Etape în evoluțiaPsihologiei Sociale

Încercările de periodizare ale Psihologiei Sociale existente în literatura de specialitate au fostelaborate de către diverşi autori pornind de la propriul mod de raportare la acest domeniu de studiu.Ca atare, se poate observa o relativă eterogenitate în definirea etapelor esențiale de evoluție aacestei ştiințe.

Eterogenitatea în delimitarea etapelor de evoluție provine - cel puțin parțial – şi din termenul preferat pentru a descrie cel mai adecvat domeniul acestei ştiințe.

Unii autori preferă termenul de„psihologie socială”, în vreme ce alții pe cel de „psihosociologie”, existând argumente solide pentru fiecare punct de vedere.

Cu referire la literatura disponibilă în limba română, am ales pentru prezentare periodizarea prezentată în cadrul manualului de psihologie socială la care au contribuit specialişti din toatecentrele universitare majore în care este studiată disciplina (Neculau, 2003, 28-41).

Septimiu Chelcea şi Ştefan Boncu, autorii acestei periodizări a evoluției Psihologiei Sociale„recunoscând caracterul oarecum artificial al oricărei periodizări a evoluției în orice domeniu decunoaştere şi riscul de a judeca dezvoltarea unei ştiințe prin prisma unor informații totdeaunalimitate” (Chelcea şi Boncu, 2003,28) delimitează următoarele etape:. 1.Preistoria (sec.VI î.H. – sec. al XIX-lea)

În această perioadă se încadrează contribuțiile diferiților filosofi şi adepți ai metodeispeculative de abordare a fenomenelor psihosociale. „Elemente de psihologie socială pot fi uşor detectate în gândirea socială a marilor filosofi. Întrucât astfel de intuiții despre natura socială aomului nu sunt sistematizate şi sunt foarte departe de maniera actuală de conceptualizare, recuperarea lor reprezintă în bună măsură un travaliu de interpretare”.

Aceste intuiții sunt întâlnite indiferent de tradiția filosofică urmată şi de contextul cultural.Totuşi, filosofia europeană este cea care a conturat mai pregnat ideea primatului socialului asupraindividualului: „Prin intermediul legilor, statul reglează interacțiunile dintre indivizi, urmărind pacea şi progresul” . Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) -afirma că statul nu este doar forma supremă desocietate, ci şi încoronarea spiritului social obiectiv, în cadrul căruia spiritele individuale sunt participante active;

-Auguste Compte (1798-1857) -intuina necesitatea unei ştiințe a individului în societate subforma unei „morale pozitive” care să studieze fenomenele morale sau individuale;- -Wilhelm Wundt (1832-1920)- fondatorul primului laborator de psihologie experimentalăconsidera că psihologia socială trebuie să studieze „sufletul colectiv”, care este tot atât de realca şi sufletul individual ( definit ca „totalitate a trăirilor interioare”).

2.Fondatorii (1880-1934)- Gabriel Tarde (1843-1904) considera imitația ca fiind elementul esențial al vieții sociale- Gustave Le Bon (1841-1931) preia ideea imitației prin contagiune de la Tarde şi îi conferă ovaloare negativă, punând-o la baza modificării comportamentelor indivizilor în cadrul mulțimilor

Începuturile psihologiei sociale ca ştiință sunt legate de aplicarea metodei experimentului înstudierea fenomenelor psihosociale:

-Agronomul francez Max Ringelmann a încercat în anii 1880 să măsoare performanța individuală şi în grup în ceea ce priveşte sarcini simple (de exemplu, forța cu care este trasă ofrânghie), descoperind fenomenul de „frânare socială” („social loafing”): „Diminuarea performanțelor individuale în grup din cauza tendinței subiecților de a se sustrage efortuluicolectiv în cazul sarcinilor comune, cu precădere când contribuția individuală este greu de evaluat” O serie de autori îi atribuie psihologului american Norman Triplett meritul de a fi primul dintrefondatorii psihologiei sociale, deoarece a condus o serie de experimente în 1897 şi a propus unmodel teoretic explicativ pentru fenomenul opus „frânării sociale” şi anume „facilitarea socială”:

- „Creşterea performanței individuale datorită realizării unei activități în prezența altor personae,,

.- Prima utilizare a termenului de psihologie socială îi aparține lui Carlo Cattaneo (1864), careconsidera conflictul ca un concept fundamental al noii discipline;

- Floyd Allport (1890-1978) a realizat o serie de cercetări (mai ales în ceea ce priveşte facilitareasocială) şi a publicat un manual de psihologie socială (în 1924) bazat pe cercetări experimentale

- Cercetările din deceniul al treilea al secolului XX privind măsurarea atitudinilor (Louis L.Thurstone, Rensis Likert) şi a studierii opiniei publice (George Gallup)

sunt considerate ca facând parte din perioada fondatorilor psihologiei sociale, datorită faptului că acestea au pus bazele unor direcții majore de cercetare, dezvoltate ulterior.

3. Perioada clasică (1935-1960)

- Două experimente importante marchează începutul acestei etape: cel realizat de Muzafel Sherif (1935) asupra efectului autocinetic („Iluzie optică prin care un punct luminos fix este perceput cafiind mişcător în condiții de întuneric total”- Chelcea şi Iluț, 2003,122) şi cel efectuat de KurtLewin şi colaboratorii asupra climatelor şi stilurilor de conducere;

- Înființarea în anul 1943 a „Research Center for Group Dynamics” sub conducerea lui Kurt Lewin(1890-1947) a jucat un rol major în perioada clasică:

- Leon Festinger (1919-1989) prin două teorii principale ale sale, teoria comparării sociale (1954)şi cea a disonanței cognitive (1957) a avut o contribuție marcantă în istoria psihologiei sociale;

- Solomon Ash (1906-1996) a încercat să impună abordarea gestaltistă în psihologia socială,văzând societatea ca fiind alcătuită din relații între instituții, grupuri etc., cu consecințe psihologicela nivel individual. Experimentele cele mai cunoscute ale lui Ash se referă la conformism şi la percepția socială;

- Carl I. Hovland (1912-1961) a folosit experimentul în cercetarea schimbării atitudinilor şi aefectelor diferitelor componente ale procesului de persuasiune;

- Harol D. Lasswell a conceptualizat vestita schemă a analizei procesului comunicării: „Cine şi cespune, ce canal utilizează, cui spune şi cu ce efect?”.Spre deosebire de celelalte perioade, psihologia socială clasică este aproape în întregimedezvoltată pe pământ American.

4.Perioada modernă (1961-1989)Pentru Septimiu Chelcea şi Ştefan Boncu, perioada modernă ar putea fi descrise prininteracțiunea determinată de două coordonate principale: expansiune şi tensiune internăa. Expansiunea psihologiei sociale s-a produs prin inaugurarea de noi domenii de studiu:

- reprezentările sociale şi influența minoritară (S. Moscovici).

- identitatea personală (E. Erikson);- identitatea socială (H. Tajfel).

- comportamentul prosocial (B. Latané şi J. Darley);

- atracția interpersonală (E. Berscheid şi E. Walster).

b. Tensiunea internă a luat aspectul unei crize complexe, vizând „trei aspecte principale:

- un aspectcare ține de distorsiunile (artefactele) introduse de procedurile experimentale,

- un aspect etic şi unulreferitor la relevanța psihologiei sociale şi la felul în

care au fost construite teoriile ”.

Controversele şi tensiunile din cadrul psihologiei sociale nu au echivalat cu suspendarea demersurilor de cercetare.

În acest context se dezvoltă în mod special teoriile atribuirii (referitoarela procesul prin care individul dă un sens comportamentelor celorlalți), cercetările asupra comportamentului de ajutorare, studiul stereotipurilor etc.

5.Perioada contemporană (după 1990)Anii 90 ai secolului XX readuc în prim plan ideea legăturii între motivație şi cogniție şidezvoltă o serie de orientări teoretice apărute anterior. De asemenea, se înregistrează o puternică revitalizare a psihologiei sociale europene.

O altă caracteristică importantă a perioadei actuale este internaționalizarea psihologieisociale, multe țări devenind din obiect de studiu al psihologiei sociale adevărate producătoare decunoaştere psihosociologică, aşa cum este şi cazul României.Pentru Nicolae Radu şi colab. sai există „trei începuturi” ale psihologiei socialeromâneşti:

a. Psihologia socială de tip classic - dezvoltată în spirit european (în special pe filiație germană şifranceză) cu accent pe macroteorie;

b. Psihologia socială empirică - unde accentul este pus pe cercetarea concretului social şi mai puțin pe marile curente teoretice europene;

c. Psihologia socială marxistă - abordare care se justifica prin faptul că societatea socialistăavea probleme psihosociale inconfundabile, de unde necesitatea unei abordări specifice.

âÎn ceea ce priveşte evoluția psihologiei sociale româneşti, aceasta a urmat cele cinci etape deevoluție descrise anterior, dar cu unele particularități de dezvoltare.

TESTUL SOCIOMETRIC - METODE DE CUNOATERE A COLECTIVULUI DE ELEVI/STUDENI

Asistam in ultimul timp, la o diversificare si perfectionare a metodelor si procedeelor de investigatie, de colectare si prelucrare a materialului faptic. Mai mult ca oricand societatea contemporana simte nevoia unei cunoasteri tot mai profunde a propriilor sale fenomene si mecanisme pentru a putea apoi interveni in dirijarea lor. Cercetarile sociologice se orienteaza tot mai mult spre microsocial si mai ales asupra grupului mic. Aceasta se datoreaza in primul rand prin specificul organizarii activitatilor umane care se concentreaza tot mai mult spre grup (echipa sportiva, colectiv de munca, clasa de elevi, plutonul etc.) incluzand in acelasi timp diverse domenii: (sport, industrie, educatie, armata etc.).

Tehnicile si metodele de cunoastere a grupului mic permit nu numai sa surprinda momentele manifestate la acest nivel ci si sa recomande pe baza celor constatate, modalitati concrete de actiune in vederea ameliorarii unor manifestari sau deviante, conducand spre cresterea eficientei activitatii. Latura practic-aplicativa a psihosociologiei iese astfel cu pregnanta in evidenta. Cercetarile intreprinse asupra grupului mic au un caracter concret si urmaresc o finalitate (indeosebi cele de sociometrie asupra carora ne vom apleca in aceasta lucrare) practica, determinata. Aria de cuprindere a cercetarilor de sociometrie s-a extins continuu asupra celor mai diverse domenii de activitate umana incluzand activitatea educationala sau chiar militara. Activitatea instructiv-educativa din scoala militara (licee, scoli de maistri sau academii) se orienteaza spre diferite forme organizatorice de tipul grupului cum ar fi clasa de elevi/studenti, grupul de studiu, de munca, plutonul, echipa sportiva, grupa in cadrul exercitiilor militare etc.

Toate acestea pot fi investigate cu ajutorul metodelor si procedeelor caracteristice grupului in general. Rezultatele obtinute sunt folosite mai apoi in vederea perfectionarii, actiunii educationale, instructiv-militare, sau pentru a imbunatatii relationarea, adaptarea, coeziunea grupului in pregatire. Inainte de a face o paralela intre grup si colectivul de elevi/studenti dorim sa evidentiem prin ce se caracterizeaza din punct de vedere psihosocial grupul. 

Caracteristicile grupului mic

Cu toate ca grupul ca si calitate sociala a fost si este supus unor multiple investigari este dificil sa se ajunga la o definitie unanim acceptata a acestuia. Grupul social (din punct de vedere general) este definit ca fiind "un ansamblu de persoane caracterizat de o anumita structura si cu o cultura specifica, rezultate din relatiile si procesele psihosociale dezvoltate in cadrul sau".

Se pot distinge cativa parametri/caracteristici specifici care circumscriu continutul conceptului de grup mic:1. Marimea grupului mic este intre 3 (dupa unii autori 2/4) si 35- 40 de membri. Limita superioara este dependenta si de durata functionarii grupului ca unitate de sine statatoare. 2. Relatiile dintre membri grupului sunt directe, de tipul "face to face", aceasta insemnand ca fiecare poate comunica si efectua schimb de informatii cu toti ceilalti. Prin urmare grupul apare ca un sistem de interactiune sociala, prin care subiectii isi coordoneaza reciproc intentiile si preocuparile, modelandu-se unii pe altii. 3. Fiecare grup se caracterizeaza printr-o structura configurationala proprie, care rezulta din interdependenta statutelor si rolurilor membrilor din care este format. Astfel tinand cont de continutul si functiile acestor statute si roluri putem distinge mai multe variante structurale ce se intrepatrund si se completeaza reciproc (structura de comunicare, structura decizionala si executiva, structura sociometrica determinata de distributia afinitatilor si atractiilor interpersonale). 4. Coeziunea grupului constituie o rezultanta a concentrarii tuturor fortelor ce actioneaza asupra indivizilor pentru a se mentine in cadrul grupului. Coeziunea este considerata ca fiind o conditie indispensabila aparitiei si actiunii unor norme comune acceptate la nivelul grupului. Grupul actioneaza ca unitate de sine statatoarea numai in momentul cand a atins un nivel minim de coeziune. 5. Dinamica grupului subliniaza ca grupul se afla intr-o continua miscare si transformare; intr-un proces neintrerupt de adaptare si acomodare. Se poate vorbi de o dinamica interna (transformarile structurii interne, a personalitatii membrilor) si de o dinamica externa (transformarile ce au loc intre grup si calitatea sociala pe fondul caruia fiinteaza). 6. Grupurile se constituie in vederea realizarii unor scopuri si rezolvarii unor sarcini. Acestei caracteristici ii este proprie o puternica incarcatura motivationala, ajungand si directionand activitatea si comportamentul membrilor grupului. Toate aceste caracteristici se afla intr-o stransa interdependenta, continutul lor avand o pondere diferita de la un domeniu la altul. 

Analogia dintre grupul mic si colectivul de elevi

Definirea notiunii de colectiv, la majoritatea autorilor, se realizeaza folosind ca gen proxim notiunile de "totalitate"/"grup", A. S. Makarenko prin studiile sale desprinde doua coordonate ale unui colectiv de elevi, prezenta scopului si caracterul sau de organizare social.

In sens logic grupul constituie notiunea generala, iar colectivul notiunea specie. Din punct de vedere al sferei grupul este o notiune supraordonata iar colectivul de elevi o notiune subordonata. Definind colectivul de elevi prin analogie cu grupul social se recunoaste necesitatea circumscrierii caracteristicilor proprii colectivului pentru al diferentia de alte grupuri sociale. Luand in considerare notele definitorii ale grupului mic se pot preciza sensul psihosocial si pedagogic dobandite prin raportarea lor la colectivul de elevi:

a) Din punct de vedere al marimii colectivului, acesta este format dintr-un numar ce oscileaza intre 10- 15 si 30- 35 de elevi. Reunirea lor in colectiv este determinata de dorintele sau optiunile scolare a celor in cauza, dar in acelasi timp si de factori obiectivi. In momentul constituirii clasa este un grup formal, institutionalizat prin masuri administrative si organizatorice atat la nivel central cat si la nivelul scolii. Ulterior intre elevi se stabileste o retea complexa de relatii interpersonale, informale, afective si spontane, care completeaza si substituie relatiile formale in cadrul colectivului de elevi sau studenti militari. Datorita climatului psihosocial specific, a timpului petrecut impreuna, aceste relatii formale dar mai ales informale se amplifica puternic, implicand o deosebita dinamica. In interiorul clasei sau plutonului se concretizeaza constituirea unor subgrupuri in cadrul carora domina indeosebi relatiile informale.

b) Relatiile din interiorul colectivului de elevi indiferent ca sunt informale sau formale se bazeaza pe contacte directe, de tipul "face to face". Astfel clasa sau plutonul pot fi considerate grupuri primare, in timp ce anul de studiu, compania, liceul sau academia sunt grupuri secundare. La nivelul colectivului scolii, relatiile dintre membri sai sunt mai indepartate in spatiu si timp, cu o frecventa mai redusa, fiind lipsite de acea incarcatura afectiva specifica relatiilor directe si permanente din interiorul clasei.c) Structura colectivului de elevi este generata de interrelatiile existente intre membri ei. Aceste interrelatii se pot structura in functie de interdependenta rolurilor si statusurilor, astfel incat putem distinge doua structuri fundamentale: o structura formala si o structura informala.Prima, structura formala apare ca rezultat al investirii oficiale a elevilor sau studentilor in diferite roluri (sef de grupa, comandant de pluton/ sef de clasa, inlocuitor la comanda companiei, cancelar, planton, G. S. S. etc.). in urma acestor investiri cu roluri facute de comandantul de companie, comandantul de pluton/

diriginte, vor aparea in mod firesc diversi lideri oficiali /formali, permanenti/temporari. Acestia formeaza un organism de conducere insarcinat cu urmarirea, indeplinirea, atingerea unor obiective comune. Structura formala este un rezultat al unificarii acestor relatii formale intr-un tot unitar. Forma si continut ei sunt determinate de autoritatea si modul in care se iau deciziile si se indeplinesc sarcinile. Prezenta dirigintelui, a comandantului de pluton/ a comandantului de companie, ca lider formal adult, imprima un anumit specific retelei relationale a structurii formale, atat pe orizontala cat si verticala. Liderul formal si cel informal manifesta mai multe functii printre care asigurarea conditiilor in vederea atingerii scopurilor sau actiuni indreptate in vederea mentinerii coeziunii grupului.Structura informala se caracterizeaza prin aceea ca interactiunea dintre membri grupului de elevi, nu este impusa sau reglementata din exterior, ea este rezultatul firesc, natural si spontan al relatiilor intersubiective, psihologice ce se stabilesc intre elevi. Acestea sunt relatii interpersonale intre personalitati diferite, care se influenteaza reciproc, prin care elevii se percep, comunica, actioneaza si reactioneaza unii in raport cu altii, se cunosc, se apropie, se asociaza, se indragesc, se ajuta, se imprietenesc sau dimpotriva, se suspecteaza, devin gelosi, se resping etc. Structura informala are un caracter afectiv, simpatetic, bazat pe legaturi sociometrice de simpatie, antipatie si indiferenta intre membri sai. Putem spune ca este vorba de "expansiunea afectiva" (atitudinea elevului fata de ceilalti colegi), dar in acelasi timp si de "incluziunea afectiva" (atitudinea clasei fata de elev). Cele doua laturi constituie un tot indisolubil, una neputand exista fara cealalta. Conexiunea complexa dintre ele conduce la o interinfluentare reciproca, expansiunea fiind predominat individuala iar incluziunea predominat sociala, ambele au un caracter psihosocial. In functie de aceste relatii informale apar asa zisii lideri informali/persoane preferate. Daca liderii formali se impun mai ales in virtutea rolului si functiei pe care le detin, liderii informali se impun in virtutea unor calitati personale apreciate de colegii lor. Cele doua tipuri de structuri, formala si informala specifice colectivului de elevi se afla intr-o stransa interdependenta. Structura informala se cristalizeaza dupa un anumit timp dar are o dinamica si dezvoltare proprie, continua. Tocmai de aceea studiul sociometric asupra caruia ne vom opri mai apoi, nu poate fi realizat cu succes, astfel incat sa surprinda o anume stabilitate relationala, decat dupa un anumit timp de la formarea clasei, timp in care elevii sa reuseasca sa se cunoasca intre ei, sa manifeste simpatii sau antipatii.d) Coeziunea grupului. Din punct de vedere sociologic colectivul de elevi ca realitate supraindividuala, nu poate fi redusa la suma particularitatilor psihice ale elevilor, ea fiind o rezultanta, calitativ deosebita, ce apare tocmai din interactiunile stabilite intre ei. Coeziunea colectivului reflecta convergenta dintre membri sai, concentrarea interactiunii lor in vederea integrarii elevilor intr-un tot unitar.e) Dinamica colectivului surprinde totalitatea transformarilor ce au loc in interiorul clasei/plutonului, transformari care ii imprima acestuia in timp o anume traiectorie. Dinamica este determinata de adaptarea, integrarea sau subordonarea celor doua structuri, de contradictiile, conflictele, intoleranta/toleranta dintre membri colectivului, care se manifesta si se modifica permanent. 

