UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„EPISCOP DR. VASILE COMAN”

DOMENIUL TEOLOGIE

FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: IF

LUCRARE DE DISERTAŢIE

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:

Pr. Prof. Univ. Dr. Marius Țepelea

ABSOLVENT:

Rizea Cristian (Ierom. Eftimie)

ORADEA

2013

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„EPISCOP DR. VASILE COMAN”

DOMENIUL TEOLOGIE

FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: IF

CONSIDERAŢII DESPRE MARILE ŞCOLI

CREŞTINE DIN ANTICHITATE

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:

Pr. Prof. Univ. Dr. Marius Țepelea

ABSOLVENT:

Rizea Cristian (Ierom.Eftimie)

ORADEA

2013

2

Cuprins

CAPITOLUL I Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Care desăvârşeşte Revelaţia…………….4Iisus Hristos, modelul Învăţătorului şi Pedagogului desăvârşit.................5 CAPITOLUL II Dezvoltarea Teologiei şi a Tradiţiei în perioada apostolică........................8CAPITOLUL III Învăţământul religios şi predania apostolică în Biserica primară.............17CAPITOLUL IV Şcoala creştină din Alexandria.......................................................................21Mediul egiptean sincretic, loc ideal pentru dezvoltarea şcolii creştine din Alexandria........................................................................................................21Principalii conducători ai Şcolii creştine din Alexandria……………...…26PANTEN……………………………………………………………………..26 CLEMENT ALEXANDRINUL…………………………………………….28ORIGEN……………………………………………………………………...34 CAPITOLUL V Şcoala creştină din Cezareea Palestinei.........................................................44 CAPITOLUL VIŞcoala creştină din Antiohia...........................................................................47Capitala Siriei, locul unde pentru prima dată adepţii lui Iisus s-au numit creştini..............................................................................................................47Antiohia precreştină.......................................................................................47Antiohia creştină.............................................................................................48Şcolile creştine din Orient..............................................................................49Şcoala catehetică creştină din Antiohia........................................................50Şcoala biblică a Antiohiei...............................................................................50Exegeza Şcolii antiohiene...............................................................................54Interpretarea antiohiană. Sensul literar şi sensul alegoric.........................56Dascăli ai şcolii antiohiene.............................................................................58CAPITOLUL VII Şcoala creştină din Edessa.............................................................................59CAPITOLUL VIII Didascalii creştini...........................................................................................60Şcoala iudaică.................................................................................................60 Activitatea didascalilor..................................................................................61

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………...…….67 CURRICULUM VITAE……………………………………………...…….69DECLARAŢIE………...……………………………………………...…….70

3

CAPITOLUL I

Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Care desăvârşeşte Revelaţia

Începutul misiunii învăţătoreşti pentru creştini îl face Mântuitorul Iisus

Hristos.Ştim că Mântuitorul era mereu înconjurat de oameni însetaţi dupa cuvântul

Său.El este primul învaţător,ştiind să înbine cu măiestrie toate mijloacele,având în

vedere natura cunoştinţtelor şi individualitatea ascultatorilor Săi.

În activitatea învăţătorească a Mântuitorului nu vom căuta să descoperim o

metodologie şcolăreasca,dar vom afla unele principii valabile pentru educatia şi

pentru învătământul religios-creştin 1.

Lucrarea învaţătorească a Mântuitorului este variată.El ţinea seama de

organul aperceptiv,adică de etatea, gradul de cultură, profesiunea şi de

preocuparile ascultătorilor săi.

În acest sens, El le vorbeşte plugarilor despre semănator, podgorenilor despre

lucrătorii viei, lui Nicodim, care era erudit şi curat cu inima îi oferă o privire

profundă în planul mântuirii chia la inceputul activitătii sale 2.

Iisus Hristos a fost un exemplul desăvârşit al catehetului,pentru ca educatorul

creştin exercită cea mai puternica infuluentă asupra ucenicilor prin exemplul

său.Astfel, El se dă chiar pe sine exemplu de învătător,de educator zicând:

“Voi pe Mine mă chemaţi, învăţătorul şi Domnul şi bine ziceti că

pildă am dat vouă,că precum Eu am făcut vouă şi voi să faceti”(Ioan 13,13-15).

Uneori Iisus se numeşte pe El însuşi Păstor, spunând: „Eu sunt păstorul cel

bun”

Potrivit unei metafore,pornind de la păstorii care păstoresc oile, Iisus este

Pedagogul care păstoreşte pe copii, este Păstorul care are grijă de prunci şi, pentru 1 Preot Dumitru Călugăr, Catehetica, Manual pt institutele teologice,ed. IBM al BOR, Bucureşti,1976,p.18.2 Ibidem, p.19.

4

că pruncii sunt nevinovaţi,sunt numiţi în chip alegoric, oi 3.

Pedagogul, adică Iisus, datorită iubirii şi purtării sale de grijă pentru noi,

conduce pe fii Săi spre mântuire.

Dacă cerinţa supremă a învăţăturii Lui a fost iubirea, el este cel dintâi care a

îndeplinit-o.în limitele pănă atunci necunoscute.

Iisus îşi iubeşte ucenicii, dar el îşi iubeşte şi duşmanii,îndemnându-i la iubire

prin pilda Samarineanului milostiv.Această iubire nemărginită al cărei exemplu

este Domnul ca învăţător si educator,El o dovedeşte fată de tot omul.

Aşadar Iisus,Pedagogul desăvârsit al omenirii,folosindu-se de toată măiestria

îinţelepciunii,doreşte cu toată puterea să mântuiască pe prunci, astfel El ii

sfătuieşte, ii dojeneşte,ii ceartă,îi ameninţă, îi vindecă, le făgăduieşte, le dăruieşte 4.

Deci, Iisus Hristos fiind şi om şi Dumnezeu adevărat, cunoşte mintea fiecăruia

şi îl tratează pe fiecare potrivit cerinţelor sufletului lui.

Zelul Mântuitorului nu a cunoscut margini.El nu a ştiut ce-i oboseala şi nu s-a

temut de nici o jertfă când fost să mântuiască un suflet,dar trebuie menţionat

faptul că Hristos şi-a trăit învăţătura.

El nu a teoretizat, nu a creat o învăţătura despre Dumnezeu-Tatăl, ci a trăit în

Dumnezeu 5.

Mântuitorul era numit de preferinţă - Rabbi - care însemna „învăţător”, iar

religia lui era prezentată şi apărată faţă de păgâni ca singura învăţătura adevărată

Iisus Hristos, modelul Învăţătorului şi Pedagogului desăvârşit Cercetând modul în care Iisus învăţa mulţimile com descoperi că El foloseşte

metodele: inductivă, deductivă, analitică, sintetică, genetică, experimentală,

aplicate fiecare la loc potrivit.

3 Clement Alexandrinul-Pedagogul, Scrieri Partea I. Traducere,Introducere, note şi indici de Pr.D.Fecioru, Bucureşti, ed. IBM al BOR, 1982,p.197.4 Idem,p.98.5 Preot Dumitru Călugăr, op.cit,p.20.

5

Spre exemplu, în pilda Semănătorului El procedează analitic, pornind de la

noţiuni pe care le analizeaza explicându-le ascultătorilor Săi (semănătorul,

sămânţa, ogorul).Mântuitorul niciodată nu operează cu noţiuni abstracte, ci cu

imagini concrete, pentru a fi inţelese de oricine îl ascultă.

Cat priveşte forma de învăţămant, Iisus o întrebuinţează pe cea povestitoare

(pildele). Această formă nu numai că a îmbogăţit mintea ascultătorilor Săi cu

cunoştinţe, dar le-a cucerit şi inima fiindcă povestirea Lui era plnă de

viaţă,izvorâtă dintr-o inimă iubitoare.

Dar Iisus a folosit şi forma întrebătoare pentru a-i învăţa pe cei însetaţi după

cuvantul Său.El mai foloseşte cu multă pricepere dialogul,convorbirea(de exemplu

cu Nicodim sau cu Samarineanca)6.

De asemenea, întâlnim la Iisus cele trei forme de învăţământ:

individual,colectiv şi monitorial.

Cel individual îl foloseşte când stă de vorbă cu samarineanca sau cu

Nicodim; cel colectiv în toate cuvântarile Sale adresate mulţimii dornice de a-L

asculta,iar cel monitorial atunci când trimite pe ucenicii Săi ca să răspândească

învăţăturile Sale.

Cât priveşte învăţământul lui Iisus,trebuie neapărat amintit faptul că el este cel

psihologic, natural, intuitiv, plăcut si interesant, activ, educativ, practic, temeinic si

durabil.

Învăţământul Mântuitorului este psihologic pentru că, după cum am amintit

mai sus, El fiind Dumnezeu adevărat este cunoscătorul desăvârşit al sufletelor

ascultătorilor săi. El are puterea de a pătrunde în interiorul sufletului fiecăruia

dintre ucenicii Săi şi sa cunoască individualitatea fiecăruia,tratându-l pe fiecare

după cerinţele sale sufleteşti.

Dar, în acelaşi timp, învăţământul Mantuitorului este si natural, pentru că el

merge de la uşor la la mai greu. El îi învăţa pe ucenicii Săi lucruri mai uţoare, din

viaţa de toate zilele, apoi căuta să-i ridice încet, cu îndelungă răbdare, spre

6 Preot Dumitru Călugăr, op. cit,p.21.

6

învăţături tot mai grele.

Ca bun psiholog, Iisus ştie că mulţimea pricepe mai bine ceea ce-i cade sub

simţuri. Astfel, El îmbracă în haina simpla învăţătura Lui abstractă, pentru ca

lumea să priceapă mai repede şi mai bine.

Învăţământul lui Iisus este în acelaşi timp şi educativ, pentru că El nu s-a

mulţumit doar să împărtaşască cunoştinţe, ci a căutat să creeze omul cel mare, să

creeze caractere puternice7.

Mai trebuie amintit faptul că învăţământul Mântuitorului este temeinic şi

durabil. El reuşeşte să sădească în inimile ascultătorilor Săi învăţătura cea nouă,

atât de adânc încât nimeni şi nimic să nu o mai poată smulge de acolo.

Nu trebuie să uităm însă că temenicitatea şi durabilitatea învăţământului Lui

Iisus nu reyidă numai din mijloace didactice omeneşti, căci munca omeneasca a

fost întregită de colaborarea harului divin. De asemenea, sămânţa învăţăturilor

dumnezeieşti a încolţit, a crescut cu putere şi a dat roade însufleţite şi

nepieritoare(Matei 5,18).

Dar, dascălul Hristos este şi chipul omeniei şi umilinţei, virtuşi care sunt

importante în domeniul creştin moral ca şi naşterea din apă şi din Duhul Sfânt în

credinţă88.

În concluzie, putem spune că învăţământul Mântuitorului este o pildă demnă de

urmat de către urmaşii săi şi anume sfinţii Apostoli şi de succesorii acestora.

CAPITOLUL II7 Preot Dumitru Călugăr,op.cit,p.23.8 Ibidem,p.23.

7

Dezvoltarea Teologiei şi a Tradiţiei în perioada apostolică

Misiunea Sa învăţătorească Mântuitorul o trensmite ucenicilor Săi,

împuternicindu-i să ducă neamurilor învăţătura şi harul Său, ce le-a încredinţat

prin cuvintele: ”Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui

şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi învăţândule să păzească toate câte am poruncit

vouă”(Matei28, 18-20).

Sfinţii Apostoli sunt urmaşii Mântuitorului şi ai învăţăturii Sale şi ei au

misiunea de a propovădui nemurilor cuvântul Domnului sau Evanghelia Sa.

Apostolii mergeau dintr-un loc în altul şi întemeiau comunităţi de credincioşi,

dar materialul dat de ei trebuia prelucrat şi făcut propriu comunitaţii, sarcină care

era lăsată în grija didascălilor.

Trebuie subliniat faptul că faptul că obiectul învăţământului crestin fiind

cuvântul Domnului, datoria celor ce-L vestea era ca aceasta să fie propovăduitor

drept, adevărat, nefalsificat, aşa cum L-a lăsat Mântuitorul9.

Odată vestit cuvântul Domnului de către Sfinţii Apostoli, acest cuvânt trebuia

repetat, lamurit şi adâncit. Dar , caracterul misiunii lor nu le lăsa timp pentru

aceasta fiindcă ei erau obligaţi prin caracterul misiunii lor de “trimişi” să străbată

Pământul şi să ducă vestea cea bună a lumii şi astfel lor nu le mai rămânea timp ca

să rămână locului şi să stăruie asupra celor propovăduite.

Această sarcină revenea episcopilor, preoţilor şi didascălilor, care aveau

posibilitatea să se lege de o comunitate pe viaţa.

Deci, Biserica începătoare era prin excelenţă Biserică misionară, air misionarii

îi înstruiau pe cei ce voiau să se boteze ca să intre în creştinism.

După cum am mai spus, misionarii fiind fie Apostolii propriu-zişi, fie

colaboratorii şi urmşii lor, au fost primii învăţători ai creştinilor. Cel care voia să

îmbrăţişeze creştinismul afla de la aceştia tot de ce avea nevoie pentru a intra în

9 Profesor Dr.Teodor M. Popescu, Biserica şi cultura. Ed. IBM al BOR, Bucureşti,1996,p.170.

8

comunitatea fraţilor10.

Trebie menţionat faptul că după pogorârea Duhului Sf’nt la Cincizecime,

învăţătura orala a Sfinţilor Apostoli îcepe să se cristalizeze în formulări simple,

asemănătoare unele cu altele şi care poartă umele de cateheze.Aceasta este

învăţătura orală.

Învăţăturile scrise de Sfinţii Apostoli se află în episoadele lor, acolo unde ei

considerau că este necesar să revină în scris asupra celor ce începuseră să înveţe

în mod verbal. Cuprinsul unei asemenea învăţături apostolice se poate vedea şi în

prima epistolă a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, vorbind despre Sfânta

Euharistie.

O învăţătura sistematica nu întalnim în epoca apostolica pentru că acesta era

mai mult veacul misiunilor apostolice, când creştinatatea se facea în masă.

În acest veac învăţământul crestin era harismatic, Apostolii şi colaboratori lor

învăţau pe credincioşi învăţătura cea nouă, intre toţi apostolii, Sfântul Apostol

Pavel ocupa un loc deosebit în îndeplinirea acestei misiuni. Providienţa divina i-a

încredinţat lui o datorie mai vastă, fiind nevoit să facă şi o şcoală mai specifică,

mai deosebită decât ceilalti Apostoli şi dovedindu-se ca un învăţător original al

celor sfinte, Biserica îl numeste “Apostolul neamurilor”11.

Şi ceilalţi Apostoli s-au dovedit buni învăţători şi educatori printre popoarele

vremii, dar despre activitatea lor catehetică stim mai putin.

Sfântul Apostol Pavel nu a fost un teoretician, un dogmatist, el a lucrat pentru

viaţa practica, având în vedere exigenţele acesteia. El respectă în activitatea sa

principiul naturii, mergând de la uşor la mai greu, de la simplu la compus. El

respectă totodată şi fondl apeceptiv al ucenicilor săi12.

Întreaga lui opera de educaţie religioasă este pătrunsă de duhul dragostei

creştine căreai îi dedică un imn de frumuseţe neîntrecută (I Corinteni XIII).

Dupa cum am mai spus, învăţătura creştină din epoca primară preceda

10 Profesor Dr. Teodor M. Popescu, op. Cit., p.172.11 Preot Dumitru Călugăr, op. cit.,1976,p.24.12 Ibidem,p.24.

9

Botezul. Avem ca mărturie în acest sens lucrarea “învăţăturile celor doisprezece

Apostoli”, care este un fel de catehism, cuprinzând ăe scurt ceea ce învăţau cei ce

voiau să primească Botezul pentru a intra în creştinism.

Dintre documentele scrise despre activitatea învăţătorească din veacul

apostolic mai amintim:

a)”Constituţiile apostolice”- o colecţie de opt cărţi cu un cuprins de drept

canonic bisericesc, de liturgică şi de catehetică1313.

Cartea a VII-a tratează despre disciplina creştină în sens educativ, despre diferite

rugăciuni, despre cei ce voiau să primească Botezul şi despre ritualul acestuia13.

b) “ Epistola lui Barnaba”- aceasta ne oferă o imagine clară despre învăţământul

verbal din acea epocă. În aceasta carte este prezentată o teologie creştină care

îmbină cugetarea paulină cu filozofia religioasă alexandrină.

c) ”Păstorul lui Herma”- scopul acestei cărţi este pregătirea păgânilor pentru

intrarea în creştinism.

Din timpul persecuţiilor au fost introduse şi martirologiile şi s-au asociat în latura

populara şi cărţile apocrife care lămuresc unele momente din viaţa Bisericii.

La sfârşitul epocii apostolice şi imediat după aceea, în timp ce preţuirea Sfintei

Scripturi era foarte ridicată, nu se crease încă un mediu intelectual care să simta şi

nevoia de opere scrise altele decât Biblia.

Dar, literatura creştină post-nou-testamentară numita ”Literatura Părtinţilor

Apostolici ” sau a ”Bărbaţilor Apostolici” este o apariţoe de un real interes şi o

importanţă pentru Bisericii creştine14.

Această literatură este un fel de punte de legătură între scrierile Noului

Testament şi cele ale apologeţilor din primele veacuri creştine.

