Universitatea Spiru Haret Constanţa,Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, Masterat Instituţii de Drept Civil

AUTORITATEA DE LUCRU JUDECATInstituţie şi excepţie de fond

Prof coordonatorAv. Dinu Gheorge

Masterand Niculae Monica

Constanţa2011

Cuprins

Cap I. Autoritatea lucrului judecat- noţiune şi delimitări …………………………………..… p. 4

1. Noţiune şi terminologie ……………………………………………………………...…p. 4

2. Cadru legal ……………………………………………………………………...……...p. 7

3. Determinări şi delimitări ……………………………………………………………….p. 9

3.1 Dinamica autorităţii lucrului judecat ………………………………………………p. 9

3.2 Puterea lucrului judecat şi forţa executorie a hotărârii ……………..…………….p. 11

3.3 Partea din hotărâre cuprinsă sub protecţia lucrului judecat ………...…………….p. 13

3.4 Natura autorităţii lucrului judecat ………………………………...………………p. 15

3.5 Delimitări dintre autoritatea lucrului judecat cu puterea lucrului judecat, litispedenţa

şi forţa executorie a hotărârii ………………………………….………………….p. 15

Cap. II. Condiţiile autorităţii lucrului judecat ……………………………..………………….p. 18

1. Elementele – condiţii ale lucrului judecat ………………………….…………………p. 18

2. Identitatea de obiect …………………………………………………………………..p. 19

3. Identitatea de cauză ……………………………………………...……………………p. 22

4. Identitatea de părţi şi în aceeaşi calitate ………………………………………………p. 24

Cap III. Efectele lucrului judecat şi opozabilitatea hotărârii ……………………...………….p. 29

1. Efectele lucrului judecat ………………………………………………...……………p. 29

1.1 Autoritatea materială şi autoritatea procesuală ………………...……………..p. 29

1.2 Efectul pozitiv şi negativ al lucrului judecat ………………………………….p. 29

2. Opozabilitatea hotărârii ……………………………………………………………….p. 31

2.1 Distincţia dintre opozabilitate şi autoritatea relativă a lucrului judecat ………p. 31

2.2 Distincţia dintre opozabilitate şi autoritatea absolută a lucrului judecat ……..p. 33

Cap. IV. Excepţia autorităţii de lucru judecat ………………………………………………...p. 38

1. Consideraţii generale asupra excepţiilor procesuale ………………………………….p. 44

2. Excepţia autorităţii de lucru judecat-aspecte procesuale ……………………………..p. 46

3. Autoritatea lucrului judecat în cadrul raporturilor mutuale dintre diverselor jurisdicţii

…………………………………………………………………………………..…………p. 46

3.1 Autoritatea hotărârii instanţei civile faţă de o altă instanţă civilă ……..………….p. 46

3.2 Autoritatea hotărârii instanţei de contencios comercial faţă de o instanţă civilă….p. 47

2

3.3 Autoritatea hotărârii instanţei de contencios administrativ faţă de o instanţă civilă

…………………………………………………………………………………………...….p. 47

3.4 Autoritatea hotărârii instanţei penale faţă de o instanţă civilă ……………...…….p. 48

4. Hotărâri susceptibile de înzestrare cu autoritate de lucru judecat ……………...……..p. 51

4.1. Condiţiile hotărârii susceptibile de înzestrare cu autoritatea lucrului judecat

…………………………………………………………………………………………………p. 51

4.2. Categorii de hotărâri ………………………………………………...………..p. 51

Cap. V. Aspecte ale excepţiei autorităţii de lucru judecat din practica judiciară …………….p. 54

Concluzii

Bibliografie

3

Cap. I. Autoritatea lucrului judecat – noţiune şi delimitări

1. Noţiune şi terminologie

Instituţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia destinată a o garanta- puterea lucrurlui

judecat- au format obiect de cercetare amplă în literatura noastră de specialitate1. Aceasta

deoarece autoritatea lucrului judecat se prezintă ca cel mai important efect al hotărârii

judecătoreşti2, destinat a asigura stabilitatea raporturilor juridice devenite litigioase şi soluţionate

de organele de jurisdicţie. Totuşi, în literatura juridică şi soluţiile instanţelor judecătoreşti se

vorbeşte cu insuficientă rigoare, nediferenţiat despre “ autoritatea lucrului judecat”, “ puterea

lucrului judecat”, “ excepţia puterii lucrului judecat”, “ forţa executorie”, “ putere de lege”, ca

fiind atribute ale hotărârilor judecătoreşti.

Sintagma “ puterea lucrului judecat” provine din latinescul “res iudicata pro veritae habetur

sau res iudicata pro veritae accipitur”3, ceea ce înseamnă că lucru judecat trebuie considerat

adevărat sau hotarârea ţine loc de adevăr.

În legislaţia noastră despre autoritatea sau puterea lucrului judecat se face referire în două

texte de lege. Astfel, în Codul civil în art 1201 se prevede că: “Este lucru judecat atunci când a

doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi

părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”.

Acest text este situat în Capitolul IX intitulat” Despre probaţiunea obligaţiilor şi a plăţii

(secţiunea a III-a intitulată Despre prezumţii) din titlul III al celei de-a III-a Cărţi a Codului

Civil. Al doilea text de lege consacra excepţia puterii lucrului judecat reglementând condiţiile în

care poate fi ea invocată. Astfel, potrivit art. 166 din Codul de Procedură Civilă “ excepţia puterii

lucrului judecat se poate ridica de părţi sau judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs”.

______________________________________________________________________________1Emese Florian, “ Puterea lucrului judecat în materie civilă”. Ed. ALL, Bucureşti 1997; Ion Deleanu, Vălean Margineanu “Prezumţiile în drept”, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1981, pag. 145-165; Alexandru Bacaci “ Excepţiile de procedura în procesul civil” Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, pag 129-167; Ioan Les “Principii şi instituţii de drept procesual civil, vol II, Ed Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag 86-112; Ion Deleanu, Valentina Deleanu, “ Hotărârea judecătorească” Ed. Servo-Sat, Arad, 1998, pag. 62-137.2A se vedea Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, “ Drept procesual civil. Teoria generală”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1997, pag. 514-528; Viorel Mihai Ciobanu “ Tratat theoretic şi practice de procedura civilă”, vol II, Ed. National, Bucureşti, 1997, pag. 268-278; Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu “ Codul de procedura civila-comentat şi adnotat” Ed. ALL, Bucureşti, 1995, pag. 234-238.

4

3Formulare reţinută de compilatorii Digeste-lor sub tiltu “ De diversis reguli iuis antique” în finalul unei fraze atribuite lui Ulpian. Astfel în viziunea lui, coexistau două surse diferite ale stării de om liber: faptul material al naşterii şi lucru judecat. Hotărârile la care s-a referit Ulpian priveau tocmai deciziile magistratului având ca obiect verificarea statutului de om liber.

Observăm aşadar că în Codul civil lucrul judecat este reglementat că o prezumţie legală

absolută şi irefragrabila de conformitate a hotărârii cu adevărul – res iudicata pro veritae

accipitur, iar în Codul de Procedura civilă că o excepţie de fond, absolută şi peremtorie.

Graţie supleţei sale, mecanismul prezumţiei legale de adevăr permite să se explice

diferitele modalităţi de eficacitate a hotărârilor judecătoreşti: în privinţa terţilor s-ar manifesta o

prezumţie simplă; în privinţa părţilor, dimpotrivă, o prezumţie irefragabilă. Faptul că o hotărâre

are faţă de părţi şi faţă de terţi o „valoare probatorie” nu poate surprinde, dar postularea

autorităţii inter partes a hotărârii invocându-se o asemenea valoare pare cel puţin curioasă. Este

posibil ca o hotărâre să nu exprime adevărul şi totuşi ea se va bucura de autoritatea lucrului

judecat 4 . Este de ordinul evidenţei că respingându-se cea de-a doua cerere sub motivul existenţei

autorităţii lucrului judecat, aceasta se va face nu pentru că prima hotărâre – constituită ca

impediment la cea de-a doua – ar exprima adevărul – ceea ce, de altfel, nici nu se verifică în cea

de-a doua judecată –, ci pur şi simplu pentru că, din motive de politică judiciară, de siguranţă şi

stabilitate juridică, situaţiile litigioase nu pot fi întreţinute indefinit 5 . Cu alte cuvinte, dacă, în

cele din urmă, se consideră că hotărârea exprimă adevărul, aceasta nu înseamnă că acela este

adevărul adevărat, ci numai că ţi se interzice demonstrarea falsităţii lui 6 .

Prezumţia legală de adevăr, ca fundament al autorităţii lucrului judecat, procură o

explicaţie nesatisfăcătoare şi neconvingătoare efectului negativ al autorităţii lucrului judecat.

Este dificil să se explice imposibilitatea reînceperii aceluiaşi proces, sprijinind demersul unei

asemenea explicaţii pe o regulă de probaţiune 7 . Părţile dispun, potrivit art. 166 C. proc. civ., de o

excepţie de fond peremptorie sau dirimantă, exceptio rei iudicatae, pe care o pot constitui ca

obstacol formal în calea reabordării fondului litigiului definitiv sau irevocabil tranşat.

Dar atunci stăruie o contradicţie, se pare insolubilă: excepţia puterii lucrului judecat este

un mijloc de a preveni nedezbaterea fondului litigiului; prezumţia autorităţii sau puterii lucrului

judecat, ca „mijloc de probă”, reclamă prin chiar natura ei dezbaterea asupra existenţei şi naturii

prezum ţiei. Instanţa în faţa căreia s-a invocat această excepţie ori pe care ea însăşi a invocat-o

nu va aprecia valoarea hotărârii pe care se întemeiază incidentul, ci existenţa hotărârii şi,

______________________________________________________________________________4 M.D. Tomasin, Essai sur l’autorité de la chose jugée en matière civile, thèse, Paris, 1975, p. 242-244.5 Am fi astfel mai aproape de un alt principiu, înscris în Codul lui Iustinian: nec enim instaurari finita rerum iudicatarum patitur auctoritas (o cauză odată sfârşită nu trebuie să mai fie reîncepută). Altminteri, cum spunea C. Negruzzi, pricinile s-ar asemăna cu pânza Penelopei.

5

6 D. Tomasin, op. cit., p. 243.7 Ibidem, p. 243-244.

bineînţeles, dacă în raport cu litigiul cu care ea a fost sesizată există sau nu tripla

identitate pe care o reclamă art. 1201 C. civ. 8

Autoritatea sau puterea lucrului judecat, implicând prezumţia de adevăr legal, este

discutabilă şi sub aspectul rigorilor ştiinţifice, specifice categoriilor prezumţiilor 9 .

Examinate din perspectiva ipotezelor, prezumţiile realizează transformarea unei „probabilităţi” în

„certitudine”, stând astfel la hotarul ficţiunilor. Şi totuşi, art. 1200 pct. 4 C. civ. înscrie printre

prezumţiile legale „puterea ce legea acordă autorităţii lucrului judecat”, iar art. 1202 alin. (2) C.

civ. califică această prezumţie ca irefragrabilă 10 .

Conceptul de adevăr absolut reprezintă o abstracţie sau o idealizare a actelor de

cunoaştere umană. Măcar din perspectiva unor asemenea considerente 11 , istorice, logice şi

ştiinţifice, ideea de adevăr obiectivat prin hotărârea judecătorească şi fundamentându-i

autoritatea sau puterea trebuie considerată desuetă. O altă explicaţie trebuie să-şi găsească locul.

La fundamentul autorităţii sau puterii lucrului judecat poate fi aşezată ideea de

imutabilitate a actului jurisdicţional prin care, în cadrul unei proceduri contradictorii, s-a

verificat şi tranşat o situaţie litigioasă 12 . Altminteri, autoritatea sau puterea lucrului judecat va

continua să rămână „una dintre cele mai tenace şi mai contestabile idei ale dreptului pozitiv

modern” 13 , un „caleidoscop al dreptului” sau un „veritabil labirint” al acestuia 14 .

Principiul imutabilităţii actului jurisdicţional – considerat de unii doctrinari ca nefiind

altceva decât principiul autorităţii lucrului judecat – este un principiu flexibil; şi aceasta, nu

numai în interesul părţilor, dar şi în acela al bunei administrări a justiţiei. Aşa fiind, o hotărâre

judecătorească aflată sub guvernământul puterii lucrului judecat nu este cu totul intangibilă 15 .

______________________________________________________________________________8 Potrivit art. 1201 C. civ., „este lucru judecat când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”.9 Pe larg, a se vedea I. Deleanu, V. Mărgineanu, Prezumţiile în drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, mai ales p. 51-67 şi 145-165. Mai pe larg şi mai recent, a se vedea I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, 2005, nr. 19-26.10 În ce ne priveşte, am considerat că prezumţiile juridice irefragabile sunt ficţiuni juridice ( I. Deleanu, Ficţiunile juridice, cit. supra, nr. 21-26).11 Dacă ele ar putea fi considerate îndoielnice, ar urma să se constate că chiar o hotărâre prin care se încalcă o regulă de ordine publică este susceptibilă de aşezare sub protecţia puterii lucrului judecat.12 D. Tomasin, op. cit., passim.13 Ibidem, p. 239.14 Ibidem, p. 1.15 Uneori, abaterea de la rigorile autorităţii este numai aparentă [îndreptarea unor erori de ordin material, care nu afectează rezolvarea dată fondului litigiului – art. 281 C. proc. civ.; interpretarea elementelor obscure sau chiar contradictorii pe care le cuprinde dispozitivul hotărârii, „clarificarea” deci, nu „modificarea” acestuia, pe calea

6

„lămuririi” dispozitivului hotărârii – 2811 alin. (1) C. proc. civ.]. Alteori însă, abaterea este reală (în cazul admiterii apelului sau a recursului).

În anumite condiţii şi în anumite limite, este posibilă repunerea în discuţie a litigiului sau

a unora dintre componentele acestuia şi astfel, pe cale de consecinţă, a hotărârii pronunţate

asupra lui.

1. Cadrul legal al autorităţii lucrului judecat

Potrivit art. 1201 C. civ., „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are

acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în

contra lor în aceeaşi calitate”. Aşadar, tripla identitate de obiect, cauză şi părţi este condiţia

existenţei autorităţii lucrului judecată. Articolul 166 C. proc. civ. consacră „excepţia puterii

lucrului judecat”, reglementând condiţiile în care ea poate fi invocată: „Excepţia puterii lucrului

judecat se poate ridica, de părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs”.

În sensul art. 22 C. proc. pen.: „Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de

lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a

persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care

a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire

penală şi a instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a

vinovăţiei acesteia”.

Acest mod de reglementare a prezumţiei autorităţii lucrului judecat este criticabil sub mai

multe aspecte:

a) Autoritatea lucrului judecat este înscrisă în legea civilă la materia „probelor” – şi doar

cu privire la probaţiunea obligaţiilor civile şi a plăţii – deşi, prin ceea ce ea exprimă şi prin

utilitatea practică a acestei prezumţii, şi-ar fi avut locul în legea de procedură civilă la materia

hotărârilor judecătoreşti;

b) Reglementarea condiţiilor autorităţii lucrului judecat în legea civilă şi, separat, a

condiţiilor de invocare a excepţiei autorităţii lucrului judecat în legea de procedură are drept

consecinţă disocierea artificială a substanţei incidentului de forma lui procedurală;

c) Prin condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ. şi, mai ales, prin referirea expresă la „a

doua cerere în judecată”, legea civilă pare a limita efectele autorităţii doar la cereri introductive,

principale – la „cereri” şi nu, cum ar fi firesc, la „hotărâri” – lăsând în afară, lăsând deci fără

7

nicio explicaţie posibilele efecte ale altor hotărâri judecătoreşti decât cele prin care se rezolvă

fondul litigiului, efecte decurgând din autoritatea acelor hotărâri premergătoare fondului;

d) Astfel cum este formulat art. 166 C. proc. civ., pare a rezulta că excepţia puterii

lucrului judecat poate fi invocată numai în cadrul căilor ordinare de atac a hotărârilor

judecătoreşti sau, cel mult, în cadrul recursului, aşa cum precizează in fine art. 166 C. proc. civ. 16

, nu şi în cadrul altor căi extraordinare de atac (revizuirea) 17 ;

e) Pe când art. 1201 C. civ. se referă la „lucru judecat” 18 , art. 166 C. proc. civ. se referă la

„puterea lucrului judecat”, această alternanţă conceptuală putând fi o sursă de ambiguităţi, dacă

nu se realizează riguros conotaţia conceptelor;

f) Articolul 22 C. proc. pen. îşi constituie o altă triplă identitate pentru a întemeia

autoritatea hotărârii instanţei penale în faţa celei civile;

g) Articolul 22 C. proc. pen., teza a doua „rezolvă” problema autorităţii lucrului judecat a

hotărârii definitive a instanţei civile în faţa instanţei penale, dar, referindu-se şi la organele de

„urmărire penală”, implică ideea – evident extrem de discutabilă – că autoritatea lucrului judecat

nu se mărgineşte doar la raporturile dintre „jurisdicţii”, ci ea operează şi în cadrul raporturilor

dintre un organ de jurisdicţie şi unul nejurisdicţional;

h) În acelaşi text al art. 22 C. proc. pen. teza a doua, se face referire – inutilă – la

„existenţa faptei penale”, deşi, indiscutabil, o instanţă civilă n-ar putea să stabilească ea însăşi

„existenţa faptei penale” (s.n.), ci doar eventual existenţa faptei cauzatoare de prejudiciu;

i) În actuala reglementare nu există o prevedere explicită cu privire la autoritatea lucrului

judecat în raporturile dintre alte jurisdicţii decât cele civile şi penale (bunăoară şi mai ales,

autoritatea hotărârii instanţei de contencios administrativ sau a celei de contencios constituţional

în faţa instanţei civile, şi invers);

j) Dar cea mai indezirabilă contradicţie în reglementare derivă din confuzia excepţiei

lucrului judecat şi prezumţiei lucrului judecat 19 . În esenţă, principiul autorităţii lucrului judecat

împiedică – din motive de ordine publică şi de securitate a raporturilor juridice – contrazicerea

unei hotărâri judecătoreşti definitive printr-o altă hotărâre. Dacă a doua acţiune este intentată mai

înainte ca prima să fie judecată definitiv, se va invoca excepţia litispendenţei; dacă a doua

______________________________________________________________________________16 Precizarea era făcută şi în condiţiile în care recursul a fost o cale ordinară de atac.17 Or, art. 322 pct. 7 C. proc. civ. prevede explicit ca motiv de revizuire situaţia când există hotărâri definitive potrivnice, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.18 Expresia însăşi de „lucru judecat” este susceptibilă de mai multe înţelesuri: hotărâri nesupuse niciunei căi de atac, ordinare sau extraordinare, hotărâri supuse numai unor căi extraordinare de atac; hotărâri supuse unei căi ordinare de atac (D. Alexandresco, op. cit., VII, p. 452-457).

8

19 Pe larg, a se vedea S. Moldovan, Excepţia şi prezumţia lucrului judecat, P.R. nr. 4/2002, pct. 7 îndeosebi, studiu reluat din P.R., 1947, IV, p. 75-82.

acţiune a fost intentată după ce prima a fost judecată definitiv, se va invoca excepţia

lucrului judecat.

În ambele situaţii, tripla identitate interesează excepţia (identitate de obiect, cauză şi

părţi) nu prezumţia lucrului judecat, care presupune identitate de chestiuni litigioase tranşate

prin hotărâre. Excepţia împiedică rejudecarea, prezumţia simplifică dovada faptului pe care se

întemeiază dreptul subiectiv. Excepţia lucrului judecat – ca şi excepţia litispendenţei – împiedică

contradicţiile între ceea ce s-a dispus ori s-ar dispune – între dispozitivele hotărârilor – prezumţia

lucrului judecat – ca şi conexitatea – împiedică contradicţiile între ceea ce s-a constatat ori s-ar

constata – între considerentele hotărârilor. Excepţia evocă efectul negativ al lucrului judecat,

împiedicarea judecării repetate a uneia şi aceleiaşi acţiuni, aşa încât – dacă există tripla identitate

– a doua acţiune se va respinge fără cercetarea fondului; prezumţia evocă efectul pozitiv al

lucrului judecat, asigurând consecvenţa în judecată, aşa încât rezolvându-se în fond o a doua

acţiune se vor respecta constatările făcute în primul proces. Excepţia presupune tripla identitate;

prezumţia, dimpotrivă, presupune diferenţiere între cele două acţiuni. Excepţia este un mijloc

procesual; prezumţia este un mijloc de apărare în fond (Ambele ar fi trebuit însă să fie

reglementate în Codul de procedură civilă, nu una în dreptul material, iar cealaltă în dreptul

procesual). În concluzie, deşi cele două mijloace urmăresc acelaşi scop – împiedicarea

contradicţiilor dintre hotărâri – ele funcţionează în condiţii diferite şi urmăresc un scop imediat

diferit.

3. Determinari si delimitari

3.1 Dinamica autorităţii lucrului judecat.

Articolul 1200 pct. 4 C. civ. cuprinde în formulare sintagma „autoritatea lucrului

judecat”, art. 1201 C. civ. se referă pur şi simplu la „lucru judecat”; art. 166 C. proc. civ.,

stabilind procedura excepţiei şi implicit natura acesteia, întrebuinţează o altă sintagmă – „puterea

lucrului judecat”. S-ar pune deci problema de a şti dacă trebuie sau nu să se atribuie celor două

sintagme – „autoritatea lucrului judecat” şi „puterea lucrului judecat” – semnificaţii nuanţate, nu

diferite.Unii autori au considerat că nu este nici posibilă, nici necesară vreo distincţie între cei

doi termeni, autoritatea lucrului judecat şi puterea lucrului judecat „fiind expresii diferite ale

aceleiaşi entităţi juridice” 20 .

9

______________________________________________________________________________20 Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 132-133.

Ar rezulta astfel că terminologia diferită este întâmplătoare. Deşi comodă, concluzia ni se

pare simplistă şi hazardantă.

Termenii în discuţie au sugerat o posibilă distincţie, anume aceea între „autoritatea

relativă” – echivalentă autorităţii lucrului judecat – şi „autoritatea absolută” – echivalentă puterii

lucrului judecat. Posibila distincţie între autoritatea relativă şi autoritatea absolută – ea însăşi

discutabilă – ar putea antrena confuzia între puterea lucrului judecat şi opozabilitatea hotărârii.

Este unanim admis că autoritatea lucrului judecat se dobândeşte din momentul în care

hotărârea a fost adoptată 21 . Cum însă hotărârea poate face obiectul căilor ordinare şi

extraordinare de atac, s-a motivat diferit şi, uneori, impropriu aceeaşi idee – anume că autoritatea

lucrului judecat este „suspendată” când o cale de atac a fost efectiv exercitată 22 , că la instanţa de

fond „puterea lucrului judecat e provizorie” şi se consolidează la expirarea termenului de

exercitare a căii de atac sau la respingerea căii de atac exercitate 23 , că „efectul” autorităţii

lucrului judecat este „provizoriu”, de iure, cât timp hotărârea poate fi atacată pe căile ordinare de

atac, dar că, atunci când hotărârea nu mai poate fi atacată nici pe căile ordinare, nici pe cele

extraordinare, există „putere de lucru judecat”, „efecte iuris et de iure” 24 .

Indiferent de modul cum a fost exprimată aceeaşi idee, o constatare stăruie: lucrul judecat

evoluează, intensiv, în raport cu existenţa sau nu a unor căi de atac şi în raport cu exercitarea lor

efectivă, această autoritate consolidându-se sau spulberându-se, după caz. Există deci o

„dinamică” a lucrului judecat, în raport cu – aşa-zicând – „starea” hotărârii. Diverselor asemenea

stări li se poate atribui o denumire proprie 25 .

S-ar putea deci distinge, la un prim nivel de aproximare, între:

a) „Autoritatea lucrului judecat” – calitate ataşată hotărârii de la momentul adoptării ei şi

până la expirarea termenului de exercitare a căilor de atac de reformare sau de retractare ori,

după caz, până la respingerea acestora;

b) „Puterea lucrului judecat” – calitate ataşată hotărârii care nu mai poate fi reformată sau

retractată.

______________________________________________________________________________21 În acest sens, de exemplu: E. Garsonnet, Ch. Cézar-Bru, Précis de procédure civile, Sirey, Paris, 1923, 9e éd., nr. 571, p. 415; J. Vincent, S. Guinchard, Procédure civile, 23e éd. Dalloz, 1994, nr. 180, p. 159; R. Perrot, op. cit., II, p. 667; D. Alexandresco, op. cit., VII, p. 453; P. Vasilescu, op. cit., IV, nr. 538; p. 95; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 524.22 R. Perrot, op. cit., II, p. 667.23 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 524.24 P. Vasilescu, op. cit., IV, nr. 538, p. 95.