Odata cu admiterea in scolile militare de invatamant a fetelor, relatiile din grupul de elevi/studenti militari s-au diversificat, astfel acest fapt determinand o amplificare a dinamicii si in mod implicit influentand major toate caracteristicile colectivului militar.

f) Ca oricare alt grup colectivul de elevi se constituie in vederea desfasurarii unei activitati si a atingerii unor scopuri fundamentale. Din acest punct de vedere colectivul de elevi este un "grup educational" in care membri lui sunt orientati spre realizarea unor scopuri majore cu semnificatie sociala si finalitate educativa.

Un rol deosebit in realizarea scopurilor il au comandantul de companie/dirigintele, care trebuie sa coordoneze activitatea, sa stabileasca cerinte, care sa conduca mai apoi la satisfacerea obiectivelor educationale.

Structura, interactiunea si continutul circumscriu, toate la un loc, specificul colectivului ca grup social microstructural. Cunoasterea lor este deci o premisa indispensabila pentru toate actiunile educative ce se intreprind asupra sa

Metode si tehnici de cunoastere a colectivului de elevi.

Cunoasterea colectivului de elevi nu presupune doar cunoasterea personalitatii membrilor lui, ci mult mai mult. Cunoasterea colectivului de elevi vizeaza surprinderea acelor caracteristici prin care se defineste ca un tot, ca o unitate de sine statatoare, ca un grup social.

Putem spune ca identificarea unor trasaturi personale ne ofera posibilitatea sa intelegem mai bine semnificatia rolurilor pe care le joaca elevii, iar prin intermediul acestora sa patrundem in mecanismul procesului de interactiune, mecanism care declanseaza si determina caracteristicile colectivului ca un tot unitar. Cunoasterea poate parcurge si drumul invers, de la trasaturile definitorii colectivului, prin intermediul comportamentelor ce rezulta din exercitarea rolurilor, la conditiile interne si particularitatile psihologice ale membrilor sai. In acest al doilea sens putem spune ca tehnicile sociometrice asigura o cunoastere amanuntita mai ales a structurii informale/afective dar si in mod indirect a caracteristicilor de personalitate a elevilor. Fiecare colectiv are, dupa cum am vazut, structura sa proprie, care se manifesta diferit. Cunoasterea sintalitatii colectivului de elevi/studenti si a personalitatii fiecaruia dintre ei nu constituie doua actiuni paralele sau independente una de alta. Dimpotriva, ele se completeaza reciproc nu numai din punct de vedere gnoseologic, al informatiilor pe care ni le ofera ci si din punct de vedere metodologic. Cunoscand sintalitatea vom putea face diverse aprecieri cu privire la unele componente ale personalitatii, si invers, cunoscand

personalitatea indivizilor din care este format colectivul, vom putea interpreta unele manifestari ale sintalitatii. Cunoasterea dinamicii colectivului reclama un studiu longitudinal si folosirea unor metode corespunzatoare. Un astfel de studiu ne indica nu numai tendinta generala de evolutie a colectivului, ci si principalele momente nodale ale acestei evolutii.

In circumscrierea metodelor de cunoastere a colectivului de elevi important este nu numai cum sunt alese ci si modul in care sunt folosite si combinate. tinand seama de interdependenta care exista intre sintalitatea colectivului si personalitatea membrilor sai va trebui sa apelam la metode specifice ambelor domenii, cu conditia ca ele sa fie astfel aplicate si folosite incat sa ne ofere cat mai multe date despre colectiv ca unitate sociala, ca intreg.

Vom enumera mai jos metodele si tehnicile de cunoastere a colectivului de elevi/studenti militari cu obiectia ca ne vom opri in descriere cu predilectie asupra tehnicilor sociometrice si metodei aprecierii obiective a personalitatii, pe considerentul ca acestea doua se completeaza foarte bine si chiar pot fi incluse una in cercetarea celeilalte.

1. Observatia psihosociala este considerata una dintre metodele fundamentale deoarece presupune un contact nemijlocit cu realitatea si asigura obtinerea unor date reale, care ulterior vor fi supuse obligatoriu prelucrarii si interpretarii. Aceasta observatie este recomandabil a fi facuta de diriginte/ comandantul de pluton, deoarece acestia sunt persoane pregatite psihopedagogic, sunt coparticipanti la viata colectivului, prezenta lor nedenaturand fenomenele si manifestarile supuse observarii.

Situatiile si fenomenele asupra carora se concentreaza observatia pot fi:a) manifestari ale sintalitatii (modul in care se exprima opinia colectivului in diverse situatii, conduita colectivului, conduita subgrupurilor din cadrul colectivului, participarea membrilor la discutarea anumitor probleme, modul in care se iau diverse decizii, constatari in legatura cu coeziunea grupului, etc.). b) manifestari psihosociale (autoritatea si influenta liderilor formali, comportamentul liderilor informali, modul in care elevii isi exercita influenta intre ceilalti, etc.).

2. Metoda chestionarului este una din cele mai raspandite metode in cercetarea sociala si psihologica. Specificul sau consta in faptul ca se bazeaza pe formularea unor intrebari la care subiectii anchetati urmeaza sa raspunda verbal sau in scris.

3. Metoda experimentului este expresia concludenta a interdependentei dintre cunoastere si actiune. Aceasta metoda presupune stabilirea unei relatii cauzale intre

variabila independenta si cea dependenta. Se impune un control riguros din partea cercetatorului asupra tuturor componentelor situatiei experimentale, astfel incat relatia dintre variabile si modificarea fenomenelor sa fie foarte bine cunoscuta si manipulata.

4. Metoda scarilor de opinii si atitudini (scari de apreciere) se caracterizeaza prin aceea ca introduce anumite diferentieri in raspunsurile subiectilor, dupa intensitatea cu care-si exprima opiniile in legatura cu diferite fenomene. Raspunsurile sunt precodificate si ordonate asemanator unei game, sub forma ascendenta/descendenta, in functie de intensitatea/fermitatea care ar corespunde opiniei celui ce raspunde.

5. Tehnica sociometrica5. 1. Obiectul si metoda sociometriei. Initiatorul sociometriei este sociologul american J. L. Moreno, originar din Romania. El afirma ca sociometria se ocupa doar de o parte a realitatii sociale, si anume de relatiile interpersonale, acordand o importanta deosebita aspectelor cantitative si calitative ale acestora. "Sociometria are ca obiect studiul matematic al proprietatilor psihologice ale populatiilor "

In cazul nostru tehnica sociometrica se ocupa cu studiul relatiilor interpersonale, indeosebi acelor relatii simpatetice care se bazeaza pe atractii si respingeri intre membrii colectivului. Se realizeaza cu ajutorul unor formule si calcule matematice surprinderea unor calitati/caracteristici relationale ale grupului de elevi.

Tehnicile sau metodele sociometrice reprezinta un ansamblu de instrumente si procedee destinate sa inregistreze si sa masoare configuratia si intensitatea relatiilor interpersonale din interiorul grupului scolar.

Sub aceasta denumire sunt incluse atat instrumentele de culegere a materialului faptic, cat si cele de prelucrare, interpretare sau prezentare a materialului respectiv. De aceea ele sunt indispensabile pentru cunoasterea concreta a interactiunilor ce se stabilesc in cadrul colectivului de elevi/studenti.

Studiul sociometric are o tripla orientare: in primul rand cunoasterea de catre diriginte/comandant/psiholog a afinitatilor exprimate de membri grupului si implicit a relatiilor din cadrul colectivului; in al doilea rand o cunoastere mai buna de catre elevi a propriilor lor pozitii in grup; si in al treilea rand, dar nu cel din urma, imbunatatirea relatiilor si a climatului psihosocial a grupului scolar prin actiuni psihologice specifice.

Prin testul sociometric ca instrument al metodei sociometrice se pot determina:- amplasamentul, statutul unui elev/student in campul relatiilor interpersonale (lider, popular, izolat, ignorat, respins, etc.), - structura psihologica globala a grupului si a subgrupurilor din cadrul sau, - diversele centre de influenta, - perceptia grupului fata de un anumit membru, - coeziunea de grup, etc.

Usor de administrat si prelucrat oferind foarte multe date asupra microgrupului cercetat testul sociometric poate crea usor iluzia instrumentului "ideal".

Totusi trebuie atrasa atentia asupra unor limite privind utilizarea testului sociometric: acesta nu epuizeaza totalitatea relatiilor interpersonale, ceea ce implica in mod obligatoriu corelarea lui cu alte metode si tehnici de cercetare;

- criteriile testului sociometric trebuie corelate cu orientarea valorica si cu motivatiile preferintelor exprimate;

- pentru asigurarea succesului cercetarii trebuie creata o atitudine de intelegere, dispozitii si atitudini favorabile ale subiectilor fata de test;

- cercetatorul trebuie sa dea dovada de delicatete si competenta psihosociala, el este recomandabil a fi un observator participant care sa creeze la elevi sentimentul utilitatii participarii lor la test, sa-i implice personal.

Modalitatea de alcatuire, administrare, prelucrare, interpretare a testului sociometric precum si prezentarea rezultatelor va fi redata sub forma unui algoritm, particularizat la colectivitatea urmarita. Putem sa le definim ca metode sau etape ale tehnicii sociometrice:- testul sociometric;- matricea sociometrica;- indicii sociometrici;- sociograma (reprezentarea grafica a relatiilor);- cadranele sociometrice;- prezentarea in fata clasei/individual a rezultatelor. 

5. 2. Testul sociometric este considerat instrumentul principal si punct de plecare in cunoasterea diferitelor aspecte a procesului de interactiune ce se manifesta in colectiv. El ofera doar materialul brut in legatura cu aspectele relationale ale elevului si ale grupului in totalitatea sa. Ulterior acest material se va prelucra si numai pe baza celor rezultate vom putea cunoaste aceste aspecte.

Toate aprecierile, interpretarile si rezultatele obtinute in urma prelucrarii sunt dependente de fidelitatea datelor oferite de test. Fidelitatea depinde de sinceritatea raspunsurilor la intrebarile testului, sinceritate care la randul ei este determinata de felul in care a fost intocmit testul si de modul in care a fost aplicat.

Testul sociometric consta in formularea unor intrebari prin intermediul carora se solicita fiecarui elev sa-si exprime simpatiile si antipatiile fata de ceilalti colegi ai sai. Foarte important este ca intrebarile sa aiba la baza criterii atent alese, care sa fie in concordanta cu interesele, preocuparile si aspiratiile tuturor elevilor, dar si cu interesele cercetarii. Este necesar sa li se ofere elevilor suficiente motive pentru a raspunde cat mai sincer.

In cercetarea pe care am intreprins-o am folosit un test sociometric cu 4 intrebari solicitand elevilor sa indice 3 nume ale unor colegi pentru fiecare intrebare (vezi anexa 1- testul sociometric). Aceste intrebari pot avea ca referinta diverse aspecte sau domenii de interes: petrecerea timpului liber, participarea la sarcini profesionale, cooperarea in cadrul echipei sportive, etc.

In cazul nostru intrebarile nu s-au referit la un anume aspect, ci s-a lasat un criteriu general, tocmai pentru a acorda libertate elevilor, pentru ca acestia in raspunsurile lor sa nu fie restrictionati. La fiecare raspuns dat s-a urmarit si motivatia deoarece din aceste motivatii se poate realiza intr-o oarecare masura evaluarea obiectiva a elevilor.

Etapele aplicarii testului sociometric:a) membri grupului primesc motivari, li se explica scopul cercetarii:- fiecare isi va cunoaste mai bine locul in grup, - in repartizarea anumitor sarcini se va tine cont si de preferintele interpersonale, - se va tine cont de relatiile sociopreferentiale si in structura formala a grupului;b) se obtine increderea subiectilor in caracterul confidential al raspunsurilor la intrebari;

c) se distribuie membrilor grupului formularele cu intrebari ce urmeaza a fi completate si se explica clar modul de completare;

d) se precizeaza caracteristicile situatiei:- grupul in cadrul caruia se fac alegerile si respingerile;- sensul fiecarei intrebari;- limitarea la un anumit numar de raspunsuri, se recomanda 3 sau 5 raspunsuri in functie de marimea grupului;- se explica faptul ca poate raspunde atat cat corespunde preferintelor sale dar sa nu depaseasca numarul maxim 

indicat;- se precizeaza faptul ca ordinea preferintelor este o ordine valorica, cel de pe locul intai sa fie cel mai preferat, iar urmatorii in ordine descrescatoare;- nu se impune o limita de timp pentru completare. e) se recolteaza raspunsurile.

Testul sociometric se poate folosi intr-o cercetare transversala pentru a surprinde evolutia relatiilor colectivului. Astfel testul urmeaza a fi administrat periodic, iar rezultatele obtinute sa fie comparate intre ele. Trebuie specificat faptul ca reluarea testului la intervale prea scurte ii diminueaza eficacitatea, subiectii orientandu-se mai mult dupa raspunsurile anterioare, care sunt inca vii in memorie, decat dupa ceea ce simt in momentul respectiv.

De asemenea in cazul in care intervalele sunt prea mari riscam sa pierdem din vedere dependenta stricta dintre fenomene. Putem recomanda pe baza experientei reluarea testarii sociometrice anual. 

5. 3.   Matricea sociometrica Datele testului sociometric sunt inregistrate intr-un tabel cu doua intrari, unde atat pe verticala cat si pe orizontala sunt trecuti elevii din colectivul respectiv.

Pe verticala se trec punctele atribuite din alegerile/respingerile colegilor nominalizati, iar pe orizontala perceptiile pozitive si negative atribuite de asemenea colegilor.

Matricea sociometrica este mai mult un instrument tehnic decat unul de cunoastere. Ea faciliteaza descoperirea si ordonarea datelor brute pe care ni le ofera testul si asigura conditiile necesare pentru manipularea si prelucrarea lor.

Pe verticala se trec in ordine, corespunzator fiecarui elev, cu culoare rosie +3, +2, +1 puncte in dreptul colegilor alesi, preferati, iar cu culoare albastra - 3, - 2, - 1 puncte in dreptul colegilor respinsi, nominalizati la intrebarea a doua.

Pe orizontala se trec perceptiile pozitive reprezentate prin cercuri rosii si perceptiile negative reprezentate prin cercuri albastre. Mai apoi in capetele de tabel ale matricii sociometrice se calculeaza suma punctelor obtinute din alegeri si respingeri si suma perceptiilor pozitive/negative.

Primul coleg ales la prima intrebare primeste +3 puncte, al doilea +2 puncte, iar al treilea +1 punct. Primul coleg nominalizat la intrebarea a doua primeste - 3 puncte, al doilea - 2 puncte, iar al treilea - 1 punct. Toti cei trei nominalizati la intrebarea a treia primesc nediferentiat un cerc rosu, iar cei trei nominalizati la intrebarea a patra primesc de asemenea nediferentiat un cerc albastru (anexa 2). 

