Marin POPESCU1

OCUPAREA ÎN AGRICULTURA ROMÂNIEI ŞI CREŞTEREA PRODUCTIVITĂŢII MUNCII

DECALAJE FAŢĂ DE UNIUNEA EUROPEANĂ

REZUMAT

Scopul acestui studiu îl constituie analiza problemelor care vizează ocuparea şi productivitatea muncii în agricultura României comparativ cu nivelul mediu existent în Uniunea Europeană şi în ţările membre, relevarea decalajelor şi a tendinţelor care se conturează. Pentru România diminuarea acestor decalaje reprezintă o mare provocare pentru realizarea convergenţei reale şi integrarea eficientă în Uniunea Europeană. În analiza nivelului şi tendinţei decalajelor se folosesc cu precădere datele EUROSTAT şi ale Comisiei Economice a UE care au la bază informaţiile oficiale din ţările UE şi o metodologie unitară de calcul precum şi datele publicate de instituţiile cu profil statistic din România, institutele de cercetări economice ale Academiei Române şi ale Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice.

Cuvinte cheie: ocupare, utilizarea forţei de muncă, unitate anuală de muncă, productivitate

Clasificare JEL:

LABOUR EMPLOYMENT IN ROMANIA’S AGRICULTURE AND LABOUR PRODUCTIVITY INCREASE

GAPS BETWEEN ROMANIA AND THE EUROPEAN UNION

ABSTRACT

The present study intends to investigate the labour employment and productivity problems in Romania’s agricultural sector compared to the average level in the European Union and Member States, to reveal the gaps and the envisaged trends. For Romania, narrowing these gaps is a great challenge in order to reach a real convergence and for an efficient integration into the EU structures. Mainly the EUROSTAT and European Commission data are used in the analysis of gaps level and trends, which are based upon the official data of the EU Member States and a unitary calculation methodology; the data published by the statistical institutions from Romania, the economic research institutes of the Romanian Academy and of the Academy for Agricultural and Forestry Sciences are also used for this analysis.

Keywords: employment, labour force utilization, annual work unit, productivity

1. OCUPAREA ÎN AGRICULTURĂ

1 Prof.dr. CS I, cercetător asociat, Institutul de Economie Agrară al Academiei Române

Una din caracteristicile principale ale agriculturii României o constituie numărul mare de persoane ocupate. România este ţara cu cel mai mare număr de persoane ocupate în agricultură din UE 27 (2762 mii în anul 2007) fiind urmată la mare distanţă de Polonia (2247 mii), Italia (924 mii), Franţa (880 mii), Spania (926 mii) şi Germania (859 mii).

Tabelul 1Persoane ocupate în agricultură, vânătoare, silvicultură şi pescuit

2001-2007mii persoane

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007UE 27 15662 14461 14013 12987 12869 12564 12218UE 15 6724 6539 6557 6208 6180 6244 6091

România 4801 3683 3530 3024 3048 2843 2762România din UE

27%

30,65 25,47 25,19 23,28 23,68 22,63 22,61

Sursa: European Commission (2007 şi 2008), Agriculture in the European Union – Statistical and Economic Information.Notă: Persoanele ocupate includ toate persoanele remunerate, sau care lucrează pe cont propriu, plus muncitorii familiei neplătiţi. Persoanele ocupate în mai mult decât un sector economic sunt luate în evidenţă numai în sectorul în care munca lor este prioritară.

Persoanele ocupate în agricultura României (inclusiv în sectoarele menţionate) au reprezentat 22,61 la sută din persoanele ocupate în UE 27 în anul 2007. Ea a fost mai mare decât totalul persoanelor ocupate în Franţa, Spania şi Germania care sunt ţările cu cea mai mare suprafaţă agricolă utilizată şi cu cea mai mare producţie agricolă.

În totalul populaţiei civile ocupate, populaţia ocupată în agricultura României are o pondere relativ mare – 29,5 la sută.

Tabelul 2Populaţia ocupată în agricultură în totalul populaţiei civile ocupate

2001-2007%

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007UE 27 7,7 7,1 6,8 6,3 6,1 5,9 5,6UE 15 4,2 4,1 4,0 3,8 3,7 3,7 3,5

România 44,4 37,7 37,7 32,6 32,3 30,6 29,5Sursa: European Commission (2007 şi 2008), Agriculture in the European Union – Statistical and Economic Information.

România deţine primul loc în UE 27 în privinţa ponderii populaţiei ocupate în agricultură în populaţia civilă ocupată. Ponderea acestei populaţii a fost de 5,27 ori mai mare comparativ cu cea din UE 27. Ponderi mai apropiate de cea din România, dar peste media UE 27 de 5,6 la sută au avut Polonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Grecia şi Portugalia.

Tendinţa ocupării în agricultură se înscrie în tendinţa multimilenară de reducere. Agricultura, de la apariţia ei, a furnizat activităţilor neagricole forţă de muncă pentru expansiunea acestor activităţi. În perioada 2001-2007 numărul de

2

persoane ocupate în agricultură, vânătoare, silvicultură şi pescuit s-a redus cu peste 42 la sută, iar ponderea lor în populaţia civilă ocupată s-a diminuat cu aproape 15 puncte procentuale. Această reducere este superioară celei realizate în UE 27. Continuarea acestei tendinţe va determina reducerea sensibilă a decalajului existent faţă de UE.

Utilizarea persoanelor ocupate în agricultură este oglindită de volumul muncii totale exprimat în unităţi anuale de muncă (UAM). În România volumul de muncă în agricultură reprezenta în anul 2006, 20,4 la sută din media UE 27 şi 43,5 la sută din media UE 15. În acelaşi an, ca şi în cazul populaţiei ocupate, volumul de muncă din agricultura României depăşea pe cel realizat împreună de Franţa, Germania şi Spania (2459,1 mii) – trei din cele mai mari ţări din UE. Aceasta înseamnă că productivitatea muncii din agricultura României se află la un nivel sensibil mai redus comparativ cu cel din UE.

Tabelul 3Volumul total de muncă în unităţi anuale de muncă (UAM)

2001-2006- mii -

2001 2002 2003 2004 2005 2006UE 27 14282,5 13550,1 13292,3 12691,8 12627,8 12371,2UE 15 6455,4 6282,9 6165,3 6076,3 5897,4 5796,7

România 3121,0 2765,0 2696,0 2336,0 2596,0 2527,0Sursa: European Commission, Eurostat, 2008Notă: Unitatea anuală de muncă (UAM) reprezintă munca depusă de o persoană în timp complet (245 zile x 8 ore/zi) aferent activităţii desfăşurate în cadrul exploataţiilor agricole.

