SOCIOLOGIE GENERALACurs

Tematica1. Obiectul şi problematica sociologiei2. Incursiuni in istoricul sociologiei3. Implicaţiile practice ale sociologiei4. Gruparea şi asocierea umană5. Individ şi societate6. Interacţiunea socială şi viata cotidiană7. Familia ca unitate socială8. Deviaţie şi delict9. Mass-media şi societatea 10. Comportamentele colective şi de masă

Bibliografie1. Nicolae Grosu, Tratat de sociologie, ed. Expert, Bucureşti, 20002. Anthony Giddens, Sociologie, ed. ALL, Bucureşti, 20013. Cătălin Zamfir, Paradigme ale…4. Christopher Bates Doob, Sociology:an introduction, CBS College Publishing, New

York, 19855. Rodney Stark,Sociology, Wadsworth Publishing Company, California, 1992,6. Serghei Moscovici, Sociologia socială,7. Petre Andrei, Curs de sociologie generală,8. A. Mihu, Introducere în sociologie9. Emile Durkheim, Despre sinucidere, Regulile metodei sociologice, Diviziunea

socială a muncii,10. Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului,11. Gustav le Bon, Psihologia mulţimilor,12. T Herseni, Ce este sociologia, Prolegomene la teoria sociologică, Originole

sociologiei, Sociologie,13. T. Parsons, Teorii ale societăţii,14. Vilfredo Pareto, Tratat de sociologie generală,15. W. Mills, Imaginaţia sociologică

1

Curs 1

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

1. Etiologie şi definiţii date sociologiei2. Problematica şi funcţiile sociologiei3. Raporturile sociologiei cu celelalte ştiinţe

1. Etiologia termenului şi definiţii date sociologiei

Termenul de sociologie a fost propus pentru prima data de sociologul francez Auguste Compte ”Curs de filozofie pozitivă” (1836)., şi provine dintr-o asociere a unui termen latin „socios” – însoţire, întovărăşire şi cuvântul grecesc „logos” – ştiinţă, teorie, cuvânt.

Tradus etimologic, înseamnă ştiinţa întovărăşirilor umane, sau prescurtat, ştiinţa despre societate. Dar societatea este obiectul de studiu şi pentru alte ştiinţe: etica, estetica, politologia, pedagogia, demografia, de aceea sociologiei i s+au dat un număr destul de mare de definii care să-i poate definii cu precizie obiectul de studiu.

Ideile despre societate sunt la fel de vechi ca societatea însăşi, omul dorindu-şi dintotdeauna explicaţii ale modului în care funcţionează societatea. Aşadar asistăm la o mult mai veche preocupare a filozofilor pentru societate decât momentul A. Compte. Platon şi Aristotel, de exemplu, îşi desemnau referirile la societate cu termenul de politica. S. Simon sugera ca sociologia să se numească fizică socială (pentru ca, sublinia el ca sociologia trebuie sa fie o ştiinţă precisă asemenea fizicii). J. St. Mill propunea termenul de culturologie, caracteriologie, etiologie.

S-au propus de-a lungul timpului o serie de definiţii. Printre ele se enumără următoarele:

a) Montesquieu (Spiritul legilor ) – sociologia este ştiinţa legilor fundamentale ce guvernează viaţa socială.

b) J.St. Mill – sociologia este ştiinţa formelor generale ale societăţiic) V. Pareto – elementul reprezentativ al societăţii este acţiunea socială, deci,

sociologia trebuie să studieze acţiunea socială (el nu face o distincţie clară între acţiunea umană şi cea socială).

d) E. Durkheim – sociologia este: - ştiinţa faptelor sociale înţelese ca lucruri, a căror explicaţie se găseşte în alte

fapte sociale- ştiinţa instituţiilor sociale care sunt preexistente în raport cu individul şi care

acţionează coercitiv asupra individului- ştiinţa care studiază diferite grade de cristalizare ale conştiinţei colective

(care diferă esenţial de conştiinţa individului) şi ale cărei baze se află în reprezentările colective

e) M Maus şi G Gurwitch – sociologia este ştiinţa faptului social total sau fenomenului social total. Deoarece ei spuneau ca aspecte ale vieţii sociale sunt studiate de ştiinţe sociale particulare: morala – etica; frumosul – estetica; problemele economice – economia politică; etc. Sociologia trebuie să înţeleagă omul ca fiind în acelaşi timp moral, iubitor de frumos, religios, rezultatul unei evoluţii istorice şi să realizeze o sinteză din toţi aceşti factori şi să înţeleagă omul ca un produs total.

2

2. Problematica şi funcţiile sociologiei

Sociologia este o ştiinţă se sinteză, are un obiect de studiu deschis, iar pe măsură ce societatea a evoluat în aceeaşi măsură obiectul ei de studiu devine mai complex pentru că se diversifică problematica prin creşterea experienţei istorice. Privitor la problematica sociologiei, teoreticienii au diferite păreri:

a) D. Gusti – sociologia trebuie să studieze următoarele aspecte:I – 4 manifestări: manifestare culturală, juridică, administrativă, politică.II – 4 cadre: cadrul cosmologic, istoric, psihologic, economic.

b) H.Stall propune o paradigma a sociologiei:- natura fizică şi umanizată (caracteristicile climatologice, geologice,

litologice şi măsura în care acestea influenţează viaţa economică, zonele rezidenţiale, comunităţile)

- populaţia: volumul, densitatea, distribuţii pe sexe, sfere ocupaţionale- viaţa economică: varietatea uneltelor şi performanţa acestora, resursele

de materii prime şi gradul de folosire, productivitatea muncii- viaţa politică şi administrativă: existenţa grupărilor politice şi în ce măsură

oamenii participă la viaţa politică, tipurile de instituţii existente şi măsura în care oamenii respectă aceste instituţii

- viaţa culturală: tipurile de valori existente, măsura în care există stiluri culturale.

c) Al. Inkels propune un alt model în care sociologia trebuie să studieze următoarele probleme:

- unităţi primare: fapte sociale, relaţii sociale, organizaţii sociale- instituţiile sociale: instituţii economice, politice, religioase, etc.,- procese sociale: socializare şi integrare, schimbare şi dezvoltare

conformism social şi devianţă- problemele sintetice: epistemologie a sociologiei (care au ca obiect de

studiu metodele sociologiei, legile sociologiei)Majoritatea sociologilor accepta suma de probleme propusă de Al. Inkels. Obiectul sociologiei, problematica acestei, stilurile de a face sociologie pot fi

înţelese pornind de la funcţiile sociologiei:a) funcţia teoretic explicativă (cuprind teorii despre societate)b) funcţia axiologica (descoperirea valorilor dominante dintr-o societate, pe de

o parte şi să stimuleze pe de altă parte reproducerea acelor valori care contribuie la armonizarea vieţii sociale)

c) funcţie critică d) funcţie practica (poate fi sesizată în diverse maniere: soc. spune „ceea ce

este” atunci ea realizează funcţia de diagnosticare; când face afirmaţii despre „ceea ce este posibil să fie” ea realizează funcţia de perspectivă; când face afirmaţii despre „ceea ce trebuie să fie” ea realizează funcţia de prognostic.

