Prefectul, Autoritate de Tutela Administrativa

UNIVERSITATEA DE VEST “VASILE GOLDIȘ” ARADFILIALA BAIA MARE

LUCRARE DE LICENŢĂ

INSTITUTIA PREFECTULUI

Cuprins

Cuprins..................................................................................................................................3

CAPITOLUL I – Consideraţii generale.............................................................................41.2 Scurt istoric al instituţiei prefectului............................................................................71.3 Despre natura juridică a instituţiei prefectului...........................................................11

CAPITOLUL II Bazele legale şi constituţionale ale funcţiei de prefect........................142.1 Numirea şi eliberearea din funcţie a prefectului.......................................................142.2 Incompatibilităţi ale funcţiei de prefect.....................................................................202.3 Depolitizarea şi profesionalizarea funcţiei de prefect................................................222.4 Drepturile şi îndatoririle prefectului...........................................................................242.5 Drept comparat..........................................................................................................26

CAPITOLUL III ROLUL ŞI ATRIBUŢIILE PREFECTULUI...................................283.1 Rolul prefectului ca organ de tutelă administrativă..................................................283.2 Raportul prefectului cu autoritățile autonome locale.................................................323.3 Atribuţiile Prefectului................................................................................................35

3.3.2. Atribuţii de control şi supraveghere a autorităţilor locale..................................463.4 Competenţa materială a Prefectului...........................................................................48

3.4.1. Competenţa materială a prefectului....................................................................52

CAPITOLUL IV Actele şi răspunderea prefectului.......................................................534.1 Actele prefectului.......................................................................................................534.2 Răspunderea Prefectului.............................................................................................56

4.2.1. Regimul răspunderii funcţionarilor publici. Spiritul de responsabilitate al funcţionarului public....................................................................................................564.2.2. Formele răspunderii juridice a funcţionarilor publici........................................594.2.3. Răspunderea administrativ-disciplinară, potrivit Statutului...............................614.2.4. Răspunderea contravenţională şi răspunderea penală a funcţionarului public..63

CAPITOLUL IV INSTITUŢIA PREFECTULUI..........................................................655.1 Organizarea şi funcţionarea Instituţiei Prefectului.....................................................655.2 Cancelaria Prefectului................................................................................................675.3 Oficiile prefecturale...................................................................................................695.4 Colegiul prefectural....................................................................................................71

CONCLUZII.......................................................................................................................72

BIBLIOGRAFIE................................................................................................................74

Capitolul I – Consideraţii generale

1.1 Noţiunea de administraţie publică – privire generală

Noţiunea de administraţie publica are un dublu sens, unul de organizare, celălalt

de activitate1.

Administraţia publică concepută ca sistem de organe ale statului este alcătuită

din: Preşedintele României, Guvern, ministere şi celelalte organe ale administraţiei publice

centrale de specialitate, serviciile lor descentralizate în judeţe, prefectul şi autorităţile

administraţiei publice locale2.

Administraţia publică concepută ca activitate are două componente:

1. Componentă executiv-dispozitivă, prin care administraţia publică organizează

executarea şi execută în concret legile, adoptând, în acest scop, acte administrative de

autoritate;

2. Componentă de prestare de servicii publice, prin care administraţia publică

înfiinţează, organizează şi ia toate măsurile pentru asigurarea bunei funcţionări a serviciilor

publice. În acest scop administraţia publică încheie diverse acte juridice bilaterale sau

multilaterale, săvârşeşte diferite fapte materiale şi execută anumite operaţiuni tehnico-

materiale3.

Administraţia publică s-a dezvoltat ca o anexă a puterii executive, pe măsura

extinderii sarcinilor pe care guvernarea şi le-a asumat sau a celor care i-au fost impuse

într-un fel sau altul de societate.

Termenul de "administraţie" este comod şi se aplică ansamblului aparatului

Administrativ, dar în administraţie există de fapt mai multe "administraţii". Acestea

prezintă de la una la alta diferenţe, nu au aceleaşi trăsături, aceleaşi procedee în cadrul

aceleiaşi ţări4.

Noţiunea de administraţie are mai multe accepţiuni. Din punct de vedere

etimologic, aceasta vine din latinescul ad minister - a servi pentru. În limbajul curent, a

1 Rodica Narcisa Petrescu, Drept Administrativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.1

2 Trăilescu Anton, Drept administrativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.13 Trăilescu, Anton, Drept administrativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.1

4 Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ediţia a III-a, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2009, p 38

administra înseamnă a conduce, a organiza, a dirija activităţi publice şi particulare5.

Prin termenul administraţie se poate înţelege: conţinutul principal al activităţii

puterii executive a statului; sistemul de autorităţi publice care înfăptuiesc puterea

executivă; conducerea unui agent economic sau instituţii social-culturale; un compartiment

(direcţie, secţie, sector, serviciu, birou) din unităţile direct productive sau instituţii social-

culturale, care nu desfăşoară nemijlocit o activitate direct productivă6.

Dintre multiplele sensuri ale termenului de administraţie, preocupările teoretice

s-au axat în principal pe clarificarea noţiunii de administraţie publică, luată ca formă de

exercitare a puterii executive în stat, mai ales datorită importanţei pe care o reprezintă

cunoaşterea exactă a acestei activităţi în intimitate; a modului în care trebuie să fie

organizată realizarea ei în practică, moment esenţial, de care depinde în mare măsură

înfăptuirea rolului statului în organizarea şi conducerea societăţii7.

Prin administraţia publică se realizează funcţia executivă a statului, întrucât ea are

ca sarcină organizarea executării şi executarea în concret a legilor. Administraţia publică

cuprinde organele administraţiei publice centrale şi serviciile lor descentralizate, precum şi

organele administraţiei publice locale. Toate aceste autorităţi publice îşi desfăşoară

activitatea sub conducerea generală a Guvernului, care este şeful puterii executive. Diferite

fapte materiale şi execută anumite operaţiuni tehnico-materiale8.

O altă definiţie a administraţiei publice ar fi aceea că aceasta reprezintă acea

activitate care constă în principal în organizarea şi asigurarea executării, dar şi în

executarea în concret a prevederilor constituţionale, a actelor normative şi a celorlalte acte

juridice emise de către autorităţile statului de drept, activitate ce este realizată de către

autorităţile administraţiei publice9.

Noţiunea de administraţie publică are un dublu sens:

În sens formal, organic, se defineşte administraţia publică că fiind acel ansamblu

de mecanisme care, pe baza legii şi în executarea acesteia, realizează o activitate care are

un specific bine conturat.

5 Bălan, Emil, Drept administrativ şi procedură administrativă, Editura Universitară, Bucureşti, 2003, p.16

6 Ioan Alexandru, Administraţia publică. Teorii. Realităţi. Perspective., Editura Lumina Lex, Bucureşti,

1999, p.64


Juridic, Bucureşti, 2009, p.338 Anton Trailescu, op. cit., p.1

9 Ioan Alexandru, Administraţia publică. Teorii. Realităţi. Perspective., Editura Lumina Lex, Bucureşti,

1999, p.64

Astfel, în opinia noastră, administraţia publică, în sens formal, reprezintă un corp

de funcţionari constituiţi într-un sistem de instituţii publice, înzestrate cu mijloace

materiale şi băneşti, cu personalitate juridică şi competenţă de a acţiona pentru executarea

legii.

În sens material, prin administraţie publică înţelegem activitatea de organizare a

executării şi de executare în concret a legilor de către autorităţile care compun acest sistem,

în vederea satisfacerii intereselor generale, scop în care adoptă acte juridice, organizează şi

asigură buna funcţionare a serviciilor publice şi execută anumite prestaţii către populaţie10.

În opinia noastră o definiţie mai completă a noţiunii de administraţie publică ar fi

următoarea: o activitate de organizare şi de executare în concret a legii, prin activităţi cu

caracter dispozitiv şi prestator, activitate care se realizează în principal prin sistemul

organelor administraţiei publice, dar şi prin alte organe situate în alte sisteme de organizare

a puterii statului-sistemul puterii legislative şi sistemul puterii judecătoreşti, precum şi în

cadrul unor organizaţii particulare care îndeplinesc activităţi de interes public şi care

dobândesc, în aceste împrejurări, calitatea de autorităţi administrative.

În concluzie, administraţia publică privită ca activitate, reprezintă acţiunea unor

oameni, desfăşurată în interes general şi în regim de putere publică, în scopul organizării,

exercitării şi executării în concret a legii.

10 Anton Trailescu, op. cit., p.1

1.2 Scurt istoric al instituţiei prefectului

Instituţia prefectului datează din perioada Romei Antice, când conceptele de

„prefect” şi „prefectură” erau utilizate atât pentru a desemna o unitate administrativ

teritorială, cât şi o funcţie publică, civilă sau militară. În forma apropiată de ceea ce

reprezintă azi în sistemul francez şi în cele care au preluat-o este recunoscută a se fi

realizat în perioada napoleoniană, creată în anul al VIII-lea de la Marea Revoluţie Franceză

până la modificarea Constituţiei Franţei din anul 195811.

Instituţia prefectului este o instituţie veche, tradiţională în administraţia publică

din România. O întâlnim atât în Muntenia, cât şi în Moldova, încă înainte de Unirea

Principatelor (1859), chiar dacă cei care o reprezentau purtau o altă denumire.

După Unirea Principatelor, instituţia prefectului se regăseşte cu această denumire

atât în Legea comunală din 1 aprilie 1864, cât şi în Legea pentru înfiinţarea consiliilor

judeţene din 2 aprilie 1864. Prin Legea administrativă din 1929 au fost create „directoratele

ministeriale, conduse de un director ministerial, căruia i se subordona şi prefectul, ca

reprezentant al Guvernului, iar prin Legea administrativă din 1936 atribuţiile prefectului

sunt mărite12.

În ţara noastră, funcţia de prefect a fost instituită prin Legea pentru consiliile

judeţene nr. 396 din 2/14 aprilie 1864 care, în art. 91 prevede că: “prefectul, ca şi cap al

administraţiei judeţene, dirige toate lucrările acestei administraţiuni şi execută hotărârile

consiliului judeţean”. Prefectul, aşa cum prevede alin. 2 al art. 93, era comisar al

guvernului pe lângă consiliul judeţean. În această calitate, el supraveghea legalitatea

actelor adoptate de consiliul judeţean şi de delegaţia permanentă, iar atunci când constată

că acestea erau ilegale, avea dreptul şi datoria ca, în termen de 10 zile de la adoptarea

actului respectiv, dacă a participat la şedinţă, sau de la data la care i s-a adus actul la

cunoştinţă, să facă recurs la Guvern. Recursul, prevede art. 95 alin. 3, era suspensiv de

executare13.

Prin aceeaşi lege s-a înfiinţat funcţia de subprefect, care era reprezentantul

prefectului în conducerea plăşilor în care era împărţit judeţul. Subprefectul, prevede art.

106 astfel cum a fost modificat prin Legea din 31 mai 1894, vizitează toate comunele

11 Verginia Vedinas, Drept Administrativ, Ediţia a V-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.435

12 Rodica Narcisa Petrescu, Drept Administrativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.233

13 Prisăcaru, I. Valentin, Tratat de drept administrativ român. Partea generală., Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1993, p. 493

plăşii sale, inspectează registrele de stare civilă şi verifică starea claselor comunale, cel

puţin de două ori pe an. După modificarea Legii nr. 396/1864, în anul 1904, subprefectul a

devenit inspector comunal, iar în urma modificării aceleiaşi legi, în anul 1908, acesta a

devenit administrator de plasă, prim-pretorul de mai târziu14.

Prin Legea administrativă din 3 august 1929 au fost create directoratele

ministeriale ca centre de administraţie şi inspecţie locală, cu sedii în Bucureşti, Cluj,

Craiova, Iaşi şi Timişoara, având fiecare în raza de activitate un număr de judeţe, conduse

de un director ministerial, cu rang de subsecretar de stat, căruia i se subordona şi prefectul,

ca reprezentant al Guvernului.

Potrivit acestei legi, prefectul era numit prin decret regal, la propunerea

Ministerului de Interne. Din reglementările cuprinse în această lege rezultă că prefectul

avea o triplă calitate, cu atribuţii corespunzătoare. Astfel:

- Ca delegat al autorităţii centrale, prefectul de judeţ, prevede art. 272, reprezintă

Guvernul şi puterea executivă şi stă în legătură cu fiecare minister prin directorul

ministerial şi prin serviciile ministeriale locale;

- Ca reprezentant al Guvernului, prefectul, potrivit prevederilor art. 273, exercită

controlul şi supravegherea tuturor administraţiunilor locale din judeţ, în care calitate el

poate cere pedepsirea funcţionarilor (publici);

- Prefectul era, potrivit art. 276, şeful poliţiei în judeţ, şi exercită

atribuţiile sale poliţieneşti în conformitate cu dispoziţiile art. 68 şi 69 din Legea de

organizare a poliţiei generale a statului din 21 iulie 192915.

Situaţia prefectului se schimbă şi în Legea din 1936, care desfiinţează

administraţia autonomă a judeţului, înfiinţând ţinutul, judeţul rămânând numai o

circumscripţie în care funcţionează serviciile exterioare ale ministerelor. Prefectul devine

mai mult un organ de îndrumare, control şi supraveghere. Situaţia aceasta a prefectului

durează până la Legea din 21 septembrie 1940, care desfiinţează ţinutul şi reînfiinţează

judeţul ca unitate administrativă descentralizată. Începând cu această dată prefectul îşi

recapătă vechea sa situaţie, adică reprezentant local al Guvernului şi şeful administraţiei

judeţene autonome16.

O altă inovaţie cu privire la prefect, prevăzută în Legea administrativă din 1938,

14 Prisăcaru, I. Valentin, Tratat de drept administrativ român. Partea generală., Editura Lumina Lex,



16 Gheorghe T. Zaharia, Drept Administrativ şi Ştiinţa Administraţiei, Editura Spiru Haret, Iaşi, 2008, p.254

consta în principiul că prefectul este funcţionar de carieră. Înlocuirea prefectului politic cu

prefectul funcţionar de carieră era de mult cerută în administraţia noastră, ca o necesitate

imperioasă pentru buna funcţionare a administraţiei judeţene. Prefectul politic era de fapt

reprezentantul în judeţ al partidului politic de la guvernare şi astfel aducea cu sine în

administraţia judeţului politica de partid. Prefectul politic supus tuturor ingerinţelor şi

fluctuaţiilor politice nu putea să fie un bun administrator. Prefectul funcţionar politic mai

avea dezavantajul că nu cunoştea întregul mecanism administrativ şi nici nu avea

experienţa necesară, pentru ca să poată conduce efectiv administraţia unui judeţ17.

În anul 1940 guvernul generalului Ion Antonescu a efectuat unele revizuiri în

structura administrativ-teritoriala a ţării, transformând ţinuturile în provincii, în fruntea

cărora se găsea o instituţie nou creată, cea a guvernatorului. Provinciile erau compuse din

judeţe în fruntea cărora se aflau prefecţii, aceştia fiind subordonaţi guvernatorului18.

În perioada 1940-1941 se revine la comună şi judeţ ca unităţi administrativ-

teritoriale cu personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu, iar prefectul îşi menţine

rolul şi atribuţiile ca reprezentant al Guvernului, numit prin decret regal şi şef al tuturor

funcţionarilor Ministerului de Interne. Ca şef al administraţiei judeţene, prefectul numea şi

elibera din funcţie pe funcţionarii judeţului, administra patrimoniul şi interesele judeţului,

se îngrijea de toate serviciile publice judeţene, semna toate actele în numele judeţului,

reprezenta judeţul în justiţie, etc. Ca reprezentant al Guvernului, rolul principal al

prefectului era cel de control şi supraveghere. El controla serviciile exterioare ale

ministerelor şi celorlalte instituţii publice, putând aplica unele sancţiuni disciplinare

funcţionarilor publici, supraveghea şi controla comunele rurale şi urbane, instituţiile de

binefacere şi de asistenţă socială. Pe lângă prefect funcţiona şi consiliul de prefectură

format, în principal, din şefii serviciilor judeţene19.

În perioada de după anul 1944, reglementările legale care au urmat nu au mai

consacrat instituţia prefectului, unele dintre atribuţiile acestuia privind controlul legalităţii

actelor administrative fiind preluate de instanţele judecătoreşti, altele fiind preluate de către

organe ale administraţiei statului20. 17 Gheorghe T. Zaharia, Drept Administrativ şi Ştiinţa Administraţiei, Editura Spiru Haret, Iaşi, 2008, p.254

18 Romeo Paul Postelnicu, Prefectul şi Instituţia Prefectului în sistemul administraţiei publice din România,

Editura Lumen, Iaşi, 2010, p.19

19 Mircea Preda, Benonica Vasilescu Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2007, p. 23920 Mircea Preda, Benonica Vasilescu Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2007, p. 240

După revoluţia din decembrie 1989, prin Constituţie şi prin Legea nr. 69/1991

(Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică locală actualmente este abrogata prin

Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală) privind administraţia publică

locală, instituţia prefectului a fost repusă în locul şi rolul ce i se cuvine într-un stat de

drept, bazat pe principiul separaţiei puterilor în stat.

La început, prin Legea nr. 5/1990 privind administrarea judeţelor, municipiilor,

oraşelor şi comunelor până la organizarea de alegeri locale, la nivelul judeţelor au fost

organizate prefecturi, legea precizând atât modul de organizare cât şi atribuţiile lor. În

concepţia acestei legi, prefectura era un organ local al administraţiei de stat cu competenţă

generală; prefectul nu era o instituţie juridică distinctă, cu atribuţii proprii, o autoritate

publică21.


2007, p. 240

1.3 Despre natura juridică a instituţiei prefectului

Instituţia prefectului este reglementată în materie prin lege organică şi anume

Legea nr. 340/2004(Legea nr.340/2004 privind instituţia prefectului, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 21 iulie 2004.) şi prin Ordonanţa

de Urgenţă a Guvernului nr. 179/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr.

340/2004 privind instituţia prefectului, ordonanţă aprobată prin Legea nr. 181/2006.

(Legea nr.181 din 16 mai 2006 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a

Guvernului nr. 179/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 340/2004

privind instituţia prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr. 450 din 24mai 2006). Potrivit dispoziţiilor art. 1 din legea mai sus menţionată:

“Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local”, iar art. 3 din Ordonanţa de

Urgenţă a Guvernului prevede că: “Prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale

ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea

Guvernului, organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale”.

Capacitatea juridică de drept public a instituţiei prefectului se exercită în

exclusivitale de către prefect. Exercitarea drepturilor şi asumarea obligaţiilor civile ale

instituţiei prefectului se realizează de către acesta sau de către o persoană anume

desemnată prin ordinul său22.

Potrivit art. 123 din Constituţie: “Guvernul numeşte un prefect, în fiecare judeţ şi în

municipiul Bucureşti. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce

serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei

publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. Atribuţiile prefectului se stabilesc

prin lege organică. Între prefecţi pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi

consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu exista raporturi de

subordonare. Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencias administrativ, un act al

consiliului local, al celui local în cazul în care considera actul ilegal. Actul atacat este

suspendat de drept”.

