CURSUL 5

DESPRE LIMITELE AUTORITĂŢII ASUPRA INDIVIDULUI

Ideea de a raporta libertatea umană atât la raţiune cât şi la necesitate, idee

fundamentală în opera lui Spinoza ce a fost preluată de iluminişti şi dezvoltată în cadrul

filosofiei politice din sec al 18-lea şi al 19-lea. În acest cadru corelaţia libertate-necesitate

dobândeşte sensuri noi, prin necesitate înţelegându-se nu atât legile naturii cât legile juridice

care exprimă stringenţele inevitabile ale convieţuirii oamenilor în cadrul societăţii. Această

corelaţie va sta la baza ideii statului de drept, stat în care fiecare cetăţean este liber, deoarece

voinţa sa nu se subordonează nici unei alte voinţe subiective, nici unui ordin arbitrar, ci

numai necesităţii sociale obiective exprimate de legile statului.

Rousseau şi Kant considerau în sec 18 că rolul legilor şi al statului este de a asigura

condiţiile necesare convieţuirii oamenilor, desfăşurării normale a vieţii sociale, prin

asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor umane. În viziunea lor statul se

subordonează societăţii slujind-o prin crearea cadrului de drept necesar activităţii libere a

oamenilor şi a grupurilor sociale. Dar în sec 19 raportul dintre stat şi societate va căpăta alte

interpretări, în cadrul doctrinelor politice utopice – socialiste, comuniste – corelaţia libertate

raţiune îmbracă forma principiului fundamental care afirmă că libertatea individuală nu se

poate realiza decât într-o societate raţională, o societate bazată pe egalitate, echitate şi

dirijare deliberată. Acest principiu duce la o subordonare a idealului libertăţii faţă de idealul

egalităţii şi echităţii, precum şi la o subordonare a societăţii faţă de stat; în loc de a sluji

societatea adaptându-se opţiunilor indivizilor şi grupurilor sociale şi lăsându-le să-şi rezolve

problemele fără constrângeri autoritare, statul dictează societăţii în numele „misiunii

superioare” ce i se atribuie, aceea de a crea o organizare „raţională”, bazată pe egalitate.

Această misiune poate servi drept justificare pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor

individuale, pentru ignorarea intereselor particulare sau de grup, căci se presupune că orice

interese particulare pot şi trebuie să fie sacrificate în numele interesului general pe care l-ar

reprezenta o organizare socială ideală. Pentru a-şi realiza misiunea, pentru a transpune în

1

realitate un proiect ideal de organizare socială raţională statul trebuie să concentreze în

mâinile sale întreaga putere, nu numai politică ci şi economică existentă. Societatea atât prin

membri săi individuali, cât şi prin grupurile sale, este astfel privată de orice mijloace prin care

ar putea ţine sub control puterea de stat. Ea nu poate preveni abuzul de putere şi nici

încălcarea libertăţii omului.

Şi în alte concepţii din sec 19 corelaţia libertate-raţiune conduce la etatism, adică la

subordonarea societăţii faţă de stat. Spre exemplu, pentru Hegel, voinţa individuală a omului

se identifică cu pasiunea subiectivă şi interesul particular, în timp ce statul reprezintă raţiunea

obiectivă şi interesul general (binele tuturor, moralitatea). În această interpretare, statul are o

„misiune” superioară de îndeplinit, aceea de a satisface interesul general, cerinţele raţiunii şi

individul trebuie să i se supună necondiţionat. Libertatea sa nu poate fi nimic altceva decât

libertatea pe care i-o acordă statul, căci statul este realizarea libertăţii. De aici rezultă o

minimalizare a drepturilor şi a libertăţilor individuale, ca şi o supraapreciere a statului. La

Hegel există o mistică a statului înţeles ca reprezentând ideea divină aşa cum se înfăţişează ea

pe pământ. Mistica statului combinată cu mistica voinţei de putere a lui Nietzsche vor fi

exploatate în folosul lor de ideologiile fasciste. Plecând de la ideea că totul este voinţă de

putere, că această voinţă este firească, sănătoasă şi binevenită, în timp ce voinţa slabă,

valorile supunerii, compromisului, democraţiei sunt simptome de degenerare, Nietzsche

glorifică oamenii înzestraţi cu voinţă puternică pe care îi consideră conducători înnăscuţi,

care impun instinctiv o anumită ordine socială, nemaiavând nevoie de nici o justificare pentru

ceea ce fac. Asemenea oameni vin ca trăsnetul sau ca destinul, pentru ei nu se pune nici

problema responsabilităţii, nici problema vinei şi este normal ca oamenii obişnuiţi să li se

supună, crede gânditorul german. Este evident că aici nu se mai pune problema libertăţii:

liber este numai conducătorul înnăscut, toţi ceilalţi devin sclavii săi.