Odată cu creşterea numărului comunitaţilor creştine în urma predicii apostolilor,

era nevoie de opere scrise pentru întemeierea, consolidarea, controlul şi

conducerea acestor comunităţi.

13 Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, volumul I, ed. IBM al BOR, Bucureşti,1985,p.37.14 Preot Dr. Prof. Ioan G. Coman, op. cit., p.37.

10

Începând de la “Didohii” şi “Epistola I către Corinteni” până la “Păstorul lui

Herma”, toate produsele literare ale Părinţilor apostolici apar sporadic. Ele nu sunt

opere planificate şi dirijate de către conducătorii comunităţilor sau de vreun centru

bisericesc oarecare15.

Această literatura nu se întindea în cercuri largi, ea era destinată anumitor

comunitaţi şi avea totodată scopuri precise.

După cum am amintit mai sus, obiectivul învăţământului creştin era cuvântul

Domnului, iar datoria celor ce-l propovăduiau era ca acesta să fie propovăduit

drept, adevărat, nefalsificat, asa cum l-a lăsat Mântuitorul Iisus Hristos.

Deci, importnţa lui a făcut ca acesta să nu fie lăsat la înţelegerea şi puterea

oricui.

Astfel, purtătorii calificaţi ai cuvântului lui Iisus Hristos erau harismaticii, adică

acei creştini care se deosebeau prin darurile lor naturale şi mai ales prin cele ale

Duhului Sfânt şi care erau învestiţi în slujba cuvântului după felul darului lor.

Apostolul Pavel distinge trei harisme principale arătându-le pe nume şi în

ordinea importanţei lor: pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică întâi Apostoli, al

doilea Profeţii, al treilea Didascălii16.

Aceştia sunt slujitorii cuvântului, cei care îi iniţiază pe alţii în doctrina şi viaţa

creştină.

Didascălii constitue faţă de ceilalţi harismatici o categorie aparte, care este

caracterizată prin misiunea sa învăţătorească.

Didascălul este, asa cum îl arată chiar numele, învăţătorească propriu-zis al

comunitaţii, cel care instruieşte mai de aproape în cele ale credinţei creştine.

Ei sunt consideraţi de unii istorici ca fiind instituiţi de Sfântul Apostol Pavel,

care a avut grijă ca să nu lipsească din comnunitatea creştinilor oameni care să

explice şi să apere adevărul17.

Dar nu se poate spune despre didascăli că erau puşi în anumite comunitaţi de

15 Prof.Dr. Teodor M. Popescu, op,cit, p.84-85.16 Ibidem, p.86.17 Prof. Dr. Teodor M. Popescu, op,cit., p.89-90.

11

către Apostoli, aşa cum erau puşi de exemplu clerici. Ştim că Apostolii erau

încredinţaţi să răspândească cuvântul Evangheliei la neamuri, dar este de ştiut că

nu toţi care auzeau predica Apostolilor se decideau pentru creştinism, si se poate

presupune că multi rămâneau nehotărâţi între cele doua credinţe : cea veche şi cea

nouă18.

Erau unii care, dispuşi la început să îmbrăţişeze creştinismul, ezitau apoi din

lipsă de suficientă cunoaştere a învăţăturii creştine.

Nu devenea deci, creştin oricine sculta un apostol şi nici nu rămânea creştin

oricine se boteza. Iată de ce era necesar ca pe urmele Apostolilor şi a misionarilor

să lucreze didascălii, care să instruiască pe cei convertiţi, să întreţină noua lor

credinţă şi să rupa cu totul legăturilor cu cea veche.

Rolul didascălilor era să facă propriu comunitaşii materialul dat de Sfinţii

Apostoli. Ei trebuia să dea răspuns întrebărilor care li se puneau de către creştini şi

trebuiau să le înlăture îndoielile. Dacă ţinem seama de iportanţa ce o luam pentru

aceştia tot felul de chestini puse conştiinţei şi curiozotaţii lor, într-un mediu şi într-

un timp în care ideile religioase morale fierbeau, în care lumea era plină de elevi,

de propagandişti ai cultelor orientale sau ai sincretismului, de practicanţi ai magiei,

de filozofi predicatori ai unui păgânism purificat şi în care buna sau reaua credinţă

a celor din jur iscodea prealabil pe cel convertit în chip şi la fel asupra noii lui

profesii, se înţelege mai bine ce preţ avea el învăţătura19.

În ce anume consta învăţământul şi cum era practicat nu ştim precis, dar trebuie

să ţinem seama că vorbind despre învăţământ şi să descopere didascăli ca

învăţători creştini nu trebuie să transpunem în epoca primară stări şi metode

didactice ale creştinismului de mai târziu20.

Dar, la cele spusemai sus trebuie să adăugăm faptul că învăţământul creştin era

necesar în epoca primară din cauza apariţiei diferitelor erezii. Fără aceştia

(didascălii) ,cuvântul Domnului era ameninţat cu denaturarea cu înţelegerea lui

18 Ibidem,p.94.19 Ibidem, p.95.20 Ibidem,p.96.

12

greşită şi cu gnoaza falsă

Se cuvine să menţionăm faptul că obiectul didascăliei din secolul I d.Hr. era

învăţătura Mântuitorului aşa cum fusese ea predicată de către Apostoli.

Despre forma şi obiectul didăscăliei aflăm din unele scrieri post-apostolice, dar

mai ales din “învăţătura celor Doisprezece Apostoli” precum şi din analogia cu

cele rapoarte despre învăţământul catehetic din secolul II-lea, la scriitori ca Iustin

Martirul sau Clement Alexandrinul21.

Trebuie subliniat faptul că didascalia nu se identifică cu învăţământul catehetic

special, deoarece cateheza se adresează necreştinilor, pe când didascalii

harismatici instruiau pe cei botezaţi.Dar alt învăţământ catehetic decât predica

misionară nu exista pentru acest timp, iar instrucţia religioasă a celor convertiţi,

atât de redusă înainte de Botez o completau după botez tocmai didascalii.

“Învăţătura celor Doisprezece Apostoli” reprezintă învăţământul creştin primitiv şi

ne dă informaţii despre lucrul didascăliei. Această carte a fost numită “catehism

apostolic” care este lipsit de instructiuni dogmatice, dar apar în schimb învăţături

morale.

Lipsa unei doctrine dogmatice prin scriere post-apostolică nu ne îndreptăţeşte să

credem că primii creştini nu erau preocupaţi de doctrină, faptul că didascălii

predicau şi interpretau Sfânta Scriptură şi trebuiau să dea răspuns la toate

întrebarile ce le erau puse ne fac să credem că învăţământul lor avea şi doctrina ca

obiect.

Cât priveşte învăţătura didascălilor din învăţământul primar, trebuie subliniat

faptul că aceasta îmbrăţişa pe de o parte cunoştinţele religioase ale creştinilor, pe

de alta parte viaţa lor morală.

Astfel, didascălii erau nu numai învăţători de cunoştinţe religioase, ci şi

îndrumători, mentori ai vieţii creştine.

Aceştia explicau creştinilor adevărurile religioase, dar le şi aplicau la viaţa,

putând deci nu numai să instruiască şi să îndemne, ci şi să mustre, cum facea

21 Ibidem, p.110;

13

Sfântul Apostol Pavel la nevoie.

După cum am mai spus, în Biserica veche exista şi un învăţământ special

pentru cei ce încă nebotezaţi ţi anume catehumenatul.

Însă mulţi şi-ua pus întrebarea dacă acest învăţământ intră sau nu în grija

didascălilor. Unii consideră cele două funcţii: didascalia şi catehumenatul

echivalente, iar alţii atribuie didascălilor pe lângă instruirea creştinilor şi

învăţământul catehetic, dar fară a identifica cu totul cele două funcţii22.

Asimilarea acestor două se deduce fie din activitatea Şcolii Catehetice din

Alexandria, fie din Înfiinţarea altor şcoli catehetice.

Este necesar să se amintească faptul că în atribuitiile didascălului din secolele II şi

III intra şi catehizarea.Aceasta nu se putea încredinţa oricui,numai celor care aveau

o anumită pregătire şi anumite calitaţi, air toate acestea le îndeplinea didascălul.

Putem spune că de când exista Biserica a inceput sa pregateasca pe cei ce nu

voiau să se boteze, de cand exista un învăţătmânt catehetic special care să nu se

poată considera bine organizat decat in secolul III si mai ales in al IV – lea,

didascalul a fost catehet si poate catehetul prin excelentă.23

Atragem atentia asupra faptului că cele doua ramuri ale învăţământului crestin

primar: cateheza şi didascălia nu se confundau şi nu se suprimau, ele fiind aplicate

la categorii diferite.

Între acestea două exista o diferenţă, in sensul că didasclia era superiaora

catehizarii, fiindca se adresa crestinilor, pe cand cateheza celor care voiau sa

devină creştini.

Această dedublare a învăţământului creştin si menţinerea didascălului dincolo de

epoca celorlalte harisme, cum vom vedea, într-un timp de contact mai apropiat cu

mediul păgân, de convertire la creştinism şi a anumitor oameni cu o cultură

deosebită, de organizare in proces a Bisericii, explica ivirea unui invatamant

creştin de altă formă in secolul al II-lea: profesori şi şcoli, cu care, numai, poate fi

22 Prof. Dr. Teodor M. Popescu, op,cit. p.112.23 Ibidem, p.116.

14

vorba de inceputurile unui învăţământ creştin 24.

Studiind începuturile învăţământului creştin trebuie sa menţionăm legaturile lor

cu didascalia si catehizarea.

Din numele Şcolii Catehetice din Alexandria s-a dedus de mulţi că era o instituţie

bisericească, având misiune de la vechi origini de a pregati pentru creştinism

catehumeni, deci, de a face catehizare.

În conducatorii acestei şcoli s-au văzut mai întai cateheti propriu-zişi,

Organizati în şcoala si funcţionând chiar din iniţiativa şi sub conducerea

episcopală. Aceasta nu era didascălia liberă a învăţătorilor creştini mai vechi, ci un

catehumenat şcolarizat. De la numele şcolii şi al conducatorilor ei cateheti, s-a tras

concluzia că şi dascălii anteriori erau cateheţi.

Dar, de la didascălul harismatic al timpului apostolic ajungem, înainte de sfarşitul

secolului al II-lea, la adevaraţi profesori de teologie a căror funcţie este desigur, ca

obiect si scop aceeasi învăţătura creştină, cuvantul lui Dumnezeu, dar pe alt plan,

cu alte orizonturi, cu însuşiri si mijloace care nu mai sunt cele pur harismatice25.

Obiectul şi scopul didascăliei cereau didascălului o anumită pregatire.Astfel, el

trebia să asculte pe alţii, să citească, să reflecteze.

Stim că la evrei învăţătorii Legii se pregateau in şcoli.

Dar la creştini în epoca harismelor nu poate fi vorba de şcoli speciale pentru

pregătirea învăţătorilor, afară de comunitaţile iudeizante şi astfel didascălii creştini

erau subordonaţi ierarhiei. Ierarhia in calitatea sa de funcţie coordoantoare în

Biserică avea dreptul să se pronunţe asupra didascăliei şi să o califice.

Spre sfarşitul scolului I, în privinţa învăţăturii, episcopii învăţau şi ei ca şi

didascălii, pe de o parte, iar pe de altă îsi păzeau turma de învăţăturile false. Se

cuvine să amintim că, în învăţământul primar unii dintre didascăli au activat şi

scriind.Dar, didascălul scriitor înseamna o evoluţie în înstituţia învăţământului

religios creştin, căci de la predicatorul cu multe cunostinţe elementare care

24 Prof. Dr. Teodor M. Popescu, p.116.25 Ibidem, p.117.

15

instruieşte comunitatea, pană la cel în stare să scrie un tratat de mare importanţă

pentru timpul lui, didascălia a făcut progres.

Dintre categoriile harismatice de profeţi si didascăli, doar aceştia din urma s-au

menţinut pană târziu.Pe când apostolatul celor doisprezece nu depaşeşte secolul I

iar profetismul este rar, îngrădit şi supravegheat de aproape, în a doua jumatate a

secolului al II-lea, didascăli de tipul celor harismatici găsim şi mai târziu, în

secolul al II-lea, in secolul al III-lea şi chiar al IV-lea26.

Spre sfarşitul secolului I, din cauză împtinării harului şi a ivirii erziilor, ierarhiei

bisericeşti i se atribuie o crestere de atribuţii in sensul unei acţiuni învăţătoreşti

mai intense. Din mărturia dată de Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful care spunea

că predica la cultul duminical o ţinea conducatorul bisericesc, rezultă un foarte

important indiciu si anume că, clerul din jumatatea secolului al II-lea avea şi

atribuţii învăţătoreşti.

În concluzie putem spune că, dacă în secolul I al Bisericii, adică în epoca

harismelor învăţătura creştină a avut specialiştii săi în slujirea cuvântului şi cu

deosebire în didascăli, începând din secolul al doilea învăţământul creştin devine o

chestiune de mai multă pregatire, iar didascălii au progresat trecand de la harismă

la profesiune, de la Biserică la scoală27.

Deci, apostolatul instituit de Mântuitorul în persoana celor doisprezece chemaţi a

dispărut odată cu persoana lor, iar evangheliştii misionari care le urmează se

mentin pană în secolul al II-lea, dar din a doua jumatate a acestui secol

misionarismul propriu-zis dispare, locul lui fiind luat de înfiinţarea unor şcoli

catehetic

26 Prof. Dr. Teodor M. Popescu, op, cit, p117.27 Ibidem, p. 117.

16

CAPITOLUL III

Învăţământul religios şi predania apostolică în Biserica primară

Trebuie amintit încă de la început faptul că epoca la care ne referim era perioada

la care încreştinarea se facea in masă.

Astfel, începând din secolul al II-lea, pentru că tot mai mulţi candidaţi veneau la

Botez, a trebuit să se dea tot mai multă atenţie pregătirii celor ce voaiu să devină

membrii ai Bisericii şi astfel s-a practicat catehumenatul ca mijloc de Botez 28.

Catheza suplineşte în veacul al II-lea funcţia Apostolilor, iar învăţământul

creştin nu va urma Botezului, ci-l va preceda.

Ca să devii creştin trebuia să primeşti Botezul, dar această Sfântă Taină nu putea

fi primită de catre oricine, numai de cei pregatiţi special pentru aceasta.

De pregatirea acestora s-a ocupat în secolul I d.Hr. Biserica.

Deci , pregatirea pentru Sfântul Botez a constituit un prilej pentru îndrumări

organizate în creştinism, care au produs cursuri sau chiar şcoli „pentru

catehumeni”, adică pentru cei ce voiau să intre în creştinism.

Din secolul II această activitate intră în grija Bisericii, dar şi a unor dascăli laici,

credincioşi şi cu mai multă cultură.

În aceste condiţii începe să se dezvolte şi să se organizeze chiar un învăţământ

religios creştin. Acum apar şcolile catehetice, dar care iau fiinţă mai mult în chip

spontan.

Aceste şcoli răspund unei existenţe de ordin superor bisericesc.Luând fiinţa la

începutul veacului al II-lea , în vremea Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful,

acestea au înflorit spre sfârşitul acestui veac şi şi-au sporit prestigiul în veacul al

III-lea, al marilor cateheţi ai Alexandriei şi Cezareei-Palestinei.

Ele şi-au atins apogeul în secolul al IV-lea , datorită distinşilor pedagogi creştini 28 Preot Prof. Dr. Ioan Ramureanu, Preot Prof. Dr. Milan Şesan, Preot Prof Dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească, Bucuresti, ed. IBM al BOR, 1987, p.217.

17

ai Capadochiei, Antiohiei şi Ierusalimului29.

Dar, odată cu raspandirea credinţei celei adevarate, s-a dezvoltat şi o filozofie

păgână care era sprijinită de cugetători de mare prestigiu, de marii filozofi. Acum

era foarte necesară prezentarea adevărurilor de credinţă şi de morală într-o formă

ştiinţifică în faţa filozofiei păgâne sprijinită de mai mari cugetători, ca de exemplu:

Cels, Lucian de Samosata iar mai târziu Porfiriu.

Prin activitatea lor, şcolile catehetice au sprijinit lupta Bisericii creştine contra

unor devieri de la credinţa adevarată, cât şi apariţia cugetării creştine faţă de

atacurile venite din exterior30.

În secolul al II-lea d.Hr. învăţământul creştin era împărţit în două categorii:

a) Şcolile catehetice;

b) Catehumenatul.

Dar, spre deosebire de catehumenat, care îmbrăţisa masele, având un caracter

general, pregătindu-i pe cei ce voiau să intre în creştinism pentru primirea

Sfântului Botez, şcolile catehetice îşi însusesc o tinută stiintifică, o metodă de

activitate sistematică.

Aceste şcoli intenţionau pregătirea unor generaţii de creştini care să răspundă cu

arme potrivite atacurilor venite din exterior.

Ele răspundeau şi dorinţei multor tineri care nu se mulţumeau numai cu simpla

învăţătura, pregatirea pentru Botez, ci simţeau nevoia unei complete formaţiuni

sufleteşti.

Iar părinţii creştini cu multă greutate îşi lăsau fii să meargă în institutele de

educaţie păgână, ai caror profesori le explicau din autorii clasici, dar în acelaşi

timp nu uitau să batjocorească creştinismul pentru a face din ei proxeliti la

păgânism.