10

25 În doctrina franceză se distinge, îndeobşte, între autoritatea lucrului judecat – de când hotărârea a fost adoptată – şi forţa lucrului judecat – de când hotărârea nu mai poate fi reformată sau retractată.

3.2. Puterea lucrului judecat şi forţa executorie a hotărârii.

„Puterea lucrului judecat” – acredităm, în context, această locuţiune, întrucât avem în

vedere hotărârile definitive sau irevocabile – şi „forţa executorie a hotărârii” nu sunt categorii

juridice identice 26 . Ele nici nu decurg una din cealaltă. Îndeplinesc însă, mutual, funcţii

complementare.

Între argumentele ce pot fi aduse în sprijinul nonidentităţii celor două categorii ni se par

pertinente şi suficiente următoarele:

a) Autoritatea lucrului judecat se ataşează hotărârii de la momentul adoptării ei; hotărârea

dobândeşte forţă executorie după învestirea ei cu formulă executorie, iar cu formulă executorie

pot fi învestite – cum spune art. 376 alin. (1) C. proc. civ. – „numai hotărârile care au rămas

definitive ori au devenit irevocabile” 27 ;

b) Executarea hotărârii semnifică realizarea imediată a efectelor acesteia; puterea lucrului

judecat prezervă soluţia adoptată de instanţă pentru eventualitatea unui nou litigiu, identic sub

anumite aspecte cu cel soluţionat deja;

c) În principiu, autoritatea lucrului judecat operează de la momentul adoptării hotărârii;

executarea silită se suspendă de drept, pe timpul cât pot fi exercitate căile ordinare de atac şi

până la soluţionarea acestora 28 , ori prin acceptarea cererii de suspendare de către instanţă 29 ;

______________________________________________________________________________26 Sursa posibilelor confuzii între cele două categorii poate fi diferită, precum: a) Extrapolarea unor similitudini existente între actul administrativ şi actul jurisdicţional sau între „autoritatea lucrului decis” şi „autoritatea lucrului judecat”, pentru a se conchide că, materialmente, lucrul judecat implică executarea, chiar forţată, a ceea ce s-a judecat (R.G. Schwartzenberg, L’autorité de chose décidée, L.G.D.J., Paris, 1969, p. 104-105); b) Întrucât puterea lucrului judecat reprezintă materializarea atribuirii unui drept recunoscut şi protejat de lege, s-a conchis că orice executare, indiferent de modalitatea ei, forţată sau voluntară, „fortifică” hotărârea şi, pe cale de consecinţă, autoritatea ei, aşa încât executarea hotărârii „absoarbe” autoritatea şi eficacitatea ei (Ibidem, p. 105); c) Din cuprinsul prevederilor art. 374 şi ale art. 376 C. proc. civ. s-ar putea ajunge – eronat desigur – la identificarea oricărei hotărâri judecătoreşti cu titlul executoriu şi, mai departe, la identificarea forţei executorii a hotărârii – învestită cu formulă executorie – cu puterea lucrului judecat; d) Recunoaşterea hotărârii străine prin exequatur – instituţie esenţialmente constituită pentru a se atribui forţă executorie hotărârii – are ca scop, cum pare să rezulte din prevederile art. 167 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, şi atribuirea puterii lucrului judecat.27 Sesizându-se deosebirea dintre „autoritatea” şi „puterea” lucrului judecat, explicaţia dată este totuşi de natură să conducă la concluzia identităţii puterii lucrului judecat cu forţa executorie a hotărârii, din moment ce s-a spus că puterea lucrului judecat e mai cuprinzătoare decât autoritatea lucrului judecat, „incluzând şi forţa executorie a hotărârii”. (Ibidem, p. 106.)28 Prevederile art. 288 alin. ultim C. proc. civ., în sensul cărora „apelul va fi trimis de îndată dacă s-a făcut cerere pentru suspendarea executării hotărârii primei instanţei” (s.n.), ar putea fi constituite ca argument în sprijinul ideii că apelul – inclusiv termenul de apel – nu sunt suspensive de executare. În realitate, chiar în lipsa unui text expres, apelul – împreună cu termenul de exercitare – sunt suspensive de executare, acest efect derivând din caracterul devolutiv al apelului. Potrivit art. 300 alin. (1) C. proc. civ., recursul suspendă executarea hotărârii în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de lege.

11

29 Potrivit art. 300 alin. (2) C. proc. civ., instanţa sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea executării hotărârii recurate şi în alte cazuri decât cele prevăzute la acelaşi articol, alin. (1).

d) Chiar în cazul hotărârilor primei instanţe, arătate de art. 278 C. proc. civ., care sunt

executorii de drept, precum şi al hotărârilor aceleiaşi instanţe, care sunt executorii ca urmare a

încuviinţării, în condiţiile art. 279 C. proc. civ., urmează să se observe că execuţia nu este decât

„vremelnică”;

e) Nu toate hotărârile judecătoreşti înzestrate cu autoritatea sau cu puterea lucrului

judecat sunt susceptibile de executare (Bunăoară, hotărârea dată într-o acţiune în constatare 30 ,

pozitivă sau negativă, hotărârea prin care cererea a fost respinsă ca neîntemeiată ori prin care se

anulează un act juridic, hotărârea prin care, deşi s-a admis cererea, partea are asupra ei ceea ce i

s-a acordat 31 );

f) Hotărârile pronunţate de arbitri dobândesc autoritate de lucru judecat ca şi hotărârile

pronunţate de instanţele judecătoreşti 32 , dar ele sunt învestite cu formulă executorie de instanţa

de judecată care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în

primă instanţă 33 ;

g) În cazul hotărârilor străine, în pofida celor prevăzute de art. 167 alin. (1) din Legea nr.

105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, distincţia dintre

puterea lucrului judecat şi forţa executorie apare cu şi mai întărită evidenţă 34 .

În primul rând, hotărârile străine supuse exequatur-ului se bucură de intangibilitate,

verificarea condiţiilor de regularitate a acestor hotărâri realizându-se în cadrul unei proceduri

limitate strict la acest control, fără a se putea proceda la examinarea lor în fond. Or, dacă

recunoaşterea hotărârii străine se face şi pentru ca aceasta să „beneficieze de puterea lucrului

judecat” 35 – cum ne spune art. 167 alin. (1) din lege –, atunci instanţa ar fi obligată să reabordeze

fondul litigiului.

______________________________________________________________________________30 În timp ce prin acţiunea în realizare se tinde la obţinerea unei hotărâri de constrângere a debitorului la executarea prestaţiei asumate, susceptibilă deci de executare silită, prin hotărârea asupra acţiunii în constatare se tinde numai la recunoaşterea celor constatate de instanţa de judecată, hotărâre care, în virtutea acestei particularităţi, nu poate fi pusă în executare silită – C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 1533/1993, Dreptul nr. 7/1994, p. 75. Precizăm doar că nu este susceptibilă de executare silită numai în ceea ce ea „constată”, nu însă şi în ceea ce ea dispune.31 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 175/1989, Dreptul nr. 1-2/1990, p. 133.32 Art. 363 alin. (3) C. proc. civ. precizează că „hotărârea arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive”.33 Pe larg, a se vedea S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Drept procesual civil. Executarea silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 105 şi urm.34 Asupra opiniilor cu privire la puterea lucrului judecat a hotărârilor străine, a se vedea: P. Lacoste, op. cit., nr. 1409 şi urm., p. 531 şi urm., nr. 1511, p. 598, nr. 1603, p. 635; D. Tomasin, op. cit., nr. 22 şi urm., p. 23 şi urm. O distincţie s-a considerat a fi necesară – în opinia lui D. Tomasin – între procedura aplicabilă hotărârii străine pentru a se atribui acesteia autoritate de lucru judecat „perfectă” şi acţiunea în exequatur. (Ibidem, nr. 40, p. 39.)

12

35 Ni se pare semnificativ, în contextul discuţiei, faptul că pentru hotărârile penale nu se cere exequatur. Or, puterea lucrului judecat al unei hotărâri străine nu poate fi tratată decât într-un sistem unitar, neputându-se spune că numai judecata civilă e un act de suveranitate, iar suveranitatea e teritorială.

În al doilea rând, urmează să se observe că există hotărâri străine care sunt recunoscute de

plin drept în România, anume cele precizate de art. 166 din aceeaşi lege. Or, dacă există hotărâri

străine care sunt înzestrate cu puterea lucrului judecat, deşi ele nu sunt supuse procedurii

recunoaşterii, întreaga demonstraţie justificativă a exequatur-ului rămâne sub semnul întrebării.

Dupa cum precizează art. 173 alin. (1) din lege, sunt supuse încuviinţării instanţei române numai

„hotărârile străine care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligaţi a le

executa”. Dar aceasta înseamnă că în privinţa hotărârilor aduse la îndeplinire de bunăvoie nu se

pune în discuţie puterea lucrului judecat. Or, puterea lucrului judecat nu poate fi considerat un

atribut aleatoriu al hotărârii, după cum părţile execută sau nu de bunăvoie acea hotărâre. În fine,

încuviinţarea executării se face ulterior recunoaşterii hotărârii şi de către o altă instanţă – tribunal

–, sub raportul competenţei teritoriale 36 ;

h) Pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti trebuie ca, pe de o parte,

hotărârea să fi rămas definitivă ori să fi devenit irevocabilă – să fie deci înzestrată cu puterea

lucrului judecat – iar, pe de altă parte, hotărârea să fi format obiectul procedurii de constituire a

titlului executoriu, astfel cum se precizează prin dispoziţiile art. 374 şi ale art. 376 C. proc. civ. 37

Deci puterea lucrului judecat este instaurată anterior dobândirii forţei executorii de către

respectiva hotărâre;

i) Nu totdeauna prescripţia executării conduce la pierderea puterii lucrului judecat de

către „întreaga” hotărâre 38 .

3.3. Partea din hotărâre cuprinsă sub protecţia lucrului judecat.

Cu privire la partea din hotărâre asupra căreia îşi exercită protecţia autoritatea lucrului

judecat s-au conturat de-a lungul vremii, în doctrina şi în jurisprudenţa română şi străină, două

concepţii extreme 39 :

______________________________________________________________________________36 Cererea de recunoaştere se rezolvă pe cale principală de către tribunalul în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine – art. 170 alin. (1) din Legea nr. 105/1992; încuviinţarea pentru executare o poate da tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea – art. 173 alin. (1) din aceeaşi lege [Astfel cum precizează art. 170 alin. (2) din lege, cererea de recunoaştere poate fi rezolvată şi pe cale incidentală, de către instanţa sesizată cu un proces având un alt obiect, „în cadrul căruia se ridică excepţia puterii lucrului judecat, întemeiată pe hotărârea străină – s.n.]. 37 Această cerinţă rezultă prin coroborarea art. 372, art. 374 alin. (1), art. 376 alin. (1) şi art. 379 C. proc. civ. Sunt exceptate hotărârile pregătitoare şi hotărârile executorii provizoriu.38 Astfel, „partea” din hotărârea de partaj prin care se constată calitatea de copărtaşi, masa de împărţit şi cotele ce se cuvin fiecăruia asupra bunurilor, nefiind susceptibilă de executare, nu se poate pune problema pierderii puterii

13

lucrului judecat prin prescripţia executării (În acest sens: Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 175/1989, Dreptul nr. 1-2/1989, p. 133).39 Pentru referinţe bibliografice, a se vedea: C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., IV, nr. 138-139, p. 337; P. Lacoste, op. cit., nr. 214-236, p. 88 şi urm.

a) Autoritatea lucrului judecat ar rezulta numai din dispozitivul hotărârii, întrucât acesta

constituie esenţa hotărârii;

b) Autoritatea lucrului judecat ar rezulta şi din considerentele hotărârii, întrucât ele,

având ca scop să motiveze dispozitivul şi să-i determine înţelesul şi întinderea, formează cu

dispozitivul un tot indivizibil. Considerentele n-ar putea fi despărţite de dispozitiv decât atunci

când ar exista contrarietate între ele 40 .

Neîndoielnic, autoritatea lucrului judecat se ataşează dispozitivului hotărârii – adică la

ceea ce realmente a fost judecat – nu considerentelor – adică nu la ceea ce constituie justificarea

în fapt sau în drept a deciziei instanţelor – deci nu, cum s-a spus, „clauzelor de stil” ale hotărârii

41 .

Totuşi, în privinţa considerentelor este necesară o abordare mai nuanţată 42 :

a) Vor beneficia de autoritatea lucrului judecat acele considerente în lipsa cărora n-ar fi

posibilă înţelegerea dispozitivului hotărârii 43 ;

b) Sunt cuprinse de asemenea în sfera autorităţii lucrului judecat „considerentele

decisive”, adică acelea care constituie susţinerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu

acesta, ele semnificând, cum plastic s-a spus, animus et quasi nervus sententia 44 ;

c) S-a considerat că se vor bucura de autoritatea lucrului judecat „considerentele

decizorii”, cele care tranşează o parte din fondul litigiului 45 , fără a reprezenta însă susţinerea

necesară a dispozitivului 46 .

Autoritatea lucrului judecat priveşte ceea ce efectiv, în mod „real şi expres”, fără rezerve

şi fără condiţii, s-a tranşat prin dispozitiv. Interesează deci propoziţiile exprese sau clauzele

explicite ale dispozitivului.

______________________________________________________________________________40 Într-o asemenea situaţie va avea întâietate dispozitivul hotărârii (D. Alexandresco, op. cit., VII, p. 514).41 J. Vincent, S. Guinchard, Procédure civile, 23e éd., Dalloz, Paris, 1994, nr. 175, p. 155-157.42 În dreptul contemporan este însă dominantă concepţia potrivit căreia, în anumite condiţii, şi considerentele hotărârii pot dobândi putere de lucru judecat. (Pentru referinţe bibliografice, a se vedea I. Leş, op. cit., p. 431).43 Bunăoară, numai prin referire la considerente se va putea aprecia dacă instanţa s-a pronunţat minus sau plus petita– Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2765/1984, C.D., 1984, p. 134).44 Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a oferit multe exemple în acest sens, prin aşa-numitele „decizii interpretative”. I. Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, nr. 97, p. 357 şi urm., nr. 99, p. 369 şi urm. 45 „Aşezarea topografică” a unei măsuri luate de instanţă în partea privitoare la motivare nu poate fi de natură a conferi putere de lucru judecat unui „considerent” (I. Leş, op. cit., p. 432). Oricum, spune acelaşi autor, măsurile luate de instanţă se consemnează mai întâi în minuta întocmită de judecători după deliberare, iar dispozitivul trebuie să fie în concordanţă cu minuta.

14

46 De exemplu, în cuprinsul considerentelor instanţa reţine buna-credinţă a soţului sau a soţilor la încheierea căsătoriei, evocând astfel căsătoria putativă, la care se referă art. 23 alin. (1) C. fam. Astfel cum s-a precizat, pot apărea situaţii în care să existe interesul pentru atacarea separată a considerentelor. În asemenea situaţii, nu interesează „aşezarea topografică” a «considerentului» ce se atacă, ci natura lui juridică, potrivit cu conţinutul său. (M. Tăbârcă, op. cit., p. 706.)

Aşa încât, se află sub autoritatea lucrului judecat şi ceea ce dispozitivul hotărârii cuprinde

implicit, adică posibilele chestiuni incidentale pe care instanţa nu le-a abordat direct şi expres,

dar care în mod necesar trebuiau rezolvate pentru a ajunge la decizia ei 47 . De asemenea, se va

afla sub autoritatea lucrului judecat şi ceea ce instanţa virtual a cuprins în dispozitivul hotărârii,

adică urmările juridice necesare sau inevitabile ce decurg din soluţia pronunţată asupra fondului 48

.

3.4 Natura autorităţii lucrului judecat.

Elementele pe care ni le oferă prevederile art. 166 C. proc. civ. conduc neîndoielnic la

concluzia că excepţia puterii lucrului judecat este o excepţie de ordine publică şi că, pe cale de

consecinţă, autoritatea lucrului judecat este reglementată prin norme cu valoare imperativă 49 .

Astfel, art. 166 C. proc. civ. precizează că: „Excepţia puterii lucrului judecat se poate ridica, de

părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs.”

Autoritatea lucrului judecat se caracterizează prin „obligativitate” 50 , părţile şi instanţa

trebuind să se supună efectelor lucrului judecat; partea în favoarea căreia acţionează autoritatea

lucrului judecat nu poate renunţa la beneficiul acesteia . Ni se pare a fi singura soluţie

compatibilă cu rosturile autorităţii lucrului judecat – îndeosebi securitatea şi stabilitatea

raporturilor juridice –, precum şi cu efectul pozitiv şi cel negativ ale autorităţii lucrului judecat.

Făcându-se aplicarea consecventă a art. 166 C. proc. civ., trebuie aşadar admisă şi

promovată concepţia, instaurată deja în practica judiciară românească, că autoritatea lucrului

judecat se află deasupra intereselor private ale părţilor.

3.5 Delimitări dintre autoritatea lucrului judecat cu puterea lucrului judecat , litispedenţa şi forţa

executorie a hotărârii

Observăm din enunţarea textelor de lege ca art. 1200 pc 4 din Codul Civil cuprinde în

formulare sintagma “ puterea ce legea acorda autorităţii lucrului judecat”, art. 1201 din Codul

______________________________________________________________________________47 Instanţa, rezolvând litigiul, a tranşat astfel, implicit, posibilul incident cu privire la necompetenţă sau cu privire la natura comercială a litigiului ori cu privire la natura actului administrativ considerat că ilegal etc.48 De exemplu, desfiinţându-se căsătoria se va considera că soţii n-au avut nicicând această calitate, ci doar pe aceea faptică de concubini, cu toate consecinţele ce decurg de aici, retroactiv şi pentru viitor, în raporturile lor personale şi patrimoniale.

15

49 Cu privire la natura puterii lucrului judecat, în doctrina germană s-au detaşat două concepţii: teza substanţială, potrivit căreia lucrul judecat are un izvor autonom faţă de raportul juridic dedus judecăţii; teza procesualistă, în sensul căreia hotărârea produce doar efecte de ordin procedural, fără a avea vreo influenţă asupra raportului juridic de fond. (Pe larg, a se vedea I. Leş, op. cât., p. 421 şi urm.) 50 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cât., p. 526; V.M. Ciobanu, op. cât., I, p. 322.Civil se referă la “ lucru judecat” iar art 166 din Codul de procedura civilă “ puterea lucrului

judecat”

Aşadar se ridică întrebarea dacă cele două sintagme respectiv “ autoritatea lucrului

judecat” şi “ puterea lucrului judecat” prezintă semnificaţii deosebite prin instituţii diferite.

Astfel, autoritatea lucrului judecat şi puterea lucrului judecat exprima aceeaşi idée dar pe

planuri diferite: autoritatea lucrului judecat exprimă idea de găsire şi consacrare a adevărului;

puterea de lucru judecat exprima idea de impunere a acestui adevăr în câmpul relaţiilor juridice51 .

În literatura juridică, dacă în legătură cu deosebirile dintre autoritatea lucrului judecat şi

puterea lucrului judecat până la un punct raţionamentul s-a dovedit anevoios, în privinţa

delimitării autorităţii sau puterii lucrului judecat de excepţia puterii lucrului judecat s-au

cristalizat câteva criterii substanţiale52, pentru că dacă sub aspectul fondului autoritatea lucrului

judecat reprezintă o prezumţie absolută a adevărului ce conferă pe planul dreptului procesual

civil o excepţie peremtorie respectiv:

a) prin natura ei, autoritatea lucrului judecat este un mijloc de dovadă, excepţia puterii

lucrului judecat fiind un mijloc procesual;

b) prin funcţie, autoritatea lucrului judecat are o funcţie pozitivă, constatările jurisdicţionale,

investite cu valoarea unei prezumţii legale de adevăr fiind considerate adevărate, iar

excepţia puterii lucrului judecat are o funcţie negativă în sensul că ar împiedica

reînnoirea unui litigiu soluţionat anterior 53;

c) prin domeniu, excepţia puterii lucrului judecat operează strict între persoanele prezente

sau reprezentate în cele două litigii succesive pe când în cazul autorităţii de lucru judecat

creează o prezumţie legală absolută de adevăr intre părţi dar ea generează şi o prezumţie

relativă de adevăr în raporturile cu terţii care însă o pot înlătura făcând dovada contrară54

______________________________________________________________________________51.Ion Deleanu, V Deleanu, op cât, pag 7152.A se vedea G. Vasu “ Prezumţia legală şi excepţia procesuală a puterii lucrului judecat în materie civilă” în RRD nr. 6/1971, pag 43-50; I. Dumitrescu “ Autoritatea lucrului judecat şi aplicaţiile sale în materie arbitrală” în RRD nr. 6/1975, pag 71-73; I Deleanu, V margineanu, op cât , pag 147-148.53.În acest sens a se vedea I Deleanu, V Margineanu , op cât, pag 149; Ion Dumitrescu, loc cât, pag 72. Totuşi, sub aspectul funcţiilor, alt autor reţine intr-n studio consacrat acestei probleme funcţia normative şi exctinctiva a autorităţii de lucru judecat. El considera că prezumţia lucrului judecat are o funcţie normative în sensul că instanţă să accepte ca reprezentând adevărul ceea ce s-a hotărât într-un litigiu anterior iar excepţia lucrului judecat are o funcţie extinctive în sensul că dreptul la cea de a doua acţiune este lipsit de ocrotire judiciară, prevederile art. 166 C Proc

16

Civ având character imperative. Reţinem că este vorba de aceleaşi funcţii dar cu altă denumire (sn). A se vedea pentru opinia arătată mai sus G. Vasu, loc cât pag. 4754A se vedea în acest sens, Ion Dumitrescu, loc cât pag 72

În literatura juridică s-a afirmat că litispedenţa anticipează puterea lucrului judecat,

aceasta având efecte juridice mai puternice, respectiv conservarea drepturilor recunoscute printr-

o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. 55

Potrivit art. 163 alin 1 C proc.civ “ nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi

cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe”. Dacă totuşi au fost

introduse mai multe cereri de chemare în judecată , caracterizate prin tripla identitate la care se

referă art. 1201 C Civ , pronunţarea mai multor hotărâri în aceeaşi pricină poate fi împiedicată în

fata instanţelor de fond ( art. 163 alin 2 C proc civ) prin invocarea de către părţi sau de instanţă

din oficiu, a excepţiei de litispedenţă. 56

Având în vedere că hotărârile judecătoreşti dobândesc autoritate de lucru judecat din

momentul adoptării lor şi forţa executorie după investirea lor cu formula executorie în cazul doar

a hotărârilor definitive şi irevocabile după cum prevede art. 376 al 1 Cod Proced Civ, s-a ridicat

problema dacă aceste două categorii juridice sunt cumva identice sau nonidentice, sau mai exact

care este corelaţia dintre aceste noţiuni.

Literatura juridică de specialitate57 a remarcat şi a adus argumente în favoarea

nonidentitatii acestor noţiuni concluzionând că este vorba mai degrabă de o complementaritate, a

lor deoarece forţa executorie asigura transpunerea practică a efectelor substanţiale ale judecăţii

iar preluarea lucrului judecat protejează sub aspect procesual soluţia instanţei de orice contestare

ulterioară58.

Astfel, există unele acte jurisdicţionale care, deşi beneficiază de puterea lucrului judecat,

nu sunt susceptibile de executare silită59, după cum sunt hotărâri care pot fi puse în executare deşi

nu au trecut încă în puterea lucrului judecat ( hotărârile care se bucura de execuţie vremelnică

art. 278 şi 279 C proc civ) ori care nu au putere de lucru judecat. 60

______________________________________________________________________________

55.Ioan Les, op cât. pag. 78. A se vedea şi nota 69 în care se face trimitere la dreptul comparat, respective art. 301 alin 3 din Codul de procedura brazilian care dispune ca : Exista litispedenta când se repeat o acţiune asupra căreia s-a statuat deja printr-o sentinţa, fără drept de recurs.56.A se vedea pentru o tratare pe larg a excepţiei de litispedenta: Ioan Les, op cât, pag 77-82; T Mrejeru “ Excepţii privind instanţa şi procedura de judecată” Ed RAI, Bucureşti, 1997, pag 74-76; Al. Bacaci, op cât, pag 194-199; G Boroi, D Rădescu, op cât. pag 23357.I Deleanu, V Deleanu, op cât pag 73-76; G Boroi, D Rădescu, op cât. pag 237-238; Emese Florian, op cât. pag 8-1258.I Deleanu, V Deleanu, op cât pag 73; Emese Florian, op cât. pag 8

17

59.Este vorba de hotărârile pronunţate în cererile în constatare, cele prin care este respinsă cererea de chemare în judecată, prin care se anulează un act juridic fără a se dispune şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, pct 2.60.Acestea sunt încheierile pronunţate în materie necontencioasa.