Etatismul are consecinţe nefaste pentru libertatea umană. Atât în interpretarea fascistă

cât şi în cea utopică de tip socialist, comunist în care misiunea statului este de a impune o

ordine socială ideală, de a crea o societate nouă, echitabilă, el presupune sacrificarea

libertăţilor individuale în numele unui presupus „bine general”, situat într-un viitor nebulos şi

acumularea unei puteri politice maxime, nelimitate în mâinile conducerii executive supreme.

2

Tocmai constatare necesităţii de a limita puterea de stat a constituit punctul de pornire

al unor concepţii politice radical opuse, teoriile individualiste, care îşi au originea timpurie în

ideile iluminismului anglo-saxon şi care s-au dezvoltat cu precădere în cadrul gândirii

britanice şi americane. În cadrul acestor teorii, scopul statului şi al conducerii politice nu este

nici realizarea unui presupus „bine general”, conform principiilor abstracte ale raţiunii, nici

instaurarea unui sistem ideal de organizare socială bazat pe egalitate şi echitate, scopul este

doar acela al apărării drepturilor şi libertăţilor individuale. Ca urmare, singurele constrângeri

pe care le poate exercita statul sunt cele destinate apărării acestor drepturi şi libertăţi. O

restrângere a libertăţii unui om este legitimă numai atunci când prin intermediul ei se

previn alte încălcări, mai mari, ale libertăţilor oamenilor. În viziunea liberală de tip

individualist nu societatea se subordonează statului, ci statul se subordonează societăţii: nu se

sacrifică libertatea de dragul egalităţii şi echităţii, ci se sacrifică cerinţele de egalitate şi

echitate pentru a menţine libertatea individuală.

Despre autoritate în diferite medii Autoritatea în stat

Autoritate înseamnă, întâi de toate, capacitatea unui stat de a indeplini functiile sale.

Intelegerea corecta a functiilor statului limiteaza dar concentreaza campul de actiune al

autoritatii si duce la evitarea deturnarii autoritatii spre autoritarism. Dictatura nu inseamna

autoritate. Mai mult decat atat, dictatura inseamna negarea principiului autoritatii. Autoritatea

inseamna ordine de drept si eficienta. Ambele atribute ale exercitiului autoritatii sunt

indispensabile.

Autoritatea nu se poate defini decat in democratie. Caci mai mult decat orice,

autoritatea inseamna legitimitate. Puterea care exercita actul de autoritate, modalitatea de

delegare, limitele si perspectivele autoritatii trebuie statuate ca atare. Sistemul trebuie, de

asemenea, sa-si creeze mecanismele de sanctionare a abaterilor de la acest principiu, fie ca

aceste abateri se petrec in sensul slabirii autoritatii, fie in cel al excesului de autoritate.

In situatia in care puterea in exercitiu nu este legitima atunci inseamna ca una dintre

cerintele fundamentale ale autoritatii a fost incalcata. Instituirea puterii fara a fi insotita de 3

legitimitate inseamna cel putin incalcarea ordinii de drept. O putere lipsita de legitimitate se

va ascunde de ochii propriilor cetateni si, pentru a se mentine, va cauta sa-i transforme in

supusi.

Intre comportamentele deviante ale autoritatii diferentele sunt aparente. Puterea care isi

va vedea slabita autoritatea va incerca sa si-o mentina prin forta. Va proceda la incalcari ale

libertatilor fundamentale si ale ordinii de drept. Neindemanarea bruscheaza intotdeauna. Iar

puterea care dovedeste exces de autoritate va starni nemultumire si va adanci conflicte care

vor sfarsi prin a o subrezi. Haosul si autoritarismul sunt doua fete ale aceluiasi taler.

Autoritarismul naste o suprastructura si o birocratie care sfarsesc prin a starni haosul. Iar

haosul duce la tresariri brutale ale vanitatii puterii politice. Cele doua abateri ale aplicarii

principiului autoritatii se constituie in tot atatea amenintari la adresa democratiei si ale

cetateanului.

