7. DESEN TEHNIC 7.1 Generalităţi. 7.2 Clasificarea desenelor tehnice. 7.3 Linii în desenul tehnic. 7.4 Scări în desenul tehnic. 7.5 Dispoziţia normală a proiecţiilor. 7.6 Vederi. Secţiuni. Rupturi.

7.1 Generalităţi

Organisme interne Standarde de intreprindere

DIN (Deutsch Institut für Normung), ASRO (Agenţia de Standardizare din România) Standarde naţionale (SR - standard român)

CEN (Comitetul European de Normare), CENELEC (Comitetul European de Normare în Electrotehnică), DIN Standarde europene

ISO (Organizaţia Internaţională de Standardizare), CEI (Comisia Internaţională pentru Electrotehnică) Standarde internaţionale

Conform ISO/CEI, standardul este un document stabilit prin consens şi aprobat de un organism recunoscut, care asigură, pentru uz comun şi repetat, reguli, linii directoare sau caracteristici ale activităţilor sau rezultatelor lor, cu scopul de a se obţine gradul optim de ordine într-un anumit context.

Standardul este protejat prin drepturi de autor şi nu poate fi copiat, reprodus electronic sau transmis, integral sau în parte, fără acordul scris al organismului naţional sau internaţional de standardizare în cauză.

În România, standardele pot fi cumpărate de la ASRO.

7.2 Clasificarea desenelor tehnice (SR ISO 10209:1996) I. După domeniul la care se referă:

- des. industrial, - des. cartografic, - des. de construcţii, - des. de arhitectură, - des. de instalaţii, - des. de sistematizare etc.

II. După modul de reprezentare: - des. în proiecţie ortogonală, - des. în perspectivă (tridimensional, axonometric).

III. După conţinut: - des. de operaţii, - des. de ansamblu, - des. de releveu, - epură, - schemă, - grafic.

IV. După valoarea ca document: - des. original, - des. duplicat, - des. original - duplicat, - copie.

7.3 Linii în desenul tehnic (STAS 103-84) Simbol Denumire Aspect Domenii de utilizare

A Linie continuă groasă

- contururi reale şi muchii reale vizibile - muchii reale vizibile

B Linie continuă subţire

- muchii fictive vizibile - linii de cotă - linii ajutătoare - linii de indicaţie - haşuri - secţiuni suprapuse - linii axă scurte - linii fund filete

C Linie continuă subţire ondulată

linii ruptură pentru delimitarea vederilor şi secţiunilor

D Linie continuă subţire în zigzag

linii ruptură pentru delimitarea vederilor şi secţiunilor pentru desenele executate automatizat

E Linie întreruptă groasă

contururi, muchii acoperite

F Linie întreruptă subţire

- contururi acoperite - muchii acoperite

G Linie - punct

subţire

- linii de axă - traseele planelor de simetrie - traiectorii - suprafeţe de rostogolire pentru roţi dinţate

H Linie - punct mixtă

urmele planelor de secţionare

J Linie - punct groasă

indicarea suprafeţelor cu prescripţii speciale (tratamente termice)

K Linie - două puncte subţire

- contururi piese învecinate - poziţii intermediare şi extreme ale pieselor mobile - contururi piese înainte de fasonare - părţi situate în fata planului de secţionare

Şirul valorilor standardizate ale grosimii, d, a liniei sunt: d = 0,25; 0,35; 0,5; 0,7; 0,9; 1,0; 2,0 mm.

Dacă se notează: d1 = grosimea liniei groase d2 = grosimea liniei subţiri,

atunci 2d2 ≤ d1 ≤ 3d2.

7.4 Scări în desenul tehnic (SR EN ISO 5455:1997) Scara este raportul dintre dimensiunea liniară măsurată pe desen a unui segment şi

dimensiunea liniară reală a acestuia. Scara se alege în funcţie de complexitatea şi dimensiunile obiectului de reprezentat şi de

destinaţia desenului respectiv. Ea trebuie sa fie suficient de mare pentru a permite interpretarea corectă a datelor furnizate de desenul respectiv. Scara influenţează alegerea formatului de desen.