Cap. II. Condiţiile autorităţii lucrului judecat

1. Elementele – condiţii ale lucrului judecat.

Articolul 1201 C. civ. precizează elementele structurale ale autorităţii lucrului judecat şi,

astfel, totodată, condiţiile cumulative ale acesteia: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere

în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută

de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate” (s.n.). Aşadar, identitate de obiect (eadem res),

identitate de cauză (eadem causa petendi) şi identitate de persoane (eadem conditio

personarum).

Astfel cum lesne se poate constata, acestea sunt de fapt elementele acţiunii civile şi, în

consecinţă, condiţii pentru a invoca excepţia lucrului judecat:

a) Obiectul îl constituie protecţia unui drept sau a unui interes pentru realizarea căruia

calea justiţiei este obligatorie. Întrucât art. 1201 C. civ., referindu-se la acelaşi obiect, constituie

ca reper pentru verificarea identităţii „a doua cerere în judecată”, acest element al lucrului

judecat – obiectul – semnifică pretenţia din cerere 1 , în legătură cu scopul sau cu folosul avut în

vedere de către reclamant, „beneficiul juridic” ce se reclamă sau scopul imediat ce se urmăreşte 2;

b) Cauza acţiunii – causa petendi 3 – din cea de-a „doua cerere în judecată” – desemnează

faptul juridic sau material care constituie „temeiul legal al beneficiului sau dreptului cerut ori al

excepţiei propuse” 4 ;

c) Cât priveşte părţile – considerate în calitatea lor juridică 5 – se cere aşadar ca ambele

cereri să fie făcute de ele, în contra lor şi în aceeaşi calitate 6 .

Articolul 1201 C. civ. nu lasă nicio îndoială că toate cele trei elemente trebuie întrunite

cumulativ 7 .

Totuşi, s-a considerat că în locul primelor două elemente – obiectul şi cauza – ar trebui

introdus un altul, care să le cuprindă pe amândouă, anume: identitatea de chestiune litigioasă

______________________________________________________________________________1 P. Vasilescu, op. cit., III, nr. 461, p. 722; D. Alexandresco, op. cit., VII, p. 516.2 C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., IV, p. 326, nr. 34.3 Cauza acţiunii trebuie delimitată de cauza diferitelor mijloace procesuale, între care şi cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi).4 D. Alexandresco, op. cit., VII, p. 527-528; C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., IV, p. 326, nr. 34.

18

5 D. Alexandresco, op. cit., VII, p. 538. Cum s-a precizat, aceasta rezultă din formularea in fine a art. 1201 C. civ., care se referă explicit la „aceeaşi calitate”.6 C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., IV, p. 326, nr. 34.7 Prin urmare, chiar dacă instanţa s-ar fi pronunţat, de exemplu, ultra petita, partea chemată din nou în judecată de aceeaşi persoană şi pentru acelaşi lucru va putea opune autoritatea lucrului judecat.

(eadem quaestio) 8 .

Într-adevăr, în materie de lucru judecat, interesează mai ales ceea ce a făcut obiectul

dezbaterilor contradictorii în faţa instanţei şi ceea ce, în cele din urmă, instanţa a decis. În

reglementarea actuală însă, obiectul şi cauza fiind condiţii distincte, pentru a le face compatibile

cu feluritele înţelesuri la care îndeamnă, cum vom arăta, afirmarea lucrului judecat, nu ne rămâne

decât să spunem că, în materie de lucru judecat, obiectul şi cauza îşi pierd valoarea lor obişnuită,

dobândind o „valoare proprie”. Din perspectiva celor două efecte ale lucrului judecat,

semnificaţia elementelor constitutive ale lucrului judecat este iarăşi diferită 9 .

În sensul art. 1201 C. civ. ceea ce ar trebui să se compare pentru verificarea existenţei

autorităţii lucrului judecat este dacă „a doua cerere” are acelaşi obiect şi aceeaşi cauză cu prima,

când, în realitate, trebuie să se pornească de la ceea ce a făcut obiectul şi cauza judecăţii.

Atunci când se pune în discuţie efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat, conceptele

de obiect şi cauză n-au o utilitate deosebită, fiind preferabilă noţiunea de „chestiune litigioasă”.

Ar fi vorba, într-adevăr, ca în cel de-al doilea litigiu să se deducă consecinţele din problemele

litigioase dezlegate în primul proces. Atunci când se pune în discuţie efectul negativ al autorităţii

lucrului judecat – evitarea deci a celui de-al doilea proces – noţiunea de „chestiune litigioasă” se

dovedeşte a fi prea largă, trebuind să se facă o verificare completă şi de profunzime a existenţei

triplei identităţi de obiect, cauză şi părţi. Cu alte cuvinte şi conclusiv, conceptele de obiect, cauză

şi părţi îşi dovedesc utilitatea pentru verificarea excepţiei puterii lucrului judecat, cu condiţia însă

de a li se atribui o interpretare suplă.

2. Identitatea de obiect.

Considerând obiectul ca „beneficiu juridic” imediat ce se reclamă, ca „scop imediat” ce

se urmăreşte prin proces, urmează că pentru verificarea identităţii de obiect trebuie să se observe

nu numai dacă este vorba de acelaşi bun determinat (idem corpus), de aceeaşi cantitate (eadem

quantitas), dar şi de acelaşi drept (idem ius) 10 .

______________________________________________________________________________8 „Cu această formulă, foarte simplă, s-ar fi înlăturat o mulţime de dificultăţi” – spunea şi D. Alexandresco, op. cit., VII, p. 527. A se vedea, de asemenea, împreună cu bibliografia şi jurisprudenţa franceză D. Tomasin, op. cit., p. 200-202.

19

9 A se vedea D. Tomasin, op. cit., nr. 304-307, p. 221-223.10 Asupra altor opinii, a se vedea C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., IV, nr. 35-37, p. 326-327. Subscriem însă părerii de mult exprimată că prin autoritatea lucrului judecat nu s-a voit pur şi simplu să se împiedice reluarea unui litigiu deja rezolvat, ci şi evitarea unor hotărâri contradictorii. Aşa fiind, verificarea identităţii de obiect trebuie să cuprindă şi dreptul subiectiv (P. Lacoste, op. cit., nr. 251, p. 102).

Aşadar, interesează nu numai „obiectul material”, ci şi „dreptul subiectiv” care poartă

asupra acelui obiect 11 , inclusiv scopul final urmărit prin ambele acţiuni. 12

Pentru verificarea identităţii de obiect – în înţelesul atribuit: obiect material şi drept

subiectiv – trebuie să se aprecieze, prin prisma celor două cereri 13 , a dispozitivului hotărârii şi a

considerentelor acesteia, circumstanţele concrete ale litigiilor. Autoritatea lucrului judecat poate

rezulta explicit şi formal din chiar dispozitivul hotărârii, dar ea poate rezulta şi implicit sau

virtual.

Câteva exemple vor fi poate mai lămuritoare.

Dacă în litigiul iniţial s-a respins acţiunea având ca obiect revendicarea proprietăţii

exclusive asupra unui fond, nu există autoritate de lucru judecat în cel de-al doilea litigiu în care

se pretinde o parte din coproprietatea asupra aceluiaşi fond; dacă s-a respins acţiunea pentru

revendicarea proprietăţii depline asupra unui fond, există autoritate de lucru judecat în al doilea

litigiu având ca obiect revendicarea nudei proprietăţi; având aceeaşi premisă majoră ca în

exemplul precedent, există autoritate de lucru judecat faţă de cea de-a „doua cerere” având ca

obiect solicitarea folosinţei sub titlu de proprietar; n-ar exista însă autoritatea de lucru judecat

dacă în al doilea proces s-ar reclama folosinţa sub titlu de uzufructuar, căci acesta este un drept

distinct de cel de proprietate; tot astfel, după respingerea acţiunii având ca obiect dreptul de

proprietate sau cel de uzufruct, nu s-ar putea opune autoritatea lucrului judecat în al doilea proces

având ca obiect un drept de abitaţie; nu există autoritate de lucru judecat când prima acţiune a

avut ca obiect anularea unui act de vânzare a unui imobil, iar cea de-a doua are ca obiect

revendicarea aceluiaşi imobil; dacă s-a respins o primă acţiune având ca obiect întregul unui

lucru, există autoritate de lucru judecat în cea de-a doua având ca obiect o parte din lucru – pars

est in toto 14 ; dacă s-au cerut accesoriile unui lucru (de exemplu dobânda unei creanţe), se poate

cere apoi principalul (capitalul), deşi prima acţiune a fost respinsă; va opera însă autoritatea

______________________________________________________________________________11 D. Alexandresco, op. cit., p. 516. De asemenea: I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 530; V.M. Ciobanu, op. cit., p. 274. De exemplu, dacă într-un prim proces s-a revendicat proprietatea exclusivă asupra unui fond, iar în cel de-al doilea proces o parte din coproprietate, nu există identitate de drept subiectiv. 12 I.C.C.J., secţ. civ. propr. intelect., dec. nr. 4525/2005, Dreptul nr. 6/2006, p. 236.13 În cercetarea identităţii de obiect nu trebuie să se ţină seama de calificarea făcută în cereri, întrucât aceasta poate fi greşită (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., IV, nr. 39, p. 327).

20

14 Potrivit unor opinii, nu şi în situaţia inversă, căci totum non est in parte. Adevărul este – cum spunea D. Alexandresco (op. cit., VII, p. 521) – că, atât în prima ipoteză cât şi în cea de-a doua, trebuie să se combine dispozitivul hotărârii cu considerentele acesteia pentru a se da dispozitivului întinderea şi sensul corespunzător.

lucrului judecat într-o situaţie inversă, adică atunci când, după respingerea acţiunii privitoare la

lucrul principal, s-ar cere ulterior, într-un nou proces, accesoriul; dacă prin hotărâre a fost

condamnat debitorul şi fidejusorul la plata datoriei, nu există autoritate de lucru judecat în litigiul

în care fidejusorul ar opune excepţiile de diviziune şi de discuţiune, întrucât cauţiunea conservă

facultatea de a invoca asemenea excepţii; deşi acţiunile sunt cu privire la unul şi acelaşi lucru, nu

se va putea opune autoritatea lucrului judecat când ele au ca obiect servituţi diferite; de

asemenea, nici atunci când cerându-se mai întâi prin acţiunea confesorie o servitute asupra unui

fond, reclamantul pretinde, ulterior, printr-o acţiune negatorie că fondul este liber de o altă

servitute, care a încetat; hotărârea pronunţată în petitoriu, prin care s-a respins acţiunea, nu are

autoritate de lucru judecat în posesoriu, nu numai pentru că au cauze deosebite, ci şi pentru că

vizează drepturi distincte; hotărârea dată între două părţi, prin care s-a stabilit existenţa unei

creanţe ca chirografară, poate constitui lucru judecat în al doilea litigiu dintre părţi având ca

obiect aceeaşi creanţă, considerată însă ca privilegiată; după ce o creanţă a fost respinsă definitiv

de la masa creditorilor, în urma contestaţiei făcute de creditori, nu s-ar putea admite acţiunea

intentată de posesorul acelei creanţe în contra fostului falit, pentru plata ei, chiar dacă acesta a

recunoscut anterior acea creanţă în faţa judecătorului sindic; hotărârea prin care s-a pronunţat

revocarea unui testament pentru cauză de ingratitudine din partea legatarului nu are autoritate de

lucru judecat, nici cât priveşte existenţa faptelor de ingratitudine, nici cu privire la caracterul

acestora, relativ la un testament posterior în profitul aceluiaşi legatar; hotărârea prin care se

condamnă legatarul universal împreună cu moştenitorul rezervatar la plata unei datorii a

succesiunii, corespunzător drepturilor acestora în această succesiune, nu are autoritate de lucru

judecat în chestiunea de a şti dacă legatarul este ţinut la plata datoriilor ultra vires sau numai

până la concurenţa emolumentului său; hotărârea prin care se recunoaşte o calitate unei persoane

15 (de exemplu, de soţ, părinte, asociat, moştenitor) sau o calitate unui lucru (de exemplu, de bun

propriu, de bun aparţinând moştenirii) are autoritate de lucru judecat sub acest aspect 16 .

______________________________________________________________________________15 Nu însă şi o hotărâre prin care s-ar recunoaşte calitatea de „comerciant”, pentru a defini, în baza art. 4 C. com., „faptul de comerţ”, întrucât această calitate nu poate – ea însăşi – să facă obiectul unei cereri în justiţie şi, pe de altă parte, instanţa o recunoaşte sau nu doar într-un litigiu determinat (Aubry et Rau, Cours de droit civile français, 15e éd., Paris, 1922, t. XII, p. 439).

21

16 Pentru numerose alte exemple, a se vedea: Aubry et Rau, op. cit., p. 431 şi urm.; P. Lacoste, op. cit., nr. 251-386, p. 102-145; D. Alexandresco, op. cit., VII, p. 517-526; C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., IV, nr. 41-62, p. 327-329; P. Vasilescu, op. cit., III, nr. 461, p. 722-726.

O precizare considerăm că ar mai fi utilă. Când persoana are a alege între două acţiuni,

hotărârea obţinută într-una dintre ele poate fi un obstacol la exercitarea celei de-a doua, fără a

postula astfel într-un principiu necondiţionat adagiul: Electa una via non datur regressus ad

alteram 17 . Indiferent de flexibilitatea sau rigiditatea acestui adagiu şi de concluzia la care el

îndeamnă, „va trebui verificat dacă există identitate de obiect şi pentru aceasta va trebui să se

observe dacă prin noua cerere supusă judecătorului s-ar putea ajunge la adoptarea unei hotărâri

care să contrazică hotărârea precedentă” 18 .

3. Identitatea de cauză 19 .

Prin cauză urmează a se înţelege, în materie de lucru judecat, faptul material sau juridic

care constituie temeiul legal sau fundamentul direct şi imediat al dreptului sau al beneficiului

legal pe care una din părţi îl prevalează. Aşadar, cauza nu este însuşi dreptul sau beneficiul legal,

ci ea constituie sursa generatoare a acestuia . În materie de obligaţii ar exista deci atâtea acţiuni

cu privire la acelaşi obiect câte cauze de obligaţii poate invoca creditorul. Situaţia nu este diferită

în acţiunile reale 20 .

Cauza nu trebuie confundată cu circumstanţele sau mijloacele care au putut concura la

constituirea acelei cauze sau pot servi la justificarea existenţei acesteia 21 .

Nu există identitate de cauză şi, prin urmare, nu operează autoritatea lucrului judecat dacă

prin cereri supuse succesiv judecăţii s-a urmărit mai întâi anularea unui contract pentru dol sau

incapacitate şi ulterior anularea pentru simulaţie; de asemenea, dacă printr-o cerere s-a invocat

prescripţia achizitivă, iar printr-o altă cerere prescripţia extinctivă; tot astfel, dacă în prima

judecată s-a respins o petiţie de ereditate, fundată pe un drept de succesiune ab intestat, iar în a

doua judecată cererea este fundată pe un drept de succesiune testamentară; hotărârea prin care se

respinge cererea făcută de debitor pentru a se anula un sechestru, întrucât nu datorează nimic, nu

______________________________________________________________________________17 Asupra adagiului, a se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului. Adagii şi locuţiuni latine în dreptul românesc, cit. supra, p. 103.18 P. Lacoste, op. cit., nr. 330, p. 130.19 Indiscutabil, observaţiile critice făcute de unii autori la teoria cauzei în materie de lucru judecat sunt justificate, adeseori cauza confundându-se cu obiectul acţiunii. Potrivit sorgintei ei romane, cauza reprezintă un element considerabil de sprijin pentru verificarea existenţei lucrului judecat în acţiunile reale.

22

20 Dacă în prima cerere, revendicându-se proprietatea, nu s-a arătat nicio cauză, indicarea unei cauze speciale în a doua cerere nu este de natură să înlăture autoritatea lucrului judecat; dacă mai întâi s-a invocat o cauză specială, ulterior, pentru exercitarea aceleiaşi acţiuni, se poate invoca o altă cauză. (În acest sens D. Alexandresco, op. cit., VII, p. 531.)21 Aubry et Rau, op. cit., p. 441. De exemplu, două cereri trebuie considerate ca fiind fondate pe aceeaşi cauză, deşi în sprijinul celei de-a doua s-a prezentat un mijloc nou, dedus dintr-o dispoziţie legală a cărei invocare a fost neglijată la prima judecată; are autoritate de lucru judecat faţă de o a doua cerere în judecată având ca obiect tot anularea

sechestrului însă pe motivul că averea sechestrată nu poate fi urmărită; nu există identitate de

cauză în contestaţia făcută de garant împotriva unei urmăriri asupra averii sale pentru că

debitorul principal era solvabil sau pentru că a operat o novaţie între garant şi creditor cu aceea

din contestaţia aceluiaşi garant prin care s-ar invoca stingerea urmăririi prin plata făcută de către

debitorul principal; dacă acţiunea în anulare, întemeiată pe un viciu de consimţământ, a fost

respinsă, se poate exercita o altă acţiune în anulare, nefiind identitate de cauză, întemeiată însă pe

lipsa de cauză sau pe o cauză ilicită; nu există identitate de cauză – şi nici de obiect – între o

cerere având ca obiect revocarea primului testament şi cealaltă cerere având ca obiect revocarea

unui testament ulterior; tot astfel, între o acţiune posesorie şi o acţiune petitorie ori între o

acţiune în nulitate şi cea în resciziune pentru leziune sau între o acţiune în nulitatea unei

convenţii şi o acţiune în rezilierea acelei convenţii; acelaşi lucru poate fi cerut prin acţiuni

succesive, dar în baza unor titluri diferite (de exemplu, când printr-o acţiune s-a cerut o sumă de

bani cu titlu de depozit, iar apoi, printr-o altă acţiune, s-a cerut aceeaşi sumă sub titlu de preţ al

unei vânzări); nu există identitate de cauză atunci când prima acţiune s-a întemeiat pe prevederile

art. 1000 alin. (3) C. civ., iar cea de-a doua pe prevederile art. 1000 alin. (1) C. civ. 22

Va exista însă autoritate de lucru judecat, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii, când,

respingându-se acţiunea în revendicare, prin nerecunoaşterea titlului de moştenitor, se introduce

ulterior o petiţie de ereditate; de asemenea, când s-a respins acţiunea în revendicare sau petiţia de

ereditare şi ulterior se cere partajul privitor la aceeaşi succesiune; tot astfel, când într-o primă

cerere s-a tranşat lipsa calităţii de mandatar, iar într-un al doilea litigiu s-ar invoca excesul în

prerogative al acestui mandatar.

Aşadar, cum s-a precizat în doctrina clasică 23 , obiectul, cauza şi mijloacele acţiunii sunt

categorii distincte: obiectul este dreptul reclamat în justiţie (quid petitur); cauza este faptul

generator, material sau juridic, care a dat naştere dreptului (cur petitur); mijloacele sunt cauzele

cauzei, adică faptele care-i servesc ca temei .

Identitatea de cauză poate rezulta nu numai din acţiuni, ci şi din excepţiile care se opun

acestor acţiuni.

______________________________________________________________________________

23

22 În cazul acelor elemente care sunt identice pentru cele două acţiuni, hotărârea rămasă definitivă în prima acţiune constituie autoritate de lucru judecat pentru acţiunea ulterioară – de exemplu, lipsa prejudiciului – chiar dacă temeiul juridic general al acestei din urmă acţiuni este altul (C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 184-185).23 D. Alexandresco, op. cit., VII, p. 538.

O hotărâre, oricare ar fi generalitatea termenilor, nu poate produce autoritatea de lucru

judecat faţă de o cerere nouă bazată pe o cauză care a luat naştere după pronunţarea acelei

hotărâri. De asemenea, o hotărâre nu poate constitui autoritate de lucru judecat faţă de o nouă

cerere în cazul când starea lucrurilor din momentul pronunţării hotărârii s-a schimbat (de

exemplu, când o acţiune a fost respinsă pentru lipsa de calitate, iar ulterior reclamantul a

dobândit calitatea necesară).

4. Identitate de părţi şi în aceeaşi calitate.

Articolul 1201 C. civ., înscriind cea de-a treia condiţie a autorităţii lucrului judecat –

„aceleaşi părţi... şi în aceeaşi calitate” –, evocă astfel principiul relativităţii lucrului judecat 24 .

Este un principiu juridic, logic şi moral:

a) Chiar art. 1201 C. civ. circumscrie efectele lucrului judecat la „părţile” din procesul în

care hotărârea a fost dată;

b) Relativitatea lucrului judecat se sprijină logic pe două dintre componentele indeniabile

ale judecăţii, care are în cele din urmă ca produs hotărârea: contradictorialitatea dezbaterilor şi

dreptul la apărare;

c) Moralmente trebuie admis că nimănui nu i se poate imputa ceva înainte de a fi întrebat

sau de a putea să întrebe, ca expresie a egalităţii între oameni.

Astfel cum explicit rezultă din prevederile art. 1201 C. civ., se are în vedere identitatea

juridică a părţilor, nu identitatea lor fizică, chiar dacă rolurile procesuale – de reclamant şi de

pârât – s-au schimbat 25 .

Prin „parte” urmează a se înţelege o persoană care, cumulativ, s-a aflat în următoarele

situaţii 26 :

a) A avut dreptul şi posibilitatea de a pune concluzii în fond sau cu privire la excepţiile

invocate în cursul procesului;

______________________________________________________________________________24 Deşi judecata, inclusiv hotărârea, nu este expresia convenţiei părţilor, care, cum s-a spus cândva, principiul relativităţii lucrului judecat poate fi evaluat şi ca formă adecvată de exprimare a relativităţii în general a efectelor actelor juridice şi îndeosebi a contractului, formulată explicit de art. 973 C. civ. – „convenţiile n-au efect decât între părţile contractante” – şi sugerată de art. 969 C. civ. – „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.

24

25 Prin cuvintele „în aceeaşi calitate”, legiuitorul nu a putut înţelege calitatea de reclamant sau de pârât pe care aceeaşi persoană o poate avea în diferite procese sau în acelaşi proces în diferite instanţe, ci calitatea în care intervine o persoană în proces, în numele său personal sau în numele altuia, căci numai o asemenea schimbare de calitate poate atrage şi o schimbare de situaţie, care nu se putea avea în vedere şi pune în discuţie într-o judecată anterioară (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., IV, nr. 103, p. 333).26 D. Alexandresco, op. cit., VII, p. 538; C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., IV, nr. 100-101, p. 333.

b) Instanţa a pronunţat o hotărâre, tranşând o chestiune litigioasă, împotriva sau în

favoarea sa. Rezultă că lucrul judecat are un caracter individual şi relativ. Faţă de toate celelalte

persoane, care nu au avut calitatea de „parte”, hotărârea este un fapt, care poate fi opus erga

omnes, până la dovada contrară; ar fi vorba deci de o „autoritate de fapt”, nu însă de „autoritatea

lucrului judecat”.

Partea poate figura ea însăşi în proces şi numai pentru ea. Este posibil însă ca ea să

reprezinte pe alţii sau să fie reprezentată.

Avem deci a distinge între două categorii de reprezentare:

A. Reprezentarea altora, care sunt astfel consideraţi „părţi” şi lor li se opune autoritatea

lucrului judecat – categoria avânzilor-cauză;

B. Reprezentarea părţii prin altul – mandatar legal, judecătoresc sau convenţional;

C. Câteva consideraţii distincte vor fi rezervate pentru situaţia cointeresaţilor.

A. Avânzii-cauză. Categoria avânzilor-cauză, asimilaţi părţilor, este relativ largă şi ea este

constituită din succesorii în drepturi şi obligaţii ai părţilor 27 . Printr-o ficţiune a dreptului, ei sunt

consideraţi continuatori ai personalităţii autorului lor, aşa încât acesta îi reprezintă în justiţie.

Într-un sens larg, au fost consideraţi avânzi-cauză (habentes causam) şi, ca atare, asimilaţi

părţilor:

a) Succesorii universali; b) Succesorii cu titlu universal;

c) Succesorii cu titlu particular; d) Creditorii chirografari;

e) Creditorii privilegiaţi şi ipotecari, asimilaţi, sub aspectul aici discutat, cu succesorii cu titlu

particular.