3

3. Raporturile sociologiei cu celelalte ştiinţe

a) Raporturile sociologiei cu psihologia- sociologia studiază grupuri, colectivităţi, inclusiv manifestări psihice ce se

găsesc la nivelul grupului, in timp ce psihologia studiază individul- sociologia şi psihologia se află în raporturi de complementaritate- psihologia si sociologia sunt ca doua sfere a căror parte care se

intersectează este mai mare decât părţile ce le separă, sistemul social poate fi studiat din ambele puncte de vedere.

b) Raporturile sociologiei cu istoria- N. Iorga arăta că trebuie să considerăm sociologia ca fiind o ştiinţă a

generalului, în timp ce istoria este o ştiinţă a concretului, a particularului. Sociologia studiază acele aspecte care îi reunesc pe indivizi, iar istoria se orientează spre evenimente unicate, probleme ce îi diferenţiază pe indivizi

- memoria istorică este selectivă ( nu orice fapt este reţinut, ci doar acele fapte care au marcat esenţial un moment al evoluţiei istorice) Sociologia poate studia în schimb şi acele aspecte care ni se par banale, dar care se găsesc la nivelul grupului

- sociologia ajunge la constatări de ordin general pornind de la concretul social

- cele două ştiinţe se pot completa reciproc: astfel sociologia poate să înţeleagă mai bine fenomenele pe care le cercetează apelând la constatările istorice.

c) Raporturile sociologiei cu filosofia- filosofia a încercat să explice societatea din perspectiva unui ideal- filosofia şi sociologia diferă ca sferă de preocupări- filosofia şi sociologia îşi împrumută reciproc concepte, categorii- în filozofie accentul care pe funcţia teoretic-explicativă, pe când în

sociologie accentul care pe funcţia practică.d) Raporturile sociologiei cu etnologia (ethnos–gr- grupare, însoţire, echivalent

termenului latin socios)- etnologia este preocupată şi orientată spre trecut, sociologia către prezent

şi viitor. Etnologia studiază specificul popoarelor dispărute, studiul popoarelor retardate, studiul aspectelor de cultură a civilizaţiei ce se regăsesc în comunităţile evoluate, ca prelungiri ale trecutului în prezent (tradiţii, obiceiuri, datini, etc.)

- atât sociologia cât şi etnologia utilizează o serie de metode identice: metoda monografică, metoda observaţiei, metoda comparativă

- etnologia vizează în special aspectele arhaice, tradiţionale, pe când sociologia vizează în special aspectele caracteristice momentelor moderne,actuale.

4

Curs 2INCURSIUNE ÎN ISTORIA SOCIOLOGIEI

Sociologul T.B.Bottomove spune ca istoricul sociologiei trebuie analizat pornind de la următoarea distincţie: presociologia (elemente ale gândirii sociologice de la începuturi până la jum. Sec.19); si sociologia propriu-zisă (începând cu A. Compte). În presociologie se disting din nou două perioade: a. gindirea antică şi medievală – Platon, Aristotel, Augustin, L.B. Vico, T. Campanella; b. gândirea perioadei renaşterii şi începutul perioadei moderne – J.J.Rousseau, N.Machiavelli, T.Hobbs, Montesquieu, A.Smith, S. Simon.

În perioada sociologiei propriu-zise se disting din nou două direcţii: a. perioada începutului definirii sociologiei ca ştiinţă – A. Compte, J.St. Mill, A. Spencer, V. Pareto, M.Weber, E Durkheim; b. perioada analizei sociologice – în care sociologia şi-a pierdut treptat caracterul filosofat şi a trecut de la preocupările teoretice la preocupările de metodologie şi cercetare sociologică: R Aron, I. Gurwitch, T. Parsons, R. Merton, R Boudon.

Platon – A exprimat idei de natură sociologică în dialogurile sale precum: Republica, Legile. Pentru el sociologia se reprezintă ca u imens sistem ce cuprinde in el toate elementele necesare funcţionării eficiente. Statul este grupul delimitat şi funcţional optim în cadrul ansamblului social. Statul este analizat după un model antropomorfic, prin urmare are diferite nevoi: nevoia de consum, nevoia de apărare, nevoia de conducere. Fiecare clasă este caracterizată de o virtute funda,mentală: clasa producătorilor de supunere, clasa militarilor de curaj, clasa filosofilor de capacitatea de a percepe generalul. Statul funcţionează după principii pedagogice: realizarea tipului de am frumos şi bun. Numai prin realizarea acestui obiectiv este posibilă armonia socială, numai astfel oamenii devin socializaţi şi integraţi.

Aristotel – concepţiile sale de natură sociologică sunt cuprinse în următoarele scrieri: Politica, Etica nicomahică, Constituţia atenienilor, scrieri în care aproape că intuieşte problematica de morfologie şi funcţionalitate a sociologiei. Sociologia se prezintă în următoarele 4 aspecte: a. philia (cantitatea de sentimente, emoţii, manifestări afective prezente într-o grupare umană); b. coinonia (reprezintă grupurile umane existente: grupul familial, de muncă statul oraşul, care nu poate funcţiona fără raporturi între indivizii care îl compun; c. politea (reprezintă cel mai mare grup: statul în care raporturile dintre indivizi sunt dominate nu de afectivitate ci de interese, concurenţe, rivalitate); d. nomos (regulă, normă, lege. Raporturile lipsite de afectivitate nu pot fi compensate decât de presiunea normelor şi legilor care fac posibilă comunicarea şi solidaritatea în cadrul grupului uman).