5.4 . SociogramaPe baza datelor cuprinse in matricea sociometrica putem intocmi sociograma care ne prezinta sub forma grafica relatiile interpersonale din interiorul colectivului. Ea scoate in evidenta printr-un mod grafic nu numai locul fiecarui elev ci si diverse tipuri de retele interpersonale. Aceste retele se cuantifica in sociograma prin diferite simboluri grafice.

Exista doua categorii de sociograme, individuale si colective. Primele nu sunt altceva decat un extras din sociograma colectiva si prezinta situatia unui elev asa cum rezulta ea din totalitatea relatiilor cu ceilalti colegi. O sociograma se poate prezenta sub forma moleculara (asemeni legaturilor dintre molecule) sau sub forma "tinta" (relatiile sunt prezentate in cadrul unui numar de cercuri concentrice). Numarul cercurilor din care e formata "tinta" poate fi mai mic sau mai mare in functie de numarul elevilor din clasa sau in functie de distanta sociometrica dintre elevi. Este recomandat un numar de cercuri impar astfel incat cercul de nivel mediu (de ex. cercul 4 din 7) este nivelul corespunzator statutului sociometric nul. Cercurile din interior corespund nivelului de integrare, in care se afla elevii cu punctajul total pozitiv, iar cercurile din exterior corespund nivelului de "neintegrare", in care se afla elevii cu punctaj total negativ. (vezi anexa 3)

Liderul informal al grupului (cu punctajul cel mai mare) este asezat in centrul cercului numarul 1(cerc numerotat astfel de la interior spre exterior). Cu cat un elev are un punctaj mai mic cu atat se departeaza mai mult de centrul cercului 1 sau chiar de grup (vezi anexa 3).

Sociograma colectiva ne ofera posibilitatea cunoasterii structurii preferentiale ce se stabileste in interiorul colectivului, indicandu-se in mod grafic cine cu cine relationeaza din punctul de vedere al afinitatilor. Pe grafic alegerile sunt reprezentate printr-o sageata rosie (A il alege pe B, adica A пѓ  B), iar respingerile printr-o sageata albastra (A il respinge pe B, adica A пѓ  B). Relatiile reciproce ne apar ca o linie continua dubla cu varful spre ambele sensuri, in culoarea corespunzatoare. Se pot realiza analize multiple si foarte complexe, cat si aprecieri calitative diverse in functie de: numarul alegerilor/respingerilor, subgrupurile care se formeaza, statutul sociometric al elevilor ce fac parte dintr-un subgrup sau altul, distanta dintre ei, etc. Daca un elev trimite alegeri spre colegi cu statut sociometric mare are alta semnificatie decat un altul care trimite alegeri spre un coleg cu un statut sociometric mai mic. Putem sa atribuim unui lider o semnificatie pozitiva sau una negativa in raport cu pozitia subgrupului din care face parte in cadrul colectivului clasei. 

5. 6. Cadranele sociometrice ne ofera posibilitatea de a prelucra si interpreta relatiile interpersonale sub aspectul dinamicii lor in timp. Comparand datele ce figureaza in cadrane se pot desprinde o serie larga de trasaturi ale colectivului ca

intreg. Observand ponderea distributiei elevilor in cadrane se pot cunoaste influentele si "constrangerile" pe care colectivul le poate exercita asupra lor. Procedeul cadranelor surprinde fenomenele sociale in intimitatea lor. 

5. 7. Prezentarea sociogramei se poate face in fata clasei (punctand pe aspectele generale) dar si individual (punctand pe aspectele particulare ale elevului). Trebuie sa subliniem ca este recomandat a se scoate in evidenta partea pozitiva a concluziilor astfel incat sa imbunatatim climatul psihosocial, sa incalzim relatiile dintre elevi. Se impune constientizarea fiecarui elev asupra rolului, statutusului si pozitiei sale in grup in mod realist si consilierea acestora pentru a diminua conflictele sau atitudinile negative. 

6.   Metoda aprecierii obiective a personalitatiiMetoda, dupa cum se poate constata din insusi enuntul ei, urmareste cunoasterea unor trasaturi de personalitate. Acest lucru se realizeaza cu concursul celor ale caror trasaturi vrem sa le cunoastem. Datele necesare sunt obtinute de la elevi prin aprecierile pe care sunt solicitati sa le faca asupra propriilor colegi in motivarea alegerii sau respingerii lor. Ipoteza ce sta la baza metodei este aceea ca aprecierile pe care le fac elevii asupra colegilor lor includ informatii reale despre personalitatea acestora.

Cu cat elevii convietuiesc mai mult impreuna, cu atat se cunosc mai bine si ca atare aprecierile vor fi mai obiective. Elevii au posibilitatea sa se observe reciproc in situatii concrete de activitate si comportare, aprecierile avand un suport real.

Se impune necesitatea imbinarii metodelor mai sus prezentate pentru a obtine in cele din urma o cunoastere cat mai exacta a colectivului de elevi. Cunoasterea clasei sau plutonului nu poate fi o actiune de campanie ce se desfasoara in anumite momente, ci una continua. 

Testul sociometric

1. Daca s-ar reorganiza clasa cu cine ati dori sa fiti din nou coleg? De ce?1. 1............. 1. 2............. 1. 3............. 

2. Daca s-ar reorganiza clasa cu cine nu ati dori sa fiti din nou coleg? De ce?2. 1............. 2. 2............. 

2. 3............. 

3. Cine crezi ca te-a ales, ca te-a nominalizat la prima intrebare? De ce?3. 1............. 3. 2............. 3. 3............. 

4. Cine crezi ca te-a respins, ca te-a nominalizat la a doua intrebare? De ce?4. 1............. 4. 2............. 4. 3.............

PROBLEME ETICEALE EXPERIMENTULUI PSIHOLOGIC

Cercetarea stiintifica in lumea de azi implica o serie de normeetice care se cer a fi respectate, indiferent de domeniul de investigatie.Aceste exigente sunt cu atat mai importante pentru cercetarea psihologica prin implicatiile ei majore. Sunt tari in care normele de etica sunt prevazute prin lege, iar demararea unor cercetari (mai ales daca beneficiaza de fonduri de la buget) este conditionata de obtinerea avizului unei comisii specializate de la nivelul universitatilor sau institutelor de cercetare. Implementarea unei astfel de legislatii este pecale sa se produca si la noi in tara.

Implicatiile de ordin etic ale unei cercetari sunt majore si o serie de principii, norme, reguli trebuie sa fie cunoscute si respectate indiferent de statutul celui care intreprinde cercetarea (de la student la cercetator, de la preparator, la profesor) sau de complexitatea demersului experimental.

Pentru exemplificare sa ne imaginam o situatie experimentala simodul in care se aplica principiile etice. Sa presupunem ca sunteminteresati sa determinam masura in care un moral scazut (o dispozitiedepresiva) va influenta performanta in reactualizarea de informatii. Unul dintre motivele pentru care am dori sa studiem acest aspect este faptul ca dispozitia depresiva afecteaza performanta la invatatura in randul studentilor. Iata de ce este de dorit sa se efectueze un experiment de laborator foarte riguros controlat, in vederea determinarii precise a efectelor unei dispozitii depresive asupra memoriei. La modul general, proiectul se centreaza pe inducerea dispozitiei depresive la cativa subiecti si apoi pe compararea performantelor memoriei cu cele ale unui grup -martor neafectat de aceasta dispozitie. Pentru inducerea unei anumite dispozitii cercetatorul cere subiectului sa citeasca

cu voce tare un numar de 60 de afirmatii cu privire la propria persoanasi care sunt asociate cu dispozitia avuta in vedere, in acest caz, participantul citeste declaratii care sunt menite sa induca o dispozitiedepresiva, incepand cu afirmatii moderate de genul: ' Astazi nu estenici mai bine, nici mai rau decat in alta zi' si mergand pana la 'Ma simt atat de rau incat as vrea sa ma culc si sa nu ma mai scol niciodata.' Acest procedeu produce o dispozitie depresiva moderata, temporara; participantii relateaza ca se simt deprimati si se inregistreaza influente asupra comportamentului in diverse sarcini. Este evident ca, prin acest procedeu, se poate afecta starea de echilibru a participantilor. Inducerea unei dispozitii negative de felul celei depresive la studenti poate avea efecte dezastruoase asupra relatiilor lor sociale si asupra intelectului. Se pune intrebarea care este modalitatea prin care sa se respecte drepturile omului in cadrul unor cercetari de acest fel ? Ce ar trebui sa faca cercetatorul pentru a putea proteja starea de bine si de echilibru a par 959f55j ticipantilor si in acelasi timp sa conduca un experiment care indeplineste toate conditiile interne pentru a fi valid ?

In cadrul unei analize asupra dispozitiei si memoriei, Blaney, 1986 (dupa Kantowitz, Roediger si Elmes, 1991) analizeaza un numar de studii in care dispozitia depresiva a fost indusa studentilor, in unele experimente subiectilor li s-a indus o dispozitie pozitiva. Oare consideratiile etice depind de felul dispozitiei - de bucurie sau de tristete - pe care o inducem subiectilor ? De asemenea, cercetatorii au facut uz de procedee diverse in inducerea acestor dispozitii in experimentele lor. in afara de

procedeul descris mai sus s-au mai folosit hipnoza si muzica pentru inducerea unei dispozitii negative sau pozitive. Depind oare aspectele etice de tehnicile folosite in inducereastarilor ? intrebarile nascute in legatura cu cercetarea inducerii unor dispozitii ilustreaza modul in care poate varia problematica etica asociata cercetarii psihologice conform conditiilor specifice unui experiment.

Asociatia Americana de Psihologie (APA) a formulat zece principii generale privind efectuarea cercetarilor cu subiecti umani. Pentru a aprecia modul in care au fost protejati studentii implicati in experimentul descris mai sus, vom examina principiile care calauzesc cer-

cetarea cu participanti umani. In absenta unor reglementari proprii Asociatiei Psihologilor din Romania (aflate in curs de legiferare), recomandam lectura si adoptarea acestor principii inainte de a demara o cercetare proprie.

Decizia de a realiza o cercetare se bazeaza pe aprecierea bine cumpanita de catre fiecare psiholog in parte privind modul in care poate contribui atat la dezvoltarea stiintei psihologiei cat si la bunastarea omului. Odata luata decizia de a conduce o cercetare, psihologul trebuie sa aiba in vedere directiile alternative in care pot fi investite atat energiile cat si resursele. Pe baza acestor aprecieri, psihologul isi duce la indeplinire sarcina de investigare cu grija si respect pentru demnitatea si bunastarea oamenilor care participa.

1.     Cand ia hotararea de a efectua un studiu, cercetatorul are responsabilitatea de a efectua o evaluare atenta a gradului de acceptabilitate a acestuia din punct de vedere etic. in cazul in care se presupune vreo derogare de la respectarea valorilor stiintifice si umane avute in vedere in aceste principii, cercetatorului ii revine obligatia de a solicita asistenta etica si de a respecta masurile impuse in vederea protejarii drepturilor omului pentru participanti.

2.     Cercetatorul are obligatia sa evalueze daca participantul va fi un 'subiect cu risc major' sau unul cu un 'risc minimal'.

3.     Cercetatorul isi asuma intotdeauna responsabilitatea de a asigura un instructaj din punct de vedere etic in cadrul cercetarii. El isi asuma - de asemenea - responsabilitatea in ceea ce priveste tratareacorecta din punct de vedere etic a participantilor de catre colaboratori, asistenti, studenti si angajati, carora-oricum, le revin obligatii identice.

4.     Cu exceptia cercetarii' cu risc minim' asumat, investigatorul stabileste un acord clar si corect cu subiectii, anterior participarii lor, care sa clarifice obligatiile si responsabilitatile fiecaruia. Cercetatorul are obligatia de a respecta toate promisiunile si angajamentele incluse in acel angajament. Cercetatorul va informa participantii asupra tuturor aspectelor cercetarii care ar fi de asteptat - in mod rezonabil sa influenteze dorinta de a participa si va explica toate celelalte aspecte ale cercetarii care ii intereseaza pe participanti. Esecul - posibil - in

obtinerea unei informari complete inaintea obtinerii consimtamantului din partea participantilor necesita masuri de prevedere suplimentare in vederea protejarii bunastarii si demnitatii subiectilor implicati in cercetare. Cercetarea care implica subiecti minori sau participanti cu disfunctii care ar limita intelegerea si /sau comunicarea necesita masuri speciale de protectie.

5.       Cerintele metodologice ale unui studiu pretind uneori cercetatorului sa recurga la ascunderea sau la falsificarea unor aspecte care vor fi dezvaluite subiectilor, inaintea desfasurarii efective a unui asemenea studiu, cercetatorul are sarcina speciala (1) de a verifica daca folosirea unor asemenea tehnici este justificata prin valoarea prospectiva stiintifica, educationala implicata; (2) de a verifica daca nu exista si alte proceduri disponibile care nu uzeaza de ascunderea sau de falsificarea unor aspecte ale cercetarii; si (3) sa se asigure daca subiectilor li s-au oferit toate explicatiile necesare, in timpul cel mai scurt cu putinta.

6.       Cercetatorul va respecta libertatea individuala privind refuzul de a participa la sau a se retrage din experiment in orice moment. Obligatia de a respecta aceasta cerinta presupune evaluarea atenta a situatiei in care cercetatorul se afla intr-o poziti&de autoritate sau de influenta asupra subiectului. O asemenea pozitie de autoritate include, desi nu se limiteaza la atat - situatii in care participarea la cercetare este sarcina de serviciu sau in care subiectul este un student, client sau angajat al cercetatorului.

7.       Cercetatorul va proteja participantii de orice disconfort mental sau fizic, vatamare sau pericol care poate surveni ca urmare a tehnicilor de cercetare. Daca exista riscul unor astfel de consecinte, cercetatorul va informa participantii de acest lucru. Proceduri de investigare care contin un risc de vatamare grava sau de durata a subiectuluinu vor fi folosite - cu exceptia cazului in care nefolosirea lor ar expune subiectul la un risc si mai mare, sau, cu exceptia cazului in care exista un beneficiu potential pentru umanitate implicat in cercetare insotit de o informare completa si de un consimtamant voluntar din partea fie-

carui participant. Subiectul trebuie informat asupra procedurilor de contactare a cercetatorului in timp util, in cazul in care apare stresul, un rau potential sau alte probleme in legatura cu participarea si ulterioare acesteia.

8.    Dupa adunarea datelor cercetatorul va furniza participantilor toate datele necesare despre natura studiului si va inlatura toate ideile eronate care ar putea sa apara, in cazul in care intarzierea furnizarii informatiilor sau retinerea de la informare se justifica prin respectul valorilor umane si stiintifice, cercetaaorul are responsabilitatea suplimentara de a monitoriza cercetarea si a se asigura ca nu exista consecinte nefaste pentru participant.

9.    Atunci cand procedurile de cercetare dau nastere la consecinte nedorite pentru subiectul participant, cercetatorul are responsabilitatea de a detecta si de a indeparta sau de a corecta aceste consecinte, inclusiv efectele pe termen lung.

10. Informatia despre subiectul cercetarii obtinuta in timpul desfasurarii acesteia este confidentiala, cu exceptia cazului in care in prealabil s-a ajuns la o alta intelegere. Cand exista eventualitatea ca altcineva sa obtina acces la astfel de informatii, aceasta posibilitate, impreuna cu masurile de protejare a confidentialitatii sunt explicatesubiectului ca parte componenta a procedurii de informare in vederea obtinerii consimtamantului.

Principiile 9 si 10 sunt cele mai relevante in ceea ce priveste protejarea subiectului si pot fi rezumate prin aceea ca experimentatorul are obligatia de a minimiza daunele pentru participant. Subiectul trebuie avertizat inainte despre existenta eventuala a unui pericol potential, subiectului trebuie sa i se asigure posibilitatea retragerii libere, iar ascunderea si nedivulgarea deliberata a unor aspecte de interes pentru cercetare trebuie folosite cu precautie. Experimentatorul este obligat sa remedieze orice prejudiciu, iar rezultatele trebuie sa ramana confidentiale in ceea ce priveste indicarea participarii persoanei re-spective, in afara cazului in care s-a convenit altfel. Aceste principii trebuie avute in vedere in orice proiect de cercetare.

Teorii behavioristeTeoria feedback-ului facial. Această teorie creditează ideea că expresia facială

a unei persoane îi afectează acesteia trăirile afective.

Cu alte cuvinte, expresii faciale particulare induc trăiri emoţionale particulare. Pentru că se consideră că experienţa emoţională ar fi cauzată de perceperea schimbărilor fiziologice, teoria James-Lange a inspirat teoria feed-back-ului facial.

Bazele acestei teorii au fost puse în 1907 de fiziologul francez Israel Waynbaum, iar în prezent, această teorie este reluată în diferite variante.

Waynbaum considera că anumite expresii faciale influenţează circulaţia sângelui în anumite zhone ale creierului, fiind evocate astfel emoţii particulare.

Conform opiniei lui Paul Ekman (1992), teoreticienii contemporani adepţi ai acestei teorii, consideră că evoluţia l-a înzestrat pe om cu expresii faciale care furnizează creierului diferite modele de feedback senzorial ale nivelului de tensionare a muşchilor, în felul acesta fiind evocate diferite emoţii.

În acord cu rezltatele obţinute de multe studii în domeniu, feedback-ul dat de expresiile faciale este considerat a fi doar unul din multitudinea de factori care guvernează experienţele emoţionale.

Teorii cognitiviste

Cele mai recente teorii ale afectivităţii acordă o importanţă deosebită cogniţiei. Aceste teorii iau în considerare dependenţa existentă între experienţele emoţionale şi interpretarea subiectivă a situaţiilor în generatoare.