Numărul de UAM s-a redus an de an atât în UE cât şi în România. În UE 27, în perioada 2001-2006, numărul de UAM s-a redus cu 13,4 puncte procentuale, în UE 15 cu 9,0 puncte procentuale, iar în România cu 20,0 puncte procentuale. Deşi decalajul dintre România şi UE privind volumul de muncă în agricultură s-a redus, el rămâne exagerat de mare. De menţionat este şi faptul că o persoană ocupată în exploataţiile agricole din România realizează numai 0,28 la sută dintr-o UAM faţă de 0,40 la sută cât realizează în medie o persoană în UE 27 şi 0,45 la sută în UE 15; cu această valoare România ocupă penultimul loc în UE 27, situându-se numai înaintea Maltei. Ţările cu cea mai mare medie de utilizare a UAM/persoană sunt Republica Cehă (77), Belgia (70), Olanda şi Luxemburg (68), Franţa (68) şi Germania (67).

Tabelul 4Volumul de muncă pe persoană care lucrează în exploataţii agricole

3

Total număr de persoane

care lucrează

în

Total număr de

UAM (echivalent muncitori UAM/

persoană

Volumul de muncă în agricultură

- mii -Total

exploataţii agricole1)

- mii -

cu timp complet- mii -

membrii de

familie

nemembrii de

familie1)

(UAM)

UE 27 2003 30516 12391 0,41 10856,9 1536,6 13351,52005 29706 11744 0,40 10258,0 1486,2 12713,6

UE 15 2003 12854 5656 0,44 4642,4 1014,1 6326,12005 11957 5338 0,45 4322,3 1016,1 5982,9

România 2003 8884 2510 0,28 2417,5 92,4 1699,52005 8515 2408 0,28 2353,0 54,6 2595,6

Sursa: European Commission, Eurostat, 20071) Fără membrii nefamilişti ocupaţi neregulat.

Nivelul scăzut al UAM/persoană arată că în agricultura României există o risipă de mari proporţii de forţă de muncă. Cauzele acestor risipe sunt numeroase. Dintre acestea menţionăm în primul rând existenţa unui însemnat surplus de populaţie îndeosebi în regiunile cu un pronunţat caracter agrar. Dacă ţările dezvoltate din UE au redus populaţia ocupată în agricultură în decursul multor decenii ajungând să o coboare chiar sub necesar fapt care le determină să apeleze la imigranţi în anumite perioade, în România, în ultimul deceniu al secolului trecut, s-a manifestat un proces atipic, de deplasare a forţei de muncă din ramurile neagricole spre agricultură (în principal prin disponibilizări masive din activităţi neagricole şi pensionări anticipate) în condiţiile în care agricultura avea deja un excedent. Ca urmare, productivitatea marginală a acestor persoane a fost zero sau aproape zero. În al doilea rând, în condiţiile atomizării exploataţiilor agricole, acestea, în marea lor majoritate, n-au nici dimensiunea economică, nici dimensiunea fizică necesare pentru asigurarea unei folosiri depline a forţei de muncă şi venituri corespunzătoare. În al treilea rând, politica de subapreciere şi de marginalizare a agriculturii, concretizată în lipsa unui ajutor semnificativ aşa cum s-a procedat în ţările dezvoltate, regresul tehnologic, diminuarea drastică a serviciilor agricole, lăsarea producătorilor agricoli la discreţia furnizorilor de mijloace de producţie şi a clienţilor – procesatori, comercianţii etc. care a favorizat transferul masiv de valoare adăugată în agricultură către diferiţi agenţi economici din afara agriculturii, prioritatea acordată importurilor de produse agroalimentare în detrimentul producţiei naţionale au condus la apariţia fenomenului de necultivare a terenurilor agricole, care s-a ridicat în unii ani la aproape un milion ha din suprafaţa cultivabilă şi a nefolosirii unor mari suprafeţe de păşuni şi fâneţe. S-a creat astfel o situaţie paradoxală care constă în existenţa unui surplus însemnat de forţă de muncă în condiţiile necultivării şi nefolosirii unei mari suprafeţe de teren agricol. Ca urmare, a apărut şi a luat proporţii nebănuite procesul de părăsire a agriculturii şi de migrare în ţările UE pentru a căuta de muncă în agricultură şi în orice alt sector de activitate. Cei care au plecat au fost cu precădere persoane tinere capabile şi dornice de muncă. În scurt timp România a devenit una din ţările mari exportatoare de forţă de muncă din care o însemnată parte provenea din agricultură. Efectele au început să apară, pozitive şi negative: pozitive trimiterea de bani în ţară în beneficiul rudelor şi al statului – care s-a ridicat până la 6-7 miliarde de euro pe an, negative –

4

dezechilibrarea pieţei muncii, lipsa de forţă de muncă în construcţii, industrie, agricultură, servicii – medicale, învăţământ etc., deteriorarea relaţiilor de familie, principalii perdanţi fiind copiii celor plecaţi. Faptul că din cei mulţi care pleacă puţini se mai întorc agravează şi situaţia demografică a ţării, conduce la angajarea de forţă de muncă din afară, (Ucraina, Turcia, India, China, ţările arabe, ş.a.), situaţie generatoare de dificultăţi de adaptare, salarizare, etc. Declanşarea crizei alimentare în 2007 şi a celei financiare şi economice mondiale în 2008 generează fenomene cu efecte greu de apreciat în privinţa emigrării – imigrării forţei de muncă şi implicit în privinţa agriculturii.

