a fost poate responsabil pentru „gândăcel“.

O serie de 5, 10 cuvinte poate fi cronometrată, sau seria poate să continue pentru o perioadă precisă, în timp ce experimentatorul numără răspunsurile. Câteodată, subiectului i s-a cerut să scrie răspunsurile, dar scrisul încetineşte foarte mut procesul; chiar şi vorbirea poate avea acest efect. Această dificultate este uneori evitată punând subiectul să sublinieze cuvântul sau să apese/rotească o cheie de fiecare dată când se gândeşte la un cuvânt; această metodă relevă viteza asociaţiei, dar nu şi conţinutul, mai puţin atunci când subiectul poate să-şi amintească răspunsurile imediat după stimul. Bousfield & Sedgewick (1944) au folosit o cheie care schiţează propria curbă cumulativă, arătând viteza întregii serii de răspunsuri. Aparatele moderne de înregistrat electronic oferă posibilităţi interesante în acest sens.

3. Asociaţia restrânsă (controlată) simplă (Boker şi Elliot, 1948) este asemănătoare cu asociaţia liberă, dar se limitează tipul de răspuns la o anumită categorie: sinonime, antonime etc.

Această sarcină este descrisă subiectului dinainte, astfel încât el să fie pregătit să dea tipul de răspuns potrivit la orice stimul verbal.

Cu toate că este convenabil să faci distincţie între asociaţia liberă şi cea controlată, distincţia este numai de grad. Există un anumit control şi în asociaţia liberă, subiectul răspunzând printr-un singur cuvânt în loc de propoziţii, după cum se obişnuieşte în conversaţia liberă şi de obicei are grijă să răspundă politicos, ceea ce nu-i „trădează“ problemele. Koffka (1912) a observat că este aproape imposibil să-i facă pe subiecţi să adopte o atitudine realmente pasivă, liberă de orice fel de control involuntar. Şi adesea există o anumită libertate în situaţia “controlată, deoarece sarcina curentă poate să nu oblige subiectul să dea un singur răspuns corect la fiecare cuvânt-stimul. Un test de antonime este foarte controlat, dar un test “parte-întreg” mult mai puţin. Gradul de control poate constitui o variabilă experimentală, astfel încât să descoperi efectele controlului asupra vitezei răspunsului.

4. Asociaţia restrânsă (controlată) continuă (Bousfield, Sedgewick, 1944) subiectul trebuie să răspundă la un stimul generic (ex.: nume de oraşe, sau lucruri din casă) cu un număr cât mai mare de cuvinte care se subsumează categoriei respective.

5. Asociaţia în lanţ (Fr. Jodelet, 1960) este asemănătoare cu asociaţia continuă. Subiectul trebuie să emită asociaţii în lanţ, pornind mereu de la cuvântul cu care a răspuns anterior; fenomenul de interferenţă devine aici obiect de studiu.

6. Asociaţia repetată (Lafall, 1955), unde, după un interval de timp variabil i se prezintă din nou lista de cuvinte şi i se cere să răspundă cu aceleaşi cuvinte ca la prima prezentare.

- 40 -

7. Asociaţia forţată (Buchwald, 1957) în care dintre mai multe variante propuse, subiectul trebuie să o aleagă pe cea pe care o consideră cel mai pregnant evocată de cuvântul inductor.

8. Asociaţia tautofonică (Skinner, 1936) în care i se prezintă subiectului eşantioane fonetice lipsite de semnificaţie, spunându-i-se că este vorba despre cuvinte deformate şi i se cere să spună ce cuvinte îi sunt sugerate / evocate fără a i se preciza dacă sarcina sa are caracterul de asociere sau de recunoaştere. Skinner consideră că această probă permite sondarea vocabularului latent.

9. Asociaţia continuare de fraze. Se dă un început de frază, propoziţie pe care subiectul trebuie să le continue cu ce îi vine în minte în acel moment. Este o probă dominant clinică.

10. Asociaţia semi controlată-repetată, elaborată de către V. Ceauşu în 1960 şi utilizează vreme de peste 30 de ani în laboratorul de psihologie aeronautică, în primul rând ca probă cognitivă, indicator al fidelităţii şi exactităţii memoriei de scurtă durată, dar şi ca indicator al proceselor mentale de tip asociativ. Lista cuprinde un număr de 60 de cuvinte stimul, substantive comune. Cuvintele-stimul fac parte din categoria trebuinţelor şi tendinţelor majore ale individului (orientare, apărare, nutriţie, reproducere, integrare socială, afirmare proprie, achiziţie, impulsivitate), precum şi 12 cuvinte neutre.