Instituţia prefectului este o instituţie publică cu personalitate juridică menită să

îndeplinească prerogativele conferite de lege prefectului. Capacitatea juridică de drept

public a instituţiei prefectului se exercită de către prefect conform art. 5 alin. (1) din Legea


Juridic, Bucureşti, 2009, p. 221

nr. 340/2004 iar conform alin. (2) din aceeaşi lege, exercitarea drepturilor şi asumarea

obligaţiilor civile ale instituţiei prefectului se realizează de către prefect sau de către o

persoană anume desemnată de acesta23.

Instituţia prefectului îşi are sediul în municipiul reşedinţă de judeţ şi, respectiv, în

municipiul Bucureşti, fiind condusă de prefect.

Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. El este numit de Guvern în

fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, la propunerea Ministerului Internelor şi Reformei

Administrative.

Prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte

organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administraţiv-teritoriale24.

Art. 1 alin. 1 şi 2 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179/2005, aprobată

Prin Legea nr. 181/2006: „Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. Guvernul

numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, la propunerea

ministrului administraţiei şi internelor”.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 3 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.

179/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 340/2004 privind instituţia

prefectului, ordonanţă aprobată prin Legea nr. 181/2006, rezultă că prefectul este garantul

respectării legii şi a ordinii publice la nivel local.

Deşi instituţia prefectului este reglementată în Legea administraţiei locale, prefectul

nu face parte din categoria autorităţilor administraţiei publice locale autonome.

Dimpotrivă, el este o autoritate încadrată în sistemul administraţiei publice de stat, este

numit de Guvern şi este subordonat acestuia25.

Statutul de reprezentant al Guvernului în teritoriu îi conferă prefectului aptitudinea

de a veghea pentru ca activitatea consiliilor locale şi a primarilor, a consiliilor judeţene şi a

preşedinţilor consiliilor judeţene să se desfăşoare în conformitate cu prevederile legale26.

Conform dispoziţiilor art. 241 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.

179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006: „Prefectul poate verifica măsurile întreprinse

de primar sau de preşedintele consiliului judeţean în calitatea lor de reprezentanţi ai

statului în unitatea administrativ-teritorială şi poate sesiza organele competente în vederea

23 Trăilescu, Anton, Drept administrativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2008, p.70


25 Petrescu, Rodica-Narcisa, Modificările aduse Legii nr. 340/2004 privind instituţia prefectului prin

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179/2005, Revista de Drept Public, nr. 1/2006, p,234


stabilirii măsurilor necesare, în condiţiile legii”.

Potrivit dispoziţiilor art. 12 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.

179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006, între prefect, pe de o parte şi consiliile locale

şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii consiliilor judeţene, pe de altă parte,

nu există raporturi de subordonare. Prin relaţii de comunicare şi de colaborare prefectul şi

celelalte autorităţi ale administraţiei publice locale îşi pot desfăşura activitatea în mod

normal.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor care îi revin potrivit legii,

prefectul este ajutat de doi subprefecţi, iar în municipiul Bucureşti de trei subprefecţi. (Art

8 alin. 1 din OUG nr. 179/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 340/2004

privind instituţia prefectului, aprobata prin Legea nr. 181/2006)

În conformitate cu dispoziţiile art. 9 alin. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006 rezultă că prefectul şi

subprefecţii fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici.

Ca urmare a modificării Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor

publici prin Legea nr. 161/2003, prefectul a devenit înalt funcţionar public, preferându-se

funcţionarul public de cariera în locul prefectului conceput ca un „personaj politic”27.

Prin urmare persoana care ocupa funcţia publica de prefect, trebuie să

îndeplinească condiţiile de ocupare a funcţiei publice, condiţii prevăzute în mod expres în

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicata în 2007, pentru

categoria înalţilor funcţionari publici.

27 Petrescu, Rodica-Narcisa, Modificările aduse Legii nr. 340/2004 privind instituţia prefectului prin

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179/2005, Revista de Drept Public, nr. 1/2006, p,235

Capitolul II

Bazele legale şi constituţionale ale funcţiei de prefect

2.1 Numirea şi eliberearea din funcţie a prefectului

Numirea şi eliberarea din funcţie a prefectului se face prin hotărâre de Guvern,

articolul 123 alin. (l) prevăzând că Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în

municipiul Bucureşti. Propunerea în vederea numirii aparţine Ministerului Internelor şi al

Reformei Administrative, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 340/2004. Legea impune

condiţia pentru prefect de a avea studii superioare de lungă durată. Dat fiind faptul că

prefectul are statut juridic de înalt funcţionar public, rezultă că el se supune prevederilor

Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările

ulterioare", numirea lui în funcţie se face în urma promovării unui concurs sau examen,

organizat în condiţiile acestei legi şi ale H.G. nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor

privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici28.

În conformitate cu dispoziţiile legale ale art. 1 alin. 1 şi 2 din Ordonanţa de

Urgenţă a Guvernului nr. 179/2005 „prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan

local”.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor care îi revin potrivit legii, Prefectul

este ajutat de doi subprefecţi. Prefectul municipiului Bucureşti este ajutat de trei

subprefecţi.

Precizăm că pentru a putea fi numiţi atât în funcţia de prefect cât şi în cea de

subprefect, mai este necesar ca aceştia să nu se afle într-o situaţie, prevăzută de lege (art.

85 alin.1 din Legea nr. 161/2003 reglementata în mod expres în Cartea I Titlul IV

Capitolul II), ca fiind incompatibilă cu ocuparea funcţiei de prefect sau a celei de

subprefect cu:

- Calitatea de deputat sau senator;

- Funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului

Bucureşti;

- Funcţia de consilier local sau consilier judeţean;

28 Monitorul Oficial al României nr. 530 din 14 iulie 2008.

- O funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu

Scop comercial;

- Funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator,

Membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclu-

Siv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare,

Precum şi la instituţiile publice;

- Funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau

Asociaţilor la societăţile comerciale prevăzute la lit. e);

- Funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilo comerciale

prevăzute la lit. e);

- Funcţia de manager sau membru al consiliilor de "administraţie ale regiilor

autonome, companiilor şi societăţilor naţionale;

- Calitatea de comerciant persoană fizică;

- Calitatea de membru al unui grup de interes economic;

- O funcţie publica încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii

prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179/2005 pentru modificarea şi

completarea Legii nr. 340/2004 privind instituţia prefectului, aprobată prin Legea nr.

181/2006 prevede în art. 9 „prefectul şi subprefecţii fac parte din categoria înalţilor

funcţionari publici".

Pentru a putea ocupa funcţia publică de prefect, respectiv subprefect, aceştia

trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- Are vârsta de cel puţin 30 de ani pentru prefect, respectiv de 27 de ani pentru

subprefect;

- Îndeplineşte condiţiile specifice prevăzute de lege (Art. 50 din Legea nr. 188

din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004.) pentru ocuparea

funcţiei publice:

A) are cetăţenia română şi domiciliul în România;

B) cunoaşte limba română, scris şi vorbit;

C) are capacitate deplină de exerciţiu;

D) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează,

atestată pe bază de examen medical de specialitate;

E) nu a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra

statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică

înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu

intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în

care a intervenit reabilitarea;

F) nu a fost destituit dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani;

G) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.

- Are studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau

echivalentă şi o vechime în specialitatea absolvită de 5 ani pentru prefect, respectiv de 3

ani pentru subprefect;

- A absolvit programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică,

organizate, după caz, de Institutul Naţional de Administraţie sau de alte instituţii

specializate, din ţară sau din străinătate, ori a dobândit titlul ştiinţific de doctor în ştiinţe

juridice sau administrative ori a exercitat cel puţin un mandat complet de parlamentar.

La numirea în funcţie, prefectul şi subprefectul depun în faţa Guvernului,

respectiv a primului-ministru, următorul jurământ în limba română, care este o obligaţie ce

revine tuturor funcţionarilor publici în conformitate cu art. 54 alin. 2 din Constituţia

revizuită:

“Jur să respect Constituţia şi legile ţării şi să fac cu bună-credinţă tot ceea ce stă

în puterile şi priceperea mea pentru binele locuitorilor judeţului/municipiului... Aşa să-mi

ajute Dumnezeu”.

Jurământul poate fi depus şi fără formula religioasă.

Apreciem că refuzul depunerii jurământului atrage revocarea actului

administrativ de numire în funcţie deoarece aceasta este o obligaţie ce revine tuturor

cetăţenilor cărora le sunt încredinţate funcţii publice.

Cu privire la jurământul prevăzut de lege, menţionăm că referirea la municipiu

este valabilă numai pentru Bucureşti, deoarece, potrivit Constituţiei revizuite şi Legii nr.

340/2004 privind instituţia prefectului, prefectul este numit în fiecare judeţ şi în municipiul

Bucureşti, textul jurământului neavând legătură cu municipiul reşedinţă de judeţ în care

instituţia prefectului îşi are sediul29.

În ce priveşte eliberarea din funcţie, ea se poate face în aceeaşi modalitate ca şi

numirea. Eliberarea din funcţie este obligatorie dacă, ulterior numirii, a intervenit vreuna

din situaţiile de incompatibilitate, precum şi atunci când se constată, după numirea în


2007, p. 244

funcţie, că cel în cauză nu a avut studii superioare de natura celor prevăzute de lege 30.

Eliberarea din funcţie, în aceste situaţii este determinată de neîndeplinirea unor cerinţe

legale, deci din considerente de ordin juridic, actul de eliberare din funcţie trebuind să

conţină şi motivul eliberării. Dar, eliberarea din funcţia de prefect sau de subprefect se

poate face chiar dacă nu a intervenit vreuna din situaţiile la care ne-am referit, întrucât

acesta este un reprezentant al Guvernului, iar Guvernul îi poate retrage oricând această

calitate, încredinţând-o altei persoane, fără să fie obligat să motiveze măsura luată31.

Dacă în optica reglementărilor legale de până în anul 2004 prefectul, ca

reprezentant al Guvernului, era supus “jocului politic”, iar funcţia sa avea caracter politic,

prin Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului acesta este considerat ca făcând parte

din categoria înalţilor funcţionari publici32.

Conform dispoziţiilor art. 22 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.

179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006 „prefectul şi subprefectul nu pot fi membri ai

unui partid politic sau ai unei organizaţii căreia îi este aplicabil acelaşi regim ca şi

partidelor politice, potrivit legii, sub sancţiunea destituirii lor din funcţia publică”.

Se impune practic ca prefectul să apară ca un responsabil în supravegherea legii

şi a ordinii publice în judeţ şi nu ca un personaj politic. De altfel şi art. 1 alin. 3 din

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179/2005 prevede „prefectul este garantul

respectării legii şi a ordinii publice la nivel local”.

Încetarea de drept a exercitării funcţiei de prefect, respectiv de subprefect, intervine

în caz de: (Art. 11 alin. 1 din Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului, articol

abrogat în prezent de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179/2005, aprobată

prin Legea nr. 181/2006)

A) demisie;

Considerăm că funcţia publică de prefect încetează de drept în cazul când

persoana care ocupă această funcţie comunică instituţiei sau autorităţii publice, în cazul

nostru, Guvernului, printr-o notificare scrisă încetarea raporturilor de serviciu.

B) nerespectarea prevederilor referitoare la obligaţia de a se abţine de la orice

acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi societate, precum şi de

la participarea la acţiuni politice, a prevederilor referitoare la incompatibilităţi şi la

conflictul de interese prevăzute pentru funcţionarii publici, precum şi la interdicţia de a fi

30 (Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 467)

31 Preda, Mircea, Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.264

32 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 467

membri ai unui partid politic;

Apreciem că dacă prefectul se află într-o situaţie de incompatibilitate prevăzută

de lege sau participă la acţiuni politice şi conflicte de interese, funcţia exercitată de el

încetează de drept.

C) imposibilitatea de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 3 luni consecutive;

Opinam, faptul că, în situaţia în care prefectul nu-şi îndeplineşte atribuţiile

prevăzute de lege, respectiv Legea nr. 181/2006, mai mult de trei luni consecutive,

exercitarea funcţiei sale încetează de drept.

D) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă,

la o pedeapsă privativă de libertate;

Încetarea de drept a exercitării funcţiei de prefect are loc şi în cazul când

persoana care exercită funcţia de prefect a fost condamnată la o pedeapsă privativă de

libertate, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă.

a) pierderea drepturilor electorale;

b) punerea sub interdicţie judecătorească, în condiţiile legii;

Exercitarea funcţiei de prefect încetează de drept când prefectul este pus sub

interdicţie judecătorească.

c) destituire;

Consederam că destituirea din funcţia de prefect se dispune ca sancţiune

disciplinară pentru săvârşirea unor abateri disciplinare sau datorită existenţei unor situaţii

de incompatibilitate. În cazul prefectului, acesta poate fi destituit din funcţie de către

Guvern al cărui reprezentant în teritoriu este.

d) obţinerea calificativului nesatisfăcător;

e) deces.

În cazul decesului persoanei care ocupă funcţia de prefect, exercitarea acestei

funcţii încetează de drept.

Constatarea încetării de drept a exercitării funcţiei de prefect sau de subprefect se

face de către Ministerul Administraţiei şi Internelor, care va propune Guvernului, respectiv

primului-ministru, numirea altor persoane în funcţiile vacante33.

Ca urmare a analizării condiţiilor de numire şi încetare a exercitării funcţiilor de

prefect şi subprefect, putem aprecia că, deşi titularii acestor funcţii fac parte din categoria

înalţilor funcţionari publici, aceştia nu se bucură de stabilitate în funcţie. Precizam că atât

33 Mircea Preda, Benonica Vasilescu Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2007, p.245

în Legea nr. 340/2004 cât şi în Legea nr. 181/2006 nu se fac referiri la stabilitatea în

funcţie, spre deosebire de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici sau

Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală.

Cu toate acestea apreciem opţiunea legiuitorului pentru prefecţi şi subprefecţi de

carieră, profesionişti, specializaţi în administraţia publică, acest statut al lor conferindu-le

şi anumite garanţii de stabilitate în funcţie, dar totuşi, Guvernul fiind liber să-şi desemneze

reprezentanţii săi pe plan local.

Considerăm că este necesară o reglementare detaliată a procedurii de numire şi

eliberare din funcţia de prefect, respectiv subprefecţi, precum şi detalierea cazurilor şi

condiţiilor încetării exercitării acestor funcţii publice.

2.2 Incompatibilităţi ale funcţiei de prefect

Incompatibilităţile pentru funcţia de prefect sunt stabilite prin secţiunea a-III-a,

cap. III, Titlul-IV, Cartea I din Legea nr. 161/2003. (Legea nr. 161/2003 privind unele

măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a

funcţiilor publice şi a mediului de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003)

Astfel art. 85 din lege prevede ca îndeplinirea funcţiei de prefect, respectiv de

subprefect, este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcţii:

A) calitatea de deputat sau senator;

Considerăm că potrivit principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat,

funcţionarii publici ai unei puteri nu pot ocupa funcţii publice în sistemul celorlalte două

puteri. Astfel, prefectul, ca reprezentant al puterii executive în teritoriu nu poate ocupa şi o

altă funcţie publică decât în cadrul puterii legislative sau judecătoreşti, aflându-se într-un

caz de incompatibilitate dacă ocupă funcţia de deputat sau senator.

B) funcţia de primar sau de viceprimar, primar general şi viceprimar al

municipiului Bucureşti;

C) funcţia de consilier local sau consilier judeţean;

Apreciem că aceste incompatibilități îşi au fundamentul în principiul autonomiei

locale, consacrat în art. 20 din Constituţia revizuită şi derivă din atribuţiile pe care le are

prefectul de a veghea ca desfăşurarea activităţii consiliilor locale şi judeţene şi a

primăriilor să se desfăşoare conform legii.

D) o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu

scop comercial;

E) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director,

administrator, membru al consiliului de administraţie ori cenzor la societăţile comerciale,

inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare,

precum şi la instituţiile publice;

F) funcţia de preşedinte sau de cenzor al adunărilor generale ale acţionarilor

sau asociaţilor la societăţile comerciale prevăzute la lit. e);

G) funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor

comerciale prevăzute la lit. e);

H) funcţia de manager sau membru al consiliului de administraţie al regiilor

autonome, companiilor şi societăţilor naţionale;

I) calitatea de comerciant persoană fizică;

J) calitatea de membru al unui grup de interes economic;

K) o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia actelor prevăzute

în acordurile şi convenţiile la care România este parte.

Persoana care exercită funcţia de prefect sau subprefect este obligată ca la data

numirii în funcţie să declare că nu se află în unul dintre cazurile de incompatibilitate

prevăzute de lege.

Prefecţii şi subprefecţii pot deţine funcţii sau exercita activităţi în domeniul

didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar artistice.

Aceste interdicţii constituie tot atâtea incompatibilităţi, iar atunci când intervine, cel

puţin una dintre ele, deşi legea nu prevede, prefectul va fi eliberat din funcţie de către

acelaşi organ - Guvernul- şi prin act juridic de aceeaşi natură, hotărâre34.



2.3 Depolitizarea şi profesionalizarea funcţiei de prefect

Prefectul şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici.

Această calitate le-a fost conferită în anul 2003, prin Legea nr. 161/2003 (publicată în

Monitorul Oficial al României br, 279 din 21 aprilie 2003), care a modificat, printre

altele, şi Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. Prefectul şi

subprefectul sunt înalţi funcţionari publici, cărora legea le interzice să facă parte din

partidele politice sau din organizaţii cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca al

partidelor politice, sub sancţiunea destituirii din funcţia publică.

Transformarea prefecţilor şi a subprefecţilor din oameni politici în înalţi funcţionari

publici a însemnat un proces de profesionalizare a funcţiei de prefect şi subprefect,

dimensiune a reformei în administraţia publică. Un asemenea statul au prefecţii în Franţa şi

a existat şi în România în prima jumătate a secolului XX, astfel încât practic s-a revenit la

tradiţii şi s-a valorificat o experienţă care s-a dovedit benefică în alte state35.

Legea nr. 188/1999, astfel cum a fost ea modificată prin Legea nr. 161/2003,

prevedea că în funcţiile de prefect şi subprefect pot fi numite persoane care îndeplinesc

condiţiile pentru a fi numite că înalţi funcţionari publici, începând cu anul 2006, în mod

eşalonat, pe baza hotărârii de Guvern. După cum rezultă din textul precitat, transformarea

prefecţilor în înalţi funcţionari publici nu a fost şi nici nu putea fi concepută ca un proces

mecanic, formal, cum din păcate s-a întâmpla în realitate. Legea impunea, în primul rând,

ca persoanele respective să întrunească acele condiţii care sunt cerute pentru înalţii

funcţionari publici, iar recrutarea urma să se facă prin examen, organizat în condiţiile

legii. De aceea, se vorbea şi despre faptul că numirea se va face în mod eşalonat, pe

măsura ce se vor organiza concursuri de recrutare şi aceste concursuri vor fi promovate.

Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 179/2005 se abandonează spiritul acestei reglementări, prin

articolul 111 care prevede că prefecţii în funcţie la data intrării în vigoare a ordonanţei,

precum şi cei care vor ocupa posturile rămase vacante după data intrării în vigoare a

prezenţei ordonanţe şi până la 31 decembrie 2005 pot fi numiţi în funcţii publice de

prefect, în urma promovării unui examen de atestare pe post. Problema este ca prefecţii în

funcţie la care se referă textul respectiv, ca şi subprefecţii de altfel, ocupaseră funcţiile

respective ca oameni politici, în urma unor negocieri politice, astfel încât ei nu aveau

aptitudinea de a deveni, printr-un simplu examen de atestare pe post, din oameni politici



înalţi funcţionari publici, cărora legea le interzice să facă parte din partide politice, sub

sancţiunea destituirii din funcţie.