Nu este locul să stăruim, dar câteva nuanţări sau precizări ar fi necesare pentru a delimita

mai riguros avânzii-cauză cu titlu particular (cumpărătorul, cesionarul, donatorul etc.) de

celelalte categorii, ei aflându-se în această situaţie numai pentru că dreptul lor e supus

vicisitudinilor care afectează patrimoniul celui ce a transmis sau cedat, ori pentru a-i delimita pe

creditorii chirografari – o categorie intermediară între avânzii-cauză propriu-zişi şi terţi –

consideraţi uneori avânzi-cauză universali cu titlu eventual, ori, în fine, pe creditorii ipotecari,

asimilaţi de o parte a doctrinei avânzilor-cauză particulari.

25

______________________________________________________________________________27 Această categorie nu trebuie confundată cu cea din dreptul succesoral. Şi aceste persoane vor fi însă considerate terţi propriu-zişi dacă acţionează într-o calitate diferită de aceea pe care au avut-o în judecata precedentă, schimbarea calităţii semnificând nonidentitatea de părţi (R. Perrot, Droit judiciaire privé, fasc. II, cit. supra., p. 670; Al. Weill, Fr. Terré, Droit civil. Les obligations, 4e éd. Dalloz, 1986, nr. 313, 507, 510).

B. Mandatarii. Este de principiu că, indiferent de forma reprezentării – legală, judiciară sau

convenţională –, reprezentatul rămâne un dominus litis; reprezentantul nu este decât un

intermediar, învestit cu puterea de a acţiona în justiţie 28 . Aşa fiind:

a) Reprezentantul, deşi prezent fiziceşte în proces, în sensul art. 1201 C. civ. el nu este „parte” şi

puterea lucrului judecat nu operează faţă de el, ci faţă de mandant, dacă, bineînţeles, mandatarul

s-a păstrat în limitele puterilor acordate 29 ;

b) În cazul persoanelor morale de drept public, autoritatea lucrului judecat se verifică, după caz,

faţă de stat, guvern, judeţ, oraş sau comună;

c) În cazul persoanelor morale de drept privat, dacă acestea îşi desemnează un veritabil

reprezentant, ca subiect relativ independent faţă de persoana juridică, autoritatea lucrului judecat

nu priveşte acest reprezentant, ci persoana juridică reprezentată 30 ;

d) Hotărârea dată faţă de tutore 31 sau curator are autoritate de lucru judecat faţă de minor sau

interzis;

e) Trimişii în posesia provizorie asupra bunurilor absentului reprezintă în proces pe absent, aşa

încât autoritatea hotărârii se răsfrânge asupra acestuia 32 ;

f) Tot astfel urmează a se considera în cazul curatorului unei moşteniri vacante, acesta

reprezentându-i în proces pe moştenitori.

Nu are autoritate de lucru judecat, întrucât nu există reprezentare: hotărârea dată faţă de

executorul testamentar; hotărârea dată numai faţă de unul dintre coproprietari, codebitori ,

moştenitori sau legatari, dacă obiectul litigiului este divizibil; hotărârea dată faţă de garant;

hotărârea dată într-o acţiune în grăniţuire faţă de uzufructuar – în ce-l priveşte pe nudul

proprietar –, nici invers 33 . Există şi unele situaţii legale speciale. Bunăoară, cea a judecătorului

sindic. În îndeplinirea atribuţiilor sale, el acţionează ca magistrat, îndeplinind o funcţie publică

______________________________________________________________________________28 „Principial, întrucât mandatarul a lucrat numai în virtutea puterilor date prin mandat, respectându-le, hotărârea dată faţă de el are autoritate de lucru judecat şi faţă de mandant” (s.n.). Ar rezulta astfel că autoritatea de lucru judecat operează deopotrivă faţă de mandatar, ceea ce nu poate fi admis, întrucât mandatarul nu are el însuşi calitatea de „parte” în proces, iar art. 1201 C. civ. indică între elementele constitutive ale autorităţii identitatea de „părţi” şi „în aceeaşi calitate” (În sensul respectivei formulări, a se vedea P. Vasilescu, op. cit. III, nr. 467, p. 736).29 D. Alexandresco, op. cit., VII, p. 549; C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., IV, nr. 99 şi urm., p. 333; P. Vasilescu, op. cit., III, nr. 467, p. 736; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 527-528; Trib. Supr., col. civ., dec. nr. 732/1959, C.D., 1959, p. 297; dec. nr. 37/1962; loc. cit., 1962, p. 311.

26

30 Bunăoară, lichidatorul reprezintă societatea, nu creditorii sociali.31 Când tutorele a fost numit prin ignorarea uneia dintre incapacităţile speciale de a fi tutore, prevăzute de art. 117 C. fam., iar partea adversă în litigiu cunoştea această incapacitate legală, hotărârea prin care acestei părţi i s-a dat câştig de cauză nu are autoritate de lucru judecat faţă de minor (D. Alexandresco, op. cit., VII, p. 551).32 Ibidem, p. 552.33 Pentru o altă opinie – indiscutabil criticabilă –, întemeiată pe „teoria mandatului restrâns” sau pe „teoria reprezentării imperfecte”, a se vedea, împreună cu observaţiile sale critice: D. Alexandresco, op. cit., VII, p. 557.de interes general, iar nu ca reprezentant al debitorului sau al creditorilor. Şi totuşi, actele şi

hotărârile sale sunt, în principiu, opozabile debitorului şi creditorilor privitor la bunurile masei

credale în care aceştia n-au interese contrare 34 .

La limita dintre autoritatea lucrului judecat şi opozabilitatea hotărârii, aceasta îşi poate

produce efectele şi faţă de o colectivitate de fapt (bunăoară, faţă de cei aflaţi în grevă).

C. În raport cu cei cointeresaţi, autoritatea lucrului judecat este, paradoxal, dependentă de

rezultatul judecăţii, atribuindu-i-se astfel un caracter aleatoriu şi reprezentării. Astfel:

Hotărârea judecătorească dată în „favoarea” proprietarului sub condiţie rezolutorie

„foloseşte” proprietarului sub condiţie suspensivă, întrucât acesta, prin realizarea condiţiei,

devine creditorul fostului dobânditor, astfel că el poate invoca toate drepturile pe baza art. 974 C.

civ. 35 ;

Deşi regimul juridic al coproprietăţii este guvernat de regula unanimităţii, s-a admis

totuşi – fie prin aplicarea regulilor de la administrarea societăţilor, fie pe cele de la mandatul

tacit, fie pe temeiul gestiunii de afaceri – că actele de conservare şi de administrare sau chiar, sub

anumite condiţii, unele acte de dispoziţie, făcute de un singur coproprietar ori coindivizar, sunt

valabile 36 ;

În cazul proprietăţii în devălmăşie a soţilor asupra bunurilor comune, s-a admis că

acţiunea în revendicarea unui bun comun poate fi introdusă numai de unul din soţi 37 – şi,

adăugăm noi, pe cale de consecinţă, hotărârea judecătorească s-ar opune şi celuilalt – întrucât,

fiind vorba de mărirea patrimoniului comun, ea profită implicit celuilalt soţ;

În cazul solidarităţii active, dacă unul dintre creditori a obţinut o hotărâre judecătorească,

efectele acesteia vor profita şi celorlalţi, dacă hotărârea este favorabilă reclamantului. Efectele

nefavorabile creditorului urmăritor nu vor fi opozabile celorlalţi creditori 38 ;

______________________________________________________________________________34 Hotărârea pronunţată faţă de sindicul unui faliment, care lucrează în limita puterilor ce i le acordă legea, constituie lucru judecat faţă de creditorii falimentului şi faţă de falit; sindicul nu poate reprezenta pe creditorii care ar avea interese diferite sau contrare masei creditorilor (D. Alexandresco, op. cit., VII, p. 552; C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., IV, nr. 118, p. 335). În sensul art. 717 şi 713 din vechiul Cod comercial, sindicul era considerat reprezentant al creditorilor.35 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, 1929, vol. II, p. 21.

27

36 Hotărârea dată cu unii din coproprietari pentru un lucru comun şi nedivizat, nu poate avea autoritatea lucrului judecat spre paguba celorlalţi proprietari care, la instanţa ce a dat acea hotărâre, nu au figurat nici personal, nici prin mandatari convenţionali – s.n. (D. Alexandresco, op. cit., VII, p. 580).37 Temeiul juridic al acestei soluţii îl constituie prevederile art. 1038 C. civ. Reglementarea este specifică legiuitorului român şi ea este criticabilă (D. Alexandresco, op. cit., VI, p. 169 şi urm. şi p. 190 şi urm., precum şi în vol. VII, p. 574-575).38 În acest sens pot fi invocate – cu aceleaşi observaţii ca şi la art. 1038 C. civ. – prevederile art. 1056 C. civ.

În cazul solidarităţii pasive, efectele favorabile ale hotărârii date faţă de un creditor

profită şi celorlalţi 39 . Asemenea efecte ar putea rezulta, bunăoară, din compensaţia judiciară,

renunţarea la dreptul dedus judecăţii, admiterea unor excepţii comune codebitorilor etc.;

În materie de obligaţii indivizibile s-a admis, în opinie dominantă, că neexistând niciun

mandat mutual, hotărârea pronunţată între unul din creditori şi debitor sau între unul din debitori

şi creditor, indiferent de rezultatul procesului, nu poate fi opusă celorlalţi;

Hotărârea dată faţă de debitorul principal leagă pe fidejusor, dacă hotărârea este

favorabilă acestuia (de exemplu, datoria a fost declarată stinsă sau inexistentă), întrucât nu poate

exista fidejusiune, conform art. 1653 C. civ., fără o obligaţie principală validă. Dacă hotărârea

este defavorabilă, ea nu poate avea autoritate de lucru judecat faţă de fidejusor, căci, precum o

convenţie între debitorul principal şi creditor n-ar fi opozabilă fidejusorului, şi hotărârea

intervenită între aceştia este pentru fidejusor res inter alios iudicata;

Hotărârea dată în favoarea fidejusorului, în litigiul cu creditorul, poate fi invocată de

debitorul principal, dacă are ca obiect însăşi existenţa datoriei, nu a fidejusiunii sau o excepţie

personală fidejusorului. Hotărârea defavorabilă fidejusorului nu poate fi opusă debitorului

principal.

______________________________________________________________________________

28

39 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 538/1973, R.R.D. nr. 5/1974, p. 2. S-a decis de asemenea că soţia reclamantului a fost reprezentată, pe baza art. 35 alin. (2) C. fam., în judecata având ca obiect revendicarea unui bun mobil comun (P. Perju, Sinteză a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din judeţele Suceava şi Botoşani, Dreptul nr. 9/1996, p. 110-111). Mai recent, cu o largă şi substanţială motivare, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Volumul I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2006, nr. 63-66. S-a precizat de asemenea că în cazul obligaţiilor in solidum, neoperând prezumţia mandatului tacit reciproc de reprezentare, hotărârea pronunţată împotriva unuia dintre debitori nu are autoritate în raport cu ceilalţi (nr. 72); întrucât creditorul nu-l reprezintă pe debitor, hotărârea în acţiunea oblică nu are autoritate asupra debitorului (nr. 147); în fine, o hotărâre dată în acţiunea pauliană nu are autoritate în acţiunea oblică, şi invers (nr. 149).

Cap. III. Efectele lucrului judecat si opozabilitatea hotararii

1 Efectele lucrului judecat

1.1 Autoritatea materială şi autoritatea procesuală

De sorginte germană 1 , ideea că lucrul judecat produce nu numai un efect negativ, dar şi

unul pozitiv a dat naştere la două concepţii: teza autorităţii materiale şi teza autorităţii

procesuale. Prima vizează efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat – în sensul că hotărârea

judecătorească creează un drept nou 2 ; cealaltă vizează efectul negativ al autorităţii lucrului

judecat – în sensul că, sub condiţia triplei identităţi de obiect, cauză şi părţi, litigiul deja tranşat

printr-o hotărâre judecătorească nu mai poate fi readus în faţa instanţei 3 .

În sensul „teoriei materiale” a lucrului judecat, autoritatea hotărârii ar avea deci o valoare

„creatoare”, ce s-ar desfăşura numai pe planul fondului dreptului. Ea modifică starea dreptului

anterior, creând un raport de drept nou, ale cărui conţinut şi fundament sunt în întregime noi.

În sensul „teoriei procesuale” a lucrului judecat, autoritatea hotărârii nu exercită nicio

influenţă asupra stării dreptului preexistent, eficacitatea sa manifestându-se numai în sensul

formării unei legături procesuale relative la raportul de drept dedus judecăţii. Opiniile sunt însă

diferite asupra conţinutului acestui raport: unii au dedus din el obligaţia instanţei ca în judecata

următoare să statueze în acelaşi sens; alţii, dimpotrivă, interdicţia pentru instanţă de a reexamina

şi de a se pronunţa încă odată asupra chestiunilor tranşate prin prima hotărâre, – autoritatea fiind

astfel redusă „la o simplă expresie formală – non bis in idem” 4 .

1.2. Efectul pozitiv şi efectul negativ al lucrului judecat.

Neîndoielnic puterea lucrului judecat implică două „funcţii”, „aspecte” sau „efecte” –

denumirile diferă de la un autor la altul – şi anume: un efect pozitiv şi un efect negativ.

29

______________________________________________________________________________1 În Germania, teza funcţiei pozitive şi a funcţiei negative a autorităţii lucrului judecat a fost elaborată de Keller, în 1827. Ea a fost preluată de Savigny.2 Pentru observaţii critice substanţiale în marginea acestor variante explicative, a se vedea D. Tomasin, op. cit., nr. 228 şi urm., p. 175 şi urm.3 Într-o opinie, efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat nu există; ceea ce există este „eficacitatea specifică ce trebuie recunoscută actelor juridice declarative”, „efectul determinativ şi certificator al hotărârii declarative” ( J. Foyer, De l’autorité de la chose jugée en matière civile, essai d’une définition, these, Paris, 1954, p. 143 şi p. 164).4 D. Tomasin, op. cit., nr. 335, p. 247, împreună cu referinţele bibliografice din doctrina franceză.

Primul s-ar răsfrânge în beneficiul aceluia care a câştigat procesul; cel de-al doilea ar viza

pe acela care a căzut în pretenţii 5 . Această atribuire a celor două efecte poate fi reţinută numai

dacă se convine asupra conţinutului fiecărui efect 6 .

Atât prin efectul pozitiv, cât şi prin cel negativ se evită adoptarea unor hotărâri

judecătoreşti contradictorii.

Din perspectiva efectului pozitiv, partea căreia i s-a recunoscut dreptul alegat se poate

prevala de acest drept, ca expresie a prejudicialităţii în procesul civil 7 . Fenomenul

prejudicialităţii nu este decât consecinţa procesuală a relativităţii raporturilor juridice. Acestea nu

sunt izolate unele de altele. Ele interpenetrează, se condiţionează sau chiar se subordonează. Aşa

se explică faptul că orice conflict tranşat independent şi anterior, pe baza dezbaterilor

contradictorii şi cu autoritate de lucru judecat, se impune într-un al doilea conflict, identic cu

primul (De exemplu, recunoaşterea anterioară a validităţii unui act administrativ individual, a

unui contract, a calităţii de moştenitor etc.). În sensul efectului pozitiv al autorităţii hotărârii

pronunţate într-un litigiu anterior, instanţa, în cel de-al doilea litigiu, nu numai că nu refuză să ia

în considerare hotărârea precedentă, ci chiar se sprijină pe ea.

Din perspectiva efectului negativ, excepţia puterii lucrului judecat asigură imutabilitatea

verificării jurisdicţionale, urmată de tranşarea chestiunii litigioase printr-o hotărâre, sau, altfel

zis, ea garantează imposibilitatea rediscutării aceluiaşi litigiu după rezolvarea lui definitivă ori

irevocabilă 8 . Nicio lege – modificatoare, abrogativă sau interpretativă – nu poate înfrânge

această interdicţie 9 . Numai o lege nouă, prin care s-ar crea un nou drept subiectiv, ar putea

justifica o nouă acţiune în justiţie. Dar această posibilitate ar excede cadrului determinativ al

puterii lucrului judecat, neexistând identitate de cauză.

______________________________________________________________________________5 În acest sens, a se vedea bunăoară: I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 524; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, II, 1997, cit. supra, p. 272.6. Forma pozitivă a lucrului judecat – actio iudicati – semnifică de asemenea faptul că partea care a dobândit câştig de cauză poate să execute hotărârea, cât timp executarea nu se prescrie; forma negativă – exceptio rei iudicati – semnifică faptul că partea interesată poate ridica excepţia puterii lucrului judecat când acelaşi litigiu, între aceleaşi părţi, cu aceeaşi cauză şi cu acelaşi obiect, (P. Vasilescu, op. cit., partea a III-a, vol. IV, 1943, nr. 538, p. 95).

30

7 Fenomenul prejudicialităţii în procesul civil nu trebuie redus la „chestiunile prejudiciale”, integrabile în sfera incidentelor de competenţă (D. Tomasin, op. cit., nr. 240, p. 182-183).8 „Simplul fapt că reclamanţii au avut acces la o instanţă, dar numai pentru a-şi vedea respinsă ca inadmisibilă a doua acţiune..., prin jocul dispoziţiilor referitoare la autoritatea de lucru judecat, nu răspunde exigenţelor art. 6 parag. 1 din Convenţie”. (H. CEDO, din 29 iunie 2006, în cauza Caracas c. României, publicată în M. Of. nr. 189 din 19 martie 2007.) 9 Curtea Constituţională a statuat că, în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat, Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiţiei. Dreptul de control se poate exercita numai cu respectarea autorităţii lucrului judecat şi fără a împiedica instanţele să-şi exercite misiunea de realizare a justiţiei. [Decizia nr. 9 din 7 martie 1994 (M. Of. nr. 326 din 25 noiembrie 1994) şi Decizia nr. 131 din 23 noiembrie 1994 (M. Of. nr. 35 din 15 februarie 1995).]2 Opozabilitatea hotărârii

2.1 Distincţia dintre opozabilitate şi autoritatea relativă a lucrului judecat.

Este un adevăr comun, de ordinul evidenţei, că problema relativităţii efectelor actelor

jurisdicţionale nu se poate pune în aceiaşi termeni ca în cazul relativităţii efectelor actelor

juridice convenţionale, măcar pentru următoarele motive: a) Spre deosebire de actul contractual

sau, în sens şi mai larg vorbind, de actul convenţional, în cazul căruia, de regulă, „concordanţa”

manifestărilor de voinţe, pentru crearea, modificarea sau stingerea acestuia, exprimă

„concordanţa” intereselor părţilor contractante, actul jurisdicţional este determinat, sub aspectul

sorgintei acestuia, de existenţa unui „diferend juridic” între părţi şi el are ca scop, după epuizarea

unei proceduri „contradictorii” între cei aflaţi în conflict, să „tranşeze” litigiul prin rostirea

dreptului, delimitând astfel părţile acestuia, aşezându-le într-o situaţie juridică esenţialmente

diferită de cea anterioară diferendului juridic tranşat. Fireşte că, chiar în cadrul ori în cursul

procesului civil, părţile pot încheia contracte – aşa-numitele „contracte judiciare” – dar rareori şi,

oricum, nu în exclusivitate, ci prin participarea într-o formă sau alta a organului de jurisdicţie,

astfel de contracte punând capăt definitiv şi integral litigiului dintre părţi; b) Actul jurisdicţional

nu este emanaţia de voinţă a părţilor, ci a unei autorităţi înzestrată cu funcţia publică de a „rosti

dreptul”, iar prin rostirea dreptului în cuprinsul unei hotărâri este implicat în ordinea juridică un

nou element, care nu numai că îşi produce „direct” efectele inter partes, dar, uneori, în anumite

condiţii, „indirect”, îşi produce efectele şi faţă de terţi (penitus extranei), sub semnul

opozabilităţii.

În principiu, problema opozabilităţii actelor juridice 10 se pune în acelaşi mod, indiferent

că actul este convenţional sau jurisdicţional, anume: dacă actul este sau nu susceptibil ca,

indirect, să-şi răsfrângă efectele în afara cercului său generator sau al spaţiului său de acţiune

imediată 11 . În dreptul procesual civil, acest cerc este constituit din „părţile” prezente sau

31

reprezentate la dezbaterile judiciare; numai ele, pe baza principiului general al relativităţii

situaţiilor juridice, vor beneficia sau, după caz, vor suporta efectele „directe” ale hotărârii.

______________________________________________________________________________10 Cu privire la opozabilitate, împreună cu aparatul bibliografic şi jurisprudenţial, a se vedea: J. Duclos, L’opposabilité. (Essai d’une theorie générale), L.G.D.J., Paris, 1984 passim; I. Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, passim.11 J. Duclos, L’opposabilité, cit. supra, nr. 74, p. 102.

Dar, în afara acestui cerc, „indirect”, efectele hotărârii pot să nu se răsfrângă? Mai exact,

terţilor (penitus extranei) le este opozabilă hotărârea? Răspunsul la întrebare inculcă aserţiuni

dintre cele mai controversate din spaţiul dreptului procesual civil 12 .

În esenţă, două puncte de vedere contradictorii s-au formulat în această controversată

problemă 13 .

Într-o opinie, în principiu, hotărârii judecătoreşti trebuie să i se recunoască o largă

eficacitate, chiar în afara cadrului judiciar în care aceasta a fost pronunţată, întrucât ea provine de

la o putere publică. Dacă actele private sunt, uneori, opozabile, a fortiori ar trebui să fie

opozabile actele publice.

Într-o altă opinie, hotărârea judecătorească nu-şi poate extinde efectele asupra terţilor,

întrucât, deşi provine de la o autoritate publică, această autoritate a fost învestită de părţi, sub

semnul principiului disponibilităţii şi, astfel învestită, ea pronunţă hotărârea numai în limitele a

ceea ce părţile au cerut, prin alegarea faptelor şi a drepturilor sau intereselor legitime. Pe de altă

parte, în considerarea principiului contradictorialităţii, de care terţii n-au beneficiat, lor nu numai

că nu li s-ar putea opune hotărârea, dar, mai mult, ei ar trebui să aibă posibilitatea de a o

contesta, dacă aceasta le este prejudiciabilă 14 .

Cele două puncte de vedere sunt, cum s-a putut reţine, extreme şi, în lipsa oricăror

nuanţări, ele par ireconciliabile.

O precizare încă ar mai fi necesară înaintea unei abordări de fond a opozabilităţii actului

jurisdicţional. Spre deosebire de contract, actul jurisdicţional se află sub semnul unei duble

relativităţi: aceea proprie şi exclusivă unui asemenea act – relativitatea autorităţii lucrului

judecat; aceea comună actului jurisdicţional şi convenţiilor – relativitatea efectelor obligatorii .

Dar, cum relativitatea efectelor este comună actelor jurisdicţionale şi convenţionale, interesează

îndeosebi distincţia între autoritatea lucrului judecat şi opozabilitate. Şi cum s-a acreditat ideea

de „autoritate relativă” şi „autoritate absolută”, opozabilitatea trebuie delimitată de ambele

categorii de „autoritate”.

______________________________________________________________________________32

12 Pentru o amplă şi substanţială analiză, a se vedea D. Tomasin, Essai sur l’autorité de la chose jugée en matière civile, L.G.D.J., Paris, 1975, passim.13 Pentru argumente şi referinţe bibliografice, a se vedea J. Duclos, op. cit., nr. 75, p. 102-103.14 În marginea unei ipoteze practice, s-a considerat că o hotărâre judecătorească nu poate produce efecte decât între părţi şi succesorii lor în drepturi, dar ea este opozabilă, ca „autoritate de fapt” terţilor; aceştia, dacă sunt prejudiciaţi, pot să obţină paralizarea efectelor hotărârii. (A. Nicolae, M. Nicolae, Discuţii privind situaţii conflictuale generate de hotărâri judecătoreşti contradictorii, în privinţa cărora nu există identitate de părţi, Dreptul nr. 4/2006, p. 118 şi urm.)

2.2 Distincţia dintre opozabilitate şi autoritatea absolută a lucrului judecat

În sensul art. 1201 C. civ. – consacrând impropriu lucrul judecat printre mijloacele de

probaţiune ca prezumţie legală – „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are

acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în

contra lor în aceeaşi calitate”. Se consacră astfel autoritatea relativă a lucrului judecat.

Funcţia autorităţii lucrului judecat derivă din faptul că acest atribut juridic este apanajul

actului jurisdicţional 15 , împiedicând o altă instanţă – cum evocă art. 166 C. proc. civ. – să reia în

judecată acelaşi litigiu, aflat sub semnul aceleiaşi triple identităţi de obiect, cauză şi părţi.

Opozabilitatea nu este specifică actului jurisdicţional şi ea constă în extinderea indirectă a

efectelor elementului juridic, inserat prin actul jurisdicţional în cauză în ordinea juridică, faţă de

alte persoane decât acelea care au fost părţi în judecată. Autoritatea lucrului judecat postulează şi

realizează imutabilitatea litigiului în raport cu părţile şi instanţa (A); opozabilitatea este postulată

şi realizată în raport cu terţii, consecinţă a faptului că în ordinea juridică a apărut un nou element

(B).