Teoria Schachter, a celor doi factori. Staneley Schachter, autorul acestei teorii, consideră emoţia ca pe un rezultat a doi factori: arousal-ul fiziologic şi atribuirea unor cauze acetor trăiri la nivel fiziologic. Atunci când individul trăieşte emoţia la nivel fiziologic acesta este tentat să identifice şi sursa acestei generatoare a acestei stări. Atribuirea unei cauze acelei trăirii fiziologice particulare determină emoţia. Conform acestei teorii, atracţia interpersonală este explicată astfel: dacă cineva experimentează un intens arousal fiziologic în prezenţa unei persoane atrăgătoare, acesta poate să-i atribuie arousal-ul respectivei persoane, şi ca rezultat, să se simtă puternic ataşat de acestă persoană.Teoria celor doi factori reia teoria James-Lange, prin considerentul că experienţa emoţională este consecutivă arousal-ului fiziologic. Dar diferă de această teorie susţinând că toate emoţiile implică patternuri similare de arousal fiziologic, asa cum sustine dealtfel si teoria Cannon-Bard. Însă în timp ce teoria Cannon-Bard presupune ca experienţa emoţională şi arousalul fiziologic se întâmplă simultan,

teoria celor doi factori afirmă că emoţia este consecutivă atribuirii unei cauze arousalului fiziologic respectiv.

Cercetarea iniţială (1962) care a promovat teoria celor doi factori a evidenţiat că atunci când o persoană experimentează arousalul fiziologic, aceasta caută să identifice sursa, care, în schimb, va determina experienţa emoţională (Schachter şi Singer, 1962). Cercetările ulterioare au avut rezultate neconcludente. Luând în considerare asumţia iniţială a teoriei şi anume că arousalul fiziologic pentru care subiectul nu are o explicaţie poate pur şi simplu să determine atât bucurie cât şi tristeţe, în funcţie de modul de interpretare a sursei arousalului, o serie de cercetări au contrazis valabilitatea teoriei  celor doi factori. Într-unul dintre aceste studii subiecţilor li s-au administrat injecţii cu epinefrină, o substanţă care activează sistemul nervos simpatic, fără a fi informaţi despre efectele acestei substanţe (tremor al mâinilor, înroşirea obrajilor, palpitaţii, accelerarea respiraţiei).Subiecţii au manifestat tendinţa spre emoţii cu negative în privinţa anturajului. Chiar şi în prezenţa unei persoane care îşi manifesta bucuria, tendinţa s-a menţinut (Marshall şi Zimbardo, 1979). O revizuire recentă asupra teoriei celor doi factori stabileşte că singura supoziţie validă a acestei teorii este că arousalul fiziologic eronat-atribuit unui stimul exterior va intensifica experienţa emoţională. S-a evidenţiat experimental (Reisenzein, 1983) că eroarea de atribuire va cauza o experienţă emoţională.

Teoria evaluării cognitive. Cu toate că teoria celor doi factori a lui Schachter a obţinut din partea cercetătorilor un suport relativ scăzut, aceasta a stimulat interesul psihologilor în domeniul bazelor cognitive ale emoţiei.Una dintre cele mai “pure” teorii ale emoţiei, din perspectiva cognitivistă, este teoria evaluării cognitive a psihologului Richard Lazarus (1991).Similar teoriei celor doi factori, această teorie consideră că emoţia unei persoane, la un moment dat, depinde de interpretarea, de evaluarea făcută de acea persoană asupra situaţiei în care se află. Evaluarea subiectivă a unei situaţii generează arousalul emoţional mai degrabă decât situaţia obiectivă luată în sine. Dar, spre deosebire de teoria celor doi factori, elementul de noutate este oferit de diminuarea importanţei arousalului fiziologic.

Perspectiva cognitivistă asupra afectivităţii nu este un element de noutate. Puşi în aceeaşi situaţie, sau în faţa aceluiaşi eveniment, doi indivizi pot face evaluări diferite, evenimentele căpătând astfel, pentru fiecare în parte, semnificaţii şi “coloraturi afective” distincte. Persoanele care prin prisma meseriei lor se confruntă cu suferinţa umană, cu boala, durerea şi moartea consideră că abilitatea

cognitivă de a reevalua situaţiile generatoare de discomfort psihic şi suferinţă, capacitatea de a căuta şi găsi o explicaţie chiar şi în cele mai teribile dezastre, le ajută să facă faţă emoţional acestor situaţii, reevaluarea cognitivă servind în aceste cazuri drept mecanism de coping emoţional (McCammon, Durham, Allison şi Williamson, 1988).

Cercetările de dată relativ recentă vin şi ele în sprijinul ideii că interpretarea unei situaţii afectează starea emoţională (Smith şi Ellsworth, 1985), după cum există şi contestatari ai acesteia.

Robert Zajonc (1984) insistă asupra ideii că evaluarea cognitivă nu ar fi esenţială pentru experienţa emoţiei.Simpatiile sau antipatiile apărute instantaneu faţă de o persoană străină, sau răspunsul emoţional la stimuli de care nu suntem conştienţi, susţin această idee, ceea ce indică faptul că o persoană poate avea experienţe emoţionale şi fără o evaluare cognitivă conştientă a stimulului sau situaţiei. Această ipoteză este susţinută de cercetări în domeniul neuro-psihologiei şi neurologiei. Căile nervoase directe  talamus-sitstem limbic par a fi explicaţia acestor constatări empirice. Aceste căi nervoase intersectează cortexul, motiv pentru care sunt posibile reacţii emoţionale la stimuli inconştienţi (Le Doux, 1986).Concluziile care s-ar putea desprinde analizând  varietatea unor teorii contradictorii ale afectivităţii? Consider că nici una dintre aceste teorii nu oferă o explicaţie completă şi de ansamblu asupra afectivităţii, cu toate că fiecare teorie descrie un proces care contribuie la producerea emoţiei. Mai mult, considerate împreună, aceste teorii subliniază importanţa componentelor fiziologice, expresive şi experienţiale ale  proceselor afective.

Teoria comportamentului social elimentar

Gustave Le Bon este cel care pune bazele teoriei despre comportamentul colectiv prin aparitia in 1895 a lucrarii "Psihologia multimilor". Teoria sa despre comportamentul social se poate explica cel mai bine printr-un enunt de tip cauzal stimul - contagiune. Pentru a intelege mai bine trebuie sa pornim de la definitia data de autor multimilor: "Multimea reprezinta o reuniune de indivizi oarecare, indiferent de nationalitate, profesie sau sex, oricare ar fi intamplarile care ii aduna la un loc". Inca de la aceasta definitie se poate intui cu usurinta conceptia sa despre comportamentul multimilor pentru ca o astfel de reuniune cat se poate de eterogena nu va fi foarte greu de stapanit si dirijat. 

Intr-o astfel de comunitate, spune autorul, personalitatea constienta dispare formandu-se un "suflet colectiv" ce prezinta trasaturi distincte. Membrii unei astfel de comunitati se supun Legii unitatii mentale a multimilor: toti indivizii din grup au tendinta de a-si ignora propriile sisteme de valori si incep sa se ghideze exclusiv dupa normele gruplui respectiv. 

Caracteristicile unei multimi: - Intre mebrii care o alcatuiesc are loc o uniformizare a reactiilor (Legea uniformizarii actiunilor). - Membrii grupului au un sentiment de siguranta in interiorul maselor. - Masele sunt impulsive, versatile si iritabile. Cu alte cuvinte masele pot trece intr-un moment de la o stare, o emotie la una total opusa fara a avea vreo explicatie foarte pertinenta pentru aceasta. 

- Masele sunt foarte credule datorita faptului ca anumite sentimente le pot fi foarte usor induse. 

- Sentimentele multimilor sunt foarte simple si nu de multe ori exagerate. Violenta unor astfel de sentimente este de cele mai multe ori foarte mare din cauza lipsei de responsabilitate la nivelul individual. 

- Grupul este intolerant, autoritar si de cele mai multe ori conservator in convingerile sale; autoritarismul si intoleranta avand grade diferite in functie de rasa, religie, sex etc. - Moralitatea multimilor este in general redusa. Cu toate acestea multimile sunt capabile sa faca si acte de sacrificiu, mai mari decat cele pe care le-ar putea face un individ izolat dar in general aceste acte nu sunt rezultatul unui proces evaluativ personal, ci a impulsivitatii si al sentimentului de siguranta pe care il da grupul. 

Gustave Le Bon clasifica multimile in felul urmator: 

1. multimi eterogene - anonime (multimile de strada) - neanonime (adunarile parlamentare) 2. multimi omogene - secte (secte politice) 

- caste (casta militara) - clase (clasa burgheza, clasa taraneasca) 

Din cele pe care le-am mentionat in paragrafele anterioare putem trage concluzia ca din punctul de vedere al lui Gustave Le Bon masele sunt o forma de organizare sociala care suporta foarte multe critici, iar pe cea mai mare si cea mai importanta le-o aduce el insusi. In momentul in care masele au puterea, intervine haosul din cauza dezorganizarii interioare pe care ele insele sunt cladite. 

Se pot trage anumite concluzii: teoria despre hipnotizarea maselor este partial adevarata, masele pot fi controlate, intr-adevar, dar nu pana la nivelul de hipnoza pe care il afirma Le Bon. 

Cu toate acestea nu trebuie sa trecem cu vederea importanta si valoarea lucrarii "Psihologia multimilor" a lui Gustave Le Bon care pune piatra de temelie in explicarea comportamentului social. 

Notiuni de grup socialSociologia opereaza cu doua acceptiuni ale termenului de grup social - una generica si foarte larga, aplicabila tuturor formelor de grupare umana si alta specifica si mai riguroasa aplicabila numai grupurilor umane. În aceasta ordine de

idei, în literatura sociologica se întâlnesc mai multe întelesuri ale termenului de "grup", astfel:

- considerarea grupului ca reprezentând orice colectie fizica de oameni ce presupune doar o apropiere fizica (de exemplu: publicul la un spectacol; calatorii din mijloacele de transport; numarul cumparatorilor dintr-un magazin);

- un alt sens considera ca grupul este un numar de oameni care au anumite caracteristici comune (exemplu: gruparea sociala, categoria sociala, colectivitatile sociale)

- grupul considerat ca un numar de persoane care au în comun anumite modele de organizare, au constiinta apartenentei la grup si a interactiunii.

 Având în vedere diversitatea gruparilor umane, se considera de catre sociologi ca esential pentru definirea grupului social este nu apropierea fizica si constiinta unei interactiuni, care poate fi prezenta chiar atunci când nu exista interactiune personala între indivizi. Exista mai multe definitii asupra conceptului de grup social, unele dintre ele fiind legate de anumite orientari teoretice. În general notiunea de grup social desemneaza diferite ansambluri de indivizi constituite în anumite contexte situationale si de timp între care exista unul sau mai multe tipuri de interactiune.

Definim grupul social ca fiind  un ansamblu de mai multe persoane aflate în relatie de interactiune si dependenta reciproca, mijlocita de o activitate comuna si care dezvolta norme si valori comune pentru componentii grupului.

Conditii pe care trebuie sa le îndeplineasca un numar de persoane pentru a constitui un grup social:

- existenta unui numar mai sau mai mare de persoane ce constituie membrii grupului;

- existenta unei interactiuni între membrii grupului, care nu este obligatoriu de a fi o relatie directa; interactiunea poate avea loc si printr-un document scris sau al unei comunicari verbale;

- perceperea calitatii de membru, o anumita constiinta de sine, adica persoanele din grup sa se vada ele însele ca membri ai acestuia; nu orice reuniune de persoane formeaza un grup( de exemplu calatorii din statia de metrou);

- uneori calitatea este atribuita, chiar si atunci când indivizii însisi nu exprima calitatea de membru al unui grup (de exemplu grupurile etnice, religioase, rasiale);

- existenta unei structuri specifice de statusuri si roluri si a unui anumit nivel de organizare; o ierarhie interna, efectiv existenta, chiar daca incomplet constientizata;

- existenta unui set de norme si scopuri împartasite de membrii grupului; caracteristic este ca normelor si regulile de comportament sunt acceptate si sustinute de membrii lor;

- existenta unor actiuni comune în care sunt implicati, într-un fel sau altul toti membrii grupului;

- existenta si manifestarea unor forme de control si presiune a grupului ca întreg asupra membrilor sai, durabilitate în timp;

- una dintre cauzele pentru care oamenii se reunesc în grupuri este un scop a carui realizare este posibila doar având conditia de membru a acelui grup.

- interdependenta de destin, adica implicarea tuturor persoanelor ce alcatuiesc grupul la evenimentele care îi afecteaza.

Motivele asocierii în grup

Orice persoana aspira sa devina membru al unui grup indiferent de comunitatea nationala, statusul social etc. ceea ce constituie o constanta universala a oricarei culturi.  

S-a evaluat ca circa 80% din activitatile pe care oamenii le fac în grup pot fi facute de unul singur si totusi oamenii se asociaza mereu si extrem de divers, aceasta fiind o caracteristica a societatii contemporane. Se apreciaza ca principalele motive ale asocierii în grup sunt urmatoarele: atractia pentru activitatile grupului, simpatia pentru membrii grupului si satisfacerea nevoilor per se.

Atractia pentru activitatile grupului este considerat ca fiind unul din principalele  motive de constituire a grupurilor sociale. Acest motiv este sustinut de dorinta omului de a participa la activitati de grup si mai ales de faptul ca atingerea unui obiectiv este mai usor de realizat în grup decât singur.

Pot fi evidentiate mai multe tipuri de grupuri de aceasta natura precum:

      - grupurile de munca - formate pentru a realiza o sarcina mai eficient si mai rapid.

      - grupurile de solutionare - mai ales atunci când apar probleme legate de activitati civile si sociale.

      - grupuri legislative - grupurile constituite în vederea elaborarii legilor, regulamentelor etc.

Experimentul lui M. Sherif a urmarit sa demonstreze cum scopul poate influenta formarea unui grup.

Experimentul s-a derulat pe mai multe faze. Au fost constituite 2 grupe de baieti cu vârste de 11-12 ani , care au fost asezate în locuri opuse ale unei tabere de vara.

Faza I - antrenarea în copiilor în activitati care puteau fi realizate doar în grup (caratul unei canoe, curatatul plajei etc.). Grupurile au evoluat distinct, si-au dat nume, au stabilit de comun acord norme de comportament etc.

Faza II - a constat în organizarea unor competitii si întreceri între cele doua grupuri de copii deja formate. Competitia a degenerat: cele doua grupuri si-au atacat si devastat zona; la vizionarea unui film în comun s-au luat la bataie.

Pentru detensionarea situatiei a fost introdus un alt grup de copii. Noul grup a fost prezentat ca ostil, dar rivalitatea dintre cele doua grupuri nu s-a redus.

Faza III - s-a pornit de la strategia initiala si anume ca un scop comun a transformat o grupare umana oarecare de baieti într-un grup social prin crearea conditiilor de formare si existenta ale unui grup social. A fost elaborata o strategie prin care cele doua grupuri ostile au fost puse sa îndeplineasca scopuri comune în situatii aparent exceptionale: defectarea depozitului de apa, cautarea unui baiat "ratacit" în padure.Dupa mai multe asemenea evenimente s-a constatat diminuarea ostilitatii, dezvoltarea prieteniilor si în final unificarea grupurilor. Experimentul a pus în evidenta importanta scopurilor în explicarea calitatii de membru al grupului.

Simpatia pentru membrii grupului reprezinta un alt motiv care sta la baza constituirii grupurilor sociale. S-a pornit de la observatia ca adeseori oamenii adera la un grup nu pentru ca sunt interesati de scopurile sau activitatile grupului, ci pentru ca membrii grupului respectiv sunt atractivi din punct de vedere interpersonal. Grupurile care se formeaza pe baza atractiei interpersonale apar în mod spontan. Ex: clicile, bandele de strada, grupurile de prieteni, cluburile sociale apar si se si se dezvolta ca o alternativa la interactiunea inadecvata social.

Grupurile astfel constituite au mai multe moduri formale de sustinere a activitatii din partea membrilor sai.

Experimentul lui Festinger a fost elaborat pentru a evidentia acest motiv al asocierii în grup. S-a bazat pe trasaturi ale spatiului de locuit: zona, sistem stradal, forma cladirilor, trotuare, holurile, scarile etc., trasaturi care au provocat simpatia individului pentru locuitorii zonei.

Aceasta simpatie l-a determinat pe individ sa-si aleaga prietenii din spatiul respectiv. Odata ce prietenia s-a stabilit, grupurile s-au nascut spontan si un mare numar de oameni se simt atrase de acestea.

Satisfacerea nevoilor emotionale personale..

Oamenii devin membri ai unui grup pentru ca numai în cadrul unei colectivitati le sunt îndeplinite nevoile emotionale de comparare, de evaluare sociala. Omul în stare izolata nu are posibilitatea de a se autoevalua corect, de a-si compara abilitatile în raport cu ceilalti oameni. De aceea omul cauta oameni asemanatori pentru a-si evalua calitatile, abilitatile, pentru a maximaliza vizibilitatea sociala a acestora.

Clasificarea grupurilor

O preocupare constanta a sociologiei a constituit-o gasirea unor modalitati de clasificare tipologica a grupurilor sociale. De-a lungul timpului au fost elaborate mai multe "scheme clasificatorii", având la baza o diversitate de criterii. Literatura sociologica a înregistrat ca cele mai des utilizate urmatoarele proprietati: marimea grupului, cantitatea de interactiune fizica dintre membrii grupului, gradul de intimitate, nivelul de solidaritate, extensiunea formalizarii regulilor ce guverneaza relatiile dintre membri, locul controlului activitatilor în grup etc.