Când parinţii se înduplecau de rugămintea fiilor lor pentru a-i trimite la studii în

cetaţi imperiale, le atrăgeau atenţia în chip deosebit, pentru că treceau prin

29 Ibidem, p.217.30 Ibidem, p.218.

18

primejdia de a fi răpiţi din sânul creştinismului31.

Întinderea continuă a creştinismului şi contactul lui cu mediile culturale păgâne

au obligat noua religie sa-şi precizeze statutul şi să dea răspuns la multele întrebari

ce i se puneau.

Gnosticii, prezenti mai ales în mediul urban, aveau nuclee didactice sau şcoli

care-şi elaborau o doctrină şi o răspândeau prin ucenicii lor.

Curiozitatea, dispreţul păgânilor, dar mi ales persecuţiile impuneau creştinilor

crearea de şcoli pentru a putea ţine piept sistemelor şcolilor filozofice sau altor

curente spirituale ale vremii. Era cazul mai ales al creştinismului din Alexandria

unde-şi aveau sediul majoritatea sistemelor şi curentelor ştiinţifico-filozofice-

religioase ale antichitaţii.

Dar, intrarea în creştinism a unor oameni culţi ca Iustin, Aristide,Atenagora,

Tartian, precum şi frecventarea şcolilor păgâne de către unii creştini, au făcut ca

învăţământul religios să se lărgească şi să se adâncească cu cunoştinţe filozofice

şi-a a luat forma unui învăţământ teologic ştiinţific32.

Este adevărat că apar pe la mijlocul secolului al II-lea şcoli superioare de teologie

creştină, dar aceasta instituţie nu va izbuti niciodată să-şi înfingă adânc rădăcinile

în Biserică şi să se perpetueze33.

Locul eminent recunoscut de creştinism învăţământului doctrinar îl conducea în

mod firesc pe acesta din urmă spre înflorirea pe un plan tehnic mai elevat unde

adevărul relevat constituia obiectul unei investigaţii mai profunde, al unei

prezentări mai sistematizate, al unor consideraţii mai detaliate decât în simpla

cateheza.

De fapt, se pare că primii care au dat exemplul unui astfel de învăţământ erau

profesorii eretici, dar aceştia şi-au găsit repede emuli printre ortodocsi, Iustin

Martirul. Istoricul Eusebiu de Cezareea ne spune despre Iustin că preda „în

învăţământ de filozof”.

31 M. Bulacu, Şcoala exegetica biblică din Antiohia, Bucureşti, 1932, p.18-19.32 Ibidem p.24;33 Henri Irene Marrou, Istoria Educaţiei în Antichitate, Ed. Meridiane,Bucureşti, 1996, p.134.

19

Acestora le plăcea să se prezinte singuri, împodobiţi cu titluri de filozofi, îşi

deschideau o veritabilă şcoală a cărei adresă era cunoscută.

Ei erau în asemenea măsură filozofi, încât se izbeau de ostilitatea oarecum

profesională a rivalilor lor păgâni, a acelor predicatori cu tendintă cinică, precum

un crescens, din partea căruia Sfântul Iustin Martirul a avut de suferit.

Tot la acest capitol trebuie amintit că în ceea ce –i priveşte pe copii nu există în

creştinismul vechi un învăţământ special pentru ei – predica se adresa celor maturi,

iar pe copii îi instruiau parinţii şi rudele.

În acest sens, şcoala creştinismului era familia.Instrucţia religioasă a copiilor se

făcea treptat, începând cu parinţii, iar la vârsta potrivită îi instruiau didascălii.

CAPITOLUL IV

20

Şcoala creştină din Alexandria

Mediul egiptean sincretic, loc ideal pentru dezvoltarea şcolii creştine din Alexandria

Întemeiată la gurile Nilului de vestitul împarat macedonean Alexandru cel

Mare în drumul victorioaselor sale cuceriri spre Orient, orasul Alexandria avea să

ajungă mai târziu cel mai de seamă centru cultural al lumii vechi, înlocuind gloria

de odinioară a Atenei şi Romei.

Aşezată la intersecţia drumului între Occident si Orient, ea a devenit repede

primul oraş comercial de pe atunci.

Faptul acesta i-a mărit renumele şi a atras de pretutindeni multă lume spre portile

sale.

În epoca mesianică, Alexandria era un oraş cosmopolit în toată puterea

cuvantului.

Mare centru comercial la început, ea nu întârzie să devină mare centru cultural al

lumii antice,încă înainte de apariţia creştinismului34.

La Alexandria, filozofia greacă o aduseră Elinii veniţi aici, iar contactul cu

Orientul în special, cu tot bagajul său de cultură filozofico-religioasă stimula în

mod deosebit gustul şi interesul pentru speculaţiuni înalte şi preocupări spirituale.

Odată cu venirea iudeilor aici, după ocupaţia romană, viaţa intelectuală la

Alexandria se intesifica mai mult.

Astfel, ciocnirea între trei direcţi spirituale, elino-iudaico-orientale,provoacă pe

lângă o dezvoltare mai accentuată a timpului critic şi o toleranţa mai mare pentru

diferitele neamuri, în tot ce aveau ele să se manifeste după gânduri şi simţăminite

proprii 35.Pe de altă parte cunoasterea şi contactul reciproc între aceste culturi

diferite, sapă un nou drum pentru mersul cugetării omeneşti:drumul apropierii prin

34 L.N. Lungescu, Şcoala Alexandrina în lumina oprelor lui Panten,Clement şi Origen, Râmnicu-Vâlcea, 1930, p.15.35 Ibidem, 15.

21

armonizarea lor într-un tot mai mult sau mai puţin sistematic36.

Trebuie subliniat faptul că nu putea exista un loc mai favorabil pentru apariţia

noilor direcţii în gandirea filozofico-religioasă a antichitaţii ca Alexandria.

Aici era locul de întâlnire a numeroase popoare, astfel, aici erau concentrate

atatea culturi, fiecare cu caracterul ei specific: elinismul cu platonismul sau

filozofic, iudaismul cu tradiţionalismul sau kabalistic,orientalismul cu misticismul

filozofic şi panteismul emanationist37.

Toate aceste doctrine îşi aveau susţinatorii lor care aparau cu multa sarguinţa,

toate îşi aveau şcolile lor în care cuprinsul fiecăruia era predat, cercetat şi

învăţat.Adepţii fiecarei direcţii amintite mai sus, fiecărui sistem, fiecărei şcoli, deşi

foarte diferiţi în concepţii, se socoteau ca fiind exclusiv singurii posesori ai

adevărului.

Vom vedea că nici reprezentanţii mai de seama ai Şcolii Teologice din Alexandria

n-au scăpat de influenţa unui curent de gândire şi a unei metode filozofice, care

erau atat de înradăcinate în mediul în care ei şi-au desfaşurat viaţa şi şi-au

dezvoltat activitatea38.

Dar, pentru a pricepe mai bine rostul şcolii catehetice Alexandrine şi împortanţa

ei pentru dezvoltarea istorică a dogmaticii creştine, va trebui să ne oprim puţin

asupra creştinismului alexandrin din timpurile primare.

Astfel, originea creştinismului la Alexandria este învăluita de o anumita

obscuritate.

Sunt totusi anumite fapte şi mărturii care toate converg în a stabili că originea

creştinismului în cetatea luminii de la gurile Nillui se urcă până în timpurile

apostolice sau în orice caz că este foarte veche39.

Trebuie amintit faptul că, în prima jumatate a secolului al doilea în Alexandria

Gnosticismului era în floare prin reprezentanţii săi Basilide,Valentin şi Sarpocat.

36 Ibidem, p.16.37 Henri Irenee Marrou, op. cit., p.142.38 Ibidem p.142.39 L.N. Lungescu, op, cit., p.18.

22

Ceea ce înseamnă că pentru a lua fiinţă această erezie trebuia ca doctrina creştină,

de unde Gnosticii îşi smulg cele mai multe elemente pentru ca învăţătura lor să fie

bine cunoscută în acel timp.

Altfel, dacă creştinismul n-ar fi avut nici o fortă la Alexandria pe vremea despre

care este vorba şi dacă el nu s-ar fi impus deloc prin dezvoltarea sa în acel oras,

apariţia ereziei nu şi-ar fi avut nici rostul, nici explicaţia.

De astfel, Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful în prima sa Apologie către Antonin

cel Pios ne aduce dovezi care denotă vechimea creştinismului la Alexandria.

Şi Iuliu Africanul în “Cronica” sa din anul 221 d.Hr. enumera nu mai puţin de

zece episcopi, care au precedat lui Demetrius, în scaunul de l Alexandria. Pe de

altă parte, el--dupa indicaţiile lui Eusebiu de Cezarea--alătura fiecărui nume şi

cifra anilor cât fiecare a dainuit în scaun, cifra care în total se ridica la 128 40.

Dar, dacă ţinem seama ca episcopatul Iui Demetrius începe de prin anii 189-190,

scăzând apoi cei 128 de ani, anii de păstorire ai celor zece episcopi de dinaintea

lui, ajungem să aflăm că încă de la anul 61-62 Creştinismul nu numai că se

raspandise la Alexandria, dar că el avea o frumoasă organizare bisericească, cu un

episcop în frunte41.

Dar in această privinţă avem o marturie şi mai precisă şi anume faptul că istoricul

Eusebiu pune propagarea Creştinismului la Alexandria şi întemeierea Bisericii cu

ierarhii ei, pe seama Sfântului Evanghelist Marcu.

Eusebiu spune că Sfantul evanghelist Marcu A fost acela care a întemeiat în

acelaşi timp bisericesc şi în Antiohia.

Prin urmare, din toate acestea putem să considerăm că întradevar în Alexandria

creştinismul a fost predicat din toate timpurile cele mai vechi şi că Biserica era

solid organizată în secolul al II-lea,organizaţie care permitea pentru susţinerea şi

apararea doctrinei creştine – existenta unor şcoli de natura şi importanţa celei

cunoscute în istoria Bisericii sub numele de renumita Şcoala Teologică

40 Ibidem p.19.41 LN. Lungescu op, cit, p. 19.

23

Alexandrina.

Dar, pe cât de întunecate, relativ vorbind, sunt originile creştinismului din

Alexandria, pe atat de confuze sunt şi datele pe care le avem asupra începuturilor

Şcolii Teologice din acest oras.

Istoricul Eusebiu, dar şi Ieronim, susţin că originea acestei şcoli urcă pâna în

timpurile apostolice şi că ea a fost înfiinţată odată cu întroducerea creştinismului şi

întemeierea Bisericii din Alexandria de către Sfantul Marcu

Opinia care este în general admisă de către toţi, este că Panten a fost

întemeietorul acestei şcoli.

Ieronim este şi mai precis în informaţiile pe care ni le dă despre originea acestei

şcoli. El vorbeşte despre Panten care a fost chemat la conducerea Şcolii din

Alexandria, unde după un vechi obicei de la Sfântul Evanghelist Marcu au existat

“doctorii eclesiastici”42.

Pe de altă parte ni se spune că înca de pe timpul Evanghelistului Marcu au existat

la Alexandira “doctores eclesiastici” adică învăţători bisericeşti, căci aşa au fost

obiceiurile elexandrine, din vechime păstrate, că acolo totdeauna să fie dintre cei

ce au misiunea să înveţe pe alţii.

Trebuie subliniat faptul că atunci când Eusebiu şi Ieronim vorbesc de originea

apostolică a Şcolii Alexandrine nu trebuie să înţelegem că este vorba realmente de

Şcoala Teologică aşa cum o cunoaştem noi de l începutul veacului al III-lea.

Ceea ce trebuie să înţelegem din relatările acestor scriitori bisericeşti este faptul

care făra îndoială corespunde adevărului istoric: încă de la întemeierea Bisericii

Alexandrine s-a înfiintat aici o şcoală catehetică, în sensul larg al cuvântului, adică

s-au pus bazele unei reuniuni creştine într-o casă particulară la început, la care

luau parte toţi acei ce voaiu să se iniţieze în marea doctrină pentru a o îmbraţişa

apoi cu tot dinadinsul şi a primi astfel Botezul43.

Cu timpul însă, începutul didactic al şcolii s-a mărit, a luat proporţii mai largi,

42 Ibidem, p.20.43 LN. Lungescu, op,cit., p.22.

24

paralel cu însaşi dezvoltarea organizaţiei creştine din Alexandria, pană ce ajunge

la dimensiunile pe care le are la începutul secolului al III-lea când, din Şcoala

Catehetică se transformă în Şcoala Teologica propriu-zisă.

Prin urmare, a existat o şcoală creştină la Alexandria încă din timpul

Evanghelistului Marcu, dar era o şcoală pentru catehumeni, o şcoală pentru a da

celor ce voaiu să se boteze primele notiuni ale învăţăturii creştine.Aceeaşi şcoala

însa, spre sfarsitul secolului al doilea se transforma în şcoala teologica prin acel

mare conducator şi la drept vorbind întemeietor al ei, Panten.

În aceasta perioadă se desfăşura o viaţă culturală, artistică, filozofică şi ştinţifică

foarte imensă.

Pe de altă parte, şcoli păgâne nenumărate se întemeiau în multe locuri şi se

îndreptau atacuri serioase din ce în ce mai insistent asupra creştinismului ca

doctrină şi persoană.

Se ştie că Universtatea din Mouseion era dotată cu două mari biblioteci şi avea o

organizare ştiintifică de prima mână pentru vremea de atunci. Aici se editau textele

clasicilor greci, se faceau comentarii asupra lor, se întretineau o cercetare şi o

atmosferică filozofică. Tot aici se studiau ştiinţe exacte în frunte cu matematicile,

astronomia şi ştiinţele naturii în frunte cu elementele de fizica şi alchimie, aici

ştiinţele exacte înpletindu-se cu speculaţiile platonice ca în cazul faimoasei

profesoare Hypatia de la începutul secolului al V-lea.

La această Universitate rigurozitatea ştinţiifica se armoniza cu alegorismul

oriental, aici se tradusese Septuaginta iar Filian elaborase marea teologie

alegorizantă a iudalismului elenist, aici gnosticismul luase forma cea mai

filozofica.Aici, la Alexandria, apare cel mai vechi centru de ştiinţă din istoria

creştinismului44.

În faţa acestor circumstanţe Biserica a fost pusă în situaţia de a întemeia o şcoală

în adevaratul sens al cuvântului, care condusă de barbaţi înţelepţi să formeze prin

studii aprofundate personalităţi culturale în stare să apere şi să susţină principiile

44 Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, volumul II, ed. IBM al BOR, Bucureşti,1985, p.237-238.

25

creştine. Acesta a fost rostul şcolii teologice din Alexandria spre sfarşitul secolului

al II-lea.

Principalii conducători ai Şcolii creştine din Alexandria

PANTEN

Primul conducator cunoscut al Şcolii Alexandrine, care a ridicat-o la un

nivel înalt, a fost Panten, care s-a născut probabil în Sicilia.

Zicem probabil pentru că nu avem date precise despre locul naşterii sale, decât o

expresie a lui Clemen Alexandrinul pe care o găsim în “Stromate” şi unde Panten

e numit “albina din Sicilia”45.

Înainte ca el să treacă la creştinism profesa stoicismul, astfel tot C lement

Alexandrinul spune despre el că era albina siciliana care culegea din florile livezii

profetice şi apostolice şi producea în sufletul ascultatorilor săi mierea curată a

cunostinţei46.

În urma profesării stoicismului Panten a trecut la Pythagoreism, dar anul în care el

a îmbraţişat cretinismul şi în care a venit în Egipt nu se ştie.

Cunoscător adânc al filozofiei în genere, de o întinsă cultură, pe care o putem

aprecia dupa renumele ce şi-l caştiga mai pe urmă în rolul său de conducator al

Şcolii Alexandrine şi mai ales de o modestie pe care nu o egala decat

superioritatea necontestată a personalitaţii sale, Panten traia retras ca un adevărat

stoic, în liniştea vrunei mahalale a oraşului, lipsit de zgomotul de care obişnuit

sunt înconjurate spiritele reprezentative ale epocii47.

El nu dorea glorie şi nu aspira la recunostinţa din partea mulţimii, dar poporul

avea nevoie de el.

Cand şi-a început Panten această activitate de conducator al Şcolii Alexandrine

45 Ibidem, p.240.46 Ibidem, p.242.47 L.N. Lungescu, op.cit., p.25.

26

nu se ştie precis, dar posedam date că atunci când Iulian fu ridicat la rangul de

episcop al oraşului, cam pe la anul 179-180, Panten preluase conducerea şcolii.

Acesta a condus Şcoala Alexandrina, dupa informaţiile lui Ieronim, pană sub

domnia lui Caracala, adica pană în anul 211 48.

Tot istoricul Ieronim precizează faptul că activitatea didactică a lui Panten n-a fost

terminată decăâ odată cu sfârşitul vieţii sale.

Acesta a fost o personalitate puternică, el a jucat un rol însemnat în viaţa Bisericii

Alexandrine, fiind înzestrat cu o solidă cultură enciclopedică.

Bogat în cunoştinţe filozofice şi intrat in creştinism, pe care-l studiase cu toată

seriozitatea, el nu încetează nici un moment să se pună la curent cu toate

manifestarile sufletului omenesc. Era înteresat de studierea şi adancirea credinţei

sale, dar şi de cunoaşterea învăţăturilor eretice, a ştiinţelor profane.