A. Lata sententia, iudex desinit esse iudex 16 , aşa încât de la momentul pronunţării ei,

hotărârea judecătorească se bucură de autoritatea lucrului judecat în raport cu litigiul tranşat.

Autoritatea lucrului judecat implică două „funcţii”, „aspecte” sau „efecte” – denumirile diferă de

la un autor la altul – şi anume: un efect pozitiv – în beneficiul aceluia care a câştigat procesul şi

care, ca expresie a prejudicialităţii în procesul civil, se poate prevala de dreptul recunoscut prin

hotărâre – şi un efect negativ – efect ce-l vizează pe acela care a căzut în pretenţii 17 , interzicând

rediscutarea aceluiaşi litigiu într-o instanţă după rezolvarea lui definitivă ori irevocabilă de către

o autoritate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege . Funcţia negativă a autorităţii lucrului

judecat este uşor sesizabilă, art. 166 C. proc. civ. arătând că „excepţia puterii lucrului judecat se

poate ridica, de părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs” 18 . Cele două funcţii,

astfel cum le-am descris, nu se realizează în termeni identici. 19

______________________________________________________________________________

33

15 H. Solus, R. Perrot, op. cit., t. I, nr. 465 şi urm.; J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., nr. 7516 Asupra adagiului, a se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului, cit. supra, p. 182-183. Maxima şi-a păstrat sensul şi actualitatea până în epoca actuală: „după pronunţarea hotărârii – spune art. 258 alin. penultim C. proc. civ. – niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale”.17 De sorginte germană, ideea că lucrul judecat produce un efect pozitiv şi unul negativ a dat naştere la două concepţii: teza autorităţii materiale şi teza autorităţii procesuale. (a se vedea D. Tomasin, op. cit., nr. 228 şi 335, p. 175 şi urm. şi p. 247 şi urm.18 În sistemul nostru de reglementare, excepţia puterii lucrului judecat este imperativă şi de ordine publică, aşadar deasupra intereselor private ale părţilor.19 Dubla identitate de obiect şi de cauză nu se pune în discuţie în cazul funcţiei pozitive.

Dar regula imutabilităţii pozitive şi negative a verificării jurisdicţionale, susceptibilă de

punere în aplicare între colitiganţi, are ca şi corolar: mutabilitatea verificării jurisdicţionale în

privinţa terţilor 20 .

Prin definiţie, terţii sunt excluşi din spaţiul autorităţii lucrului judecat, pentru prea simplul

dar suficientul motiv că ei nu au participat în calitate de părţi la judecata al cărei act culminativ a

fost pronunţarea hotărârii judecătoreşti înzestrată cu autoritatea lucrului judecat. Aşa fiind, în

principiu, nimic nu poate împiedica un terţ să invoce un drept propriu împotriva uneia dintre

părţile care au participat la acea judecată sau chiar împotriva ambelor părţi 21 , deşi cererea sa ar

avea acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. Sub aspectul opozabilităţii, problema poate fi tratată şi într-

un alt sens 22 . Pe temeiul opozabilităţii faţă de terţi, într-un litigiu al unui terţ, acesta va putea

opune adversarului său o hotărâre judecătorească. Nu o va opune însă sub titlul autorităţii

lucrului judecat, pentru că terţul n-a fost parte în acea judecată, aşa încât – sub aspectul efectului

pozitiv al autorităţii acelei hotărâri – el nu se poate considera beneficiar al acesteia. Partea –

adversară terţului – nu va putea repune în discuţie în litigiul cu terţul valabilitatea hotărârii

intrată în puterea lucrului judecat, pe care acesta i-o opune. Pe scurt, partea nu va putea proba, în

litigiul ei cu terţul, împotriva autorităţii lucrului judecat a respectivei hotărâri 23 . În fine, este

posibil ca hotărârea să fie opusă de către un terţ altui terţ 24 . Totdeauna, însă, terţul nu se va putea

prevala de hotărâre sub semnul autorităţii lucrului judecat, ci o va invoca numai ca un fapt.

B. Opozabilitatea hotărârii faţă de terţi derivă logic din specificitatea actului

jurisdicţional, care nu numai că tranşează un diferend juridic, dar astfel îşi propune, la modul

general, să restabilească ori să consolideze „pacea socială”. În alte cuvinte, hotărârea

judecătorească trebuie – şi ea – considerată ca element inserat în ordinea juridică şi din

perspectiva coerenţei sistemului juridic, hotărârea nu poate fi ignorată. Într-o perspectivă însă

mai concretă şi strict judiciară, mijloacele de acţiune pe care le are terţul împotriva hotărârii nu

fac decât să demonstreze opozabilitatea acesteia faţă de terţi .

______________________________________________________________________________20 J. Duclos, op. cit., nr. 85 şi urm., p. 112-116.

34

21 Potrivit art. 49 alin. (2) C. proc. civ., terţul, pe calea unei intervenţii principale şi voluntare, poate opune ambelor părţi din proces un drept propriu; astfel cum precizează art. 50 alin. ultim C. proc. civ., cu învoirea părţilor, intervenţia în interes propriu se poate face şi în instanţa de apel, adică – pentru ceea ce ne interesează în context – la momentul când există deja o hotărâre judecătorească, care a fost înzestrată cu autoritatea lucrului judecat de la chiar momentul adoptării ei în primă instanţă.22 A se vedea J. Duclos, op. cit., nr. 87, p. 114.23 Partea – spunea D. Tomasin (op. cit., nr. 97, p. 79) – este „prizonieră” vizavi de terţ cât priveşte conţinutul hotărârii intrată în puterea lucrului judecat. 24 De exemplu, într-o hotărâre de divorţ, instanţa constată adulterul unuia din soţi, precizând persoana cu care s-a realizat raportul de infidelitate. Soţul acestei persoane s-ar putea prevala de această constatare în propriul său divorţ.

Exemplificând, ne vom referi la câteva dintre mijloacele de acţiune ale terţului împotriva

opozabilităţii hotărârii.

În faţa unei hotărâri ce i s-ar opune, terţul, printr-o simplă apărare în fond, fără a pune în

discuţie justeţea hotărârii, pertinenţa intrinsecă a acesteia, legalitatea şi temeinicia ei, ar invoca

neîndeplinirea unei condiţii specifice de opozabilitate – publicitatea 25 . Ar fi una dintre formele

de ieşire a terţului din expectativă, în condiţiile opozabilităţii.

Terţul poate însă acţiona, la iniţiativa sa, pe calea unei acţiuni principale . Terţul nu va

ataca hotărârea dată, dar el poate acţiona pentru valorificarea propriilor drepturi în legătură cu

pretenţiile deja tranşate prin acea hotărâre.

Opozabilitatea şi autoritatea relativă a lucrului judecat se deosebesc nu numai prin

funcţii, ci şi prin fundamentul lor.

Sursa comună de inspiraţie pentru a explica fundamentul opozabilităţii şi al autorităţii

relative a fost, în unele dintre cele mai semnificative poziţii doctrinare din spaţiul francez,

celebrul adagiu res iudicata pro veritate accipitur 26 . Premisa însă – cum s-a argumentat – este

extrem de vulnerabilă, sub aspectul valorii ei istorice, al construcţiei logice şi al rigorilor

ştiinţifice 27 .

Din motivele arătate, doctrina actuală a optat pentru un studiu funcţional al

fundamentului autorităţii lucrului judecat şi, respectiv, al opozabilităţii 28 . Autoritatea lucrului

judecat se justifică pur şi simplu prin necesitatea împiedicării reluării indefinite a aceluiaşi litigiu

şi pe cerinţa implicită de a se evita adoptarea unor hotărâri contradictorii 29 ;

______________________________________________________________________________25 Bunăoară, art. 50 din Legea nr. 31/1990, în forma actuală, prevede ca regulă cerinţa publicităţii pentru ca actele sau faptele cu privire la constituirea societăţilor comerciale să fie opozabile terţilor [Uneori, cum precizează art. 50 alin. (2), unele acte juridice nu-şi produc efectele faţă de terţi, chiar dacă încheierea judecătorului-delegat a fost publicată, dacă dovedesc că, în termenul scurt de 16 zile pe care l-au avut la dispoziţie, au fost în imposibilitate de a lua cunoştinţă despre ele.]26 Asupra avatarurilor acestui adagiu, a se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului, cit. supra, p. 356-359). Cât priveşte opiniile elaborate prin referire la adagiu evocat, a se vedea J. Duclos, op. cit., nr. 100 şi urm., p. 129 şi urm.

35

27 A se vedea, de asemenea: D. Tomasin, op. cit., nr. 239 şi urm.; J. Duclos, op. cit., nr. 104 şi urm.; G. Marty, P. Raynaud, op. cit., nr. 193; J. Ghestin, G. Goubeau, Traité de droit civil. Introduction générale, L.G.D.J., Paris, 1977, nr. 557; I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului, cit. supra, p. 357-359; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, cit. supra, ed. 2000, nr. 135, p. 261-265.28 A se vedea, în acest sens: G. Marty, P. Raynaud, op. cit., nr. 193; J. Ghestin, G. Goubeau, op. cit., nr. 557; D. Tomasin, op. cit., nr. 329 şi urm., J. Duclos, op. cit., nr. 112 şi urm.29 Sub semnul unor asemenea imperative, ni se pare justificat ca excepţia puterii lucrului judecat să fie una de ordine publică şi, pe cale de consecinţă, ea să fie reglementată prin norme cu valoare imperativă, aşa cum de astfel o reglementează art. 166 C. proc. civ. Autoritatea lucrului judecat se caracterizează prin obligativitate (V.M. Ciobanu, op. cit., I, p. 322). În doctrina noastră clasică s-a decis că, în materie civilă şi comercială, părţile au dreptul să renunţe la beneficiul invocării excepţiei lucrului judecat, fie în mod expres, fie în mod tacit. (A se vedea D. Alexandresco, op. cit., p. 454-455 şi p. 580-581.) În acelaşi sens, pentru doctrina şi jurisprudenţa franceze, a se vedea J. Vincent, S. Guichard, op. cit., nr. 184, p. 163-164.

întocmai ca toate celelalte elemente inserate în ordinea juridică, actul jurisdicţional este

virtualmente opozabil terţilor.

Autoritatea lucrului judecat şi opozabilitatea sunt instituţii distincte, cu semnificaţii şi

implicaţii diferite. Opozabilitatea derivă din natura sau conţinutul dreptului care a făcut obiectul

hotărârii; autoritatea lucrului judecat se analizează ca excepţie procesuală – sau fine de neprimire

– între părţile care au stat în prima judecată sau care au fost reprezentate.

Atribuind autorităţii un caracter absolut, terţii sunt supuşi unui regim juridic defavorabil.

Contrar celor prevăzute de art. 1201 C. civ., autoritatea absolută ar semnifica inexistenţa unei

limite obiective a lucrului judecat. Terţului care, ulterior, într-un litigiu, ar pune în discuţie

hotărârea ce-i prejudiciază interesele, i s-ar putea opune pur şi simplu autoritatea „absolută” a

acelei hotărâri, el pierzându-şi astfel calitatea de „terţ” şi fiind, implicit, transformat în „parte” 30 .

Fără a se repudia cu totul noţiunea de „autoritate absolută”, ea a fost în mod necesar

nuanţată, distingând între eficacitatea lucrului judecat opozabilă erga omnes, dar recunoscând

terţilor diverse mijloace pentru a acţiona atunci când, fiind prejudiciaţi material sau moral, ei

justifică un interes, şi autoritatea absolută stricto sensu, marcată prin inexistenţa vreunui mijloc

de acţiune la îndemâna terţilor. Dar o astfel de autoritate ar fi justificată numai dacă verificarea

judiciară ar atinge „perfecţiunea” 31 ; cu alte cuvinte, ar trebui ca hotărârea gratificată cu

imutabilitate cvasitotală să fie asigurată prin astfel de garanţii care să excludă terţilor orice

raţiune de a o contesta.Este deci improprie expresia „autoritate absolută” pentru a exprima

opozabilitatea actului jurisdicţional şi este improprie cu atât mai mult, cu cât, în pofida

pretinsului caracter „absolut” al autorităţii, totuşi, terţii au la îndemână mijloace de a acţiona faţă

de opozabilitate. De altfel, astfel cum se va putea constata, criteriile aşa-zisei „autorităţi

absolute” sunt de fapt considerente ale opozabilităţii.

36

În acest sens, hotărârile constitutive şi cele pronunţate în contencios obiectiv –

considerate ca hotărâri înzestrate cu autoritate absolută – nu fac decât să ilustreze

„opozabilitatea” acestora 32 .

Distingându-se între „hotărâri constitutive” – cele prin care se constituie o nouă situaţie

juridică – şi „hotărâri declarative” – cele care declară existenţa unei situaţii juridice anterioare –

s-a precizat că, „în dreptul comun, hotărârile constitutive au autoritate absolută, iar hotărârile

______________________________________________________________________________30 Mai pe larg, a se vedea D. Tomasin, op. cit., nr. 60 şi urm.31 Ibidem, nr. 46 şi nr. 131.32 Pe larg, a se vedea D. Tomasin, op. cit., nr. 63 şi urm.; J. Duclos, op. cit., nr. 117 şi urm.

declarative au autoritate relativă” 33 .

Distincţia ni se pare esenţială şi hotărâtoare pentru înţelegerea fenomenului opozabilităţii

actului jurisdicţional. În timp ce autoritatea lucrului judecat priveşte exclusiv părţile prezente sau

reprezentate în judecată, opozabilitatea priveşte terţii, cărora, în anumite condiţii şi în anumite

situaţii, li se pot opune, indirect, efectele actul jurisdicţional ori ei se pot prevala de acesta.

Pentru a explica opozabilitatea nu va fi aşadar necesar să se recurgă la un concept improvizat şi

sub multe aspecte contestabil – „autoritatea absolută”. În definitiv, cum s-a spus 34 , „noţiunea de

autoritate absolută esenţialmente apare ca un artificiu juridic destinat să justifice răsfrângerea

unor decizii judiciare faţă de toţi. Acest subterfugiu este înşelător şi inutil.

Opozabilitatea este comună tuturor hotărârilor şi ea este suficientă sieşi, netrebuind să-şi

procure legitimitatea de la un concept obscur. Ea se distinge de autoritatea absolută cum se

distinge de autoritatea relativă. În orice caz, principiul opozabilităţii actelor jurisdicţionale

completează pe cel al opozabilităţii actelor convenţionale şi faptelor juridice.”

37

______________________________________________________________________________33 H.L.J. Mazeaud, op. cit., t. I, vol. 2, nr, 484.34 J. Duclos, op. cit., nr. 127, p. 152.

CAP IV. EXCEPŢIA AUTORITĂŢII DE LUCRU JUDECAT

1. Consideraţii generale asupra excepţiilor procesuale

Excepţiile procesuale sunt incidente care apar în cursul procesului civil, urmând a fi

soluţionate de către instanţă, de regulă înainte de abordarea fondului litigiului.

Excepţia procesuală ar fi deci forma prin care se obiectivează incidentul 1 .

Urmând o sistematizare 2 , s-ar putea distinge între următoarele categorii de excepţii:

a) Excepţii procesuale privitoare la părţile din proces (excepţia lipsei capacităţii

procesuale, excepţia lipsei calităţii procesuale, excepţia lipsei calităţii de reprezentant, excepţia

imunităţii de jurisdicţie 3 );

b) Excepţii procesuale privind instanţa de judecată (excepţia depăşirii atribuţiilor puterii

judecătoreşti 4 , excepţia de necompetenţă, excepţia greşitei compuneri a completului de judecată

sau a constituirii instanţei 5 , excepţia incompatibilităţii, excepţia recuzării, excepţia strămutării

pricinii);

c) Excepţii procesuale privind actele de procedură şi termenele procedurale (excepţia de

prematuritate, excepţia lipsei de interes 6 , excepţia nulităţii, excepţia tardivităţii);

d) Excepţii procesuale privind judecata (excepţia lipsei procedurii prealabile, excepţia

litispendenţei, excepţia conexităţii, excepţia perimării, excepţia prescripţiei dreptului subiectiv

alegat, excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, excepţia puterii lucrului judecat,

excepţia exercitării abuzive a dreptului procesual). Aşa fiind, excepţia procesuală nu este un

mijloc aflat în exclusivitate la dispoziţia pârâtului. Ea poate fi invocată uneori şi de către

reclamant, procuror sau de instanţă din oficiu.

38

______________________________________________________________________________1 În doctrina română, ca substanţiale monografii, dedicate temei excepţiilor procesuale, remarcăm: Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983; M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002.2 M. Tăbârcă, op. cit., p. 12 şi urm.3 Este vorba de imunitatea de jurisdicţie a misiunii diplomatice şi a agentului diplomatic, în privinţa acestuia din urmă cu excepţia celor trei cazuri menţionate de art. 31 din Convenţia de la Viena din 1961, ratificată de România prin Decretul nr. 566/1968. Este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută. (Sentinţa civilă nr. 412/1997 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în „Culegere de practică judiciară civilă”, Ed. All Beck, p. 380-381.)4 Deşi această excepţie s-ar putea include în categoria largă a excepţiei de necompetenţă – necompetenţa generală –, ni se pare justificată menţionarea ei distinctă, întrucât este mai mult decât o simplă excepţie de necompetenţă, punând în discuţie – cum tradiţional se spune – separaţia puterilor în stat.5 Ni se pare mai potrivit să se vorbească de „constituirea instanţei”, căci, bunăoară, nici procurorul, nici grefierul, nici magistratul-asistent nu fac parte din completul de judecată. Totuşi – cel puţin aşa se prevede –, magistraţii consultanţi fac parte din completul de judecată, dar cu vot consultativ.6 Ambele aceste prime excepţii credem că îşi află locul în această categorie, fiind mai justificată asocierea lor cererii de chemare în judecată – act de procedură – sau, în sens mai larg, acţiunii civile decât părţilor.

Aceasta pentru că, pe de o parte, în sens larg, „excepţia” desemnează toate mijloacele de

„apărare”, inclusiv cele care vizează fondul litigiului , sau, altfel spus, din cealaltă perspectivă,

„apărarea”, în sens larg, implică atât fondul dreptului, cât şi forma prin care se încearcă

valorificarea lui 7 . Aşa privite lucrurile, în aceste limite, termenii „excepţie” şi „apărare” par a fi

echivalenţi. Iar „apărarea”, prin definiţie, aparţine pârâtului. Pe de altă parte, chiar atunci când

reclamantul invocă o excepţie, el nu se înscrie astfel pe un plan procesual defensiv, de „apărare”,

ci el acţionează ofensiv, în scopul consolidării pretenţiilor sale sau pentru a perfecta formele

procesuale înăuntrul cărora tinde la realizarea acelor pretenţii.

În sens restrâns şi tehnic procesual, „excepţiile” sunt acele mijloace procesuale, făcând

parte din acţiune, de regulă aparţinând pârâtului, prin care acesta, fără a aborda fondul dreptului,

pune în discuţie condiţiile formale ale judecăţii sau condiţiile de exercitare a dreptului la acţiune 8

. Pe scurt, excepţia este o apărare procedurală.

Articolul 137 alin. (1) C. proc. civ., fără să definească excepţiile procesuale, realizează o

summa divisio a acestora, grupându-le în „excepţii de procedură” – cele cu privire la condiţiile

formale ale judecăţii – şi „excepţii de fond” – cele cu privire la condiţiile de exercitare a

dreptului la acţiune 9 –, profesând astfel o terminologie contestabilă şi întreţinând o sursă de

ambiguităţi 10 . Cu atât mai mult cu cât, la alineatul următor al art. 137 C. proc. civ., se precizează:

„Excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se

administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii” (s.n.). Într-o asemenea situaţie

însă, adeseori, excepţia de fond se dizolvă într-o apărare de fond 11 .

În actuala reglementare a excepţiilor procesuale – din care ar face parte cele de procedură

______________________________________________________________________________7 J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., nr. 42, p. 66; P. Vasilescu, op. cit., vol. III, nr. 194, p. 259.

39

8 Suprapunerea terminologică nu trebuie să implice o confuzie juridică. În dreptul civil, substanţial, termenul „excepţie” are o altă semnificaţie decât în procedura civilă, bunăoară: excepţiile codebitorului solidar – art. 1047 C. civ., excepţia fidejusorului – art. 1653 alin. (2) C. civ., excepţia garantului – art. 1681 C. civ., excepţia beneficiului de discuţiune şi a beneficiului de diviziune – art. 1662, art. 1042 şi urm. C. civ. O situaţie distinctă are excepţia de neexecutare a contractului. (Pe larg, a se vedea I. Kocsis, Excepţia de neexecutare, sancţiune a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, Dreptul nr. 4/1999, p. 3-17.) 9 A se vedea, de asemenea: C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 937/1996, Dreptul nr. 6/1997, p. 121-122; P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din circumscripţia Curţii de Apel Suceava, Dreptul nr. 4/1996, p. 86-88. 10 Sorgintea ambiguităţilor se află în dreptul roman. În procedura formulară, pârâtul putea fie să se opună „direct” pretenţiilor reclamantului, negând dreptul alegat de acesta, recurgând deci la o „apărare”, fie să se opună „indirect” – în condiţiile oferite de dreptul pretorian –, invocând un fapt distinct de fondul dreptului, recurgând deci la „excepţii”. În realitate, excepţia era tot o apărare, dar originalitatea excepţiei deriva din forma sa procedurală. (În acest sens P. Perju, loc. cit., p. 87.)11 Exprimând consecvenţă în propriul sistem de judecăţi, s-a considerat a fi o excepţie de fond – având ca obiect invocarea unor lipsuri cu privire la condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile – nejustificarea unui drept subiectiv, situaţie în care „cererea va fi respinsă”, de regulă „la sfârşitul judecăţii”. (V.M. Ciobanu, G. Boroi, Probleme privind excepţiile procesuale, Dreptul nr. 9-12/1990, p. 146.) şi cele de fond – devine extrem de anevoioasă delimitarea celor două categorii, subsumate

instituţiei excepţiilor procesuale, dar mai ales delimitarea excep-ţiilor de fond de apărările în

fond, când, în condiţiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., ele s-ar rezolva deodată 12 .

Rămânând însă în spaţiul acestei reglementări, vom distinge aşadar între excepţii

procedurale – cele cu privire la actele şi faptele procesuale –, excepţii de fond – cele cu privire la

exercitarea dreptului la acţiune sau transpunerea pe plan procesual a unor principii sau instituţii

de drept material de care se leagă dreptul la acţiune – şi apărări în fond – cele care tind la

respingerea pretenţiilor reclamantului, în totul sau în parte, după examinarea fondului dreptului 13.

Între „excepţiile procedurale” şi-ar afla locul cele care au ca obiect necompetenţa

instanţei, compunerea completului de judecată, condiţiile de îndeplinire ale actelor de procedură,

procedura de judecată, asigurarea bunei desfăşurări a judecăţii şi evitarea unor soluţii

contradictorii. Ele sunt analizate în cadrul diverselor instituţii procesuale: incompatibilitatea,

recuzarea, timbrarea, decăderea, perimarea, conexitatea, litispendenţa ş.a. Cât priveşte efectele

lor, atunci când sunt admise, excepţiile de procedură au un caracter eterogen 14 (declinarea

competenţei sau respingerea cererii ca inadmisibilă ori închiderea dosarului; stingerea

procesului; amânarea cauzei; refacerea actului de procedură etc.). Între „excepţiile de fond” s-ar

înscrie prematuritatea cererii, lipsa de interes, lipsa capacităţii procesuale, lipsa calităţii

procesuale, autoritatea lucrului judecat, prescripţia extinctivă, precum şi acele excepţii care

decurg din condiţiile exprese şi imperative ale legii cu privire la execitarea dreptului la acţiune 15 .

Efectele excepţiilor de fond au un caracter mai omogen 16 : anularea sau respingerea cererii ca

prematură, inadmisibilă, prescrisă etc. 17

Potrivit unor diverse criterii, excepţiile procesuale pot fi grupate în câteva categorii. Aşadar:

40

• După obiectul asupra cărora poartă, excepţiile procesuale sunt: a) excepţii de

procedură; b) excepţii de fond.