Având în vedere unele aspecte criticabile ale practicii administrative unii autori

sunt sceptici în ceea ce priveşte existenţa unei reale profesionalizări a funcţiei de prefect,

care continuă să rămână mai degrabă politica, aflată la voinţa puterii executive, decât una

profesională.

Garanţiile acordate prefecţilor în materia stabilităţii carierei lor sunt slabe,

schimbare din funcţie putând fi decisă de Guvern, de regulă, din raţiuni politice, mascate

de o aşa-zisă mobilitate în funcţie36.

Prin modificările care s-au adus Legii nr. 340/2004 prin O.U.G. nr. 179/2005 a

fost desfiinţată funcţia de secretar general al prefecturii şi a mai fost înfiinţată o nouă

funcţie de subprefect, iar secretarii generali care dobândiseră acest statut în baza unui

concurs organizat în condiţiile legii au fost numiţi direct, prin efectul legii, ca subprefecţi.

Prefectul este ajutat în activitatea sa de doi subprefecţi, care sunt numiţi în funcţie prin

decizie a primului ministru, la propunerea prefectului şi a Ministerului Internelor şi al

Reformei Administrative. Legea impune pentru subprefect condiţia de a avea studii

superioare, fără a mai preciza tipul acestora, rezultând că poate fi vorba atât despre studii

superioare de lungă durată, cât şi de scurtă durată37.

36 Emil Balan, Instituţii administrative, Ed. C.H.Beek, Bucureşti, 2008. Pp.99-101



2.4 Drepturile şi îndatoririle prefectului

Prefectul şi subprefecţii, fiind înalţi funcţionari publici, au, în general, drepturile şi

obligaţiile funcţionarilor publici prevăzute în Legea nr. 188/1999 privind Statutul

funcţionarilor publici, republicată în 2007. Totuşi, în considerarea demnitarilor pe care

prefecţii şi subprefecţii le îndeplinesc, legiuitorul organic a prevăzut anumite drepturi şi

obligaţii specifice, cuprinse în Capitolul III din Legea nr. 340/2004, republicată.

Astfel, potrivit art. 12 alin. (1), prefecţii şi subprefecţii care nu deţin o locuinţă

proprietate personală în municipiul reşedinţă de judeţ în care au fost numiţi beneficiază de

o indemnizaţie de instalare egală cu 3 salarii de bază brute, precum şi de locuinţă de

serviciu corespunzătoare, în condiţiile legii, în baza unui contract de închiriere. În această

situaţie, cheltuielile privind chiria locuinţei de serviciu, cele pentru transportul prefecţilor

şi subprefecţilor şi al familiilor acestora, la mutarea în localitatea în care îşi are sediul

instituţia prefectului, şi cele de instalare sunt suportate din bugetul instituţiei prefectului.

Constractul de închiriere a locuinţei de serviciu se încheie pe perioada exercitării

funcţiei de prefect, respectiv subprefect, iar la data încetării acestor funcţii publice

contractul de închiriere încetează de drept.

Ca reprezentant al Guvernului, prefectului i se acordă onoruri militare, în condiţiile

stabilite prin regulamente specifice, cu ocazia ceremoniilor militare organizate fă nivelul

judeţului.

Cât priveşte obligaţiile, potrivit art. 13, prefecţii şi subprefecţii nu au dreptul la

grevă, calitatea prefectului de reprezentant al Guvernului pe plan local şi statutul

subprefecţilor nefiind compatibile cu dreptul la grevă.

O altă obligaţie este cuprinsă în art. 14 din lege, şi anume prefecţii şi subprefecţii

nu pot să înfiinţeze organizaţii sindicale proprii. Apreciem că era necesară inserarea

acestei obligaţii în Legea nr. 340/2004, deoarece, potrivit art. 29 alin. (2) din Legea nr.

188/1999, republicată în 2007, funcţionarii publici pot, în mod liber, să înfiinţeze

organizaţii sindicale, să adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora.

Cât priveşte obligaţia prefecţilor şi a subprefecţilor de a informa conducerea

Ministerului Administraţiei şi Internelor ori de câte ori călătoresc în afara judeţului , (Art.

15 din Legea nr. 340/2004, republicata) în ce ne priveşte, am considerat conţinutul

acesteia discutabil sub aspectul constituţionalităţii sale.

Prefectul şi subprefecţii nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unor

organizaţii căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice, sub

sancţiunea destituirii lor din funcţie (Art.7 din Legea nr. 340/3004, republicata).

În doctrina franceză, despre drepturile prefecţilor, în mod judicios se arată că

acestea sunt mai restrânse decât ale funcţionarului public, făcânduse referire specială la

interzicerea dreptului la grevă şi a dreptului de a se asocia în sindicate, iar cât priveşte

obligaţiile, se subliniază că acestea sunt mai riguroase faţă de cele impuse funcţionarului

public, de pildă, dacă acesta are obligaţia de loialitate faţă de instituţia publică din care

face parte, prefectul trebuie să dea dovadă de loialitate şi faţă de regimul politic

respectiv.

2.5 Drept comparat

Exercitarea unui control de legalitate din partea reprezentantului statului asupra

activităţii autorităţilor autonome se regăseşte în toate statele de drept. De regulă, chiar în

Constituţie sunt consacrate reglementari exprese privind acest control şi organul care îl

exercita. Exemplu (Verginia Verdinas...2009 p 439), în Constituţia Italiei este

reglementat controlul legalității actelor administrative atât la nivelul regiunilor, cât şi al

provinciilor şi comunelor. Astfel, articolul 125 prevede ea, ia nivelul regiunilor, controlul

legalității actelor administrative se exercita într-o formă descentralizata, de către un organ

de stat, în modalitățile şi limitele stabilite de legile Republicii, fiind admis, în anumite

cazuri, şi un control de fond, dar numai cu scopul de a iniţia o nouă examinare a deciziei

consiliului regional, pe baza unei solicitări motivate. Potrivit articolului 130, controlul de

legalitate al actelor adoptate de provincii, comune şi celelalte instituţii locale se exercita tot

într-o formă descentralizata, dar de către un organ al regiunii, conform modalităților

stabilite prin legile Republicii. Constituţia Spaniei, fără a conţine prevederi speciale, face

referire la un control al activității organelor comunităților autonome, care exercita, pe lângă

alte autorități (Tribunalul Constituţional, jurisdicția contencios-administrativă, Curtea de

Conturi) şi de Guvern. Administraţia statului în teritoriul comunităților autonome este

condusă şi coordonata de un delegat numit de Guvern. Actele administrative ale

colectivităților locale sunt supuse unui control, care are caracter a posteriori şi se exercita,

la nivelul regiunii, de un organ special al Guvernului, iar la nivelul colectivităților

teritoriale de nivel inferior, de către delegatul Guvernului de la nivel provincial38.

În Franţa, până în 1982, statul exercita asupra colectivităților locale un control

foarte riguros, care era calificat prin sintagma tutela administrativă, prin intermediul

prefectului, care exercita atât un control a priori, cât şi unul a posteriori. În anul 1982 a fost

adoptată Legea privind drepturile şi libertățile comunelor, departamentelor şi regiunilor,

cunoscută sub numele de, legea descentralizării", care, printre altele, elimina noţiunea de,

tutela administrativa", pe care o înlocuieşte cu un control de legalitate exercitat de prefect a

posteriori. Prefectul pierde dreptul de a anula actele autoritarilor locale, el dispunând

numai de posibilitatea de a ataca, în faţa tribunalului administrativ, actele pe care le

38 L.C. Kung, administraţia publică de nivel intermediar în dreptul comparat şi în dreptul românesc, op. cit.

p.162

considera ilegale, ca şi în sistemul constituţional romanesc actual. Prefectul este astfel

reprezentantul fiecărui minister şi al Guvernului în teritoriu, pentru a contribui la

executarea iegilor şi a celorlalte reglementări, pentru a asigura controlul administrativ şi al

legalităţii actelor comunelor, departamentelor şi al stabilimentelor publice din departament

şi pentru anumite intervenţii statale în domeniul economic.

Constituţia Germanie prevede în art. 84 alin. (3) că Guvernul Federal exercita

controlul ca landurile să execute legile federale conform dreptului în vigoare. Constituţia

recunoaşte Guvernului dreptul de a trimite delegaţi la autoritățile superioare ale landurilor,

cu încuviințarea acestora (în cazul în care încuviinţarea este refuzată, cu cea a Consiliului

Federal, Bundesrat), precum şi la autoritățile subordonate. Din punct de vedere

administrativ teritorial, Germania este organizată în 16 landuri (state federate, care

alcătuiesc federaţia), în arondismente (în număr de 323) şi comune (în număr de 14865).

Asupra actelor administrative ale arondismentului se exercita un control din partea unui

organ intermediar denumit al landului, aflat în subordinea directă a ministrului de interne al

landului. Acest control este unul de legalitate, care se exercita a posteriori şi este

reglementat prin Lege, de fiecare land. Acelaşi control de legalitate cu caracter a posteriori

se exercita şi în Austria asupra actelor administrative ale autorităților comunale de către

prefect, care este numit de Guvern şi reprezintă landul şi federaţia.

La nivel comunitar, în Carta europeană a autonomiei locale regăsim articolul 8

consacrat controlului administrativ al activității autorităților administrate publice locale,

care nu poate fi exercitat decât în formele şi În cazurile prevăzute de Constituţie şi de lege

şi trebuie să aibă ca obiectiv numai asigurarea respectării legalității şi principiilor

constituţionale. Un asemenea principiu se regăsesc şi în legislate românească, în art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 340/2004.

Prin excepție, controlul administrativ poate să include şi un control de

oportunitate, atunci când este realizat de autoritățile ierarhic superioare, în ceea ce priveşte

sarcinile a căror executare este delegata administratei publice locale, exercitarea acestui

control este guvernată de respectarea unei proporţionalități intre amploarea intervenţiei

autorității de control şi importanta intereselor pe care aceasta înţelege să le protejeze.

Principiul proporționalităţii este înscris şi în Constituţia României în articolul 53 care

reglementează regimul restrângerii exercitării unor drepturi sau libertăţi, intre dimensiunile

acestui regim regăsindu-se proporţionalitatea intre măsura de restrângere şi cauza care a

determinat-o.

CAPITOLUL III

ROLUL ŞI ATRIBUŢIILE PREFECTULUI

3.1 Rolul prefectului ca organ de tutelă administrativă

Instituţia tutelei administrative este o instituţie de tradiţie în România, de origine

franceză.

Doctrinarii francezi au apreciat că tutela reprezintă ansamblul de puteri limitate

acordate de lege unei autorităţi administrative asupra agenţilor serviciilor publice

descentralizate şi asupra actelor lor, în scopul asigurării legalităţii în activitatea lor şi

protejării interesului general. Cu alte cuvinte, tutela administrativă reprezintă o limită

impusă autorităţilor administrative locale, în vederea salvgardării legalităţii şi apărării

interesului public39.

Controlul de legalitate exercitat de prefect sau controlul de tutelă administrativă

reprezintă una dintre cele mai importante atribuţii ale acestuia. Articolul 123 alin. (5) din

Constituţie, nemodificat prin Legea de revizuire, stabileşte: „Prefectul poate ataca, în faţa

instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al

primarului, în cazul în care consilieră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept". Cu

alte cuvinte, controlul de legalitate exercitat de prefect asupra actelor autorităţilor

administraţiei publice locale este reglementat la nivelul cel mai înalt, în Legea

fundamentală a statului.40

Controlul de tutelă reprezintă un anumit gen de supraveghere exercitat fie de către

un organ al administraţiei publice centrale (Guvernul), fie de către un organ al adminitraţiei

teritoriale de stat (prefectul, reprezentantul statului în unităţile administrativ- teritoriale),

dar care nu se poate exercita sub forma unei puteri discreţionare.

Tutela administrativă reprezintă totalitatea mijloacelor prin intermediul cărora

organele centrale supraveghează respectarea legalităţii de către organele din teritoriu41.

În calitate de reprezentant al Guvernului, prefectul veghează ca activitatea

consiliilor locale şi judeţene şi a primarilor să se desfăşoare conform legii, fără ca între

39 Dan Miron, Consideraţii privitoare la raportul de tutela administrativă, în Revistă de drept public nr.

3/2005, p. 126

40 Rodica Narcisa Petrescu, Drept Administrativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009. p. 247


aceste autorităţi, pe de-o parte şi prefect, pe de altă parte, să existe raporturi de

subordonare. Este consacrată astfel funcţia de tutelă administrativă asupra colectivităţilor

locale, conţinutul acestui control materializându-se în principal, în dreptul prefectului de a

ataca în contencios administrativ, actele autorităţilor administraţiei publice locale,

exercitarea lui fiind supusă unei duble reglementări, una constituţională şi alta legală42.

Problema tutelei administrative se pune numai între acele autorităţi administrative

între care nu există raporturi de subordonare ierarhică, între subiect din sfera puterii

executive şi unul din afara acesteia. Ca atare, nu poate vorba de tutelă administrativă între

organele centrale ale puterii executive Guvern, ministere, pe de o parte - şi cele care

exercită această putere la nivel judeţean sau local - prefect şi serviciile publice

deconcentrate ale ministerelor, de altă parte. Raporturile dintre acestea sunt raporturi de

subordonare ierarhică, controlul organelor centrale asupra celor care îşi desfăşoară

activitatea la nivel local este un control ierarhic, cu toate trăsăturile şi efectele ce îl

caracterizează.

Nici Constituţia şi nici Legea administraţiei publice locale nu consacră în mod

expres un asemenea regim administrativ. El este reglementat doar de Legea nr. 554/2004

privind contenciosul administrativ, lege care prevede condiţiile care prefectul, ca

reprezentant pe plan local al Guvernului, exercită controale asupra actelor administrative

adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale alese în unităţile

administrativ-teritoriale43.

Acest control nu este un control ierarhic, deoarece, între prefect, pe de o parte, şi

consiliile locale, consiliile judeţene şi primari, pe de altă pane, nu există raporturi de

subordonare.

Prefectul controlează numai legalitatea acestor acte, nu şi oportunitatea lor,

controlul având ca obiect numai actele administrative.

În exercitarea acestui control, prefectul nu poate lua măsura anulării actului pe care

îl consideră ilegal, ci trebuie să sesizeze instanţa de contencios administrativ, singura

competentă să se pronunţe asupra ilegalităţii actului.

Prefectul are două posibilităţi de a acţiona în raport cu un act administrativ ilegal

emis de o autoritate a administraţiei publice locale sau judeţene.

42 D Miron, Consideraţii privitoare la raportul de tutela administrativă, în Revistă de drept public nr. 3/2005,

p. 127


2007, p.152

Prima posibilitate presupune notificarea autorităţilor emitente, în vederea

reanalizării actului administrativ pe către îl apreciază ca ilegal. În notificare prefectul va

solicita autorităţii emitente să modifice în tot sau în parte actul administrativ considerat

ilegal sau să-l revoce.

Cea de-a doua posibilitate a prefectului este ca, în cazul în care autoritatea emitentă

nu se conformează notificării remise, să atace actul administrativ considerat ilegal în faţa

instanţei de contencios administrativ, care se va pronunţa cu privire la legalitatea actului

administrativ şi va dispune anularea lui în tot sau în parte sau menţinerea acestuia44.

Chiar dacă noţiunea de „tutelă administrativă" nu şi-a găsit consacrare expresă în

Legea nr. 340/2004, aşa cum era de aşteptat, acest lucru s-a produs, mai târziu, în

dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

Obiectul controlului de tutelă administrativă exercitat de prefect este actul

administrativ, însă şi faptele sau actele asimilate, prin Legea contenciosului administrativ,

actului administrativ unilateral tăcerea administrativă şi refuzul nejustificat de rezolvare a

cererii. Astfel, prefectul, acţionând în temeiul dreptului şi interesului public legitim

conferit prin art. 3 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, are posibilitatea, atunci când constată că

inacţiunea unei autorităţi publice este contrară interesului public, să solicite acesteia,

printr-o petiţie, îndeplinirea atribuţiilor legale, iar în cazul tăcerii sau a refuzului poate

duce conflictul în faţa instanţei de contencios administrativ, care va obliga autoritatea

publică la realizarea atribuţiilor legale.45

Modificarea legii contenciosului administrativ prin Legea nr. 262/2007 care

stipulează că la data intrării sale în vigoare se abroga dispoziţiile art. 26 şi art. 26’ din

Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, a condus la inexistenta unor

texte de detaliu privind una dintre cele mai importante atribuţii ale prefectului reglementate

expres în art. 123 alin. 5 din Constituţie şi anume, controlul de legalitate exercitat de

prefect.

În opinia noastră, susţinem că unele din dispoziţiile de detaliu anterioare din art. 26

din Legea nr. 340/2004 se justificau, fiind de natură să clarifice cum anume îşi exercită

prefectul această atribuţie, în mare parte, aceste dispoziţii fiind o reiterare a art. 123 alin.

(5) din Constituţie.

44 D Miron, Consideraţii privitoare la raportul de tutela administrativă, în Revistă de drept public nr. 3/2005,

p. 12745 Dacian Dragoş Cosmin, Legea contenciosului administrativ. Comentarii şi explicaţii., Editura All Beck,


Chiar dacă s-a dorit eliminarea procedurii prealabile îndeplinite de prefect şi

aplicarea fără echivoc a art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, era util ca în Legea nr.

340/2004 să se fi inserat un articol în care să se regăsească conţinutul art. 123 alin. (5)

din Constituţie. Acest text precizează ceea ce poate face prefectul în cazul în care

consideră ilegal un act al vreunei autorităţi a administraţiei publice locale, adică să-l

atace la instanţa de contencios administrativ. La fel de importantă este şi ultima

propoziţie a textului constituţional, care, nici ea, nu mai apare în Legea nr. 340/2004,

republicată, şi anume că „Actul este suspendat de drept”. Nu în ultimul rând, denumirea

de „tutelă administrativă" pentru controlul de legalitate exercitat de prefect asupra actelor

administraţiei publice locale ar trebui să-şi aibă locul în primul rând În Legea nr.

340/2004. (Rodica Narcisa Petrescu, Reflecţii asupra evoluţiei reglementarilor

legale referitoare la controlul şi legalitate exercitat de prefect, în C.J. nr. 7/2008, p.

89-90)

În opinia noastră prefectul fiind îndreptăţit şi totodată obligat prin efectul legii

trebuie să notifice autoritatea administraţiei publice locale emitentă a actului pe care-l

consideră ilegal, iar în cazul în care aceasta nu se conformează notificării, prefectul va

introduce acţiune în contencios administrativ în vederea anulării, în tot sau în parte, sau a

menţinerii actului.

3.2 Raportul prefectului cu autoritățile autonome locale

În conformitate cu art. 123 alin. (4) din Constituţie, între prefect, pe de o parte,

Şi consiliile locale şi primari, consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu

există raporturi de subordonare. Dispoziţia este reluată, într-o formulare identică, de

articolul 12 din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului. Raporturile

dintre ele sunt de colaborare, aşa încât prefectul, pe de o parte, şi autorităţile administraţiei

publice locale, pe de altă parte, să-ţi desfăşoare activitatea fără presiuni şi imixtiuni.