Autoritatea presupune existenta unui parteneriat intre stat si cetatean. Statul respecta

institutia numita cetatean si nu foloseste puterea pe care cetateanul i-a acordat-o prin procesul

democratic pentru a o intoarce apoi impotriva acestuia. Aceasta premisa exclude orice

compatibilitate intre dictatura si exercitarea corecta a principiului autoritatii. Dictatura se

izoleaza fatalmente de propriul popor si poate supravietui numai prin ingradirea drepturilor si

libertatilor fundamentale. Autoritatea, in schimb, exclude orice forma de represiune.

Autoritatea este mai puternica decat autoritarismul. Puterea unei administratii nu sta in

brutalitatea organelor sale de represiune, ci in increderea pe care i-o acorda cetatenii sai. O

autoritate reala se sprijina pe proprii cetateni si nu lupta impotriva lor.

In acest fel, autoritatea devine nu o sursa de amenintare, ci o forma de protectie a

cetateanului. De autoritate nu trebuie sa-ti fie frica. Acea autoritate care inspira frica pierde

cel mai mare sprijin al unei puteri politice: increderea si sustinerea propriilor cetateni. Nu mai

suntem in Evul Mediu, in universul grotesc al lui Hyeronimus Bosch pentru a crede ca o buna

guvernare e cea care baga groaza in supusi. Vremea executiilor demonstrative a trecut.

Autoritatea trebuie sa inspire siguranta. De altfel, obiectivul final al unei guvernari bazate pe

autoritate este cresterea sigurantei cetateanului.

4

Siguranta cetateanului nu este un concept abstract. Domeniile sale sunt precise iar

gradul in care siguranta cetateanului este garantata are, cel mai adesea, posibilitati de a fi

cuantificat. Asumarea sigurantei cetateanului drept concept central al politicilor de guvernare

presupune intelegerea actului de guvernare ca un management al riscului.

Guvernarea se defineste ca management al riscurilor si principalele riscuri de natura

economica ce trebuie evitate in actul de guvernare. In acelasi fel pot fi prezentate riscurile ce

se intalnesc in alte domenii. Important este ca diminuarea riscului duce, practic, la cresterea

sigurantei cetateanului. Este foarte important ca guvernarea sa aiba in vedere scaderea

factorilor de risc. Acest lucru nu se poate petrece numai din spirit prudential, asa cum de

pilda e suficient sa stingi focul in soba pentru a preintampina un incendiu. In aceasta privinta

doar simpla prudenta nu e suficienta. Scaderea factorilor de risc implica, obligatoriu,

cresterea gradului de performanta. Scaderea riscului monetar, financiar sau comercial obliga

la o economie performanta.

Siguranta cetateanului este un concept care nu se raporteaza doar la categoria de

pericole ce-l pandesc, in derularea diferitelor dimensiuni ale existentei sale. El se refera in

egala masura la predictibilitatea existentei sale. Incertitudinea, imprevizibilitatea constituie

factori de risc care erodeaza demnitatea persoanei. Impredictibilitatea este o componenta

arhaica a societatii. O societate moderna, organizata, pe norme, legi si reglementari stabile isi

reduce arbitrariul, avand un grad sporit de predictibilitate, util nu numai la nivelul sigurantei

personale, dar si la cel al sigurantei in afaceri sau al sigurantei nationale.

In miezul sau, politica inseamna lupta pentru putere. Daca nu ai putere, nu poti face

nimic. Pana si pentru a fi martir iti trebuie o anumita forma de putere. Cel care detine la un

moment dat puterea, are de facut doua lucruri cu ea: s-o exercite si s-o apere. Cu cat exercitiul

puterii este mai eficient pentru cetateni, cu atat puterea este mai usor de aparat in fata

celorlalti care o doresc pentru dansii. In sine, a dori puterea nu e un lucru rau si cine nu

iubeste puterea ar trebui sa se mute din politica intr-o alta indeletnicire mai potrivita cu

reveria si cu multumirea de sine. Dar a iubi prea mult puterea e periculos, e neintelept.

Autoritatea este invelisul institutional al puterii. Puterea este o presiune care naste, oricat ar fi

eficace si de larga in binefaceri, impotrivire. Nefiind destula bunastare pentru toti cei care vor

5

sa o capete, vor fi intotdeauna nemultumiti. Ei nu se vor supune de bunavoie, ci vor fi nevoiti

sa se supuna, asteptand un moment prielnic. Autoritatea este modalitatea prin care puterea se

relationeaza nu numai fata de cei care o primesc de bunavoie ci si fata de cei care o

ponegresc.

