Upload
irina-tudor
View
21
Download
0
Embed Size (px)
DESCRIPTION
UE
Citation preview
Capitolul 1
Conceptul de Uniune Europeană
Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât un
vis al filozofilor și vizionarilor. Victor Hugo, de exemplu, a avansat ideea „Statelor Unite ale
Europei”, fiind inspirat de idealurile umaniste. Visul acesta a fost însă spulberat de groaznicele
războaie care au devastat continentul în prima jumătate a secolului XX.
O nouă formă de speranță a luat însă naștere din ruinele celui de-al doilea război mondial.
Cei care au opus rezistență totalitarismului în timpul celui de-al doilea război mondial erau
hotărâți să pună capăt antagonismului internațional și rivalităților în Europa și astfel să creeze
condițiile necesare unei păci durabile. Între 1945 și 1950, câțiva oameni de stat, precum Robert
Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi și Winston Churchill și-au pus în gând să
convingă cetățenii de necesitatea intrării într-o eră nouă, cea a unei organizări structurate a
Europei Occidentale, bazate pe interese comune și fondate pe tratate, care ar garanta statul de
drept și egalitatea între toate țările membre.
Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (ministru de Externe al
Franței) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului
(CECO). Astfel, țările care odinioară se confruntau pe câmpul de luptă decid să plaseze
producția de cărbune și oțel sub responsabilitatea unei autorități supreme comune. Din punct de
vedere practic, dar și simbolic, spectrul conflictelor a fost transformat în instrument al păcii și
reconcilierii.
Reunificarea continentului european
După căderea Zidului Berlinului în 1989, Uniunea Europeană a fost cea care încurajat
reunificarea Germaniei. În 1991, odată cu prăbușirea Imperiului Sovietic, fostele țări comuniste
din Europa Centrală și de Est decid, la rândul lor, după ce timp de decenii s-au aflat sub tutela
Pactului de la Varșovia, că viitorul lor este legat de cel al marii familii a națiunilor democratice
din Europa.
Procesul de extindere continuă și astăzi. Astfel, în timp ce Turcia și Croația au început
negocierile de aderare în octombrie 2005, o serie de țări din Balcani și-au depus și ele
candidatura, ceea ce ar putea duce, într-o bună zi, la aderarea efectivă a acestora la marea familie
europeană.
1
Siguranța și securitatea
În secolul XXI, Europa încă se mai confruntă cu probleme de siguranță și securitate. De
aceea, UE trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta siguranța și securitatea statelor sale
membre. În acest scop, UE trebuie să colaboreze constructiv cu regiunile aflate dincolo de
granițele sale, respectiv țările din Balcani, din Africa de Nord, din Caucaz și din Orientul
Mijlociu. UE trebuie, de asemenea, să își apere interesele militare și strategice, prin colaborarea
cu aliații săi, în special cu NATO și prin dezvoltarea unei veritabile politici europene comune de
securitate și de apărare.
Securitatea internă și externă sunt două fețe ale aceleiași monede. Combaterea
terorismului și a crimei organizate necesită o colaborare strânsă între forțele polițienești din toate
țările UE. Crearea unui „spațiu de libertate, securitate și justiție” în sânul UE, unde fiecare
cetățean are acces egal la justiție și este protejat de lege, constituie o nouă provocare la nivel
european, necesitând o coordonare sporită a acțiunilor întreprinse de autoritățile naționale.
Organisme precum Europol, Oficiul European de Poliție, și Eurojust, care promovează
cooperarea între procurori, judecători și ofițeri de poliție din țările membre ale UE, sunt chemate
să joace un rol mai activ și mai eficient.
Solidaritatea economică și socială
Cu toate că, la origine, Uniunea Europeană a fost creată pentru a realiza un obiectiv
politic pacificator, aspectul economic a fost totuși cel care a reușit să dinamizeze și să
încununeze cu succes această construcție europeană.
La ora actuală, tendințele demografice în UE nu sunt foarte favorabile, în comparație cu
celelalte state ale lumii. De aceea, statele membre trebuie să se apropie tot mai mult, pentru a
asigura creșterea economică și pentru a se menține competitive la nivel mondial. Nici un stat
membru nu este pregătit să facă față, singur, concurenței pe plan mondial în domeniul
comerțului. Astfel, piața unică oferă întreprinderilor europene o platformă vitală, asigurându-le
competitivitatea pe piețele mondiale.