 Grupul primar - este un grup format dintr-un numar mic de membri, aflati într-o relatie directa, coeziva si de lunga durata.

- fiecare membru se simte angajat în viata si activitatea grupului, îi percepe pe ceilalti ca membri de familie sau prieteni.

- grupul reprezinta pentru membri acestuia un scop si nu un mijloc în vederea realizarii unor scopuri.

În cadrul acestui grup individul traieste sentimentul propriei identitati direct si totodata îsi afirma specificitatea pe care ceilalti membri o accepta ca atare.Tipuri de grupuri primare:

- familie-  grupul de joc al copiilor-   grupul de vecinatate- comunitatea de batrâni.

Functiile grupului primar:

Functia de socializare reprezinta o functie fundamentala a grupului primar.

Grupurile primare au rol esential în socializare. Primele procese de socializare copilul le învata în familie. În cadrul familial copilul achizitioneaza normele si valorile prin intermediul carora descifreaza mecanismele vietii sociale. Grupurile primare sunt punti între individ si societate pentru ca ele transmit si ofera modele culturale ale societatii dupa care individul îsi organizeaza propria viata. Orice individ de formeaza ca om între-un grup primar, de aceea grupurile primare sunt fundamentale pentru individ si societate. În cadrul acestora oamenii experimenteaza prietenia, iubirea, securitatea si sensul global al existentei.

Functia de control social.

Prin intermediul acestei functii grupurile primare se manifesta ca puternice instrumente de control asupra comportamentului individului. Comportamentul individului trebuie sa se conformeze normelor grupului. În acest sens grupul impune individului un comportament care sa se conformeze atât la valorile si normele sale interne cât si la cerintele societatii.

Grupul secundar

Dezvoltarea generala a societatii, îndeosebi în epoca actuala, este marcata de o tendinta accelerata de trecere spre o societate bazata, în principal,  pe grupuri secundare, în care relatiile sunt impersonale, contractuale, specializate, orientate spre obiective si interese.  Rezulta ca grupul secundar este acel grup format din doua sau mai multe persoane implicate într-o relatie impersonala si care au un scop practic specific. În grupul secundar oamenii coopereaza pentru atingerea unui tel, iar relatiile interumane se stabilesc pe baza unor regulamente pe care, fie ca le accepta sau nu, trebuie sa le respecte. În acest tip de grup, oamenii se reunesc dincolo de diferentele ce-i marcheaza pentru ca nu au alta cale de înfaptuire a intereselor lor. În cadrul grupurilor secundare individul fiinteaza ca realitate sociala. Grupul primar actioneaza pentru insul concret, în timp ce grupul secundar activeaza individul prin status-urile sale. De pilda în grupul primar poti fi prieten ceea ce este o conditie suficienta în timp ce în grupul secundar apartenenta este dictata în special de status-ul social, de profesiune, de cultura, religie etc.  Grupurile secundare au un rol esential în afirmarea sociala si profesionala a individului.

            Raportul grup secundar/grup primar

            Trebuie retinut ca în societatea contemporana grupul secundar, desi a pus în umbra grupul primar, nu l-a eliminat si nu-l va putea înlatura. Grupurile primare persista si vor persista într-o lume dominata de grupul secundar, deoarece nevoia umana de asociere intima simpatetica este o nevoie permanenta. Omul nu poate trai bine fara sa apartina unui grup mic de oameni carora realmente sa le pese ce se întâmpla cu ei. Asa se explica de ce în cadrul grupului secundar apar si se dezvolta relatii interumane care duc la formarea grupurilor primare.

Grupul de referinta

Conceptul si teoria aferenta au fost elaborate de Robert Merton, care l-a definit ca fiind un numar de oameni care interactioneaza unii cu altii, în conformitate cu modelele stabilite anterior. Asadar grupul de referinta reprezinta o unitate sociala utilizata pentru evaluarea, compararea si modelarea atitudinilor, trairilor si actiunilor individului. Grupul de referinta poate fi grupul din care face parte individul sau unul exterior lui. Grupul de referinta este baza din care individul vede lumina.

Grup intern -  grup extern

În orice societate exista grupuri interne si grupuri externe.Grupul intern este acel tip de grup de care apartin membrii sai  si cu care se identifica. La membrii acestui tip de grup exista constiinta de NOI, adica ei realizeaza ca fac parte din acel grup si

sunt implicati în tot ceea ce se întâmpla în grup. Prin constiinta de NOI, membrii grupului realizeaza ca, simultan, existenta lor se situeaza si în afara altor

grupuri. Deci, constiinta de  se afirma în raport  cu constiinta de ei. Aceasta diferenta a constiintei de NOI si de EI, confera membrilor unui grup identitatea lor.

Clasificarea grup intern - grup extern este semnificativa în evidenta granitelor sociale. Liniile de demarcatie între structurile grupale apar acolo unde începe si sfârseste interactiunea sociala. Granitele unui grup încadreaza indivizii într-o structura de desfasurare a actiunilor astfel încât ei se simt inclusi în ea. Unele

granite se bazeaza pe modul de asezare spatiala: vecinatate, comunitate, natiune, stat. Alte linii de demarcatie îsi au temeiul în diferentele sociale si culturale: religioase, etnice, politice, ocupationale, lingvistice, rudenie, status-uri socio-

economice etc.

Grup formal-grup formal

Grupurile formale  sunt constituite, în mod deliberat, de catre societate pentru îndeplinirea unor sarcini sau atingerea unor obiective. Ceea ce caracterizeaza, atât structura, cât si relatiile dintre membrii grupurilor formale este faptul ca sunt reglementate oficial, institutionalizat, prin acte normative, decizii etc.

            Caracteristici:

- structura, atât pe orizontala, cât si cea ierarhica, este determinata de specificul sarcinii grupului(de exemplu: formatii de munca, clase de elevi, pluton de soldati);

            - relatiile dintre componentii grupului, conduita membrilor  acestuia, sunt precis reglementate si obligatorii, fiind menite sa asigure functionalitatea  optima a grupului;

            - liderul grupului este desemnat sau ales în conformitate cu anumite reglementari legale sau statutare;

            - nerespectarea regulilor de conduita, a raporturilor de lucru, a regulamentelor specifice grupului atrage sanctiuni

            De subliniat ca în cadrul grupurilor formale, dincolo de relatiile formale, obligatorii dintre membrii acestora pot exista si relatii interpersonale foarte variate, de la relatii afective, prietenesti, pâna la relatii deschis conflictuale.

Grupurile informale  

apar fie în cadrul grupurilor formale (echipa de munca, clasa de elevi, grupa de studenti), fie în afara acestora, independent de grupurile formale.

Grupurile informale sunt grupuri mici si primare, care nu creaza institutii formalizate. Se constituie în mod spontan bazându-se preponderent pe afinitati si contacte personale. Atât structura, cât si relatiile interpersonale, sunt informale în sensul ca nu sunt oficial reglementate.

Liderii sunt recunoscuti spontan, nu beneficiaza de un status oficial.. caracterul informal nu   înseamna lipsa organizarii. Dimpotriva, uneori grupurile informale au o organizare interna foarte bine pusa la punct, o structura ierarhica proprie, anumite norme de conduita si valori proprii bine conturate.

Conflictul în cadrul existenței individului și a societății Conflictul -este rezultatul manifestării diferenţelor. Ca urmare, recunoaşterea unei stări conflictuale şi intervenţia în soluţionarea sa implică acceptarea diferenţelor.

Clasificări ale conflictului

Din punct de vedere al nivelului de apariţie:

Conflict individual interior – apare atunci când individului nu îi este clară direcţia în care trebuie să se îndrepte, primeşte sarcini contradictorii sau atunci când ceea ce trebuie să facă contravine posibilităţilor, intereselor sau valorilor sale. În general o astfel de stare conflictuală interioară potenţează cu timpul toate celelalte tipuri de conflict.

Conflictul dintre indivizi (aparţinând aceluiaşi grup, la grupuri diferite sau chiar organizaţii diferite) – acestea apar, de regulă, din cauza diferenţelor de personalitate.

Conflictul dintre indivizi şi grupuri – poate fi un efect al presiunii pe care grupul îl exercită asupra individului. Uneori individul este pus în situaţia să suporte consecinţele unor acţiuni ale grupului de care el se delimitează. De multe ori, la baza acestor conflicte stau relaţii interpersonale tensionate sau conflicte individuale interioare puternice. În principiu, acestea sunt conflicte care apar în grupuri tinere sau cu cultură slabă.

Conflictul inter-grupuri – este principalul tip de conflict inclus în categoria conflictelor organizaţionale. “Stingerea” acestui tip de conflict intră deja în competenţa managerilor superiori. Adeseori asemenea conflicte apar între compartimente, sectoare cu profiluri foarte diferite.

Conflictul între organizaţii – în mod frecvent acest tip de conflict se manifestă sub forma competiţiei pentru lansarea unui produs, serviciu etc. Un asemenea tip de conflict se poate naşte în urma competiţiei pentru surse de finanţare.

Din punct de vedere al efectelor pe care le generează:

Conflicte distructive – este conflictul în care resursele personale şi organizaţionale se consumă în condiţii de ostilitate, fără beneficii mari, existând o permanentă stare de nemulţumire. Asemenea conflicte se pot solda cu destrămarea organizaţiilor, pierderea unor membri, acte de violenţă etc. Capacitatea fiecărei părţi de a ţine cont de argumentele celeilalte este serios afectată. Comunicarea dintre competitori dispare.

Conflictul benefic – atunci când conflictele sunt recunoscute de timpuriu şi corect abordate, ele pot face ca indivizii, grupurile, organizaţiile să câştige în creativitate şi eficienţă. Conflictul, atunci când este benefic, stă la baza procesului schimbării. În orice organizaţie, un anumit grad de conflict este absolut necesar, pentru ca dinamica dezvoltării organizaţiei să fie bună. Conflictul benefic este acela care poate avea o soluţie acceptabilă pentru toate părţile implicate. În cadrul unui asemenea conflict, părţile sunt capabile să comunice corect şi să stea la masa tratativelor.

Din punct de vedere al esenţei lor:

Conflictele esenţiale / de substanţă – determinate de existenţa unor obiective diferite (fie că individul are obiective diferite de ale grupului din care face parte, fie că diferenţele apar între obiectivele a 2 sau mai mulţi indivizi/grupuri). Acest tip de conflicte se manifestă cel mai puternic în cazul în care indivizii tind să îşi satisfacă nevoile individuale folosindu-se de grup. Cu cât obiectivele sunt mai clar definite, cu atât şansele soluţionării unui asemenea conflict cresc. O situaţie fericită este aceea în care realizarea obiectivelor presupune competiţie bazată pe standarde de performanţă – caz în care conflictul este o sursă de progres.

Conflictele afective – sunt cele generate de stări emoţionale şi apar în cadrul relaţiilor interindividuale.

Conflictele de manipulare (pseudoconflictele) sunt în general efectul comportamentelor duplicitare şi lipsei de comunicare şi transparenţă. Ele apar în general între grupuri şi sunt rezultatul practicilor politicianiste. Spre exemplu, un pseudoconflict poate fi “lansat” atunci când două grupuri între care există interese comune ar aduce prejudicii grupului dominant în relaţia sa cu alte grupuri, dacă ar continua coabitarea. Pentru reuşita acestei strategii, de regulă conflictele sunt mediatizate puternic.

Din punct de vedere al intensităţii:

Criza – se manifestă în general prin reacţii violente, hotărâri nenegociate (şi uneori nenegociabile). În timpul crizei, oamenii se lasă de obicei dominaţi de sentimente.

Tensiunea – tensiunea interioară distorsionează imaginea realităţii sau imaginea altei persoane şi acţiunile sale. Relaţia este afectată de atitudini negative şi idei preconcepute şi fixe. Tensiunea creşte atunci când părţile refuză să recunoască faptul că există un conflict.

Neînţelegerea – provine din faptul că oamenii uită foarte des să-şi verifice percepţiile şi se înţeleg greşit unii cu alţii, trăgând concluzii eronate. Cauza este comunicarea defectuoasă.

Incidentul – este acea mică problemă, care, deşi de obicei perfect rezolvabilă pe loc prin comunicare, atunci când este neglijată şi evitată duce în mod frecvent la neînţelegere.

Disconfortul – este sentimentul intuitiv că “ceva nu este în ordine”. .

Din punct de vedere al nivelelor cauzelor declanşatoare de conflict:

Conflicte de nivel informaţional – declanşate de lipsa unor informaţii, transmiterea unor informaţii greşite sau distorsionate etc. Sunt cel mai simplu de rezolvat, din moment ce informaţiile lipsă pot fi completate, iar cele greşite, corectate.

Conflicte la nivelul strategiilor – apar atunci când există diferenţe de opinie în ceea ce priveşte modul în care trebuie făcut ceva.

Conflicte la nivelul scopurilor – apar atunci când există diferenţe în privinţa rezultatului ce trebuie obţinut.

Conflicte la nivelul normelor – apar atunci când comportamentele manifestate nu sunt cele aşteptate – nu sunt conforme cu normele acceptate sau impuse.

Conflicte la nivel de valori – dacă primele 4 nivele de conflict pot fi soluţionate prin obţinere/oferire de informaţii, comunicare şi negocierea unei soluţii, acest tip de conflict este mai dificil de abordat. Oamenii reacţionează de obicei violent atunci când le sunt “călcate în picioare” valorile.

Cauzele conflictelor1) Comunicarea defectuoasă – oferirea de informaţii insuficiente sau incomplete, folosirea de mijloace sau canale de comunicare inadecvate, folosirea unui limbaj neadecvat interlocutorului (fie el ca formă ori conţinut), sunt exemple de potenţiale cauze de conflict. Dacă cei antrenaţi într-un asemenea conflict doresc să coopereze pentru găsirea unei soluţii, ei pot începe prin a schimba în mod deschis şi corect, informaţii relevante.

2) Sistemele de valori – dezacordurile pot viza aspecte etice, limitele şi modalităţile în care trebuie exercitată puterea, etc. Una dintre soluţii este ca părţile implicate să ajungă să recunoască şi să accepte diferenţele, adoptând soluţii de acţiune în care să se evite “punctele nevralgice”.

3) Existenţa unor scopuri diferite – nu întotdeauna indivizii sau grupurile cad de acord asupra a ceea ce trebuie făcut. Uneori problemele apar la alcătuirea listei de priorităţi, alteori scopurile pot fi total diferite. Devine periculos atunci când indivizi sau grupuri au o “agendă ascunsă”, scopuri nedeclarate, de multe ori diferite de cele ale organizaţiei, pe care le urmăresc în detrimentul acesteia.

4) Stilurile manageriale şi ambiguităţile organizaţionale – unii manageri alimentează conflicte inter-personale tocmai pentru a-şi întări poziţia (dezbină şi conduce!). Managerii autoritari care îşi simt poziţiile ameninţate ştiu că dacă grupul pe care îl conduc este fragmentat va deveni mai uşor de condus. Incoerenţa sistemului managerial, inconsecvenţa măsurilor luate, necunoaşterea şi nerespectarea ierarhiei, neparticiparea tuturor nivelelor la luarea deciziilor (delegarea absolută şi necontrolată), inexistenţa unui sistem coerent de apreciere a performanţei şi de motivare sunt toate posibile cauze de conflict.

5) Resurse limitate – limitarea oricărei resurse poate da naştere la conflict: timpul, banii, resursele materiale, cele umane şi informaţia (despre care am amintit deja). Problema nu este ca resursele să fie nelimitate şi la dispoziţia tuturor, ci să ajungă pentru atingerea obiectivelor şi îndeplinirea sarcinilor. Limitarea resurselor face altceva decât să stimuleze concurenţa neloială, superficialitatea, suspiciunea etc. De cele mai multe ori, problema nu este lipsa de resurse, ci planificarea defectuoasă: fie că au fost stabilite obiective prea ambiţioase, fie că nu au fost prevăzute anumite situaţii.

6) Dependenţă departamentală reciprocă – atunci când două sau mai multe departamente, colective, compartimente sau proiecte depind unele de altele, conflictul structural este de neevitat. Relaţiile dintre departamentele unei organizaţii sunt determinate de reacţiile unora la necesităţile celorlalte, de corectitudinea schimbului de informaţii, de corecta evaluarea a performanţelor şi eforturile fiecăruia, de atitudinea membrilor unui departament faţă de alte departamente şi membrii acestora. Acest gen de situaţii este cu atât mai dificil cu cât departamente diferite au şi scopuri, obiective şi metode de lucru diferite.

7)Diferenţe intergrup de statut social – faptul că membrii unui grup au un statut profesional considerat în exterior mai bun faţă de cel al membrilor (de acelaşi nivel socio-profesional) din alt grup, constituie o importantă cauză de conflict.

Evoluţia conflictelor inter-grupuri Starea tensională – în care condiţiile de declanşare a conflictului există,

însă nu sunt încă sesizate.

Recunoaşterea stării conflictuale – de către cei aflaţi în conflict sau de persoane/grupuri din afară. Conflictul înţeles reprezintă o fază incipientă, în care părţile nu au reacţionat încă afectiv. Ameninţările sunt percepute, însă încă nu li se dă o atenţie foarte mare. Conflictul înţeles nu devine întotdeauna conflict resimţit. Accentuarea stării conflictuale – în această fază conflictul, încă nedeclanşat, devine inevitabil.

Declanşarea conflictului – conflictul devine vizibil chiar şi pentru cei neimplicaţi direct.

Sfârşitul conflictului – se caracterizează prin schimbarea condiţiilor iniţiale, în care s-a declanşat conflictul. Apar condiţiile în care devine posibilă cooperarea sau declanşarea unui nou conflict.