Revenind la volumul de muncă din agricultură exprimat în UAM, potrivit datelor statistice, cea mai mare parte este realizat de membrii de familie fapt care evidenţiază caracterul familial al majorităţii exploataţiilor agricole atât din România cât şi din UE. În 2006, volumul de muncă realizat în România de membrii de familie a fost de 90,7 la sută din total, în UE 27 de 80,7 la sută, iar în UE 15 de 72,2 la sută. Numai în două ţări volumul de muncă a fost realizat în principal, de membrii nefamilişti (angajaţi cu plată): Republica Cehă şi Slovacia – în prima membrii de familie au realizat doar 24,8 la sută iar în a doua 42,5 la sută din total. În aceste ţări nu este dominantă agricultura familială. Dintre ţările capitaliste dezvoltate, Franţa se apropie de situaţia în care agricultura familială ar putea ceda locul principal agriculturii bazate pe munca angajată. În alte ţări din UE 15 din totalul volumului de muncă, membrii de familie au realizat în Germania 69,4 la sută, în Belgia 80,3, Danemarca 62,3, Spania 65,4, Italia 82,4, Olanda 63,1, Regatul Unit 68,6, Portugalia 82,8, Grecia 81,9. Aceste date statistice sunt importante pentru că sugerează orientarea structurii exploataţiilor agricole spre formarea exploataţiilor familiale cu caracter comercial, spre transformarea acestora în nucleul principal al agriculturii României. Această orientare nu presupune reducerea numărului exploataţiilor agricole mari şi foarte mari, a suprafeţei cultivate, şi efectivelor de animale din aceste exploataţii aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani, ci concentrarea producţiei din clasele inferioare de exploatare şi formarea de exploataţii de dimensiuni economice şi fizice superioare, cu deosebire familiale, dar şi nefamiliale – societăţi cooperative, societăţi comerciale, exploataţii agricole individuale. Exploataţiile agricole mari şi foarte mari, care pun în centrul activităţii profitul pot realiza o eficienţă economică superioară dar cu preţul unei eficienţe sociale mai reduse, al adâncirii diferenţelor dintre bogaţi şi săraci, al subaprecierii componentei ecologice1. În condiţiile actuale ale ţării noastre, cu o populaţie agricolă numeroasă şi cu exploataţii în marea lor majoritate de dimensiuni economice şi fizice reduse este preferabilă pe termen scurt şi mediu orientarea principală spre exploataţii familiale ale căror dimensiuni pot creşte odată cu progresul tehnologic, proliferarea informaţiei, ridicarea nivelului de pregătire a agricultorilor, integrarea în economia de piaţă modernă. Exploataţiile mari şi foarte mari, de mii şi zeci de mii de hectare ar trebui să fie cel puţin în perioada actuală excepţii. Concentrarea în agricultură are limite care nu se întâlnesc în celelalte ramuri ale economiei, de care nu se poate face abstracţie. În plus, agricultura durabilă presupune îmbinarea eficienţei economice cu eficienţa socială şi ecologică fapt care în marile exploataţii axate pe obţinerea de profit maxim este greu de realizat.

2. PRODUCTIVITATEA MUNCII. NIVEL ŞI DECALAJE FAŢĂ DE ŢĂRILE UNIUNII EUROPENE

1 Un exemplu în acest sens îl constituie faptul că deşi România duce lipsă de produse agricole pentru consumul populaţiei, marile unităţi agricole din sudul ţării se orientează tot mai mult spre cultura de rapiţă care le asigură profituri mai mari.

5

Creşterea productivităţii muncii reprezintă o componentă importantă a sporirii eficienţei producţiei agricole şi o condiţie esenţială a reducerii decalajelor existente între agricultura României şi agricultura ţărilor mai dezvoltate din Uniunea Europeană şi nu numai. În materialul de faţă apreciem productivitatea muncii prin raportarea producţiei industriei agricole (PIA) şi a valorii adăugate brute (VAB) la volumul anual de muncă (UAM).

Tabelul 5Productivitatea muncii în agricultură

2006

Producţia industriei agricolemil. euro

Valoarea adăugată

brutămil. euro

UAMmii

Producţia industriei

agricole/UAMeuro

Valoarea adăugată

brută/UAMeuro

VAB/UAMUE 27 =

100

UE 27 326725 143445 12371,2 26410 11595 100Belgia 6827 2335 71,9 94951 32476 280,1

Bulgaria 3471 1548 625,0 5554 2477 21,4Rep. Cehă 3567 866 147,9 24118 5855 50,5Danemarca 8133 2413 60,4 134652 39950 345,5Germania 40070 12847 568,0 70545 22618 195,1Estonia 542 221 37,4 14492 5909 51,0Irlanda 5498 1599 152,5 36052 10485 90,4Grecia 10470 6536 603,6 17346 10828 93,4Spania 37327 22159 972,9 38367 22776 196,4Franţa 60645 25620 918,2 66048 27902 240,6Italia 43076 24986 1213,0 35512 20599 177,7Cipru 618 322 20,6 30000 15631 134,8

Letonia 851 308 136,5 6234 2256 19,5Lituania 1612 555 136,3 11827 4072 35,1

Luxemburg 244 93 3,9 62564 23846 205,7Ungaria 6001 2263 523,8 11455 4320 37,3Malta 127 60 4,1 30976 14634 126,2

Olanda 22110 9049 192,0 115156 47130 406,5Austria 5699 2457 159,9 35578 15366 132,5Polonia 16173 6520 2235,9 7233 2916 25,1

Portugalia 6767 2726 414,7 16318 6573 56,7România 14365 7010 2527,0 5685 2774 23,9Slovenia 1064 455 88,7 11995 5130 44,2Slovacia 1770 509 91,3 19387 5575 48,1Finlanda 3756 794 93,1 40344 8528 73,5Suedia 4382 1184 74,6 58740 15871 136,9Regatul

Unit21558 8001 298,1 72318 26840 231,5

UE 15 276562 122799 5796,7 47710 21184 182,7Sursa: European Commission 2008, Agriculture in European Union – Statistical and Economic Information; calcule proprii.Notă: Producţia industriei agricole cuprinde producţia agricolă şi producţia activităţilor secundare neagricole care sunt inseparabile de activităţile agricole principale. În materialele elaborate de Eurostat şi Comisia Europeană categoria Producţia industriei agricole înlocuieşte categoria Producţia agricolă.

6

Decalajul privind productivitatea muncii este considerabil: în 2006 productivitatea brută a muncii (PIA/UAM) a fost mai mică în România de 4,64 ori faţă de cea medie realizată în UE 27, iar productivitatea netă (VAB/UAM) de 4,18 ori. Faţă de media din UE 15 decalajul a fost şi mai mare – de 8,39 ori în cazul productivităţii brute şi de 7,64 ori în cazul productivităţii nete. România a depăşit numai Bulgaria în ambele cazuri şi Letonia în cazul productivităţii nete. Cel mai mare decalaj se observă faţă de Danemarca la productivitatea brută a muncii (23,69 ori) şi faţă de Olanda la productivitatea netă a muncii (16,99 ori). Din productivitatea netă a muncii realizate de UE 27, productivitatea netă din agricultura României a reprezentat numai 23,9 la sută ocupând locul antepenultim. De altfel toate cele 10 ţări socialiste din UE se află în coada clasamentului.