Cu toate acestea, acest spațiu de liberă concurență la nivel european trebuie să aibă drept
corolar solidaritatea națiunilor europene. Aceasta are consecințe pozitive asupra cetățenilor
europeni: prin urmare, atunci când cetățenii din unele regiuni ale Europei sunt victime ale
inundațiilor sau ale altor calamități naturale, bugetul UE prevede fonduri de asistență în acest
sens. Fondurile structurale, gestionate de Comisia Europeană, încurajează și sporesc eforturile
depuse de autoritățile naționale și locale ale țărilor membre pentru a reduce inegalitățile între 2
diversele regiuni ale UE. Mijloacele financiare de la bugetul UE și creditele oferite de Banca
Europeană de Investiții (BEI) sunt alocate pentru a îmbunătăți infrastructura de transporturi (de
exemplu, extinderea rețelei de autostrăzi și a infrastructurii feroviare de mare viteză), contribuind
astfel la promovarea unor regiuni și la stimularea schimburilor comerciale transeuropene. Astfel,
succesul economic al UE se va manifesta, în parte, prin capacitatea pieței sale unice, de 500 de
milioane de consumatori, de a satisface interesele unui număr cât mai mare de consumatori și
întreprinderi.
Identitatea și diversitatea în contextul globalizării
Societățile postindustriale ale Europei devin tot mai complexe. Astfel, deși nivelul de trai
al cetățenilor europeni nu a încetat să crească, diferențe semnificative între bogați și săraci
persistă. La rândul ei, extinderea a accentuat și mai mult aceste diferențe, întrucât noile state
membre au intrat în UE având un nivel de trai sub media europeană. De aceea, colaborarea
statelor membre este crucială pentru a se reuși reducerea acestor diferențe.
Totuși, toate aceste eforturi nu au fost realizate în detrimentul identității culturale și
lingvistice a statelor europene. Dimpotrivă, activitățile întreprinse de instituțiile europene au
contribuit la realizarea creșterii economice, având în vedere particularitățile regionale și bogata
diversitate culturală și tradițională a țărilor membre.
După jumătate de secol de construcție europeană, UE în ansamblul său este mai
impunătoare decât fiecare stat membru luat separat: ea exercită o influență economică, socială,
tehnologică, comercială și politică mult mai mare decât dacă acestea ar fi trebuit să acționeze
individual. Faptul că UE întreprinde acțiuni comune și se exprimă printr-o singură voce
constituie o valoare adăugată incontestabilă pentru Europa.
Valorile Uniunii Europene
UE își dorește să promoveze valorile umaniste și progresiste și să garanteze că ființa
umană este stăpânul și nu victima schimbărilor majore care au loc la nivel global. Nevoile
cetățenilor nu pot fi satisfăcute doar prin intermediul mecanismelor de piață și nici nu pot fi
impuse în mod unilateral.
De aceea, UE pledează pentru acea viziune a omenirii sau acel model de societate care
este susținut de majoritatea cetățenilor săi. Europenii se mândresc cu patrimoniul bogat de valori,
printre care se numără drepturile omului, solidaritatea socială, libertatea întreprinderii,
3
distribuirea echitabilă a roadelor creșterii economice, dreptul la un mediu protejat, respectarea
diversității culturale, lingvistice și religioase și o sinteză armonioasă a tradiției și a progresului.
Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, proclamată în decembrie 2000 la
Nisa, cuprinde toate drepturile recunoscute la ora actuală de statele membre și de cetățenii UE.
Aceste valori creează un sentiment de apartenență la aceeași familie europeană. Un exemplu bun
în acest sens îl constituie abolirea pedepsei cu moartea în toate statele UE.
4
Capitolul 2Modul de funcționare al Uniunii Europene
Mai mult decât o confederație de state, mai puțin decât un stat federal, Uniunea
Europeană este o construcție nouă care nu intră în nici o categorie juridică tradițională. Se
fondează pe un sistem politic original, în continuă evoluție de peste cincizeci de ani.
Tratatele (ce constituie legislația primară) sunt la baza a numeroase acte juridice (numite
„secundare”) care au incidență directă asupra vieții cotidiene a cetățenilor Uniunii. Este, în
special, cazul regulamentelor, directivelor și recomandărilor adoptate de instituțiile UE.