În instructaj se cere subiectului ca, la fiecare cuvânt auzit, să răspundă cu primul cuvânt care îi vine în minte, de preferinţă substantive. La fiecare cuvânt-stimul se notează latenţa răspunsului, dar şi cuvântul cu care s-a răspuns. Apoi, după o scurtă pauză (1-2 minute) se reia prezentarea listei de cuvinte şi i se cere subiectului ca, de astă dată, să repete răspunsul dat iniţial. Se notează răspunsurile corecte, eronate şi omisiunile. Indicatorii variabilei dependente sunt: numărul de răspunsuri corecte, latenţa medie a răspunsurilor şi exactitatea reproducerii după formula:

Conţinuturi:4.1 Probleme etice ale experimentului psihologic4.2 Raportul de cercetare

4.1 Probleme etice ale experimentului psihologic

Cercetarea ştiinţifică în lumea de azi implică o serie de norme etice care se cer a fi respectate, indiferent de domeniul de investigaţie. Aceste exigenţe sunt cu atât mai importante pentru cercetarea psihologică prin implicaţiile ei majore. Sunt ţări în care normele de etică sunt prevăzute prin lege, iar demararea unor cercetări (mai ales dacă beneficiază de fonduri de la buget) este condiţionată de obţinerea avizului unei comisii specializate de la nivelul universităţilor sau institutelor de cercetare. Implementarea unei astfel de legislaţii este pe cale să se producă şi la noi în ţară.

- 41 -

Implicaţiile de ordin etic ale unei cercetări sunt majore şi o serie de principii, norme, reguli trebuie să fie cunoscute şi respectate indiferent de statutul celui care întreprinde cercetarea (de la student la cercetător, de la preparator, la profesor) sau de complexitatea demersului experimental.

Asociaţia Americană de Psihologie (APA) a formulat zece principii generale privind efectuarea cercetărilor cu subiecţi umani:

1. Când ia hotărârea de a efectua un studiu, cercetătorul are responsabilitatea de a efectua o evaluare atentă a gradului de acceptabilitate a acestuia din punct de vedere etic. În cazul în care se presupune vreo derogare de la respectarea valorilor ştiinţifice şi umane avute în vedere în aceste principii, cercetătorului îi revine obligaţia de a solicita asistenţă etică şi de a respecta măsurile impuse în vederea protejării drepturilor omului pentru participanţi.

2. Cercetătorul are obligaţia să evalueze dacă participantul va fi un „subiect cu risc major“ sau unul cu un „risc minimal“.

3. Cercetătorul îşi asumă întotdeauna responsabilitatea de a asigura un instructaj din punct de vedere etic în cadrul cercetării. El îşi asumă – de asemenea - responsabilitatea în ceea ce priveşte tratarea corectă din punct de vedere etic a participanţilor de către colaboratori, asistenţi, studenţi şi angajaţi, cărora – oricum , le revin obligaţii identice.

4. Cu excepţia cercetării „ cu risc minim“ asumat, investigatorul stabileşte un acord clar şi corect cu subiecţii, anterior participării lor, care să clarifice obligaţiile şi responsabilităţile fiecăruia. Cercetătorul are obligaţia de a respecta toate promisiunile şi angajamentele incluse în acel angajament. Cercetătorul va informa participanţii asupra tuturor aspectelor cercetării care ar fi de aşteptat – în mod rezonabil – să influenţeze dorinţa de a participa şi va explica toate celelalte aspecte ale cercetării care îi interesează pe participanţi. Eşecul – posibil - în obţinerea unei informări complete înaintea obţinerii consimţământului din partea participanţilor necesită măsuri de prevedere suplimentare în vederea protejării bunăstării şi demnităţii subiecţilor implicaţi în cercetare. Cercetarea care implică subiecţi minori sau participanţi cu disfuncţii care ar limita înţelegerea şi /sau comunicarea necesită măsuri speciale de protecţie.

5. Cerinţele metodologice ale unui studiu pretind uneori cercetătorului să recurgă la ascunderea sau la falsificarea unor aspecte care vor fi dezvăluite subiecţilor. Înaintea desfăşurării efective a unui asemenea studiu, cercetătorul are sarcina specială (1) de a verifica dacă folosirea unor asemenea tehnici este justificată prin valoarea prospectivă ştiinţifică, educaţionala implicată; (2) de a verifica dacă nu există şi alte proceduri disponibile care nu uzează de ascunderea sau de falsificarea unor aspecte ale cercetării; şi (3) să se asigure dacă subiecţilor li s-au oferit toate explicaţiile necesare, în timpul cel mai scurt cu putinţă.