Efectele conflictelor inter-grupuriAsupra grupurilor competitive:

creşte coeziunea şi loialitatea. Diferendele interne tind să se estompeze.

climatul grupului tinde să piardă din informalism, grupul devenind din ce în ce mai organizat, mai orientat către atingerea obiectivelor.

grupul este dispus să tolereze o conducere mai autoritară.

creşte intoleranţa faţă de membrii care nu răspund nevoilor grupului sau care nu trec satisfacerea nevoilor individuale pe planul doi.

Asupra relaţiilor dintre grupurile aflate în conflict: fiecare grup percepe celălalt grup ca fiind inamic

membrii grupului au distorsiuni de percepţie: sesizează numai părţile bune din propriul grup şi numai pe cele negative ale celuilalt grup. Slăbiciunile grupului propriu şi forţa grupului opus sunt ignorate.

scade interacţiunea şi comunicarea între grupuri proporţional cu creşterea ostilităţii. Cu cât comunicarea este mai redusă, cu atât probabilitatea corectării percepţiilor distorsionate scade. Cu cât grupul advers pare mai puţin demn de respect, cu atât atitudinea ostilă este mai uşor de menţinut şi şansele de reconciliere mai reduse.

Asupra grupului învingător: îşi menţine (sau chiar întăreşte) coeziunea.

devine mai neorganizat

îi creşte disponibilitatea de cooperare cu alte grupuri.

tinde să se supraevalueze şi acest lucru îl poate face vulnerabil

din cauza automulţumirii, are tendinţa de a se “arunca” în întreprinderi riscante.

Asupra grupului învins: va găsi “evadări”: scuze, explicaţii, motive externe (ghinionul, juriu

părtinitor, “jocul murdar” al oponentului etc.), care să-l absolve de responsabilitatea înfrângerii.

se va dezorganiza. Conflictele latente se vor acutiza şi vor fi căutaţi “ţapi ispăşitori” în interiorul grupului.

în principiu, capul conducătorului este primul care se clatină.

tinde să încerce să redeschidă lupta pierdută.

devine necooperant, închis, faţă de alte grupuri.

Procedee de abordare a conflictelor fara lupta si fara a ceda

NegocierileConstau în discuţii nemijlocite, purtate în scopul de a ajunge la o înţelegere, la încheierea unei tranzacţii sau la rezolvarea unei probleme. Înţelegerea se stabileşte atunci când este acceptată de toate părţile: ea trebuie deci să satisfacă nevoile tuturor părţilor implicate.

MediereaUneori, mai ales atunci când părţile sunt numeroase sau problema foarte complexă, se întâmpină greutăţi în stabilirea şi respectarea regulilor şi procedurilor. În acest caz există riscul ca negocierile să devină haotice şi să se termine într-un eşec. O soluţie este folosirea unuia sau mai multor facilitatori, persoane imparţiale şi neutre care au în sarcină modul de desfăşurare a discuţiilor.

ArbitrajulAtunci când părţile nu reuşesc să găsească o cale de a elabora împreună soluţia unei probleme, se pot adresa arbitrajului. Acest lucru se întâmplă de obicei când părţile nu se simt competente să judece situaţia, când între ele există diferenţe ireconciliabile sau când comunicarea este profund alterată. Părţile trebuie să se oblige să respecte decizia arbitrajului, indiferent care va fi ea. Arbitrul este un expert independent care analizează şi interpretează aspectele diferendului şi propune o soluţie. Participanţii au influenţă numai în alegerea arbitrului.

JudecataOamenii preferă adesea procedurile juridice deoarece accepţiunea generală este că ele sunt cele mai legitime şi definitive. Ele judecă litigiile conform unui sistem de legi în vigoare, care nu sunt altceva decât un sistem de norme oficial. Demersul juridic constituie un procedeu care nu necesită acordul celeilalte părţi.

Strategii de rezolvare a conflictelor

AbandonulRetragerea fizică sau emoţională din conflict, în general de teama confruntării directe. În general, adoptarea acestei atitudini implică renunţarea la dreptul de a avea un cuvânt de spus. Este acceptabil să te retragi atunci când un conflict nu te priveşte, sau atunci când retragerea nu afectează cursul evenimentelor. Retragerea poate acutiza şi mai mult un conflict. Uneori, prin retragere puteţi dăuna cuiva sau puteţi “da apă la moară” adversarilor. Câteodată ne retragem din dorinţa ca ceilalţi să ne roage să revenim… Uneori putem fi dezamăgiţi să constatăm că nu suntem atât de indispensabili!

Reprimarea

Refuzul de a accepta existenţa unui conflict este un comportament la care recurgem din dorinţa de a avea linişte cu orice preţ. Este bine să nu supradimensionăm un conflict minor şi să nu ne lăsăm “duşi de val”, însă atunci când conflictul este real singura soluţie este să avem curajul să-i recunoaştem existenţa: mai devreme sau mai târziu el va ieşi oricum la iveală!

Victorie/înfrângereAcest stil este adeseori rezultatul tendinţei inconştiente de a vă proteja de durerea eşecului. În strategia victorie/înfrângere se produce o etalare de forţe din care obligatoriu o parte iese înfrântă. Această strategie poate avea efecte întârziate: învinsul poate să nu suporte eşecul, revenind “în forţă” după un timp. În plus, relaţiile dintre părţile implicate vor fi cu siguranţă iremediabil afectate. Învinsul de astăzi poate refuza să coopereze mâine…

CompromisulEste o strategie care reclamă anumite capacităţi de negociator pentru ca fiecare să câştige câte ceva. El dă impresia de corectitudine, dar asta poate să nu fie suficient deoarece fiecare parte luptă pentru ceva mai mult. Dezavantajul compromisului este că în general una dintre părţi va părea mai “mărinimoasă” dând celeilalte părţi un sentiment de înfrângere.

VictorieEste strategia ideală, care nu presupune un învingător şi un învins. Procesul de găsire a soluţiei poate fi mai lung şi mai anevoios, însă cu siguranţă relaţiile se vor consolida, iar soluţia va fi mai durabilă. Când ambele părţi câştigă, ambele vor susţine soluţia , iar probabilitatea declanşării unor conflicte ulterioare va fi foarte mică.

Paşii abordării strategiei victorie:1) Aflaţi de ce le trebuie ceea ce cer – clarificaţi cerinţele fiecărei părţi şi motivaţiile lor

2) Depistaţi punctele de complementaritate – două persoane pot dori acelaşi lucru din motive diferite.

3) Identificaţi ideile de rezolvare – începeţi prin a vedea care sunt soluţiile propuse de către fiecare parte.

4) Cooperaţi – continuaţi prin a găsi împreună noi soluţii posibile. Cooperând, arătaţi clar celuilalt că îl trataţi ca partener, nu ca oponent. Astfel, chiar dacă relaţia nu va fi întărită, ea va fi cel puţin menţinută. Încercaţi permanent să disociaţi

problema de persoane. Concentraţi-vă pe corectitudine, nu pe forţă. Fiţi dur cu problema şi blând cu oamenii!

MEMORIA SOCIALA1.1.  Nasterea si evolutia conceptului de memorie

www.referat.ro

Studiul propriu -zis al memoriei a debutat odata cu cercetarile

experimentale realizate in anul 1885 de psihologul german Herman

Ebbinghaus. Experimentul realizat de el cerea subiectilor sa memoreze liste

de silabe fara semnificatie, pe care le citea rapid si le repeta rapid pana cand

acestia reuseau sa le reproduca fara greseala. Repetandu-se acesti stimuli el

a observat anumite performante. Prin acest experiment el a pus in evidenta

existenta unei relatii liniare intre volumul informatiilor achizitionate si in

timpul consacrarii memorarii. Tot el a gasit aici procedee de optimizare a

memoriei prin distribuirea temporara a repetitiilor .

Se accepta astazi de specialisti ca memoria reprezinta un sistem de stocare si

recuperare a informatiilor, constand din trei etape strans legate intre ele si anume

codificare, stocare si regasire a informatiilor. Se accepta de asemenea ca la om

functioneaza o memorie implicita, diferentiata de memoria explicita ( L.L.Iacob,

M.Dallas, 1981),

Abordarea moderna a memoriei impune distinctia facuta de psihologul

canadian, profesor la universitatea din Toronto, Endel Tulving (1972), intre

memoria semantica, prin intermediul careia cunoastem lumea si memoria

episodica, in capacitatea de aducere in memorie de apel a evenimentelor specifice.

Un alt psiholog Alan D. Baddelez, atrage atentia asupra faptului ca uitarea

poate fi benefica si nu numai catastrofala. Ea ne permite sa ne debarasam de

informatiile fara utilitate. Aceste precizari anterioare au fost facute pentru a pregati

conceptul cheie de memorie sociala.

1.2. Nasterea conceptului de memorie sociala

La o privire simplista asupra conceptului de memorie sociala, el ar parea o

simpla asociere a socialului la memoria unui individ si astfel am putea spune ca asa

cum posedam toti memorie, prin care suntem noi insine, tot astfel si societatile au

memorie si anume memorie sociala.

Raspunsul pertinent nu poate fi dat daca privim conceptual intr-o abordare

psihosociologica, fapt care are si el anumite neajunsuri. Este greu de demonstrat si

afirmat cum se trece de la memoria individuala la memorie sociala si ce

mecanisme intervin.

In acelasi timp nu putem face comparatii mari intre memeoria sociala si cea

colectiva si fara sa vrem acest studiu al memoriei sociale implica studii si

experimente din punct de vedere cognitiv.

In acest sens psihologi R.C.Atkinson si R.M. Shiffrin in anul 1971 fac o

serie de studii si demonstreaza ca stocarea unei informatii permite realizarea de

catre individ a obiectivelor pe termen lung. Ei se ocupa de sistemul de memorare

de scurta si lunga durata, spunand ca memoria de lunga durata sau memoria de

lucru reprezinta sistemul de stocare si tratatare a informatiilor din fazele invatarii

rationamentului si intelegerii.

Ei afirma ca informatiile intra ca pe o usa in niste registre senzoriale prin

diferite cai: 1.vizual; 2.auditiv; 3.tactil;

Prima etapa este stocarea acestei informatii pe termen scurt si formarea unei

memorii de lucru temporara unde au loc procese de control cum ar fi: repetitie,

codificare, decizie, recuperare. Din memoria de lucru temporara informatia ia doua

cai: prima cale este stocarea pe termen lung si intrarea ei in memoria de lunga

durata, acest aspect ducand la un feed-back continuu, iar a doua cale este

raspunsul.

1.3. Evolutia conceptului de memorie sociala. Teorii

1.3.1. Teoria cadrelor sociale ale memoriei

Maurice Halbwachs (Reim, 1877-Buchenwald, 1945), a initiat studiul

psihologic al memoriei, contribuind fundamental la intelegerea faptului ca

memoria, constituind cunoasterea actuala a trecutului nu reprezinta conservarea

imaginilor, ci reconstituirea imaginilor. Dupa el memoria este o functie simbolica,

amintirile depinzand de posibilitatea de a avea idei generale, ori societatea este cea

care ne transmite mijloacele de gandire,etc.

Fiecare cuvant este acompaniat de amintiri, si nu exista amintiri carora sa nu

le corespunda cuvinte. Aceasta reprezinta prima acceptiune de memorie sociala ca

memorie a societatii care ofera indivizilor limba si categoriile gandirii. Un lucru

este mai usor adus in memorie daca pentru el exista un termen lingvistic

corespunzator.

Semnificatia faptelor si sensul evenimentelor depind intotdeauna de

grupurile umane, nu au un caracter universal. Reconstituim trecutul cu ajutorul

semnificatiilor din trecut. Prin fixarea evenimentelor, ne folosim de anumite repere

care sunt legate de anumite circumstante sociale cum ar fi: absolvirea scolii,

satisfacerea serviciului militar, incadrarea in munca, etc.

Astfel pentru un adult din Romania prima zi de scoala poate fi legata de un

eveniment social (cum ar fi abdicarea regelui Mihai).

Deci termenul de memorie sociala are si o alta acceptiune reiesita din

lucrarile lui M. Halbwaches si anume cea de memorie colectiva, de amintire a unor

grupuri umane pentru care evenimentele din trecut au o smnificatie speciala.

Dupa acelasi autor atat stocarea cat si evocarea reprezinta procese mnezice

datorate vietii sociale: dobandim cele mai multe informatii gratie societatii si

evocam aceste amintiri in interactiune cu ceilalti membrii ai grupului din care

facem parte. Deci nu individul ci grupul este depozitarul memoriei. Avem de-a

face astfel cu o memorie sociala.

Amintirile colective au caracteristici specifice, pentru ca societatea ii obliga

pe indivizi nu numai sa-si reamintesaca din cand in cand anumite evenimente din

viata lor, dar si sa retuseze, sa reorganizeze si sa completeze aceste amintiri pentru

a justifica actiunile lor imediate.

Autorul nu a insistat asupra functiei de identificare a individului cu grupul

care exerseaza amintirile colective, in schimb a subliniat puternic caracterul

normativ, adica fiecare amintire colectiva este pentru un grup un model, un

exemplu sau o invatatura.

In lucrarea "La Tophografie legendaire des Evangiles en Terre

Saintre"(1941) M.Halbwachs localizand examinativ evenimentele descrise in

scrierile in pelerinaj, face o serie de observatii ingenioase asupra importantei

spatiului pentru fixarea amintirilor, ajungand la concluzia ca reperele geografice

precum si constructiile umane au un rol capital pentru memoria colectiva.

Pe baza analizei localizarilor crestine din Palestina si in mod special din

Jerusalim, formuleaza legile care regleaza memoria grupurilor.

1.      Legea concentrarii: tendinta de a localiza in spatiu mai multe

evenimente care nu au nici o legatura intre ele;

2.      Legea divizarii: fragmentarea unei amintiri in mai multe elemente,

fiecare element fiind diferit localizat;

3.      Legea dualitatii: acceptarea plasarii in doua localitati a unuia si

aceluiasi eveninent desfasurat cu mult timp in urma;

La noi in spatiul romanesc, daca ne raportam la memoria colectiva a

romanilor, ne putem referi la legenda mit pentru Negru-Voda. Amintirea lui se

leaga de rauri si munti, de castelul unde isi avea scaunul domnitorul. Dar palatul in

memoria colectiva este localizat atat la Cetateni cat si la Stroenesti-dupa legenda

duplicitatii. Dupa legea fragmentarii, lupta voievodului are mai multe episoade, in

acelasi loc geografic concentrandu-se si un alt element: biruinta lui Mihai Viteazul.

Aproape toti voievozii romani au un viclesug si anume ca „potcovesc caii de-a-

ndoaselea cu coltii potcoavelor inainte", cu alte cuvinte, expresie a legii

similitudinii actiunilor.

1.3.2 Teoria structurarii memoriei de catre cultura si interese

Apartine lui Frederik C. Bartlett care a demonstrat prin studii riguroase ca

pierderea informatiilor in timp nu se datoreaza uitarii, ci restructurarii de sens a

memoriei si anume organizarea unui anume fenomen amnezic in jurul unui anume

element semnificativ. Cultura, afirma Bartlett, contribuie la fixarea semnificatiilor,

si prin aceasta la restructurarea memoriei.

Amintirile actuale se reorganizeaza in functie de interesele actuale ale

grupurilor si colectivitatilor. Prezentul isi pune amprenta asupra trecutuluui in

acceasi masura in care trecutul marcheaza prezentul.

Putem exemplifica prin studiile realizate de J.P. Vasilescu si Irina Holdevici

din decembrie 1989 cu privire la distorsiunile amnezice ale acelei perioade.

Ei au cerut la o saptamana dupa evenimente unui grup de 28 de studenti

participanti in ziua de 21 decembrie 1989 la manifestatia din Piata Universitatii din

Bucuresti sa se relateze ce s-a strigat atunci. Dupa zece luni ,in noiembrie 1990, cei

doi psihologi au contactat din nou grupul de subiecti si au fost invitati sa-si

reaminteasca ce s-a strigat in zilele de 21 si 22 decembrie in Piata Universitatii.

Concluzie: lozincile amintite a doua oara nu au fost identice cu cele din

prima reamintire deci reorganizarea amintirilor despre evenimentele revolutionare

s-a produs in interesul social al momentului. Se presupune ca teoria lui F.C.

Bartlett explica datele investigatiei, influenta mijloacelor de influentare in masa

fiind o explicatie propusa de autorii citati.

1.4 Organizarea si reorganizarea sociala a memoriei

1.4.1 Abordarea consructionismului social

Psihosociologii care abordeaza aceasta problema abordeaza memoria nu ca

un proces de codare si stocare a informatiei, ci ca pe o activitate sociala care

depinde de vorbire si care se costruieste in relatie cu alti indivizi. Aceasta abordare

se opune curentului cu orgine de la Hermann Ebbinghaus si tendintei extra

cognitiviste ,ea urmarind sa evidentieze modul in care noile informatii sunt filtrate

de schema si cum intra in sistemul memoriei.

In ambele perspective memoria este tratata individual facandu-se apel la

procesele psihice interne. Teoria se refera la faptul ca memoria nu se afla in

creierul indivizilor izolata, numai omul isi poate aminti cea ce nu exista in

experienta anterioara a lui, aceste fapte fiind transmise din generatie in generatie

( sarbatori, parade, statui ).