Aceste legi, precum și politicile Uniunii în general, sunt rezultatul deciziilor luate de
triunghiul instituțional format din Consiliu (care reprezintă guvernele naționale), Parlamentul
European (care reprezintă cetățenii) și Comisia Europeană (instituție independentă de guvernele
statelor membre, garantă a interesului colectiv al europenilor).
a) Consiliul Uniunii Europene și Consiliul European
Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri) este principala instituție de decizie a
Uniunii. Președinția Consiliului este deținută prin rotație de câte un stat membru, pe o perioadă
de șase luni. Consiliul reunește câte un ministru din fiecare stat membru, în funcție de domeniul
înscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, transport, mediu etc.
Consiliul are putere legislativă, pe care o împarte cu Parlamentul European prin
„procedura de codecizie”. În plus, Consiliul și Parlamentul sunt responsabile în egală măsură de
adoptarea bugetului Uniunii. Consiliul încheie, de asemenea, acordurile internaționale negociate
în prealabil de către Comisie. În conformitate cu tratatele, deciziile Consiliului sunt adoptate cu
majoritate simplă, majoritate calificată sau în unanimitate, în funcție de domeniul abordat.
În domenii esențiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau
aderarea unui nou stat, Consiliul trebuie să decidă în unanimitate.
În celelalte cazuri, se folosește majoritatea calificată, ceea ce înseamnă că o decizie a
Consiliului este adoptată numai în cazul în care obține un număr minim de voturi favorabile.
Numărul voturilor atribuite fiecărui stat membru reflectă aproximativ mărimea populației
acestuia.
Consiliul European se reunește, în principiu, de patru ori pe an, și este prezidat de șeful
statului sau guvernului care deține președinția Consiliului Uniunii Europene la momentul
respectiv. Președintele Comisiei Europene participă ca membru de drept.
5
Prin Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit oficial inițiatorul
principalelor politici ale Uniunii și arbitru în problemele dificile care nu au fost soluționate în
cadrul Consiliului Uniunii Europene.
Consiliul European abordează, de asemenea, probleme de actualitate internațională, prin
intermediul politicii externe și de securitate comune (PESC), expresie a unei diplomații comune
a statelor membre.
b) Parlamentul European
Parlamentul European este ales prin vot și reprezintă cetățenii Uniunii. El controlează din
punct de vedere politic activitățile Uniunii și participă la procesul legislativ. Începând cu 1979,
membrii săi sunt aleși direct, prin vot universal, la fiecare cinci ani.
Sesiunile plenare ale Parlamentului European se țin, în principiu, la Strasbourg, iar cele
suplimentare, la Bruxelles. Cele douăzeci de comitete ale Parlamentului, care pregătesc sesiunile
plenare, precum și grupurile sale politice, se reunesc de obicei la Bruxelles. Secretariatul General
are sediul la Luxemburg și la Bruxelles.
Parlamentul își exercită puterea legislativă la trei niveluri.
Prin intermediul procedurii „de cooperare”, introdusă în 1987 prin Actul Unic
European, Parlamentul European participă la elaborarea directivelor și a regulamentelor,
pronunțându-se asupra propunerilor Comisiei Europene, care pot fi modificate în funcție de
poziția Parlamentului.
Tot din 1987, prin procedura de „aviz conform” sunt supuse ratificării de către
Parlament acordurile internaționale, negociate de Comisie, precum și orice nouă extindere a
Uniunii.
Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, a introdus procedura de „codecizie”,
care plasează Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul în ceea ce privește legiferarea în
domenii importante, inclusiv libera circulație a lucrătorilor, piața internă, educație, cercetare,
mediu, rețele transeuropene, sănătate, cultură, protecția consumatorului etc. Tratatul prevede
totuși o procedură de conciliere.
De asemenea, Parlamentul European împarte cu Consiliul responsabilitatea privind adoptarea
bugetului Uniunii. Parlamentul poate respinge propunerea de buget, lucru care s-a întâmplat deja
de mai multe ori. În acest caz, întreaga procedură bugetară trebuie reîncepută. Comisia
Europeană propune proiectul de buget, care este apoi dezbătut de Consiliu și Parlament.
Parlamentul și-a folosit din plin puterile bugetare pentru a influența politicile Uniunii.