6. Cercetătorul va respecta libertatea individuală privind refuzul de a participa la sau a se retrage din experiment în orice moment. Obligaţia de a respecta această cerinţă presupune evaluarea atentă a situaţiei în care cercetătorul se află într-o poziţie de autoritate sau de influenţă asupra subiectului. O asemenea poziţie de autoritate include, deşi nu se limitează la atât – situaţii în care participarea la cercetare este sarcina de serviciu sau în care subiectul este un student, client sau angajat al cercetătorului.

7. Cercetătorul va proteja participanţii de orice disconfort mental sau fizic, vătămare sau pericol care poate surveni ca urmare a tehnicilor de cercetare. Dacă există

- 42 -

riscul unor astfel de consecinţe, cercetătorul va informa participanţii de acest lucru. Proceduri de investigare care conţin un risc de vătămare gravă sau de durată a subiectului nu vor fi folosite – cu excepţia cazului în care nefolosirea lor ar expune subiectul la un risc şi mai mare, sau, cu excepţia cazului în care există un beneficiu potenţial pentru umanitate implicat în cercetare însoţit de o informare completă şi de un consimţământ voluntar din partea fiecărui participant. Subiectul trebuie informat asupra procedurilor de contactare a cercetătorului în timp util, în cazul în care apare stresul, un rău potenţial sau alte probleme în legătură cu participarea şi ulterioare acesteia.

8. După adunarea datelor cercetătorul va furniza participanţilor toate datele necesare despre natura studiului şi va înlătura toate ideile eronate care ar putea să apară. În cazul în care întârzierea furnizării informaţiilor sau reţinerea de la informare se justifică prin respectul valorilor umane şi ştiinţifice, cercetătorul are responsabilitatea suplimentară de a monitoriza cercetarea şi a se asigura că nu există consecinţe nefaste pentru participant.

9. Atunci când procedurile de cercetare dau naştere la consecinţe nedorite pentru subiectul participant, cercetătorul are responsabilitatea de a detecta şi de a îndepărta sau de a corecta aceste consecinţe, inclusiv efectele pe termen lung.

10. Informaţia despre subiectul cercetării obţinută în timpul desfăşurării acesteia este confidenţială, cu excepţia cazului în care – în prealabil – s-a ajuns la o altă înţelegere. Când există eventualitatea ca altcineva să obţină acces la astfel de informaţii, această posibilitate, împreună cu măsurile de protejare a confidenţialităţii sunt explicate subiectului ca parte componentă a procedurii de informare în vederea obţinerii consimţământului.

Consimţământul în cunoştinţă de cauzăConform principiilor eticii, cercetătorul va informa subiecţii – înaintea

participării, despre toate aspectele care – în mod rezonabil – ar putea să influenţeze dorinţa de a participa şi va explica toate celelalte aspecte ale cercetării despre care subiecţii vor să obţină informaţii. Acest fapt înseamnă că participanţii trebuie avertizaţi înainte despre acele aspecte ale cercetării care pot avea efecte nedorite.

Furnizând suficientă informaţie pentru a determina un consimţământ în cunoştinţă de cauză, cercetătorul poate provoca invalidarea designului experimental. Astfel, cel ce respectă principiile eticii se află într-o dilemă în legătură cu determinarea cantităţii de informaţie care trebuie oferită. În mod evident, participanţii trebuie să fie avertizaţi înainte în cazul unui experiment care le-ar ameninţa sănătatea. Ascunderea informaţiilor într-o astfel de situaţie ar fi o încălcare a eticii. Dar costurile şi consecinţele precum şi beneficiile asociate cu o dezvăluire completă a unei situaţii mai puţin dăunătoare sunt mult mai dificil de apreciat. Soluţia în dilema consimţământului în cunoştinţă de cauză nu este întotdeauna uşor de identificat; cercetătorul prudent trebuie să solicite o asistenţă calificată din partea celor care pot fi obiectivi.

Libertatea subiectului de a se retrageMajoritatea vom fi de acord că indivizii care se tem de participare au dreptul de a

se retrage. În general, când lotul potenţialilor subiecţi se află într-o situaţie de subordonare, cum ar fi studenţii, prizonierii, militarii în timpul satisfacerii stagiului şi

- 43 -

angajaţii experimentatorului, atunci cercetătorul este necesar să aibă în vedere în mod special libertatea subiecţilor de a se retrage sau de a participa.