Analiza limbii vorbite constituie dupa M. Billing si D. Edwards (1994)

placa turnanta a cercetatorilor constructionistilor sociali. Alegerea cuvintelor

pentru descrierea unui eveniment infractional s-a dovedit a fi grija principala a

celor implicati, deci ideea este ca memoria nu reprezinta un simplu depozit de

informatii neutre ci ca limbajul are un rol hotarator in organizarea si reorganizarea

memoriei.

Limbajul transforma modul si continutul a cea ce ne amintim, sustin

psihosociologii acestei abordari, fapt dovedit in interactiunea profesor elev in 1987

de Derek, Edwards si Neil Mercer; s-a constatat ca profesorii orienteaza

constructia memoriei copiilor, controland limbajul, selectia evenimentelor, modul

de interpretare si aducere aminte a acestora deci si amintirile se invata.

Reconstructia sociala a memoriei

Problema principala a acestui demers o reprezinta faptul ca ar putea sa

functioneze o societate cu o memorie colectiva discordanta in raport cu prezentul

si in discrepanta cu proiectul istoric. Psihologul Pierre Vidal-Naquet a realizat

unele cercetari, ajungand la o concluzie negativa referitoare la acest fapt.

Concluzia a fost ca prin intermediul memoriei sociale trecutul exista in

forma de reprezentari. Interferenta retroactiva face dificila obtinerea unor imagini

corecte asupra prezentului fapt ce duce la rescrierea istoriei de catre puterea

existenta.

La noi in tara acest lucru a fost foarte evident, incepand de la emiterea unui

manual de istorie falsificat pana la a schimba denumirile unor strazi si orase sau

chiar stergera unor cladiri prin demolare cum ar fi case memoriale, biserici,

statui,etc.

Dar dupa revolutia din decembrie 1989 au fost din nou schimbate numele

bisericilor care marcheaza ruptura cu ateismul ca ideologie de stat. La acestea s-au

adaugat si reconstructia sau ridicarea de noi biserici.

Reorganizarea sociala a memoriei impune stocarea unor nume de

personalitati politice persecutate in regimul comunist, de accea intalnim astazi

strazi cu nume evocand personalitati politice sau ale culturii romanesti care la un

moment dat nici nu puteau fi rostite in public, si cu atat mai putin elogiate.

De asemenea, unele strazi poarta nume ce readuc in memorie harta Romaniei

in granitele ei firesti. Oamenii astazi, scapand de prizoneratul comunismului au

reprezentari legate de trecut iar memoria sociala se bucura din plin de ele.

Maurice Halbwachs afirma , in acest sens, ca amintirile se adapteaza in

ansamblul perceptiilor noastre actuale, ca apeland la propria memorie, la amintirile

noastre, noi nu evadam din societate pentru a ne inchide in propriul eu. El mai

afirma ca muzeele au un rol fundamental in reconstructia trecutului, cum de altfel

exista enciclopedii, statui etc.

La noi in tara s-au ridicat statui oamenilor politici pe baza ordinelor de sus.

Astazi unele din ele sunt demolate iar altele preamarite, astfel fiecare grup isi poate

alege evenimentul pe care sa-l planga, putandu-se identifica cu un tip de

personalitate a eroului preferat, dar mai mult s-a afirmat ca nu numai spatiul si

timpul intervin in procesul memorarii dar si obiceiurile si cutumele, ceremoniile

care evoca anumite evenimente, spre a nu fi uitate, pentru a reactiva memoria

colectiva. Aici Paul Connerton face distinctie intre ceremoniile comemotrative si

celelalte ritualuri prin caracterul lor oficial si de spectacol, indiferent daca acestea

sunt intelese ca avand o existenta mitologica sau istorica.

In ultimii zece-cinsprezece ani interesul cercetatorilor pentru studiul

memoriei sociale a cunoscut un adevarat riviriment. In psihosociologia din

Romania acest subiect privind organizarea si reorganizarea memoriei sociale nu a

mai fost abordat cu o singura exceptie, dar deosebit de relevanta, si anume

profesorul H.H.Sthal in 1993, cand a analizat fenomenul amneziei sociale si

mecanismele memoriei grupale.

Important este si mecanismul prin care grupurile, de la familie la natiune si

chiar omenirea in intregul ei, evenimentele care le-au marcat trecutul. Tot la fel de

important este ca studiul memoriei sociale trebuie realizat cu instrumente

(concepte, teorii) moderne, puse la dispozitie de cercetari actuale, fapt ce face ca

memoria sa nu fie considerata ca un fapt singular, facand abstractie de

interactiunile individ-individ, individ-societate, neglijandu-se dimensiunea

psihosociologica a fenomenului.

Comunicarea

Comunicarea în cadrul grupului

www.referat.ro

Comunicare reprezintă înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legatură. Cam

acestea ar fi sinonimele care ne sunt oferite de catre dictionarul explivativ pentru

comunicare. Deşi pare simplu înţelesul comunicarii este mult mai complex şi plin

de substrat.

Comunicarea are o mulţime de înţelesuri, o mulţime de scopuri şi cam tot atîtea metode de exprimare şi manifestare. Nu există o definiţie concretă a comunicării însă se poate spune cel puţin că, comunicarea înseamnă transmiterea intenţionată a datelor, a informaţiei.

Ce se înţelege prin comunicare:

o provocare constantă pentru psihologia socială; o activitate; satisfacerea nevoile personale; legătura între oameni, etc.

Societatea continua sa existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect sa spunem ca ea exista in transmitere si in comunicare. Este mai mult decat o legatura verbala intre cuvinte precum comun, comunitate, comunicare.

Oamenii traiesc in comunitate in virtutea lucrurilor pe care le au in comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung sa deţina in comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate , ei trebuie sa aibă in comun scopuri, convingeri aspiraţii, cunostinţe - o intelegere comuna - "acelaşi spirit" cum spun sociologii.

Comunicarea este cea care asigura dispoziţii emoţionale si intelectuale asemanatoare, moduri similare de a raspunde la aşteptări şi cerinţe.

Comunicarea se realizează pe trei niveluri:

1. Logic 2. Paraverbal 3. Nonverbal

Dintre acestea, nivelul logic (deci cel al cuvintelor) reprezinta doar 7% din totalul actului de comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteza de rostire...) si 55% la nivelul nonverbal (expresia faciala, pozitia, miscarea, imbracamintea etc.).

Daca intre aceste niveluri nu sunt contradicţii, comunicarea poate fi eficace. Daca insa intre niveluri exista contradicţii, mesajul transmis nu va avea

efectul scontat.

Tipuri de comunicare:

Comunicarea intrapersonala . Este comunicarea în şi catre sine. Comunicarea interpersonala. Este comunicarea între oameni. Comunicarea de grup. Este comunicarea între membrii grupurilor si

comunicarea dintre oamenii din grupuri cu alţi oamenii. Comunicarea de masa. Este comunicarea primită de sau folosita de un

numar mare de oameni.

Scopul comunicării:

sa atenţionam pe alţii.· sa informam pe alţii.· sa explicam ceva.· sa distram.· sa descriem.· sa convingem, etc.

Pentru a descrie numeroasele înţelesuri ale comunicarii pe care o folosim si o traim zilnic, folosim urmatorii trei termeni:

a. Forma comunicarii Este un mod al comunicarii asa cum sunt vorbirea, scrierea sau desenul.Aceste forme sunt distincte si separate una de alta asa de mult, încât au

sistemul lor propriu pentru transmiterea mesajelor. Astfel, când semnele sunt facute pe foaia de hârtie potrivit anumitor reguli (cum sunt cele ale gramaticii si ortografiei), atunci noi cream cuvinte si "forma" scrierii.

b. Mediul comunicarii Este un mijloc al comunicarii care combina mai multe forme.Un mediu adesea poate implica utilizarea tehnologiei asa ca acesta este

dincolo de controlul nostru. Spre exemplu, o carte este un mediu care foloseste forme ale comunicarii precum sunt cuvintele, imaginile si desenele.

c. Media Sunt acele mijloace de comunicare în masa care s-au constituit într-un grup

propriu.Exemple binecunoscute sunt radioul, televiziunea, cinematograful, ziarele si

revistele. Toate acestea sunt distincte si prin modul prin care pot include un numar de forme de comunicare. Spre exemplu, televiziunea ofera cuvinte, imagini si muzica. Adesea termenul mass-media identifica acele mijloace ale comunicarii bazate pe tehnologie care fac o punte între cel care comunica si cel care recepteaza.

Limbajul este codul cu care este transmisă informatia, reprezintă unealta comunicării.

În prima categorie intră limbajul. Limbajul reprezintă codul comunicării,este liantul între cel ce transmite informaţia ,eminţător, şi cel ce primeşte informaţia, receptor. Limbajul determina forma comunicarii. El este de trei feluri:

Limbaj scris. Limbaj verbal. Limbaj nonverbal.

Judecata, sinele si societatea nu sunt structuri discrete, ci procese de interactiune personala si interpersonala. Interactiunea simbolica subliniaza importanta limbajului, ca mecanism fundamental in devenirea sinelui si judecatii.

Personalitatea este ceea ce este propriu, caracteristic fiecarei persoane şi o distinge ca individualitate; felul propriu de a fi al cuiva.

Comunicarea are o foarte mare influenţă asupra personalitaţii deoarece in ziua de azi individul se defineste in functie de ceilalţi iar comportamentul reprezinta o constructie a persoanei in interactiunea cu ceilalti. Interaţiune atrage concomitent comunicare.

Sinele se construieste in interactiune cu ceilalti. In felul acesta, definirea unei situatii nu este niciodata strict individuala, desi apare astfel; in acelasi timp, nici individul nu este doar o oglinda a celorlalti, ci introduce note personale in orice evaluare si raspuns.

Cu cat se comunica mai mult cu atat cresc sansele de a se crea personalitati puternice. Comunicarea este cheia individului spre societate şi integrarea în aceasta.

Lipsa comunicarii atrage o indepartare iminenta faţa de grup, echipa, societate, etc.

Daca luam în discutie termenul de grup observam caci, chiar societatea din care facem parte este un grup. Grupul înseamna reguli, reputaţie, ţel, munca în echipă, etc . Sensuri determinate de interanctiune deci de comunicare. Atata timp cat exista o buna comunicare există şi un randament maxim, însă dacă aceasta lipseşte se poate ajunge la disensiuni sau, chiar mai rău.

Functionarea unui grup mai mare se bazeaza pe reteaua care conecteaza diferite parti ale sale si-i asigura coerenta.

Nuanta pe care o introduce Blumer ar putea chiar surprinde: "O retea sau o institutie nu functioneaza in mod automat datorita unei dinamici interioare sau unui sistem de cerinte: ea functioneaza pentru ca persoanele aflate in diferite puncte fac ceva, iar ceea ce fac este rezultatul modului cum definesc situatia in care sunt chemate sa actioneze"

Arta de a comunica nu este un proces natural ori o abilitate cu care ne nastem. Noi învatam sa comunicam. De aceea trebuie sa studiem ce învatam ca sa putem folosi cunostintele noastre mai eficient.

Orice comunicare implica creatie si schimb de întelesuri. Aceste întelesuri sunt reprezentate prin "semne" si "coduri". Se pare ca oamenii au o adevarata nevoie sa "citeasca" întelesul tuturor actiunilor umane. Observarea si întelegerea acestui proces poate sa ne faca sa fim mai constienti referitor la ce se întâmpla când comunicam.

Este o alta lectura a comunicarii si semnificatiei sale legata de data aceasta de procese sociale de adancime, cum ar fi conservarea identitatii si coeziunii, exercitarea functiei vitale de integrare sociala, de mentinere si consolidare a unui humus psihologic comun.

In nici una dintre ipostazele sale majore, societatea (comunitatea umana) nu poate exista fara comuni-care: nici in cea de dobandire a unei experiente comune (care presupune dialog), nici in cea de transmitere a zestrei culturale, nici in construirea acor-dului asupra unor probleme si dezlegari. Comunicarea semnifica mult mai mult decat schimbul si raspandirea de informatii; comunicarea creaza si mentinea societatea.

COMPORTAMENTE PROSOCIALE

Istoria mai îndepărtată şi mai recentă, ca şi viaţa socială de zi cu zi ne oferă, pe

lângă multiple cazuri evidente de egoism feroce, de cinism şi violenţă, de

sacrificare a celorlalţi pentru atingerea intereselor proprii, şi variate exemple de

solidaritate umană, de ajutorare a semenilor, de altruism. În abordarea

problematicii conduitelor prosociale, am pornit de la faptul că nu orice acţiune de

servire a intereselor celorlalţi este o conduită prosocială propriu-zisă; când

schimbul de bunuri şi servicii dintre persoane este echitabil (sau perceput ca

atare), direct, imediat şi total transparent (cel puţin pentru cei aflaţi în joc), avem

de-a face clar cu o afacere, şi nu cu acte prosociale. Desigur, graniţa dintre ajutorul

interesat şi ajutorul dezinteresat este foarte greu de stabilit, dar, atunci când

beneficiile celui care ajută nu sunt directe şi previzibile, când acţiunile sunt în

favoarea celuilalt, comportamentele pot fi considerate prosociale. În cadrul lor,

altruismul adevărat ar fi varianta maximală a dezinteresului, deoarece, în acest caz,

în afara recompensei de după moarte sau a unei satisfacţii spirituale pure, lipsită de

orice altă compensaţie, alte beneficii nu există. Acte de acest fel, în care nu e

prezentă aprobarea celorlalţi oameni - şi nici măcar a celui pentru care s-a riscat şi,

uneori, sacrificat chiar viaţa -, acte anonime de altruism sunt probabil foarte puţine.

Ele există, totuşi.

Aflăm zilnic din ziare, de la radio şi TV că oamenii se ajută, salvează

vieţi, donează sume de bani pentru sinistraţi, oferă adăpost, oferă locuri de muncă.

Din aceleaşi surse aflăm despre hoţii, violuri şi agresivitate. Realitatea în care trăim

ne arată că toate acestea există cu adevărat. La şcoală, colegii se ajută între ei atunci

când apar probleme de sănătate sau de familie. Uneori însă, lângă noi, doi colegi se

bat, îşi vorbesc într-un limbaj jignitor ; la poarta şcolii ne aşteaptă câte-o bandă

organizată să ne buzunărească ; acasă, apartamentul vecinului a fost spart.

Tocmai de aceea am dorit să scriu despre comportamentele prosociale,

având în vedere faptul că despre acestea se vorbeşte tot mai puţin, acordându-se mai

multă importanţă celor antisociale.

Comportamentul prosocial este un comportament intenţionat, realizat în afara

obligaţiilor profesionale şi orientat spre conservarea şi promovarea valorilor sociale.

Fapte precum ajutorul acordat semenilor, apărarea proprietăţii, a bunurilor, apărarea

legii, a dreptăţii, reprezintă comportamente prosociale. Unii psihologi exprimă

manifestările prosociale prin faptele că fiecare dintre noi se simte dator să acorde

sprijin persoanelor care depind de el. Reuşita ne oferă satisfacţii morale, iar eşecul

ne trezeşte sentimente de culpabilitate. Se presupune că fiecare dintre noi consideră

că, dacă îi ajută pe ceilalţi, va fi ajutat la rândul lui când va avea nevoie. În

stabilirea relaţiilor dintre ei, oamenii au tendinţa de a menţine un anumit echilibru

între ceea ce se oferă şi ceea ce se primeşte. Dacă acest beneficiu între costuri şi

beneficii nu funcţionează, se pot produce stări de disconfort psihic.

Definim comportamentele prosociale acele comportamente care fără

căutatrea de recompense externe sau materiale, favorizează alte persoane, grupuri

sau medii sociale şi cresc probabilitatea de a genera o reciprocitate pozitivă de

calitate şi solidală înspre unitate, în raporturi interpersonale sau sociale ce decurg

de aici, scoţând în evidenţă identitatea, autonomia, iniţiativa persoanelor sau a

grupurilor implicate ( Roche, 1991).

Preocuparea faţă de prosocial datează din anii 60 ai secolului abia încheiat,

dar în patru decenii a produs numeroase cercetări, concretizate în cărţi şi articole.

Astfel, până în 1996 s-au identificat peste 500 de studii în revistele de psihologie

socială în SUA şi Europa (Batson, 1998), iar în prezent ele au depăşit cu mult cifra

de 10.000. Principalele întrebări la care încearcă să răspundă psihologia socială în

circumscrierea subiectului pot fi formulate astfel: care sunt resorturile motivaţionale

ale comportamentului prosocial, în ce condiţii şi contexte se petrece el, care este

relaţia dintre caracteristicele ofertantului şi cele ale beneficiarului, cum solicită cel

aflat în nevoie ajutorul şi cum reacţionează el la ajutorare.

Dacă introducem ipoteza supravieţuirii prin înrudire (Wilson, 1975),

comportamentul altruist poate fi înţeles. Astfel, cei ce sunt membri ai aceleiaşi

familii, au gene comune, prin urmare, ajutându-i pe alţii înrudiţi asigură transmiterea

mai departe a propriilor gene.

Toate procesele şi fenomenele psihosociale se obiectivează la nivelul

conduitei sociale. Semnificaţia originară a conceptului de ,,conduită” este aceea de

ansamblu structurat al proceselor şi activităţilor psihice orientate pe ,,obiect”,

precum şi al reacţiilor motorii aferente, prin care subiectul se manifestă într-o

situaţie socială. Comportamentul social nu este decât expresia obiectivată şi direct

perceptibilă a unei procesualităţi psihoindividuale şi psihosociale care scapă

observatorului, neavând însă prin aceasta un caracter mai puţin obiectiv. Într-o

expresie sintetică, conduita = comportament + procesele şi fenomenele

psihosociale subiacente.

