Mâna invizibilăMâna invizibilă este un concept economic și de filozofie socială introdus de Adam Smith.

Metafora ilustrează cum, prin urmarea propriului interes, indivizii stimulează indirect economia. Smith consideră că, în cazul societăților capitaliste, urmărirea propriului bine contribuie la binele societă ț ii . În cadrul mecanismului pie ț ei , guvernat de acest principiu, acțiunile cele mai eficiente și benefice vor fi și cele mai profitabile.

Adam Smith introduce termenul in Cartea IV din Avu ț ia na ț iunilor , în cadrul discuției despre comer ț ul  indigen și comerțul străin. Fiecare individ își va investi capitalul cât mai aproape de casă, “pe cât posibil, în sprijinul activității economice interne” (A. Smith, "Avuția națiunilor"). Indivizii nu vor apela la comerțul străin, decât dacă avantajele acestuia le depașesc cu mult pe cele ale comerțului indigen.

“Atunci când preferă să sprijine activitatea indigenă, iar nu pe cea străină, el urmărește numai propria lui siguranță; iar îndrumând acea activitate în așa fel încât să producă cea mai mare valoare posibilă, el este condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenția lui. Urmărindu-și interesul, el adeseori promovează interesul societății mai eficient decât atunci când încearcă să-l promoveze.”(A. Smith, "Avuția Națiunilor")

La Smith, conceptul de mână invizibilă este doar la nivel de înclinație naturală. El va deveni apoi un mecanism social la economiștii ce i-au urmat lui Smith (V. Pareto)

Conceptul parțial metafizic de "mână invizibilă" introdus în secolul al XVIII-lea de Smith își găsește completarea modernă într-un concept similar introdus de economiștii secolului al XX-lea, anume "piciorul invizibil." Acesta din urmă (piciorul invizibil) servește metaforic la explicarea mecanismelor care fac ca piața să fie un prost sistem de alocare a resurselor în orice economie în care externalită ț ile  sunt posibile.

John Maynard KeynesJohn Maynard Keynes, Primul Baron Keynes de Tilton (pronunțat keɪnz) (n. 5 iunie 1883, Cambridge — d. 21 aprilie 1946) a fosteconomist britanic ale cărui idei numite economie keynesiană radicale au avut un impact major atât asupra teoriei

politice și economice moderne, cât și asupra politicilor fiscale ale multor guverne. Este cunoscut în mod special pentru pledoaria sa în favoarea politicilor guvernamentale intervenționiste, prin care guvernul ar folosi măsuri fiscale și monetare în scopul temperării efectelor adverse alerecesiunilor economice, crizelor economice și boom-urilor economice. Este considerat de mulți economiști unul dintre principalii fondatori ai macroeconomiei teoretice moderne. Populara expresie lui Keynes „Pe termen foarte lung suntem toți morți” este încă citată.

Keynes a fost conducător de discuții la reforma sistemului monetar mondial în Bretton

Woods (1944), nu a putut însă să se opună poziției americanului Harry Dexter White.

Printre altele – în memoria lui Silvio Gesells – el a adus în discuție o monedă de circulație

internațională pe nume Bancor.

În mod special, numele său este asociat de cele mai multe ori cu teoria sa economică,

respectiv cu recomandarea sa vehementă ca statul să se implice în evenimentele

economice, asemeni teoriei lui Bobzien. Conform lui Keynes, statul trebuie să

întrebuințeze măsuri politico-fiscale și monetare, pentru a slăbi efectele provocate de

recesiuni siboom-uri. În timpuri grele economia trebuie sprijinită printr-o politică fiscală

expansivă, pentru ca șomajul sa fie redus. În timpuri de prosperitate trebuie reduse

deficitele acumulate, prin economisiri crescute (surplus saving). Fluctuațiile economiei

ar putea fi astfel ameliorate.

Ideile sale au pus fundamentul keynesianismului de astăzi și au fost dezvoltate în

decursul timpului de economiști ai școlii keynesiene, deși în prezent, pentru explicarea

efectelor pe termen lung, ele sunt judecate cu scepticism de aderentii neo-

liberalismului.

De fapt, mesajul operelor sale este acela că ideile microeconomice pot fi complet false

în context macroeconomic. Din punct de vedere al conținutului, Keynes are o încredere

specială în puterea de conducere a conjuncturii interne.

Din punct de vedere academic, keynesianismul este o compoziție formată din neoclasic

și înțelegere keynesiană. Pentru el economia de piață este tinuta in frâu doar prin

politica economică statală. Keynes a diagnosticat incompetența fundamentală a

economiei de piață de a garanta societatii o dezvoltare stabilă.

Deoarece Keynes recomanda intervenționismul, în 1930 a simpatizat cu fascismul

italian, afirmând că intervenționismul statului fascist, asemănat unui paznic de noapte,

ar oferi cele mai bune condiții pentru implementarea ideilor sale.

În teoria sa despre multiplicator a luat ideile fiziocrației lui François Quesnay.

Preocuparea fundamentală a lui Keynes a fost aceea de a stabili o corelație între

dezvoltarea economică a societății și nivelul ocupării resurselor de muncă disponibile,

de a oferi soluții pentru înlăturarea șomajului.

Pentru aceasta el a folosit un model economico-matematic descriptiv compus din trei

categorii de elemente:

Variabile

endogene (determinate), indicatori globali care caracterizează nivelul activității

economice la scara economiei naționale (cea mai importantă fiind cererea efectivă

de mărfuri)

exogene (determinante), rate cu privire la comportamentul agenților economici

(înclinația spre consum, eficiența marginală a capitalului, rata dobânzii);

Relațiile dintre variabile

Relațiile dintre variabile au fost redate cu ajutorul unor ecuații și inegalități, precum și

interdependența dintre ele, redată cu ajutorul unor funcții (funcția ocupării, a ofertei, a

cererii etc.). Așa cum am mai afirmat, Keynes admite și recunoaște existența șomajului

involuntar – tema principală a investigațiilor lui și scopul final al analizei este de a

descoperi ce anume determină volumul ocupării mâinii de lucru. Nivelul ocupării (E) sau

numărul de muncitori care găsesc de lucru (N) depind de cererea efectivă de mărfuri

(D), deci  . Ținând seama de structura cererii de mărfuri, Keynes ajunge la

concluzia că dacă suma consumului final global (C) și a investițiilor globale (I) este egală

cu venitul global (Y), atunci economia este în echilibru, situație exprimată în ecuația

fundamentală a modelului său  . Deoarece în realitate există dificultăți în

desfacerea mărfurilor și predomină dezechilibrul în economie  , încasările

sunt mai mici decât producția oferită și deci, implicit, rezultă șomaj involuntar;

Parametrul multiplicator investițional (K)

Parametrul multiplicator investițional (K), cu ajutorul căruia se exprimă gradul de

intensitate al unei variabile, a fost folosit de Keynes pentru a exprima interdependența

dintre fluctuațiile investițiilor, ocupării și veniturilor. Acesta ne arată că atunci când are

loc un spor al investițiilor globale, venitul va crește cu o mărime care este de K ori mai

mare decât sporul investițional. Mărimea (K) este direct proporțională cu înclinația spre

consum  . Ideea lui Keynes este foarte simplă: „Dacă populația nu găsește de lucru și

nu este bine plătită, nu ne putem aștepta ca puterea de cumpărare să crească.”