ECONOMIA ÎN ANTICHITATE

Proiect realizat de : Mihai Alexandra

Profesor coordonator : Diana Apostol

Generalități

Antichitatea este cea de-a doua epoca a istoriei. A început în jurul anului 3000 î.Hr., cand a fost inventata scrierea cuneiforma, si a durat pana în jurul anului 476, cand a cazut Imperiul Roman de Apus. Reprezinta epoca în care s-au dezvoltat cultura, arta, religia și marile civilizații.

Antichitatea se împarte în 3 mari perioade:1) Perioada veche - este cea mai lungă perioadă a antichității. Este perioada în care s-au

dezvoltat marile civilizații.

2) Perioada clasică - este una dintre cele mai importante perioade în decursul căreia s-au dezvoltat marile civilizații. 

Perioada clasică a început în anul 776 î.Hr, când a avut loc prima Olimpiadă din Grecia antică și se termină odată cu apariția creștinismului. În perioada clasică au existat diferite culte religioase păgâne.

În perioada clasica s-au dezvoltat în Grecia, filozofia și artele.3) Perioada târzie - Cele mai importante evenimente ale perioadei târzii au fost

atacurile barbarilor asupra Imperiului Roman, adoptarea creștinismului ca religie a imperatorilor și diviziunea între Imperiul din est și Imperiul din vest. Astfel au luat naștere Evului Mediu și Europa creștină.

Gândirea economică în Antichitate

Gândirea economică a Antichităţii a avut un loc secundar faţă de alte domenii ale cunoaşterii umane, precum filozofie, ştiinţele naturii, politică, religie sau etică.

Cele mai vechi scrieri care conţin unele informaţii privitoare la problematica economică a vremii îşi au rădăcinile în: Orientul Apropiat (Egipt, Babilon, Israel), Orientul Mijlociu (Persia), Orientul Îndepartat (India, China, Japonia) şi Europa (Grecia antică şi Roma antică).

Orientul Apropiat – Egipt și Babilon

Cel mai important document al acestor state este reprezentat de “Codul lui Hammurabi”, un veritabil monument al antichitaţii babiloniene, una dintre cele mai vechi legislaţii cunoscute care oglindeşte procesul de centralizare a statului sclavagist babilonian şi acţiunea sa de consolidare a proprietăţii private, sintetizând astfel şi gândirea economică a vremii.

În “Codul lui Hammurabi” sunt tratate probleme ale dreptului comercial, dreptului muncii (cu precădere ale angajării mâinii de lucru) ale sclaviei.

În cuprinsul său apare pentru prima oară reglementat fenomenul “muncii salariate”, generat de perioadele în care se cerea o mai mare cantitate de muncă, ce nu se putea realiza exclusiv de către sclavi şi de existenţa clasei sociale a “oamenilor liberi” care aveau posibilitatea de a se angaja, pe o perioadă scurtă de timp şi în baza unei anumite sume, ce era stabilită şi reglementată legal.

Codul lui Hammurabi

Orientul Îndepărtat – India și China

INDIA - Ca şi “Codul lui Hammurabi”, textele de origine hindusă, precum “Călăuza pentru regi la întocmirea decretelor” (Arthasatra) şi “Legile lui Manu”, oferă şi ele o serie de informaţii interesante. În cadrul lor sunt analizate cu predilecţie aspectele esenţiale ale sclaviei, sursele de formare a sclavilor şi domeniile în care erau folosiţi.

În “Legile lui Manu” se considera scalavajul ca un fenomen justificat de origine divină, cu rol important în prosperitatea castelor superioare reprezentate de preoţi (brahmanii) şi războinici (ksatriyi), în timp ce “clasa gospodarilor” (Vaişii) era clasa socială menită a se ocupa cu activitatea economică şi anume cu agricultura, meşteşugul şi comerţul.

Puterea castelor superioare provenea nu numai din dreptul divin, ci şi din marile proprietăţi funciare deţinute şi care, la rândul lor, erau apărate prin lege. “Arthasatra” sau “Călăuza pentru regi la întocmirea decretelor” cuprinde o serie de reflecţii cu caracter economic, arătându-se astfel că “bogăţia” este considerată a-şi avea izvorul în munca umană, în timp ce pământul, carierele de piatră, pădurile şi alte obiecte materiale sunt “sterpe” deoarece nu sunt rezultatul direct al muncii omului şi nu pot fi considerate o bogăţie.

Statului îi revenea sarcina asigurării propriilor venituri şi efectuarea cheltuielilor de “interes public”, astfel că se intrevede şi o posibilă schemă de funcţionare a bugetului de stat, întâlnindu-se în acelaşi cadru şi noţiunile de “venituri curente” ale statului, “venituri fundamentale” şi “venituri permanente”.