De asemenea, trebuie menționat faptul că Parlamentul European este instituția de control
democratic al Uniunii. Acesta dispune de puterea de a demite Comisia prin adoptarea unei
moțiuni de cenzură cu o majoritate de două treimi. De asemenea, supraveghează gestionarea 6
politicilor UE prin întrebări orale și scrise adresate Comisiei și Consiliului. În final, președintele
în exercițiu al Consiliului European informează Parlamentul cu privire la deciziile luate de
Consiliu.
c) Comisia Europeană
Comisia este al treilea element al triunghiului instituțional care administrează și conduce
Uniunea Europeană. Membrii acesteia sunt numiți pe o perioadă de cinci ani, de comun acord de
către statele membre și aprobați de Parlamentul European. Comisia este responsabilă în fața
Parlamentului, care îi poate cere, printr-o moțiune de cenzură, să demisioneze colectiv.
Comisia se bucură de o independență considerabilă în exercitarea atribuțiilor. Ea
reprezintă interesul comun și nu trebuie să primească instrucțiuni de la nici un guvern național.
„Gardian al tratatelor”, Comisia veghează la aplicarea regulamentelor și a directivelor adoptate
de Consiliu și Parlament și poate recurge la calea contencioasă în fața Curții de Justiție în caz de
neaplicare a dreptului comunitar.
În calitate de braț executiv al Uniunii, Comisia pune în aplicare deciziile luate de Consiliu
în domenii ca politica agricolă comună. Ea dispune de o mare putere în gestionarea politicilor
comune, al căror buget îi este încredințat: cercetare și tehnologie, ajutor pentru dezvoltare,
dezvoltare regională etc.
Comisia este asistată de o administrație formată din 36 de direcții generale (DG-uri) și
servicii, care sunt repartizate în principal la Bruxelles și Luxemburg.
7
Capitolul 3Politicile Uniunii Europene
Scopul principal al politicilor de solidaritate este acela de a sprijini finalizarea pieții unice
(a se vedea Capitolul 6, „Piața unică”) și de a corecta orice dezechilibre prin măsuri structurale,
venind astfel în sprijinul regiunilor defavorizate sau al sectoarelor industriale care întâmpină
dificultăți. Nevoia imperativă de solidaritate între statele și între regiunile UE a devenit încă mai
stringentă ca urmare a recentei aderări a celor 12 noi țări membre cu venituri sensibil inferioare
mediei UE. În același timp, UE are datoria să contribuie la restructurarea acelor sectoare
economice care au fost grav afectate de creșterea rapidă a concurenței internaționale.
A. Ajutor regional
Politica regională a UE se bazează pe transferuri de fonduri dinspre țările bogate spre cele
sărace. Aceste fonduri sunt folosite pentru încurajarea dezvoltării în regiunile defavorizate,
pentru revitalizarea zonelor industriale aflate în declin, pentru sprijinirea inserției profesionale a
tinerilor și a șomerilor de lungă durată, pentru modernizarea agriculturii și pentru ajutorarea
zonelor rurale defavorizate.
Fondurile alocate acțiunilor regionale în perspectiva financiară pentru 2007-2013 se
concentrează asupra următoarelor trei obiective:
Convergență. Scopul este acela de a ajuta țările și regiunile cele mai slab
dezvoltate să se alinieze mai rapid la media europeană, prin îmbunătățirea condițiilor pentru
creșterea economică și ocuparea forței de muncă. Acest obiectiv poate fi realizat doar investind
în capitalul fizic și uman, în inovație, în societatea cunoașterii, în adaptabilitatea la nou, în
protecția mediului și în eficiența administrativă.
Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă. Ținta este creșterea
competitivității, a nivelurilor ocupării forței de muncă și a atractivității regiunilor. (Nu sunt
vizate aici zonele cel mai puțin dezvoltate.) Metoda de îndeplinire a acestui obiectiv este aceea
de a anticipa schimbările economice și sociale și de a promova inovația, spiritul întreprinzător,
protecția mediului, accesibilitatea, adaptabilitatea și dezvoltarea unor piețe ale forței de muncă
mai favorabile incluziunii sociale.
Cooperare teritorială europeană. Scopul este intensificarea cooperării
transfrontaliere, transnaționale și interregionale. UE urmărește prin aceasta promovarea unor
soluții comune la problemele de aceeași natură întâlnite de autoritățile vecine, în sectoare precum
dezvoltarea urbană, rurală și costieră, cultivarea relațiilor economice și stabilirea unor rețele între
întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri).