TEME DE DEZBATERE:

1. Unde începe autoritatea societăţii asupra individului?

2. Cât anume din viaţa omului trebuie lăsat în seama individualităţii şi cât în seama

societăţii? Individualităţii trebuie să-i aparţină acea parte din viaţă care interesează în

principal individul; societăţii partea care interesează în special societatea. Conduita

constă în a nu aduce daune intereselor altuia şi aşi asuma sarcinile ce îi revin.

3. Ce rol joacă individul într-un stat democratic?

4. Când fiecare face ce-i place, se face adesea ceea ce nu place altora. Aceasta nu

înseamnă libertate. Libertatea înseamnă mai puţin să facem ce vrem, cât a nu fi

supuşi altuia, ea înseamnă a nu supune voinţa altuia voinţei noastre. Nici un om

care nu este liber dacă nu este stăpân. Nu există libertate acolo unde nu există

legi sau unde cineva este deasupra legilor. Nici chiar în starea de natură omul nu

este liber decât datorită legii naturale, care porunceşte tuturor. Un popor liber se

supune, dar nu ca o slugă: el are conducători nu stăpâni. El se supune legilor, dar

nu se supune decât lor. Tocmai datorită legilor el nu se supune oamenilor. Soarta

libertăţii este legată de soarta legilor, ea domneşte sau piere odată cu ele.

J.J.Rousseau

5. O putere legitimă poate guverna fără frică încrezându-se în consensul populaţiei,

cea nelegitimă manifestă frică faţă de popor, propria ei violenţă stârneşte violenţa

celorlalţi, din frică ea caută să-şi asigure poziţia printr-o teroare crescândă astfel

frica devine starea de spirit fundamentală a tuturor. Legitimitatea este ca o

formulă magică, ce prin încredere creează o ordine indispensabilă; nelegalitatea

este domnia violenţei, care generează prin neîncredere şi frică la rândul ei

violenţa. K. Jaspers – Originea şi sensul istoriei

6

6. Comentaţi ideea lui J.P.Sartre: Omul poate întotdeauna scăpa de constrângere,

cel puţin prin sinucidere.

7. Autoritate: dreptul de a efectua o acţiune sau alta, inclusiv dreptul de a edicta legi,

precum şi toate drepturile pe care le presupune guvernarea. Autoritatea se deosebeşte

de putere şi este înţeleasă ca o competenţă care impune ascultarea, renunţarea la a

acţiona după propria judecată. Existenţa unei structuri de autoritate presupune existenţa

unui criteriu public.

8. Libertatea completă presupune următoarele cinci componente:

a. independenţă;

b. caracter privat;

c. capacitate;

d. oportunitate;

e. putere.

9. Locke susţine: „Unde nu există lege, nu există libertate”

10. Întotdeauna problema libertăţii politice a constat în căutarea unor reglementări care să

modereze puterea.

Protecţia legilor a fost înţeleasă în trei moduri diferite:

- modelul grecesc, care constituie o interpretare legislativă;

- modelul roman, care se apropie de concepţia englezească a dominaţiei legii;

- modelul propus de liberalism, care este constituţionalismul.

7

De la domnia legii la dominaţia legislatorilor – domnia legii şi lupta împotriva corupţiei

DOMNIA LEGII

Condiţiile dintr-o ţară liberă se deosebesc cel mai limpede de acelea dintr-o ţară aflată

sub un guvernământ samavolnic prin respectul acordat marelui principiu cunoscut sub

numele de Domnia Legii. Acesta înseamnă că în toate acţiunile sale guvernământul este

îngrădit de reguli neschimbătoare anunţate în prealabil, reguli care permit să se prevadă cu o

certitudine mulţumitoare felul în care autorităţile îşi vor folosi în diverse situaţii puterile

coercitive, şi că fiecare să-şi planifice propriile activităţi pe temeiul acestei cunoaşteri. Cu

toate că un astfel de ideal nu poate fi atins nicicând în chip perfect, căci legiuitorii, ca şi cei

cărora li se atribuie aplicarea legii, sunt supuşi greşelilor, e destul de clară chestiunea

esenţială: că libertatea de acţiune a organelor executive care exercită puterea coercitivă

trebuie să fie redusă cât de mult posibil. Cu toate că orice lege restrânge într-o anumită

măsură acţiunile individuale, prin aceea că afectează mijloacele pe care oamenii le pot folosi

în atingerea scopurilor lor, sub domnia legii guvernământul nu-şi permite să ia măsuri ad-hoc

care nesocotesc eforturile oamenilor. În cadrul regulilor cunoscute, individul est liber să caute

să-şi împlinească scopurile şi dorinţele personale, având siguranţa că puterile statului nu vor

fi folosite în chip deliberat pentru a-i zădărnici eforturile.