Statutul de reprezentant al Guvernului în teritoriu îi conferă prefectului aptitudinea de a

veghea pentru ca activitatea consiliilor locale şi a primarilor, a consiliilor judeţene şi a

preşedinţilor consiliilor judeţene să se desfăşoare în conformitate cu prevederile legale46.

Prefectul poate verifica măsurile întreprinse de primar sau de preşedintele

consiliului judeţean în calitatea lor de reprezentanţi ai statului în unitatea administrativ-

teritoriala şi poate sesiza organele competente în vederea stabilirii masurilor necesare, în

condiţiile legii47.

Prefectul poate solicita primarului sau preşedintelui consiliului judeţean, după caz,

convocarea unei şedinţe extraordinare în cazuri care necesita adoptarea de măsuri imediate

pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor calamitaţilor, catastrofelor,

incendiilor, epidemiilor sau pentru apărarea ordinii şi liniştii publice.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor care îi revin, prefectul poate solicita instituţiilor şi

autorităţilor administraţiei publice locale documente, date şi informaţii, iar acestea sunt

obligate să i le furnizeze cu celeritate şi în mod gratuit.48

Prefectul este reprezentant al Guvernului, şef al serviciilor deconcentrate din judeţ

şi autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea respectării legii de către

autorităţile administraţiei publice locale49.

Calitatea prefectului de reprezentant al Guvernului în teritoriu este prevăzută în

dispoziţiile art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 179/2005 care precizează că: „Prefectul este





Editura Lumen, Iaşi, 2010, p.9849 Tiberiu Pavelescu, Gabriel Moinescu, 2004, p.127

reprezentantul Guvernului pe plan local”. Calitatea prefectului - şef al serviciilor publice

deconcentrate din judeţ reiese din dispoziţiile art. 3 alin. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006 „Prefectul conduce serviciile

publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice

centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităţilor administrativ-

teritoriale”, prefectul - autoritate de tutelă administrativă - art. 24 alin. 1 lit. f din O.U.G.

nr. 179/2005 „Prefectul verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean,

ale consiliului local sau ale primarului”.

Cât priveşte calitatea sa de şef al serviciilor publice statale, trebuie să reţinem că

textul nu face distincţie între serviciile publice exterioare ale ministerelor şi serviciile

publice exterioare ale autorităţilor centrale de specialitate50.

Ca autoritate de supraveghere a respectării legii de către autorităţile administraţiei

publice locale, prefectul are dreptul să atace în contenciosul administrativ orice act al unui

consiliu ales (local sau judeţean), al unui primar sau al oricărui organ executiv creat,

potrivit legii, la nivel judeţean, atunci când apreciază că acesta este ilegal. Textul alin. 4 al

art. 123 din Constituţie, în discuţie, consacră, aşadar, şi instituţia contenciosului

administrativ. (Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004) Pentru a se evita producerea

unor efecte ireparabile, Constituţia prevede principiul suspendării, de drept, a actului

atacat, fiind consacrată o normă de protecţie atât a persoanei, în faţa unor eventuale abuzuri

ale autorităţii administraţiei publice locale, cât şi a intereselor naţionale, în raport cu cele

locale.

În practică administrativă şi de contencios administrativ s-a pus problema de a şti

dacă acţiunea în justiţie a prefectului ca autoritate de tutelă administrativă poate fi

circumstanţiată şi condiţionată de îndeplinirea unor terme fiind sesizată şi Curtea

Constituţională. Părerea autorului este că dreptul prefectului de a ataca în justiţie actele

administrative pe care le estimează ilegale nu poate fi condiţionat de termene de decădere,

ar însemna, urmarea respingerii acţiunii pentru tardivitate, ca să fie autorizate a fiinţa acte

juridice contrare legii şi constituţiei, ceea ce nu poate fi acceptat51.

Autonomia locală, mai ales într-un stat unitar, nu poate fi concepută decât în

anumite limite. Autonomia locală nu poate fi realizată decât în cadrul principiilor statului

de drept, principiul autonomiei locale fiind unul dintre acestea. De aici legătura organică

50 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, 2005 p. 467

51 Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ. Volumul I., Editura All Beck, Bucureşti, 2007, P.455

care trebuie să existe între autonomia locală şi lege, dintre interesele locale (comunale,

orăşeneşti, municipale, judeţene) şi interesele naţionale exprimate prin lege. Aşa se explică

de ce, în toate ţările democratice, la nivelul unităţii administrativ - teritoriale de nivelul cel

mai înalt, a fost instituit un reprezentant al statului, al puterii executive, cu rolul de a

veghea asupra aplicării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, organizate

pe baza autonomiei administrative. După sistemul francez, acest rol, la noi, îl îndeplineşte

prefectul52.

Prefectul are o misiune generală de informare, de a ţine la curent Guvernul cu

cerinţele colectivităţilor locale din judeţ, cu evoluţia opiniei publice, urmărind să orienteze

această opinie în direcţia politicii şi programului Guvernului.

Prefectul asigură un rol esenţial de comunicare între autorităţile centrale ale

statului şi cetăţeni. El explică prin comunicate, conferinţe de presă, etc., politica

Guvernului, măsurile şi reglementările deosebite apărute şi informează Guvernul asupra

situaţiei economice, sociale, culturale şi administrative a judeţului, inclusiv asupra

realizării programului de guvernare. De asemenea, prefectul reprezintă autorităţile statului

la diverse ceremonii, comemorări şi alte manifestări oficiale, prezentând mesaje din partea

autorităţilor pe care le reprezintă53.

Luând în considerare toate aceste aspecte enunţate concluzionama că prefectul –

autoritate delegată a Guvernului în unităţile administrativ - teritoriale al cărui statut este

prevăzut în art. 123 din Constituţia revizuită, din care rezultă următoarele dimensiuni ale

statutului prefectului şi anume: a) este reprezentant al Guvernului în teritoriu; b) este şeful

serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei

publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităţilor administrativ-

teritoriale; (Art. 3 alin. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179/14 decembrie

2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 340/2004 privind instituţia prefectului,

aprobată prin Legea nr. 181/2006) c) este organ de tutelă administrativă, art. 123 alin. 4 din

Constituţia revizuită prevăzând expres dreptul prefectului de a ataca în faţa instanţei de

contencios administrativ actele emise de consiliul local, judeţean şi primar, dacă le

consideră ilegale.

3.3 Atribuţiile Prefectului

52 Emil Balan, Instituţii de drept public 2003, p. 11453 Emil Balan, Drept administrativ 2002, p. 103

Activitatea prefectului este guvernată de mai multe principii, pe care le regăsim

reglementate în art. 5 al Legii nr. 340/2004, respectiv: legalitatea, imparţialitatea şi

obiectivitatea; transparenţa şi liberul acces la informaţiile de interes public; eficienţa;

responsabilitatea; profesionalizarea şi orientarea către cetăţean.

Aceste principii sunt în deplin acord cu valorile instituite la nivel comunitar, şi

aveam în vedere chiar art. 1 alin. (2) al Tratatului Uniunii Europene, care prevede că

obiectivul Tratatului este „de a marca a nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni... în

care deciziile sunt luate în cel mai mare respect faţă de principiile deschiderii şi al

aproprierii de cetăţeni” (Ioan Alexandru, Drept administrativ european, ed. Lumina

Lex Bucureşti, 2005, p. 165). Legea recunoaşte instituţiei prefectului capacitate juridică

de drept public, care se exercită în exclusivitate de prefect, instituţia prefectului dispune şi

de o capacitate juridică de drept privat, formată din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor

civile, care se poate exercita nu numai de către prefect, ci şi de persoane desemnate de

acesta prin ordin. Atribuţiile prefectului sunt, din punctul de vedere al izvorului lor, de mai

muite categorii: atribuţii prevăzute de Constituţie; atribuţii prevăzute de Legea nr.

340/2004 privind instituţia prefectului, cu modificările ulterioare; atribuţii prevăzute de

alte acte normative; însărcinările date de Guvern54.

Sfera atribuţiilor care revin prefectului o regăsim consacrată de Legea nr.

340/2004, articolul 19, după cum urmează:

A) asigură, la nivelul judeţului, sau, după caz, al municipiului Bucureşti,

aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor, a ordonanţelor şi hotărârilor guvernului, a

celorlalte acte normative, precum şi a ordinii publice;

Această atribuţie semnifică de fapt, rolul prefectului de reprezentare a puterii

executive pe plan local, calitate care îi conferă şi dreptul şi obligaţia de a asigura aplicarea

şi respectarea Constituţiei şi actelor emise de autorităţile statului, precum şi a ordinii

publice.

B) acţionează pentru realizarea în judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti, a

obiectivelor cuprinse în programul de guvernare şi dispune măsurile necesare pentru

îndeplinirea lor, în conformitate cu competenţele şi atribuţiile ce îi revin, potrivit legii;

Considerăm că în calitatea sa de reprezentant al Guvernului în teritoriu,

prefectului îi revenea sarcina de a-şi orienta activitatea spre realizarea obiectivelor cuprinse

în programul de guvernare, în limita competenţelor şi atribuţiilor sale care îi revin prin

lege.


C) acţionează pentru asigurarea climatului de pace socială, menţinerea unei

comunicări permanente cu toate nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o atenţie

constantă prevenirii tensiunilor sociale;

Apreciem că, prefectul, ca reprezentant al Guvernului este însărcinat a asigura

ordinea publică şi menţinerea unui climat de pace socială şi comunicări permanente şi

eficiente cu cetăţenii, excluzând astfel orice fel de tensiuni sociale.

D) stabileşte, împreună cu autorităţile administraţiei publice locale, priorităţile

de dezvoltare teritorială;

E) verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean, ale

consiliului local sau ale primarului;

Precizăm că verificarea legalităţii actelor administrative adoptate sau emise de

autorităţile administraţiei publice locale se efectuează la sediul prefecturii numai după ce

autorităţile administraţiei publice locale au comunicat prefectului actele supuse acestei

verificări. Această verificare se realizează de către aparatul său tehnic, care are

compartimente speciale constituite din specialişti, ce supun prefectului spre aprobare

concluziile rezultate din verificare şi măsurile necesare. După această etapă, prefectul va

solicită autorităţilor care au emis sau adoptat actul, cu motivaţia necesară, reanalizarea

actului socotit nelegal, în vederea modificării sau, după caz, a revocării acestuia. Dacă

prefectul consideră actul ca fiind nelegal acesta îl poate ataca în faţa instanţei de contencios

administrativ.

F) asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, aducerea la îndeplinire,

în condiţiile stabilite prin lege, a măsurilor de pregătire şi intervenţie pentru situaţii de

urgenţă;

G) dispune, în calitate de preşedinte al Comitetului judeţean pentru situaţii de

urgenţă, măsurile care se impun pentru gestionarea acestora şi foloseşte în acest sens

sumele special prevăzute în bugetul propriu cu această destinaţie;

Apreciem că în această calitate de preşedinte al Comitetului judeţean pentru

situaţii de urgenţa, prefectul este cel care dispune luarea măsurilor pentru prevenirea şi

gestionarea situaţiilor de urgenţă, în acest scop putând folosi şi resursele bugetului pentru

situaţii de criză.

H) utilizează, în calitate de şef al protecţiei civile, fondurile special alocate de la

bugetul de stat şi baza logistică de intervenţie în situaţii de criză, în scopul desfăşurării în

bune condiţii a acestei activităţi;

I) dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea

drepturilor şi a siguranţei cetăţenilor, prin organele legal abilitate;

J) asigură realizarea planului de măsuri pentru integrare europeană;

K) dispune măsuri de aplicare a politicilor naţionale hotărâte de Guvern şi a

politicilor de integrare europeană;

Prefectul este cel care trebuie să asigure, pe plan local, aplicarea politicilor

naţionale hotărâte de Guvern şi a politicilor de integrare europeană, în acest scop existând

şi un compartiment special organizat în cadrul instituţiei prefecturii.

L) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu instituţii similare din

ţară şi din străinătate, în vederea promovării intereselor comune.

Potrivit acestei atribuţii, prefectul poate hotărî asocierea sau cooperarea cu

instituţii similare din ţară şi din străinătate, astfel implicându-se în activităţi naţionale sau

internaţionale pentru realizarea şi promovarea intereselor comune.

N) asigură folosirea, în condiţiile legii, a limbii materne în raporturile dintre

cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale şi serviciile publice deconcentrate în unităţile

administrativ-teritoriale în care aceştia au o pondere de peste 20%. (Notă introdusă prin

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006)

Apreciem că această atribuţie recent introdusă în sfera de competenţă a prefectului

îi dă acestuia dreptul de a dispune folosirea limbii materne în raporturile cu cetăţenii care

aparţin unor minorităţi naţionale a căror pondere este de peste 20% din populaţia unităţii

administrativ-teritoriale, în acest sens existând traducători în cadrul serviciilor publice

deconcentrate.

Se observa că prevederea acestei atribuţii este în concordanţă cu art. 17 din

Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale care stabileşte că, în unităţile

administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de

peste 20% din numărul locuitorilor autorităţile administraţiei publice locale vor asigura

folosirea, în raporturile cu aceştia, şi a limbii materne, în conformitate cu prevederile

Constituţiei revizuite, ale acestei legi şi ale Convenţiilor internaţionale la care România

este parte.

Prefectul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege şi de celelalte acte

normative, precum şi însărcinările stabilite de Guvern, după cum urmează:

- Poate solicita primarului sau preşedintelui consiliului judeţean, după caz,

convocarea unei şedinţe extraordinare a Consiliului local, a Consiliului judeţean sau a

Consiliului General al Municipiului Bucureşti în situaţii care necesită adoptarea de măsuri

imediate pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor,

incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii

publice55;

- În caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea intereselor

locuitorilor unităţilor administrativ-teritoriale, prefectul poate solicita convocarea de îndată

a consiliului local, a consiliului judeţean sau a Consiliului General al Municipiului

Bucureşti56;

- Dreptul de a fi informat şi sprijinit de către autorităţile militare şi organele locale

ale Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru rezolvarea, în condiţiile legii, oricărei

probleme de interes naţional sau judeţean apărute în situaţii de urgenţă sau de criză, în mod

deosebit pentru gestionarea situaţiilor care pun în pericol ori afectează siguranţa populaţiei,

a bunurilor şi a mediului57;

- Dreptul de a i se comunica de îndată de către ministere şi celelalte organe ale

administraţiei publice centrale actele cu caracter normativ emise în domeniul de activitate

al serviciilor publice deconcentrate58;

- Poate solicita instituţiilor publice, precum şi asociaţiilor şi fundaţiilor de

utilitate publică documentaţii, date şi informaţii, iar acestea sunt obligate să i le furnizeze,

pentru îndeplinirea funcţiilor şi atribuţiilor care îi revin59.

Aceste atribuţii ale prefectului dovedesc calitatea sa de intermediar între

administraţia publică centrală şi serviciile publice deconcentrate ale acesteia în unităţile

administrativ-teritoriale. Având în vedere aceste atribuţii ale prefectului în raporturile sale

cu serviciile publice deconcentrate, putem spune că se conturează tot mai mult o dublă

subordonare a acestor servicii, adică atât faţă de organele centrale de specialitate

(subordonare pe verticală), cât şi faţă de prefect (subordonare pe orizontală), prima fiind o

subordonare specializată, iar cea de-a două o subordonare funcţională60.

În cazul înlocuirii prefectului în perioada în care acesta nu îşi poate îndeplini

funcţia să, subprefectul îndeplineşte, în numele prefectului, atribuţii în domeniul

conducerii serviciilor publice deconcentrate, al conducerii operative a instituţiei


56 Art. 27 alin. 2 din Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului, modificată şi completată prin OUG nr.

179/200557 Art. 28 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/200658 Art. 35 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179/200559 Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2005, p. 229


prefectului, precum şi alte atribuţii prevăzute de lege ori sarcini date de Ministerul

Administraţiei şi Internelor sau de către prefect.

Trebuie să menţionăm că delegarea de atribuţii este parţială, prefectul putând

delega numai o parte din atribuţiile sale.

Conform prevederilor legale, pentru exercitarea atribuţiilor conferite de lege,

prefectul are un aparat propriu de specialitate pe care îl conduce.

Principalele atribuţii ale aparatului tehnic de specialitate sunt precizate în art. 5

alin. 1 din Hotărârea de Guvern nr. 1844/2004 (Publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 1079 din 19 noiembrie 2004.) privind aparatul de specialitate al

prefectului. Acestea sunt următoarele:

A. Atribuţii cu privire la controlul legalităţii actelor autorităţilor administraţiei

publice locale:

- Examinează, sub aspectul legalităţii şi în termenele prevăzute de lege, actele

administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene, precum şi ale

preşedintelui Consiliului judeţean şi face propuneri corespunzătoare pentru restabilirea

legalităţii, solicitând modificarea sau revocarea actului de către autoritatea emitentă sau

sesizând, după caz, instanţa de contencios administrativ;

- Elaborează rapoarte şi prezintă informări cu privire la actele controlate, la

modul de organizare a executării legilor şi a altor acte normative de către consiliile locale

şi judeţene, de către primari, precum şi de către preşedintele Consiliului judeţean ori de

delegaţia permanentă;

- Realizează procedura prealabilă cu privire la actele socotite ilegale,

întocmind, cu motivarea corespunzătoare, propunerile ce vor fi adresate autorităţilor

emitente pentru realizarea actelor socotite ilegale sau, dacă este cazul întocmeşte

documentaţia şi formulează acţiunea pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ,

susţine în faţa instanţelor acţiunile formulate;

- Asigură evidenţa şi păstrarea actelor transmise potrivit legii, în vederea

exercitării dreptului de control cu privire la legalitatea acestora, controlează modul de

îndeplinire de către secretarii unităţilor administrative a obligaţiilor ce le revin, potrivit

legii, cu privire la transmiterea actelor supuse controlului;

- Conlucrează cu compartimentele din aparatul propriu al Consiliului judeţean

la elaborarea proiectelor de hotărâri ale guvernului care au ca obiect soluţionarea unor

probleme de interes local.

Referitor la aceste atribuţii cu privire la controlul legalităţii actelor autorităţilor

administraţiei publice locale trebuie să menţionăm că această verificare a legalităţii actelor

administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale se efectuează

la sediul prefecturii numai după ce autorităţile administraţiei publice locale au comunicat

prefectului aceste acte.

Verificarea nu se realizează nemijlocit de către prefect, ci de către aparatul său

tehnic, care are compartimente speciale, constituite din specialişti, care supun prefectului

spre aprobare concluziile rezultate din verificare şi măsurile necesare. După această etapă

de verificare a legalităţii actelor, va solicita, după caz, revocarea actului de către autoritatea

emitentă sau va face demersurile necesare pentru introducerea acţiunii în contencios

administrativ.

De asemenea aparatul tehnic mai asigură şi evidenţa şi păstrarea actelor

transmise pentru verificarea legalităţii lor, controlează şi modul de îndeplinire a obligaţiilor

ce revin, potrivit legii, secretarilor unităţii administrative.