T. Hobbs – cartea reprezentativă Leviatanul : „Oamenii sunt egali de la natură, atât din punct de vedere fizic cât şi intelectual, cel puţin la nivelul ansamblului social. Deoarece indivizii sunt egali nimeni nu este îndreptăţit să-şi revendice ceva în plus faţă de ceilalţi”. Din egalitate se naşte invidia, continua Hobbs, războiul. Societatea este condusă de acţiunea a două principii: a. Bellum omnium contra omnes(războiul tuturor împotriva tuturor); b. Homo homini lupus (omul este lup pentru om). Principalele motivele care duc la dispute ar fi: concurenţă, neîncrederea, prestigiul. Războiul nu trebuie înţeles ca fiind doar momentul în care se desfăşoară o luptă ci însăţi voinţa luptei reprezintă războiul în această luptă se disting două perioade: una se numeşte

5

perioada sociologiei naturala în care raporturile dintre indivizi au la bază forţa fizică numindu-se perioada societăţii naturale ; iar a doua în care oamenii ajung să constituie o instituţie care să reglementeze raporturile şi să diminueze gradul de manifestare a forţei fizice numită perioada societăţii raţionale. În această perioadă oamenii sunt forţaţi să renunţe într-o anumită măsură la război. Renunţarea la război este posibilă din două motive: frică sau raţiuni care formulează legi, stabileşte drepturi şi obligaţii pentru tipuri de indivizi. Aceste drepturi şi obligaţii sunt dovedite prin existenţa unui contract social. Omul aderă la contractul pentru că el ca individ nu este suficient de puternic să-şi poată impune voinţa asupra celorlalţi. Concluzie: ideea contractului social a reprezentat una din achiziţiile importante la acea vreme pentru că numai aşa se poate vorbi de construcţia a ceea ce au denumit ulterior ca fiind sufletul colectiv.

Montesquier – sec 18. cartea:Spiritul legilor – în orice societate există un număr de legi care se menţin un timp mai lung sau mai scurt. Faptul ca ele dispar demonstrează caracterul convenţional al lor. Orice lege izvorăşte în ultimă instanţă dintr-un număr de legături relativ constante, repetabile. Cele mai importante legi sunt cele care oglindesc legăturile naturale, prin urmare cel care doreşte să cerceteze problematica legilor trebuie sa urmărească următoarele obiective. a. descoperirea legilor constante care derivă din natura lucrurilor; b. să descopere aspecte cum ar fi: obiceiuri,tradiţii, datini, mentalităţi care au sta la baza formării legilor; c. să stabilească importanţa factorilor istorici, geografici, biologici, morali care constituesc legile ce stau la baza societăţii. Concluzie: legile trebuiesc analizate în raport cu un sistem de referinţă; deşi ele se adresează tuturor nu îşi dovedesc întotdeauna eficienţa.

Saint Simon – cărţi reprezentative: Schiţă pentru o fizică socială, Istoria omului. Este considerat ca fiind cel care a influenţat decisiv pe A. Compte care a pus bazele pozitivismului sociologic. Omenirea este dominată în orice moment de două principii: bine şi rău. În funcţie de etapa istorică în care se găseşte, prevalează una din cele două. Dobândirea armoniei sociale se poate realiza în următoarele etape: a. transformarea politicii în politică pozitivă(ştiinţifică), adică să nu se mai desfăşoare într-o manieră rudimentară şi intuitivă; b. să se producă o reaşezare a sistemului de idei existente în societate; c. important într-o societate nu este suma de idei pe care o stăpâneşte ci gradul de satisfacere a necesităţilor de consum ale populaţiei, acest lucru însemnând dezvoltarea unei industrii puternice.

August Compte – (1798-1857)- cărţi referenţiale: Curs de filosofie pozitivă, Discurs asupra spiritului pozitiv, Sistemul de politică pozitivă, Tratat de sociologie.

A pus bazele pozitivismului sociologic şi este considerat primul întemeietorul sociologiei. Primele caracteristici ale unei ştiinţe considerate pozitive trebuie sa fie cuprinsă în termeni de: precis, sigur, constructiv, pozitiv, relativ. O ştiinţă trebuie sa renunţe în a căuta absolutul, să renunţe la procedee metafizice. Ca atare şi sociologia daca vrea să fie cuprinsă printre ştiinţe trebuie să corespundă acestor criterii. Cea mai interesantă teorie a lui Compte este legea celor trei stadii ale evoluţiei societăţii umane. a. etapa teologică – în care omenirea era vulnerabilă atât din punct de vedere al cunoaşterii cât şi cel al activităţii practice. Se disting aici alte trei substadii: fetişismul, politeismul, monoteismul; b. etapa metafizică – dacă în stadiul teologic omul este foarte puţin selectiv, el constată, înregistrează, clasifică, în starea metafizică, trece la un caracter critic mai pronunţat. Forţa în stat aparţine legislatorilor dar şi militarilor şi preoţilor. Este o stare de tranziţie mai mult care urmăreşte următoarea etapă; c. etapa

6

pozitivă – etapă în care spiritul uman nu se mai mulţumeşte cu speculaţii şi trece la observaţii, testări. Drumul către stadiul pozitiv este un drum legic, al siguranţei existenţei în orice moment. Manifestarea legică duce la ordine şi progres. Orice ordine socială nu poate rezista în afara progresului şi orice progres nu se întâlneşte decât în realizarea stabilităţii.

John Stuard Mill – face şi el o clasificare a tipurilor de societăţi oarecum punându-se în opoziţie cu stadialitatea lui Copmte. Mill face distincţie între tipuri de societate în funcţie de gradul de siguranţă pe care îl oferă indivizilor. El arată că siguranţă indivizilor este dată de două tipuri de forţe: intelectuală şi materială. În funcţie de aceste tipuri de forţe el vorbeşte de trei tipuri de societăţi: a. soc. primitivă sau sălbatică (in care cele două de forţe aparţin unui nr. redus de indivizi, productivitatea materială este f. scăzută, nivelul ştiinţei asemenea; b. soc.semicivilizată (care realizează progrese în special în cadrul producţiei materiale iar accesul la aceste produse diferă în funcţie de clasă; c. soc. civilizată(în care forţa spirituală este dezvoltată mai întâi repercutându-se în dezvoltarea nivelului producţiei.