8
Aceste obiective vor fi finanțate cu fonduri specifice ale UE, care fie se vor adăuga la
contribuțiile existente ce provin din sectorul privat și din partea administrației naționale și
regionale, fie vor stimula investițiile din aceste direcții. Aceste fonduri sunt cunoscute sub
numele de fonduri structurale și de coeziune.
Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), primul dintre fondurile
structurale, finanțează consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale, prin reducerea
disparităților dintre regiuni, prin sprijinirea dezvoltării structurale și a ajustării structurale a
economiilor regionale, inclusiv în vederea reconversiei zonelor industriale aflate în declin.
Fondul Social European (FSE), cel de-al doilea fond structural, finanțează
inițiative destinate formării profesionale și creării de locuri de muncă.
Pe lângă fondurile structurale, există fondul de coeziune, folosit pentru finanțarea
proiectelor referitoare la infrastructura de transport și la protecția mediului înconjurător în acele
state membre ale UE în care indicele PIB pe cap de locuitor este mai mic decât 90% din media
UE.
B. Politica agricolă comună (PAC)
Obiectivele PAC, astfel cum au fost stipulate în Tratatul de la Roma din 1957, au fost în
mare parte îndeplinite: asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă;
stabilizarea pieței; aprovizionarea consumatorilor la prețuri rezonabile; modernizarea
infrastructurii agricole. Și alte principii adoptate de-a lungul timpului au funcționat bine.
Consumatorii se bucură de siguranța ofertei, iar prețurile produselor agricole sunt menținute la
un nivel stabil, protejate de fluctuațiile de pe piața mondială. Bugetul destinat PAC este cunoscut
sub numele de Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA).
Cu toate acestea, PAC a fost o victimă a propriei sale reușite. Producția a crescut mult
mai rapid decât consumul, exercitând o presiune considerabilă asupra bugetului UE. Pentru a
rezolva această problemă, politica agricolă a trebuit redefinită. Această reformă începe să dea
rezultate. Producția a fost încetinită. Agricultorii sunt în prezent încurajați să folosească metode
agricole durabile care să ocrotească mediul, să protejeze zonele rurale și să contribuie la
ameliorarea calității și siguranței alimentare.
Noul rol al populației agricole este acela de a asigura un anumit nivel al activității
economice în fiecare zonă rurală și de a proteja diversitatea peisajului rural european. Această
diversitate, împreună cu relația armonioasă a oamenilor cu natura, recunoscută ca o veritabilă
„civilizație rurală”, constituie o parte importantă a identității europene.
Uniunea Europeană ar dori ca Organizația Mondială a Comerțului (OMC) să pună mai
mult accent asupra calității alimentelor, să sublinieze principiul precauției și să urmărească
bunăstarea animalelor. De asemenea, Uniunea Europeană a început reforma politicii sale în 9
domeniul pescuitului. Scopul este de a reduce supraîncărcarea flotelor sale de pescuit, de a
proteja stocurile de pește și de a asigura sprijinul financiar ce le-ar permite comunităților de
pescari să întreprindă și alte activități economice.
C. Dimensiunea socială
Scopul politicii sociale a UE este de a corecta inegalitățile cele mai evidente din cadrul
societății europene. Fondul Social European (FSE) a fost înființat în 1961 pentru a încuraja
crearea de locuri de muncă și pentru a ajuta lucrătorii în transferul lor dinspre un gen de ocupație
și/sau dinspre o zonă geografică spre alta.
Sprijinul financiar nu este singura metodă prin care UE caută să amelioreze condițiile
sociale în Europa. Ajutorul financiar în sine nu ar putea rezolva toate problemele antrenate de
recesiunea economică sau de subdezvoltarea regională. Mai presus de orice, efectele dinamice
ale creșterii sunt cele care trebuie să încurajeze progresul social. Aceste efecte trebuie încurajate
printr-o legislație care să garanteze un set minimal dar consistent de drepturi. Unele dintre aceste
drepturi sunt înscrise în tratatele fundamentale, ca de pildă dreptul femeilor și bărbaților la
remunerație egală pentru aceeași muncă prestată. Altele sunt stabilite prin directive referitoare la
protecția lucrătorilor (normele privind sănătatea și siguranța la locul de muncă) și standarde
esențiale de siguranță.