Un caz particular al distincţiei mai generale dintre domnia legii şi guvernământul

samavolnic […] este şi distincţia dintre […] cadrul legal stabil, în interiorul căruia activitatea

este călăuzită de decizii individuale, şi conducerea activităţii economice de către o autoritate

centrală. În primul caz, guvernământul se limitează la a stabili reguli care fixează condiţiile în

care resursele disponibile pot fi folosite, lăsând indivizilor să hotărască în ce scopuri vor fi

folosite. În al doilea caz, guvernământul dirijează utilizarea mijloacelor de producţie în

anumite scopuri[…]. Într-o lume în care totul a fost prevăzut în amănunt, statul nu reuşeşte

mai niciodată să rămână imparţial. Căci acolo unde efectele politicii guvernământului asupra

oamenilor sunt minuţios cunoscute, acolo unde guvernământul ţinteşte în mod direct astfel de

afecte, el […] e constrâns să devină părtinitor, să impună oamenilor aprecierile sale şi, în loc

să le fie de ajutor în împlinirea propriilor lor scopuri, el este cel care le alege scopurile.

8

Un rezultat necesar, dar numai aparent paradoxal, ce decurge de aici este că egalitatea

formală în faţa legii este în conflict şi, de fapt, e incompatibilă cu orice activitate a guvernului

care ţinteşte în mod deliberat realizarea unei egalităţi ridicate sau esenţiale între diferiţi

oameni, şi că orice politică prin care se ţinteşte un ideal a cărui esenţă este dreptate

distributivă va duce la nimicirea domniei legii. Pentru a produce acelaşi rezultat pentru

oameni diferiţi e necesar ca ei să fie trataţi în mod diferit. Or, a le da unor oameni diferiţi

aceleaşi şanse obiective nu înseamnă a le da aceeaşi şansă subiectivă. Nu se poate nega că

domnia legii produce o inegalitate economică –tot ceea ce poate fi susţinut e că această

inegalitate nu se produce astfel încât să afecteze anumiţi oameni în anumite moduri.

Statul ca instrument oficial de putere este chemat să acţioneze nu numai în

direcţia asigurării libertăţii necesare vieţii oamenilor, ci şi a exercitării autorităţii.

Libertatea – problemă social-politică

Corelaţia libertate-necesitate dobândeşte sensuri noi, dacă prin necesitate înţelegem (în

context social) nu atât legile naturii, cât legile juridice (care exprimă exigenţele convieţuirii

oamenilor în cadrul societăţii)

Aceste sensuri ale raportului libertate-necesitate stau la baza teoriei  « statului de drept »,

stat a cărui esenţă constă în faptul că fiecare cetăţean este liber deoarece voinţa sa nu se

subordonează nici unei alte voinţe subiective, nici unui ordin arbitrar, ci numai necesităţii

sociale obiective exprimate de legile statului.

Ca urmare, la baza statului de drept trebuie să stea principii ca :

- supremaţia legii

- separaţia puterilor

- pluralism politic

- pluripartitism ,s.a.

Rousseau, Kant s.a. (sec.18) considerau că rolul legilor şi al statului este de a asigura

condiţiile necesare convieţuirii oamenilor, desfăşurarea normală a vieţii sociale, prin

9

argumentarea drepturilor şi libertăţilor umane. În viziunea lor, statul se subordonează societăţii,

slujind-o prin crearea cadrului de drept necesar activităţii libere a oamenilor şi grupurilor.

Există şi alte concepţii cu privire la raportul stat-societate prin prisma libertăţii. Astfel din

analiza corelaţiei libertate-raţiune (idee constitutivă a iluminismului) rezultă (conform unor

doctrine politice) că libertatea individuală nu se poate realiza decât într-o societate raţională care

– în interpretările respective – înseamnă o societate bazată pe egalitate, echitate şi dirijare

deliberată. Aceasta înseamnă însă – în fond – subordonarea idealului libertăţii faţa de idealul

egalităţii şi echităţii, precum şi o subordonare a societăţii faţa de stat ; de aici, în loc ca statul sa

slujească societatea, statul dictează societăţii ceea ce poate duce la constrângeri exterioare  ; la

încălcarea drepturilor şi libertăţilor, la subordonarea intereselor particulare «în numele

interesului general».