CHINA - Dacă ne referim la continentul Asiatic, nu putem omite perioada de înflorire a ideilor economice chineze (secolul VI – III î.e.n) sub imperiul gândirii filosofice “confucianiste”.

Susţinătorii lui Confucius cereau conducătorilor statului şi stăpânilor de sclavi, moderaţie în cheltuirea veniturilor, să iubească şi să asigure protecţie poporului.

Din punct de vedere economic era promovată ideea acumulării bogăţiei, dar cu condiţia ca acest lucru să nu dăuneze nivelului de trai al oamenilor. Se consideră “virtutea” ca izvor al bogăţiei, iar “statul ideal”, cel în care trebuie să se muncească mult şi să se consume puţin pentru asigurarea stabilităţii în societate.  

Europa – Grecia Antică și Roma Antică

GRECIA ANTICĂ - Interesul gânditorilor antici pentru aspectele vieţii economice au crescut odată cu apariţia banilor, a intensificării schimbului şi a dezvoltării comerţului, iar un exemplu în acest sens ne oferă Grecia antică, unde democraţia sclavagistă va favoriza dezvoltarea comerţului şi a creditului.

Astfel, că în plan teoretic se asistă la un moment important al trecerii de la pragmatism, la o treaptă superioară de înţelegere şi interpretare a fenomenelor economice.

Ca urmare, confruntările de idei nu s-au lăsat mult timp aşteptate, determinând împărţirea gânditorilor greci în două tabere: cea a adepţilor democraţiei sclavagiste, numiţi şi “sofişti” şi cea a “socratiştilor”, susţinători ai intereselor conservatoare ale statului sclavagist.

“Sofiştii” (Protagoras, Hipias) atacau sclavia şi autoritatea statală considerând necesară emanciparea individului şi se pronunţau în favoarea intensificării activităţii comerciale a Greciei cu alte popoare.

“Socratiştii” (Xenofon, Platon, Aristotel) erau tradiţionalişti şi conservatori, apărau sclavia şi erau adepţii intervenţiei statului în reglementarea controverselor, mai ales a celor iscate în jurul repartiţiei veniturilor.

Xenofon (427-335 î.e.n), autorul lucrării “Oeconomicos”, a încercat să definească într-un mod cât mai elocvent ştiinţa economică. Astfel că Xenofon consideră că “economia” trebuie să-l înveţe pe stăpânul de sclavi cum să-şi sporească averea şi cum să-şi organizeze mai bine propria activitate. Acesta aprecia meseriile şi comerţul nedemne pentru grecii liberi, ele trebuind fiind prestate doar de către sclavi şi străini în timp ce agricultura şi arta militară erau considerate principalele ocupaţii.

Platon şi Aristotel, asemeni lui Xenofon, considerau statul ca fiind pilonul pe care trebuie să se sprijine societatea pentru ca aceasta să funcţioneze corespunzător.Ei manifestau ostilitate în ceea ce priveşte procesul acumulării avuţiei sub formă banească, ca şi a dispreţului nutrit faţă de sclavi.

ROMA ANTICĂ - Un bogat material bibliografic, de mare importanţă în ce priveşte analiza vieţii economice, ne-a fost lăsat şi de gânditorii latini, precum Cato cel Batran (234-149 î.e.n), Marcus Terentius Varro (116-27 î.e.n), Tiberius (163-132 î.e.n) şi Caius Grachus (153-121 î.e.n), Lucius Columella (secolul I î.e.n).

Marcus Terentius Varro, renumit erudit roman, s-a preocupat printre alte şi de analiza vieţii economice şi ca urmare a scris tratatul în 3 părţi intitulat “Economia rurală”.

Trăind în perioada în care Imperiul Roman avea tendinţa de a se transforma într-un imperiu parazitar, datorită importului forţat efectuat în ceea ce privea cantitatea şi preţul mărfurilor destinate consumului zilnic, cât şi ca urmare a accentuării dispreţului manifestat de munca fizică, Terentius Varro propune drept soluţie de ieşire din această criză, reîntoarcerea la economia naturală, care era potrivit lui Varro, soluţia optimă de relansare a producţiei agricole din imperiu, înlăturându-se astfel dependenţa de un import, pe cât de costisitor, pe atât de nesigur.

Cato cel Bătrân a rămas în memoria posterităţii prin tratatul său economic intitulat “Despre agricultură”. El considera agricultura drept cea mai bună ocupaţie pentru romani, deoarece comerţul şi camăta erau vazute ca activităţi periculoase şi păgubitoare.