______________________________________________________________________________12 În cazul excepţiei autorităţii lucrului judecat, rezolvarea acesteia de către instanţă presupune de asemenea o judecată în fond, pentru descifrarea unor probleme extrem de complexe cu privire la identitatea de „materie litigioasă”, de cauză şi de părţi în aceeaşi calitate, examenul atent a „ceea ce s-a judecat” şi a „ceea ce se cere să se judece”. (Pe larg, M.D. Tomasin, Essai sur l’autorité de la chose jugée en matière civile, thèse, Paris, 1975.) 13 Într-o opinie, ar trebui să se constituie într-o categorie distinctă de excepţii „inadmisibilităţile”. (D. Radu, G. Popescu, Aspecte teoretice şi practice ale excepţiei de inadmisibilitate în procesul civ, R.R.D. nr. 9/1987, p. 44-52.) 14 V.M. Ciobanu, G. Boroi, loc. cit., p. 149.15 În încercarea de a identifica excepţiile de fond s-au manifestat două tendinţe: una extensivă, cealaltă restrictivă. (Al. Bacaci, op. cit., p. 18.) 16 V.M. Ciobanu, G. Boroi, loc. cit., p. 151.17 Excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu tinde spre un efect peremptoriu, dar începe cu un efect dilatoriu. (I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 265-266; V.M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p. 119.)

• După efectul imediat produs 18 , excepţiile procesuale pot fi grupate în următoarele

categorii: a) Excepţii dilatorii – acelea care, dacă sunt admise, au ca efect imediat întârzierea

judecării cauzei (de exemplu, incompatibilitatea, recuzarea, neregulata citare ş.a.); b) Excepţii

peremptorii sau dirimante – acelea care, admise fiind, determină respingerea sau anularea

cererii; în principiu, împiedicând continuarea sau reluarea judecăţii 19 (bunăoară, prescripţia,

autoritatea lucrului judecat, prematuritatea cererii etc.); c) Excepţii declinatorii – acelea care, în

ipoteza admiterii lor, au ca rezultat trimiterea cauzei spre judecare unei alte instanţe

(necompetenţa, litispendenţa şi conexitatea). Într-un sens larg însă, aproape toate excepţiile

procesuale au ca rezultat implicit şi amânarea soluţionării cauzei (de exemplu, anularea actului

de procedură care impune refacerea lui, declinarea competenţei, litispendenţa, conexitatea).

• După natura normei încălcate, după caracterul imperativ sau dispozitiv al acestei

norme, excepţiile procesuale pot fi: a) Excepţii absolute, privind încălcarea unor norme

imperative. Ele sunt susceptibile de invocare de oricare dintre părţile litigiului, de către procuror,

precum şi de către instanţă din oficiu; invocarea lor se poate face în orice etapă a procesului

civil; asemenea excepţii n-au şansa acoperirii. (De exemplu, necompetenţa generală, materială

sau teritorială exclusivă a instanţei, incompatibilitatea, prescripţia, autoritatea lucrului judecat

ş.a.); b) Excepţii relative, privind încălcarea unor norme dispozitive. Ele pot fi ridicate numai de

partea interesată 20 şi într-un anumit termen (prin întâmpinare, la prima zi de înfăţişare sau, în

cursul judecăţii, de îndată ce s-a produs neregularitatea invocată); asemenea excepţii pot fi

acoperite – expres, implicit sau tacit – de către partea care ar fi avut dreptul să le ridice.

Ordinea de invocare a excepţiilor şi căile prin care ele pot fi invocate se rezolvă diferit.

Articolul 137 alin. (1) C. proc. civ., deşi priveşte „ordinea soluţionării excepţiilor”, oferă

totuşi un criteriu sugestiv şi pentru „ordinea de invocare” a acestora: „Instanţa se va pronunţa

41

mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în

totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.

______________________________________________________________________________

18 Adeseori, în conţinutul acestui criteriu este cuprins şi „scopul” urmărit prin invocarea excepţiei. Astfel formulat, criteriul n-ar fi însă compatibil cu categoria excepţiilor dilatorii, întrucât, dacă partea îşi propune ca scop pur şi simplu amânarea judecăţii, ea îşi exercită abuziv un drept procesual, devenind răspunzătoare pentru paguba pricinuită prin amânare (art. 154 C. proc. civ.).19 Efectul acesta trebuie evaluat nuanţat: în cazul unora dintre excepţiile peremptorii, el este definitiv (prescripţia, puterea lucrului judecat); în cazul altora, el este temporar (prematuritatea, lipsa calităţii de reprezentant, nulitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsurile arătate de art. 133 C. proc. civ.).20 Instanţa nu le poate invoca din oficiu. Ea le poate însă aduce în atenţia părţii interesate, pentru ca apoi să le supună dezbaterii contradictorii. Bunăoară, s-a decis că, deşi excepţia puterii lucrului judecat are caracter imperativ, ea putând fi ridicată de părţi sau de judecător în orice stare a pricinii, astfel cum precizează art. 108 alin. (1) C. proc. civ. ea trebuie pusă în discuţia părţilor, pentru a nu le lipsi de posibilitatea unor eventuale apărări – C.S.J., secţ. cont. adm., dec., nr. 1169/1996, Dreptul nr. 5/1997, p. 92-93.

Prin extrapolare, două reguli ar putea fi deduse de aici cu privire la ordinea de invocare a

excepţiilor :

a) Vor fi invocate mai întâi acele excepţii care fac de prisos cercetarea fondului (de

exemplu, necompetenţa instanţei, prescripţia, autoritatea lucrului judecat etc.);

b) S-ar impune invocarea mai întâi a acelei excepţii care face de prisos cercetarea celei

care urmează (de exemplu, mai întâi autoritatea lucrului judecat şi apoi prescripţia dreptului la

acţiune) 21 .

Căile prin care pot fi invocate excepţiile sunt dependente de etapa sau faza procesului

civil şi de natura normelor încălcate. Ar rezulta următoarele mijloace: întâmpinare (art. 115 pct.

1 C. proc. civ.), intervenţie scrisă sau orală la prima zi de înfăţişare (art. 118 C. proc. civ.) sau,

după caz, pe parcursul dezbaterilor, apel, recurs, contestaţia în anulare obişnuită (art. 317 C.

proc. civ.), contestaţia în anulare specială (art. 318 C. proc. civ.), revizuire (art. 322 pct. 7 C.

proc. civ.). Modul de indicare a mijloacelor de invocare a excepţiilor nu semnifică, irepresibil, şi

succesiunea logică a acestora.

Sancţiunea, în cazul neinvocării excepţiei, la termenul, momentul, etapa sau faza

procesului civil impuse de lege, este decăderea din dreptul de a o mai invoca. „Excepţiile de

procedură – spune art. 136 C. proc. civ. – care nu au fost propuse în condiţiile art. 115 şi 132, nu

vor mai putea fi invocate în cursul judecăţii, afară de cele de ordine publică”. Dar decăderea

însăşi se invocă tot pe cale de excepţie.

Două precizări ar mai fi, poate, utile: se spune uneori că excepţia trebuie invocată in

limine litis, ceea ce poate fi valabil prin referire însă numai la cererea introductivă; având ca

reper şi dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă, ar trebui să se prevadă, ca regulă, cerinţa

invocării simultane a tuturor excepţiilor. Chiar de lege lata, ţinând seama de imperativul

42

constituţional privind rezolvarea cauzei într-un „termen rezonabil”, o asemenea interpretare este

nu doar posibilă, ci necesară.

Articolul 137 C. proc. civ. rămâne criteriul oferit de legiuitor pentru a stabili ordinea de

soluţionare a excepţiilor 22 , şi anume: simetric identic cu ordinea de invocare a lor .

______________________________________________________________________________21 Dacă judecătorul, schimbând ordinea firească de soluţionare a excepţiilor, dă prioritate excepţiei care îl obligă să-şi exprime opinia asupra soluţiei ce poate fi dată procesului, el poate fi recuzat în condiţiile art. 27 pct. 7 şi urm. C. proc. civ. (P. Perju, op. cit., Dreptul nr. 2/2005, p. 189.) 22 Pentru alte observaţii critice la modul de formulare a art. 137 C. proc. civ., a se vedea D. Radu, G. Popescu, Aspecte teoretice şi practice ale excepţiei de inadmisibilitate în procesul civil, R.R.D. nr. 9/1987, p. 52.

Instanţa poate însă temporiza soluţionarea unei excepţii, atunci când dispune unirea

acesteia cu fondul, întrucât urmează să administreze probe care interesează deopotrivă soarta

excepţiei şi a fondului 23 .

Cât priveşte modul de soluţionare a excepţiilor procesuale, forma pe care o îmbracă

verdictul instanţei este diferită: dacă instanţa consideră excepţia neîntemeiată, ea se va pronunţa

printr-o încheiere interlocutorie 24 de respingere; dacă instanţa admite excepţia, ea se va pronunţa,

după caz, printr-o încheiere sau prin sentinţă ori decizie, ţinând seama de caracterul şi natura

excepţiei 25 . Împotriva încheierii prin care s-a admis ori s-a respins excepţia de procedură, nu se

poate deschide calea de atac decât odată cu fondul, dacă legea nu prevede expres altfel. În orice

caz, încheierile prin care instanţa se pronunţă asupra excepţiilor sunt, în principiu, susceptibile de

a fi atacate cu apel, odată cu hotărârea, din moment ce prin astfel de încheieri nu se întrerupe sau

suspendă cursul judecăţii. Când excepţia s-a admis prin sentinţă sau decizie, soluţia poate fi

atacată, după caz, cu apel sau recurs. De regulă, casarea se face cu reţinerea cauzei. Totuşi,

casarea se va face cu trimitere dacă la nivelul primului grad de jurisdicţie n-a fost abordat fondul

litigiului, tocmai pe temeiul admiterii excepţiei, sau dacă instanţa de control judiciar a admis

excepţia de necompetenţă 26 .

În concluzie:

a) Excepţia procesuală este una din formele prin care se manifestă acţiunea;

b) Deşi, de regulă, ea este valorizată ca mijloc de apărare a pârâtului, excepţia nu aparţine

în exclusivitate acestuia şi nici nu este întrebuinţată numai pentru apărare;

c) Excepţia procesuală presupune existenţa unui proces civil în curs;

d) Scopul real şi rezultatul excepţiei trebuie să fie obţinerea unei soluţii finale legale şi

temeinice;

43

e) Excepţia procesuală este mijlocul tehnic prin care se invocă încălcarea unor norme de

drept substanţial sau procesual;

f) Excepţia procesuală nu aduce în discuţie fondul dreptului, chiar dacă, uneori, ea este

unită cu fondul dezbaterilor sau ea este invocată în această etapă a procesului civil;

______________________________________________________________________________23 În acest sens Al. Bacaci, op. cit., p. 44. În sensul arătat: C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr. 164/1998, în „Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie”, cit. supra, set 3/1999.24 O astfel de încheiere nu prefigurează fondul, aşa cum îndeobşte se întâmplă, din moment ce este de esenţa excepţiei procesuale ca ea să fie străină de fondul litigiului.25 Dacă, deşi s-a admis excepţia, instanţa rămâne în continuare învestită, ea va pronunţa o încheiere; va pronunţa însă o hotărâre dacă, admiţând excepţia, dispune declinarea competenţei, constată perimarea, respinge sau anulează cererea. (M. Tăbârcă, op. cit., p. 60.)26 Pentru alte detalii, a se vedea Al. Bacaci, op. cit., passim.

g) Admiterea excepţiei procesuale constituie, după caz, un obstacol temporar în

soluţionarea cererii principale sau un obstacol dirimant, definitiv;

h) În principiu, admiterea excepţiei procesuale nu afectează însuşi dreptul alegat, iar

hotărârea pronunţată nu are putere de lucru judecat cât priveşte fondul dreptului.

şi infra, nr. 107.

2 Excepţia autorităţii de lucru judecat – consideraţii procesuale

Autoritatea de lucru judecat interesează ordinea publică şi are drept scop să evite

pronunţarea de hotărâri contradictorii şiş a pună sfârşit contestaţiilor între părţi , şi să înlăture

deci nesiguranţă în tranzacţiunile încheiate. 27

Nu este îngrădit că procesul odată terminat, aceeaşi cauză să revină în faţa justiţiei,

fiindcă acest lucru ar putea duce la pronunţarea de hotărâri contradictorii prin recunoaşterea

raportului juridic tăgăduit anterior sau dimpotrivă, prin tăgăduirea a ceea ce a fost declarat

irevocabil stabilit- consecinţele fiind dăunătoare atât din punct de vedere al intereselor părţilor

aflate într-o permanentă stare de incertitudine cât şi al stabilităţii circuitului civil în general. 28

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi

ordine socială, fiind interzisă readucerea în fata instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi

nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art.  6 din CEDO, deoarece dreptul

de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor

principii.

Excepţia autorităţii de lucru judecat este o excepţie de fond, lucru asupra căruia este de

acord întreaga literatură de specialitate şi practica judiciară. 29 De aceea, principiul autorităţii de

44

lucru judecat depăşeşte interesul privat al părţilor, iar instanţa poate din oficiu să ridice excepţia

dacă constată tripla identitate şi să respingă cererea de chemare în judecată. 30

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie

procesuală (conform art.  1201 C.civ. şi art.  166 C.proc.civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de

probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform

______________________________________________________________________________27A se vedea C Hamangiu, N Gorgean, Codul civil adnotat, Ed Sotec Cosar, vol IV, pag 323, pc 128C Tusinshi, Elementele autorităţii lucrului judecat. Pe marginea interpretării art. 1201 din Codul civil în JN nr. 3/1961, pag 14129A se vedea Al Bacaci, op cât, pag 164; Emesse Florian, op cât, pag 177-179, Ioan Les op cât pag 10530I Deleanu, V mArgineanu op cât pag 160-161

art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin.  (2) C.civ.) .

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ,

extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla

identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C.civ. (obiect, părţi, cauza), nu tot astfel se

întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând

modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi,

fără posibilitatea de a se statua diferit .

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune   într-un al doilea proces care are

legătură cu chestiunea litigioasă dezlegata anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în formă prezumţiei vine să asigure, din

nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii

judecătoreşti.

Cum, potrivit art.  1200 pct. 4 cu referire la art.  1202 alin. (2) C.civ., în relaţia dintre

părţi, aceasta prezumţie are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acţiune în

cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.

Pentru a exista autoritate de lucru judecat nu este necesară identitatea însăşi a obiectului

material dacă dreptul ca atare a fost confirmat printr-o hotărâre irevocabilă, fie că asupra unei

părţi din acesta conform principiului pai est în toto et tot est în parte. 31

Referitor la identitatea de obiect, ca exemplu, nu există autoritate de lucru judecat atunci

când prin hotărâre se constată nulitatea actului la înstrăinare pentru nerespectarea unei condiţii

legale imperative, dar acţiunea ulterioară se referă la rezoluţiunea promisiunii de vânzare

sinalagmatică rezultând din acelaşi act pe motiv că vânzarea nu s-a perfectat din culpă celeilalte

părţi. 32

45

Identitatea cauzei produce autoritatea lucrului judecat pe când identitatea mijloacelor de

susţinere, nu. Astfel, nu există autoritatea lucrului judecat dacă prima hotărâre s-a obţinut în

posesoriu iar cea de-a doua este fondată pe însuşi dreptul de proprietate, deoarece acţiunea

posesorie este fondată pe faptul posesiei iar cea petitorie pe o stare de drept. 33

______________________________________________________________________________31S-a decis că nu se poate reţine că nu există identitate de obiect pe motiv că în prima cauză s-a solicitat anularea titlului de proprietate iar în prezenţa cauză s-a solicitat doar anularea parţială a acestuia, din moment ce pentru reclamanţi, judecata anterioară, definitive, a inclus partea din obiectul material solicitată în noul process iar la baza ambelor prestaţii sta acelaşi drept. A se vedea CĂ Iaşi, dec civ nr. 1980/22.12.1999, în M gaiţa MM Pivniceru , Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în materie civil ape anul 1999, Ed Lumina Lex, Buc, 2000, pag 188-18932Trib Suprem, col civ, dec nr. 118/1958 inLP nr 6/1958, p 11033Trib Supr, col civ, dec nr. 816/1955 în CD pe anul 1955, vol II pag 230

Referitor la identitatea de persoane, autoritatea lucrului judecat a hotărârii judecătoreşti

îşi produce efectele doar între părţile litigante, ea neputând să creeze situaţii avantajoase pentru

terţi sau să dăuneze acestora.

Asupra acestei excepţii instanţa se va pronunţa după caz printr-o încheiere sau prin

hotărâre.

Dacă în urma examinării excepţiei instanţa constată că aceasta este temeinică şi deci

există tripla identitate, va da o hotărâre de respingere a acţiunii pe temeiul excepţiei autorităţii de

lucru judecat.

Dacă excepţia este considerată neîntemeiată, instanţa o va respinge printr-o încheiere

interlocutorie continuând apoi judecata. Această încheiere va putea fi atacată doar o dată cu

fondul cauzei fiind vorba după cum am precizat de o încheiere interlocutorie, adică una care

leagă instanţa.

3 Autoritatea lucrului judecat în cadrul raporturilor mutuale dintre diversele jurisdicţii

3.1 Autoritatea hotărârii instanţei civile faţă de o altă instanţă civilă.

Problema unei asemenea relaţii de autoritate – de la o instanţă civilă către o altă instanţă

civilă – poate fi provocată prin una din următoarele situaţii posibile: pronunţarea unei hotărâri

anterioare de către o instanţă civilă, asupra unei chestiuni litigioase, de natură să circumscrie

soluţia într-un alt litigiu, ulterior, aflat în curs de soluţionare tot în faţa unei instanţe civile;

concursul dintre două litigii concomitente şi conexe aflate în faţa unor instanţe civile diferite.

Autoritatea hotărârii instanţei civile faţă de o altă instanţă civilă este evocată de

prevederile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în sensul cărora instanţa poate suspenda judecata

46

„când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care

face obiectul unei alte judecăţi” 34 .

Câteva condiţii minime pentru existenţa incidentului pot fi deja admise:

a) Raporturile juridice litigioase trebuie să fie dependente de soluţia dată în primul

depinzând soluţia în cel de-al doilea;

b) Ambele litigii trebuie să aibă ca obiect probleme de fond;

c) Cele două litigii să nu fie identice, căci, altfel, în condiţiile art. 163 alin. (1) C. proc.

______________________________________________________________________________34 De exemplu, judecarea cererii de stabilire a paternităţii unui copil născut de o femeie căsătorită urmează a fi suspendată până la răsturnarea prezumţiei de paternitate prin acţiunea de tăgăduire a paternităţii introdusă de către soţul mamei.

Civ., s-ar putea invoca litispendenţa;

d) Cele două litigii, deşi diferite, să nu fie susceptibile de conexare sau excepţia

conexităţii să fi fost respinsă.

Hotărârea definitivă sau irevocabilă a instanţei civile va avea autoritate în faţa celeilalte

instanţe civile – pentru ceea ce prin acea hotărâre s-a judecat – din cel puţin două considerente:

a) Unul derivat din succesiunea în timp a hotărârilor (temporibus ante, ante hoc tempus,

conservatis temporibus);

b) Celălalt dedus din imperativul evitării contradicţiilor dintre hotărâri. Dar scopul

autorităţii lucrului judecat nu este acela de a împiedica reiterarea aceluiaşi litigiu sau, altfel spus,

funcţia autorităţii lucrului judecat nu este cea negativă; autoritatea lucrului judecat îndeplineşte

acum numai o funcţie pozitivă: recunoaşterea autorităţii a ceea ce deja s-a statuat definitiv ori

irevocabil. La fundamentul acestei autorităţi se află principiul imutabilităţii verificării şi tranşării

anterioare a unei chestiuni litigioase 35 , în niciun caz însă prevederile art. 1201 C. civ. Între cele

două litigii nu există identitate de obiect, de cauză şi de părţi 36 .

3.2. Autoritatea hotărârii instanţei de contencios comercial faţă de o instanţă civilă.

Problema raporturilor mutuale dintre aceste jurisdicţii se rezolvă principial identic cu

rezolvarea dată ipotezei precedente. Ar prezenta mai ales interes calificarea unui litigiu, prin

hotărârea instanţei de contencios comercial, ca fiind de natură comercială. „Faptele de comerţ”,

la care, în principal, se referă art. 3 şi art. 4 C. com., sunt considerate ca atare sub semnul a două

criterii, unul obiectiv, iar celălalt subiectiv. Considerarea, potrivit unuia dintre aceste criterii, a

unui fapt determinat, generator al unui litigiu, ca fiind „fapt de comerţ” poate avea implicaţii

asupra competenţei instanţelor chemate să rezolve un viitor litigiu conex cu respectivul fapt de

47

comerţ, calificat astfel printr-o hotărâre anterioară, precum şi a procedurii urmate pentru

rezolvarea acelui litigiu 37 .

3.3. Autoritatea hotărârii instanţei de contencios administrativ faţă de o instanţă civilă.

O astfel de relaţie de autoritate este implicată în cuprinsul prevederilor art. 4 din Legea

______________________________________________________________________________35 Este de ordinul evidenţei că, într-o asemenea situaţie, autoritatea hotărârii instanţei civile în faţa celeilalte instanţe civile nu se poate sprijini pe dispoziţiile art. 1201 C. civ., dispoziţii care evocă aspectul negativ al autorităţii. 36 Aşadar, nu numai că nu se cere întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 1201 C. civ., dar rezolvarea dată implică chiar cerinţa ca cel de-al doilea litigiu să fie esenţialmente diferit de primul, rezolvat prin hotărâre. 37 Pentru o ipoteză concretă, a se vedea I. Deleanu, Natura juridică a contractului de locaţiune încheiat între două societăţi comerciale, precum şi a acţiunilor care derivă dintr-un asemenea contract, Dreptul nr. 7/1994, p. 37 şi urm.nr. 554/2004, în sensul cărora legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual,

indiferent de data emiterii acestuia, poate să fie cercetată oricând „în cadrul unui proces”, pe cale

de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. Asupra excepţiei de nelegalitate se

pronunţă – în actuala reglementare, discutabilă însă – instanţa de contencios administrativ. Astfel

cum precizează art. 4 alin. (4) din legea menţionată – evocând autoritatea hotărârii instanţei de

contencios administrativ –, dacă această instanţă constată nelegalitatea actului, „instanţa în faţa

căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona cauza fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost

constatată” . Hotărârea dată într-o acţiune directă în contencios administrativ va avea autoritate

de lucru judecat în faţa instanţei civile, cât priveşte legalitatea sau ilegalitatea actului

administrativ atacat .

Relaţia dintre cele două instanţe poate fi şi inversă: autoritatea hotărârii instanţei civile în

faţa instanţei de contencios administrativ, cât priveşte cuantumul despăgubirilor 38 .

În situaţia în care instanţa de contencios administrativ se mărgineşte doar să califice actul

ca administrativ, această interpretare îşi produce efectele numai între părţile din acel litigiu, o

astfel de calificare neputând obliga instanţa civilă, interpretarea având un caracter relativ 39 .

3.4. Autoritatea hotărârii instanţei penale faţă de o instanţă civilă.

Articolul 22 alin. (1) C. proc. pen., referindu-se in terminis la această relaţie de

autoritate, spune că hotărârea definitivă a instanţei penale „are autoritate de lucru judecat în faţa

instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a

săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”. Prin această soluţie legislativă, legea română s-a înscris între

două tendinţe extreme 40 , găsind o rezolvare echilibrată, raţională. Pe de o parte, în interes

general şi pentru evitarea unor soluţii contradictorii, hotărârea penală îşi realizează autoritatea de

48

lucru judecat faţă de hotărârea ce s-ar da în procesul civil: cât priveşte ceea ce în realitate şi în

mod necesar s-a decis – existenţa faptei – şi care constituie faza comună a acţiunii penale şi a

celei civile; persoana care a săvârşit acea faptă, în egală măsură subiect al răspunderii penale şi

subiect al răspunderii civile; vinovăţia acelei persoane, ca temei subiectiv al ambelor forme de

______________________________________________________________________________38 Pentru un exemplu edificator, a se vedea H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 431-432.39 S-a opinat că atunci când actul administrativ priveşte afirmarea sau negarea unui drept, hotărârea judecătorească înzestrată cu puterea lucrului judecat îşi produce totuşi efectul pozitiv (P. Lacoste, op. cit., nr. 1375, p. 516).40 Într-o opinie, s-a considerat că hotărârea dată în penal are, în toate cazurile, autoritate de lucru judecat faţă de o hotărâre ce ar urma să dea în civil; într-o altă opinie s-a considerat, dimpotrivă, că hotărârea penală nu are nicio înrâurire în civil. (Asupra argumentelor şi observaţiilor critice, a se vedea D. Alexandresco, op. cit., VII, p. 644-649.)

răspundere. Pe de altă parte, s-a lăsat instanţei civile libertatea de apreciere şi de decizie sub toate

celelalte aspecte 41 .