Scări standardizate: - scară de mărime naturală: 1:1 - scări de mărire: 2:1; 5:1; 10:1; 20:1; 50:1 - scări de micşorare: 1:2; 1:5; 1:10; 1;20; 1:50; 1:100; 1:200; 1:500; 1:1000;

1:2000; 1:5000; 1:10000. Scări cu destinaţie specială:

- 1:2,5 – pentru folosirea completă a câmpului desenului; - 1:15 - pentru desene de construcţii metalice de toate tipurile; - 1:25 - pentru desene de construcţii metalice în c-ţii şi în c-ţii navale; - 1:250; 1:2500; 1:25000 - pentru planuri şi hărţi.

7.5 Dispoziţia normală a proiecţiilor (STAS 614-76) Obiectele pot avea forme constructive complexe care să nu permită reprezentarea cu ajutorul

triplei proiecţii ortogonale. În astfel de situaţii se foloseşte metoda cubului de proiecţie. Obiectul de reprezentat se consideră în interiorul unui cub şi se proiectează ortogonal pe cele

şase feţe. Poziţia obiectului trebuie să fie convenabilă, adică se alege astfel încât acesta să aibă cât mai multe feţe paralele cu planele de proiecţie. De asemenea, se urmăreşte ca elementele geometrice cu dimensiuni mai mari să fie orientate către planul de proiecţie vertical, [V], astfel încât, la reprezentarea pe acesta, elementele cu dimensiuni mai mici să nu fie acoperite de cele cu dimensiuni mai mari.

Prin proiectarea corpului după cele şase direcţii (A, B, C, D, E, F), se obţin şase proiecţii diferite:

- după A – proiecţia din faţă, proiecţia verticală, proiecţia principală; se desenează pe [V], nu lipseşte de pe nici un desen pentru că în funcţie de ea se dispun celelalte proiecţii;

- după B – proiecţia de sus, proiecţia orizontală; se desenează pe [H]; - după C – proiecţia din lateral stânga; se desenează pe [L]; - după D - proiecţia din lateral dreapta; se desenează pe planul lateral din stânga piesei; - după E – proiecţia de jos; se desenează pe planul orizontal de deasupra piesei; - după F – proiecţia din spate; se desenează pe planul vertical din faţa piesei.

Corpul este un spaţiu cu trei dimensiuni. Fiecare dintre cele şase proiecţii redă câte două dintre aceste dimensiuni.

După proiectarea corpului pe feţele cubului de proiecţie, acestea se rabat astfel încât să devină coplanare cu [V]. Se obţine astfel, reprezentarea ortogonală, în şase proiecţii, a obiectului respectiv.

DE REŢINUT! O PIESĂ SE REPREZINTĂ ÎNTR-UN NUMĂR

MINIM NECESAR DE PROIECŢII.

E A

DC

FB

[V] – plan vertical (principal)

[H] – plan orizontal

[L] –

pla

n la

tera

l din

dre

apta

Cubul de proiecţie Rabaterea feţelor cubului de proiecţie

C

F

E

DA

B

[L]

[H]

[V]

D C

Reprezentare ortogonală

D - proiecţia lateral – dreapta

A

B - proiecţia orizontală(pe [H])

A - proiecţia verticală (principală)

(pe [V])

C - proiecţia lateral – stânga

(pe [L])

F

E

F - proiecţia din spate

F

E - proiecţia de jos

sau

B

7.6 Secţiune. Vedere. Ruptură (STAS 105-87) Secţiunea - reprezentarea grafică plană a unui obiect, după intersectarea acestuia cu o

suprafaţă fictivă de secţionare şi îndepărtarea părţii obiectului aflată între observator şi suprafaţa de secţionare respectivă.

Urma suprafeţei de secţionare pe planul de proiecţie se numeşte traseu de secţionare. Partea plină a piesei se evidenţiază prin haşurare.

Clasificarea secţiunilor

I. După modul de reprezentare: - secţiune propriu-zisă; - secţiune cu vedere.

a) secţiune propriu-zisă b) secţiune cu vedere

B

B

B - B B - B

II. După poziţia faţă de proiecţia principală a piesei, secţiunea propriu-zisă se clasifică

astfel: - secţiune propriu-zisă intercalată; - secţiune propriu-zisă suprapusă; - secţiune propriu-zisă deplasată; - secţiune propriu-zisă obişnuită.

secţiune propriu -zisă intercalată

(cu linie tip A pe contur)

secţiune propriu -zisă suprapusă

(cu linie tip B pe contur)

secţiune propriu -zisă deplasată

(cu linie tip A pe contur)

secţiune propriu -zisă obişnuită

(cu linie tip A pe contur) T

T

T - T

Secţiuni propriu - zise

III. După forma suprafeţei de secţionare: - secţiune plană; - secţiune frântă; - secţiune în trepte; - secţiune cilindrică.