Lucius Columella este gânditorul latin care a scris cel mai complet tratat despre agricultură al antichităţii, încercând să găsească soluţii salvatoare pentru scoaterea din criză a agriculturii imperiului roman. Ca urmare, cea mai îndrăzneaţă măsură pe care o propune este aceea a renunţării parţiale şi apoi treptate la munca sclavilor şi trecerea lor la sistemul colonatului.

Fraţii Grachus, s-au situat în postura de apărători ai intereselor populare, îndeosebi cele ale ţăranilor liberi, în faţa tendinţelor evidente din partea latifundărilor de acaparare a unor suprafeţe de pământ tot mai mari. Ca urmare, aceştia au propus o lege de împroprietărire a ţăranilor, îndeosebi ai acelor care s-au înrolat voluntar în armata împăratului.  

Războiul Antic

Războiul antic este specific conflictelor desfășurate de la începuturile istoriei înregistrate la sfârșitul perioadei antice.

În Europa și Orientul Apropiat, sfârșitul antichității este adesea echivalat cu căderea Romei în 476.

În China, Antichitatea se încheie când rolul trupelor necesare crește pentru a contracara amenințarea invaziilor de la nord în secolul al V-lea și începutul dinastiei Tang în 618.

În India, perioada antică se încheie cu declinul Imperiului Gupta (secolul al VI-lea) și începutul cuceririlor islamice din secolul al VIII-lea.

În Japonia, perioada antică se încheie cu apariția feudalismului, în perioada Kamakura în secolele XII-XIII.

Diferența dintre războiul preistoric și cel antic este tehnologia și organizarea. Dezvoltarea primului oraș-stat, și apoi a imperiilor, a permis dramatizarea războiului. Începând din Mesopotamia, statele au produs un surplus agricol suficient, astfel încât elitele conducătoare și comandanți militari să le apere. Cea mai mare parte a forțelor militare timpurii au fost formate din țărani, sprijiniți de societate. Astfel, au apărut primele armate organizate.

Aceste noi armate puteau ajuta statele să crească în dimensiune, devenind tot mai centralizate. Armatele antice timpurii au continuat să utilizeze în primul rând arcuri și sulițe, aceleași arme care au fost dezvoltate în timpuri preistorice pentru vânătoare. Armatele timpurii dinEgipt și China au urmat un model similar de a folosi infanteriștii înarmați cu arcuri și sulițe. Infanteria a fost forma militară dominantă. Avea rolul de a penetra liniile inamicului sau de a menține pe loc trupele acestuia. Acest echilibru se va schimba în cele din urmă pe măsură ce tehnologia a permis carelor, cavaleriei, artileriei să joace un rol activ pe câmpul de luptă. Cavaleria nu joacă nici un rol major până la inventarea scăriței (care a contribuit la apariția cavaleriei grele) sau inventarea inelului pentru degetul mare pentru călăreții arcași.

Recorduri bizare ale Antichității

Cea mai ciudata armură - Istoricul grec Pausanias (sec II d.Hr) era convins ca sarmatii de la nordul Dunarii aveau cele mai ciudate armuri create vreodata. Daca este sa ii dam crezare invatatului elen, sarmatii isi confectionau armurile din copite de cai. Acesteau erau spalate, despicate si modelate, astfel incat sa semene cu solzii unui sarpe. Apoi erau legate cu tendoane de vite sau cai. Armurile aveau un aspect frumos si erau la fel de eficiente ca si cele grecesti din bronz sau fier, putand opri o sabie, o sulita sau o sageata.

Cea mai mare fosilă umană- Același Pliniu cel Bătrân afirma în Istoria Naturala că, în timpul unui cutremur devastator care a lovit Creta, un întreg perete de munte s-a năruit complet. Catastrofa a dezvăluit cretanilor ramașițele misterioase ale unui individ de proporții uriașe. Măsuratorile au arătat că oasele aparțineau unui bărbat cu o înălțime de 20,4 metri.

Cea mai stupidă înfrângere - In timpul invaziei celților în Grecia anului 279 î.Hr., istoria a fost decisă de o întâmplare cel puțin neobișnuită. Istoricul Pausanias (sec II d.Hr), la unison cu Diodorus Siculus (80 -21 I.Hr.), afirmă că într-o noapte fatidică, în apropiere de Delfi, celții au fost cuprinși de nebunia lui Pan (de aici și termenul de panică), crezând că sunt atacați de eleni. Nici vorba de așa ceva, dar celții s-au retras în grabă lăsând în urmă 10.000 de morți. Se pare că în retragerea lor pripită, atacatorii și-au ucis inclusiv tovarășii mai lenți de picior, totul pentru a grăbi marșul supraviețuitorilor.