Protecţia împotriva consecinţelor dăunătoare O măsură suplimentară de protecţie a participanţilor la o cercetare este sugerată de

către Asociaţia Americană de Psihologie: modalitatea concretă ca subiecţii să poată lua legătura cu investigatorul în urma participării lor la cercetare. Chiar şi proiectul cel mai scrupulos (din punct de vedere etic) cu privire la asigurarea unui risc minim de vătămare poate avea efecte consecutive neprevăzute. Astfel, participanţii trebuie să aibă posibilitatea de a primi ajutor sau sfaturi din partea experimentatorului dacă apar totuşi probleme.

Din cauza unor posibile efecte nedorite, cercetătorul trebuie să ofere consultaţii ulterioare prin care furnizează explicaţii suplimentare cu privire la scopurile generale ale cercetării întreprinse şi la natura intervenţiei astfel încât orice întrebări şi neînţelegeri pe care subiectul le-ar putea manifesta să fie preîntâmpinate şi îndepărtate.

Eliminarea consecinţelor neplăcuteInformarea subiecţilor post-experiment precum şi furnizarea numerelor de telefon

pentru a putea să contacteze persoanele avizate în caz de nevoie s-ar putea să nu fie suficiente, în cazul unui experiment cu potenţial de pericol mai ridicat. Dacă un participant suferă – într-adevăr – unele consecinţe pe termen lung ca urmare a participării sale într-un experiment, atunci întreaga responsabilitate revine cercetătorului. În orice caz, pentru prevenirea riscurilor, trebuie să facem acele demersuri necesare pentru a le minimaliza. Spre exemplu, în experimentul cu stările depresive am putea, după investigaţie, să solicităm subiecţii să citească aserţiuni opuse celor folosite în experiment. În acest fel vom servi un „antidot“ menit să anuleze efectul primei intervenţii. Dacă nu avem succes pe această cale, atunci poate este bine să reţinem subiecţii în laborator până când constatăm că şi-au revenit.

ConfidenţialitateaRezultatele unui experiment trebuie ţinute secret atunci când ele se referă strict la

o persoană, exceptând cazul în care s-a convenit contrariul. Un cercetător care respectă etica nu se plimbă de colo până colo strigând în gura mare ca – de exemplu – „Nae Popescu este prost; a lucrat mai slab decât oricare dintre participanţii la experimentul meu.“ De asemenea, informaţiile cu caracter strict personal despre anumiţi participanţi, cum ar fi atitudinea lor despre sexul premarital sau venitul familiei lor, nu trebuie dezvăluite fără permisiunea subiecţilor. Principiul confidenţialităţii pare foarte clar, dar cercetătorul se poate confrunta cu dileme etice atunci când încearcă să îl pună în practică. Aceste dileme pot fi ilustrate prin experimentul cu privire la dispoziţiile depresive şi la memorie. Experimentatorul a fost confruntat cu o problemă etică, deoarece el a crezut că era necesar să încalce principiul confidenţialităţii în vederea aplicării principiului protecţiei contra vătămării. Să vedem în continuare – pe scurt – cum s-a prezentat situaţia. Una dintre primele sarcini ale participanţilor a fost să răspundă la unele întrebări cu privire la sănătatea lor mentală. Ei trebuiau să indice dacă primeau asistenţa de specialitate într-o problemă personală şi să dea unele detalii despre problema respectivă şi despre tratament. Participanţii au fost asiguraţi că răspunsurile lor sunt confidenţiale.

- 44 -

Apoi, subiecţii au fost supuşi unei testări clinice care atesta nivelul actual al depresiei. Dacă un participant ar fi indicat faptul că era în tratament (sau fusese) pe probleme de depresie, şi – de asemenea – ar fi întrunit un punctaj pozitiv înalt la test, experimentul s-ar fi întrerupt pentru acea persoană. S-a promis confidenţialitate, şi – deci – se prevedeau răspunsuri oneste. Testul s-a administrat în vederea prevenirii accesului unei persoane depresive la experimentul ce i-ar fi accentuat starea prin procedura de inducere. Astfel, intenţia era – de fapt – să se elimine orice risc. În cursul experimentului doi dintre studenţi au avut punctaje înalte la testul de detectare a stării depresive, unul dintre ei fiind chiar în situaţia de a nu fi urmat nici o terapie. De vreme ce testul era cunoscut a fi unul valid şi de încredere în ceea ce priveşte predicţia unei tulburări depresive serioase, cercetătorul principal a crezut de cuviinţă că era necesar să îl prevină pe unul dintre colegi despre cei doi studenţi care fuseseră depistaţi ca având niveluri ridicate de depresie. Apoi, sub pretextul unui interviu de rutină, consilierul a avut o convorbire cu studenţii menţionaţi.