B. Atribuţii cu privire la serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale

celorlalte organe centrale:

- Urmăreşte activitatea desfăşurată de serviciile publice descentralizate ale

ministerelor şi ale celorlalte organe centrale organizate în judeţ, precum şi activitatea

unităţilor din subordinea ministerelor care nu au servicii descentralizate, a regiilor

autonome de interes naţional şi a filialelor acestora în judeţ, respectiv din municipiul

Bucureşti; în acest scop, poate solicita de la acestea informări şi rapoarte;

- Urmăreşte modul de conlucrare dintre autorităţile administraţiei publice locale

şi serviciile publice descentralizate în soluţionarea problemelor comunităţilor locale,

elaborează şi supune spre aprobare măsuri pentru îmbunătăţirea acestei conlucrări şi a

asistenţei tehnice acordate autorităţilor locale;

- Întocmeşte informări cu privire la activitatea desfăşurată de serviciile publice

descentralizate, semnalează divergenţele apărute între acestea şi autorităţile administraţiei

publice locale şi judeţene, stadiul de execuţie a unor lucrări şi acţiuni care se derulează în

comun;

- Emite avizul prevăzut de lege pentru numirea şefilor serviciilor publice

descentralizate din judeţ.

Considerăm că atribuţiile cu privire la serviciile publice descentralizate ale

ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, atribuţii pe care le are aparatul tehnic al

prefectului sunt: urmărirea activităţii desfăşurate de către aceste servicii, precum şi a

unităţilor din subordinea ministerelor care nu au servicii descentralizate, a regiilor

autonome, urmărirea modului de conlucrare dintre autorităţile administraţiei publice locale

şi serviciile descentralizate în vederea soluţionării problemelor de interes local, întocmirea

de informări privind activitatea desfăşurată de aceste servicii, dar şi emiterea avizului cu

privire la numirea şefilor serviciilor descentralizate la nivel judeţean.

C. Atribuţii cu privire la activitatea Comisiei Judeţene Consultative:

- Întocmeşte şi supune spre aprobare prefectului regulamentul de organizare şi

funcţionare a comisiei administrative, pe baza regulamentului-cadru elaborat de Ministerul

Administraţiei Publice;

- Asigură secretariatul Comisiei administrative şi elaborează propuneri cu

privire la programul de activitate al acesteia;

- Elaborează, pe baza consultării cu conducerile serviciilor publice

descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale organizate în judeţ, precum

şi cu delegaţii preşedintelui Consiliului judeţean, proiectul programului principalelor

lucrări şi activităţi ale Comisiei Consultative;

- Difuzează hotărârile adoptate de Comisia administrativă organelor şi

autorităţilor interesate şi ia măsuri pentru aducerea la cunoştinţa cetăţenilor, urmăreşte

modul de aplicare a măsurilor hotărâte şi informează operativ asupra constatărilor făcute.

Referitor la atribuţiile cu privire la activitatea Comisiei Judeţene Consultative,

aparatul tehnic al prefectului întocmeşte şi supune acestuia spre aprobare regulamentul de

organizare şi funcţionare a comisiei, asigură secretariatul comisiei administrative,

transmite hotărârile adoptate de această comisie tuturor organelor şi autorităţilor interesate

şi ia toate măsurile necesare pentru aducerea la cunoştinţa cetăţenilor.

D. Atribuţii cu privire la respectarea legilor şi hotărârilor guvernului,

asigurarea ordinii publice şi apărarea drepturilor cetăţenilor:

- Desfăşoară acţiuni de control la nivelul întregului judeţ cu privire la aplicarea

şi respectarea actelor normative, elaborează studii şi rapoarte cu privire la aspectele

constatate, precum şi propuneri privind îmbunătăţirea stării de legalitate;

- Conlucrează cu reprezentanţii locali ai Ministerului de Interne în vederea

exercitării atribuţiilor de menţinere a ordinii şi liniştii publice şi la prevenirea

infracţiunilor, controlează modul în care organele locale ale Ministerului de Interne îşi

îndeplinesc obligaţia legală de a acorda sprijin, la solicitarea primarilor, pentru menţinerea

ordinii publice şi combaterea infracţiunilor pe teritoriul localităţilor din judeţ, în acelaşi

scop conlucrează cu reprezentanţii locali ai Ministerului Apărării Naţionale şi ai

Serviciului Român de Informaţii;

- Organizează, împreună cu primarii, acţiuni de cunoaştere şi de interpretare

corectă a legii;

- Urmăreşte modul de îndeplinire a măsurilor dispuse de prefect, ca şef al

apărării civile din judeţ, se îngrijeşte de elaborarea şi supunerea spre aprobare a

propunerilor privind aprobarea de către Guvern a unor ajutoare umanitare de primă urgenţă

constând în bunuri, produse şi bani, în scopul protecţiei populaţiei, în situaţii excepţionale

sau alte fenomene periculoase.

Părerea noastră referitor la atribuţiile cu privire la respectarea legilor şi a

hotărârilor Guvernului, asigurarea ordinii publice şi apărarea drepturilor cetăţenilor este că

aparatul tehnic este cel în măsură a le duce la îndeplinire.

Astfel, acestuia îi revine sarcina de a desfăşura acţiuni în vederea controlului

aplicării şi respectării în judeţ a actelor normative, asigură menţinerea ordinii şi liniştii

publice, organizează împreună cu primarii acţiuni de cunoaştere şi interpretare corectă a

legilor şi urmăreşte modul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de prefect.

E. Atribuţii cu privire la realizare Programului de guvernare:

- Elaborează, pe baza programului de guvernare, programe proprii ale judeţului de

dezvoltare economico-socială pe o perioadă de 4 ani, cu consultarea largă a autorităţilor

publice locale şi a specialiştilor de prestigiu din judeţ, precum şi a conducerilor serviciilor

publice descentralizate;

- Anual elaborează Planul de acţiuni pentru realizarea obiectivelor cuprinse în

Programul e guvernare şi în programul propriu al judeţului;

- Programul de lungă durată şi Programul de scurtă durată se analizează şi se

aprobă de comisia administrativă;

- Contribuie la organizarea aplicării programelor şi strategiilor guvernamentale sau

ministeriale cu privire la restructurarea sectorială, aprovizionarea populaţiei cu produse de

bază şi combustibili, protecţia consumatorilor, precum şi pentru dezvoltarea prestărilor de

servicii;

- Realizează documentarea necesară şi elaborează, pe baza acesteia raportul anual

privind starea generală economico-socială a judeţului, care se înaintează, potrivit legii,

Guvernului prin Ministerul Administraţiei Publice, elaborează informări cu privire la

activitatea serviciilor publice descentralizate, pe care le va prezenta autorităţilor

administraţiei publice judeţene şi ministerelor de resort.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor cu privire la realizarea Programului de guvernare,

aparatul tehnic elaborează programe proprii ale judeţului de dezvoltare în plan economic şi

social, contribuie la organizarea aplicării programelor şi strategiilor cu privire la

restructurarea sectorială, aprovizionarea populaţiei cu produse de bază şi combustibili,

elaborează informări cu privire la activitatea serviciilor publice descentralizate pe care le

va prezenta autorităţilor administraţiei publice locale.

F. Atribuţii cu privire la integrarea europeană:

- Elaborează, împreună cu delegaţii preşedintelui Consiliului judeţean şi pe baza

consultării autorităţilor locale şi a serviciilor publice descentralizate, propuneri privind

îndeplinirea sarcinilor ce revin judeţului din Programul naţional de integrare europeană;

- Urmăreşte modul de aplicare în activitatea proprie şi a celorlalte autorităţi din

judeţ a prevederilor cuprinse în Programul de guvernare;

- Elaborează informări privind activitatea desfăşurată şi stadiul aplicării în judeţ a

măsurilor de integrare;

- Urmăreşte ca proiectele de hotărâri de guvern, iniţiate la nivel judeţean, actele

emise de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi hotărârile comisiei

administrative să fie în concordanţă cu legislaţia europeană în materie şi cu acordurile şi

convenţiile organismelor europene, semnate şi ratificate de România;

- Acordă consultanţă şi asistenţă autorităţilor administraţiei publice locale cu privire

la elaborarea proiectelor acordurilor de colaborare, cooperare, asociere sau înfrăţire,

precum şi cu ocazia aderării, în condiţiile legii, la acorduri şi convenţii internaţionale.

Considerăm că pentru exercitarea atribuţiilor cu privire la integrarea europeană,

aparatul de specialitatea al prefectului elaborează propuneri privind îndeplinirea sarcinilor

ce revin judeţului prin Programul naţional de integrare europeană, urmăreşte ca proiectele

de hotărâri de Guvern, actele emise de autorităţile administraţiei publice locale şi hotărârile

comisiei administrative să fie în conformitate cu prevederile legale ale Uniunii Europene,

dar şi a acordurilor şi convenţiilor semnate şi ratificate de România, elaborează informări

cu privire la activitatea desfăşurată şi stadiul aplicării la nivel judeţean a măsurilor de

integrare.

G. Atribuţii cu privire la controlul gestiunii bunurilor:

- Urmăreşte modul de aplicare de către autorităţile administraţiei publice locale

referitoare la întocmirea inventarelor bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităţilor

administrativ teritoriale;

- Acordă sprijin pentru corecta întocmire a inventarului şi pentru medierea

eventualelor neînţelegeri dintre autorităţile administraţiei publice pe de o parte, şi ministere

şi alte organe centrale, pe de altă parte, acordă sprijin la elaborarea proiectului de hotărâre

de guvern;

- După adoptarea de către guvern a hotărârii privind atestarea apartenenţei

bunurilor de interes judeţean sau local participă la predarea-preluarea patrimoniului cuvenit

fiecărei unităţi administrativ-teritoriale şi urmăreşte înregistrarea acestuia în evidenţe;

- Urmăreşte şi controlează evidenţierea riguroasă a mişcării bunurilor din

patrimoniul public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi legalitatea

trecerii acestor bunuri în domeniul privat şi evidenţierea corectă a acestei operaţiuni.

Apreciem că atribuțiile cu privire la controlul gestiunii bunurilor se aduc la

îndeplinire de către aparatul tehnic al prefectului prin: urmărirea modului de aplicare de

către autorităţile administraţiei publice locale referitoare la îndeplinirea inventarelor

bunurilor, acordarea de sprijin pentru realizarea acestor inventare şi urmărirea şi

controlarea evidenţierii riguroase a mişcării bunurilor.

H. Atribuţii cu privire la aleşii locali:

- Elaborează, pe baza datelor statistice oficiale, proiectul de ordin privind stabilirea

numărului de consilieri locali şi judeţeni şi îl supune spre aprobare prefectului;

- Asigură îndeplinirea atribuţiilor ce revin prefectului în domeniul organizării şi

desfăşurării alegerilor locale, parlamentare şi prezidenţiale;

- Acordă sprijin primarilor pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin din legile

electorale;

- Întocmeşte graficul de convocare a Consiliilor locale şi judeţene în şedinţa de

constituire;

- Efectuează verificările necesare, întocmeşte documentaţia şi elaborează

propunerile pentru sesizarea Guvernului în vederea dizolvării unor consilii locale sau a

Consiliului judeţean, pentru suspendarea din funcţie a unor consilieri sau primari ori pentru

demiterea unor primari, elaborează propunerile pentru organizarea noilor alegeri;

- Participă la activitatea comisiilor de examinare a candidaţilor înscrişi la examen

sau concurs pentru ocuparea unor posturi vacante de secretari ai unor unităţi administrativ-

teritoriale, întocmeşte documentaţia necesară în vederea emiterii de către prefect a

ordinului de numire în funcţie a celor declaraţi câştigători, urmăreşte modul de îndeplinire

de către secretarii comunelor, oraşelor, municipiilor şi al judeţului atribuţiilor de

comunicare a actelor şi face propunerile corespunzătoare.

De asemenea aparatul tehnic al prefectului desfăşoară şi atribuţii cu privire la

aleşii locali. Astfel, acesta propune, pe baza datelor statistice oficiale, proiectul de ordin cu

privire la stabilirea numărului de consilieri locali şi judeţeni, proiect pe care îl supune spre

aprobare prefectului, acordă sprijin primarilor pentru îndeplinirea atribuţiilor care le revin

potrivit legii, participă la activitatea de examinare a candidaţilor înscrişi la examen sau

concurs pentru ocuparea unor posturi vacante de secretari ai unor unităţi administrativ-

teritoriale.

I. Alte atribuţii:

- Participă la efectuarea lucrărilor de secretariat ale comisiei judeţene pentru

stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, elaborează proiectele de ordin

privind atribuirea în proprietate a unor terenuri, verifică şi soluţionează contestaţiile şi

prezintă concluzii în legătură cu operaţiunile de stabilire a dreptului de proprietate asupra

terenurilor, susţine în faţa instanţelor acţiunile formulate în aplicarea legii;

- Elaborează şi fundamentează proiectele de ordin ale prefectului, având ca obiect

stabilirea de măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate;

- Exercită din însărcinarea ministrului administraţiei publice, singur sau împreună

cu reprezentanţii acestuia, acţiuni de îndrumare şi control, punctuale, complexe sau

tematice, cu privire la modul de exercitare de către primari a atribuţiilor delegate;

- Încadrarea şi eliberarea din funcţie a personalului din aparatul tehnic de

specialitate se efectuează prin ordin al prefectului în condiţiile legii.

Funcţionarii publici din aparatul de specialitate al prefectului îndeplinesc orice alte

atribuţii pe care le primesc de la prefect şi subprefecţi pentru realizarea activităţilor

specifice.

3.3.1. Atribuţii de coordonare ale prefectului

Ca reprezentant al Guvernului şi al administraţiei publice, care are servicii

deconcentrate în judeţ, prefectul exercită conducerea generală a acestor servicii şi, pentru

înfăptuirea unei asemenea finalităţi, este necesar să realizeze coordonarea activităţii lor61.

Numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor acestor servicii se fac de către

Ministerul de resort, cu avizul consultativ al prefectului, care îşi poate retrage avizul în

situaţii bine motivate62.

Totodată prefectul veghează ca activitatea consiliilor locale şi ale primarilor, a

61 Brezoianu, Dumitru, Drept administrativ român, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.436

62 ibidem

consiliilor judeţene şi a preşedinţilor acestora să se desfăşoare cu respectarea strictă a legii,

noţiunea de lege fiind folosită în accepţiunea să largă, atât ca act al Parlamentului, cât a

tuturor celorlalte acte juridice emise în aplicarea acestuia.

Pentru a realiza coordonarea prefectul dispune de mijloace juridice deoarece

avizează numirea sau eliberarea din funcţie a conducătorilor serviciilor publice ale

ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei centrale de pe teritoriul judeţului şi

toţi aceşti conducători fac parte din comisia consultativă organizată în fiecare judeţ pe

lângă prefecturi şi sub preşedinţia prefectului63.

Considerăm că prefectul exercită conducerea generală a acestor servicii

deconcentrate în sensul că el este şeful acestora la nivel judeţean, atribuţie expres stabilită

prin OUG nr. 179/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 340/2004 privind

instituţia prefectului, aprobată prin Legea nr. 181/2006 şi Constituţia revizuită.

3.3.2. Atribuţii de control şi supraveghere a autorităţilor locale

Rolul şi funcţiile prefectului în sistemul administraţiei publice româneşti

îmbracă un caracter complex64.

Alături de conducerea şi coordonarea serviciilor statului deconcentrate în judeţ,

prefectului îi revine sarcina de a veghea la realizarea cerinţelor legii în activitatea

autorităţilor administraţiei publice comunale, orăşeneşti, municipale şi judeţene. Aceste

atribuţii privesc atât organizarea şi funcţionarea autorităţilor locale, cât şi legalitatea

deliberărilor, a actelor administrative adoptate de aceste autorităţi65.

Ţinând seama de competenţa generală pe care o are Guvernul de a conduce întreaga

administraţie la nivel naţional, putem aprecia dreptul de control de legalitate al prefectului

ca expresie a relaţiilor de autoritate existente între autoritatea centrală a administraţiei

publice şi autorităţile locale, consilii şi primari. Trebuie remarcat însă că autoritatea

Guvernului asupra consiliilor locale şi Consiliului judeţean trebuie exercitată strict în

limitele legii şi cu respectarea autonomiei funcţionale a acestora66.

După părerea noastră aceste relaţii de autoritate existente între autoritatea centrală a

administraţiei publice şi autorităţile locale se referă la relaţiile care se stabilesc între prefect

63 Tiberiu Pavelescu, Gavriel Moinescu, Drept administrativ român, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, p. 13064 (Emil Bălan, op. cit., p. 5765 ibidem66 Ioan Alexandru, op. cit., p. 124

ca reprezentant al autorităţii centrale, respectiv al Guvernului, la nivel local şi autorităților

locale, respectiv consilii locale, consilii judeţene şi primari. Trebuie să menţionăm că

aceste relaţii sunt unele de conlucrare şi nu de subordonare.

3.4 Competenţa materială a Prefectului

Noţiunea de competenţă, noţiune fundamentală pentru dreptul administrativ, este

diferit analizată, atât în literatura mai veche, cât şi în literatura mai recentă. Cu toate

acestea, suntem de părere că, la ora actuală, există anumite elemente ale construcţiilor

teoretice cu privire la această noţiune, ce pot fi reţinute ca veritabile constante ale ştiinţei

dreptului administrativ românesc67:

- Competenţa este un ansamblu de atribuţii prevăzute de lege;

- Competenţa este o obligaţie legală, în sensul că atribuţiile care formează

conţinutul sau sunt drepturile şi obligaţiile legale, deosebindu-se de simplele drepturi şi

obligaţii subiective. Exercitarea atribuţiilor nu este lăsată la latitudinea organelor

administraţiei publice.

- Competenţa unui organ concret al administraţiei publice este special

determinată şi ea poate fi de trei feluri: materială, teritorială şi temporală.

- Competenţa organelor administrative nu poate fi înţeleasă fără explicarea

capacităţii lor juridice68.

Competenţa reprezintă calitatea juridică ce permite persoanelor administrative să

se manifeste ca autorităţi publice sau să presteze servicii de interes general.

Definim competenţa prin ansamblul atribuţiilor conferite de lege persoanelor

administrative – şi uneori structurilor acestora - de a acţiona pentru organizarea executării

şi a executării în concret a legii69.

Un alt autor70 precizează că competenţa, în general, desemnează ansamblul

atribuţiilor, adică al drepturilor şi, totodată, al obligaţiilor care revin organelor

administraţiei publice, compartimentelor din cadrul unui organ, precum şi persoanelor care

alcătuiesc un organ.

Dintre toate definiţiile date noţiunii de competenţă, considerăm că cea mai

adecvată este următoarea: competenţa reprezintă ansamblul atribuţiilor stabilite de

Constituţie sau de lege, ce conferă drepturi şi obligaţii pentru realizarea unei anumite

activităţi administrative şi pentru execurea în concret a legii.

În realizarea competenţei, capacitate de drept administrativ, organele administraţiei

67 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 27168 ibidem

69 Emil Bălan, Procedura administrativă, Editura Universitară, Bucureşti, 2005, p.59

70 Dumitru Brezoianu, Drept administrativ român, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 18

publice pot face acte administrative, operaţiuni administrative, fapte tehnico-materiale71.

Competenţa de a acţiona în regim de drept administrativ relevă calitatea de

autoritate administrativă care acţionează pe bază şi în executarea legii72.