Acest lucru îl cunoaştem din cuvintele genialului Origen, care la un moment dat,

fiind acuzat că a studiat scrierile ereticilor, se scuza spunând ca şi Panten a

procedat la fel49.

Panten s-a dovedit a fi un călduros predicator şi un zelos misionar al

Creştinismului, astfel numele pe care şi-l castigase prin conducerea Şcolii

Alexandrine se răspândise departe, pănă în ţinuturile Indiei.

De aceea se prezinta episcopului Demetrius o delegaţie indiana şi-l roagă sa-l

trimita pe Panten să predice Evanghelia lui Iisus Hristos indienilor şi în acelaşi

timp să combată doctrina Brahmanilor.

Demetrius îl trimite pe Panten acolo, dar data acestei calatorii misionare nu o

cunoaştem.

Ceea ce ştim totuşi este faptul că el a ajuns până în Arabia de Sud.

Acoloel a găsit exemplarul ebraic al Evangheliei dupa Matei dus de Apostolul

Bartolomeu, pe care Panten îl aduce în Alexandria.

In ceea ce priveşte scrierile sale, Ieronim ne spune că el a lăsat multe comentarii

48 Ibidem, p.26.49 L.N. Lungescu, op. cit., p.26-50.

27

asupra Sfintei Scripturi, dar scrierile sale nu au strabatut până la noi.

Un singur fragment de cateva randuri doar, redat de Clement nu s-a conservat din

operele sale50.

Deşi a trait în mediul exegezei alexandrine, a cărei tradiţie impunea întotdeauna

întelesul alegoric în cercetarea Sfintei Scripturi, Panten totuşi nu forteaza până

acolo lucrurile încât să excludă cu desăvârşire metoda exegetică, înterpretarea

literară a textelor.51

Spiritul său patrunzător, gandirea sa profundă, puritatea creştină a principiilor sale,

precum şi încercarea de-a pune şi de a discuta probleme de natura dogmatică, toate

aceste calitati l-au impus în importantul rol pe care l-a jucat Biserica creştină din

Alexandria şi tot ele au fost acelea care au ajutat în bună parte discipolilor săi să

devină marile glorii ale creştinismului: Clement Alexandrinul şi Origen.

CLEMENT ALEXANDRINUL

După Panten au urmat numeroşi succesori la conducerea Şcolii

Alexandrine, până la Rodon (395) care a transferat şcoala de la Side în Pamfilia.

În randul bărbaţilor care au ridicat la o înaltă stralucire Şcoala Alexandrina se

numara şi Titus Flavius Clemens, supranumit Alexandrinul.

Deşi cea mai mare parte a operelor sale nu sunt conservate, posedăm puţine date

asupra bibiografiei sale.

Ca şi predecesorul său Panten, firul vieţii lui Clement Alexandrinul începe şi se

sfârseşte la nişte date pe care noi nu le putem preciza.

Cât priveşte locul naşteri sale este, unii îl pun la Atena iar alţii la Alexandria.

Cei ce susţin ca locul naşterii sale este Alexandria, se bazează pe faptul că sub

acest nume este cunoscut din cele mai vechi timpuri. Dar acest motiv nu poate fi

50 Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, op.cit., p.242.51 L.N. Lungescu, op. cit., p.30.

28

serios, pentru că ceea ce a determinat posteritatea să decearnă lui Clement titlul de

Alexandrinul n-a fost faptul că naşterea sa a avut loc în acest oraş, ci pentru că aici

şi-a desfaşurat el adevarata sa viaţă, intens creştinească şi mai ales pentru că aici a

stralucit prin bogata-i activitate de înaltă cultură şi aleasă educaţie religioasă52.

Clement prezintă o vastă cultură păgână şi filozofică şi literară.Aceasta reiese din

numarul extraordinar de mare de autori, literaţi si filozofi, pe care-i citeaza în

operele sale.

Dar cum şi aceşti autori sunt în genere elini, rezulta negreşit ca mediul cel mai

propice pentru însuşirea acestei culturi putea fi Atena.

Clement Alexandrinul nu se trage din parinţi creştini, originea lui fiind păgân.El

nu a cunoscut de la început doctrina creştină, ignorând-o complect un oarecare

timp.

Abia mai pe urma el a început să se iniţieze în doctrina creştină, dupa ce sufletul

său se simţea atras ca de o putere nevazută catre sacră înţelepciune a Cuvântului53.

Astfel, Clement îşi începuse călatoriile sale misionare în întreaga lume antică

pentru a avea prilejul să audieze pe distinşii dascăli ai noi doctrine.

Asemenea predecesorul său Panten şi asemeni Sfântului Iustin Martirul şi

Filozoful şi Clement a căutat cu ardoare profesori vestiţi de la care să capete

cunostinţe.

Dar spre deosebire de profesorii Sfântului Iustin Martirul, care erau păgâni, cei ai

lui Clement erau creştini, dupa cum precizează chiar el însuşi: “Aceştia păstrau

adevărata tradiţie a învăţăturii, care venea direct de la Petru, Iacob, Ioan şi Pavel,

fericit apostoli aşa cum un copil primeşte moştenire de la tatăl său, deşi puţini

copii se aseamănă parinţilor lor.Ei au ajuns cu Dumenzeu până la noi ca să depună

acele seminţe care vin de la stramoşi şi de la apostoli”54.

Se presupune faptul că fie înainte de începerea căutării de profesori învataţi, fie

dupa asezarea sa la Alexandria, Clement ar fi frecventat şcolile elinice de la

52 L.N. Lungescu, op. cit., p. 33.53 L.N. Lungescu, op. cit., p.43.54 Clement Alexandrinul, Stromate, L,11,1-3 în LG. Coman op,cit.p.243;

29

Alexandria şi Atena unde şi-ar fi însuşit numeroasele sale cunoştinţe de literatură

şi filozofie.

Călătoriile prin lume în cautarea de vestiti profesori au avut o mare influenta

asupra vieţii lui.El le-a început din Grecia şi le-a terminat în Egipt,unde a şi rămas.

Nu ştim precis nici data precisă a convertirii sale la creştinism, dar e mai mult

decat probabil că aceasta a avut loc în Egipt unde el s-a oprit din lungile-I călătorii

şi a rămas să-l audieze pe Panten.

Sub influenţa acestuia, Clement intra în creştinism, învăţământul lui Panten, pe

care în calitate de conducator al Şcolii Catehetice îl preda cu o deosebită măiestrie,

impresiona adânc pe noul său dascăl.

Astfel, Clement se remarca în mulţimea auditorilor lui Panten şi atrage atenţia atât

în Şcoală cât şi în Biserică.

Dar nu numai atât, ci prin bogata sa activitate misionară, prin vasta sa cultură şi

prin dragostea sa pentru învăţătura şi pentru viaţa creştină, Clement a fost

promovat la conducerea Şcolii Catehetice.

Nu ştim dacă episcopul Alexandriei a avut un cuvânt de spus în această

promovare, dar ştim că aceasta s-a petrecut în jurul anului 200.

Cu însemnătatea ce i-a dat-o Clement Alexandrinul, dar mai ales urmaşul său

Origen, şcoala creştină din Alexandria se putea măsura cu orice altă şcoală

filozofică, ca “adevarată şcoala de teologie”.

Odată cu plecarea lui Panten în India, locul de conducator al Şcolii Catehetice

rămâne vacant. Dar acesta trebuia ocupat cât mai grabnic din cauza multiplelor şi

marilor probleme ale Bisericii şi ale creştinismului alexandrin.

Şi astfel Clement fu îndata înălţat în scaunul de cinste al Şcolii teologice, pe care

atât de vestita o facuse marele său profesor.

Este mai mult ca probabil că odată cu marea sarcină de a conduce şcoala, a fost şi

hirotonit preot în Biserica Alexandrina.

Dacă Clement Alexandrinul, dupa atătea călatorii pe care le-a facut spre a

prinde cât mai mult din adevărul cel sfânt, căruia cu atâta căldură mai tarziu avea

30

sa i se dedice, s-a oprit în oraşul acela de pe malul mării şi la gurile Nilului,

desigur că aceasta nu se datoreste unei simple întâmplări.

Sufletul înzestrat cu superioare calitaţi, minte aleasă, spirit cultivat în cel mai înalt

grad al cuvântului şi adăpat din belsug la izvoarele literaturii păgâne, el nu putea

să se lepede de tot tezaurul acesta de cunostinţe, pentru a primi cu totală lor

abstracţie noua doctrină.

I se părea că ar fi să se balanseze prea mult pe el însuşi şi să deteste prea aspru o

cultura atât de vastă, atăt de atractivă, atât de frumoasa uneori, socotind-o nici mai

mult nici mai puţin decât expresie pasageră a unei erori de spirit şi deloc

posesoarea adevărului, unul şi acelaşi pretutindeni55.

Aceasta concepţie domina spiritele de la Alexandria. Aici filozofia nu era aruncată

ca un element înşelător şi fără valoare, aici elementele platonismului băteau cu

multa vigoare spre a ridica pe oameni până la cunoaşterea şi imitarea binelui

suprem, şi tot aici gândirea moralizatoare a stoicilor îsi avea neângradit cuvantul

ei. Şi tocmai această atenţie cu repercusiuni evident electice, pe care teologia

creştină prin dascalii ei, macar într-o anumita măsură şi cu anumite temperamente

acordă filozofiei clasice, de care era impregnat cu tot sufletul lui Clement, tocmai

acest lucru l-a atras pe drumurile Alexandriei.

El vine aici fiindca mediul cultural în care avea să-şi desfaşoare activitatea i se

părea cu desăvârşire favorabil din toate punctele de vedere.

Pentru viitorul doctor creştin din Alexandria, înţelepciunea Greciei de odinioara

aduce asemenea Magilor bătrânului Orient, tezaurele cele mai bune tot la

picioarele Răscumparatorului56.

Aceasta era convingerea lui Clement, cu care el a pornit la lucru pe ogorul cel nou

al doctrinei celei sacre şi mântuitoare.

Dar, rolul important pe care l-a jucat Clement în conducerea Şcolii Alexandrine

este mai presus de orice laudă, fiindcă atât Şcoala cât şi Biserica au tras mari

55 Ln Lungescu op,cit.p.37;56 Idem p.40;

31

folase de pe urma sa.

Este suficient să nu gandim în aceasta privinţă doar la pleiada de tineri, ce mereu

îşi creştea numarul, venit să audieze cursurile bunului maestru la însăşi gloria la

care s-a înălţat Biserica Alexandrină prin marii ei dascăli în rândul şi-n fruntea

cărora se numără şi Clement.

Nu se stie precis cum s-au ţinut cursurile lui Clement la didascalionul din

Alexandria, dar se presupune că se desfăşura aici o activitate stiinţifică întinsă ,

atât în domeniul Sfintei Scripturi, cât şi cel al culturii păgâne.

Întinsa cultură profan şi creştină, experienţa sa misionara, evlavia sa caldă şi setea

sa nestinsă după cunoaştere şi echilibru vor fi făcut din cursurile lui clement o

adevarata desfăşurare spirituală57.

Dar pentru a îndeplini misiunea pentru care fusese chemat, era nevoie şi de o

metoda de predare, de o forma de expunere care să nu îngreuneze opera didactică.

Şi Clement, ca un modern pedagog în această privintă,le-a avut.

El a facut mare efort de a explica credinţă creştină în termeni filozofici pentru a-i

mulţumi pe academicienii care-şi îndreptau tot mai mult atenţia asupra

creştinismului.

Ca mare catehet al Şcolii Alexandrine, el a încercat să întemeieze pe stiinţa

creştină pe care să o pună filozofiei păgâne.

Clement ştia că te poţi apropia de sufletul ascultătorilor doar dupa ce i-ai

cunoscut. Tot aşa şi cu cei pe care vrei să-i convingi prin învăţământ de adevărul

principiilor tale:

“ Va trebui în prealabil să fi pus la curent cu toate tendinţele lor, pentru ca apoi

acomodandu-te unei situaţii cunoscute, să-I poti castiga scopurile tale”58.

Clement Alexandrinul cunoştea bine importanţa tuturor acestor lucruri şi de aici

succesul pe care l-a avut în rolul său de conducător în şcoala.

Iar dacă mai adăugăm şi forma expunerii sale, care era simplă şi naturală, ne dăm

57 Preot Prof. Dr. Ioan G Coman,op,cit.p.245;58 Ln Lungescu op, cit.p.41;

32

seama de marile calitaţi de dascăl pe care le avea Clement.

Ca metoda de înterpretare a Sfintei Scripturi, el a întrebuinţat des metoda

alegorică.

Dar, alegorismul şi protocronismul sau luate de la savanţii iudei au fost aplicate

creştinismului cu adaptările necesare.

Trebuie menţionat neaparat faptul că Clement a scris foarte mult, iar majoritatea

scrierilor sale ne sunt păstrate.

El era un adevărat savant care se înteresa de cerinţele şi gândirea contemporanilor

la nivelul de filozofie, mitologie, poezie, literatura şi alte manifestări spirituale:

a: “Cuvântul îndemnător către greci” sau “Protrepticur” care are 12 capitole şi este

o apologie. Aceasta deşi are multe elemente comune cu apologiile secolului al II-

lea, urmareşte un scop cu totul nou: îndeamnă pe pagani să se convertească la noua

credinţă sub conducerea Logosului59.

A doua lucrare importantă a lui Clement este “Pedagogul” lucrare în trei cărţi care

continua opera precedentă.Această lucrare este una de educaţie pentru cei

convertiţi, care proveneau din diferite medii şi trebuiau învăţaţi pentru viaţa

creştină.

A treia lucrare foarte importantă a lui Clement se numeşte “Stromate” sau

“Covoare”, lucrare în opt cărţi.

Stromate este o lucrare capitală a autorului şi care conţine idei ce ar fi putut fi

incluse în “învatatorul”, o lucrare pusă la cale de autor dar pe care nu a reusit să o

scrie.

În ceea ce priveşte viaţa şi activitatea sa, avem informaţii ca împrejurari rele îl

siliră pe Clement la un moment dat să se despartă de şcoală şi să plece definitiv

din Alexandria. Acest lucru se datorează persecuţiei lui Septium Sever, pe care

acesta o decretă în Imperiu contra creştinilor.

Urmărit de ura nepotolita a păgânilor, mai ales pentru lecţiile lui publice de religie

şi cu sufletul îndurerat pentru întreruperea forţată făcuta unei opere căreia îi

59 Preot Prof. Oha Dr. Ioan G. Coman op,cit.p.245;

33

închinase toate puterile, Clement a părăsit Alexandria60.

Unde s-a dus nu putem şti, dar cunoaştem doar faptul că pe la anul 210 se găsea în

Capadochia, într-un orăşel Fleviada unde episcop era Alexandru.

Dar, se pare că nu s-a mai întors la Alexandria, căci nimeni şi nimic nu mai

pomeneşte acest lucru.

Şi astfel, datorită culturii sale întinse, datorită talentelor sale didactice şi datorită

iubirii calde ce din plin o revarsă asupra ascultătorilor săi, doctor alexandrin şi-a

meritat pe deplin reputaţia de care se bucura în Biserica creştină a marelui oraş.

ORIGEN

Cel mai de seamă reprezentant al Şcolii Alexandrine este Origen, în perioada în

care atinge apogeul.

Celebrul dascăl alexandrin nu face parte din galeria acelor barbaţi excepţionali ai

omeniri, care prea bogaţi în spiritul lor şi prea variaţi în manifestările lor nu pot fi

înfatisati în lumina lor proprie, complect exacta şi reala.

Condeiul poate cel mult să reveleze şi să relifieze o parte doar din stralucirea

astrului care a luminat atât de intens pe bolta Bisericii alexandrine în frumoasele ei

timpuri de marire şi de glorie de altadata; el nu va putea însa niciodata să ne facă şi

să întelegem cum se cuvine şi să simţim cum trebuie splendida scânteie de lumină

şi de geniu care a fost în vremurile trecute ale creştinismului nemuritorul Origen61.

Origen, de la o vârstă destul de fragedă, când alţii abia îşi găsesc dibuind drumul

spre a merge la învăţătura şi studii, ajunsese destul de solid în cultura pentru a

putea să împărţeasca şi altora.

Studiase de tânăr destul de mult, el căutând să pătrundă lucrurile chiar mai mult

decât atât cât se iniţiaseră şi provocaseră alţii.

Tatăl său în fiecare zi făcea lecţii de citire şi explicare a scrierilor Sfânta tânărului

său fiu şi bucuria sa era nespusă de mare când excepţionalul copil prezenta sub o

60 Ln lungescu op,ct.p.37;61 Idem p.65;

34

lumină foarte frumoasă şi promiţătoare.

Şi de aceea , nu rareori Leonida plin de înalta mulţumire în suflet, se furisa cu

toată duioşia sa de părinte la patul copilului pentru a-şi apropia buzele de pieptul

aceluia pe care el cu toată convingerea il socotea lăcaşul Duhului Sfânt.

Trebuie sa menţionam faptul că mediul său social şi mai ales cel familial sunt

elemente ce i-au format fiinţa şi i-au constituit personalitatea.