Acest tip de dilemă apare în mod frecvent în cercetare. Cercetătorul poate găsi că este necesar să încalce un principiu etic în vederea respectării altui principiu etic. Dacă studenţii cu scor înalt la testul de detectare a depresiei ar fi bănuit că le-a fost trădată încrederea, din aceasta situaţie ar fi rezultat unele resentimente cu caracter permanent şi o lipsă de încredere. Pe de altă parte, dacă studentul care nu se afla sub terapie s-ar fi sinucis, cercetătorul s-ar fi făcut responsabil de o tragedie cumplită. În acest caz, prevenirea unei astfel de tragedii a apărut ca prioritară în raport cu respectarea dreptului participanţilor la confidenţialitate.

În concluzie, deciziile etice se iau rareori pe baza faptelor empirice. De obicei, acestea sunt rezultatele aplicării unor criterii pragmatice. Trebuie să ne preocupăm de modul în care putem proteja cel mai bine participanţii , fără a omite interesul pentru aplicarea unui proiect de investigaţie valid şi valoros

4.2 Raportul de cercetare

Organizarea raportului de cercetareÎn proiectarea şi dirijarea unui studiu se porneşte de la general la specific, iar apoi, se ajunge din nou la general. În „Introducere“ sunt prezentate constructele ipotetice aşa cum sunt definite şi prezentate în literatura de specialitate din cercetările anterioare; se dezvoltă relaţia ipotetică dintre variabile pentru populaţia de studiu şi apoi sunt derivate predicţiile specifice studiului. În „Metodă“ este descris specificul proiectului şi sunt colectate datele. În „Rezultate“ sunt raportate statisticile descriptive şi inferenţiale şi este descrisă relaţia statistică. În final, în „Discuţii", rezultatele sunt interpretate în termenii variabilelor şi sunt generalizate pentru a lărgi relaţia dintre constructele ipotetice de la care s-a pornit. Trebuie să reţinem faptul că organizarea unui raport de cercetare urmează ordinea logică a aspectelor din dirijarea cercetării.

Literatura de specialitateÎn proiectarea unui studiu, cercetările deja publicate constituie suportul aspectelor

de cercetat, astfel încât acesta corespunde conceptualizărilor constructelor şi rezultatelor studiilor precedente. Literatura sugerează, de asemenea, numeroase subiecte pentru studii interesante şi descrie procedurile stabilite care pot fi încorporate studiului. Stabilirea

- 45 -

populaţiei nu numai că permite formularea unei ipoteze mai precise, ci şi orientează atenţia spre cea mai relevantă parte a literaturii. În căutarea literaturii trebuie să se înceapă cu o idee despre subiectul cercetării.

Un aspect foarte important care trebuie reţinut este acela că, deseori, cercetătorii folosesc testele „creion hârtie“ pentru a măsura inteligenţa, personalitatea, creativitatea, atitudinile, emoţiile, motivaţiile etc. In loc să vă creaţi propriul test şi să nu fiţi siguri de validitatea conţinutului şi constructelor, căutaţi testele deja existente.

De asemenea, trebuie amintit faptul că scopul ultimativ al oricărei lucrări ştiinţifice) este precizia în comunicare. În acelaşi timp, trebuie să ţinem seama de spaţiu şi să evităm redundanţa. Fiecare idee trebuie expusă clar, ilustrată o singură dată, transmisă doar informaţia necesară. Pentru a împlini scopul unei comunicări concise, atât autorul cât şi cititorul fac o serie de presupuneri.

Presupunerile autorului şi cititoruluiAutorul presupune că cititorul înţelege metodele statistice şi de cercetare. Multe

lucruri rămân nespuse într-un articol de cercetare, tocmai pentru că cititorul presupune că au fost utilizate procedurile uzuale şi că detaliile sunt nesemnificative. Astfel, spre exemplu, nu este nevoie să afirmăm „Am comparat valorile obţinute cu cele critice", întrucât toţi cercetătorii ştiu că această operaţie trebuie făcută; a o afirma este redundant.