Competenţa reprezintă o categorie de bază a dreptului administrativ. În jurul

acesteia se construieşte întreaga ramură de drept, normele privind edificarea sistemului de

competenţe, precum şi stabilirea limitelor intervenţiei acestui sistem în viaţa socială, fiind

fundamentul dreptului administrativ73.

În sfera caracterelor competenţei se pot reţine: a) caracterul legal, b) caracterul

Obligatoriu, c) caracterul autonom, d) caracterul îndeplinirii competenţei prin intermediul

organelor de conducere şi al funcţiilor publice74.

Caracterul legal, devenit o constantă a dreptului administrativ, evocă faptul că

fiecare organ al administraţiei publice are o competenţă specială determinată de lege “în

raport cu sarcinile ce-i revin şi de necesităţile diviziunii şi specializării în exercitarea

puterii de stat”75.

Competenţa decurge din normele şi, uneori, principiile de drept. Spre exemplu,

principiul simetriei, potrivit căruia cel competent să emită un act de numire într-o funcţie

publică, poate face şi actul contrar, de revocare din funcţie76.

Caracterul obligatoriu al competenţei evocă faptul că exercitarea competenţei,

conferită de Constituţie sau de lege pentru un organ, nu este o facultate, ci o obligaţie a

cărei neîndeplinire constituie temeiul tragerii la răspundere a organului respectiv, implicit a

deţinătorilor de funcţii publice din cadrul acestuia. Caracterul obligatoriu al competenţei nu

exclude, ci dimpotrivă, presupune un drept de asociere al organelor administraţiei publice

cu privire la acţionarea într-o direcţie77.

Titularii nu pot renunţa la competenţă şi nu o pot încredinţa spre exercitare altor

persoane. Prin excepţie, legea prevede posibilitatea suplinirii şi a delegării de competenţe

ale funcţiilor publice (a atribuţiilor)78.

Caracterul autonom al competenţei este intim legat de caracterul legal al acesteia şi 71 Emil Bălan, Drept administrativ şi procedură administrativă, Editura Universitară, Bucureşti, 2002, p. 137


73 ibidem74 Antonie Iorgovan, op.cit., p. 27775 ibidem


77 Antonie Iorgovan, op. cit., p. 277


el presupune dreptul organului administrativ de a-şi exercita atribuţiile sale şi,

corespunzător, obligaţia celorlalte organe ale administraţiei de stat de a asigura

independenţa necesară realizării lor. În virtutea acestui caracter, este interzis, ca principiu,

organelor ierarhic superioare de a se substitui şi de a exercita atribuţiile organelor

subordonate79.

În fine, prin cea de-a patra trăsătură am dorit să relevăm îndeplinirea de către

organele de conducere, în ansamblul lor, a atribuţiilor care formează conţinutul

competenţei, pe de o parte, respectiv prin exercitarea fiecărei funcţii publice din cadrul

organului respectiv, pe de altă parte. Prin urmare, exercitarea atribuţiilor este legată de

organele de conducere şi, respectiv, de funcţii şi nu de persoanele fizice.

Competenţa, după cum s-a arătat în literatura de specialitate, este de trei feluri şi

anume: materială (rationae materiae), teritorială (rationae loci) şi temporală (rationae

temporis).

Prin competenţă materială înţelegem sferă şi natura problemelor ce pot fi

rezolvate de către titularul acesteia, domeniile şi sectoarele în care îşi poate desfăşura

activitatea, măsurile pe care le poate adopta80.

Din acest punct de vedere, se distinge o competenţă generală, în toate domeniile

şi ramurile de activitate şi o competenţă specială, de ramură sau de domeniu, care nu

trebuie confundată cu competenţa special determinată ce caracterizează toate organele

administraţiei de stat. Chiar competenţa materială generală a unui organ administrativ (de

exemplu a Guvernului) este o competenţă special determinată din punctul de vedere al

criteriului legalităţii şi autonomiei.

A. Sub aspectul competenţei materiale, organele administraţiei publice se împart

în două categorii şi anume:

A) Organe cu competenţă materială generală, care îşi pot desfăşura activitatea, în

principiu, în toate domeniile şi sectoarele de activitate - de pildă Guvernul său consiliile

locale şi judeţene.

B) Organe cu competenţă materială de specialitate, care îşi pot desfăşura

activitatea numai în domenii şi sectoare precis determinate. De exemplu, Ministerul

Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Sănătăţii Publice,

etc.

Competenţa teritorială desemnează limitele teritoriale ale acţiunii organelor

79 Antonie Iorgovan, op. cit., p. 27780 Dumitru Brezoianu, op. cit., p. 18

administraţiei publice, adică limitele în timp şi spaţiu, în care pot fi exercitate atribuţiile

conferite de lege.

B. Sub aspectul competenţei teritoriale organele administraţiei publice se împart

în două categorii:

A) Organe centrale, care au competenţă teritorială generală, în sensul că îşi pot

realiza atribuţiile la scară naţională, pe întreg teritoriul ţării, de exemplu, Guvernul,

ministrele, alte organe centrale de specialitate.

B) Organe locale, cu competenţă teritorială limitată, care îşi pot desfăşura

activitatea numai în anumite unităţi administrativ-teritoriale, de exemplu, consiliile

judeţene, consiliile municipale, orăşeneşti sau comunale.

Cu privire la această formă de competenţă se impun două precizări:

- Organele competente în unităţi administrativ-teritoriale (de exemplu într-

un judeţ) pot să rezolve probleme, deci să acţioneze în limite mai restrânse, pe

anumite porţiuni din acel teritoriu; nefiind nici un obstacol legal, aici operează

principiul “cine poate face mai mult, poate face şi mai puţin.” (lat. ad maiorir ad

minori);

- Unele organe administrative “nu-şi exercită atribuţiile într-un cadru

teritorial bine determinat”, cum este cazul unor instituţii publice sau regii

autonome.

Competenţa temporală este determinată de limitele de timp în care se exercită

atribuţiile conferite de lege unui organ administrativ.

De regulă, organele administraţiei de stat au o competenţă temporală nelimitată,

întrucât normele juridice care le înfiinţează şi organizează nu le stabilesc un timp

determinat de existenţă (fiinţare), ele fiind înfiinţate şi organizate pe timp nedeterminat.

Sunt totuşi situaţii în care unele organe administrative se înfiinţează pe o perioadă de timp

prestabilită sau în care normele juridice de conferire a competenţei prevăd îndeplinirea

unor atribuţii din cadrul acesteia numai într-o perioadă limitată de timp. Aici trebuie

amintite şi organele administrative eligibile: Preşedintele României, Consiliul Local,

Consiliul Judeţean, Primarul, care, potrivit legislaţiei noastre, sunt alese pentru un mandat

de patru ani81.

Această formă a competenţei special determinate a organelor administraţiei de stat

nu trebuie confundată cu caracterul temporar al unor acte emise de organele

81 Antonie Iorgovan, op. Cât., p. 279

administrative82.

Diferenţierea între competenţa temporală şi caracterul temporar al unor acte

administrative emise de organele administrative este evidentă.

În acest sens precizăm: competenţa temporală se referă la atribuţiile, care fac parte

integrantă din aceasta, sunt atribuite organelor administrative pentru o anumită perioadă de

timp, determinată sau nedeterminată, în timp ce caracterul temporar al actelor

administrative face referire la aplicarea pe o anumită perioadă a acestor acte emise de către

o autoritate sau organ administrativ, în exercitarea atribuţiilor care îi revin potrivit legii.

3.4.1. Competenţa materială a prefectului

Prefectul este un organ unipersonal al administraţiei publice, investit cu o

competenţă materială generală şi teritorială limitată la nivelul judeţului în care

funcţionează.

Trebuie să precizăm că prefectul exercită importante atribuţii administrative:

reprezentarea statului, menţinerea ordinii publice, controlul activităţii autorităţilor locale.

Autoritatea prefectului reflectă şi dorinţa de a instaura un echilibru între unitatea statului şi

descentralizarea administraţiei publice. Faţă de reprezentanţii aleşi ai colectivităţilor locale

în consilii, care dispun de largi competenţe administrative, prefectul reprezintă singurul

interlocutor capabil să angajeze statul şi să acţioneze în numele acestuia83.

Prefectul are o competenţă materială concretizată în activităţile expres şi strict

Prevăzute de lege, competenţă materială ce reiese şi din examinarea atribuţiilor exercitate

de acesta.

82 ibidem83 Ioan Alexandru, op. cit., p. 125

Capitolul IV

Actele şi răspunderea prefectului

4.1 Actele prefectului

Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, prefectul emite ordine cu caracter

normativ sau individual, conform art. 26 alin. 1 din Legea nr. 340/2004.

Ordinele cu caracter normativ emise de prefect se publică, potrivit legii84,

moment în care devin executorii. Ordinele cu caracter normativ se comunică de îndată

Ministerului Administraţiei şi Internelor, acesta putând propune Guvernului anularea

ordinelor emise de prefect, în cazul în care le consideră nelegale sau netemeinice.85

Ordinul cu caracter individual, devine executoriu de la data comunicării către

persoanele interesate iar cele emise în calitate de preşedinte al Comitetului judeţean pentru

situaţii de urgenţă produc efecte juridice de la data aducerii lor la cunoştinţa şi sunt

executorii.

Ordinele prefectului sunt acte administrative, reprezentând manifestări de voinţă ce

emană de la o autoritate a administraţiei publice, în regim de drept public, pentru punerea

în executare a prevederilor legale. Prin aceste acte se asigură realizarea puterii executive în

înfăptuirea sarcinilor care revin administraţiei publice86.

Potrivit art. 137 alin. 2 din Legea nr. 215/2001 (Legea Administraţiei publice

locale) ordinele care stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate sunt emise după

consultarea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe

centrale din unităţile administrativ-teritoriale şi sunt contrasemnate de conducătorii

acestora. Desigur, prefectul va emite ordinele, care au un alt obiect, fără să mai consulte

organele sau serviciile de specialitate.

Conform prevederilor art. 34 din noua reglementare legală87, prefecţii sunt obligaţi

să comunice ordinele emise conducătorului instituţiei ierarhic superioare serviciului public

deconcentrat. Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale pot propune

84 Art 58, alin.2 din H.G. nr. 1226/2007


Editura Lumen, Iaşi, 2010, p.11586 Emil Bălan, op. cit., p. 6487 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 340/2004

privind instituţia prefectului

Guvernului măsuri de anulare a ordinelor emise de prefect, dacă le va considera ilegale sau

inoportune.

Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale sunt obligate să

comunice de îndată prefecţilor actele cu caracter normativ emise în domeniul de activitate

al serviciilor publice deconcentrate88.

Apreciem că o asemenea măsură nu este de natură a asigura rapiditatea luării la

cunoştinţă de către serviciile publice deconcentrate a măsurilor dispuse de organul ierarhic

superior şi aplicarea urgentă a acestora. Celeritatea s-ar fi asigurat prin transmiterea directă

a respectivelor acte normative către serviciile publice deconcentrate, chiar dacă ele ar fi

trebuit să fie aduse şi la cunoştinţa prefectului.89

Ordinele cu caracter normativ intră în vigoare după ce au fost aduse la cunoştinţă

publică, iar cele cu caracter individual devin executorii numai de la data comunicării lor

persoanelor interesate90.

Apreciem că ordinele cu caracter normativ intră în vigoare după ce au fost aduse

la cunoştinţa publică prin mass-media, publicaţii locale şi în condiţiile stabilite de Legea

nr. 544/2001 privind liberul acces al informaţiilor de interes public iar ordinele cu caracter

individual se aduc la cunoştinţă persoanelor interesate prin curierat şi alte condiţii

prevăzute de lege.

Ordinele cu caracter normativ se comunică de îndată Ministerului Administraţiei

Publice, care observând că un ordin este nelegal are fie posibilitatea de a-l sesiza pe prefect

solicitându-i retragerea ordinului, fie, în cazul în care prefectul refuză acest fapt, va sesiza

Guvernul, care în calitate de autoritate ierarhic superioară titulară a unui drept de control

ierarhic poate anula actul prefectului.

Deşi legea nu prevede, Guvernul poate să revoce ordinele prefectului pe care le

consideră inoportune, revocabilitatea constituind un principiu al regimului juridic al actelor

administrative de autoritate91.

În baza raporturilor de subordonare între prefect şi Guvern, al cărui reprezentant

este, Guvernul poate revoca ordinele prefectului pe care le consideră inoportune.

În privinţa forţei juridice a ordinelor prefectului în raport cu autorităţile

administraţiei publice locale, trebuie pornit de la premisa că între aceste autorităţi nu există

88 Art. 35 din Ordonanţa de Urgenta Guvernului nr. 179/2005

89 Mircea Preda, Benonica Vasilescu, op. cit., p. 21690 Anton Trailescu, op. cit., p.8091 Anton Trăilesu, op. cit., p. 80

raporturi de subordonare, iar legea nu recunoaşte o supremaţie juridică într-un sens sau

altul. Întrucât nu sunt organizate într-un sistem ierarhic, cele două autorităţi şi actele lor nu

pot fi raportate unele la altele92.

În concluzie, după toate cele arătate în cursul acestui capitol, putem aprecia că

prefectul, ca reprezentant al Guvernului în teritoriu, este singurul în măsură a veghea la

respectarea, organizarea executării legii şi a executării acesteia în concret şi la aplicarea

acesteia cu respectarea prevederilor legale în domeniu.

De asemenea, suntem de părere că, pentru executarea acestor prerogative

prevăzute de lege, prefectului îi sunt atribuite o serie de atribuţii speciale prevăzute în

cuprinsul Legii nr. 340/2004, legea privind instituţia prefectului cu modificările şi

completările aduse prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179/2005, atribuţii care

constituie competenţa materială a prefectului.

În exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege prefectul este ajutat de doi

subprefecţi, însă el are în subordine şi un personal de specialitate constituit în aparatul

propriu de specialitate al prefectului, aparat care se află sub directa să conducere şi

coordonare. Aparatul de specialitate al prefectului îndeplineşte şi o serie de atribuţii special

prevăzute în Ordonanţa de Guvern nr. 1844/2004.

În scopul îndeplinirii atribuţiilor care-i revin, prefectul emite ordine cu caracter

normativ sau individual.

Prefectul, ca reprezentant al puterii executive în teritoriu, veghează şi asupra

bunei desfăşurări a activităţii autorităţilor administraţiei publice locale, el exercitând şi o

activitate de control de legalitate asupra actelor administrative emise sau adoptate de

organele administraţiei locale, fiind în acest scop investit cu dreptul de a ataca în faţa

instanţei de contencios administrativ actele pe care el le consideră ca fiind nelegale sau

inoportune.

92 Anton Trăilescu, Actele administraţiei publice locale, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 22

4.2 Răspunderea Prefectului

Potrivit art. 18 din Legea nr. 340/2004, republicată, prefectul şi subprefecții

răspund, după caz, disciplinar, administrativ, civil sau penal pentru faptele săvârşite în

exercitarea atribuțiilor ce le revin, în condițiile legii. În concret, se vor aplica prevederile

Capitolului VIII din Legea nr. 188/1999, republicată, care au ca obiect sancțiunile

disciplinare şi răspunderea funcționarilor publici.

4.2.1. Regimul răspunderii funcţionarilor publici. Spiritul de responsabilitate al

funcţionarului public

Literatura de specialitate analizează, de regulă, numai fenomenul răspunderii

juridice, iar în cursurile de drept administrativ, pe acest fond metodologic, se analizează

formele de răspundere juridică a funcţionarilor (răspunderea penală, răspunderea

administrativă, răspunderea disciplinară, răspunderea materială şi răspunderea civilă).

După cum am mai arătat93, în sfera cercetării fenomenului răspunderii sociale,

implicit a celei juridice au fost realizate mari progrese în ultimele decenii, atât în ceea ce

priveşte analiza formelor răspunderii juridice, cât şi în planul, mai larg, al relaţiei dialectice

dintre responsabilitatea socială şi răspunderea socială. Din această perspectivă, cercetarea

răspunderii juridice, ca instituţie complexă a dreptului, a formelor sale, ca instituţii ale

diferitelor ramuri de drept, trebuie să depăşească tradiţionalele cadre ale tehnicităţii

juridice, realizându-se o deschidere mai mare spre filozofie, praxiologie, psihologie,

sociologie etc.

Fără a relua unele comentarii, ne rezumăm a preciza că şi în domeniul ştiinţei

dreptului se conturează distincţia dintre noţiunile de răspundere şi responsabilitate,

distincţie ce îşi are sorgintea în tezele filosofice contemporane cu privire la delimitarea

fenomenului răspunderii sociale faţă de cel al responsabilităţii sociale94.

Această distincţie se evidenţiază în ceea ce priveşte dreptul administrativ sub mai

multe aspecte. În primul rând, dreptul administrativ analizează responsabilitatea şi,

respectiv, răspunderea organelor administraţiei de stat, în al doilea rând, dreptul

93 A. Iorgovan, Valentina Gilescu, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. ÎI, T.U.B.., p.17094 M. Florea, Responsabilitatea acţiunii sociale, Editura Academiei, Bucureşti, 1976

administrativ analizează aceste fenomene în legătură cu funcţionarii publici şi în al treilea

rând, dreptul administrativ se preocupă de cercetarea responsabilităţii cetăţenilor faţă de

normele juridice, respectiv a răspunderii acestora în cazul încălcării lor.

Plecând de la cercetările filozofice asupra problemei responsabilităţii, vom reţine şi

noi că prin această noţiune se desemnează raportarea activă, conştientă a agentului acţiunii

sociale la normele şi valorile colectivităţii, stabilite la o scară micro sau macro socială. În

cazul responsabilităţii, agentul acţiunii, ca să folosim acest termen specific praxiologiei, se

angajează plenar în realizarea sarcinilor ce-i sunt stabilite, în activitatea de înfăptuire a

obiectivelor societăţii, identificându-le cu propriile sale valori.

Prin urmare, a vorbi despre responsabilitate în cazul funcţionarilor publici

înseamnă, ca să folosim terminologia ştiinţei administraţiei, existenţa unei atitudini pline

de solicitudine faţă de problemele cetăţenilor, implicarea lor cu obiectivitate şi

profesionalism în realizarea sarcinilor funcţiilor lor, funcţii înţelese că adevărate misiuni

sociale. Pentru un funcţionar public caracterizat de un înalt spirit de responsabilitate nu

există o valoare mai importantă decât îndeplinirea, cu o convingere reieşită din înţelegerea

raţională a fenomenelor, a sarcinilor funcţiei sale. Un asemenea tip de funcţionar este

stăpânit de un sentiment de vinovăţie când ceva nu a fost în ordine în munca sa, chiar dacă

e vorba de un aspect mai puţin important, care pentru un ochi neavizat nu este sesizabil.

Funcţionarii din această categorie sunt stăpâniţi de o permanentă nelinişte interioară, în

sensul cel mai frumos al termenului, pentru a rezolva problemele care cad în competenţa

lor, în mod ireproşabil.

Această frământare şi preocupare constantă de perfecţionare a activităţii nu are

nimic comun cu munca «de faţadă», cu agitaţia regizată, intempestivă şi nu de puţine

oriostentativă, a acelor funcţionari care doresc să se remarce «în ochii şefilor», care simt

nevoiade a fi mereu în centrul atenţiei, de a se implica în aproape toate problemele, deşi, în

realitate, mai mult încurcă lucrurile decât contribuie la rezolvarea efectivă măcar a uneia

din cele pentru care se declară specialişti de înaltă clasă.