Decalajul mare de productivitate influenţează costul şi rentabilitatea produselor agricole. Avantajul preţului scăzut al forţei de muncă din România este anihilat parţial sau total de nivelul redus al productivităţii muncii. Decalajul mare de productivitate se reflectă în nivelul scăzut de competitivitate al produselor româneşti pe piaţa internă şi externă.

Veniturile producătorilor agricoli sunt, de asemenea, influenţate de nivelul scăzut al productivităţii muncii pentru că ele depind de valoarea adăugată brută din care se recompensează factorii primari ai producţiei agricole – forţa de muncă, pământ şi capital. Unei valori adăugate mai reduse pe unitatea de muncă faţă de alte ţări îi corespund şi venituri mai reduse ale producătorilor agricoli.

Productivitatea muncii din agricultură influenţează în mare măsură productivitatea naţională a muncii. Datele statistice privind ponderea productivităţii muncii din agricultură în productivitatea naţională a muncii arată situaţii foarte diferite de la o ţară la alta. De regulă, cu cât populaţia din agricultură are o pondere mai mare în populaţia civilă ocupată cu atât este mai mare influenţa productivităţii acesteia asupra productivităţii naţionale a muncii. România este cel mai evident exemplu. Având cea mai mare pondere a populaţiei ocupate în agricultură din ţările

7

UE 27 (30,6 la sută), productivitatea muncii redusă a acesteia trage în jos productivitatea naţională a muncii mai mult decât în orice altă ţară.

Tabelul 6Ponderea productivităţii muncii din agricultură în productivitatea naţională a muncii

2006 %

Ponderea populaţiei ocupate în agricultură1) în

total populaţie civilă ocupată

Ponderea agriculturii în PIB Ponderea

productivităţii muncii din

agricultură în productivitatea

naţională a munciiUE 27 5,9 1,2 20,34Belgia 2,0 0,7 35,00

Bulgaria 8,1 6,2 76,54Rep. Cehă 3,8 0,8 21,05Danemarca 3,1 1,1 35,48Germania 2,3 0,6 26,09Estonia 5,0 1,7 34,00Irlanda 5,7 0,9 15,79Grecia 12,0 3,1 25,83Spania 4,8 2,3 47,91Franţa 3,9 1,4 35,89Italia 4,3 1,7 35,50Cipru 4,3 2,3 53,48

Letonia 11,2 1,9 16,96Lituania 12,4 2,3 18,55

Luxemburg 1,8 0,3 16,67Ungaria 4,8 2,5 52,08Malta 1,7 1,2 70,59

Olanda 3,3 1,7 51,52Austria 5,5 1,0 18,18Polonia 15,8 2,4 15,19

Portugalia 11,7 1,8 15,38România 30,6 7,2 23,53Slovenia 9,6 1,5 15,63Slovacia 4,4 1,1 25,00Finlanda 4,7 0,5 10,64Suedia 2,2 0,4 18,18

Regatul Unit 1,4 0,4 28,57UE 15 3,7 1,1 29,73

1) inclusiv silvicultură, vânătoare şi pescuit2) agricultura României a contribuit la formarea PIB în 2007 cu 5,68 la sută iar în 2008 cu 6,46 la sută. În 2007, ponderea productivităţii muncii în productivitatea naţională s-a redus la 17,29 la sută.Sursa: European Commission 2008, Agriculture in European Union – Statistical and Economic Information; calcule proprii.

8

În toate ţările UE productivitatea muncii din agricultură este inferioară productivităţii naţionale a muncii. Decalajul dintre cei doi indicatori depinde nu numai de nivelul productivităţii muncii din agricultură ci şi de nivelul productivităţii muncii din activităţile neagricole.

Aşa se face, de pildă, ca ţări ca nivele apropiate ale productivităţii muncii din agricultură să se afle la mari distanţe în privinţa ponderii productivităţii din agricultură în productivitatea naţională a muncii. Bulgaria care se situează pe penultimul loc în UE după productivitatea muncii ocupă primul loc după ponderea acesteia în productivitatea naţională a muncii, la mare distanţă de România deşi ele sunt „vecine” la productivitatea muncii din agricultură.

Datele statistice infirmă teza potrivit căreia pe măsura dezvoltării economice productivitatea muncii din agricultură ar avea tendinţa de a se apropia de productivitatea din activităţile (ramurile) neagricole. În agricultură, creşterea productivităţii muncii este limitată de factori naturali, de sol şi climă precum şi de factori sociali şi economici care nu se întâlnesc în ramurile neagricole sau care exercită o influenţă mai mică asupra productivităţii muncii din agricultură. Deşi productivitatea muncii din agricultură creşte de la o perioadă la alta, decalajul dintre ea şi productivitatea muncii din ramurile neagricole se menţine şi în unele perioade chiar creşte, fapt care se reflectă în scăderea ponderii productivităţii muncii agricole în productivitatea naţională a muncii. Astfel, dacă în 1998, această pondere era pentru UE 15 de 31,91 la sută, în 2006 ea s-a redus la 29,73 la sută. Aceasta este cauza principală pentru care şi în cele mai dezvoltate ţări veniturile din agricultură sunt relativ mai mici decât în celelalte ramuri, iar populaţia ocupată în agricultură are tendinţa de a se reduce chiar şi sub strictul necesar, deplasându-se în ramurile neagricole şi determinând necesitatea angajării de imigranţi din ţările mai puţin dezvoltate. Expansiunea nelimitată a activităţilor neagricole şi limitată a celor din agricultură se reflectă în ultimă linie în transformarea agriculturii într-o ramură secundară. Paradoxal este faptul că importanţa agriculturii pentru societate devine din ce în ce mai mare pe măsura creşterii populaţiei, a cererii de produse agricole, a

9

deplasării acestei cereri spre produse de calitate superioară şi a urcării preţurilor produselor agricole şi alimentare. Ca urmare, criteriul de apreciere al importanţei agriculturii nu-l constituie ponderea ei în economie ci faptul că ea asigură tipul de energie necesar vieţii oamenilor prin cultura plantelor şi creşterea animalelor. Din această cauză toate ţările indiferent de mărimea lor şi de stadiul de dezvoltare sunt vital interesate în promovarea unei politici agricole comunitare care să le asigure condiţii optime pentru progresul producţiei naţionale. Agricultura, prin rolul pe care îl are în asigurarea alimentelor necesare populaţiei pentru existenţa sa a fost şi va rămâne un sector strategic de cea mai mare importanţă pentru fiecare ţară.