În 1991, Consiliul European de la Maastricht a adoptat Carta comunitară a drepturilor
sociale fundamentale, stabilind drepturile de care trebuie să se bucure toți lucrătorii din UE:
libera circulație; o compensație echitabilă; condiții mai bune de muncă; protecție socială; dreptul
de asociere și de negociere colectivă; dreptul la formare profesională; tratament egal pentru
femei și bărbați; informarea, consultarea și participarea lucrătorilor; protecția sănătății și a
siguranței la locul de muncă; protecția copiilor, a persoanelor în vârstă și a persoanelor cu
handicap. Carta a fost integrată în Tratatul de la Amsterdam în luna iunie 1997, iar acum se
aplică în toate statele membre.
Politicile de inovație
Activitățile Uniunii Europene au un efect direct asupra vieții cotidiene a cetățenilor ei,
întrucât abordează provocările reale cu care se confruntă societatea: protecția mediului, sănătate,
inovație tehnologică, energie etc.
a. Protecția mediului și dezvoltarea durabilă
10
Activitatea UE în domeniul protecției mediului se bazează pe programul de acțiune
intitulat „Mediu 2010: viitorul nostru, alegerea noastră”. Acesta cuprinde perioada 2001-2010 și
subliniază nevoia de:
atenuare și de încetinire a schimbărilor climaterice și a încălzirii globale;
protejare a habitatelor naturale și a florei și faunei sălbatice;
tratare a problemelor legate de mediu și sănătate;
conservare a resurselor naturale și de administrare eficientă a deșeurilor.
Pe tot parcursul perioadei la care se referă acest program, ca și cele cinci programe care l-au
precedat, de-a lungul a peste 30 de ani de stabilire a standardelor, UE a introdus un sistem
cuprinzător de protecție a mediului.
Problemele abordate sunt extrem de variate: poluare fonică, deșeuri, protejarea habitatelor
naturale, gaze de eșapament, produse chimice, accidente industriale, calitatea apei de scăldat și
crearea unei rețele europene de informare și asistență pentru urgențe, care să acționeze în cazul
declanșării unor dezastre ecologice de tipul incendiilor forestiere sau resturilor de hidrocarburi
provenite din accidente navale sau de exploatare petrolieră în larg.
Recent, temerile exprimate privind efectele nocive ale poluării asupra sănătății au fost
examinate în planul de acțiune pentru protecția mediului și a sănătății pentru perioada
2004-2010. Acest plan stabilește legătura dintre sănătate, mediu și politicile din domeniul
cercetării.
Reglementările europene stabilesc același nivel de protecție pe întreg teritoriul UE, dar sunt
îndeajuns de flexibile încât să ia în considerare circumstanțele de la nivel local. Sistemul de
reglementare este de asemenea actualizat în permanență. De exemplu, s-a hotărât revizuirea
legislației privind substanțele chimice și înlocuirea unor reglementări mai vechi, care fuseseră
dezvoltate independent, în diferite etape, cu un sistem unic pentru înregistrarea, evaluarea și
autorizarea substanțelor chimice (REACH).
Acest sistem se bazează pe o bază centrală de date, care va fi administrată de o nouă Agenție
Europeană pentru Substanțe Chimice, cu sediul la Helsinki. Scopul este acela de a evita
contaminarea aerului, apei, solului sau imobilelor, de a proteja biodiversitatea și de a îmbunătăți
sănătatea și siguranța cetățenilor UE, păstrând în același timp nivelul de competitivitate al
industriei europene.
b. Inovația tehnologică
Fondatorii Uniunii Europene aveau dreptate să considere că prosperitatea viitoare a
Europei va depinde de capacitatea ei de a rămâne un lider mondial în domeniul tehnologic. Știau
ce avantaje pot apărea prin reunirea cercetării europene sub o umbrelă comună. Astfel, în 1958, 11
în paralel cu CEE, au înființat Euratom - Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Scopul
acestei comunități era de a facilita pentru statele membre ale UE exploatarea în comun, în
scopuri pașnice, a energiei nucleare. Ca parte a acestor eforturi, a fost creat un Centru Comun de
Cercetare (CCC), compus din nouă institute aflate în patru locații distincte: Ispra (Italia),
Karlsruhe (Germania), Petten (Țările de Jos) și Geel (Belgia).