Abordarea problematicii conduitei sociale este nemijlocit legată de un alt

concept de bază, acela de socialitate. În sensul cel mai larg, acest concept

desemnează un principiu al coeziunii şi coerenţei existenţei socio-umane, adică un

principiu generator de ordine socială. Într-un sens mai restrâns, prin socialitate

înţelegem ansamblul capacităţilor psihosociale, înnăscute sau dobândite, care fac

posibilă elaborarea tipurilor generice de atitudini şi conduite sociale, împreună cu

sistemul determinaţiilor exterioare sub incidenţa cărora se obiectivează; determinaţii

de natură economică, biologică, ecologică, demografică, istorică şi culturală.

Datorită condiţionărilor istorice, socialitatea îşi modifică profilul şi formele de

manifestare odată cu modificările care intervin în plan economic, tehnologic,

demografic şi cultural.

Fiind atât o premisă constitutivă a societăţii, cât şi o expresie sintetică a

existenţei socio-umane, socialitatea comportă o multitudine de forme de manifestare

la nivelul unor comportamente sociale specifice: comportamentele prosociale,

cosociale şi antisociale; raporturile dintre sexe; comportamentele politice,

economice, religioase, sportive etc.

O serie de studii experimentale au confirmat faptul că, la fel ca alte

genuri de comportamente, cel prosocial este învăţat în timpul soializării primare.

Învăţarea socială, atât prin mecanismul direct al recompensei, pedepsei şi reîntăririi,

cât şi prin observarea consecinţelor comportamentale ale altor persoane ce întreprind

acţiuni prosociale (învăţarea indirectă, prin modele), conduce la însuşirea de

conduite altruiste la copii.

La cel mai înalt nivel de generalitate, comportamentele se diferenţiază în

funcţie de sensul lor de acţiune în raport cu principiul coeziunii sociale. Definit

ca ,,zoon politicon”, fiinţa socială conştientă de sine, omul există ca specie şi ca

individ numai în măsura în care prin acţiunile şi comportamentele sale asigură şi

consolidează coeziunea socială. În funcţie de acest criteriu se circumscriu trei mari

categorii de comportamente: prosociale, cosociale şi antisociale. Toate aceste tipuri

de comportamente au o incidenţă directă atât asupra coezivităţii sociale, înţeleasă ca

un principiu constitutiv al oricărui sistem uman, cât şi asupra proceselor şi

fenomenelor psihosociale pe care se fundamentează viaţa socială în general. Este

vorba de o cauzalitate circulară în lanţul căreia se includ aceste elemente, care sunt

pe rând, fie cauze, fie efecte.

Conform celor mai multe dintre aceste studii, comportamentul prosocial

se defineşte prin aceea că odată desfăşurată, ar putea avea consecinţe pozitive pentru

alţii; este un comportament care are următoarele trăsături esenţiale:

- Urmăreşte în mod explicit ajutorarea, sprijinirea sau protejarea

unor persoane aflate obiectiv în dificultate, sau care lasă impresia

că se află într-o asemenea situaţie; totodată, în mod explicit sau

implicit, susţine şi promovează valorile, normele şi modelele

sociale pozitive.

- Este un act conştient, intenţionat şi în raport de care există

posibilitatea şi libertatea alegerii.

- Este desfăşurat în afara oricăror obligaţii formale sau profesionale

şi fără aşteptarea unor recompense externe.

Altruismul, generozitatea, sacrificiul şi apostolatul sunt cele mai des

întâlnite forme de comportament prosocial, atunci când sunt realizate în mod

intenţionat, dezinteresat şi ca liberă opţiune personală. Este evident că orice

comportament impus, fără alternativă sau cu recompense previzibile, deşi vizează

un efect pozitiv pentru un semen aflat în dificultate, nu intră într-o asemenea

categorie. Medicul care îşi ajută pacienţii, serviciile care sunt făcute contra unui

anumit beneficiu, binele făcut din ordin sau un act neintenţionat care face un bine

cuiva ş.a., deşi au un rol social pozitiv, nu intră în categoria comportamentelor

prosociale.

Pentru a explica natura comportamentelor prosociale au fost dezvoltate

mai multe categorii de teorii. Din perspectiva unei concepţii socio-biologizante,

altruismul rezultă din tendinţa naturală de conservare a zestrei genetice a speciei, în

general, sau a unui grup familial sau etnic, în particular. Pornind de la noţiunea de

vecinătate socială şi aceea de supravieţuire prin înrudire se încearcă în mod forţat

asimilarea diferitelor situaţii în care se manifestă altruismul şi întrajutorarea cu

acelea în care coeziunea grupală pe criterii genetice funcţionează cu adevărat.

O altă categorie de teorii, mult mai fundamentate, plasează explicaţia

comportamentelor prosociale în contextul mai larg al învăţării şi integrării sociale,

explicaţia este căutată în particularităţile procesului de selecţie socială:

colectivităţile umane reţin în cursul evoluţiei lor acele elemente şi tipuri de

comportament care se dovedesc cele mai benefice adaptării la mediu şi

reproducerii sociale. Ulterior, intervin o serie de ,,întăriri” psihosociale care le

consolidează structura şi funcţionalitatea, promovându-le ca referenţiale axiologice

la nivelul întregii societăţi.

Manifestarea concretă a comportamentelor prosociale este

condiţionată de o serie de factori:

a). psihosociali ( valori, norme şi modele cultural-comportamentale promovate prin

învăţare şi întărire în cursul socializării);

b). psihoindividuali (trăsături temperamental-carectariale, structura motivaţională

şi afectivă de bază, capacităţiile operatorii ale persoanei care oferă sprijinul ş.a. );

c). conjunctural-situaţionali ( dispoziţie afectivă şi motivaţională conjuncturală a

persoanei ,,active”, împrejurările fizice şi sociale în care se impune intervenţia,

situaţia concretă în care se află ,,solicitantul”, presiunea timpului etc.)

Factorii psihosociali şi socioculturali. O primă serie de condiţionări a

comportamentelor prosociale se manifestă prin intermediul unor norme sociale

implicite, interiorizate în ontogeneză ca principii şi matrice comportamentale

având un caracter general. Dintre acestea amintim:

Norma responsabilităţii sociale. Prin educaţie, integrare şi

control social s-a impus imperativul moral şi legal ca oamenii să se ajute între ei, în

funcţie de anumite tipuri de raporturi în care se află. Aceste imperative pot căpăta

diferite forme, începând cu prescripţiile religioase (,,iubeşte-ţi aproapele ca pe tine

însuţi”.), trecând prin normele informale ale bunului simţ, impuse sub presiunea

opiniei publice (,,de respectat este acela care-şi ajută semenul la nevoie”), şi

terminând cu normele legale, impuse prin forţa sistemului judiciar (,,constituie

infracţiune faptul de a nu acorda asistenţă unei persoane aflate în primejdie”).

Norma reciprocităţii impune o reglementare generală a raporturilor

sociale astfel încât la bine să se răspundă cu bine, cel sprijinit având obligaţia

morală ca la rândul său să sprijine pe cine îi stă în putere. Fără să introducă un

element de ,,calcul meschin”, aşa cum ar putea părea la prima privire, este vorba de

postularea unor astfel de relaţii în care eforturile pozitive pe care le facem în

favoarea semenilor noştri să ne îndreptăţească să aşteptăm asemenea eforturi şi din

partea celorlalţi, beneficiarii putând fi chiar noi înşine pe termen lung şi fără o

condiţionare explicită. Deci, se are în vedere crearea unui climat de sprijin

reciproc, în care beneficiarii sunt toţi membrii comunităţii.

Norma echităţii schimburilor sociale postulează necesitatea unei

justiţii sociale conform căreia raporturile umane trebuie să se fundamenteze pe

criterii de echivalenţă a schimburilor realizate. Percepţia unei inechităţi în

realizarea schimburilor sociale îndreptăţeşte o reacţie prin care să se reechilibreze

situaţia, prin redistribuirea resurselor schimbate, resemnificarea importanţei lor sau

chiar ruperea relaţiei dezavantajoase pentru una dintre părţi. Deşi principiul

echităţii schimburilor nu fundamentează direct comportamentele prosociale,

indirect obligă moral pe cel care poate da ceva, să o facă!

Factorii psihoindividuali. Pornind de la un model general al structurării

comportamentului uman, multe cercetări experimentale au evidenţiat existenţa

unor trăsături de personalitate care favorizează declanşarea unor atitudini şi

comportamente altruiste.

Astfel, extravertiţii au o mai mare disponibilitate de a acorda imediat ajutor

cuiva aflat în dificultate, comparativ cu introvertiţii. De asemenea, persoanele

sociabile, predominant colerice, sau cu o mai mare disponibilitate de asumare a

riscului se implică mai uşor în acţiuni de ajutorare a persoanelor aflate în pericol

iminent, comparativ cu persoanele, nesociabile, flegmatice sau care resimt un

sentiment de nesiguranţă.

După constatările lui Satow (1975), persoanele care au o mai mare

nevoie de aprobare socială sunt mai caritabile decât media celorlalte, cu condiţia ca

actul lor să aibă un caracter public. Alte cercetări evidenţiază corelaţia dintre

anumite calităţi psihofizice ( forţă fizică, aptitudini speciale, cunoştinţe speciale) şi

disponibilitatea unor persoane de a se antrena într-un comportament prosocial care

solicită respectivele calităţi. Cu alte cuvinte, predispoziţia de a ajuta pe cineva este

condiţionată şi de conştiinţa faptului că posezi calităţile necesare pentru a desfăşura

cu succes acţiunea respectivă (Huston , 1981).

De asemenea, atitudinile preexistente faţă de persoanele şi situaţiile în

care se solicită sprijin condiţionează în mare măsură antrenarea efectivă într-o

acţiune altruistă. Persoanele care aparţin unor categorii sociale discriminate au

şanse mai mici să primească asisitenţă spontană în caz de nevoie decât cele care nu

aparţin acestor categorii. Din păcate, se constată că prima pornire, cea naturală de a

acorda imediat ajutor celui aflat în pericol, poate fi amendată într-un al doilea

moment de atitudinea generică faţă de categoria socială căreia îi aparţine victima,

sau de tipul de situaţie în care se află. De exemplu, cineva aflat în pericol, dar aflat

şi în stare de ebrietate, are şanse reduse de a primi sprijin din partea unor persoane

cu ferme atitudini antialcoolice.

Factorii conjuncturali şi situaţionali. O altă serie de factori

condiţionali ai comportamentelor prosociale sunt legaţi de contextul social în care

se solicită sau se impune ajutorul, starea vremii, urgenţa şi presiunea timpului ş.a.

Contextul social Dacă situaţia în care se solicită ajutorul are loc în

prezenţa unei mari mulţimi, efectul asupra implicării este de regulă negativ,

datorită fenomenului de difuzie a responsabilităţii.

Presiunea timpului . Dacă persoana care ar putea acorda ajutor se

află angrenată în altă acţiune presantă, sau dacă este este afectată chiar ea de unele

probleme neplăcute, scade probabilitatea intervenţiei în sprijinul unei persoane

aflate în dificultate

Starea meteorologică . Unele informaţii relevă importanţa stării

generale a vremii asupra predispoziţiei de antrenare într-un comportament

prosocial. Vremea frumoasă, cu cer senin şi temperatură agreabilă favorizează

intervenţiile prosociale, în timp ce timpul închis, umed şi rece inhibă într-o

anumită măsură aceste elanuri altruiste.

Comportamentul prosocial din perspectiva teoriei acţiunii sociale .

Orice tip de comportament poate fi abordat din perspectiva teoriei generale a

acţiunii sociale, care are la rândul său o fundamentare ţinând de teoria sistemelor

sociale. În acest cadru teoretic se operează cu noţiuni precum cele de actori

sociali, scopuri, mijloace, costuri , factori cauzali, determinanţi şi de condiţionare,

feed-back-uri de evaluare , adecvare şi corecţie, decizie, strategii de optimizare a

efectelor etc.

Comportamentul prosocial, ca specie a comportamentului social, poate

fi de asemenea abordat din această perspectivă, ceea ce permite integrarea unitară a

multora dintre teoriile particulare privind acest aspect al vieţii sociale.

Prin implicarea într-o situaţie socială, orice actor urmăreşte atingerea

unor scopuri , prin utilizarea unor mijloace specifice şi asumându-şi anumite

costuri; cu alte cuvinte, comportamentul uman este rezultatul unui act de decizie,

fundamentat subiectiv şi/sau obiectiv, şi care presupune o interacţiune dinamică

între caracteristicile obiectului asupra căruia este orientată acţiunea.

Din perspectiva teoriei acţiunii sociale, conduita prosocială ( care

cuprinde atât comportamentele efective cât şi procesele psihoindividuale şi

psihosociale prin care acestea se fundamentează în plan subiectiv) se desfăşoară

astfel: aprecierea comportamentelor prosociale ca spontane şi total dezinteresate

necesită anumite nuanţări; implicarea într-o acţiune altruistă de ajutorare a cuiva

aflat în dificultate presupune o suită de procese cognitive, afective şi

motivaţionale, care se finalizează într-o decizie de intervenţie , luată în urma

evaluării costurilor şi beneficiilor. Evident, de foarte multe ori este vorba de

satisfacţii morale, de speranţa funcţionării unor principii transcendente de

recompensare a celor care fac bine, de câştigarea stimei celor din jur, sau chiar de

creşterea stimei faţă de sine însuşi. Însă, în toate cazurile, efectele sociale sunt

întru totul pozitive.

Acordarea ajutorului în situaţiile de urgenţă (emergenţă), cum ar fi

accidentele de maşină, atacarea unei persoane pe stradă, furtul dintr-un magazin,a

constituit tema predilectă în psihologia socială ( cu deosebire în cea americană),

întrucât este vorba despre un timp relativ scurt de observat, intervine clar variabila

independentă şi se pot înregistra cu destul de multă precizie efectele acestei

intervenţii.

Comportamentul prosocial- este o categorie mai largă, care include atât

conduita de ajutorare cât şi altruismul. El este comportamentul rezultat în procesul

socializării şi al învăţării sociale, care se concretizează în acţiuni, atitudini de

protejare şi promovare a valorilor sociale pozitive, fie acestea obiecte, bunuri,

instituţii sociale sau relaţii interpersonale (Mamali,1978), este comportamentul

intenţionat, realizat în afara obligaţiilor profesionale şi orientat spre susţinerea,

conservarea şi promovarea valorilor sociale (Chelcea, Ţăran, 1990).

Conduita filantropică este şi ea o dimensiune a conduitei prosociale, dar ea are un

conţinut preponderent afectiv, deoarece are ca fundament motivaţional şi

atitudinal iubirea pentru semeni, aceasta fiind însoţită de unele valori ale moralei

laice (generozitatea ) sau religioase.

În comportamentul prosocial, actul de ajutorare a celorlalţi ocupă un loc

central. Conduita de întrajutorare – care are atât rădăcini bilogice, cât şi

semnificaţii socioculturale – este, spre deosebire de ajutorarea unilaterală, un tip de

conduită prosocială care se bazează pe acordarea mutuală, concomitentă sau

alternativă, de avantaje şi servicii între doi sau mai mulţi parteneri de interacţiune.

Ajutorul poate fi minor, ca în cazul în care ajutăm la ridicarea unui obiect scăpat pe

jos de cineva, întorcându-se de repetate ori într-o apă rece ca gheaţa pentru a

salva pasagerii de pe un vas naufragiat.

Cunoaşte-te pe tine însuţi

Tolerant cu ceilalţi?

1. Dacă vi se face o farsă urâtă cum reacţionaţi?a) Faceţi haz de necazb) Vă supăraţi

2. După dvs. , persoanele care sunt foarte amabile o fac din interes?a) Da b) Nu

3. Vă deranjează parsoanele care se îmbuibă la petreceri?a) Nu în mod deosebitb) Da, de altfel nu o să le mai invit

4. Dacă un prieten care v-a fost prezentat în cadrul grupului din care faceţi parte încearcă cu orice preţ să fie “regale” întâlnirii, ce gândiţi despre el?

a) Ce obraznic!b) Sunteţi mulţumit

5. O prietenă puţin mai plicticoasă vă roagă mereu să o însoţiţi la medic, la cumpărături. Ce îi veţi răspunde la a nu ştiu câta rugăminte asemănătoare?

a)Că, uneori, s-ar descurca şi singură b)Nu sunteţi liber

6. Vi se întâmplă adesea să ridicaţi glasul pentru a vă impune punctual de vedere?

a) Dab) Nu

7. Vă plac noutăţile?a) Da b) Nu

Acordaţi-vă câte un punct pentru fiecare răspuns la care aţi răspuns astfel:1a, 2b, 3a, 4b, 5b, 6a, 7a.

De la 7 la 5 puncte Sunteţi dotat cu o mare flexibilitate mintală şi dedetestaţi atitudinile rigide. De aceea respectaţi gândurile şi comportamentele diferite de ale dvs., cu condiţia ca ele să nu atenteze la libertatea dvs., situaţii în care vă vedeţi nevoit să interveniţi cu tact.

De la 4 la 2 puncte

Sunteţi o persoană tolerantă, capagilă de a înţelege puncte de vedere diferite. Vă place să comparaţi ideile dvs. cu ale altora. Chiar dacă discuţiile sunt foarte stimulative, încercaţi să nu fiţi prea agresiv.

De la 1 la 0 puncte Sunteţi intransigent, aveţi idei foarte precise. Nu vă simţiţi bine când discutaţi cu cineva care nu are aceeaşi părere cu dvs. Comportamentul dvs. rareori inspiră simpatie.

Student: Graur Constantin Grupa: 103

Chisinau 2013