Din datele prezentate rezultă că există un decalaj apreciabil între productivitatea muncii din agricultura României şi cea realizată în medie în agricultura Uniunii Europene. În aceste condiţii este necesar să vedem ce tendinţă are acest decalaj. În acest scop prezentăm nivelul productivităţii muncii din agricultura UE 15 în mai mulţi ani folosind ca indicatori productivitatea brută şi productivitatea netă calculaţi prin raportarea producţiei industriei agricole şi valorii adăugate brute la populaţia ocupată în agricultură.

Tabelul 7Productivitatea muncii în agricultura României şi în agricultura UE 15

UM 1999 2000 2006 2007UE 15Populaţia ocupată în agriculturăx)

mii 6896 6770 6244 6091

Producţia industriei agricole

mil.euro 273658 280090 276562 298948

Valoarea adăugată brută

mil.euro 143695 146426 122799 131000

Producţie/populaţie euro 39683 41372 44292 49080Valoare adăugată/populaţie

euro 20837 21628 19667 21507

ROMÂNIAPopulaţia ocupată în agricultură

mii 4851 3456 2843 2782

Producţia industriei agricole

mil.euro 8285 8157 14365 14312

Valoarea adăugată brută

mil.euro 4441 4283 7010 6285

Producţie/populaţie euro 1708 2360 5052 5144Valoare adăugată/populaţie

euro 915 1239 2466 2259

ROMÂNIA = 1Productivitatea brută în UE

23,2 17,6 8,8 9,5

Productivitatea netă în UE

22,8 17,5 8,0 9,5

UE 15 = 100Productivitatea brută în România

4,30 5,70 11,4 10,48

Productivitatea netă în România

2,95 5,73 12,5 10,50

x) inclusiv în exploatarea forestieră, economia vânatului şi pescuit

10

Sursa: Calcule pe baza datelor din European Commission (Eurostat and Agriculture and Rural Development) FAO and UNSO

Datele statistice arată că atât în UE 15 cât şi în România productivitatea muncii în agricultură a avut o tendinţă de creştere cu oscilaţii cauzate de evoluţia populaţiei ocupate sau a producţiei şi valorii adăugate brute. În România tendinţa de creştere a fost mai pronunţată atât la productivitatea brută cât şi la productivitatea netă fapt care a condus la o diminuare a decalajului de productivitate cu mai multe puncte procentuale. Decalajul de productivitate rămâne însă foarte mare. În 2007, productivitatea brută şi productivitatea netă în agricultura României reprezintă numai 10,50% din productivitatea realizată în agricultura UE 15. În cazul raportării la media productivităţii muncii din agricultura UE 27, decalajul de productivitate ar fi mai mic. În 2007 productivitatea brută ar reprezenta 17,79%, iar productivitatea netă 23,81% din productivitatea medie din agricultura UE 27. Dacă PIA şi VAB se raportează la UAM – productivitatea brută din agricultura României în anul 2007 ar reprezenta 21,5% iar productivitatea netă 23,9% din nivelul mediu din UE 27. Atingerea nivelului mediu de productivitate din UE va necesita acţiuni pe multiple planuri o perioadă relativ îndelungată de timp.

3. DIRECŢII DE ACŢIUNE PENTRU CREŞTEREA PRODUCTIVITĂŢII FACTORULUI UMAN

Având în vedere rolul activ al factorului uman în ansamblul factorilor de producţie din agricultură, creşterea productivităţii muncii reprezintă o condiţie esenţială a dezvoltării agriculturii şi reducerii decalajelor faţă de agricultura UE. În prezent în economie şi, implicit, în agricultură are loc trecerea de la economia bazată predominant pe resurse fizice la economia bazată preponderent pe cunoştinţe (denumită în unele materiale prin sintagma „revoluţia cunoştinţelor” (Ovidiu Nicolescu 2004). Este perioada în care cunoştinţele devin elementul esenţial al unei productivităţi înalte ţi al unei competitivităţi ridicate. Cunoaşterea care trebuie să caracterizeze şi să înnobileze şi factorul uman din agricultura României acţionează ca multiplicator al avuţiei naţionale şi poate fi folosită pentru a reduce cantitatea de resurse necesare îndeplinirii oricărui scop dezirabil, inclusiv al sporirii productivităţii şi diminuării decalajelor faţă de UE. „Cunoaşterea este şi cea mai democratică sursă de putere, fiind accesibilă deopotrivă şi celor puternici şi bogaţi şi celor slabi şi săraci. Ea nu se epuizează, este extensibilă la infinit” (Alvin Toffler, 1995).

Pentru diminuarea decalajului de productivitate este necesar ca în următorii ani nivelul de instruire al populaţiei ocupate în agricultura României să se apropie de cel existent în ţările dezvoltate din UE atât sub aspect cantitativ – al cuprinderii întregii populaţii în procesele educaţionale, cât şi sub aspect calitativ – al accentuării însuşirii cunoştinţelor cu valoare aplicativă. Concomitent cu îmbunătăţirea învăţământului general din mediul rural se impune dezvoltarea învăţământului liceal cu profil agricol şi a învăţământului universitar astfel încât agricultura să dispună de un corp de cadre cu pregătire medie şi superioară capabile să facă faţă asimilării cunoştinţelor necesare pentru realizarea unei agriculturi moderne prin folosirea mijloacelor tehnice şi tehnologiilor avansate, calculatoarelor şi internetului.

Integrarea în UE pune în faţa producătorilor agricoli noi probleme privind munca şi organizarea exploataţiei, obţinerea de produse la standarde de calitate superioare, respectarea aquis-ului comunitar, informarea la zi în legătură cu modificările pieţei, cu politicile în domeniul agricol. În aceste condiţii pregătirea

11

producătorilor agricoli – profesională, managerială şi de marketing – este o condiţie esenţială pentru reducerea decalajului de productivitate şi pentru ridicarea nivelului de competitivitate al agriculturii. Realizarea acestei cerinţe presupune dezvoltarea unui sistem de pregătire continuă a producătorilor agricoli sub diferite forme pentru cunoaşterea şi valorificarea noilor achiziţii ale ştiinţei şi practicii în domeniu. O atenţie aparte se impune acordată pregătirii şefilor de exploataţii care în România sunt în număr mare datorită dimensiunii fizice reduse a exploataţiilor.