In final, asemenea concepţie (ca şi altele) conduce la etatism, la subordonarea societăţii

faţa de stat, la golirea de conţinut a libertăţii individuale (vezi statul fascist, statul de dictatura a

proletariatului).

Conceptul de lege

Legea reprezintă un raport esenţial, necesar, general, repetabil şi relativ stabil între

sisteme (sau fenomene, procese) diferite, între laturile interne sau între stările succesive ale

aceluiaşi sistem (sau proces) ; ea exprimă tendinţa generală de evoluţie a sistemelor (proceselor,

fenomenelor)

Trăsături :

1. Trăsătura fundamentală a legii este esenţialitatea (legea şi esenţa sunt concepte de

acelaşi ordin, care asigură aprofundarea de către om a cunoaşterii fenomenelor).

Fiind un raport esenţial legea nu se identifică totuşi cu esenţa ; aceasta din urma

este mai cuprinzătoare (se referă nu numai la raporturi, ci cuprinde şi însuşiri !

Legea este un raport al esenţelor!)

2. Legea este un raport necesar (necesitatea raporturilor legice decurge din caracterul

esenţial al acestora, din natura internă a proceselor pe care le guvernează)

10

3. Caracterul general al raporturilor legice constă în valabilitatea acestora pentru o

clasă întreagă de sisteme (Ca expresie a generalului, legea nu este independentă de

fenomenele particulare, nu există în afara acestora, ci exprimă ceea ce le este

comun, ceea ce le apropie şi le aseamănă. Cu alte cuvinte legea exprimă identitatea

în diversitate)

4. Celelalte trăsături ale raporturilor logice – repetabilitatea, stabilitatea – se

întemeiază pe caracterul lor esenţial, necesar şi general, fiind consecinţa şi

manifestarea acestora.

Precizare : Stabilitatea legii este relativă şi nu absolută; este o stabilitate influenţată de

interacţiunea dintre lege şi condiţii, în sensul ei. (Legea acţionează numai în prezenţa unor

condiţii corespunzătoare, care pot varia în anumite limite ; este vorba însă nu de orice fel de

condiţii, ci de acelea interne şi esenţiale.)

Dreptatea trebuie raportată la drepturile naturale ale omului, ea reprezentând satisfacerea

acestor drepturi.

liberalul Federic Bastiat (1801-1850)

„Ce este legea? Este organizarea colectivă a dreptului individual la legitimă apărare. Fiecare

dintre noi are dreptul natural, venit de la Dumnezeu, de a-şi apăra propria persoană, libertatea

şi proprietatea pentru că acestea sunt cele trei elemente ce constituie şi prezervă viaţa, aceste

drepturi se completează reciproc niciunul nefiind cu putinţă în absenţa celorlalte. Ce sunt

aptitudinile noastre dacă nu o extensie a personalităţii noastre? Ce este proprietatea altceva

decât o extensie a aptitudinilor noastre?

Dacă fiecare dintre noi are dreptul de a-şi apăra, fie şi prin forţă, persoana, libertatea şi

proprietatea atunci mai mulţi oameni au dreptul de se asocia, de a organiza o forţă comună

pentru a putea proteja constant aceste drepturi. Dreptul colectiv, raţiunea acestuia de a exista,

principiul şi legitimitatea sa, are la bază dreptul individual. În consecinţă această forţă

comună nu poate avea vreun alt scop decât acela al forţelor individuale cărora li se substituie. 

Prin urmare, motivul pentru care un individ nu poate atenta în mod legitim la persoana,

liberatea sau proprietatea unui alt individ, este şi motivul pentru care forţa comună nu poate fi

11

aplicată legitim pentru a distruge persoana, liberatea sau proprietatea indivizilor sau claselor.

De aceea o astfel de perversiune a forţei este, în ambele cazuri, contrară premizelor iniţiale.

Cine îndrăzneşte să spună că forţa ne-a fost dată nu pentru a ne apăra drepturile ci pentru a

distruge drepturile egale ale semenilor noştri? Ceea ce nu este just în cazul fiecărei forţe

individuale ce se exercită izolat poate oare deveni just în cazul forţei colective care nu este

altceva decât unirea organizată a forţelor izolate?