Constatarea ce se impune cu desăvârşită claritate este aceea că, potrivit art. 22 alin. (1) C.

proc. pen, altele sunt elementele autorităţii lucrului judecat decât cele arătate de art. 1201 C. civ.,

neexistând identitate de obiect (aplicarea unei pedepse şi, respectiv, despăgubirea civilă),

identitate de cauză (încălcarea legii penale şi, respectiv, încălcarea legii civile) şi, adeseori, nici

identitate de părţi (Ministerul Public 42 , reclamantul), cel mult putându-se vorbi despre o

identitate asupra unor chestiuni litigioase (eadem quaestio).

S-a considerat că, în raport cu instanţa civilă, hotărârea penală excelează prin „funcţia ei

probatorie în al doilea litigiu” 43 , această funcţie fiind „tonalitatea dominantă” a hotărârii penale.

Dar hotărârea instanţei penale e mai mult decât un mijloc de probă, ea obligă instanţa civilă,

indiferent de justeţea soluţiei.

Autoritatea lucrului judecat în penal asupra civilului nu reprezintă decât aplicarea

efectului pozitiv al hotărârii penale cu privire la chestiunile litigioase tranşante: existenţa faptei,

persoana care a săvârşit fapta şi vinovăţia acesteia. Cu alte cuvinte şi potrivit ideii pe care am

împărtăşit-o, operează şi în această situaţie imutabilitatea verificării şi tranşării jurisdicţionale

asupra numitorului comun dintre două tipuri de litigii. Articolul 22 alin. (2) C. proc. pen., într-o

formulare negativă, spune că: „Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată

acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a

instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei

acesteia”. Câteva constatări şi câteva concluzii sunt justificate:

a) Articolul 22 alin. (2) C. proc. pen. nu face altceva decât să exprime, într-o altă formă,

ceea ce deja a consacrat alin. (1) al respectivului articol, anume preeminenţa autorităţii lucrului

49

judecat a hotărârii penale faţă de judecata în instanţa civilă, indiferent dacă instanţa penală a fost

sesizată ulterior soluţionării definitive a litigiului de către instanţa civilă;

b) Textul art. 22 alin. (2), prin chiar elementele sale, într-o interpretare pozitivă, lasă să se

______________________________________________________________________________41 De regulă, când se discută tema autorităţii hotărârii penale asupra civilului există tendinţa de a reduce totul la problema acţiunii civile în daune. Or, această autoritate se poate manifesta în multe alte privinţe, chiar dacă din textul art. 22 alin. (1) C. proc. pen. nu rezultă explicit o asemenea concluzie. Sub toate aspectele arătate, hotărârea penală va avea autoritate de lucru judecat în procesul civil.42 Ministerul Public nu poate fi considerat un mandatar al aceluia îndreptăţit la despăgubiri şi care nu s-a constituit parte civilă.43 J. Cl. Perrot, Cours de droit judiciaire privé, CDD, 1973, fasc. B, nr. 79 şi urm.

înţeleagă că hotărârea definitivă a instanţei civile are autoritate de lucru judecat în faţa organului

de urmărire penală şi a instanţei penale în privinţa altor chestiuni litigioase dezlegate decât

„existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”;

c) Formularea art. 22 alin. (2) nu excelează prin rigoare, sub cel puţin următoarele

aspecte: se vorbeşte şi despre autoritatea hotărârii „în faţa organului de urmărire penală”;

prevăzându-se limitele ineficacităţii hotărârii civile, implicit s-a lăsat astfel să se înţeleagă că

instanţa civilă ar putea să se pronunţe cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a

săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, doar că autoritatea lucrului judecat sub aceste aspecte nu-şi

produce efectele în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale 44 ;

d) Articolul 22 alin. (2) se referă in terminis la hotărârea definitivă a „instanţei civile”,

termen care nu trebuie interpretat restrictiv, căci hotărârea definitivă a instanţei de contencios

comercial sau de contencios administrativ se impune de asemenea instanţei penale, sub alte

aspecte însă decât cele specifice instanţei civile (bunăoară cât priveşte legalitatea sau ilegalitatea

actului administrativ invocat în instanţa penală pentru a cere achitarea sau condamnarea

inculpatului).

Regula că, în principiu, hotărârea instanţei civile nu are autoritate de lucru judecat în faţa

instanţei penale, priveşte numai acţiunea penală. De la această regulă sunt admisibile câteva

excepţii:

a) Hotărârea instanţei civile are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale când ea

are ca obiect dezlegarea unei chestiuni prejudiciale;

b) De asemenea, ea are autoritate de lucru judecat când dezlegarea sau tranşarea unei

probleme litigioase aparţine în exclusivitate instanţei civile 45 ;

50

c) În fine, va avea autoritate de lucru judecat atunci când faptul incriminat ca infracţiune

este posterior hotărârii instanţei civile prin care s-a creat o stare de drept sau prin care s-a decis

încetarea acelei stări .

______________________________________________________________________________44 De exemplu, constatarea de către instanţa civilă a inexistenţei faptei delictuale nu împiedică instanţa penală să stabilească existenţa faptei infracţionale, ci o va împiedica numai să hotărască asupra acţiunii civile.45 De exemplu, potrivit Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţii sau potrivit Legii nr. 129/1993 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, hotărârile comisiilor de reexaminare din cadrul OSIM-ului pot fi atacate numai la Tribunalul Bucureşti, care va decide asupra dreptului de invenţie sau asupra înregistrării.4 Hotărâri susceptibile de înzestrare cu autoritatea lucrului judecat

4.1. Condiţiile hotărârii susceptibile de înzestrare cu autoritatea lucrului judecat.

Articolul 255 C. proc. civ. se referă în general la „hotărâri”, cuprinzând între acestea nu

numai hotărârile prin care se rezolvă fondul litigiului sau căile de atac, ci şi „încheierile”, adică

hotărârile date de instanţă în cursul judecăţii. Nu toate aceste hotărâri, la care se referă art. 255 C.

proc. civ., au vocaţia înzestrării lor cu autoritatea lucrului judecat.

Pentru ca o hotărâre să dobândească autoritatea lucrului judecat, ea trebuie să

îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a) Să fie pronunţată de o instanţă română 46 ;

b) Să fie adoptată în cadrul unei proceduri contencioase 47 , în urma unor dezbateri

contradictorii 48 ;

c) Să rezolve definitiv 49 fondul litigiului sau o altă chestiune litigioasă, reprezentând un

segment din fondul litigiului 50 , asupra căruia, odată rezolvat, nu se mai revine 51 .

4.2. Categorii de hotărâri.

Unele hotărâri sunt indubitabil înzestrate cu autoritatea lucrului judecat ; altele

indiscutabil nu au o asemenea calitate ; există şi hotărâri în privinţa cărora, sub aspectul arătat,

opiniile sunt contradictorii sau rezolvările doctrinare ori jurisprudenţiale sunt nuanţate 52 .

Considerăm a fi hotărâri indubitabil susceptibile de înzestrare cu autoritatea lucrului

judecat:

a) Hotărârea pronunţată asupra cererii introductive de instanţă, prin care aceasta soluţionează

fondul litigiului, art. 1201 C. civ. vizând de fapt, explicit, o astfel de hotărâre;

51

______________________________________________________________________________46 Art. 167 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat precizează in terminis că hotărârea „străină” trebuie recunoscută în România „spre a beneficia de puterea lucrului judecat”.47 Art. 337 C. proc. civ. arată explicit că încheierile în materie necontencioasă „nu au puterea lucrului judecat”.48 Art. 1201 C. civ., referindu-se la o „cerere în judecată” vizează tocmai o cerere susceptibilă de soluţionare în procedură contradictorie.49 Aşadar, nu hotărârea trebuie să fie definitivă, ci rezolvarea dată în judecata fondului litigiului sau a unei alte chestiuni litigioase.50 Art. 268 alin. (3) C. proc. civ. se referă la încheierile prin care nu se rezolvă „în totul pricina”. A contrario rezultă că sunt hotărâri prin care se rezolvă „o parte” din pricină şi care, cum se precizează în cuprinsul aceluiaşi articol, „leagă” judecătorii, ei neputând să revină asupra celor hotărâte.51 Art. 258 alin. (3) C. proc. civ. prevede expres că, „după pronunţarea hotărârii, niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale”.52 Pe larg asupra argumentelor şi pentru prezentarea unor puncte de vedere ale doctrinei şi jurisprudenţei, a se vedea I. Deleanu, V. Deleanu, Hotărârea judecătorească, cit. supra, p. 122-135.

b) Hotărârea dată pentru rezolvarea unei cereri incidentale;

c) Hotărârea prin care, fără a se rezolva fondul litigiului, se tranşează un incident în proces, se

rezolvă o excepţie de fond sau un fine de neprimire, rezolvare prin care se împiedică abordarea

fondului;

d) Hotărârea interlocutorie, care, cum spune art. 268 alin. (3) C. proc. civ., deşi nu rezolvă „în

totul pricina”, „leagă” judecătorii de încheierea pronunţată;

e) Hotărârea pronunţată asupra unei chestiuni prejudiciale, în limitele, desigur, a ceea ce s-a

„judecat” ca şi chestiune prejudicială;

f) Hotărârea având ca obiect rezolvarea prin admitere chiar a unor excepţii de procedură, dar

având un caracter dirimant sau declinatoriu, în legătură cu ceea ce a „tranşat”, cu ceea ce a

„dezlegat” şi „statuat” în urma unor verificări jurisdicţionale.

Toate acestea însă în ideea de „imutabilitate” a ceea ce instanţa a decis în urma verificării

jurisdicţionale făcută în cadrul şi pe parcursul procedurii contencioase.

Considerăm de asemenea indubitabil că nu sunt înzestrate cu autoritatea lucrului judecat:

a) Hotărârea dată în materie necontencioasă, ceea ce rezultă explicit din prevederile art.

337 C. proc. civ., care spune că „încheierile” – în această materie desigur (n.n.) – „nu au puterea

lucrului judecat”;

b) Hotărârea dată de către instanţa străină, căci, astfel cum rezultă din prevederile art.

166-172 din Legea nr. 105/1992, o astfel de hotărâre este recunoscută tocmai pentru a beneficia

de puterea lucrului judecat;

c) Hotărârea preparatorie, aceea deci prin care, în cadrul instrucţiunii judiciare, instanţa

organizează şi realizează etapele judecăţii, pregătind astfel dezlegarea în fond a litigiului;

52

d) Hotărârea inexistentă, aceea care, prin modul cum este alcătuită, nu poate fi

considerată hotărâre;

e) Hotărârea care ar condamna la un lucru ilicit sau contrar ordinii publice, căci principiul

impossibilum nulla est obligatio se aplică şi obligaţiilor care rezultă din hotărârile judecătoreşti.

Sub aspectul aici discutat – acela al autorităţii lucrului judecat – au făcut şi încă fac obiect

al unor opinii contradictorii:

a) Hotărârea prin care, în cursul procesului şi pe baza unor dezbateri contradictorii,

instanţa dispune unele măsuri în materia probaţiunii 53 .

______________________________________________________________________________8 De exemplu, hotărârea prin care instanţa, în condiţiile art. 178 C. proc. civ. a dispus verificarea înscrisului.

În ce ne priveşte, ne-am ataşat unei opinii nuanţate 54 , în sensul că ar trebui să se facă o

apreciere asupra relaţiei dintre încheierea de „respingere” a probei şi fondul litigiului, anume:

atunci când instanţa nu are în vedere numai dovada propusă, ci implicaţiile acesteia asupra

fondului litigiului, precum şi atunci când, respingându-se dovada, în lipsa altor probe,

reclamantului urmează să i se respingă acţiunea, încheierea este interlocutorie şi ea este

înzestrată cu autoritatea lucrului judecat;

b) Hotărârea de expedient sau aşa-zisa „hotărâre convenită”, care consfinţeşte învoiala

părţilor. Am considerat şi considerăm că o astfel de „hotărâre” este un substitut convenţional al

hotărârii pe care instanţa ar fi trebuit să o pronunţe pentru a pune capăt litigiului, este un contract

care îmbracă, în cele din urmă, forma hotărârii şi, în consecinţă, aceasta nu are autoritate de lucru

judecat;

c) Ordonanţa preşedinţială am considerat-o – în acord cu opinia unanimă actuală – ca

fiind o hotărâre judecătorească în materie contencioasă, înzestrată cu autoritatea lucrului judecat,

între aceasta şi orice altă hotărâre judecătorească neexistând o diferenţă de natură juridică, ci una

de grad. 55

53

______________________________________________________________________________54P. Lacoste, op. cit., nr. 56, p. 26-27; P. Vasilescu, op. cit., III, nr. 321, p. 435.55 În acest sens, mai recent, a se vedea: I. Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. 3, 2005, cit. supra, p. 741-742; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, 2005, cit. supra, p. 231-232.

Capitolul V. Aspecte ale excepţiei autoritaţii de lucru judecat din practica judiciară

1 ) Autoritate de lucru judecat. Înţeles

C.S.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 779 din 08.03.2000

Pentru a exista autoritatea de lucru judecat, rezultată din hotărârea pronunţată

într-un proces anterior, potrivit art. 1201 C. civ., trebuie să existe tripla identitate cerută

de text: de persoane, de obiect şi de cauză.

Nu există însă autoritate de lucru judecat, dacă prima acţiune a fost respinsă pe

baza unei excepţii procedurale, fără să se fi rezolvat în fond litigiul dintre părţi.

În mod greşit prima instanţă a opus celei de a doua acţiuni puterea lucrului judecat,

deoarece, pentru a fi potrivnice, este necesară existenţa unor hotărâri ale căror dispozitive să

conţină dispoziţii care nu se pot concilia. În temeiul acestor considerente, este de observat că, în

primul proces, urmare a admiterii recursului în anulare şi a casării hotărârilor pronunţate anterior

în acea cauză, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă deoarece s-a apreciat că instanţele

judecătoreşti şi-au depăşit atribuţiile de putere, cu alte cuvinte, acţiunii i s-a dat o rezolvare pe

temeiul unei excepţii de necompetenţă materială, fondul dreptului de proprietate rămânând

nerezolvat.

Chiar dacă, în judecarea recursului în anulare, instanţa a făcut unele referiri la izvorul

raporturilor juridice dintre părţi, aceste referiri nu pot fi decât subsumate motivului care a condus

la admiterea recursului în anulare şi anume depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că

fondul dreptului subiectiv de proprietate dedus judecăţii a rămas nesoluţionat.

54

Din contră, în prezentul proces, reclamanţii urmăresc prin promovarea celei de a doua acţiuni

restituirea imobilului, solicitând instanţelor să rezolve fondul pricinii, adică să stabilească cui

aparţine dreptul de proprietate dedus judecăţii.

Deoarece, în cadrul primului proces, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă în temeiul unei

excepţii, iar, prin cea de a doua acţiune ce face obiectul litigiului de faţă, reclamanţii solicită de

această dată dezbateri ce privesc fondul dreptului de proprietate, acestei din urmă acţiuni nu i se

poate opune autoritatea de lucru judecat.

Pentru a exista autoritatea de lucru judecat într-un proces, din hotărârea pronunţată într-

un proces anterior, potrivit art. 1201 C. civ., trebuie să existe tripla identitate cerută de text: de

persoane, de obiect şi de cauză. Este însă necesar ca prima hotărâre rămasă definitivă să fi

rezolvat în fond procesul dintre părţi.

Atunci când, prin prima hotărâre, acţiunea a fost respinsă pentru consideraţii procedurale,

aşa cum este cazul în speţă, fără a se fi discutat temeinicia motivelor invocate de reclamanţi, este

evident că existenţa unei asemenea hotărâri nu poate constitui un impediment pentru

introducerea unei noi acţiuni în justiţie, din moment ce în primul proces fondul raporturilor

juridice dintre părţi şi care se referea la dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost

soluţionat.

2) Autoritate de lucru judecat. Condiţii

C.S.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 109 din 18.01.2000

Există autoritate de lucru judecat şi cea de a doua acţiune, întemeiată pe dispoziţiile art.

504 C. proc. pen., trebuie respinsă, în condiţiile în care a fost deja admisă, prin hotărâre

irevocabilă, o primă acţiune formulată de acelaşi reclamant, prin care statul a fost obligat la

despăgubiri pentru prejudiciul suferit de reclamant datorită arestării pe nedrept.

Reclamatul a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile pentru prejudiciul suferit

prin arestarea sa pe nedrept în perioada 29 ianuarie – 4 octombrie 1991, fiind apoi achitat, prin

sentinţa penală nr. 1504/1992.

Tribunalul a respins cererea, reţinând că dreptul la acţiune este prescris în raport cu

prevederile art. 504 C. proc. pen., iar, pe de altă parte, în cauză există autoritate de lucru judecat,

întrucât între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect, este în curs de soluţionare, în faza de apel, o altă

acţiune.

55

Apelul declarat de reclamant a fost respins de curtea de apel în baza aceloraşi

considerente.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, reiterând motivele de fapt invocate în

acţiune, pe care instanţele nu le-au analizat, şi anume: prin arestarea şi deţinerea pe nedrept,

boala de care suferă s-a agravat, medicamentele cumpărate pentru tratament s-au alterat, neavând

posibilitatea să cumpere altele.

Recursul reclamantului este fondat.

Aşa cum au reţinut ambele instanţe, prin sentinţa civilă nr. 85 din 18 martie 1997 a

Tribunalului Bihor, a fost admisă în parte o altă acţiune formulată de acelaşi reclamant, statul

român fiind obligat, în temeiul prevederilor art. 504 C. proc. pen., la plata sumei de 60.543.730

lei despăgubiri civile pentru prejudiciul suferit datorită arestării pe nedrept în perioada ianuarie –

octombrie 1991.

Urmare a apelului declarat de reclamant, prin decizia civilă nr. 26 din 6 iulie 1998, Curtea

de Apel Oradea a majorat despăgubirile acordate, la suma de 235.080.363 lei daune materiale şi

109.900.000 lei daune morale.

Reclamantul şi-a retras recursul declarat împotriva acestei hotărâri, declarând cu această

ocazie că a şi încasat sumele acordate.

Faţă de cele arătate, este evident că, în cauză, raportul juridic dedus judecăţii prin

prezenta acţiune este identic cu cel anterior, judecat irevocabil, existând întrunite cele trei

elemente: persoană, obiect şi cauză, pentru a se putea reţine, conform art. 1201 C. civ., puterea

lucrului judecat. Ca atare, reţinându-se existenţa în cauză a autorităţii lucrului judecat, corect

acţiunea a fost respinsă.

Instanţele au mai reţinut, de asemenea, corect, faţă de dispoziţiile art. 505 alin. (2) C.

proc. pen., că dreptul procesual în prezenta cauză este prescris, acţiunea putând fi pornită în

termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare, termen care este depăşit.

În raport cu aceste considerente, motivele de fond invocate în termen de reclamant privind

temeinicia pretenţiilor sale nu pot avea semnificaţie juridică, situaţie în care, recursul urmează a

fi respins.

3) Autoritate de lucru judecat. Cazul unei prime hotărâri de respingere ca prematură a

acţiunii

C.S.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, nr. 408 din 06.02.2002

56

Nu operează autoritatea de lucru judecat în cazul în care o primă acţiune s-a respins ca

prematură.

Reclamanţii au solicitat anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate seria M.17 nr. 0063/15.03.1995, emis de Agenţia Naţională pentru Comunicaţie şi

Informatică, în favoarea societăţii comerciale pârâte.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, prin întocmirea nelegală a certificatului

atacat, a fost încălcat dreptul lor de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 496 mp., dovedit

cu titlu de proprietate nr. 184.557/24.06.1996 emis de Comisia Judeţeană Iaşi conform Legii nr.

18/1991.

Agenţia Naţională pentru Comunicaţie şi Informatică a invocat în întâmpinare excepţia

autorităţii de lucru judecat, motivând că, în dosarul nr. 1441/2000 al Curţii de Apel Iaşi a fost

respinsă ca prematură acţiunea formulată de reclamanţi, având ca obiect anularea parţială a

aceluiaşi certificat de proprietate.

Curtea de Apel Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 118 din 2 octombrie 2000, a respins acţiunea

reţinând că sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 166 C. proc. civ., privind identitatea de părţi,

obiect şi cauză între cele două acţiuni în anulare formulate de reclamanţi.

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii. Recursul este întemeiat.

Potrivit art. 1201 C. civ., pentru a exista lucru judecat, dedus într-un proces din hotărârea

pronunţată într-un litigiu anterior, trebuie să existe identitate de părţi, de obiect şi de cauză.

Instanţa de fond a apreciat eronat ca fiind îndeplinite aceste cerinţe legale, deşi sentinţa,

din primul proces, reţinută ca având putere de lucru judecat, nu a rămas irevocabilă şi nu a

soluţionat fondul litigiului dintre părţi.

Astfel, din actele dosarului nu rezultă dacă hotărârea din prima acţiune a fost atacată cu

recurs şi dacă a devenit irevocabilă.

Totodată, se reţine că, prin această primă hotărâre, acţiunea a fost respinsă ca prematură,

pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990,

fără a se fi judecat fondul pricinii, pentru care instanţa de contencios administrativ a fost învestită

în cel de-al doilea proces.

În consecinţă, prin admiterea excepţiei puterii lucrului judecat, instanţa de fond a aplicat

greşit dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa atacată şi s-a trimis

cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

57

4) Revizuire. Contrarietate de hotărâri. Examinarea excepţiei autorităţii de lucru judecat

în cel de al doilea proces. Inadmisibilitate

I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 5118 din 02.12.2003

Fundamentul motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. îl reprezintă

instituţia puterii lucrului judecat.

Dacă în al doilea proces, prin hotărâre a fost invocată şi instanţa a respins excepţia

puterii de lucru judecat, partea nu mai poate reitera aceeaşi excepţie pe calea revizuirii,

deoarece se opune însăşi puterea de lucru judecat asupra excepţiei procesuale respective.

În consecinţă, în ipoteza invocării autorităţii de lucru judecat în al doilea proces,

instanţa sesizată cu cererea de revizuire nu poate să examineze şi modul de rezolvare a

excepţiei puterii lucrului judecat, căci aceasta ar însemna un control judiciar, ceea ce pe

calea revizuirii nu este posibil.

Prin cererea înregistrată la data de 19 decembrie 2002 (expediată, conform ştampilei

poştei aflată pe plicul prin care s-a trimis cererea, la data de 10 decembrie 2002) U.F. în nume

propriu şi în calitate de moştenitoare a soţului său U.D., în contradictoriu cu intimaţii L.I., G.G.,

G.L., P.L., U.C., Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 din cadrul Prefecturii

Bihor şi Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei Comunei Bratca,

a solicitat instanţei ca în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. să anuleze decizia 1294 R din 11

noiembrie 2002 ca fiind potrivnică (contrară) deciziei civile nr. 101/R din 25 februarie 1994 a

Tribunalului Bihor.

În motivarea cererii revizuienta arată că în prima hotărâre s-a dispus eliberarea titlului de

proprietate pentru terenul în litigiu în favoarea sa.

În a doua hotărâre, a cărei revizuire o solicită, a fost anulat titlul de proprietate emis în

baza primei hotărâri.

Mai arată revizuienta că în cel de al doilea proces s-a invocat excepţia autorităţii lucrului

judecat, dar hotărârea pronunţată nu se bazează pe faptul că autoritatea de lucru judecat nu există

ci „evocând fondul pricinii, a considerat că titlul trebuie anulat”. Cererea de revizuire nu este

fondată.

Astfel, este de reţinut în primul rând că, în conformitate cu prevederile art. 322 pct. 7 C.

proc. civ. existenţa unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de

grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate, este

motiv de revizuire şi se poate solicita anularea celei de a doua hotărâri.

Fundamentul acestui motiv de revizuire îl reprezintă instituţia puterii lucrului judecat.58

Dacă în al doilea proces, prin hotărâre a fost invocată (ca în cazul în speţă) şi instanţa a

respins excepţia puterii de lucru judecat, partea nu mai poate reitera aceeaşi excepţie pe calea

revizuirii, deoarece se opune însăşi puterea de lucru judecat asupra excepţiei procesuale

respective.

În consecinţă, în ipoteza invocării autorităţii de lucru judecat, în al doilea proces, instanţa

sesizată cu cererea de revizuire nu poate să examineze şi modul de rezolvare a excepţiei puterii

lucrului judecat, căci aceasta ar însemna un control judiciar, ceea ce pe calea revizuirii nu este

posibil.

Astfel fiind faţă de considerentele mai înainte arătate urmează a respinge cererea de

revizuire ca nefondată.