Diminuarea decalajului de productivitate necesită întinerirea populaţiei ocupate în agricultura României. Dacă în unităţile cu personalitate juridică şefii de exploataţii de 65 de ani şi peste această vârstă reprezentau numai 3,2 la sută iar ai întregii populaţii ocupate în aceste exploataţii – 1,6 la sută, în exploataţiile agricole individuale capii acestor exploataţii de 65 de ani şi peste reprezentau 43,7 la sută, iar membrii exploataţiilor – 29,5 la sută (Ancheta Structurală în Agricultură, 2006). Un rol important în întinerirea populaţiei ocupate în agricultură l-ar putea avea aplicarea prevederilor din Programul Naţional de Dezvoltare Rurală potrivit căreia tinerii fermieri sub 40 de ani care vor să se instaleze la sate vor beneficia de fondurile nerambursabile (pentru măsura 112) de la UE, suma acordată fiind de 10000 euro până la 25000 euro pe exploataţie cu condiţia ca fermierul beneficiar să deţină (pentru prima dată) o exploataţie agricolă cu o dimensiune economică cuprinsă între 6 si 40 de unităţi de dimensiune economică europeană (o unitate = 1200 euro). În aceiaşi direcţie s-ar putea acţiona şi prin aplicarea programului de Rentă Viageră, precum şi prin formarea de societăţi cooperative.

Pe lângă ridicarea nivelului de pregătire a forţei de muncă, productivitatea muncii este influenţată direct sau indirect de o serie de factori naturali, tehnici, economici, sociali, psihosociali, organizatorici, structurali ş.a. O contribuţie importantă la creşterea productivităţii muncii agricultorilor din România şi la reducerea decalajului existent faţă de ţările vest-europene ar putea să aducă:

Îmbunătăţirea finanţării. Agricultura a fost şi este subfinanţată. În perioada 2001-2007, indicele investiţiilor nete a crescut cu numai 20,4 la sută, faţă de anul 2000, iar ponderea investiţiilor din agricultură, vânătoare şi silvicultură în totalul investiţiilor s-a redus an de an ajungând să reprezinte în anul 2007 numai 3,4 la sută din totalul investiţiilor. Ca urmare, ponderea imobilizărilor corporale (a capitalului fix) s-a menţinut în toţi anii la un nivel foarte redus – între 1,3 la sută în 2003 şi 1,7 la sută în 2007 din totalul imobilizărilor corporale. Cu o asemenea evoluţie a investiţiilor, a capitalului, agriculturii i-a lipsit „motorul” necesar pentru dezvoltarea ei. Aceasta este una din principalele cauze ale situaţiei din agricultura noastră, ale reducerii accelerate a contribuţiei agriculturii la formarea PIB (ponderea valorii adăugate brute din agricultură, la formarea PIB s-a redus de la 11,4 la sută în 2002 la 5,7 la sută în 2007) şi ale contribuţiei negative – în unii ani – a agriculturii la creşterea PIB (anul 2007 şi nu numai). Îmbunătăţirea finanţării agriculturii este posibilă prin schimbarea viziunii factorilor de decizie, a guvernanţilor, faţă de agricultură, prin accesarea fondurilor nerambursabile de la UE şi folosirea lor raţională, prin determinarea băncilor să acorde credite reciproc avantajoase agricultorilor. Întrucât băncile cu capital străin (care domină sistemul bancar din România) au reţineri în acordarea de credite agricultorilor, iar CEC-Banc întâmpină dificultăţi (din partea CE) în sporirea capitalului s-ar impune crearea unei bănci cu capital românesc specializată în creditarea exploataţiilor agricole.

Sporirea capacităţii producătorilor agricoli de contracarare a efectelor distructive ale unor factori naturali cum sunt: încălzirea globală, seceta, inundaţiile, eroziunea solului, alunecările de terenuri ş.a. prin amenajarea unor sisteme de irigaţii

12

moderne, împădurirea terenurilor neproductive, extinderea perdelelor de protecţie etc.; Îmbunătăţirea înzestrării tehnice a muncii prin înlocuirea treptată a

mijloacelor tehnice învechite, uzate fizic şi moral cu altele noi, cu parametrii tehnico-economici superiori. Aplicarea şi în agricultură a programului „Rabla” ar servi pe termen scurt unei asemenea schimbări. Pe termen mediu şi lung considerăm necesară dezvoltarea unei industrii naţionale pentru producerea de tractoare şi maşini agricole. România, fiind o ţară în care agricultura va continua să aibă un rol important, nu trebuie să devină total dependentă de importul mijloacelor tehnice.

Concentrarea producţiei agricole prin creşterea dimensiunii economice şi a dimensiunii fizice a exploataţiilor, România situându-se în prezent pe ultimele locuri în UE 27. Faptul că cea mai mare parte a producătorilor agricoli îşi desfăşoară activitatea în exploataţii cu o dimensiune economică europeană sub o unitate (echivalentă cu 1200 euro) şi cu o dimensiune fizică sub 3 ha reprezintă o piedică în creşterea productivităţii muncii şi diminuarea decalajului de productivitate faţă de media UE.

Modificarea structurii producţiei agricole în vederea valorificării mai bune a potenţialului agricol, producerii de produse cu valoare adăugată mai mare şi cerere internă şi/sau externă, creării condiţiilor pentru transformarea României dintr-o ţară net importatoare într-o ţară net exportatoare de produse agroalimentare. Cât de importantă şi urgentă este modificarea structurii producţiei agricole rezultă din faptul că în perioada, 2001-2007 deficitul balanţei comerciale de produse agroalimentare s-a ridicat la peste 8,7 miliarde euro ceea ce depăşeşte de 8,1 ori fondurile alocate României de către UE prin SAPARD timp de şapte ani începând cu anul 2000. În ultimii ani România a ajuns să importe la unele produse până la 70 la sută din necesarul de consum. Pentru reducerea dependenţei alimentare de importuri considerăm necesară dezvoltarea sectorului creşterii animalelor, producţiei de plante industriale, de legume (inclusiv în sere) şi de fructe, precum şi a producţiei ecologice care dispune de condiţii deosebit de favorabile. O atenţie deosebită se impune acordată dezvoltării industriei de procesare a produselor agricole pentru satisfacerea cerinţelor interne şi pentru modificarea structurii comerţului exterior de produse agroalimentare caracterizat prin ponderea exagerat de mare a importului de produse procesate. România vinde ieftin animale vii, materii prime şi cumpără scump produsele procesate.