Prin urmare, este evident că legea este organizarea dreptului natural la legitimă apărare, este

substituirea forţelor individuale printr-o forţă colectivă aceasta având aceeaşi menire precum

forţele individuale, anume de a proteja persoanele, libertăţile şi proprietăţile, de a conserva

drepturile fiecăruia, de a face ca justiţia să domnească pentru fiecare dintre noi.” „Legea este

dreptatea, dar legea nu-şi poate asuma sarcina de a-i face pe oameni fericiţi, de a înlătura

inegalitatea sau nemulţumirile sociale, misiunea ei este doar aceea de a împiedica pe cineva

să uzurpe dreptul altcuiva. Care sunt popoarele cele mai morale, mai fericite, mai liniştite?

Cele pentru care Legea intervine cel mai puţin în activitatea privată, cele care au parte de o

guvernare care îşi face cât mai puţin simţită prezenţa.”

Privind societatea ca pe un spaţiu complex de joc – în care se desfăşoară jocul economic

al concurenţei libere, jocul politic al competiţiei dintre partide şi grupuri sociale, jocul

confruntării de idei şi valori – şi membrii ei ca pe participanţi la joc Friedrich Hayek (1899-

1992) subliniază că, la fel ca oricare alte jocuri, competiţiile şi confruntările sociale necesită un

cadru normativ; astfel competiţia economică nu presupune doar organizarea adecvată a anumitor

instituţii cum sunt banii, pieţele şi canalele de transmitere a informaţiilor ci depinde de existenţa

unui cadru juridic potrivit. Legile reprezintă tocmai acest cadru normativ necesar tuturor

jocurilor economice şi politice desfăşurate de cetăţeni, ansamblul regulilor jocului social.

„Dreptatea procedurală constă în respectarea normelor de procedură, reguli de conduită,

cerinţe formale şi nu este vorba de o dreptate distributivă axată pe distribuirea valorilor,

avantajelor, rolurilor conform unui ideal abstract de echitate sau de merit. Echitatea nu provine

din justeţea distribuirii resurselor, rezultatelor, răsplăţilor în raport cu anumite criterii stabilite

anterior jocului sau independente de cursul jocului, ci din faptul că şansele de câştig sunt egale,

12

rezultatele obţinute de fiecare jucător depind simultan de capacitatea şi meritele lui, dar şi de

întâmplare, noroc şi neşansă”. Hayek.

Problema corupţiei

1. Ce este corupţia?

Deşi termenul de corupţie este frecvent asimilat cu lipsa de moralitate, el se referă la

relaţiile dintre autorităţi şi cetăţeni şi înseamnă, de fapt, folosirea abuzivă a puterii publice, în

scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup. Pentru că au realizat pericolul social al

acestui tip de abuz şi pentru a-l descuraja, legiuitorii au definit corupţia printr-o serie de fapte

cu caracter penal.

2. Ce înţeles dă legea românească corupţiei?

Faptele de corupţie sunt fapte penale, ele prezintă un pericol social deosebit de grav şi se

pedepsesc cu închisoare. Acestea sunt prevăzute în:

- Legea 15/1968 Codul Penal al României, Art. 254 - 258,

- Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie,

- Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea

demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea

corupţiei modificatã şi completată de OUG 40/2003,

- Legea 503/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului 43/2002, privind

Parchetul Naţional Anticorupţie,

- Ordonanţa de urgenţă nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor

publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a

corupţiei.

Faptele de corupţie sunt fapte penale, ele prezintă un pericol social deosebit de grav şi

se pedepseşte cu închisoare. Principalele infracţiuni de corupţie sunt: darea de mită

(promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase unui funcţionar, direct sau indirect, în

13

scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle

sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri); luarea de mită (fapta

funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se

cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a

îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de

serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri); traficul de influenţă

(primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri,

direct sau indirect, pentru sine ori pentru altă persoană, săvârşită de către o persoană care are

influenţă sau lasă să se creadă că are destulă influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l

determina să facă ori sã nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu); primirea de

foloase necuvenite (primirea de către un funcţionar, direct sau indirect, de bani ori de alte

foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul

acesteia).