Henry Spencer – filozof cu puternice tendinţe evoluţioniste. Opera sa cuprinde 11 volume reunite într-un sistem filosofic. El face paralele multiple intre organismul social şi cel biologic. Spencer face o altă clasificare a societăţii în funcţie de 2 mari criterii: a. structural: soc. simple, compuse dublu compuse şi triplu compuse; b. funcţional: soc. militare şi industriale.

Vilfredo Pareto -1852-1923- scrieri principale: Curs de economie politică, Normele economiei politice, Tratat de economie generală, Despre sistemul socialist, Tratat de sociologie generală. Opera sa cuprinde două mari teorii: a. teoria asupra acţiunii sociale; b. teoria asupra echilibrului social.

a. Pareto a fost cel care a introdus metoda logico-experimentală în sociologie, metodă care porneşte de la observaţie, inducţie, analiza unor aspecte particulare care duce în cele din urmă la deducţie şi sinteză. El spune ca cea mai mică unitate care desemnează socialul este acţiunea. Acţiunea concretă este desfăşurată de indivizi concreţi cu scopuri specifice şi mijloace proprii. Acţiunea sintetică se realizează presiunea ansamblului social raportându-se la elemente extraindividuale. El defineşte acţiunea socială ca fiind unitatea activ voliţională, raţională şi atitudinală pe care individul o exprima atunci când se manifestă. Pareto face distincţia între: acţiuni logice şi nonlogice; acţiuni obiective şi subiective. În explicarea acţiunilor nonlogice apelează la distincţia dintre două noţiuni: derivaţii şi reziduuri. Defineşte derivaţia ca fiind cantitatea minimî de raţiune prezentă în acţiunea nonlogică care încearcă să justifice prezenţa instinctelor, afectelor. Pot lua forme ca de ex. cuvinte replică, argumentul autorităţii, formule de tip slogan, etc. Atunci cind derivaţiile pot fi preluate de un nr. mare de indivizi, atunci ele pot lua forma conceptelor, doctrine, teologii. Reziduurile reprezintă reflectări ale instinctelor şi afectelor(aşa cum ridicarea nivelului mercurului dintr-un termometru reprezintă reflectarea căldurii nu căldura însăşi), fiind partea cea mai importantă a acţiunilor nonlogice. În orice moment în cadrul societăţii constatăm o raportare a derivaţiilor la reziduuri si manifestarea tendinţei de echilibrare, de înlocuire pentru echilibrare a reziduurilorde păstrare, conservare, menţinere a oridinii cu cele de progres, schimbare, noutate.

b. Echilibrul social poate fi explicat pornind de la următoarele premise: natura umană este în aparenţă aceeaşi, dar în realitate indivizii diferă din punct de vedere al

7

capacităţii senzoriale, intelectuale fizic. Prin urmare într-o societate vom avea asemănări şi deosebiri. O două premisă este aceea în care societatea normală a avut şi va avea tot timpul o structură cvasipiramidală( în vârf elite şi la bază masele). Elitele sunt cele care guvernează, masele cele care se supun. Istoria omenirii ar putea fi înţeleasă evidenţiind tipurile de elite şi modul în care se succed acestea la conducere. După modul în care acced la putere, elitele se împart în: elite lei (preiau puterea prin forţă) şi elite vulpe (preiau puterea prin viclenie). În perioada în care conduce elita leu societatea este mai conservatoare tinzând către o structură dictatorială, în timp ce în perioada în care conduc elitele vulpi societatea are o structură progresistă ducând în extrem la anarhie. Aceste două tipuri de conduceri se succed una după cealaltă.

Emile Durkheim -1858-1917- cărţi de referinţă: Regulile metodei sociologice, Diviziunea socială a muncii, Despre sinucidere, Forme elementare ale vieţii religioase, Sociologie şi educaţie, Filozofie şi educaţie. Pune bazele ştiinţifice ale sociologiei. El este de părere că faptele sociale trebuie studiate ca pe nişte lucruri. El credea că tot ceea ce susţine o societate sunt valorile şi obiceiurile împărtăşite de membrii ei. Analiza sa asupra schimbării sociale se bazează pe diviziunea muncii. El susţinea că diviziunea muncii a înlocuit religia ca bază a coeziunii sociale. Pe măsură ce diviziunea muncii de adânceşte oamenii devin din ce în ce mai dependenţi unii de alţii. Progresele atât de rapide şi de puternice din societatea modernă determină o stare numită de el anomie, o stare de inutilitate şi disperare. Reperele şi standardele morale tradiţionale asigurate până acum de religie sunt răsturnate de dezvoltarea socială modernă, iar aceasta inoculează numeroşilor indivizi din societăţile moderne că viţa lor este lipsită de sens. El se preocupă de asemenea de fenomenul suicidal pe care îl vede nu doar un act individual ci şi nul în care factorii sociali exercită o influenţă fundamentală asupra comportamentului suicidal.

Karl Marx – 1818-1883 - punctul lui de vedere este fundamentat pe ceea ce denumeşte concepţia materialistă asupra istoriei. Conform acesteia nu valorile sau ideile umane sunt cauza principală a schimbării sociale ci schimbarea este determinată de influenţele economice. Conflictele dintre clase constituind motivaţia dezvoltării istorice. Marx susţinea că în viitor capitalismul (în care monopolul puterii economice aparţinea unei clase restrânse) va fi înlocuit cu o societate fără clase, fără diferenţă dintre bogaţi şi săraci. Asta nu presupunea că diferenţele vor dispărea mai degrabă că societăţile nu vor mai fi împărţite într-o clasă restrânsă care să deţină monopolul puterii economice şi politice şi marea masă a poporului. Sistemul vă fi reglementat de proprietatea comună întemeiată pe o societate egalitară.

Max Weber – 1864-1920 – ca şi alţi gânditori ai vremii sale Weber a încercat să înţeleagă schimbarea socială. Pentru Weber factorii economici sunt importanţi dar un rol mult mai mare îl joacă valorile şi ideile umane. comparând sistemele religioase cele răspândite din China şi India cu cele din Occident, el conchidea ca anumite aspecte ale credinţei creştine au influenţat puternic afirmarea capitalismului. Această perspectivă nu s-a datorat doar schimbărilor sociale ci a ţinut şi de anumite aspecte ale ideologiei creştine existente în acea vreme şi a acţiunii individuale.