5) Imobil. Adjudecare. Proprietate devălmaşă. Contestaţie la executare. Excepţii de

procedură. Autoritate de lucru judecat. Tardivitate

Jud. sect. 3 Bucureşti, nr. 4062 din 19.05.2004

Deşi toate condiţiile art. 1201 C. civ., ce se referă la tripla identitate de părţi, obiect

şi cauză, sunt întrunite, întrucât sentinţa civilă menţionată a fost pronunţată de o instanţă

română în materie contencioasă şi nu a dezlegat fondul cauzei, instanţa a apreciat că nu

există autoritate de lucru judecat, instanţa nepronunţându-se asupra drepturilor părţilor.

Întrucât contestatorul a formulat contestaţia derivând din împrejurarea că pretinde un drept de

proprietate devălmaşă asupra imobilului adjudecat, cu nesocotirea termenului de decădere

procesuală de 15 zile, statornicit de art. 401 alin. (2) C. proc. civ., ce curge de la data efectuării

vânzării silite, instanţa a respins contestaţia la executare, ca fiind tardiv introdusă.

Prin contestaţia la executare înregistrată la 12 decembrie 2003, contestatoarea D.F. a

chemat în judecată pe intimatele M.A. şi Asociaţia de proprietari bl. PM, solicitând acestei

instanţe ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să constate nelegale actele de executare efectuate în

dosarul nr. 1311/2002 şi să dispună desfiinţarea acestora.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că, în fapt, prin sentinţa civilă nr. 144 din 15

ianuarie 2003 şi sentinţa civilă nr. 7547 din 25 septembrie 2003, pârâtul D.A. a fost obligat la

plata sumei de 21.714.007 lei, iar în urma executării, suma totală de plată a atins plafonul de

27.701.999 lei. Ulterior, contestatoarea a aflat că apartamentul al cărui coproprietar este, a fost

valorificat prin manevră dolosivă la preţul de 160.000.000 lei, ea nefiind niciodată notificată în

acest sens. A mai menţionat că toate actele de comunicare şi executare au fost comunicate prin

afişare, pe toate fiind menţionat debitor, alături de D.A. şi D.F. Contestatoarea a mai arătat că, în 59

cazul în care creditoarea şi executorul judecătoresc înţelegeau să se îndrepte împotriva unor

bunuri comune, aceasta era posibilă numai după o prealabilă partajare a bunurilor comune, în

conformitate cu prevederile art. 33 C. fam. În consecinţă, având în vedere faptul că apartamentul

era un bun comun, partajarea era obligatorie şi imperativă, sub sancţiunea nulităţii actelor de

executare.

În concluzie, ilegalitatea actelor de executare reiese şi din faptul că, deşi nu există nici un

titlu executoriu împotriva contestatoarei, toate comunicările şi actele de executare întocmite în

baza sentinţelor civile nr. 144 din 15 ianuarie 2003 şi nr. 754 din 25 septembrie 2003 cuprind

numele acesteia, scris greşit, făcându-se menţiune că are calitatea de debitor, deşi în nici una din

hotărârile menţionate nu figurează în această calitate. În drept, contestatoarea a invocat

dispoziţiile art. 33 C. fam. şi ale art. 399 şi urm. C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 14 ianuarie 2004, intimata Asociaţia de proprietari bl.

PM a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat excepţia puterii lucrului judecat şi

excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii, ca

neîntemeiată. În motivarea excepţiei puterii lucrului judecat, intimata a arătat că Judecătoria

sectorului 3 s-a pronunţat anterior faţă de o cerere identică, ce a făcut obiectul dosarului nr.

6556/2003, pe care a respins-o, ca neîntemeiată, prin sentinţă definitivă. În motivarea excepţiei

tardivităţii introducerii contestaţiei la executare, intimata a arătat că actul de adjudecare a fost

emis la data de 14 mai 2003, iar contestaţia la executare a fost introdusă la data de 12 decembrie

2003, cu nesocotirea termenului de decădere procesuală de 15 zile, statornicit de art. 401 alin. (2)

C. proc. civ.

Intimata a depus la dosarul cauzei sentinţa civilă nr. 6212 din 18 septembrie 2003,

pronunţată de Judecătoria sectorului 3 în dosarul nr. 6556/2003. Intimata M. A. nu a depus la

dosarul cauzei întâmpinare. Instanţa a dispus ataşarea dosarului de instanţă nr. 3167/2002,

corespunzător dosarului de executare nr. 1311/2002 al B.E.J. A.,B.,R.,B.

Din ansamblul înscrisurilor administrate în cauză, instanţa reţine că, prin încheierea din

data de 16 decembrie 2002, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, s-a încuviinţat în

parte executarea silită asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 3, proprietatea debitorului

D.A., la cererea creditorului Asociaţia de proprietari bl. PM, în baza titlului executoriu

reprezentat de sentinţa civilă nr. 7547 din 25 septembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 3

Bucureşti, până la concurenţa sumei de 21.714.007 lei, fără cheltuieli de executare. În data de 14

mai 2003 s-a întocmit actul de adjudecare a imobilului menţionat, adjudecatar fiind M.A.

60

Conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra

excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte,

cercetarea în fond a pricinii.

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de intimata Asociaţia de

proprietari bl. PM, prin întâmpinare, instanţa apreciază că aceasta nu este întemeiată. Astfel,

potrivit art. 1201 C. civ.: “Este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată

are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în

contra lor în aceeaşi calitate”. Rezultă deci că elementele puterii lucrului judecat se referă la

tripla identitate de părţi, obiect şi cauză. Pe de altă parte, pentru ca o hotărâre judecătorească să

se bucure de lucru judecat, ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv: 1. să fie

pronunţată de o instanţă română; 2. să fie pronunţată în materie contencioasă şi 3. să dezlege

fondul cauzei.

Din examinarea conţinutului sentinţei civile nr. 6212 din 18 septembrie 2003, rezultă că

prezenta cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este

între aceleaşi părţi, fiind îndeplinite astfel condiţiile cerute de art. 1201 C. civ. Totuşi, deşi

sentinţa civilă menţionată a fost pronunţată de o instanţă română în materie contencioasă, ea nu a

dezlegat fondul cauzei. Astfel, prin sentinţa civilă nr. 6212 din 18 septembrie 2003, pronunţată

de Judecătoria sectorului 3, s-a admis excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei la executare şi

s-a respins cererea formulată de contestatoarea D.F., ca fiind tardiv introdusă. Ulterior, prin

decizia civilă nr. 60 din 21 ianuarie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a

civilă, s-a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de apelanta-reclamantă D.F. împotriva sentinţei

menţionate. Prin urmare, având în vedere că litigiul anterior nu a fost soluţionat în fond, instanţa

nepronunţându-se asupra drepturilor părţilor, instanţa apreciază că, în cauză, nu există autoritate

de lucru judecat şi va respinge astfel excepţia invocată de intimata Asociaţia de proprietari bl.

PM, ca neîntemeiată.

Cu privire la excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei la executare, invocată prin

aceeaşi întâmpinare, de către intimata Asociaţia de proprietari bl. PM, instanţa apreciază că

aceasta este întemeiată, deoarece, nesocotind termenul de decădere procesuală de 15 zile

statornicit de art. 401 alin. (2) C. proc. civ., ce curge de la data efectuării vânzării silite,

contestatoarea D.F., ce pretinde că are un drept de proprietate devălmaşă asupra imobilului

adjudecat, a formulat contestaţie la executare, înregistrată pe rolul acestei instanţe la 12

decembrie 2003.

61

Celelalte motive ale contestaţiei, derivând din împrejurarea că se pretinde un drept de

proprietate devălmaşă asupra imobilului adjudecat, nu pot fi invocate pe calea unei contestaţii

tardiv formulate.

Faţă de considerentele arătate, instanţa a constatat că excepţia tardivităţii este întemeiată, astfel

că a admis-o şi a respins contestaţia la executare, ca fiind tardiv introdusă.

CONCLUZII

Autoritatea lucrului judecat se prezintă ca cel mai important efect al hotărârii

judecătoreşti , destinat a asigura stabilitatea raporturilor juridice devenite litigioase şi soluţionate

de organele de jurisdicţie.

Potrivit art. 1201 C. civ., „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are

acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în

contra lor în aceeaşi calitate”. Aşadar, tripla identitate de obiect, cauză şi părţi este condiţia

existenţei autorităţii lucrului judecată.

În esenţă, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică – din motive de ordine publică

şi de securitate a raporturilor juridice – contrazicerea unei hotărâri judecătoreşti definitive printr-

o altă hotărâre. Dacă a doua acţiune este intentată mai înainte ca prima să fie judecată definitiv,

se va invoca excepţia litispendenţei; dacă a doua acţiune a fost intentată după ce prima a fost

judecată definitiv, se va invoca excepţia lucrului judecat.

Autoritatea lucrului judecat se caracterizează prin „obligativitate” , părţile şi instanţa

trebuind să se supună efectelor lucrului judecat; partea în favoarea căreia acţionează autoritatea

lucrului judecat nu poate renunţa la beneficiul acesteia.

62

Funcţia autorităţii lucrului judecat derivă din faptul că acest atribut juridic este apanajul

actului jurisdicţional , împiedicând o altă instanţă – cum evocă art. 166 C. proc. civ. – să reia în

judecată acelaşi litigiu, aflat sub semnul aceleiaşi triple identităţi de obiect, cauză şi părţi.

Existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocata în cadrul unui proces cu autoritate

de lucru judecat, atunci când se invoca exclusivitatea unei hotărârii, sau cu putere de lucru

judecat atunci când se invoca obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi

părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză .

Lucrul judecat are mai multe efecte între care exclusivitatea, care face să nu fie posibil un

nou litigiu dacă există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză dar şi obligativitatea care face ca

părţile să se supună hotărârii judecătoreşti .

Autoritatea de lucru judecat, din punct de vedere procesual îndeplineşte două funcţii, una

de excepţie şi alta de prezumţie. Funcţia de prezumţie a autorităţii de lucru judecat presupune că

ceea ce s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi contrazis de o altă

hotărâre.

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală ( care corespunde unui efect negativ,

extictiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune, într-

adevăr tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C CIv ( obiect, părţi, cauza), nu tot

astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, respectiv

demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în

raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Cum în relaţia dintre părţi, aceasta

prezumţie are caracter absolut, înseamnă că reclamanţii nu pot introduce o nouă contestaţie în

cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.

Excepţia autorităţii de lucru judecat este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie,

lucru asupra căruia este de acord întreaga literatură de specialitate şi practica judiciară. De aceea,

principiul autorităţii de lucru judecat depăşeşte interesul privat al parţilor, iar instanţa poate din

oficiu să ridice excepţia dacă constată tripla identitate şi să respingă cererea de chemare în

judecată.

Pentru a exista autoritate de lucru judecat nu este necesară identitatea însăşi a obiectului

material dacă dreptul ca atare a fost confirmat printr-o hotărâre irevocabilă, fie ca asupra unei

părţi din acesta conform principiului “pai est în toto et tot est în parte”. De asemenea, nu este

necesar ca obiectul, în sensul de pretenţie concretă dedusă judecăţii, să fie formulat în ambele

acţiuni, în acelaşi mod, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit

de parte este identic.63

Referitor la identitatea de obiect, ca exemplu, nu există autoritate de lucru judecat atunci

când prin hotărâre se constată nulitatea actului la înstrăinare pentru nerespectarea unei condiţii

legale imperative, dar acţiunea ulterioară se referă la rezoluţiunea promisiunii de vânzare

sinalagmatică rezultând din acelaşi act pe motiv ca vânzarea nu s-a perfectat din culpa celeilalte

părţi.

Al doilea element al puterii de lucru judecat vizează identitatea de cauză, care nu trebuie

confundată cu dreptul subiectiv şi nici cu mijloacele de dovada ale acestuia; cauza rezidă în

fundamentul juridic al acţiunii şi se materializează , practic, în situaţia de fapt calificată juridic,

reprezentând justificarea pretenţiei promovată în acţiune.

Identitatea cauzei produce autoritatea lucrului judecat pe când identitatea mijloacelor de

susţinere, nu. Astfel, nu există autoritatea lucrului judecat dacă prima hotărâre s-a obţinut în

posesoriu iar cea de-a doua este fondată pe însuşi dreptul de proprietate, deoarece acţiunea

posesorie este fondată pe faptul posesiei iar cea petitorie pe o stare de drept.

Referitor la identitatea de persoane, autoritatea lucrului judecat a hotărârii judecătoreşti

îşi produce efectele doar între părţile litigante, ea neputând să creeze situaţii avantajoase pentru

terţi sau să dăuneze acestora. Prin efectele sale, puterea lucrului judecat este opozabilă nu numai

persoanei fizice care a fost parte în procesul în care s-a dat o hotărâre judecătorească, ci şi

moştenitorilor universali şi cu titlu universal, întrucât ei preiau patrimoniul aceluia pe care îl

moştenesc, aşa cum a existat în momentul deschiderii succesiunii cu toate drepturile şi

obligaţiile.

Din punct de vedere al puterii de lucru judecat este irelevant faptul că poziţia procesuală

activă sau psivă a parţilor s-a schimbat în cadrul celei de-a două acţiuni.

Asupra acestei excepţii instanţa se va pronunţa după caz printr-o încheiere sau prin

hotărâre, în sensul că dacă în urma examinării excepţiei instanţa constată că aceasta este

temeinică şi deci există tripla identitate, va da o hotărâre de respingere a acţiunii pe temeiul

excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Dacă excepţia este considerată neîntemeiată, instanţa o va respinge printr-o încheiere

interlocutorie continuând apoi judecata. Această încheiere va putea fi atacată doar o dată cu

fondul cauzei fiind vorba după cum am precizat de o încheiere interlocutorie, adică una care

leagă instanţa.

64

CONCLUSIONS

Res judicata is presented as the most important effect of judicial decision, intended to

ensure the stability and settled legal bodies have become contentious jurisdiction.

According to art. Civil Code 1201, is res judicata when the second request to the court have the

same purpose, is based on the same cause and is between the same parties, made by them and

against them in the same capacity. Therefore, the triple identity object, cause and parties

provided there is res judicata .

In essence, the principle of res judicata prevents - for reasons of public order and security

of legal relations - overturn a final court decision by another. If the second action is brought

before the premium to be finally judged, it will invoke the exception of lis pendens, if the second

action was brought after the first trial has been finally, it will invoke the exception of res

judicata.

Res judicata is characterized by "binding", the parties and the court must submit to res

judicata effect, the act for which res judicata can not waive this benefit.

The function of res judicata arising from the fact that this attribute legal act is the prerogative of

judicial review, preventing another court - how art evokes. 166 C. proc. Civil Code - to return to

court the same issue, found out triple into the same object identity, cause and party .

The existence of a judicial decision can be invoked in a process of res judicata claim

65

exclusivity when a decision, or force of res judicata is invoked when its obligation, without in the

second process is the same parties to discuss the same subject matter and question.

Work has tried several effects including exclusivity, which is not possible if there is a new issue

triple identity of parties, object and cause and which is binding for the parties to submit to the

decision .

             Res judicata, the procedural point of view two functions, one exception and one

assumption. Function presumption of res judicata requires that what was found by an irrevocable

court decision can not be contradicted by another decision.

If the event was exceptional standing (which corresponds to a negative effect extictiv likely to

stop the second trial), res judicata requires identity indeed triple of elements provided by art. CIV

1201 C (object, party, cause), not so happens when this important effect is manifested positive

decision, proving that the way in which they were previously untied certain contentious issues

between the parties, without being able to decide different.

How the relationship between the parties, the presumption is absolute, it means that

plaintiffs can not introduce a new appeal in which to establish claim to the contrary of what was

previously held court .

The plea of res judicata is an exceptional background, absolute and peremptory, agrees

thing that all literature and practice. Therefore, the principle of res judicata than private interests

of the parties and the court may on its own to raise the exception if it finds triple identity and to

reject the application for summons .

For there to res judicata is not required if the identity of the material object itself as such

law has been confirmed by a final decision, either on a part of it as the "eastern straw toto et all

east side." Also, it is not necessary that the object, the actual meaning of a claim brought before

it, to be filed in both actions the same way, it is sufficient that the wording of claims to the effect

that the ultimate goal pursued by the parties is identical .

Regarding the identity of object, for example, there is res judicata when the decision is

found invalid for failure to act to dispose of a legally binding, but further action refers to the

promise of sale rescinded reciprocal obligations arising from the same act on the grounds that

sale was not perfected the fault of other parties .

The second element of the power of a final question concerns identity, the right not to be

confused with subjective, and no proof of it means, cause of action lies in the legal foundation

and is carried in virtually qualified legal facts, representing promoted the justification claim

action . 66

The identity of res judicata case occurs when the identity of means of support, no. Thus,

there is res judicata if the first decision was obtained in posesoriu and the second is based on the

ownership itself, because the action is founded on the fact the owner and the possession petitorie

a state of law .

Regarding the identity of persons, res judicata court decision takes effect only between

parties litigant, it can not create favorable situations for others or harm them. Through its effects,

res judicata is effective not only individual who was part of the process has been given a court

order, but also universal and universal heirs, since they take the man that you inherit property, as

there when opening sequence with all rights and obligations .

In terms of case power is irrelevant whether or psivă standing position has changed in the parts

of the two actions .

On that plea the court will decide a case after the conclusion or determination, meaning

that if examination of the plea the court finds that there is so thorough and triple identity, will

make a decision to reject the action under the exception authority final.

If the exception is considered unreasonable, the court will reject a ruling by interlocutory

trial was continued. This conclusion can be challenged only once with the merits as I said it was

an interim conclusion, that a linking court.

67

CONCLUSIONS

Res judicata est présenté comme l'effet le plus important de la décision judiciaire,

destinées à assurer la stabilité et se sont installés les organes législatifs sont devenus la

juridiction contentieuse.

Conformément à l'art. Code civil 1201, est la chose jugée lorsque la deuxième demande à

la Cour ont le même but, est basé sur la même cause et entre les mêmes parties, pris par eux et

contre eux dans la même capacité. Par conséquent, le triple but d'identité, la cause et les parties à

la condition que la chose jugée .

En substance, le principe de la chose jugée empêche - pour des raisons d'ordre public et la

sécurité des relations juridiques - renverser une décision judiciaire définitive par un autre. Si la

deuxième action est portée devant la prime pour être finalement jugé, il invoquer l'exception de

litispendance, si la seconde action a été intentée après le premier procès a été finalement, il

invoquer l'exception de la chose jugée .

Res judicata est caractérisé par "obligatoire", les parties et le tribunal doit se soumettre à

effet de chose jugée, l'acte pour lequel la chose jugée ne peut renoncer à cet avantage.

La fonction de la chose jugée découlant du fait que cet acte juridique attribut est la prérogative

de contrôle judiciaire, ce qui empêche une autre juridiction - comment évoque l'art. 166 C. proc. 68

Code civil - pour retourner au tribunal le même problème, découvert triple dans l'identité même

objet, la cause et partie .

L'existence d'une décision judiciaire ne peut être invoquée dans un processus d'exclusivité

res judicata réclamation quand une décision, ou de la force de la chose jugée est invoquée

lorsque son obligation, sans dans le second procédé est le même parties pour discuter du même

sujet et la question .

Les travaux ont essayé plusieurs effets, notamment l'exclusivité, ce qui n'est pas possible

que s'il existe une identité nouvelle émission triple de parties, d'objet et la cause et qui est

contraignante pour les parties à soumettre à la decision chose jugée, le point de vue procédural

deux fonctions, une exception et une hypothèse.

Fonction présomption de la chose jugée exige que ce qui a été trouvé par une décision de

justice irrévocable ne peut être contredite par une autre décision.

Si l'événement se tenait exceptionnelle (ce qui correspond à un effet négatif extictiv susceptible

d'arrêter le deuxième procès), la chose jugée requiert identité effet triple des éléments fournis par

l'art. CIV 1201 C (objet, le parti, la cause), ne se passe pas ainsi quand cet important effet se

manifeste décision positive, prouvant ainsi que la manière dont ils étaient auparavant délié

certaines questions litigieuses entre les parties, sans être en mesure de décider différentes.

Comment la relation entre les parties, la présomption est absolue, cela signifie que les

demandeurs ne peuvent introduire un nouvel appel dans lequel d'établir sa créance à l'encontre de

ce qui était déjà jugé la cour .

Sur le moyen tiré de la chose jugée est un bagage exceptionnel, absolue et péremptoire,

accepte chose que tous les textes et la pratique. Par conséquent, le principe de la chose jugée que

les intérêts privés des parties et le tribunal peut à lui seul à soulever l'exception si elle constate

triple identité et de rejeter la demande d'assignation .

Pour qu'il y ait chose jugée n'est pas nécessaire si l'identité de la matière elle-même objet

telle que cette loi a été confirmée par une décision définitive, soit sur une partie de celui-ci

comme «la paille est de toto et tout le côté est." En outre, il n'est pas nécessaire que l'objet, le

sens réel d'une demande introduite devant elle, pour être soumise dans les deux actions de la

même façon, il suffit que la formulation des allégations à l'effet que l'objectif ultime poursuivi

par les parties est identique .

En ce qui concerne l'identité de l'objet, par exemple, il ya chose jugée lorsque la décision est

jugée invalide pour défaut d'agir de disposer d'un instrument juridiquement contraignant, mais

d'autres mesures se réfère à la promesse de vente annulée obligations réciproques découlant de la 69

loi sur les motifs qui vente n'a pas été perfectionné la faute des autres parties.

Le deuxième élément de la puissance d'une question concerne l'identité finale, le droit de ne

pas être confondu avec subjective, et aucune preuve de cela signifie, cause d'action réside dans le

fondement juridique et est réalisée dans pratiquement qualifié les faits juridiques, ce qui

représente promoteurs de l'action demande une justification .

L'identité de la chose jugée cas se produit lorsque l'identité des moyens de subsistance, no.

Ainsi, il ya chose jugée, si la première décision a été obtenue en posesoriu et le second est fondé

sur la propriété elle-même, parce que l'action est fondée sur le fait que le propriétaire et le

petitorie possession un état de droit .

En ce qui concerne l'identité des personnes, res judicata décision du tribunal prend effet

seulement entre les parties au litige, il ne peut pas créer des situations favorables pour les autres

ou de leur nuire. Grâce à ses effets, la chose jugée est efficace non seulement personne qui faisait

partie du processus a été donné une ordonnance du tribunal, mais aussi universel et universel

héritiers, car ils prennent l'homme que vous hériter de biens, car il lors de l'ouverture de

séquence avec tous les droits et obligations .

En termes de puissance de cas est pertinent de savoir si la position debout psivă a changé

dans les parties des deux actions .

Sur ce moyen, le tribunal va décider une affaire qu'après la conclusion ou de la

détermination, ce qui signifie que si l'examen du moyen le tribunal conclut qu'il ya identité de

façon approfondie et triples, rendra une décision de rejeter l'action sous l'autorité exception final.

Si l'exception est considérée comme déraisonnable, le tribunal rejette une demande de décision

préjudicielle par essai a été poursuivi.

Cette conclusion ne peut être contestée qu'une fois sur le fond comme je l'ai dit que c'était

une conclusion provisoire, que le tribunal de liaison.

70

BIBLIOGRAFIE

1. Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 19832. Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu “ Codul de procedura civila-comentat şi adnotat” Ed.

ALL, Bucureşti, 19953. Ion Deleanu, Valentina Deleanu, “ Hotărârea judecătorească” Ed. Servo-Sat, Arad, 1998,

pag. 62-137.4. Ion Deleanu, Vălean Margineanu “Prezumţiile în drept”, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1981; 5. Ion Deleanu, “ Tratat de procedură civilă”, vol I, editia 2, ed, C.H. Beck, an 20076. Emese Florian, “ Puterea lucrului judecat în materie civilă”. Ed. ALL, Bucureşti 1997; 7. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, 1929, vol. II8. Ioan Les “Principii şi instituţii de drept procesual civil, vol II, Ed Lumina Lex, Bucureşti,

1999;9. Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, “ Drept procesual civil. Teoria generală”, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1997,10. S. Moldovan, Excepţia şi prezumţia lucrului judecat, P.R. nr. 4/200211. S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Drept procesual civil. Executarea silită, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 199612. C Tusinshi, Elementele autorităţii lucrului judecat. Pe marginea interpretării art. 1201 din

Codul civil în JN nr. 3/1961,13. M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, 200514. Viorel Mihai Ciobanu “ Tratat teoretic şi practice de procedura civilă”, vol II, Ed.

National, Bucureşti, 199715. Verginel Lozneanu, “ Excepţiile de fond în procesul civil”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti

200316. M.D. Tomasin, Essai sur l’autorité de la chose jugée en matière civile, thèse, Paris, 1975

71

72