De asemenea, un autor presupune că cititorul este un psiholog competent (profesionist). Tocmai de aceea un articol de cercetare nu oferă cititorului referinţe detaliate asupra subiectului cercetat, pentru că se presupune că deja se cunoaşte câte ceva sau că se vor citi referinţele date. Autorul presupune, de asemenea, că cititorul înţelege metodele statistice şi de cercetare. Nu se predau principii de statistică şi de proiectare cititorului. Nu se folosesc expresii ca „Date certe sunt importante pentru că...“ sau „Un test-t a fost folosit pentru a testa ipoteza nulă pentru că ...“. Cititorul ştie deja de ce încrederea este importantă şi de ce a fost efectuat un test-t. În final, se vor folosi întotdeauna terminologii comune (de exemplu, valid şi semnificativ), dar fără a fi date definiţii. Autorul presupune că cititorul fie le înţelege, fie va afla ce înseamnă.

Autorul trebuie să se concentreze în sensul oferirii de informaţii pe care cititorul nu le va găsi în altă parte: gândurile şi acţiunile sale ca cercetător. Ce concluzii a tras din articolul precedent? Ce înţelege prin termenii de validitate şi semnificaţie? Ce logică a folosit pentru formularea unei ipoteze sau a unei predicţii? Şi ce crede că indică un rezultat pentru comportamentul în studiu? Autorul este un expert, deci îi oferă cititorului înţelepciunea sa. Sarcina este de a relata clar şi concis cititorului toate activităţile sale importante folosite în crearea, dezvoltarea şi interpretarea studiului. Scopul redactării cercetărilor este de a oferi cititorului informaţia necesară pentru a înţelege, pentru a evalua şi pentru a replica studiul.

1.3.1 Câteva reguli de stil1. Un raport se referă la un studiu complet, astfel încât este scris la trecut (de

exemplu, „Am arătat că...“). Excepţie prezentarea concluziilor la prezent, care se aplică prezentului sau situaţiilor viitoare (de exemplu, „Umorul influenţează reamintirea prin ...“).

2. Vor fi citate toate sursele de informare, folosind doar numele autorului (sau autorilor, acolo unde este cazul) şi data. Referinţa poate fi folosită şi ca subiect al unei

- 46 -

propoziţii: („Ionescu şi Popescu (1992) au definit cooperarea ca ...“). Sau se poate exprima o idee şi apoi scrise cerinţele în paranteză: „Cooperarea este definită ca ... (Ionescu şi Popescu, 1992)“. Intr-un articol cu trei până la şase autori vor fi incluse toate numele atunci când sunt citate, după care referirea se poate face la toţi folosind doar numele primului autor şi prescurtarea ş.a. Când un articol are mai mult de şase autori, chiar şi prima dată se citează doar primul şi se adaugă „ş.a.“.

3. Nu se citează direct din articol. Este mai utila parafrazarea sau rezumarea ideii, astfel încât să se spună cititorilor ce ar trebui să înţeleagă din idee. De asemenea, este necesar ca adresarea să se facă articolului în sine şi nu autorului. Spre exemplu, expresia „Ionescu ş.a.“ se refera, în primul rând, la un experiment şi nu la persoanele care l-au efectuat. De aceea se scrie „Rezultatele sunt prezentate în Ionescu ş.a.(1975)“ în loc de „Rezultatele sunt prezentate de Ionescu ş.a. (1975)".

4. Pentru a diferenţia studiul de altele, referirile la el se fac astfel „acest studiu“ sau „studiul prezent". Totuşi, nu se folosesc aceste expresii într-un mod care atribuie acţiuni omeneşti la surse non-umane ca şi în „Acest studiu a încercat să demonstreze că ...". Se foloseşte „eu“ ca subiect, iar „noi“ doar în cazul în care sunt mai mulţi autori.

5. Se va folosi cât mai mult posibil terminologia psihologică. Când se foloseşte un termen nepsihologic sau este numită o variabilă, întâi este definit termenul, după care este utilizat doar acest termen. Aceasta previne confuziile în legătură, spre exemplu, cu uşoarele diferenţe dintre hazliu şi distractiv. Nu se folosesc prescurtări sau termeni de argou. Un cititor dintr-o altă parte a ţării sau dintr-o altă tara s-ar putea sa nu-i înţeleagă.