Michel Foucault – 1926-1984 – printre cei mai proeminenţi sociologi ai gândirii moderne. Opera sa are un subiect similar celui studiat de Weber în studiile sale despre birocraţie: dezvoltarea închisorilor, spitalelor, şcolilor. Cercetările ulterioare legate de sexualitate şi ego au exercitat o influenţă marcantă în special în grupul feministelor. El

8

remarcă că sexualitatea (dragostea romantică) nu a existat dintotdeauna, ci a fost creată în procesul dezvoltării sociale. În societatea modernă sexualitatea devine ceea ce „avem” , o proprietate a sinelui. Sexualitatea în opinia sa este întotdeauna legată de puterea socială. El a lansat ideea că acumularea de cunoştinţe duce la o mai mare libertate. Însă el concepea libertatea ca un mijloc de „a păstra repere” în privinţa oamenilor si ai controla.

Curs 3IMPLICAŢIILE PRACTICE ALE SOCIOLOGIEI

Sociologia are numeroase implicaţii practice în viaţa noastră, aşa cum spunea Mills dezvoltându-şi ideea imaginaţiei sociologice.

Conştiinţa diferenţelor culturale – sociologia ne permite să percepem lumea din mai multe perspective. Adesea dacă înţelegem corect cum trăiesc ceilalţi, căpătăm o înţelegere mai bună a propriilor noastre probleme. Aplicarea politicilor fără să fie bazate pe cunoştinţă informată asupra modului de viată al oamenilor pe care-i va afecta are prea puţine şanse de succes. De ex. înainte de a pregătii un program despre integrarea ţiganilor în societate trebuie cunoscută întâi cultura, tradiţiile şi concepţiile lor vizavi de practica lor socială.

Evaluarea efectelor politice – cercetarea sociologică oferă un ajutor practic în afirmarea rezultatelor iniţiativelor politice. Un program de reformă practică poate eşua dacă în realizarea scopurilor sale dacă nu este corelată cu realitatea analizată din perspectiva umană. De ex. în perioada comunistă sau construit blocuri de mari dimensiuni pentru a asigura cazare la standarde înalte pentru grupurile defavorizate. Însă s-a constatat că cei care se mutaseră în aceste locuinţe se simţeau izolaţi şi nefericiţi. Construcţiile înalte şi centrele de aprovizionare în zonele sărace erau jefuite adesea şi deveneau o oază pentru infractori.

Conştiinţa de sine – sociologia ne poate înzestra cu o cunoaştere de sine mai profundă. Cu cât ştim mai multe despre motivele actelor noastre, cât şi despre acţiunile generale ale societăţii noastre cu atât devenim mai capabili în a influenţa propriul nostru viitor. Grupurile cu conştiinţă de sine beneficiază de pe urma cercetării sociologice şi răspund într-un mod eficient politicilor guvernamentale sau au iniţiative proprii. Grupul alcoolicilor anonimi şi unele mişcări sociale sunt exemple de grupuri sociale care au urmărit să producă direct reforma practice, cu un succes considerabil.

Rolul sociologului în societate – sociologii sunt direcţi preocupaţi de probleme practice şi profesionale. Persoanele care au o formaţie sociologică se numără printre consultanţii industriali, urbanişti, lucrători sociali şi manageri de personal, etc. există o legătură între studiul sociologiei ţi trezirea conştiinţei sociale. Nici o persoană cu pregătire sociologică nu poate rămâne insensibilă şa inegalităţile existente în epoca noastră, al absenţa dreptăţii sociale şi la lipsurile de care suferă milioane de oameni. Sociologul trebuie să ia atitudine faţă de problemele practice şi să formuleze expertize în decursul acestor acţiuni. Sociologia poate contribui la critica şi practica reformei sociale în mai multe feluri. Mai întâi, îmbunătăţirea înţelegerii unui anumit complex de circumstanţe sociale care ne oferă şansă de a controla mai bine situaţia. În al doilea

9

rând, sociologia asigură mijloace de a mări sensibilitatea culturală, permiţând politicii să se bazeze pe conştiinţa valorilor culturale divergente. În al treilea rând, putem investiga consecinţele (intenţionale sau neintenţionale) ale adoptării unui anumit program politic. În ultimul rând, sociologia produce conştiinţa de sine, oferind grupurilor şi indivizilor o şansă sporită de a determina condiţiile propriei lor vieţi.

Curs 4

GRUPAREA ŞI ASOCIEREA UMANĂ

Prin intensificarea, diversificarea şi permanentizarea interacţiunilor, oamenii au devenit dependenţi unii de alţii, s-au modelat reciproc, au creat împreună modele de comportament şi au dobândit tot mai mult sentimentul apartenenţei comune. Astfel mulţimea nedefinită de indivizi a devenit tot mai coerentă, consistentă şi stabilă definindu-se ca entitate de sine stătătoare, ca un grup social, definit ca: mulţime de oameni uniţi prin relaţii stabile, într-o structură de statusuri şi roluri.

Grupurile sociale se formează prin interacţiunea produsă în:- situaţii obişnuite, de asemănare a indivizilor, ca trăsături şi necesităţi. Ex

ca în cazul tinerilor care devin studenţi, se constituie în grupul social al grupei studenţeşti;

- situaţii deosebite, de crearea unor necesităţi comune mai multor indivizi, precum ar fi cazul unei calamităţi (incendiu, naufragiu, cutremur), când indivizi până atunci necunoscuţi şi indiferenţi unii faţă de alţii, se constituie, pentru a se salva în grupuri de întrajutorare.

Orice individ se naşte şi se formează într-un anumit grup, familia, care prin întâietate cronologică şi afectivă, se raportează la el ca fiind un grup primar. Grupurile primare răspund necesităţilor afective, deci sunt formate din oameni care au ca numitor comun afecţiunea. Pe această bază, relaţiile devin scop în sine, motiv pentru care membrii acestora sunt percepuţi şi apreciaţi ca status integral, ca personalitate. Relaţiile din grupurile primare se desfăşoară spontan, egalitar şi direct, pe bază de norme neoficiale (informale), elaborate şi însuşite implicit, sub formă orală, ca sfaturi şi restricţii, de către membri. Ca atare relaţiile dobândesc convergenţă emoţională spre moduri unitare de a gândi şi simţi. Se consideră ca aceste grupuri constituie prin ele însele sursa iniţială de formare a personalităţii, cât şi sursa permanentă a sentimentului de unitate socială.