Funcţionarul public caracterizat de responsabilitate socială munceşte bine, corect,

nici pe departe «pentru ochii şefului» sau cu gândul la avansare înaintea altor funcţionari

mai merituoşi ca el, ci pentru că acesta este felul lui de-a fi, aşa înţelege el viaţa şi implicit

«slujba», altfel nu poate trăi. A cere unui funcţionar din această frumoasă galerie umană să

facă, de exemplu, un referat superficial şi eventual să ajungă la anumite concluzii sugerate

de către şef, neacoperite de realitate, echivalează cu a-i pretinde să-şi facă lui însuşi un rău

foarte mare. Când există, totuşi, atare «presiuni», funcţionarii publici de o asemenea

factură morală au replici foarte categorice, într-o manieră fără echivoc. Tipuri de acest gen

de funcţionar ne oferă literatura beletristică din antichitate până în zilele noastre. Mulţi au

preferat să-şi bea paharul cu otravă, să urce treptele eşafodului, să îndure maltratările şi

schingiuirile din camerele de tortură, să apuce drumul exilului, dar nu au abdicat de la

principiile lor cu privire la modul în care înţelegeau să exercite prerogativele funcţiei

publice pe care au deţinut-o.

Formarea unor asemenea funcţionari în condiţiile societăţii moderne reprezintă

opreocupare permanentă nu numai a teoreticienilor de ştiinţa administrativă, dar şi a

legiuitorilor şi guvernanţilor, în unele ţări fiind vorba de un adevărat cult pentru funcţia

publică şi funcţionarul public.

O dimensiune aparte în procesul de formare a spiritului de responsabilitate al

funcţionarilor publici o are, cum este de la sine înţeles, şcoala în care ei se formează ca

specialişti, ca profesionişti în probleme de administraţie. Tocmai de aceea, în cadrul

procesului de instrucţie şi educaţie a celor care se pregătesc pentru funcţiile din

administraţia publică, trebuie realizată o conjugare mai accentuată a tuturor factorilor

educaţionali. Nu este, însă, lipsit de relevanţă pentru sădirea în sufletele elevilor din licee

ori a studenţilor din învăţământul superior administrativ a dragostei şi pasiunii pentru

«meseria» de administrator, modul în care legislaţia în vigoare consacră garanţiile realizării

lor profesionale, perspectivele evoluţiei în această carieră. Cum s-a arătat în capitolele

anterioare, legislaţia în vigoare din ţara noastră este încă departe de a exercita un asemenea

impact psihologic asupra tinerilor, ajunşi, în covârşitoarea lor majoritate din întâmplare, în

învăţământul administrativ. Sunt aspecte asupra cărora nu credem că mai este timp de

reflectat, ci pur şi simplu trebuie acţionat, aşa cum am sugerat în mai multe rânduri în

prezenta lucrare.

Cercetările de ştiinţa administraţiei pe plan mondial au relevat, îndeosebi prin

Intermediul sondajelor şi anchetelor, că o mare parte din funcţionarii publici lucrează cu

Conştiinciozitate, dar fără entuziasm deosebit, ci pur şi simplu pentru că au o funcţie de pe

Urma căreia primesc o retribuţie şi sunt animaţi de sentimentul firesc al menţinerii

acesteia.

Depinde foarte mult de calităţile celui care conduce colectivul în care există

asemenea funcţionari ca aceştia să devină funcţionari cu un înalt spirit de responsabilitate,

în sensul precizat mai sus. De asemenea, şi în rândul funcţionarilor publici apare tipul

funcţionarului care caută să se «învârtă», să se strecoare sau al funcţionarului care se

implică doar atunci când simte pericolul unei sancţiuni.

Ţinând seama de această eterogenitate a tipologiilor de funcţionari, sub aspectul

gradului de responsabilitate, se pot stabili de către ştiinţa administraţiei şi, corespunzător,

pot fi consacrate juridic, principii în virtutea cărora să se realizeze şi stimularea acestora, în

care sens se pune problema sistemului de avansare şi, corespunzător, a celei de salarizare.

4.2.2. Formele răspunderii juridice a funcţionarilor publici

Răspunderea juridică „intervine pe terenul răului înfăptuit", adică în urma

săvârşirii unei abateri. Ceea ce este specific abaterilor săvârşite de funcţionarii publici e

faptul că ele pot interveni în timpul exercitării funcţiei, în legătură cu exercitarea acesteia

sau, pur şi simplu, prin abaterea de la anumite norme care nu au o legătură directă,

nemijlocită cu funcţia, dar care pun sub seninul întrebării prestigiul funcţionarului public.

Astfel, în funcţie de criteriile care stau la baza conturării naturii juridice a unei forme de

răspundere juridică, în lucrarea din 198695 am arătat că funcţionarii publici din

administraţia de stat pot fi subiecte (pasive) ale următoarelor forme de răspundere juridică:

A) răspundere constituţională (instituţie a dreptului constituţional);

B) răspundere administrativă (axată pe raporturile de subordonare);

C) răspundere contravenţională;

D) răspundere disciplinară (care intervine atunci când au fost încălcate

obligaţiile ce constituie conţinutul raportului juridic de muncă, aplicându-se, deci, numai

funcţionarilor în conţinutul funcţiei cărora există şi raporturi de muncă; ea constă în

aplicarea sancţiunilor disciplinare prevăzute de Codul muncii);

E) răspundere penală (care intervine atunci când funcţionarul a săvârşit o

infracţiune. Codul penal prevede o serie de infracţiuni ce pot fi săvârşite de funcţionari,

respectiv de funcţionarul care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de

stat);

F) răspunderea materială (intervine când funcţionarul public, printr-o faptă

ilicită săvârşită în legătură cu serviciul ori în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu,

cauzează un prejudiciu organului din structura căruia face parte funcţia ce o deţine; ea este

o instituţie a dreptului muncii);

G) răspunderea civilă.

Cum se susţinea în literatura de specialitate a vremii, am admis şi noi teza după

95 A. Iorgovan, Valentina Gilescu, op. Cât., p. 298-299

care răspunderea civilă a funcţionarului intervenea în două ipoteze96:

a) ipoteza cauzării unui prejudiciu unei terţe persoane prin fapte materiale în timpul şi

în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu; ipoteza în care cel păgubit poate

pretinde despăgubiri de la funcţionar în temeiul art. 998-999 Cod civil ori de la

funcţionar împreună cu organul din care face parte;

b) ipoteza în care s-a cauzat un prejudiciu unei terţe persoane, iar despăgubirea a fost

acordată victimei de unitate, fie în temeiul art. 1000 alin. (1) C. civ., fie în temeiul

art. 17 alin. (1) din fosta Lege nr. 1/1967.

Nu mai puţin am reţinut că în literatura de specialitate se susţinea de către unii

autori şi teza după care răspunderea materială a organelor administrative de stat în temeiul

art. 35 şi 103 alin. (3) din fosta Constituţie, respectiv a dispoziţiilor din fosta Lege nr.

1/1967, era o formă a răspunderii constituţional-administrative. Dacă se admitea această

teză, însemna că nici răspunderea funcţionarului, în baza art. 17 din fosta Lege nr. 1/1967,

nu mai poate fi calificată răspundere civilă. Cu alte cuvinte, doctrina până în 1989 era

departe de o teorie unanim acceptată.

Faţă de teoria generală a funcţiei publice la care ne-am oprit şi faţă de actuala

legislaţie, în primul rând noua Constituţie, se pune problema de a şti care din construcţiile

teoretice de mai sus mai pot fi susţinute şi, deci, care sunt sferele răspunderii funcţionarului

public. Nu este greu de constatat, pentru început, că despre o răspundere constituţională a

funcţionarului public nu mai poate fi vorba, noua Constituţie, cum s-a mai arătat, vorbeşte

despre acte administrative ale autorităţilor publice (art. 52) care pot fi atacate Injustiţie şi

nu numai despre acte administrative ale autorităţilor administrative. Ca atare, actul unei

Camere sau al Camerelor reunite, de numire a unui funcţionar public, este un act

administrativ, chiar dacă el este rezultatul unui «joc politic», de unde şi răspunderea

funcţionarului în cauză, sub forma destituirii de către Parlament (evident, dacă legea

permite), ne apare ca o sancţiune de natură administrativă şi nu politică. Sancţiunile

politice, aplicate de Parlament, care concretizează o răspundere specifică dreptului

constituţional, în opinia noastră, intervin numai cu privire la parlamentari, şeful statului şi

membrii guvernului, nu şi cu privire la funcţionarii publici de carieră, supuşi Statutului

funcţionarilor publici.

Cât priveşte răspunderea administrativă, axată pe raporturi de subordonare,

răspunderea administrativ-disciplinară, cum am calificat-o în volumul trei al primei ediţii a

tratatului, pe de o parte, şi răspunderea disciplinară, în condiţiile Codului muncii, pe de altă

96 J. Iovănaş, op. cit., p. 197

parte, va trebui să reţinem că acestea nu mai sunt cumulative. Ele «operează» independent,

dar alegerea uneia o exclude pe cealaltă, prima reprezintă o instituţie a dreptului

administrativ, concretizând, în fond, răspunderea disciplinară a funcţionarului supus unui

statut legal, cea de-a doua reprezintă o instituţie a dreptului muncii, concretizând, în fond,

răspunderea disciplinară a funcţionarului supus unui statut contractual. De asemenea,

cunoscută răspundere materială pentru paguba «cauzată unităţii», ca instituţie a dreptului

muncii, se va regăsi doar la categoria funcţionarilor supuşi regimului Codului muncii, ca

orice alt salariat. La fel se pune problema şi pentru o răspundere pentru daune faţă de terţi,

în condiţiile dreptului comun, aceasta, prin eliminare, nu-i poate viza decât pe

«contractualişti». Dacă ne referim la funcţionarii publici, în sensul strict al termenului,

aceştia au o răspundere patrimonială, fie în subsidiar, fie în solidar cu statul, şi ea ne apare

ca o instituţie a dreptului administrativ, nu a dreptului civil, cum am arătat într-o ediţie

anterioară.

În concluzie, formele răspunderii juridice a funcţionarilor publici diferă după cum

ne raportăm la funcţionarii regimului legal sau cei ai regimului contractual, pentru cei din

prima categorie vom vorbi despre o răspundere administrativ-disciplinară şi o răspundere

administrativ-patrimonială, fie faţă de cei administraţi, fie faţă de autoritatea din care fac

parte, ambele instituţii ale dreptului administrativ, pe când celor din categoria a doua li se

va aplica, după caz, regimul răspunderii din dreptul muncii sau din dreptul civil. Se vor

regăsi, apoi, pentru ambele categorii răspunderea contravenţională şi răspunderea penală.

Sintetizând, vom vorbi pentru funcţionarii statutari, despre: a) răspundere

disciplinară, b) răspundere contravenţională, c) răspundere penală şi d) răspundere

patrimonială.

4.2.3. Răspunderea administrativ-disciplinară, potrivit Statutului

După o formulă consacrată în legislaţia noastră, Statutul reţine că sancţiunile

disciplinare ale funcţionarilor intervin pentru încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor de

serviciu, făcând următoarea gradare: a) mustrare scrisă; b) diminuarea drepturilor salariate

cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni; c) suspendarea dreptului de avansare în gradele

de salarizare sau, după caz, de promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;

d) trecerea într-o funcţie publică inferioară pe o perioadă de până la un an, cu diminuarea

corespunzătoare a salariului; e) destituirea din funcţia publică.

După ce se arată că la individualizarea sancţiunii se va ţine seama, în mod

obligatoriu, de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care a fost

săvârşită, gradul de vinovăţie a funcţionarului, consecinţele abaterii, comportarea generală

în timpul serviciului a funcţionarului, precum şi de existenţa în antecedentele acestuia a

altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în condiţiile prezentei legi, se reţine

principiul cercetării prealabile şi obligativităţii ascultării funcţionarului public, poziţia

acestuia trebuie consemnată în scris, sub sancţiunea nulităţii. Legea menţionează, totodată,

că refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declaraţie

privitoare la abaterile imputate se consemnează într-un proces-verbal" [art. 66 alin. (4) din

Statut]. Observăm că textul a fost modificat, eliminându-se prevederea finală a acestui

alineat, care preciza expres faptul că, în caz de refuz anterior determinat, sancţiunea

disciplinară va putea fi aplicată. Cu toate acestea, apreciem că o atare soluţie decurge

implicit.

Legea enumera următoarele abateri disciplinare:

a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

b) neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;

c) absenţe nemotivate de la serviciu;

d) nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;

e) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;

f) nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest

caracter;

g) manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care

îşi desfăşoară activitatea;

h) desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu caracter politic;

i) refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu;

J) încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de

interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici;

K) stabilirea de către funcţionarii publici de execuţie de relaţii directe cu petenţii în

vederea soluţionării cererilor acestora.

Prima sancţiune disciplinară se poate aplica direct de către conducătorul autorităţii

sau instituţiei publice, la propunerea conducătorului compartimentului în care funcţionează

cel în cauză, funcţionarul având la dispoziţie calea de atac la instanţa de contencios

administrativ.

Următoarele patru sancţiuni se aplică de către conducătorul autorităţii (instituţiei)

la propunerea comisiei de disciplină. Sancţiunile disciplinare pentru înalţii funcţionari

publici se aplică prin decizie a primului-ministru, prin ordin al ministrului ori, după caz, al

conducătorului autorităţii sau instituţiei publice centrale, pentru cei prevăzuţi la art. 11 lit.

g), la propunerea comisiei de disciplină.

Funcţionarul nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de

contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului său a

dispoziţiei de sancţionare (art. 68).

4.2.4. Răspunderea contravenţională şi răspunderea penală a funcţionarului public

Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici intervine în cazul în care

aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu.

Legea reglementează expres calea de atac: „împotriva procesului-verbal de

constatare a contravenţieişi de aplicare a sancţiunii funcţionarul public se poate adresa cu

plângere la judecătoria în acărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia

publica în care este numit funcţionarul public sancţionat"97.

Dreptul comun al contravenţiilor, legea cadru (O.G. nr. 2/2001 aprobată cu

modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002.) reglementează şi calea de atac a

recursului la tribunal, împotriva soluţiei dată de judecătorie, cale de atac care trebuie

interpretat că se va exercita şi de către funcţionarii publici. Dacă s-ar interpreta altfel, pe

ideea că Legea nr. 188/1999 este o lege specială, în raport cu legea cadru în materia

contravenţiilor, s-ar ajunge la un tratament contravenţional discriminatoriu pentru

funcţionarii publici, ceea ce ar contraveni art. 16 din Constituţie.

Apoi, este de observat că textul citat din Statut nu interzice calea de atac a

recursului, fie printr-o formulare expresă, în genul „funcţionarul public se poate adresa

numai cu plângere", fie prin consacrarea caracterului definitiv şi irevocabil al hotărârii date

de judecătorie. Este evident că intenţia legiuitorului nu a fost în sensul de a reglementa

pentru funcţionarii publici doar calea de atac a plângerii, ci a urmărit să stabilească instanţa

competentă care să soluţioneze plângerea.

Cât priveşte răspunderea penală, Statutul, de asemenea, conţine unele dispoziţii cu

caracter general, precizând obligativitatea măsurii suspendării din funcţie, dacă s-a pus în

mişcare acţiunea penală. Astfel, se arată că răspunderea, potrivit legii penale, se angajează

„pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătura cu atribuţiile funcţiei

publice pe care o ocupă" (Codul penal conţine un titlu consacrat crimelor şi delictelor contra

97 Art. 72 alin. (2) din Statutul funcţionarului public

intereselor publice, fiind vorba şi de infracţiunile: luarea de mită (art. 308); darea de mită

(art. 309); primirea de foloase necuvenite (art. 310); remuneraţia injustă (art. 311); traficul

de influenţă (art. 312); delapidarea (art. 314); abuzul în serviciu contra intereselor

persoanelor (art. 315); abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 316); abuzul în

serviciu contra intereselor generale (art. 317); abuzul în serviciu în forma calificată (art.

318); neglijenţa în serviciu (art. 319); neglijenţa în păstrarea informaţiilor secrete de stat (art.

320); profitul prin eroare (art. 321); purtarea abuzivă (art. 322). [art. 74 alin. (1) din Statut].

Legea conţine o normă imperativă în ceea ce priveşte măsura suspendării din

funcţie, conducătorul autorităţii (instituţiei) publice este obligat să ia această măsura dacă

s-a pus în mişcare acţiunea penală, fiind vorba de punerea în mişcare a acţiunii penale

pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 50 lit. h). Suspendarea

raportului de serviciu al funcţionarului public operează de drept dacă funcţionarul public

este arestat preventiv.

Dacă Parchetul dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi

penale, precum şi în cazul în care instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea

procesului penal, suspendarea din funcţie încetează, funcţionarul public respectiv va fi

reintegrat în funcţia publică deţinută anterior98.

98 Art. 74 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicat

CAPITOLUL IV

INSTITUŢIA PREFECTULUI

5.1 Organizarea şi funcţionarea Instituţiei Prefectului

În vederea exercitării prerogativelor care îi revin Prefectului, potrivit Constituţiei şi

al altor legi, s-a organizat şi funcţionează instituţia prefectului - prefectura, sub

conducerea acestuia. Instituţia prefectului este o instituţie publică cu personalitate juridică,

cu patrimoniu şi buget propriu, iar şeful ierarhic este ordonator terţiar de credite.

Sediul instituţiei, denumit prefectură, este în municipiul reşedinţă de judeţ, într-un

imobil proprietate publică a statului, a judeţului sau a municipiului, după caz. Pentru

municipiul Bucureşti, respectiv judeţul Ilfov, sediul acesteia este în municipiul Bucureşti.

Structura organizatorică şi modul de funcţionare ale instituţiei prefectului se stabilesc prin

hotărâre a Guvernului99.

Structurile de specialitate ale instituţiei prefectului se pot organiza, în condiţiile legii,

prin ordin al prefectului, la nivel de direcţii, servicii şi birouri, după caz, în funcţie de

specificul fiecărei activităţi.

Pentru exercitarea atribuţiilor conferite de lege, instituţia are un personal format din

funcţionari publici, funcţionari publici cu statut special şi personal contractual. Încadrarea,

modificarea, suspendarea şi încetarea raporturilor de serviciu se efectuează prin ordin al

prefectului.

Numărul maxim de posturi şi structura posturilor aferente instituţiei Prefectului se

stabilesc anual prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, cu încadrarea în numărul

maxim de posturi şi în structura posturilor aprobate Ministerului Administraţiei şi

Internelor.

În realizarea rolului său, aparatul de specialitate al instituţiei Prefectului

îndeplineşte atribuţii în domenii ce privesc (Atribuţiile detaliate din fiecare categorie

sunt stabilite de art. 6 alin. 1 din H.G. nr. 460/2006):

Aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor şi a celorlalte acte

normative;


Juridic, Bucureşti, 2009, p.255

Verificarea legalităţii actelor administrative adoptate sau emise de

autorităţile Administraţiei publice locale şi contenciosul administrativ;

Realizarea politicilor naţionale, a celor de integrare europeană şi a planului

de Măsuri pentru integrare europeană şi intensificare a relaţiilor externe;

Bună organizare şi desfăşurare a activităţii pentru situaţii de urgenţă,

precum şi la pregătirea şi ducerea la îndeplinire a măsurilor de apărare care

nu au caracter militar;

Activitatea de eliberare şi de evidenţă a paşapoartelor simple;

Regimul permiselor de conducere, al certificatelor de înmatriculare a

Autovehiculelor şi al plăcilor cu numere de înmatriculare etc.