Istoricul Eusebiu noteaza despre Origen că marele doctor cunoştea, datorită

gemialei sale capacitaţi, tot aşa de bine didactica, geometria, muzica, gramatica,

retorica şi tot felul de direcţii filozofice, ca şi întreaga literatura profana a timpului,

aşa ca pe mulţi dintre păgâni îi primea la cursurile sale, pentru că prin

cunoastinţele lor din literatura profană sa-I aduca spre adevarurile lui Hristos62.

Dezvoltarea uimitoare a spiritului său a favorizat –o credem – in primul rand

regimul libertaţii de gandire a mediului alexandrin şi pe de altă parte influenţa

şcolii lui Clement Alexandrinul.

Centrul cultural de seamă, refugiu al atâtor religii prigonite prea mult în ţara lor

de origine, Alexandria reprezenta pe vremea aceea terenul cel mai prielnic pentru

dezvoltarea largă şi sigură a tuturor individualitaţilor superioare şi a inteligenţelor

liberale, prin nestapânita lor sete de cultura.

Cu astfel de împrejurari favorabile din toate punctele de vedere, Origen a ajuns

una din figurile cele mai reprezentative, risipitoare de lumină şi de geniu din

primele veacuri ale creştinismului.

Dar, odată cu izbugnirea persecuţiei sub împaratul Septium Sever, începe şi

tragica odisee a lui Origen63.

Odată cu plecarea lui Clement Alexandrinul de la conducerea Şcolii Catehetice,

aceasta ramasă fără conducator şi astfel, şcoala alexandrina propriu-zisă se

dezorganizase.

Dar prezenta unui catehet la didascalie era necesară fiindcă mulţi păgâni veneau

62 Ln Lungescu op,cit.p.65;63 Ln Lungescu op,cit.p.70;

35

aici ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, se impunea o nouă strângere de

randuri creştine, o nouă grupare de forţe pentru a continua opera didactică la

Alexandria.

Şi astfel, la o vârstă de numai 18 ani, la conducerea Şcolii teologice pe care au

ilustrat-o atât de mult predecesorii săi Panten şi Clement Alexandrinul, s-a ridicat

acela care a devenit pe urmă cel mai de seama reprezentant cultural al Bisericii şi

cârmuitor spiritual al ei din vremurile acelea – Origen.

Episcopul Demetrius, care era în vremea aceea la Alexandria, i-a încredintat lui

Origen conducerea şcolii şi de acum încolo Origen şi-a început mareaţa-i operă de

conducator de şcoală, dar şi de cald educator al sufletelor.

Acum el trebuia să facă faţă la trei mari serii de obligaţii:

a) comportarea în timpul persecuţiei;

b) împletirea învăţăturii de la catedra cu viaţa personală;

c) satisfacerea numeroaselor variatelor exigente ale auditorilor de la cursurile

sale64.

După câtva timp de la venirea lui în fruntea şcolii, pentru a se pune la adăpost de

orice banuială asupra moralitaţii sale, dat fiind faptul că printre cei ce audiau se

aflau şi femei, Origen condus de o greşită înţelegere a cuvintelor scripturistice îşi

distruse virilitatea65, lucru care mai tarziu i-a adus neplaceri.

Rectoratul şi profesoratul lui Origen au început şi s-au dezvoltat pe o durată de

circa o jumătate de veac de persecuţii, începând din 202-203 de la persecuţia lui

Septium Sever, până la anul 250 la cea a lui Deciu.

Trebuie menţionat faptul că şcoala nu era în acest timp întreţinută de Biserică.

Învăţământul predat în Şcoala Catehetica alexandrină era urmat nu numai de

creştini ci şi de mari mulţimi de catehumeni, dornici să cunoască învăţătura

creştină.

Se spune că aceasta îi irita atât de mult pe păgâni încat aceştia înconjurau cu

64 Preot Prof. Dr. G. Coman op,cit.p.300;65 Ln Lungesu op,cit.p.72;

36

soldaţi casa unde Origen îşi preda învăţătura.

Aşadar, pe zi ce trece Origen îşi capătă renume prin căldura cu care el îi trata pe

toţi martirii, cei ce-şi dadeau viaţa pentru învăţătura creştină. Mulţi dintre aceşti

martiri erau chiar proprii săi ucenici, ca de exemplu: Plutarh, Serenus, Heraclid.

De multe ori era să fie ucis el însuşi de mulţimile păgâne înfuriate. El era deci nu

numai profesor de teologie, ci şi un mare entuziast al martiriului, scăpând de

moarte martirică ca prin minune în timpul profesoratului său.

Deşi Origen era învăţător în serviciul Bisericii alexandrine, nu era răsplătit pentru

munca lui. Astfel, pentru a putea trăi, el vindea manuscrise ale operelor scriitorilor

profani, pe care el le poseda. Ducea deci o viaţa foarte sobră, iar atunci când cei

din jurul său se ofereau să-l ajute, el refuza orice ajutor.

Mai târziu însa, Origen fu obligat să părăseasca Egiptul din cauza unui război care

izbugnise la Alexandria şi se duse în Palestina unde-şi continua activitatea de

profesor, dând lecţii la Cezarea Palestinei.Aici episcopii locului ia-u cerut lui

Origen să predea şi să explice Sfânta Scriptură în Biserică, lucru care a atras o

reacţie severă din partea episcopului Demetrus al Alexandriei.

Acesta îl reclamă la Alexandria, dar trecănd Origen pe urma prin Palestina, la

cezarea a fost hirotonit preot de episcopul de aici.

Acest lucru a atras din nou reacţia puternică a episcopului Demetrius, care prin

două sinoade ţinute la Alexandria a scos pe noul preot din învăţământ, alungându-l

din Alexandria, iar pe urmă la caterisit.

Alungarea marelui dascăl a adus-o nu hirotonia în sine a lui Origen, ci faptul că ea

a fost desăvârsită în altă Biserică şi de către alt episcop decât cel canonic.

Trebuie spus că Origen trăia o situaţie penibilă la Şcoala din Alexandria.

El era autorizat de conducerea Bisericii alexandrine să ţină cursuri de cel mai înalt

nivel şi să explice Sfânta Scriptură unui auditoriu exigent, dar nu putea vorbi în

Biserică în faţa mulţimilor de credincioşi fiindcă nu era preot66.

Odata izgonit din Alexandria, Origen încredinţase conducerea Şcolii catehetice lui

66 Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, op,cit.p.304;

37

Heraclas. Dar, puţin după aceea episcopul Demetrius murise iar origen s-a reîntors

la Alexandria de la Cezareea-Palestinei unde se stabilise.

Reîntors în Alexandria după doi ani, el fu din nou condamnat de Heraclas, fostul

său ucenic şi colaborator didascalion.

Condamnarea sa la Alexandria nu i-a împuţinat credibilitatea, iar cei doi episcopi

ai Palestinei îl primiră cu bucurie la Cezareea şi-i oferiră condiţii pentru înfiinţarea

unei şcoli catehetice asemănătoare celei de la Alexandria.

Cum anume s-a organizat învăţământul creştin primar, nu se ştie mai de aproape,

însă,ce şi cum anume se predă se poate deduce din scrisorile lui clement

Alexandrinul şi ale lui Origen şi mai ales din “Cuvântul de mulţumire către

Origen” al lui Grigorie Taumaturgul care l-a avut profesor la Cezareea-

Palestinei67.

Nu ştim cum erau organizate cursurile şcolii catehetice înainte de venirea lui

Origen la catedra şcolii. Dar ştim că, odată ajuns conducatorul şcolii, acesta s-a

confruntat cu o situaţie dificilă din cauza numarului mare de auditori.

Cursurile sale erau audiate de mulţi creştini şi de catehumeni, dar şi de un numar

mare de elini dornici să cunoască religia creştină şi poate să o îmbraţişeze.

Audiau probabil cursurile şcolii şi iudei şi eretici, atraşi de faima profesorilor

creştini, îndeoebi de Origen.

Astfel, cursurile erau împarţite în două parţi: ciclul profan şi ciclul creştin.

Parintele bisericesc Eusebiu spune despre Origen că – socotind ca nepotrivire

între învăţătura ştiinţelor gramaticale şi munca de însuşire a cunostinţelor

dumnezeieşti, fără să mai întârzie a socotit învăţământul ştiinţelor gramaticale ca

inutil şi contrar studiilor sacre68.

Această afirmaţie făcută de Eusebiu ne surprinde într-o anumită masură, fiindcă

Origen aprecia mult cultura profană, lucru pe care-l practicau şi Panten şi Clement

în cadrul cursurilor şcolii catehetice.

67 Preot Prof. Dr. Ioan Rămureanu Preot Prof. Dr. Milan Şesan Preot Prof Dr. Teodor Bodogae –Istoria Bisericeasca Universala-,Bucureşti 1987,volumul I p.220;68 Preot Prof. dr. Ioan G Coman op,cit.p.306;

38

La Alexandria, învăţământul creştin se baza pe interpretarea Sfintei Scripturi şi

era concentrată în jurul ei.

Din cauza aglomeraţiei de studenţi, se pare că la un moment dat Origen a vrut să

întrerupă ciclul profan pentru a fi în măsură să se achite onarabil faţă de creştin.

Tot istoricul Eusebiu de Cezareea ne informează că la un moment dat Origen,

văzând că nu poate acoperi studiul aprofundat al lucrurilor dumnezeieşti, precum

şi cercetarea şi tălmăcirea Sfintei Scripturi, din cauza că cei ce veneau la

catehizare nu-l lăsau nici să respire deoarece se succedeau unii dupa alţii la şcoala,

de dimineaţă până seara, el a împarţit mulţimea auditorilor săi în două parţi.

A ales dintre aceştia pe Heraclas, persoană foarte cultă şi iniţiata în filozofie şi-l

făcu colaborator al său în lucrarea de catehizare.Astfel, el îi lăsa pe începatori în

grija lui heraclas, iar el se ocupa de cei avansaţi.

Începatori în grija lui Heraclas, iar el se ocupa de cei avansaţi. Începatorii pe care-

i instruia Heraclas nu puteau studia decât ciclul profan. Acest ciclu il preceda pe

cel al studiilor creştine şi era foarte necesar pentru însuşirea învăţăturii creştine.

Eusebiu spune că Origen, pe unii pe care-i socotea mai bine înzestraţi de la fire, îi

punea să înveţe filozofia, gramatica, aritmetica şi alte studii elementare. Dupa

aceea îi înainta în studiul sectelor filozofice explicând, comentând şi examinând

scrierile lor. Cei care erau mai puţin înzestraţi (şi aceştia erau mai puţin numeroşi)

erau îndreptaţi spre studiile gramaticale, sub cuvânt că acestea le vor folosi pentru

înţelegerea aprofundată a Sfintei Scripturi69.

Trebuie menţionat că Origen, selectându-i astfel, după aptitudinile lor naturale,

proceda după o metodă pedagogică.

Deosebirea dintre cei înzestraţi şi cei neînzestraţi era că în cadrul ciclului profan,

cei dintâi după terminarea celor şapte arte liberale treceau la studierea aprofundată

a sistemelor filozofice, pe când cei mai înzestraţi urmau ciclul elementar obişnuit,

după care treceau în categoria celora carora li se explică Sfânta Scriptură.

Faptul că învăţământul creştin se baza pe înterpretarea şi tâlcuirea Sfintei Scripturi

69 Preot Prof Ioan G. Coman op, cit.p.307;

39

a avut o mare importanţă pentru dezvoltarea lui şi a teologiei creştine.

Faptul că învăţământul creştin se baza pe interpretarea şi tâlcuirea Sfintei

Scripturi a avut o mare importanţă pentru dezvoltarea lui şi a teologiei creştine.

Putem spune şi nu greşim, că învăţământul creştin şi exegeza şcolilor

creştine stau la baza gândirii teologice.

Cât despre profesoratul lui Origen la Alexandria, istoricul Eusebiu spune că

acesta i se consacra în întregime,zi şi noapte,desfăşurându-l în faţa tuturor celor

care veneau la el. O parte a acestui învăţământ consta în studii personale pe care le

făcea mai ales noaptea, iar cealaltă parte o constituia predare propriu-zisă70.

Putem spune că geniul şi ştiinţa lui Origen atrăgeau toţi filosofii şi

intelectualii Alexandriei, curioşi de noutăţi şi pe toţi frământaţii care căutau o

soluţie în uriaşa fierbere a spiritualităţii elenistico-orientale.

Ştiinţa lui Origen era apreciată de filosofii păgâni contemporani, dintre care

unii îi dedică lucrările lor iar alţii supun aprecierii lui operele lor.

Dar renumele lui Origen a depăşit limita şcolilor şi a cercurilor filosofice

ale veacului său. Astfel, în perioada alexandrină a profesoratului său, guvernatorul

Arabiei a trimis episcopului Demetrus un mesager militar cu rugămintea de a

trimite la el pe marele catehet spre a-i împărtăşi doctrina sa.

Renumele său se răspândeşte din ce în ce mai mult, căci Şcoala îi crease un

prestigiu pe care nimeni nu-l mai atinsese până la el.

Toţi creştinii puri, creştinii rătăciţi, ereticii înfricoşaţi, scriitori şi filosofii

păgâni, atraşi de renumele său, îi cereau lămuriri în multe puncte obscure şi

neînţelese din domeniul gândirii umane.

Adesea i se reproşa lui Origen că prea mult se ocupa cu filosofia şi pre

multă atenţie dă scrierilor eretice. Dar gândul lui era de a cunoaşte bine aceste

scrieri, ca apoi să le poată combate.

Iar în această privinţă el se apăra cu faptele predecesorilor săi,în special cu

Panten, care a căutat să cunoască cât mai amănunţit,doctrinele şi sistemele

70 Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, după I. G. Coman, op. cit. p.308;

40

filozofice păgâne, ca astfel să poată aprecia forţa adversarului contra căruia avea

să lupte71.

Despre opera lui Origen putem spune că el a scris enorm demult. Mediul

universitar alexandrin, profesoratul său, numeroasele controverse ale vremii,

necesitatea de a preciza îndeaproape sensul Sfintei Scripturi, acestea toate l-au

obligat într-un fel să scrie continuu.

Cât de mult a scris Origen nu putem şti nici în stadiul actual ala cercetărilor.

Cifra de şase mii dată de Sfântul Epifaniu reprezintă probabil numărul

sulurilor sau al volumelor72.

El a abordat toate problemele majore ale credinţei, filosofiei, culturii ale

istoriei şi ale vieţii umane în general.

Operele lui nu au avut nici atunci când au fost scrise, dar nici azi, o valoare

egală.

E necesar să aminti că Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz au

alcătuit primul manual de filozofie din istoria creştinismului cu texte din opera

marelui alexandrin.

Opera de sinteză doctrinală a lui Origen a ajuns pe urmă în Şcoala

alexandrină, manual de teologie după care predau profesorii ei.

După cum am mai amintit, printre cei dintâi ucenici a lui Origen la Şcoala

catehetică de la Alexandria a fost Heraclas, cel căruia Origen i-a încredinţat, când

se afla în mare încurcătură, ciclul profan.

Acesta se pare că s-a achitat onorabil faţă de ciclul profan, fiindcă după

plecarea lui Origen la Cezareea-Palestina, Heraclas luă conducerea şcolii,iar după

moartea episcopului Demetrus, acesta ocupă şi scaunul episcopal de la Alexandria.

Dar, o dată ajuns episcop, el nu mai îngăduie lui Origen să vină la

Alexandria, ba chiar mai mult, a întrunit un sinod unde-l condamnă pe Origen

71 Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, după I. G. Coman, op. cit. p.308;72 Ibidem, p.312;

41

acuzându-l că falsifică învăţătura sănătoasă şi credinţa ortodoxă.

Un alt colaborator a lui Origen a fost Ambrozie Alexandrinul. Acesta l-a

stimulat şi la ajutat pe Origen în muncă până într-atât încât acesta –anumit

„supraveghetorul muncii sale”.

De la Eusebiu aflăm că Ambrozie a pus la dispoziţia lui Origen material de

scris, tahigraf, caligrafi şi i-a publicat multe opere. Acesta l-a urmat pe marele

dascăl şi la Cezareea-Palestinei şi i-a stat tot prin preajmă.

Deci, putem spune că Ambrozie a însemnat mult pentru Origen şi pentru

cultura creştină a secolului al III-lea pe care a sprijinit-o material şi moral.

Dintre coducătrii şcolii catehetice de la Alexandria de după Origen şi

Heraclas, amintim pe: Alexandru, Dionisie, Pieriu, Teognost, Petru,Macarie, iar

mai târziu Didim cel Orb.73

De aceştia nu ne vom ocupa mai amănunţit fiindcă ei fac pare din secolul al

IV-lea.

Ultimul conducător cunoscut al Şcolii alexandrine a fost Rodon, urmaşul lui

Didim,care a transferat şcoala la Side în Panfilia în timpul lui Teodosie cel

Mare (379-395).

Deşi nu se cunoaşte data precisă a întemeierii Şcolii catehetice de la

Alexandria, trebuie subliniat faptul că, prin conducătorii ei,mai precis prin

Clement Alexandrinul şi prin urmaşul său Origen, şcoala îşi atinge apogeul.

Cu însemnătatea pe care i-a dat-o Origen, Şcoala Alexandrină se putea

măsura cu orice şcoală de filozofie, ca o adevărată şcoală de „teologie”.