Secţiune frântă

A - A

A

A

a)

B - B

B B

B

B

C - C

C C

decalarea haşurii

b) c)

Secţiune în trepte Secţiune cilindrică

IV. După poziţia suprafeţei de secţionare faţă de planul de proiecţie: - secţiune orizontală; - secţiune verticală; - secţiune înclinată.

V. După poziţia suprafeţei de secţionare faţă de axa longitudinală a piesei: - secţiune longitudinală; - secţiune transversală.

VI. După proporţia în care se face secţionarea piesei: - secţiune completă; - secţiune parţială. Vederea – reprezentarea grafică plană a unui obiect nesecţionat. Clasificarea vederilor

I. După direcţia de proiecţie: a) vederi obişnuite, obţinute după una dintre direcţiile de proiectare prevăzute de STAS 614-76 şi plasate conform dispunerii normale a proiecţiilor; b) vederi particulare, obţinute după altă direcţie proiectare decât cele prevăzute de STAS 614-76 şi/sau plasate în altă poziţie decât cea normală.

II. După proporţia reprezentării: a) vederi complete, obiectul este reprezentat în întregime în vedere; b) vederi parţiale, numai o parte a obiectului este reprezentat în vedere, limitată de cealaltă parte prin ruptură; c) vederi locale, numai un element simetric al obiectului este reprezentat în vedere, fără linii de ruptură

A

Vedere din A

1 2

3

1- vedere obişnuită 2- vedere particulară 3- vedere locală (pe jumătate)

Vedere parţială

Vedere locală

Vedere locală Ruptura – reprezentarea convenţională, în proiecţie ortogonală, a unei piese din care se

îndepărtează o anumită parte, separând-o de restul piesei printr-o suprafaţă neregulată de secţionare. Se desenează cu linie subţire ondulată.

Scopurile rupturii: - reducerea spaţiului ocupat pe desen de reprezentarea piesei; - reprezentarea unor părţi acoperite ale piesei la reprezentarea în vedere.

Linia de rupturǎ nu trebuie să coincidǎ cu o muchie sau cu o linie de contur a obiectului sau să fie trasată în continuarea acestora.

incorect corect

Indicaţii speciale de reprezentare Obiectele simetrice pot fi reprezentate jumǎtate vedere - jumǎtate secţiune sau astfel încât

o jumǎtate a reprezentǎrii sǎ se refere la o secţiune, iar cealaltǎ jumǎtate la o secţiune diferitǎ . În cazul reprezentǎrii jumǎtate vedere - jumǎtate secţiune:

• atunci când piesa este dispusă în poziţie orizontală (axa longitudinală de simetrie a piesei este orizontală), vederea se reprezintǎ deasupra axei obiectului, iar secţiunea sub aceasta;

• atunci când piesa este dispusă în poziţie verticală (axa longitudinală de simetrie a piesei este verticală), vederea se reprezintǎ în stânga axei obiectului, iar secţiunea în dreapta acesteia.

În cazul în care traseul de secţionare conţine axe longitudinale ale nervurilor, spiţelor,

acestea nu se haşurează; nervurile, spiţele se reprezintă haşurate numai în secţiune transversală.

A - A

A

A

B - B

BB

B

B

decalarea haşurii

În proiecţie longitudinală, piesele pline (arbori, osii, ştifturi, şuruburi, pene, nituri, tije etc.)

se reprezintă în vedere, chiar dacă suprafaţa de secţionare conţine axele lor longitudinale. Traseul de secţionare se reprezintă prin linie punct mixtă, tip H. Segmentele de linie

continuă groasă ale traseului nu trebuie să intersecteze liniile de contur. Traseul de secţionare nu se reprezintă în cazul secţiunilor suprapuse, intercalate şi

deplasate. Proiecţiile reprezentate rotit sau desfăşurat se notează, indiferent de sensul de rotire sau de

desfăşurare, prin simboluri corespunzătoare, amplasate în continuarea literei (literelor) de identificare a proiecţiei. Simbolurile au înălţimea egală cu dimensiunea literelor care le însoţesc.

a) b)