3. Ce nu este corupţia?

a. Bacşiş

În cazul anumitor profesii liberale, în particular cele prin care se prestează servicii

direct clienţilor (taximetrişti, ospătari, frizeri etc) s-a încetăţenit o cutumă: clienţii plătesc un

surplus pentru serviciile prestate, în semn de mulţumire faţă de calitatea serviciului. Deşi

practicienii în cauză pot abuza de aceasta cutumă favorabilă, ea nu constituie corupţie.

b. Abuz administrativ

Situaţia în care un funcţionar public, oficial sau demnitar abuzează de funcţia deţinută

împotriva intereselor unei persoane fără ca fapta sa să aibă drept mobil obţinerea de beneficii

personale nu constituie corupţie, ci abuz contra intereselor persoanei. Numai abuzurile având

ca mobil satisfacerea unor interese personale constituie fapte de corupţie. Sancţiunea legală

pentru o faptă de corupţie este penală (închisoare) şi atrage pierderea unor drepturi civile, iar

pentru neglijenţa în serviciu sancţiunea legală este administrativă (avertizare, diminuarea

salariului, suspendarea din funcţie etc).

14

c. Neglijenţa

Situaţia în care un funcţionar public, oficial sau demnitar neglijează sarcinile de

serviciu, prejudiciind o persoană, fără ca fapta acestuia să aibă drept mobil obţinerea de

beneficii personale nu constituie corupţie, ci neglijenţă sau incapacitate administrativă.

Numai acele acte de neglijenţă care au ca mobil satisfacerea unor interese private constituie

fapte de corupţie. Sancţiunea legală pentru o faptă de corupţie este penală (închisoare) şi

atrage pierderea unor drepturi civile, iar pentru neglijenţă în serviciu sancţiunea legală este

administrativă (avertizare, diminuarea salariului, suspendarea din funcţie etc).

d. Eroare în actul de justiţie

Situaţia în care un cetăţean este nemulţumit de hotărârea dată de instanţa de judecată

pentru că o consideră greşita (neîtemeiată) sau pentru că nu este conformă cu legea (ilegală)

se numeşte eroare judiciară. Eroarea judiciară nu poate fi considerată un act de corupţie decât

dacă se pot prezenta indicii conform cărora soluţia eronată a fost motivată de obţinerea de

beneficii personale de către magistratul în cauză. Eroarea judiciară se constată de către

Ministerul Justiţiei şi se sancţionează disciplinar de către Consiliul Superior al Magistraturii.

e. Incompetenţa

Situaţia în care un funcţionar public, oficial sau demnitar ocupă poziţii pentru care sunt

subcalificaţi şi nu îşi pot aduce la îndeplinire obligaţiile - sarcinile conform cerinţelor de

competenţă şi profesionalism, reprezintă rezultatul incompetenţei şi nu rezultatul faptei de

corupţie. Eşecul de a îndeplini sarcinile datorită incompetenţei nu constituie faptă de corupţie

(ca rezultat al unui interes ascuns) sau abuz (ca rezultat al relei voinţe). Sancţiunea legală

pentru o faptă de corupţie este penală iar petru incompetenţă este administrativă.

15

4. Marea şi mica corupţie

Transparency International propune trei criterii pentru a diferenţia marea corupţie de

mica corupţie:

1. poziţia pe care o ocupă făptuitorul în ierarhia instituţiei respective (corupţia de la vârf are

un impact mai mare, pentru că oferă un model de conduită, acţiune sau poate constrânge

subordonaţii)

2. valoarea obiectului faptei de corupţie (în cazul dării de mită, cuantumul mitei va fi mai

mare pentru persoanele cu atribuţii de conducere sau control decât în cazul altor angajaţi,

pentru că deciziile acestora sunt de natură a crea avantaje sau dezavantaje mai mari, prin

nerespectarea legii)

3.efectul sau impactul faptei de corupţie (contractarea ilicită a unei firme de iluminat poate

prejudicia toţi contribuabilii dintr-un oraş, in timp ce şpaga de la ghişeu nu afectează decât pe

mituitor şi pe cei care solicită eliberarea unei licenţe asemănătoare).

TEME DE DEZBATERE:

1. Percepţia populaţiei asupra fenomenului corupţiei.

2. Unde localizează publicul fenomenul corupţiei şi care este amploarea lui.

3. Cauzele corupţiei în accepţiunea publicului.

4. Manifestarea corupţiei la nivelul unor funcţii/profesii.

5. Receptarea de către public a eforturilor de contracarare a fenomenului

corupţiei.

6. Încrederea în instituţiile publice

7. Ce anume încurajează corupţia?

16

17