Corpul de control al prefectului;

Compartimentul de audit intern;

Relaţia cu minorităţile naţionale;

Achiziţii publice;

Compartimentul financiar-contabil;

Resursele umane;

Biroul administrativ;

Monitorizarea serviciului de utilităţi publice;

Relaţiile cu sindicatele şi patronatele.

Prefectul poate stabili prin ordin şi alte atribuţii pentru structurile de specialitate

ale instituţiei prefectului în vederea îndeplinirii în cele mai condiţii a atribuţiilor care i-au

fost conferite prin reglementările legale.

5.2 Cancelaria Prefectului

În cadrul instituţiei prefectului se organizează şi funcţionează cancelaria

prefectului.

În conformitate cu prevederile cuprinse în art. 39 din Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006, cancelaria prefectului este un

compartiment organizatoric distinct, care cuprinde următoarele funcţii de execuţie de

specialitate specifice: directorul cancelariei, doi consilieri, un consultant şi secretarul

cancelariei.

Personalul din cadrul cancelariei prefectului este numit sau eliberat din funcţie

de către prefect. Acest personal îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual

de muncă încheiat, în condiţiile legii, pe durata exercitării funcţiei publice de către înaltul

funcţionar public100.

Cancelaria prefectului are următoarele atribuţii principale:

asigurarea condiţiilor necesare desfăşurării şedinţelor de lucru ale prefectului;

analizarea datelor oferite de sondaje, statistici, studii şi informarea prefectului şi A

subprefecţilor cu privire ia principalele probleme şi tendinţe ale mediului social şi

Economic al judeţelor, respectiv al municipiului Bucureşti;

organizarea întâlnirilor prefectului cu reprezentanţi ai societăţii civile, ai

sindicatelor, ai patronatelor şi ai partidelor politice;

elaborarea sintezelor mass-media pentru informarea rapidă şi corectă a prefectului

şi a subprefecţiior;

organizarea la solicitarea prefectului a evenimentelor de natură să informeze opinia

Publică şi mass-media cu privire la acţiunile prefectului;

Asigurarea realizării, întreţinerii şi actualizării site-ului oficial al instituţiei

prefectului;

Punerea la dispoziţia mijloacelor de informare în masă a informaţiilor destinate

opiniei publice, în vederea cunoaşterii exacte a activităţii prefectului, prin informări

şi conferinţe de presă organizate lunar sau ori de câte ori este necesar;

realizarea documentării necesare în vederea elaborării rapoartelor semestriale al

Prefectului referitoare la stadiul îndeplinirii obiectivelor cuprinse în Strategia guver

Namentală de îmbunătăţire a situaţiei rromilor;

alte atribuţii stabilite prin ordin al prefectului.

100 Art. 39 alin. 3 şi 4 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006

Considerăm că acest personal din cadrul instituţiei prefectului nu are statut de

funcţionar public, fiind angajat cu contract individual de muncă, şi nu se bucură de

stabilitate în funcţie. Astfel, aceste persoane pot fi puse în situaţia de a le înceta oricând

raporturile de muncă în cadrul cancelariei prefectului în cazul în care încetează exercitarea

funcţiei de prefect.

5.3 Oficiile prefecturale

Prefectul poate organiza, prin ordin dar numai cu avizul conform al Ministerului de

resort, oficii prefecturale în judeţele cu o suprafaţă întinsă, cu localităţi amplasate la mari

distanţe de reşedinţa judeţului sau în mari aglomerări urbane. În municipiul Bucureşti

acestea se pot organiza în fiecare sector.

Aceste oficii prefecturale funcţionează ca parte integrantă a instituţiei şi asigură

îndeplinirea atribuţiilor specifice aparatului de specialitate al prefectului în unităţile

administrativ-ieritoriale situate în raza lor de competenţă. Ele sunt conduse de un şef de

oficiu prefectural, a cărui numire şi eliberare din funcţie se fac de către prefect.

Potrivit prevederilor alin. 2 art. 40 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.

179/2005 „ordinul prefectului de înfiinţare şi organizare a oficiilor prefecturale se emite

numai cu avizul conform al Ministerului Administraţiei şi Internelor”.

Nominalizarea localităţilor arondate la fiecare oficiu prefectural, precum şi organizarea

propriu-zisă a oficiului se stabilesc prin ordin al prefectului, care se îngrijeşte şi de

asigurarea condiţiilor materiale pentru buna funcţionare a acestora101.

Oficiile prefecturale au sarcina de a duce la îndeplinire atribuţiile aparatului

prefecturii în localităţile situate în zona teritorială aferentă102.

Potrivit art. 10 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 460/2006, Oficiul prefectural are

următoarele atribuţii:

realizarea documentării cu privire la situaţia şi evoluţia stării generale economice,

sociale şi culturale a zonei respective.

desfăşurarea unor acţiuni de îndrumare şi verificare a măsurilor întreprinse de către

primari în calitatea lor de reprezentanţi ai statului în unităţile administrativ-

teritoriale;

formularea de propuneri privind sesizarea autorităţilor administraţiei publice locale

emitente, în vederea reanalizării actului considerat nelegal sau, după caz, a

Instanţei de contencios administrativ;

desfăşurarea de activităţi menite să ducă la cunoaşterea de către autorităţile

Administraţiei publice şi de către cetăţeni a programelor de finanţare externe

iniţiate şi susţinute de Uniunea Europeană şi de alte organisme internaţionale;

realizarea de acţiuni pentru atragerea societăţii civile la activităţile care au legătura101 Mircea Preda, op. cit., p.281

102 Dana Apostol-Tofan, Drept administrativ. Volumul I, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.271

cu procesul de integrare europeană şi participarea la programele societăţii civile

in domeniul integrării europene;

informarea prefectului cu privire la situaţiile deosebite care apar în zona deservită;

formularea de propuneri privind convocarea consiliilor locale, respectiv a

Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în situaţiile prevăzute de lege,

înaintând aceste propuneri prefectului.

Urmărirea îndeplinirii măsurilor dispuse de către prefect, în calitate de preşedinte al

comitetului judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, pentru situaţii de

Urgenţă;

Asigurarea primirii şi înregistrării petiţiilor adresate prefectului;

Îndrumarea cetăţenilor care se adresează oficiului prefectural în problemele

generale sau specifice relaţiei cu publicul;

Alte sarcini stabilite de către prefect.

În îndeplinirea atribuţiilor care îi revin, şeful oficiului prefectural colaborează cu

autorităţile administraţiei publice locale, cu conducătorii serviciilor publice deconcentrate,

cu organizaţii neguvernamentale, cu partenerii sociali şi cu mass-media, putând furniza, la

cererea acestora, date şi informaţii, în limitele sale de competentă, potrivit prevederilor

legale.103


2007, p.258

5.4 Colegiul prefectural

În fiecare judeţ funcţionează un colegiu prefectural condus de către prefect ce are ca

scop asigurarea coordonării activităţii serviciilor deconcentrate din judeţ, respectiv din

municipiul Bucureşti, fiind organul consultativ al prefectului în realizarea atribuţiilor de

conducere a serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale

administraţiei publice centrale organizate la nivelul unităţilor administraţiv-teritoriale.

În ceea ce priveşte funcţionarea colegiului prefectural, el se convoacă de prefect cel

puţin o dată pe lună şi oricând se consideră necesar104.

În cadrul şedinţelor de lucru, membrii colegiului prefectural raportează şi

analizează stadiul implementării programelor, politicilor, strategiilor şi planurilor de

acţiune de la nivelul judeţului sau al localităţilor acestuia, respectiv de la nivelul

municipiului Bucureşti, nevoile şi dificultăţile cu care se confruntă serviciile publice

deconcentrate, propunând măsuri în vederea îmbunătăţirii activităţii.

Colegiul prefectural are următoarele atribuţii: analizează activitatea serviciilor

publice deconcentrate şi propune măsuri în vederea îmbunătăţirii acesteia; stabileşte

domeniile şi sectoarele în care este necesară sau se poate realiza cu eficienţă acţiunea

coordonată a mai multor servicii publice deconcentrate; stabileşte măsurile necesare

implementării programelor, politicilor, strategiilor şi planurilor de acţiune adoptate la

nivel naţional; organizează acţiunile comune ale mai multor servieii publice deconcentrate

în vederea soluţionării unor situaţii deosebite; analizează măsurile necesare în vederea

realizării unui sistem comun de management al informaţiei, al resurselor materiale,

financiare şi umane.

În exercitarea atribuţiilor care îi revin, colegiul prefectural adoptă hotărâri prin

vot deschis şi cu majoritatea simplă a membrilor prezenţi105.

Atribuţiile colegiului pefectural privesc armonizarea activităţii serviciilor

publice deconcentrate care au sediul în judeţul respectiv, precum şi implementarea

programelor, politicilor, strategiilor şi planurilor de acţiune ale Guvernului la nivelul

judeţului sau al localităţilor acestuia şi vor fi reglementate prin hotărâre a Guvernului106.

104 Art. 251 alin. 3 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179/2005105 Art. 7 alin.1 din Regulamentul- cadru de funcţionare a colegiului prefectural106 Art. 251 alin. 4 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179/2005

CONCLUZII

Pentru a reda corect tema de bază a acestei lucrări şi anume „prefectul, autoritate

de tutela administrativă”, am tratat pe larg prefectul şi instituţia prefectului.

În toate ţările democratice la nivelul unităţii administrativ – teritoriale cu gradul

cel mai mare de extensie este un reprezentant al statului, mai exact al executivului central,

cu rolul de a veghea asupra aplicării legi de către autorităţile administraţiei publice locale,

inclusiv ale comunităţilor autonome.

Prefectul are, într-un anume fel rolul serviciilor publice descentralizate în

unităţile administrativ teritoriale, cu deosebirea că, în timp ce acestea din urmă realizează

pe plan local, atribuţiile de specialitate ale organelor administraţiei publice centrale care le-

au organizat, prefectul realizează pe plan local, atribuţiile de conducere a serviciilor

publice descentralizate, după cum Guvernul exercita, la nivelul întregii ţări conducerea

generală a administraţiei publice.

Cât priveşte calitatea prefectului de şef al serviciilor publice statale trebuie să

reţinem că nu se face distincţie între serviciile publice exterioare ale ministerelor şi

serviciile publice exterioară ale autorităţilor centrale de specialitate. Ca autoritate de

supraveghere a respectării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, prefectul

are dreptul să atace în contenciosul administrativ orice act al unui consiliu ales, al unui

primar sau al oricărui organ executiv creat potrivit legii, la nivel judeţean, atunci când

apreciază ca acesta este ilegal.

Pentru a se evita producerea unor efecte ireparabile Constituţia prevede

principiul suspendării, de drept a actului atacat, fiind consacrata o normă de protecţie atât a

persoanei în faţa unor eventuale abuzuri ale autorităţii administraţiei publice locale, cât şi a

intereselor naţionale, în raport cu cele locale.

În practică administrativă şi de contencios administrativ s-a pus problema de a

ştii dacă acţiunea în justiţie a prefectului ca autoritate de tutela administrativă poate fi

circumstanţiala şi condiţionată de îndeplinirea unor termene.

Dreptul prefectului de a ataca în justiţie actele administrative pe care le

estimează ilegale nu poate fi condiţionat pe termene de decădere.

În ceea ce priveşte un element specific descentralizării administrative şi anume

imposibilitatea autorităţii centrale de a anula actele autorităţilor locale descentralizate şi

acesta este prevăzut în actuala legislaţie.

Nici o autoritate a administraţiei publice centrale nu are competenţa să emită, să

Modifice sau să suspende un act adoptat sau emis de consiliul local, consiliul judeţean sau

de primar. În acest sens, Constituţia prevede ca “Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de

contencios administrative, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în

cazul în care considera actul illegal”. Dar natura controlului efectuat de prefect nu este un

control ierarhic, deoarece între prefect, pe de o parte şi consiliile locale şi judeţene şi

primari, pe de altă parte, nu exista raporturi de subordonare.

Tutela administrative prevede faptul că actele prevăzute de lege, autoritatea locală

Care urmează să le adopte sau să le emită trebuie să aibă acordul probabil al organului de

tutela prevăzut de lege. Aceste acte nu intra în vigoare până când prefectul nu se pronunţa

cu privire la legalitatea lor.

Cât priveşte celelalte două elemente de conţinut ale tutelei administrative clasice

Precizarea cazurilor în care se exercita controlul, precum şi a actelor supuse controlului şi

acestea se găsesc în actuala legislaţie.

Atât dispoziţiile constituţionale cât şi cele ale Legii administraţiei publice locale

precizează că prefectul controlează numai legalitatea, iar controlul priveşte numai actele

administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene.

În ce priveşte tutela administrative care există şi funcţionează şi în sistemul

Administrativ, sunt de reţinut, în legătură cu gradul de descentralizare administrative,

următoarele aspecte: întrucât controlul de tutela exercitat de prefect priveşte numai

legalitatea actelor administrative rezulta că este vorba de o descentralizare mare.

Tot cu acelaşi grad poate fi cotata descentralizarea şi ca urmare a faptului că

organul de tutela (prefectul) nu poate anula actele ilegale ale autorităţilor autonome

descentralizate, aceasta făcându-se numai de instanţă de contencios administrativ.

Descentralizarea poate fi apreciată ca fiind mai îngrădita dacă ţinem cont că de la

controlul exercitat de prefect sunt exceptate numai actele de gestiune curentă.

La aceeaşi concluzie duce şi dreptul recunoscut prefectului de a propune Guvernului

dizolvarea unui consiliu local sau judeţean, demiterea sau suspendarea din funcit a unui

consilier sau primar, chiar dacă hotărârea în cauză este luată de Guvern.

BIBLIOGRAFIE

1 Tratate, cursuri, monografii

1. Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ,

Ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009

2. Rodica Narcisa Petrescu, Drept Administrativ, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2009

3. Anton Trăilescu, Drept administrativ, Ediţia a III-a, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2008

4. Romeo Paul Postelnicu, Prefectul şi Instituţia Prefectului în sistemul

administraţiei publice din România, Editura Lumen, Iaşi, 2010

5. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ. Volumul I Ediţia a IV-a.,

Editura All Beck, Bucureşti, 2005

6. Ioan Alexandru, Administraţia publică. Teorii. Realităţi. Perspective.,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999

7. Dana Apostol-Tofan, Drept administrativ. Volumul I, Editura All Beck,

Bucureşti, 2003

8. Emil Bălan, Procedura administrativă, Editura Universitară, Bucureşti,

2005

9. Verginia Vedinas, Drept Administrativ, Ediţia a V-a, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2009

10. Trăilescu, Anton, Drept administrativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

11. Gheorghe T. Zaharia, Drept Administrativ şi Ştiinţa Administraţiei, Editura

Spiru Haret, Iaşi, 2008

12. Mircea Preda, Benonica Vasilescu Drept administrativ. Partea specială,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007

13. Bălan, Emil, Drept administrativ şi procedură administrativă, Editura

Universitară, Bucureşti, 2002

14. Brezoianu, Dumitru, Drept administrativ român, Editura All Beck,

Bucureşti, 2004

15. Dacian Dragoş Cosmin, Legea contenciosului administrativ. Comentarii şi

explicaţii., Editura All Beck, Bucureşti, 2005

16. Prisăcaru, I. Valentin, Tratat de drept administrativ român. Partea

generală., Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993

17. Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ. Volumul I., Editura All

Beck, Bucureşti, 2007

18. Miron, Dan, Drept civil şi administrativ. Note de curs, Editura Muntenia &

Leda, Constanţa, 2002

19. Pavelescu, Tiberiu, Moinescu Gabriel, Drept administrativ român, Editura

Tritonic, Bucureşti, 2004

20. Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, Volumul I, Editura All

Beck, Bucureşti, 2001

21. Preda, Mircea, Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1999

22. Trăilescu, Anton, Actele administraţiei publice locale, Editura All Beck,

Bucureşti, 2002

Studii, articole din Revista

1. Petrescu, Rodica-Narcisa, Modificările aduse Legii nr. 340/2004 privind

instituţia prefectului prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179/2005, Revista de

Drept Public, nr. 1/2006

2. Miron, Dan, Scurte consideraţii privitoare la raportul de tutelă

administrativă, Revista de Drept Public, nr. 3/2005

Acte normative

1. Constituţia României modificată şi completată prin Legea nr. 429/2003 de

revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

758 din 29 octombrie 2003.

2. Legea nr. 340 din 12 iulie 2004 privind instituţia prefectului, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 21 iulie 2004, modificată şi completată

prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179 din 14 decembrie 2005, aprobată prin

Legea nr. 181 din 16 mai 2006.

3. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 179 din 14 decembrie 2005 pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 340/2004 privind instituţia prefectului, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1142 din 16 decembrie 2005, aprobată prin

Legea nr. 181/2006

4. Legea nr. 181 din 16 mai 2006 pentru adoptarea Ordonanţei de Urgenţă a

Guvernului nr. 179 din 14 decembrie 2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 340

din 12 iulie 2004 privind instituţia prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 450 din 24 mai 2006.

5. Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 privind administraţia publică locală,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 23 aprilie 2001.

6. Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici,

republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004,

republicare în temeiul art. XXVI din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru

asigurarea transparenţei în exercitarea drepturilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul

de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr.

188/1999 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8

decembrie 1999 şi a mai fost modificată prin:

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 82/2000 publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 28 iunie 2000 aprobată cu modificări prin Legea

nr. 327/2002 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 18 iunie

2002.


Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 27 decembrie 2000, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 661/2001 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 30

noiembrie 2001.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 291/2000, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 29 decembrie 2000, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 308/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 12

iunie 2001.


Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 2 martie 2001, aprobată cu modificări prin Legea

nr. 386/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 17 iulie

2001.

Legea nr. 743/2001 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

784 şi 784 bis din 11 decembrie 2001.


785 din 11 decembrie 2001.


863 şi 863 bis din 29 noiembrie 2002.



Legea nr. 161/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

279 din 21 aprilie 2003.


853 şi 853 bis din 2 decembrie 2003.



7. Legea nr.161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea

transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de

afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr.279 din 21 aprilie 2003.

8. Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004 a contenciosului administrativ,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004.

9. Legea nr. 195 din 22 mai 2006 legea- cadru a descentralizării, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 25 mai 2006.

10. Legea nr. 3 din 22 februarie 2000 privind organizarea şi desfăşurarea

referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24

februarie 2000, modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 92/2003, Legea nr.

551/2003 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2005.

11. Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice

locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 29 martie 2004.

12. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.663 din 23 octombrie 2001.

13. Hotărârea Guvernului nr. 1844 din 28 octombrie 2004 privind aparatul de

specialitate al prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1079

din 19 noiembrie 2004.

14. Hotărârea Guvernului nr. 1655 din 14 decembrie 2005 privind organizarea

şi desfăşurarea examenului de atestare în funcţiile publice de prefect şi subprefect,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1142 din 16 decembrie 2005.

Documents

Prefectul, Autoritate de Tutela Administrativa