Ea era bine organizată, avea dascăli renumiţi şi un număr mare de auditori,

de aceea persecuţiile lui Septimiu Sever (202-203) şi a lui Deciu (250) nu au

destrămat-o ci i-au făcut pe creştini mult mai interesaţi de învăţătura cea adevărată.

Iar faptul că învăţământul creştin de aici se baza pe tâlcuirea şi pe

interpretarea Sfintei Scripturi a avut o mare importanţă pentru dezvoltarea lui şi a

73 Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, după I. G. Coman, op. cit. p.312;

42

teologiei creştine.

Se poate spune fără a greşi că învăţământul şi exegeza şcolilor creştine stau

la baza gândirii teologice.

CAPITOLUL V

Şcoala creştină din Cezareea Palestinei

Şcoala catehetică din Cezareea - Palestinei stă în strânsă legătură cu cea din

Alexandria, prin întemeietorul ei Origen.

43

Această şcoală a fost înfiinţată şi condusă de Origen după plecarea din

Alexandria( la 231-232), în urma hirotonirii lui de către episcopii de Ierusalim şi

Cezareea Palestinei. Origen a ajuns în Palestina din cauza izbucnirii unui război în

Egipt,din cauza căruia el fu nevoit să părăsească Alexandria. Ajuns la

Palestina,acesta îşi continuă activitatea de profesor, dând lecţii la Cezareea

Palestinei74.

Aici episcopii locului i-au cerut lui Origen să predea şi să explice Sfânta

Scriptură în Biserică, lucru care atras reacţia severă a episcopului Demetru al

Alexandriei.

Dar, cuvântul lui Origen a fost ascultat şi a influenţat atât de mult pe

creştini încât el era ferit de orice îndoială.

El cuvântă cu toată strălucirea talentului în biserica Cezareei, iar predica sa

avu un răsunet imens şi Alexandria însăşi tresărise75.

În aceste condiţii episcopul Demetrius îl reclamă la Alexandria, dar trecând

Orogen pe urmă prin Palestina fu hirotonit preot la Cezareea.

Acest lucru a atras din nou reacţia puternică a lui Demetrius, care prin două

sinoade ţinute la Alexandria l-a scos pe Origen din învăţământ, l-a caterisit şi l-a

alungat din Alexandria.

Alungarea lui nu a adus-o hirotonia în sine,ci faptul că ea fusese făcută de

un alt episcop decât cel canonic76.

O dată scos din învăţământ şi alungat din Alexandria Origen se îndreaptă

spre Cezareea – Palestinei unde fu primit cu braţele deschise.

El s-a stabilit la Cezareea, unde a continuat activitatea didactică şi a

terminat operele începute la Alexandria.

Deşi rivală şcolii alexandrine prin organizarea ei, şcoala din Cezareea nu

realizează strălucirea celei dintâi.

74 Preot Prof.. Dr. Ioan Rămureanu, Preot Prof.. Dr. Milan Şesan, Preot Prof.. Dr. Teodor Bodoganie - Istoria Bisericească Universală; vol. I, Bucureşti 1987,p. 221;75 L. N. Lungulescu - Şcoala alexandrină în lumina operelor lui Panten, Clement, şi Origen;76 Preot Prof.. Dr. Ioan G. Coman – Patrologie – vol.II,Bucureşti 1985,p. 390;

44

Origen reuşeşte şi în Palestina să strângă în jurul lui tinerimea. Numărul

elevilor dintre păgâni era mare deşi ea nu oferea mijloacele favorabile unei şcoli

catehetice asemeni celei din Alexandria77.

Aici el a avut discipoli deosebiţi,între care pe cei doi fraţi dintre

Neocezareea Pontului,Teodor şi Atenador. Aceştia doi făceau parte dintr-o familie

elină bogată.

După studii literare şi juridice făcute în oraşul lor,ei a u plecat spre Berint

(în Fenicia) unde exista o faimoasă şcoală de drept.

Mergând întâi la Cezareea, unde aveau o soră căsătorită cu un înalt

funcţionar, au cunoscut aici pe Origen a cărui ştiinţă şi personalitate i-a

impresionat convertindu-se la creştinism.

Înainte de plecarea lor din Cezareea – Palestinei, Teodor a ţinut în faţa unei

mari şi alese adunări acel Cuvânt de mulţumire pentru Origen, din care cunoaştem

învăţământul predat de acesta. Întorşi în provincia lor, cei doi fraţi au devenit

episcopi şi au lucrat cu mult zel pentru Biserică78.

Mulţi alţii din Palestina şi din alte provincii apropiate au ascultat şi admirat

pe marele profesor la Cezareea.

Firmilian al Cezareei-Capadociei a fost unul dintre elevii lui. Acesta a ajuns

episcop al Cezareei-Capadociei încă un tânăr, pe la 230 şi în contact strâns cu

Origen, a inaugurat o perioadă de ierarhi valoroşi ai Capadociei care va atinge o

mare strălucire ecumenică prin sfinţii Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz şi

Grigore de Nissa.

Contemporan cu Sfântul Grigore Taumaturgul, Firmilian a ajuns prin acesta

în cercul lui Origen, căruia i-a devenit un ucenic zelos.

Era aşa de ataşat de Origen încât invită pe acesta în eparhia sa, spre folosul

bisericilor de acolo iar altă dată venea el însuşi în Iudeea spre a petrece cu

didascălul ca să se desăvârşească în cele dumnezeieşti ne spune istoricul Eusebiu79.

77 Preot Dumitru Călugăr – Catehetica- Manual pentru Institutele Teologice,Bucureşti 1976,pagina 35-36;78 Preot Prof.. Dr. Ioan G. Coman – op. cit, p. 391;79 Preot Prof. dr. Ioan Rămureanu Preot Prof. Dr. Milan Şesan Preot Prof. Dr. Teodor Bodogaie –op. cit; p.

45

Dar fenomenul nu era unic, căci şi Alexandru al Ierusalimului şi Teoctist al

Cezareei-Palestinei stăteau în legătură permanentă cu Origen.

Despre urmaşii lui Origen la catedră nu se ştie nimic precis. Nu ştim dacă a

avut urmaşi imediaţi cum a fost cazul la Alexandria.

El a creat însă, ca şi acolo, o atmosferă teologică în care au lucrat alţii.

La începutul secolului al IV-lea este cunoscut ca profesor la Cezareea-

Palestinei Pamfil (310), un distins preot originar din Berint dintr-o familie

însemnată. El făcuse studii la Alexandria audiind pe Pieriu care era supranumit

„Origen cel tânăr” şi a avut printre elevii săi, şi apoi colaborator pe Eusebiu,

marele istoric bisericesc. Pamfil a înfiinţat pentru învăţământul creştin o bibliotecă

însemnată.

El era un admirator a lui Origen, căruia împreună cu Eusebiu, şi el

admirator al marelui profesor şi creştin, i-a consacrat o parte din studii şi din

activitatea literară. Cezareea-Palestinei a avut apoi în Eusebiu pe cel mai învăţat

episcop al său şi unul dintre cei mi de seamă creştini vechi, de la care cunoaştem

atâtea din istoria învăţământului şi a creştinismului în general, în primele secole, şi

mai ales cunoaştem pe Origen şi şcoala alexandrină80.

CAPITOLUL VI

Şcoala creştină din Antiohia

Capitala Siriei, locul unde pentru prima dată adepţii lui Iisus s-au

numit creştini

22280 Preot Prof. dr. Ioan Rămureanu Preot Prof. Dr. Milan Şesan Preot Prof. Dr. Teodor Bodogaie –op. cit; p. 226

46

Antiohia a fost una din marile metropole ale creştinătăţii răsăritene. Aici

întâlnim pentru prima dată numele de creştin, la cei ce urmau învăţăturile

Domnului Iisus Hristos (Faptele Apostolilor 11,26).

Antiohienii auziseră de Mântuitorul mai întâi de la creştinii ce se

împrăştiaseră datorită tulburării produse cu Ştefan şi pătrunseră până în Fenicia, în

Cipru şi în Antiohia (Faptele Apostolilor 11,19-26).

Antiohia se afirmă de la început ca centru creştin binecuvântat de

Dumnezeu, având privilegiu de a fii sălaşul celor convertiţi la creştinism. Mai

târziu însă, se afirmă ca centru prielnic al celor mai bune principii în interpretarea

Sfintei Scripturi.

Mai mult, providenţa a făcut ca Antiohia să fie centrul de sinteză al

Creştinismului primar de pe vremea Sfântului Apostol Pavel şi al dreptei

interpretări din vremea Sfântului Ioan Gură de Aur81.

Antiohia precreştină

Antiohia Siriei este aşezată pe malul stâng al râului Orante, la 25 km

departe de Marea Mediterană. Fondată de Seleucus Nicator, în urma destrămării

imperiului lui Alexandru şi clădită după planurile Alexandriei, Antiohia devine

reşedinţa înfloritoare a seleucizilor timp de trei secole.

Prestigiul Antiohiei s-a afirmat nu numai ca cetate antică demnă de afirmat,

dar şi prin frumuseţea şi istoria monumentelor ei82.

Ca locuitori, iudeii fiind bine primiţi aici, au obţinut aceleaşi drepturi ca şi

ceilalţi locuitori şi astfel şcoala antiohiană de aici a avut în vecinătatea ei şi şcoala

iudaică.

Populaţia Antiohiei era destul de variată, ea cuprinzând sirieni ca element

81 Preot Dr. Mihail Bulacu – Şcoala exegetică biblică din Antiohia, Bucureşti, 1931, Tipografia „I. C. Văcărescu”, p. 15.82 Idem p. 17-18

47

indigen şi mai mult greci şi romani83.

Antiohia creştină.

Într-un astfel de mediu antiohian a venit Sfântul Apostol Pavel să-l predice

pe Iisus Hristos cel răstignit şi înviat, întemeind comunitate creştină de care

vorbeşte Cartea Faptelor Apostolilor, dar şi Epistolele sale. Primii creştini au veni

în Antiohia din Cipru şi din Cirene, binevestind elinilor de aici pe Domnul Iisus

Hristos (Faptele Apostolilor 11,12).

Aflându-se la Biserica din Ierusalim despre existenţa creştinilor de aici au

trimis pe Barnaba la Antiohia, care i-a îndemnat pe toţi să rămână în Domnul cu

inima statornică (Faptele Apostolilor 11,20-23). Apoi Barnaba a plecat la Tars de

unde i-a adus la Antiohia şi pe Sfântul Apostol Pavel, rămânând aici un an întreg,

adunându-se în Biserică şi învăţând poporul.

Iar cu acest prilej ucenicii lor s-au numit în Antiohia pentru prima oară

creştini(Faptele Apostolilor11,26).

În comunitatea din Antiohia Creştinismul a început să dea roade şi în

domeniul vieţii creştine sociale. Însuşi Pavel şi Barnaba au fost purtătorii

ajutoarelor materiale de la Antiohia în Iudeea cu prilejul foametei care a avut loc

în timpul împăratului Claudiu84.

În urma propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu de către Sfântul Apostol

Pavel şi Barnaba, Antiohia a devenit încă de la început un centru creştin important

în interpretarea Sfintei Scripturi, înlăturând erorile iudaizante, potrivit celor

hotărâte în Sinodul Apostolic de la Ierusalim.

În ce priveşte organizarea ierarhică bisericească cu jurisdicţia respectivă,

Antiohia se afla pe locul al IV-lea între patriarhiile istorice conform canonului 36

83 Preot Dr. Mihail Bulacu – Şcoala exegetică biblică din Antiohia, Bucureşti, 1931, Tipografia „I. C. Văcărescu”, p. 15.84 Preot Dr. Mihail Bulacu – Şcoala exegetică biblică din Antiohia, Bucureşti, 1931, Tipografia „I. C. Văcărescu”, p. 15.

48

al Sinodului VI – Ecumenic.

Iar jurisdicţia Patriarhiei din Antiohia se extindea spre Siria, o parte din

Palestina, Fenicia, Arabia, Sicilia, Cipru, Mesopotamia. Chiar la Sinodul I

Ecumenic din 325 de la Niceea, prin Canonul 6 se aminteşte că şi Bisericii din

Antiohia asemenea Bisericii din Alexandria şi cele din Roma trebuie recunoscute

prerogativele provinciilor determinate85.

Şcolile creştine din Orient

Antiohia fiind un important centru creştin, era în legătură cu celelalte centre

creştine ca : Ierusalim, Alexandria, Atena, Roma.

În vestita şcoală Catehetică din Alexandria, pe lângă pedagogia creştină a

catehumenilor, Sfânta Scriptură ocupă locul de frunte în instruirea creştinilor,

lucru care a ajuns cunoscut şi Antiohiei.

Curentul dat de Şcoala din Alexandria în domeniul biblic i-a dat aspectul

unei adevărate şcoli biblice.

Despre Origen - învăţător al şcolii catehetice din Alexandria - se spune că a

vizitat personal Antiohia cu prilejul exilului ce i se făcuse de către episcopul

Demetrius, vizitând apoi alte centre creştine:Cezareea - Palestinei, Efes, Atena.

Refugiat în asemenea împrejurări din Alexandria, Origen a întemeiat şi

condus şcoala de la Cezareea - Palestinei. Apoi, nu mult după aceasta, aşa cum

relatează istoricii, o altă şcoală avea să strălucească:de această dată la Antiohia.

Astfel, după cum iudeii studiau în şcolile iudaice talmudicele, iar păgânii în

şcolile lor literatura elenică şi filozofia,tot aşa şi creştinii Orientului simţeau

nevoia de a avea şcoli pentru creştini.

85 Dr. Nicodim Milaş – Compendiu la canonul 6 al Sinodului Ecumenic de la Niceea, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Vol. I; partea a II-a, Arad 1931, p. 42,în Preot Dr. Mihail Bulacu, Op. cit., p. 19.

49

Şcoala catehetică creştină din Antiohia

Şcoala catehetică din Antiohia Siriei începe să se afirme către sfârşitul

secolului al III-lea.

Având de luptat cu Gnosticismul, Arianismul, Apolinarismul şi

exercitându-se mai mult în domeniul interpretării Sfintei Scripturi, adică al

exegezei biblice, pentru combaterea sectelor, Şcoala catehetică din Antiohia ia

caracterul unei adevărate şcoli exegetice86.

Chiar acelaşi proces de evoluţie îl observăm şi la Alexandria, după cum

mărturisesc istoricii acestei şcoli.

Şcoala biblică a Antiohiei

Şcoala biblică a Antiohiei începe să lucreze pe terenul exegetic într-o epocă

când ereziile se iveau una după alta.

De aceea, pentru a evita speculaţiile teologice ale Alegorismului Alexandrin,

Şcoala Antiohiei ia catedra de interpretare a Sfintei Scripturi literară – istorică –

gramaticală.

Cel dintâi dintre măiestrii acestei şcoli Doroteu, se remarc tocmai prin faptul

că lucrează în mod deosebit faţă de Alexandrini, interpretând Sfânta Scriptură cu

măsură, moderat.

Marele istoric al Creştinismului, Eusebiu de Cezareea spune despre Doroteu

că era un profund cunoscător al limbilor elină şi ebraică, mărturisind că el însuşi l-

a auzit explicând poporului din Sfânta Scriptură, dar începutul propriu-zis al

acestei şcoli se leagă de numele lui Lucian, zis de Samosata şi de Antiohia.

În ceea ce priveşte acest personaj, părerile cercetătorilor sunt împărţite. Mulţi

şi-au pus întrebarea dacă a existat unul sau două personaje cu acest nume?

86 ? Dr. Nicodim Milaş – Compendiu la canonul 6 al Sinodului Ecumenic de la Niceea, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Vol. I; Partea a II-a, Arad 1931, p. 42, în Preot Dr. Mihail Bulacu, Op. cit., p. 19.

50

Dar se pare că au existat două personaje cu numele de Lucian de Antiohia,

pentru că documentele ne prezintă două personaje profund opuse una celeilalte, cu

acelaşi nume.

O tradiţie vorbeşte de un Lucian patron al arisianismului prin Arie şi Eusebiu

al Nicomidiei care i-au fost ucenici sau partizani.

O alta, vorbeşte de un Lucian care era un teolog învăţat şi martir vestit.

Despre martiriul lui Lucian ne spune Eusebiu: „ Lucian, om superior în toate

cu viaţă cumpătată, vestit în învăţăturile simple şi preot al Antiohiei fiind adus în

oraşul Nicomidia unde se afla împăratul, a prezentat acestuia o apologie pentru

învăţătura pe care o dirija; a fost aruncat în închisoare şi ucis”87.

Cunoscând bine limba greacă, Lucian a corectat textul grec al

„Septuagintei”, revizuire care a fost acceptată de mai multe Biserici din Siria şi

Asia Mică.

Sfântul Ioan Gură de Aur şi Teodoret au păstrat largă fragmente din textul

revizuit de Lucian. El a aplicat critica sa de text şi la Noul Testament, îndeosebi la

cele patru evanghelii.

Martirul Lucian e considerat ca ireproşabil sub aspectul ortodoxiei, fiind

elogiat de Sfântul Ioan Gură de Aur şi de sinapsa Sfintei Scripturi atribuită

Sfântului Atanasie88.

În ceea ce-l priveşte pe Lucian Ereticul, cercetătorii spun că acesta era

moştenitorul lui Pavel de Samosata. Despre acest Lucian aflăm din epistola

pastorală a lui Alexandru al Ierusalimului. Aici sunt menţionaţi înaintaşii lui Arie:

Editon, Artemas şi Pavel de Samosata,pe acesta din urmă moştenindu-l Lucian89.