Interesele determină pe individ să intre şi în alte grupuri, precum şcolile şi fabricile, formând astfel un alt tip de grupuri, grupurile secundare. Ele sunt formate din oameni care au ca numitor comun interesul. În grupurile secundare relaţiile se desfăşoară programat, ierarhic şi indirect (prin diviziunea muncii), pe bază de norme formale, elaborate şi însuşite explicit, sub formă scrisă, ca legi şi regulamente de către membri. Ca atare relaţiile dobândesc caracter practic instrumental şi apte să confere membrilor convergenţă operaţională spre moduri unitare de elaborare şi acţiune. Se poate deci considera că grupurile secundare constituie încă o sursă de integrare în societate şi sursă permanentă de dezvoltare.

10

Individul normal aparţine unui grup, acesta constituind grupul de apartenenţă. În orice grup, relaţiile dintre indivizi putând fi de atracţie-atracţie, atracţie-indiferenţă, atracţie-respingere, indiferenţă-indiferenţă şi respingere-respingere. Dacă ponderea atracţie-atracţie este mai mare, atunci grupul se manifestă coeziv. În acest caz sentimentul apartenenţei la grup a indivizilor poate fi atât de mare încât grupul sa constituie pentru aceştia un termen de referinţă privind inspirarea, elaborarea şi evaluarea comportamentelor, motiv pentru care grupul de apartenenţă devine şi grup de referinţă. Acest grup poate îndeplini următoarele funcţii: normativă (ca sursă de inspirare a comportamentelor), comparativă (ca instanţă de reglare a comportamentelor) si ca instanţă de evaluare a comportamentelor.

Sentimentul apartenenţei la grup poate fi perceput ca un grup interior (in-group), în sensul de „noi” (românii, adventiştii, studenţii), faţă de celelalte grupuri care sunt percepute ca grupuri exterioare (out-group), in sensul de „ei” (englezii, ortodocşii, elevii). Din această disjuncţie se naşte stereotipul prin care virtuţile sunt ale „noastre” iar viciile sunt ale „lor”. Dacă în grup coeziunea este redusă scade sentimentul apartenenţei la grup, indivizii fiind atraşi referenţial către alte grupuri. Cu cât creşte atracţia referenţială a individului către alt grup cu atât creşte şi respingerea faţă de grupul de apartenenţă. În acest fel individul este scindat între o apartenenţă nedorită şi î inspiraţie neîmplinită. Dina această scindare rezultă a stare de privare relativă, care poate duce la prăbuşirea motivaţională a individului în grupul de apartenenţă, ori la saltul sau motivaţional spre grupul de referinţă.

Grupurile se extind şi se constituie prin includerea de membri. Aceştia trec iniţial prin perioada de acomodare, în care tatonează particularităţile grupului şi ale membrilor, apoi printr-o perioadă de conformare în care îşi adaptează comportamentul al normele grupului şi ajung în final la situaţia de consens, de concordanţă (dovedită practic prin participare) a comportamentului lor cu normele grupului. Cum oamenii tind să se grupeze direct proporţională cu apropierea lor spaţială şi cu similaritatea socială, rezultă că proximitatea şi afinitatea constituie premisele majore ale formării, consolidării şi dăinuirii grupurilor.

Curs 5INDIVID ŞI SOCIETATE

1. Specia umană2. Socializarea3. Teorii despre dezvoltarea copilului4. Socializarea şi libertatea individuală

1. Specia umană

În cadrul ştiinţelor de competenţă biologică ţi+a făcut apariţia una specială şi anume o compilaţie dintre sociologie şi bilogie care şi+a propus să constat asemănările dintre sistemele animale şi umane dar să facă şi diferenţele cuvenite. Aşa s-a impus în cultură de specialitate termenul de sociobiologie. El aparţine americanului Edward Wilson (1975) şi se referă la aplicarea principiilor biologice în explicarea activităţilor

11

sociale a animalelor, daci şi ale fiinţelor umane. După Wilson, multe din aspectele vieţii noastre se bazează pe alcătuirea noastră genetică. Ex. comportamentul sexual al unor specii de animale este comportă anumite ritualuri existente chiar şi în practica umană. După studii de teren s-a demonstrat că unele animale sunt mult mai sociabile decât se credea, iar grupul exercită asupra individului o influenţă mult mai mare decât s-ar fi presupus înainte. Pe de altă parte există puţine dovezi care să ateste necontestabil că moştenirea genetică deţine controlul asupra unor forme complexe de activitate umană.

Instinctele şi necesităţile biologice – majoritatea biologilor sunt de acord că fiinţele umane nu posedă „instincte”. Conform accepţiei sale din sociologie şi biologie, instinctul reprezintă un model complex de comportament determinat în mod genetic. Ritualurile prenupţiale ale unor păsări de ex. sunt instinctuale în acest sens. Acest lucru este înscris genetic pentru întreaga specie. La om însă, deşi există nu ritualic comportament de curtare, el poate diferi ca formă şi conţinut de la o zonă la altă, de la un popor la altul. O clipire spontană din ochi, o ferire a capului din faşa unei lovituri anticipate nu reprezintă un instinct ci un act reflex. Este un răspuns simplu. Fiinţele umane se nasc cu multe astfel de reflexe. De ex. suptul, ridicarea mâinilor pentru menţinerea echilibrului, etc. fiecare din aceste reacţii reprezintă o modalitate de a supravieţui. De asemenea, fiinţele umane se nasc cu anumite necesităţi stabilite biologic. Există un temei organic al nevoii noastre de hrană, băutură sex, şi menţinere a unor nivele climaterice. Dar modalităţile în care acestea sunt satisfăcute diferă mult între ele chiar şi în interiorul aceleaşi culturi. Mai mult, fiinţele umane pot trece peste necesităţile lor biologice într-o manieră în care nici o altă specie nu o poate face. Oamenii pot posti programat mai multe zile, unii rămân celibatari toată viaţa, etc.