6. Se vor evita abrevierile. Sunt justificate doar dacă un termen este formulat dintr-o succesiune de cuvinte sau dacă apare frecvent în articol. Nu se folosesc alte abrevieri. Dacă este necesară, prescurtarea se face uzând de un acronim, prima litera a fiecărui cuvânt al termenului. Se defineşte termenul complet când este folosit pentru prima dată, cu acronimul în paranteză. Apoi se foloseşte doar acronimul, mai puţin atunci când este primul cuvânt al propoziţiei, caz în care este utilizat întotdeauna termenul complet.

7. Se vor folosi cuvinte pentru numerele cuprinse între 0 şi 9 şi cifre pentru numerele care sunt mai mari de 10. Se folosesc cifre pentru numere de orice mărime dacă se scrie o serie în care cel puţin unul dintre ele este 10 sau mai mare sau dacă numărul conţine o zecimală sau se referă la un rezultat statistic ori la o măsurătoare precisă (de exemplu, o situaţie specifică cu un anumit număr de indivizi). Astfel, se spune „Trei condiţii, cu 5 indivizi per condiţie ...".

8. Chiar dacă pe parcursul acestui text s-a folosit termenul generic de „subiecţi“ pentru a ne referi la acele persoane studiate de cercetător, stilul unui raport necesită utilizarea unor termeni mai impersonali şi mai precişi. Termenul generic folosit este „participanţi", dar există şi termeni descriptivi mai potriviţi precum „studenţi, copii, femei, bărbaţi".

9. Se vor folosi expresii precise. În studiul prezent nu se spune că participanţii „au văzut“ sau au privit o imagine sau că au uitat o imagine pentru că nu există siguranţa că astfel de evenimente au avut loc. Tot ceea ce ştim este că participanţilor li s-a prezentat un desen, să spunem. Regulile cer să fie evitate cuvintele cu două înţelesuri. Referirile la genurile participanţilor se fac folosind termenii de „masculin“ şi „feminin“, iar pentru indivizi „el“, respectiv „ea“; când este posibil, sunt utilizaţi termenii neutri ca „persoana de pe scaun“.

- 47 -

Componentele unui raport de cercetare (format APA) 1. Pagina de titlu 2. Rezumat 3. Introducere 4. Metodă

4.1. Participanţi 4.2. Materiale şi aparate 4.3. Proceduri

5. Rezultate 6. Discuţii 7. Referinţe bibliografice8. Tabele şi figuri

Titlul Un titlu permite cititorului să hotărască dacă vrea sau nu să citească articolul. De

aceea, titlul trebuie să comunice clar variabilele şi relaţiile studiate, dar nu trebuie să aibă mai mult de 12 cuvinte. Titlul creat trebuie să sugereze suficiente informaţii pentru cititor, astfel încât acesta să poată determina dacă articolul este sau nu relevant pentru studiul lui. Într-un manuscris în stil APA, pagina de titlu este o pagină care conţine titlul, numele autorului şi numele instituţiei. Pagina de titlu este pagina numărul 1, cu numărul plasat în colţul din dreapta sus, la fel ca şi în toate celelalte pagini (spaţiul minim pe margini este de 2 cm.). Pagina de titlu mai conţine alte două componente. Mai întâi, în stânga numărului pagini se tipăresc primele 2 sau 3 cuvinte din titlu. Acestea vor apărea pe toate paginile ulterioare astfel încât, dacă o pagină este separata, editorul să o poată identifica ca aparţinând manuscrisului (acesta este unul din motivele pentru care toţi cercetători nu trebuie să folosească titluri începând cu „Un studiu asupra ...“). În al doilea rând, pe prima linie dedesubt se tipăreşte titlul prescurtat. Acesta va fi tipărit sus, pe fiecare pagina a articolului.

RezumatulRezumatul este o scurtă prezentare a studiului. Rezumatul descrie variabilele

specifice utilizate, caracteristicile importante ale subiectului, o scurtă descriere a proiectului global şi rezultatul obţinut prin relaţia statistică. De asemenea, rezumatul indică modul teoretic de abordare folosit pentru interpretarea rezultatelor, deşi adeseori fără a mai da o interpretare actuală. Rezumatul trebuie să fie de sine stătător, fără să conţină prescurtări sau termeni care nu sunt comuni. Ar trebui să includă doar detalii relevante pentru întrebările cititorilor: „Este acest articol relevant pentru documentare?“. Cei mai mulţi autori scriu rezumatul după ce au scris raportul, astfel încât se poate esenţializa punctele-cheie. Pagina rezumat este pagina numărul 2, cu titlul în mijloc. De reţinut că se scrie fără aliniat.