Acesta s-a născut la 230 la Samosata şi era suspectat de mulţi pentru că el

era personajul despre care se vorbea în Epistola lui Dionisie al Alexandriei către

87 Eusebiu de Cezareea – Istoria Bisericească – 6,3; VII 13,2 în Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman – Patrologie, Volumul II, Bucureşti 1985, p. 475;88 Eusebiu de Cezareea – Istoria Bisericească – 6,3; VII 13,2 în Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman – Patrologie, Volumul II, Bucureşti 1985, p. 475;89 Eusebiu de Cezareea – Istoria Bisericească – 6,3; VII 13,2 în Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman – Patrologie, Volumul II, Bucureşti 1985, p. 476;

51

Dionisie al Romei. El l-a moştenit pe Pavel de Samosata, căruia i-a urmat şi la

conducerea comunităţii după caterisirea şi moartea acestuia.

În timpul celor 35 de ani de eliminare din Biserică (268-303), sub episcopii

Domnus, Timoicos şi Chiril el nu a putut crea şi conduce o şcoală catehetică

(teologică).

Iar, după reprimirea lui în comunitate, poate la începutul persecuţiei lui

Diocleţien, acest persona a putut preda învăţătura sa în cursurile ortodoxe, unde l-

au putut asculta Arie şi Eusebiu al Nicomidiei.

Cărţile despre credinţă şi câteva Scrisori concise care i se atribuie şi din care

n-a rămas nimic au putut conţine materialul din care s-a redactat al doilea simbol

de credinţă de la Sinodul arian din 34190.

În concluzie putem spune că au existat două personaje diferite cu numele

Lucian: Lucian ereziahul şi Lucian teologul ortodox şi martirul.

Confuzia făcută între aceştia doi nu a fost posibilă decât în mijlocul multor

erezii ale secolului al III-lea, când Biserica lupta din răsputeri cu forţele erorii şi

ale impietăţii spre a-şi promova şi păstra ortodoxia.

Lucian de Samosata, teologul ortodox, era dintr-o familie de seamă şi

studiase la Edesa unde era o şcoală creştină condusă de un anume Macarie. El s-a

stabilit apoi la Antiohia spre sfârşitul secolului al II-lea, unde a fost hirotonit preot

şi a condus şcoala creştină de acolo91.

Atât Lucian de Samosata, cât şi preotul antiohian învăţat Doritei s-au ocupat

cu mult zel la Antiohia de studierea Sfintei Scripuri.

După exemplul lui Origen în domeniul studiilor biblice şi Lucian a început

interpretarea Sfintei Scripturi în sens literar, deosebit de alegorismul alexandrin.

În felul acesta se naşte o nouă şcoală biblică în Antiohia, al cărei înţeles nu

se poate restrânge strict la o şcoală cu profesori şi elevi, ci mai ales la acea grupare

90 Eusebiu de Cezareea – Istoria Bisericească – 6,3; VII 13,2 în Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman – Patrologie, Volumul II, Bucureşti 1985, p. 47691 Preot Prof. Dr. Ioan Rămureanu Preot Prof. Dr. Milan Şesan Preot Prof. Dr. Teodor Bodogae – Istoria Bisericească Universală Volumul I, Bucureşti 1987, p. 222.

52

a ierarhilor ortodocşi ai Răsăritului în jurul Antiohiei, care au lucrat în domeniul

exegezei biblice, cu sensul literar.

Grupaţi în jurul aceluiaşi centru al creştinătăţi, cu o directivă asemănătoare

în interpretarea Sfintei Scripturi şi deosebită de ceilalţi, reprezentanţii acestui

centru dau caracterul unei adevărate şcoli biblice, creând un cuvânt nou, care

influenţează întreaga Biserică creştină de mai târziu92. Aceşti reprezentanţi ai şcolii

Antiohiene sunt împărţiţi în trei mari categorii, după cele trei mari perioade: de

întemeiere a şcolii, de dezvoltare şi înflorire şi de decădere în luptele cu

Nestorianismul şi Monofizitismul. Prima perioadă a acestei şcoli corespunde cu

întemeiere şi dezvoltarea ei. Ea este fixată în timp de la Lucian până la Diodor

(290 – 370).

Perioada a doua este socotită ca fiind timpul de înflorire a şcolii exegetice,

iar cea de-a treia perioadă corespunde decăderii şcolii exegetice antiohiene, prin

lupele Nestoriene. Trebuie menţionat faptul că Biblia şi exegeza erau preocupările

de seamă ale aceste şcoli. Nu se ştie dacă şcoala antiohiană a avut un şir de

profesori ca şcoala alexandrină, dar ea a devenit mai însemnată în a doua jumătate

al secolului al IV-lea, cu Diodor de Tars.

Exegeza Şcolii antiohiene

După cum am văzut, şcoala biblică din Antiohia ia naştere în chip spontan,

din nevoia de a cunoaşte creştinii, cuprinsul şi explicarea Sfintei Scripturi şi

înţelegerea acestui lucru de către ierarhii Bisericii ortodoxe a timpului.

O veche tradiţie canonică, chir din vremea Sfinţilor Apostoli, îngăduia şi

creştinilor mireni de a cunoaşte cuprinsul cărţilor Sfintei Scripturi.

Canoanele apostolice, deşi apar ulterior, sunt expresa fidelă a celor învăţate

de Apostoli şi a ceea ce au transmis verbal celor dintâi succesori ai lor.92 Preot Dr. Mihail Bulacu – op. cit. p. 24.

53

În urma necesităţii ivită în Biserică,înainte de Sinodul Ecumenic de la

Niceea a fost cuprinse în scris de către o persoană evlavioasă necunoscută, care a

dat acestor canoane numirea de – apostolice - pentru ca prin aceasta să arate că ele

provin de la Sfinţii Apostoli93.

Deci, şcoala biblică antiohiană continua o tradiţie apostolică, de a instrui pe

creştini şi asupra cuprinsului Sfintelor Cărţi.

Necunoaşterea Sfintei Scripturi era socotită ca una din cauzele înmulţirii

ereziilor. Astfel, multe dogme au fost denaturate şi negate. Unii eretici au atacat

Sfânta Treime, alţii întruparea Cuvântului, alţii maternitatea divină a Sfintei

Fecioare, iar alţii au încercat chiar să răstoarne ideea de Dumnezeu.

Astfel,în mijlocul acestor erezii şi rătăciri, singură Biserica interpretând

Sfânta Scriptură îi putea lumina pe creştini94.

De la început observăm deci, concepţia superioară de care era călăuzită

şcoala biblică din Antiohia: cunoaşterea Sfintei Scripturi de către creştini, dar nu

acea cunoaştere din simpla lectură izolată de Biserică care să ducă la diferite

înţelesuri, ci acea cunoaştere însoţită de adevărata interpretare a Sfintei Scripturi,

pe care o putea da doar Biserica.

Acelora care încearcă să acuze că şcoala, ea ca autoritate în materie de

exegeză biblică, ierarhi ai veacurilor posterioare timpului apostolic, Biserica le

răspunde chiar cu cuvintele Sfinţilor Apostoli.

Astfel, Sfântul Apostol Petru în Epistola a doua sobornicească scrie

creştinilor:

„Fiind că mai înainte de toate să ştiţi că nici o proorocie nu se tâlcuieşte

singură” (II, Petru, I, 20).

Aşadar aceasta este tradiţia apostolică care este respectată de şcoala biblică

din Antiohia, mai mult decât cea din Alexandria.

Dat fiind faptul că una din preocupările de seamă ale antiohienilor era

93 Preot Dr. Mihail Bulacu – op. cit. p. 24.

94 Preot Dr. Mihail Bulacu – op. cit. p. 25.

54

cunoaşterea textului Sfintei Scripturi, însuşi Lucian întemeietorul Şcolii biblice

antiohiene făcuse o revizuire a textului traducerii alexandrine, luând ca bază textul

original combătând şi Peşitto. – traducerea cea mai veche şi mai întrebuinţată în

Biserica siriacă după cum remarca Fer. Ieronim95.

Această revizuire s-a păstrat în multe manuscrise precum şi în operele

învăţătorilor şi Părinţilor care aparţin şcolii antiohiene, mai ales la Teoctist şi Ioan

Hrisostom.

Trebuie amintit neapărat faptul că istoria biblică şi istoria creştinismului sunt

ramuri de studiu pe care antiohienii le socoteau necesare pentru a fii studiate

temeinic pentru ca interpretarea Sfintei Scripturi să se facă cu acea siguranţă

ştiinţifică pe care o merită Cartea Sfântă.

Teologia biblică a fost apreciată de marii antiohieni în comentariile şi

opiniile lor, după cum de altfel şi azi e necesară în pregătirea interpreţilor Bibliei.

Istoricul Eusebiu caracterizează modul în care Doroteu interpretează Sfânta

Scriptură şi anume „cu măsură” şi precizează că această caracteristică este

specifică majorităţii şcolii alexandrine.

În ceea ce-i priveşte pe creştini, toţi cei ce participau la cult şi la explicarea

Sfintei Scripturi aveau cunoştinţă de pericopa biblică, citind-o dinainte.

De asemenea, tot creştinul avea voie să deschidă Sfânta Scriptură şi să

urmărească comentariul pe are predicatorul îl făcea în anvon.

În felul acesta ni se deschide conturul unei adevărate şcoli biblice nu numai

pentru cei care se pregăteau să intre în cler, ci pentru toţi creştinii.

În concluzie putem spune că şcoala biblică antiohiană rămâne o şcoală

antiohiană.

Ea apreciază tradiţia, alături de cuvântul scris şi dă în exegeza biblică

antiohiană adevărul revelat în toată curăţirea lui.

95 Preot Dr. Mihail Bulacu – op. cit. p. 32.

55

Interpretarea antiohiană. Sensul literar şi sensul alegoric

Când vorbim despre şcoala biblică antiohiană chiar de la auzirea numelui ei

ne ducem cu gândul la interpretarea gramaticală-istorică Sfintei Scripturi,

deosebită de algoritmul şcolii alexandrine.

Interpretarea literară bine întrebuinţată mai ales în secolul IV de Sfântul Ioan

Hrisostomul, atrage privirile întregii Biserici asupra razelor binefăcătoare pe care

le-a putut aduce aceasta. Chiar mai mult, şcoala antiohiană apreciază sensul literar,

nu pentru simplu motiv de a se deosebi de algoritmul alexandrin, fiindcă ea admite

şi sensul tipic alegoric unde este cazul.

Şcoala antiohiană nu pleacă de la idei de opoziţie pentru altă şcoală şi nici de

la o influenţă a filozofiei timpului ori alte influenţe exterioare, ci de la convingerea

nevoii unei exegeze biblice cu caracter ştiinţific. Această şcoală are meritul de a

afirma că exegetul trebuie să cerceteze în primul rând sensul literar-istorico-

gramatical în Sfânta Scriptură şi numai după aceea să interpreteze sensul alegoric,

acolo unde el există.

De aceea şcoala biblică antiohiană este recunoscută de posteritate ca

înrăuritoare asupra principiilor exagetice ale marilor capadocieni Vasile cel Mare

şi Grigorie de Nazianz.

Sensul literarse mai numeşte şi sens gramatical sau sens istoric. Alţii

stabilesc denumirea lui asociind aceşti trei termeni şi denumindu-l astfel, sens

literal-istorico-gramatical. Prin sens literal se înţelege că ideea sau sensul se află în

însăşi însemnarea cuvântului şi nu în alte simboluri. Plecând de la această

apreciere a sensului literal, unii au abuzat aplicându-l peste tot, iar alţii l-au

întrebuinţat fără să fie exclusivist alegoric.

Sensul literal se desprinde după cum am mai spus, din însuşi versetul biblic,

fiind înţeles de exegetul care are cunoştinţe de istorie biblică, teologie biblică,

filozofie biblică, geografie sau arheologie96.

96 Preot Dr. Mihail Bulacu – op. cit. p.59

56

Pentru nuanţarea sensului literar s-au folosit de către Sfinţi Părinţi figurile de

stil dintre care amintim: parabola, repetiţia, alegoria, stropii, metafora, comparaţia

sau hiperbola.

Dar, cu toate că antiohienii au dat o mare atenţie sensului literar, ei nu-l

exclud pe cel alegoric unde se află, dar nici pe cel tipic. Acesta este întâlnit la

antiohieni des, mai ales începând cu secolul IV, mai precis, începând cu omiliile

Sfântului Ioan Hrisostomul97.

Dar acesta este un sens al lucrurilor, care stă în cuvintele realităţilor descrise

şi nu este al doilea sens literar ci se deosebeşte de acesta. Un lucru important mai

trebuie amintit şi anume faptul că exegeza şcolii antiohiene apreciază mult

contextul. Ei sunt contra ideii de a interpreta un verset fără a ţine seama de restul

textului din care face parte, de a se lăsa cineva străin de firul ideii sau al

adevăratului sens pe care trebuie să-l afle. În această eroare voită se complac de

obicei ereticii.

Astfel, aceştia în căutarea lor de texte care să le justifice erorile, rămân doar

la câte-un mic verset, fără a face legătura cu restul.

Dascăli ai şcolii antiohiene

La datoria creştinului ortodox de a citi Sfânta Scriptură şi a urmării după

cuprinsul ei explicarea din anvonul Bisericii, răspundeau şi ierarhii Bisericii cu

toată râvna lor de a tălmăcii cuvântul lui Dumnezeu cu timp şi fără timp98.

Această râvnă deosebită a ierarhilor Bisericii din jurul Antiohiei, a creat

după cum am văzut şcoala biblică antiohiană.

În concluzie, putem spune că şcoala exegetică antiohiană a devenit după cum

mărturiseşte Dr. H. Khin şcoala model pentru toate veacurile.97Ibidem. p.59

98 Ibidem, p.59

57

Ea a dat drept arii exegetice, care aplicate au menţinut spiritul Bisericii

Ortodoxe mai presus de toate ereziile temporare.

Cele mai frumoase cercetări în domeniul exegetic până în veacul al XVI-lea

au fost nevoite să recunoască fie direct, fie indirect influenţa metodei istorico-

gramaticală a şcolii antiohiene.

Într-adevăr, prin exegeza antiohiană, graţie cunoscutelor principii ale unei

ermineutici sănătoase, s-a putut înlătura falsul raţionalism al sectelor99.

Aşadar, după cum iudeo-creştinismul veacului al doilea a fost combătut cu

succes de şcoala alexandrină în frunte cu Origen, asemenea gnosticismului şi

marţianismului au fost învinse de şcoala antiohiană.

Dar aici nu găsim truda unor creştini mireni, ca dascăli ai Sfintei Scripturi,

cum găsim la Alexandria pe Clement Alexandrinul sau pe Origen, care de multe

ori nu aveau zile bune cu ierarhul local.

CAPITOLUL VII

Şcoala creştină din Edessa

În Edessa Siriei de asemenea funcţiona o şcoală catehetică înfiinţată pe la

sfârşitul veacului al II-lea de Protogene.

Între cateheţii de seamă ai acestei şcoli este amintit marele orator şi imnolog

bisericesc, Sfântul Efrem Sirul100.

99Ibidem, p.92100 Preot Dumitru Călugăr – Catehetica – Manual pentru Institutele teologice, Bucureşti 1976, p. 39.

58

Graţie lui, şcoala din Edessa a luat avânt în cercetarea Sfintei Scripturi.

În interpretare, Şcoala de la Edessa a ţinut calea medie între alegorismul

Şcolii catehetice din Alexandria şi cealaltă extremă, istorico-gramaticală, din

Antiohia.

Această şcoală se pare că este mai veche decât cea din Antiohia şi la ea a

studiat Lucian al Antiohiei101.

101 Preot Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Preot Prof. Dr. Milan Şesan,Preot Prof.Dr. Teodor Budogae – Istoria Bisericească Universală, Bucureşti 1981, p. 224.

59

CAPITOUL VIII

Didascalii creştini

Şcoala iudaică

La iudei era o veche tradiţie iudaică,însă de pe vremea lui Hilel şi Şamai de a

avea şcoli publice. Predarea învăţăturii şi răspândirea ei în popor o făceau preoţii.

Aceste şcoli publice evreieşti apar cu puţin timp înainte de venirea Mântuitorului,

după cum atestă Ioan Flaviu102.

Dar, aceste şcoli publice se deosebesc de şcolile profetice e pe tipul lui

Samuel, Ilie şi Elisei. Samuel înfiinţase şcoli profetice în care formau

propovăduitorii pe care-i trimitea la toate triburile pentru a le duce la credinţa

monoteistă.

Gamaliel, dascălul Sfântului Apostol Pavel, făcea parte din şcoala cu ideile

lui Hilel. El însuşi, după ce a fost prin în Templu, în cuvântarea rostită, aminteşte

de şcoala profesorului său Gamaleil.

Deosebirea între aceste şcoli iudaice constă în faptul că, pe când şcolile

publice explicau Legea, vechile şcoli profetice urmăreau mai mult redeşteptarea

ideii religioase şi unitatea religioasă a poporului.