Pentru creşterea productivităţii muncii în agricultură o mare importanţă are schimbarea condiţiilor de realizare a produselor pe piaţa internă. Piaţa produselor agricole şi agroalimentare este marcată de necorelări între cerere şi ofertă, de reducerea sensibilă a valorii de schimb a produselor agricole cu efecte grave asupra veniturilor producătorilor agricoli, de pierderea unor importante segmente de piaţă în favoarea produselor străine care invadează piaţa internă.

Piaţa produselor agricole din România funcţionează în aşa fel încât producătorii agricoli pierd nu numai când realizează producţii mici dar şi când obţin producţii mari. Ei pierd în relaţiile cu furnizorii de produse neagricole prin preţurile ridicate pe care aceştia le solicită la produsele respective, pierd în relaţiile cu băncile care le impun dobânzi înrobitoare şi garanţii greu de acceptat, pierd în relaţiile cu clienţii lor – procesatori, comercianţi care le cumpără produsele la preţuri care de multe ori nu acoperă nici costul factorilor de producţie, pierd în relaţia cu intermediarii din pieţele „libere”, precum şi în relaţiile cu statul care le stabileşte impozite, taxe şi tarife mari pentru diferite servicii pe care le solicită. Ca urmare, o mare parte din valoarea creată în agricultură este transferată altor categorii sociale şi statului.

13

Liberalizarea circulaţiei produselor avantajează ţările dezvoltate, producătorii români nefiind capabili să facă faţă concurenţei produselor străine, nu atât din cauza calităţii lor care de multe ori este inferioară celor româneşti, cât mai ales datorită modului de prezentare (aspectului comercial) şi costului de producţie, mai redus ca urmare a subvenţiilor mai mari, dobânzilor mai mici la credite, acordării unor avantaje la export, ş.a. La cucerirea pieţei interne de către producătorii străini contribuie şi „creatorii” de piaţă – angrosişti care preferă produsele străine în schimbul unor comisioane, supermarketuri care sunt interesate să aducă produse din ţările de provenienţă a capitalului, organizaţii ale statului cu atribuţii în domeniu care sub pretextul apărării consumatorului consideră avantajos importul de produse străine. În consecinţă, marea masă a producătorilor români sunt îndepărtaţi de piaţă, caracterizată în mare măsură de concurenţa neloială. Neputându-şi vinde produsele la preţuri convenabile, renunţă să le mai producă, îşi dimensionează producţia în funcţie de nevoile proprii de consum, iar o parte din ei pleacă în alte ţări să muncească orice le asigură venituri superioare celor din România. Recucerirea pieţei presupune recăpătarea încrederii producătorilor agricoli în schimbare, adoptarea unei politici favorabile susţinerii producţiei naţionale, organizarea producătorilor pentru valorificarea condiţiilor de producţie, colectarea produselor, sortarea, ambalarea, depozitarea şi desfacerea lor după caz, fie procesatorilor, comercianţilor sau direct pe piaţa internă sau externă.

În felul acesta, productivitatea muncii din agricultură vizează rezultatele obţinute şi eforturile depuse de către agricultorul colectiv de la proiectarea producţiei până la desfacerea produselor către consumatori. Creşterea productivităţii muncii presupune luarea în consideraţie a multitudinii de factori care contribuie la sporirea rezultatelor şi la raţionalizarea eforturilor. În agricultura României, pe fluxul producţiei agricole, există o imensă risipă de factori de producţie care îmbracă o mare varietate de forme: suprafeţe de teren necultivate, timp de muncă nefolosit, fonduri băneşti cheltuite cu mare întârziere inclusiv subvenţii, fonduri fixe vechi cu consumuri mari de combustibili şi lubrifianţi, lucrări efectuate după trecerea timpului (inclusiv pentru irigaţii), producţii neutilizate din lipsa animalelor, producţii fără desfacere etc. Risipă poate fi şi neaplicarea rotaţiei culturilor, nefolosirea materialului biologic performant, migrarea forţei de muncă, deteriorarea sau pierderea producţiei prin depozitarea necorespunzătoare, valorificarea fructelor şi strugurilor prin producerea băuturilor alcoolice şi nu prin vânzarea pe piaţă. Reducerea risipei poate fi o resursă importantă de sporire a productivităţii muncii şi de creştere economică.

CONCLUZII

Caracteristica principală a ocupării este reducerea semnificativă a populaţiei care îşi desfăşoară activitatea în agricultură şi a ponderii acesteia în totalul populaţiei civile ocupate. În ambele situaţii, reducerea este superioară celei realizate în UE 27 şi UE 15. Acelaşi trend rezultă şi în privinţa volumului total de muncă exprimat în UAM, fapt care micşorează decalajele existente, comparativ cu media UE. Cu toate acestea decalajele rămân încă foarte mari, inclusiv la volumul de muncă pe persoană care lucrează în exploataţii agricole. În agricultura României continuă să existe un apreciabil surplus de forţă de muncă alimentat în anumite perioade şi prin disponibilizările masive de personal din alte sectoare ale economiei. Reîntorşi „acasă”, productivitatea lor marginală este zero sau aproape zero. În schimb, prin consumul lor din producţia agricolă diminuează disponibilul pentru piaţă al exploataţiilor agricole şi formarea de venituri.

14

Productivitatea muncii în agricultura României este redusă iar decalajul faţă de media UE este relativ mare. Astfel, productivitatea brută a muncii (PIA/UAM) a fost în 2006 mai mică de 4,16 ori decât media UE 27, iar productivitatea netă de 4,18 ori. Semnificativ este şi faptul că România care are cea mai numeroasă populaţie ocupată în agricultură din UE 27 deţine locul 25 după productivitatea muncii. Ea realizează numai 23,9% din nivelul mediu de productivitate obţinut în UE 27. Productivitatea redusă se reflectă în veniturile producătorilor, în starea de sărăcie în care se află o mare parte a lor, în faptul că din aproape 13000 de sate peste 5000 sunt sate foarte sărace (D. Sandu, 2005), că din cauza sărăciei un număr important de persoane îşi caută de lucru în alte ţări.

Referitor la tendinţa productivităţii muncii în agricultura României şi a decalajului faţă de UE datele statistice pe perioada 2000-2007 relevă o tendinţă de creştere a producţiei pe persoană ocupată şi o tendinţă de reducere a decalajului faţă de UE 15: productivitatea muncii pe persoană în UE 15 a sporit de la 41372 euro în 2000 la 49080 euro în 2007 iar în România de la 2360 euro la 5144 euro. Productivitatea muncii din agricultura României a reprezentat 5,7 la sută din productivitatea muncii în UE15 în 2000 şi 10,48 la sută în 2007. O creştere asemănătoare s-a realizat şi la productivitatea netă. Decalajul de productivitate deşi s-a redus (cu 5 şi respectiv 3 puncte procentuale în 7 ani) rămâne considerabil de mare iar ritmul de reducere foarte lent.