Diversitatea culturală – diversitatea culturii omeneşti este remarcabilă. Forme de comportament variază mult de la un spaţiu la altul de la o etnie la alta. Societăţile manifestă tendinţa de a fi uniforme din punct de vedere cultural, dar societăţile industrializate sunt ele însele diverse din acelaşi punct de vedere, implicând numeroase subculturi diferite. În oraşele moderne, multe comunităţi subculturale trăiesc una lângă alta( indieni, italieni, greci, pachistanezi, etc.). toţi aceştia au posibilitatea de a avea propriile lor teritorii şi moduri de viaţă.

2.SocializareaEste procesul gradat şi continuu de adaptare (constituantă şi formativă)

la dimensiunile vieţii sociale, a mediului creat de societatea în care trăieşte şi care oferă şi solicită personalităţii condiţia umană.

Socializarea face ca personalitatea să se dezvolte în continuu şi să-şi rafineze conduitele şi aporturile, sa-şi creeze idealuri şi aspiraţii ajustate la solicitările mediului şi la cerinţele lui. Se formează iniţial în familie, apoi în mediile de provenienţă (familia lărgită, grădiniţa, şcoala, etc.). Toate acestea joacă un rol foarte important în dezvoltarea ulterioară a copilului. Un copil devine om atunci când va creşte în mediul social uman. Vezi ex. copiilor sălbatici.

3.Teorii ale dezvoltării copiluluiVom face referinţă la cele mai importante teorii ale dezvoltării şi anume: teoria

lui Sigmund Freud, Herbert Mead, şi Jean Piaget.Sigmund Freud – întemeietorul psihanalizei Freud nu a făcut cercetări directe

asupra dezvoltării copilului. El a ajuns la concluzia că ceea ce ne ghidează comportamentul se află în inconştient şi ţine de toate experienţele trăite în copilărie

12

împreună cu instinctele noastre înnăscute(hrana, băutul şi satisfacţia erotică). Bebeluşul trebuie să înveţe că necesităţile şi dorinţele lui nu sunt întotdeauna satisfăcute imediat. Acest proces este unul dureros pentru copil, şi în funcţie de cum va pueta el asimila aceste procese se va putea dezvolta corespunzător şi va putea trece la o altă etapă a dezvoltării.

G.M. Mead – cartea în virtutea căreia s-a făcut remarcat este Mind Self and Society (1934) şi are ca principală teză interacţionismul simbolic, iar în ceea ce priveşte interpretarea principalelor faze ale dezvoltării copilului, el dă o atenţie deosebită apariţiei sentimentului sinelui. Conform teoriei lui. Copii mici se dezvoltă ca fiinţe sociale în primul rând prin imitarea acţiunilor celor din jurul lor. Una din modalităţile prin care copilul învaţă este joaca. Joaca copilului evoluează de la simpla imitare la jocuri mai complicate în cadrul cărora un copil de 4 ani va interpreta rolul unui adult. El denumeşte aceasta preluarea rolului celuilalt – ceea ce înseamnă a învăţa să fi în pielea altei persoane. După Mead noi dobândim conştiinţă de sine atunci când învăţăm să facem distincţia între „pe mine” şi „eu”. „Eu” este pentru bebeluşul nesocializat o adunătură de nevoi şi dorinţe spontane. „Pe mine” este pentru Mead sinele social. Indivizii dezvoltă conştiinţa ajungând să se vadă aşa cum îi văd alţii pe ei. Vârsta de 5 ani este pentru el vârsta la care copilul devine agent autonom, capabil de înţelegere de sine şi în stare să opereze în afara contextului familiei. La vârsta de 8-9ani, copii încep să înţeleagă valorile şi moralitatea în funcţie de care se desfăşoară viaţa socială, în acest stadiu învaţă să priceapă ceea ce Mead numeşte celălalt generalizat (valorile morale şi regulile generale prezente în cultura în care se dezvoltă).

J. Piaget – teoria sa ca urmare a cercetării practice are ac suport principal fazele dezvoltării cognitive. Le enumăr

Curs 6INTERACŢIUNEA SOCIALĂ ŞI VIAŢA COTIDIANĂ

Vezi notele de curs

Curs 7FAMILIA CA UNITATE SOCIALĂ

Familia constituie nucleul social primar reunit prin căsătorie, legătură de sânge sau adopţie care împărtăşesc responsabilitatea primară pentru reproducerea şi îngrijirea membrilor societăţii.

Reproducerea şi îngrijirea membrilor societăţii presupunând: - satisfacerea nevoilor sexuale;- naşterea, creşterea şi formarea copiilor;- protecţia şi ocrotirea membrilor dependenţi;- asigurarea statusului social pentru toţi membrii.

13

În epocile preindustriale, confruntarea cu mediul natural şi social era mult mai dur, de aceea s-a văzut ca o soluţie optimă, includerea în rândul familiei a mai multor grade de rudenie, inclusiv al sclavilor şi servitorilor care aparţineau casei respective, în accepţiunea exprimării actuale fiind cunoscută sub denumirea de familie extinsă. În societăţile occidentale, căsătoria este asociată cu monogamia (un bărbat căsătorit doar cu o femeie în acelaşi timp). În măsura în care a existat un excedent important de bărbaţi sau femei, în aceeaşi măsură societatea a impus pentru satisfacerea necesităţilor tuturor membrilor săi şi ţinerea lor sub control, cât şi pentru asigurarea stabilităţii şi funcţionalităţii sociale, constituirea familiei prin cuplarea unui bărbat cu mai multe femeie (poliginia) sau cuplarea unei femei cu mai mulţi bărbaţi (poliandria), deci constituirea în mod poligam.

Monogamie asigurând, prin restrângerea binară a relaţiilor, cea mai profundă intimitate şi prin aceasta, cea mai mare probabilitate de compatibilizare a partenerilor şi, respectiv, constituind cea mai economicoasă formă de convieţuire, s-a impus ca net superioară în comparaţie cu poligamia. Compatibilitatea partenerilor depinzând de provenienţa lor din aceeaşi rasă, etnie şi religie, s-a impus realizarea căsătoriei în cadrul rasei, etniei şi religiei respective, deci în mod endogam. Când căsătoria se realizează din acelaşi mediu social de vârstă, pregătire şi stare materială, s-a impus realizarea căsătoriei în cadrul mediului social respectiv, deci homogam, fiind evident astfel că s-a descurajat realizarea căsătoriei între parteneri din rase, etnii şi religii diferite, deci exogamia, respectiv, parteneri din medii social diferite, deci heterogamia.