Este interesant de menţionat faptul că,pe numele lui Hilel şi Şamai, deşi

amândoi din partida fariseică se leagă numele a două şcoli rivale în interpretarea

Sfintei Scripturi: Şcoala liberală în aplicarea Legii, după principiile lui Hilel şi

Şcoala în aplicarea rigoristă a Legii, după principiile lui Şamai103.

De aici s-a ajuns la două grupe de partizani: pe de o parte hileliştii iar pe de

altă parte şamaiştii. Sfântul Apostol Pavel, prin dascălul său Gamaleil era sub

102 Preot Dr. Mihail Bulacu – Şcoala exegetică din Antiohia, Bucureşti 1931, Tipografia „I. C. Văcărescu”, p. 19.103 Preot Dr. Mihail Bulacu – Şcoala exegetică din Antiohia, Bucureşti 1931, Tipografia „I. C. Văcărescu”, p. 19

60

influenţa rabinică a şcolii hileliştilor.

Astfel, încă de pe vremea Sfântului Apostol Pavel, toată cetatea

Ierusalimului era plină delocuri de adunări pentru învăţătură.

Nu numai în jurul Templului şi pe lângă sinagogile de seamă,dar să prin

pieţele publice,la răspântii, la intrări în cetate rabinii obişnuiau să înveţe Legea.

Aceşti învăţători ai Legii practicau exegeza specific rabinică, despre care se

spune că era cu adevărat bizară.

După unele reguli ale aşaziselor şcoli rabinice un cuvânt al textului biblic

putea fi înlocuit cu altul, cu singura condiţie ca cel de-al doilea cuvânt să aibă

aceeaşi valoare numerică ca şi primul104.

Dar, această exegeză formală a iudeilor a fost complet înlocuită în

creştinism.

Activitatea didascalilor

Pe lângă şcolile de teologie organizate, au mai existat şi altele, legate mai

mult de personalitatea vreunui Sfânt Părinte bisericesc sau teolog de frunte.

Dar, aceste şcoli se caracterizează mai mult prin scrieri şi lucrări de

pedagogie creştină, decât printr-un centru bine fixat, cum am putut întâlni la

şcolile catehetice din Răsărit105.

Astfel, se poate accepta o şcoală legată de Sfântul Iustin Martirul şi

Filozoful, la Roma. Acesta s-a născut la începutul secolului al II-lea,în provincia

Samaria din Palestina. În tinereţe a învăţat filozofia stoică, pitagoreică, aristotelică

şi platonică, iar aceasta din urmă a exercitat asupra lui o înrâurire puternică.

El este una din figurile cele mai proeminente ale Bisericii creştine din

secolul

104 Preot Dr. Mihail Bulacu – Şcoala exegetică din Antiohia, Bucureşti 1931, Tipografia „I. C. Văcărescu”, p. 22105 Preot Dumitru Călugăr – Catehetica – Manual pentru Institutele teologice, Bucureşti 1976, p. 39.

61

al II-lea106.

Crescut în păgânism, a primit încă de copil o educaţie aleasă, care i-a

deschis dorul după căutarea adevărului şi l-a îndreptat către filozofie107.

Convertirea la creştinism a Sfântului Iustin s-a întâmplat cu puţin mai

înainte de izbucnirea celui din urmă război iudaic(132-135). Astfel, îndemnat de

un bătrân necunoscut pe care l-a întâlnit pe malul mării la Efes, sau mai curând la

Cezareea Palestinei, Iustin a trecut la creştinism, care a devenit apoi pentru el

singura filozofie adevărată şi folositoare108.

La numai câtăva vreme după convertirea sa la creştinism îl vede, la Efes pe

Sfântul Iustin, unde are loc discuţia sa cu iudeul Tryfon.

Viaţa morală a creştinilor şi suferinţele Mântuitorului Iisus Hristos l-au

impresionat mult pe sfântul Iustin. El însuşi mărturiseşte că îi plăceau învăţăturile

lui Platon, dar auzind calomniile despre creştini şi văzând că ei sunt neînfricaţi în

faţa morţii şi faţă de toate cele ce sunt de temut, a socotit că este cu neputinţă să

trăiască în răutate şi iubire de plăceri109.

Din actul său martiric aflăm că Sfântul Iustin a locuit la Roma, în casa

unuia numit Martin. Aici el înfiinţează după modelul şcolilor păgâne de filozofie,

o şcoală de cateheză creştină în care preda doctrina creştină şi unde, chiar el însuşi

spune că învăţa principiile religiei creştine pe oricine venea la el.

Marele istoric bisericesc Eusebiu de Cezareea ne spune despre Iustin că –

preda în veşmânt de filozof - 110.

Ajuns în culmea gloriei, Sfântul Iustin în costum de filosof predica cuvântul

106 Traducere, introducere, note şi indici de Preot Prof. Dr. Teodor Bodogae, Preot Preof. Dr. Olimpiu Căciulă, Preot Prof. Dr. Dumitru Fecioru Apologeţi de limbă greacă. Bucureşti 1997,p.9107 A. Vacant – professeur au grand seminaire de Nancy, E. Mangenon – professeur a Vinstitut catolique de Paris, continue sous celle de E. Amann – professeur a la Faculte de theologie catholique de L’universite de Strasbourg avec le concours d’un grand nombre de colaborateus Tonie Huitieme Dictionaire de Theologie catolique Deuxieme partie; Ioachim de Flore – Latrie, Paris, p. 2229;108 A. Vacant – professeur au grand seminaire de Nancy, E. Mangenon – professeur a Institut catolique de Paris, continue sous celle de E. Amann – professeur a la Faculte de theologie catholique de L’universite de Strasbourg avec le concours d’un grand nombre de colaborateus Tonie Huitieme Dictionaire de Theologie catolique Deuxieme partie; Ioachim de Flore – Latrie, Paris, p. 2230;109 Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful – Apologia a 11-a XX,1 în Preot Prof. Dr. Teodor Bodogae, Preot Prof. Dr. Olimpiu Căciulă, Preot Prof. Dr. Dumitru Fecioru op.cit. Pagina 11;110 Henri Irene Marrou – Istoria Educaţiei în Antichitate, Editura Meridiane Bucureşti 1996, p. 148;

62

divin şi lupta şi lupta în cărţile sale pentru credinţă.

Printre auditorii lui Iustin se aflau creştini din naştere, ca acel Eucliptos

care apare în Actele martiriului său. Unul din străluciţii săi elevi a fost Tarţian

Asirianul.

Şcoala Sfântului Iustin de la Roma este cea dintâi şcoală creştină cu

pretenţie de metodă şi de argumentare filosofică. Iustin nu se limita la conferinţe

de propagandă adresate păgânilor binevoitori, ci trebuie să fi ţinut cursuri

aprofundate, de grad superior.

Trebuie să spunem că spre deosebire de cateheţi, apologeţii ca de exemplu

Sfântul Iustin Martirul, nu sunt mandataţi de ierarhie, ci sunt laici care predau pe

propria lor răspundere, „filozofi creştini” şi nu doctori ai Bisericii111.

Sfântul Iustin Martirul a scris mai multe lucrări pentru apărarea credinţei

creştine dintre care amintim:

a) Apologia I – adresată către 155 împăratului Antonim Pius şi Senatului

roman, scriere de mare valoare, care ne oferă o mărturie autentică

despre credinţa şi viaţa creştină şi despre Liturghia creştină primară la

jumătatea secolului al II-lea;

b) Apologia a II -a – pe lângă aceasta, încă din multe altele, s-au păstrat

doar fragmente sau numai titlurile lor;

La Roma, datorită activităţii sale filozofice şi catehetice,Sfântul Iustin a

intrat în conflict cu filozoful cinic Crescens, care din invidie şi ură personală l-a

denunţat autorităţilor locale că este creştin.

Astfel, la Roma în timpul prefectului Iunius Rusticus, adică între anii 163-

167, Sfântul Iustin plăteşte cu jertfa vieţii credinţa lui cea atât de scumpă, după

care alungase vreme îndelungată şi pe care în cele din urmă o găsise, o

propovăduise şi o apărase cu toată puterea. Fiind întrebat la judecată despre locul

unde se adună creştinii, el a indicat casa unde se adunau auditorii lui.

111 Henri Irene Marrou – Istoria Educaţiei în Antichitate, Editura Meridiane Bucureşti 1996, p. 250;

63

După moartea lui martirică, conducerea şcolii catehetice de la Roma a luat-

o strălucitul său elev Tarţian Asirianul.

Se mai poate accepta o şcoală legată de Terturian de la Cartegina şi urmaşul

acestuia, Sfântul Ciprian (258).

După cum am spus, aceste şcoli se caracterizează prin scrieri şi lucrări decât

printr-un centru bine fixat.

Astfel Terturian scrie De Baptisimo, un studiu asupra botezului în care sunt

atinse şi chestiuni referitoare la catehumeni. Terturian vorbeşte de tradiţia

botezului copiilor, deşi părerile lui sunt nefavorabile acestei tardiţii.

De anima, o altă lucrare a lui Terturian, prezintă importanţă pentru că este

cel mai vechi tratat de psihologie creştină, despre existenţa,originea şi soarta

sufletului după moarte.

De penitentia tratează despre cele două feluri de pocăinţă, aceea

catehumenilor, şi aceea a creştinilor căzuţi. În prima parte arată cum se pregătesc

catehumenii pentru botez şi în partea a doua vorbeşte despre pocăinţa pe care

creştinul botezat trebuie să o facă atunci când a căzut în unul dintre cele trei păcate

capitale: idolatria,omuciderea şi impudiciţia.

Terturian a analizat foarte profund caracterul idolatru şi imoral al şcolii

clasice. El este pe punctul de a le interzice creştinilor profesoratul, văzând-o ca pe

o meserie total incompatibilă cu credinţa, aflată pe acelaşi plan cu cea a

fabricantului de idoli sau cu cea a astrologilor112.

Dar Biserica nu l-a urmat pe Terturian în interdicţia riguroasă formulată de

el cu privire la profesia didactică.

Prin anul 215, cam în acelaşi timp în care Terturian îşi scria lucrarea De

idolatria, Sfântul Ipolit din Roma redacta pentru uzul comunităţii sale schismatice

acea Tradiţie apostolică, care a cunoscut în Siria, Egipt şi chiar Etiopia un

îndelung răsunet.

Şi acesta cataloghează meseriile incompatibile cu vocaţia unui creştin, dar

112 Henri Irene Marrou – Istoria Educaţiei în Antichitate, Editura Meridiane Bucureşti 1996, p. 218;

64

el nu tratează profesorii cu aceeaşi severitate, ca pe proxenet sau pe fabricantul de

idoli.

Biserica a luat o atitudine normală faţă de cei ce predau în şcolile de tip

clasic, fiind că în aceste şcoli au predat mulţi creştini.

Printre dascălii creştini din primele veacuri trebuie amintit şi Sfântul

Ciprian al Cartaginei. Acesta a fost episcopul Cartaginei(248),iar faptul că la 35 de

ani era celebru, denotă faptul că-şi făcuse deja o frumoasă cultură literară şi

juridică113.

El a fost succesorul lui Terturian la Cartagina, dar nu l-a cunoscut personal

pe acesta, ci numai operele lui. Cultura Sfântului Ciprian era încununată de arta

retorică, pe care a posedat-o în calitate de profesor de retorică, aşa cum ne

informează doi iluştri scriitori patristici: Lactanţiu, care zice că Sfântul Ciprian îşi

câştigase o mare glorie din profesiune artei oratorice şi Fericitul Ieronim, care

notează că Ciprian Africanul la început a predat cu glorie retorica.

Nu ni s-a păstrat nimic din pledoariile sale din perioada păgână, dar dacă

putem stabili o legătură între talentul său oratoric şi prima lucrare publicată după

convertire Ad Donatum putem conchide că talentul său avea înclinaţie spre

conversaţia înaltă şi spre descrieri.

Din vremea anilor de studii şi a profesoratului său retoric, el a legat

prietenii strânse cu păgânii de seamă, care vor rămâne lângă el într-un fel sau altul,

până la sfârşitul vieţii sale încununată cu martiriul.

O altă şcoală în Galia era legată de numele Sfântului Irineu el Lungdunului.

Acesta lupta împotriva gnosticilor, cu care prilej a elaborat o interesantă şi bogată

teologie cu rădăcini atât în Apus cât şi în Răsărit.

Presiunea gnosticilor, care circulau tot timpul şi ridicau şcoli, periclita

situaţia Bisericii atât în Apus cât şi în Răsărit.

Reprezentanţi gnostici ca Ptolemeu şi Marcu, ajunseseră până la valea

113 Henri Irene Marrou – Istoria Educaţiei în Antichitate, Editura Meridiane Bucureşti 1996, p. 220;

65

Ronului şi la Lungdunum. Dar, Irineu a înţeles de la început căci pentru a combate

aceste secte, nu era de ajuns respingerea ideilor lor, ci era necesară reorganizarea

Bisericii şi definiţia învăţăturii ei simultan.

În teologie, el a pus accentul pe Biserică, iar practic el s-a străduit personal

să readucă în sânul ei pe toţi vechii şi noii prieteni atraşi de eretici.

Tot la acest capitol mai trebuie amintită şcoala siriacă iniţiată de Tarţian

Sirianul şi din cadrul căreia a ieşit traducerea Bibliei numită „Peşito” în secolul III;

şcoala coptică din Egipt, care a produs traducerea Bibliei tot în secolul III şi şcoala

romană, cu un şir de teologi care scriu mai mult în greceşte, ca Ipolit şi Caius, şi

latineşte, ca Minuciu Felix şi Novaţian, fără însă a putea crea un învăţământ

adevărat.

66

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE BIBLICE

Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu

binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii

Ortodoxe Române, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de

Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte

osteneli, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

(I.B.M. al B.O.R.), Bucureşti, 2001.

IZVOARE PATRISTICE

1. Clement Alexandrinul - Pedagogul – scrieri, Partea I, Traducere,

introducere, note şi indici de Prof. dr. Fecioru, Bucureşti, ed. IBM al

BOR, 1982.

2. Apologeţi de limba greacă, - Traducere, introducere, note şi indici

de Preot Prof. Dr. Teodor Bodogae, Preot Prof. Dr. Olimpiu Căciulă,

Preot Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Bucureşti , ed. IBM al BOR, 1987.

3. Eusebiu din Cezareea – Istoria Bisericească, traducere de Teodor

Bodogae, ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1987.

LUCRĂRI ÎN VOLUM

1.M. Bulacu – Şcoala exegetică biblică din Antiohia – Bucureşti, 1932;

2. Preot Dumitru Călugăr – Catehetica – Manual pentru institutele

teologice, Bucureşti, 1976;

67

3. Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman – Patrologie – volulum I, Bucureşti,

1985;

4. I. N. Lungulescu – Şcoala Alexandrină în lumina operelor lui

Panten, Clement şi Origen, Râmnicul Vâlcea, 1930;

5. Henri Irene Marrou – Istoria Educaţiei în Antichitate – Editura

Meridiane, Bucureşti, 1996;

6. Dr. Nicodim Milaş – Compendiu la canonul 6 al Sinodului

Ecumenic de la Niceea, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Volumul I –

1987;

7. Prof. Dr. Teodor. M. Popescu – Biserica şi cultura, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 1996;

8. Preot. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Preot Prof. Dr. Milan Şesan, Preot

Prof. Dr. Teodor Bodogae – Istoria bisericească universală,

Bucureşti,1987.

68

CURRICULUM VITAE

Subsemnatul Rizea D. Cristian m-am născut la data de 8 septembrie 1977 în municipiul Bucureşti din părinţii Dumitru şi Alexandrina.

Am urmat clasele I-VIII la Şcoala Generală Nr. 103 din Bucureşti, între anii 1984 – 1992.

Din 1992 până în 1994 am studiat la Şcoala Complementară a Liceului Industrial Rocar Bucureşti.

Între 1995 – 1998 am urmat cursurile Liceului Seral la aceeaşi instituţie.

În anul 1998 am întrerupt liceul pentru a satisface stagiul militar.Am intrat în viaţa monahală în luna mai a anului 1999 la Mănăstirea

Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui.În anul 2000 am primit tunderea monahală cu numele de Eftimie.În anul 2001, la 21 octombrie, am fost hirotonit întru ierodiacon, iar

la 26 octombrie întru ieromonah.Între anii 2002 – 2003 am absolvit Liceul Teoretic din Vaslui.Din anul 2003 sunt preot slujitor la Mănăstirea Sfintei Cruci din

Oradea.Între anii 2003-2007 la îndemnul şi cu sprijinul Maicii Stareţe

Stavrofora Mina Bădilă am urmat cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Oradea – specializarea Teologie Pastorală – pe care am absolvit-o cu teza de licenţă: „Păstorul de suflete – slujitorul lui Dumnezeu şi al oamenilor, în lumina Noului Testament”.

Între anii 2011-2013 am urmat cursurile de master la specializarea Istorie bisericească şi gândire creştină, desfăşurate în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Episcop Dr. Vasile Coman” din Oradea, pe care le absolv cu prezenta lucrare de disertaţie.

69

DECLARAŢIE

Subsemnatul Rizea Cristian (Eftimie), masterand la Facultatea de

Teologie Ortodoxă „Episcop Dr. Vasile Coman” a Universităţii din Oradea,

specializarea Istorie bisericească şi gândire creştină, declar pe propria răspundere

că pentru întocmirea acestei lucrări nu am folosit alte surse decât cele menţionate

în bibliografie.

Semnătura,

70