IntroducereaIntroducerea într-un articol ar trebui să reproducă logica utilizată pentru obţinerea

ipotezei şi alegerea modului de testare. Se începe cu descrierea generală a

- 48 -

comportamentelor şi constructelor ipotetice, traducându-le apoi în variabile specifice ale studiului. Autorul trebuie să ne prezinte ipoteza şi explicaţiile psihologice testate, schema generală, motivul pentru care anumite definiţii operaţionale sunt implicate şi logica utilizată pentru a explica faptul că anumite rezultate vor deveni predicţii şi ipoteze ale studiului. Atât scopul studiului, cât şi populaţia supusă studiului trebuiesc bine delimitate. Detaliile asupra studiului sunt furnizate doar (1) când sunt necesare pentru cititor pentru a înţelege comentariile autorului referitoare la acel studiu, sau (2) când sunt necesare pentru a sprijini poziţia autorului. De aici şi faptul că introducerea nu conţine, de obicei, detalii, teste statistice folosite sau trăsăturile specifice ale modelului folosit în cercetarea citată. După ce am început introducerea într-un cadru mai larg al construcţiei ipotetice, vom lucra logic de la idei mai generale la exemple specifice. Scopul studiului este specificat la sfârşitul primului paragraf. Trebuie specificat atunci când se fac speculaţii. Trebuie realizată o legătură logica între studiile anterioare şi studiul prezent. Introducerea prezintă toate informaţiile pe care le vom utiliza pentru a interpreta rezultatele: logica teoretică şi conceptuală a studiului, cercetările anterioare relevante şi predicţiile studiului.

Metoda Pentru a colecta datele avem nevoie de subiecţi, materiale pentru testare,

echipament, o procedură de testare specifică şi un plan. În ceea ce priveşte participanţii, vom descrie tipul de subiecţi pe care i-am utilizat, identificând caracteristicile importante ale acestora (vârsta, sex studii) şi specificând criteriile impuse de selectare a participanţilor. Deoarece motivaţia subiecţilor este importantă, vom descrie fiecare formă de răsplata folosită. În ceea ce priveşte materialele şi aparatura, indiferent de titlul pe care îl vom da acestui capitol („Materiale“ sau „Aparatura“), vom descrie atât materialele relevante, cât şi aparatura pe care am pregătit-o, dar fără a explica cum sunt folosite. În ceea ce priveşte procedura, cea mai buna metodă de a organiza acest capitol este să se urmărească desfăşurarea pas cu pas a studiului. Primul pas este instructajul participanţilor, apoi vom continua urmărind sarcinile executate în ordine de către participanţi. O strategie folositoare constă în descrierea acelor aspecte ale procedurii care sunt comune pentru toţi participanţii şi apoi distingerea unei condiţii de alta. Se va face o descriere a contextului testării şi a planului studiului în termeni de condiţii, subiecţi şi variabile utilizate.

Rezultatele În acest capitol raportăm rezultatele statistice pe care le-am executat şi rezultatele

statistice pe care le-am obţinut. În descrierea rezultatelor vom urmări ordinea în care sunt executate etapele analizei. Mai întâi, trebuie să realizam evaluări pentru a le analiza, deci vom descrie cum am făcut evaluarea şi cum am înscris scorul fiecărui subiect. De asemenea, vom descrie eventualele transformări efectuate asupra scorurilor, ca şi în cazul în care am determina media corectă şi scorul pentru fiecare participant în parte sau le vom echivala în procente.

DiscuţiiScopul acestui capitol este de a interpreta rezultatele şi de a trage concluzii. Aici

se va răspunde la întrebările puse în introducere. Acest capitol începe când deja am prezentat o relaţie semnificativă, deci prima întrebare este „Confirmă rezultatele predicţia

- 49 -

noastră şi, în acest fel, ipoteza noastră?“. Concluziile nu le vom comunica pe scurt, ci vom face, aşa cum arată şi titlul acestui capitol, discuţii pe marginea lor. Responsabilitatea autorului este să „traducă“ numerele şi statisticile în trăsături de comportament şi explicaţii ale variabilelor care le-au influenţat. De-a lungul discuţiei, explicaţiile trebuie să se potrivească în mod raţional cu descoperirile anterioare şi explicaţiile teoretice.

Pagina bibliografică Aici vor fi înscrise, în ordine alfabetică, referinţele complete pentru toate sursele

citate în articol. Fiecare sursă trebuie să fie una pe care aţi citit-o. Fiecare referinţă este tipărită sub forma unui paragraf.

- 50 -