Cu toate acestea, pe măsură ce inovația a căpătat avânt, cercetarea europeană a trebuit să
se diversifice, adunând laolaltă oameni de știință și cercetători din domenii cât mai variate cu
putință. UE a trebuit să găsească noi metode de a finanța munca acestora și noile aplicații
industriale ale descoperirilor lor.
Cercetarea comună la nivelul UE a fost concepută pentru a completa programele
naționale de cercetare. Ea se concentrează asupra proiectelor care aduc laolaltă un număr de
laboratoare din mai multe țări europene. De asemenea, sprijină cercetarea fundamentală în
domenii precum fuziunea termonucleară controlată (o sursă potențial inepuizabilă de energie
pentru secolul al XXI-lea). În plus, încurajează cercetarea și dezvoltarea tehnologică în
industrii-cheie, precum sectorul electronicii și calculatoarelor, care se confruntă cu o concurență
acerbă din afara Europei.
Finanțarea cercetării UE se face în principal prin intermediul unei serii de
programe-cadru. Cel de-al șaptelea program-cadru pentru cercetare și dezvoltare
tehnologică acoperă perioada 2007-2013. Cea mai mare parte a bugetului de peste 50 miliarde
de euro va fi dirijată spre domenii precum sănătatea, sectorul alimentar, cel agricol, al
tehnologiilor informației și comunicațiilor, al nanoștiințelor, cel energetic, al protecției mediului,
al transporturilor, al securității, cel spațial și spre științele socioeconomice. Alte programe
suplimentare vor promova idei, oameni și abilitățile lor, prin intermediul cercetării aflate la
granițele dintre domeniile cunoașterii științifice, prin sprijinirea cercetătorilor în dezvoltarea
carierei lor profesionale și prin stimularea cooperării internaționale.
c. Energie
Combustibilii fosili – petrol, gaze naturale și cărbune – reprezintă 80 % din consumul
energetic în UE. Un procent important din cantitatea necesară de combustibil fosil se importă din
afara UE. În prezent, 50 % din necesarul de gaze naturale și petrol se importă, iar această
dependență ar putea ajunge la 70 % până în 2030. UE va deveni astfel mai vulnerabilă la
întreruperea alimentării sau la explozii ale prețurilor cauzate de crize internaționale. Un alt motiv
pentru reducerea consumului de combustibili fosili este acela de a tempera procesul de încălzire
globală.
12
Va trebui ca în viitor să fie luate diferite măsuri, precum economisirea energiei prin
utilizarea ei într-un mod mai inteligent, dezvoltarea unor surse alternative de energie (în Europa
este vorba în special despre surse regenerabile de energie) și încurajarea cooperării
internaționale. Consumul de energie ar putea scădea cu o cincime până în 2020 dacă s-ar
schimba comportamentul consumatorilor și dacă tehnologiile de ameliorare a eficienței
energetice ar fi întrebuințate la maximum.
Politici de susținere a pieței unice
a. Transportul
Activitatea Uniunii Europene a vizat mai ales libertatea de a presta servicii în domeniul
transporturilor terestre, în special accesul liber pe piața transporturilor internaționale și
activitățile de cabotaj, care constau în a permite accesul transportatorilor nerezidenți pe piața
națională de transport a statelor membre ale Uniunii Europene. Au fost luate decizii în vederea
armonizării condițiilor de concurență în domeniul transporturilor rutiere, în special a condițiilor
privind accesul la profesie și la piața de muncă, libertatea de stabilire și de a presta servicii,
timpul de conducere și siguranța rutieră.
Politica comună în ceea ce privește transportul aerian trebuie să facă față efectelor
concurenței mondiale. Liberalizarea spațiilor aeriene europene este realizată în etape, rezultatul
acestui fapt fiind o mai mare flexibilitate a modului în care marile companii aeriene își împart
între ele aceste spații, accesul reciproc pe piețe și libertatea fixării tarifelor. La aceasta se adaugă
clauzele de protecție referitoare la responsabilitățile serviciului public aerian și la imperativele
amenajării teritoriului.