În anii următori considerăm că există posibilitatea ca (exceptând anii de criză) productivitatea muncii în agricultura României să sporească mai repede comparativ cu perioada precedentă şi în consecinţă decalajul să cunoască o reducere mai pronunţată. Avem în vedere următoarele:

Învăţămintele rezultate din subaprecierea agriculturii, faptul că orice „economie” în sprijinirea agriculturii, orice întârziere în prevenirea şi în contracararea efectelor distructive ale unor factori naturali în acordarea subvenţiilor, orice neintervenţie în mecanismele pieţei când se observă perturbaţii se materializează în pierderi de producţie şi ineficienţă, în importuri masive şi în creşterea deficitului balanţei comerciale, cu efecte negative incalculabile asupra producătorilor agricoli şi economiei naţionale.

Existenţa în agricultura României a unor exploataţii atât individuale cât şi persoane juridice care realizează niveluri ale producţiei şi valorii adăugate brute raportate la persoanele ocupate sau la volumul de muncă apropiate sau egale cu realizările din ţările dezvoltate. Numărul unor asemenea exploataţii va spori în următorii ani.

Criza financiară şi economică globală care afectează şi agricultura României este nu numai punctul final al unui ciclu economic, ci şi punctul de pornire al unui nou ciclu. În perioada crizei se înlătură ceea ce a condus la criză, apar orientări în teoria şi practica dezvoltării economico-sociale, se elaborează strategii pentru depăşirea crizei, pentru începerea unui nou ciclu, cu obiective şi mijloace adecvate. În timpul crizei apar oportunităţi pentru dezvoltarea agriculturii, pentru creşterea productivităţii şi eficienţei producţiei. Dar problemele cu care se confruntă agricultura României nu sunt numai cele provocate de criza financiară şi economică globală ci şi cele generate de criza agrară din România a căror nerezolvare ne-a dus la periferia UE şi a Europei, la transformarea României în exportator net de forţă de muncă şi importator net de produse agroalimentare.

Numeroasele direcţii posibile de acţiune menţionate în paginile anterioare – ridicarea nivelului de pregătire a forţei de muncă şi întinerirea ei, îmbunătăţirea finanţării şi creditării exploataţiilor agricole şi, pe această bază creşterea gradului de

15

înzestrare tehnică a producătorilor agricoli, concentrarea producţiei în unităţi viabile şi orientarea spre produse cu valoare adăugată mai mare şi cu cerere solvabilă pe piaţa internă şi externă, schimbarea raportului dintre exporturi şi importuri astfel încât să se ajungă într-o perioadă cât mai scurtă la transformarea României în importator net de produse agroalimentare, îmbunătăţirea condiţiilor de desfacere a produselor, a relaţiilor de piaţă, creşterea nivelului de competitivitate al produselor româneşti şi reducerea concurenţei neloiale, reducerea risipei care se manifestă sub diferite forme. Un rol important în realizarea acţiunilor menţionate îl are integrarea în Uniunea Europeană atât prin îndeplinirea obligaţiilor convenite cât şi prin accesarea fondurilor alocate României pentru dezvoltarea agriculturii şi a mediului rural.

Stimularea deplasării surplusului de forţă de muncă din agricultură în alte activităţi, în principal din mediul rural, inclusiv în domeniul serviciilor agricole, colectării, depozitării, prelucrării produselor agricole şi desfacerii lor, dezvoltării infrastructurii, extinderea autoturismului.

Pornind de la sintagma potrivit căreia „Economia este ştiinţa alegerii” (Joseph E. Stiglitz, 2003) considerăm că în depăşirea situaţiei critice în care se află agricultura (nu numai sub aspectul productivităţii şi decalajelor la care ne-am referit) se impune antrenarea în mai mare măsură a cercetării ştiinţifice naţionale de profil la fundamentarea deciziilor privind alegerea direcţiilor de acţiune şi stabilirea măsurilor în concordanţă cu realităţile din ţara noastră, cu realizările cercetărilor proprii şi mondiale. Integrarea în UE nu diminuează rolul cercetărilor din ştiinţele agricole deşi o serie de probleme se pun şi se rezolvă pe baza unor principii, reglementări, norme şi metode stabilite la nivelul Uniunii. La stabilirea acestora trebuia să contribuie cercetarea ştiinţifică din toate ţările UE pentru a le face compatibile cu condiţiile concret istorice din ţările respective, să urmărească efectele transpunerii lor în practică. Agricultura este ramura în care activitatea se desfăşoară în funcţie de condiţii de sol, climă, relief, mediu, tradiţii etc. care diferă de la o ţară la alta şi de la o zonă la alta. Investigarea acestor condiţii este obligatorie pentru a produce eficient şi acest obiectiv nu se poate face fără o cercetare endogenă. Schimbările meteorologice care au loc în prezent şi care se vor intensifica în viitor pun noi cerinţe în faţa cercetătorilor din domeniul ştiinţelor agricole. La cele de mai sus am adăuga presiunea tot mai mare care se exercită asupra agriculturii pentru sustragerea unor mari suprafeţe de teren pentru activităţi în plină expansiune – construcţii, şosele, magistrale, căi ferate, aeroporturi, supermaketuri etc. sau pentru producerea de biomasă, concomitent cu creşterea populaţiei globului şi a cererii de alimente. Cercetarea are misiunea să ofere soluţii guvernanţilor pentru dezvoltarea agriculturii în direcţia dorită. Economia este ştiinţa alegerii din diferitele soluţii oferite de specialişti pe cele dezirabile pentru asigurarea progresului economico-social.

BIBLIOGRAFIE

1. *** INS, Anuarul statistic al României2. *** European Union, Agriculture in the European Union. Statistical and Economic Information, 20083. *** European Union, Rural Development in the European Union. Statistica and Economic Information 20084. *** INS, Recensământul General Agricole 20025. *** INS (2006) Ancheta Structurală în Agricultură 20056. *** INS (2008) Ancheta Structurală în Agricultură 20077. Stiglitz Joseph E. (2003) Globalizarea, Speranţe şi deziluzii, Editura Economică

16