Transporturile maritime sunt supuse regulilor concurenței care se aplică atât armatorilor
europeni, cât și celor care navighează sub pavilionul unor state terțe. Aceste reguli vizează
combaterea politicilor tarifare neloiale (pavilioane de complezență), dar, de asemenea, urmăresc
să facă față gravelor dificultăți cu care se confruntă industria șantierelor navale din Europa.
b. Concurența
Prezentă în Tratatul de la Roma, politica comună a concurenței este corolarul
indispensabil al aplicării regulilor libertății comerciale în cadrul pieței unice europene. Această
politică este pusă în aplicare de către Comisia Europeană, care, alături de Curtea de Justiție,
veghează la respectarea ei.
Această politică a apărut pentru a împiedica orice înțelegere între companii, orice ajutor
public sau monopol abuziv susceptibile să denatureze libera concurență în cadrul pieței unice.13
Orice înțelegere care cade sub incidența regulilor Tratatului trebuie notificată Comisiei
Europene de către companiile sau organismele implicate. Comisia poate aplica în mod direct o
amendă companiilor care nu respectă regulile concurenței sau care omit să adreseze notificarea
cerută.
În cazul unui ajutor public ilegal sau în absența notificării acordării unui astfel de ajutor,
Comisia Europeană poate solicita rambursarea acestuia de către beneficiar. Orice fuziune sau
preluare care ar putea genera o situație de poziție dominantă într-un sector anume trebuie
notificată Comisiei.
c. Protecția consumatorului
Politica privind protecția consumatorului în Uniunea Europeană permite cetățenilor
europeni să facă cumpărături în deplină siguranță în toate statele membre. Toți consumatorii
beneficiază de același nivel ridicat de protecție. Produsele alimentare și nealimentare sunt supuse
unor teste efectuate în scopul verificării faptului că sunt de cea mai înaltă calitate. Uniunea
Europeană întreprinde măsuri pentru a preveni riscul înșelării consumatorului de către
comercianți lipsiți de scrupule sau de către o publicitate mincinoasă sau înșelătoare. Drepturile
consumatorului sunt protejate, acesta putând cere despăgubiri oriunde pe teritoriul Uniunii
Europene, fie că și-a făcut cumpărăturile într-un magazin, prin poșta electronică, prin telefon sau
pe internet.
Politica de azil și imigrație
Europa se mândrește cu tradiția sa umanitară de a primi străini și de a oferi azil pentru
refugiați. În prezent, guvernele statelor Uniunii Europene trebuie să facă față unui număr
crescând de imigranți, atât cu statut legal, cât și ilegal, într-un spațiu lipsit de frontiere interne.
Guvernele UE au hotărât armonizarea reglementărilor în acest domeniu astfel încât
cererile de azil să fie examinate conform unor principii de bază recunoscute în întreaga Uniune
Europeană. În 1999, statele Uniunii și-au fixat ca obiectiv adoptarea unei proceduri comune în
materie de azil și acordarea unui statut egal pe tot cuprinsul Uniunii Europene persoanelor care
au obținut azilul. Au fost adoptate anumite măsuri tehnice, cum ar fi stabilirea unor standarde
minime pentru acceptarea solicitanților de azil și pentru acordarea statutului de refugiat.
A fost creat, de asemenea, Fondul European pentru Refugiați, cu un buget anual de 114
milioane de euro. În ciuda cooperării la scară largă dintre guvernele naționale, crearea unei
politici comune în materie de azil și imigrație rămâne un obiectiv de atins.
14
BIBLIOGRAFIE
Cursuri, tratate, monografii:
A. Autori români
1. Scăunaș Stelian, Uniunea Europeană. Constucție, reformă, instituții, drept,
Editura C.H. Beck București, 2008.
2. Mazilu Dumitru, Integrare europeană, drept comunitar și instituții europene.
Curs, ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2005
3. Jinga Ion, Popescu Andrei, Integrarea Europeană, Dicționar de termeni
comunitari, Editura Lumina Lex, București, 2000.
4. Fuerea Augustin, Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic,
București, 2002.
5.
B. Autori străini
1. Nello Susan Senior, The European Union, economisc, policies and history,
Editura McGraw Hill, Berkshire, 2005.
Articole publicate în reviste de specialitate
1. Ținca Ovidiu, Un grad nou de juristicție în Uniunea Europeană: Tribunalul
Funcției Publice, publicat în Revista Română de Drept Comunitar, nr.1/2007, București,2007.
15