Schimbări în trăsăturile familiei în lumeCele mai importante schimbări care au loc în lume în legătură cu viaţă de

familie şi ceea de reprezintă acum la început de mileniu familia, sunt următoarele:- influenţa familiilor lărgite şi a altor grupuri bazate pe relaţiile de rudenie

este în curs de scădere- se manifestă o tendinţă generală de liberă alegere a partenerului marital- drepturile femeilor recunoscute au o deschidere tot mai mare atât în

privinţa iniţierii mariajului cât şi în cea a luării de decizii în interiorul familiei- căsătoriile între rude sunt tot mai puţin frecvente- în societăţile restrictive de altă dată se observă o mai mare libertate

sexuală- se manifestă o tendinţă generală de extindere a drepturilor copiilor

Divorţul şi separarea în occidentTimp de secole în Occident căsătoria a fost privită ca practic indisolubilă.

Divorţurile erau pronunţate în cazuri foarte rare, cum ar fi neconsumarea căsătoriei. Azi majoritatea ţărilor au evoluat rapid în direcţia facilitării obţinerii divorţului. Pentru a obţine un divorţ unul din soţi trebuiau să aducă acuzaţii (ex. violenţa, părăsirea domiciliului sau adulter) celuilalt. Prima lege a divorţului „din vina ambelor părţi” a fost introdusă în unele ţări pe al mijlocul anilor 60’. Între 1960 şi 1970 rata divorţurilor au crescut îngrijorător, dublându-se practic cu fiecare decadă. Divorţul are un impact foarte puternic asupra copiilor. S-a estimat că aproape 40% dintre copiii născuţi în Marea Britanie în anii 80% vor fi la un moment dat, înainte de maturitate, membrii unei familii cu nu singur părinte. Rata divorţurilor nu include neapărat indiciul direct al nefericirii în căsătorie. La acesta se mai poate adăuga cei care nu au divorţat legal, sau cei care consimt să locuiască împreună în ciuda neînţelegerilor dintre membrii cuplului conjugal.

14

De ce devine divorţul un lucru atât de obişnuit în societatea contemporană? Pentru că azi, căsătoria nu este legată de dorinţa de a perpetua proprietatea şi statutul din generaţie în generaţie. Pe măsură ce femeile au devenit independente economic, căsătoria a căpătat tot mai puţin decât înainte forma de partenerial economic necesar. Un alt factor important este acela de a evalua căsătoria prin prisma nivelului de satisfacţie personală pe care-l oferă rata creşterii divorţului nu pare să indice o profundă insatisfacţie în cadrul căsătoriei ca atare, ci o hotărâre sporită de a o transforma într-o relaţie compensatorie şi satisfăcătoare.

Divorţul şi copiiiEfectele divorţului asupra copiilor sunt greu de estimat. Chiar şi pentru adulţi

divorţul aduce cu sine un stres emoţional sporit chiar şi în cazul despărţirilor amiabile. Cu atât mai mult copii vor tolera mai puţin această experienţă. Cercetările indică faptul că adesea copii suferă pronunţate anxietăţi emoţionale după separarea părinţilor lor. Judith Wallersteein şi Joan Kelly au studiat cupluri separate din Marin County, California (1980). Ele i-au contactat pe copii în momentul în care ara pe rol la tribunal, un an şi apoi 5 ani mai târziu. Conform afirmaţiilor autoarelor, aproape toţi copii implicaţi suferiseră puternice tulburări emoţionale în perioada divorţului părinţilor. Copiii de vârstă preşcolară erau confuzi şi speriaţi şi aveau tendinţa să se învinuiască de despărţirea părinţilor. Copiii cu vârste mai mari erau capabili să înţeleagă motivele divorţului părinţilor lor, dar de cele mai multe ori erau profund îngrijoraţi în legătură cu efectele acestuia asupra viitorului lor şi-şi exprimau adesea sentimentele de furie. Nici după 5 ani unii copii nu se putuseră adapta rămânând nemulţumiţi de viaţa lor, erau victime ale depresiilor şi ale sentimentului de singurătate.

Studiul a continuat şi pe perioada adolescenţei. Interviurile au demonstrat că aceşti copii menţionau amintiri şi sentimente legate de divorţul părinţilor lor în propriile relaţii sentimentale. Aproape toţi menţionau că suferiseră într-un fel sau altul de pe urma greşelilor părinţilor lor. Majoritatea îşi exprimau speranţa că vor atinge rezultate pe care părinţilor nu le atinseseră: anumite bunuri materiale, o căsătorie solidă, bazată pe dragoste, fidelitate. Aproape jumătate dintre ei au păşit în maturitate ca „tineri bărbaţi şi femei îngrijoraţi, nerealizaţi, suferind de subestimare de sine, uneori chiar furioşi”. Deşi mulţi dintre ei s-au căsătorit ulterior amprenta divorţului părinţilor lor i-a însoţit toată viaţa.

În concluzie, copii vor creşte mai bine atunci când sunt iubiţi, când părinţii au autoritate. Divorţul face dificilă menţinerea unui astfel de mod de educaţie, dar în acelaşi timp şi neînţelegerile dintre părinţii care rămân împreună pot avea consecinţe la fel de dăunătoare. De aceea necesitatea creării unui sistem de consiliere şi terapie de familie s-a văzut imperios necesară în toate ţările cu pretenţii la civilizaţie.

15

Curs 8

DEVIAŢIE ŞI DELICT

1. Noţiuni generale2. Teorii despre delict şi devianţă

1. Noţiuni generaleStudiul comportamentului deviant este unul din domeniile de preocupare cele

mai interesante şi complexe ale sociologiei. Acesta ne învaţă cum să înţelegem că persoanele al căror comportament apare de neînţeles sau straniu pot fi considerate fiinţe raţionale atunci când înţelegem din ce motiv acţionează în felul respectiv. Studiul deviantei, asemenea altor domenii ale sociologiei, ne îndreaptă atenţia către puterea socială şi către influenţa clasei sociale – diviziunile dintre săraci şi bogaţi.

Devianţa poate fi definită drept non-conformism faţă de un set de reguli care sunt acceptate de un număr semnificativ de oameni, în cadrul unei comunităţi sau a unei societăţi.

Normele sociale sunt însoţite de sancţiuni care promovează conformismul şi protejează împotriva noncomformismului. O sancţiune este orice reacţie din partea unora faţă de comportamentul unui individ sau grup, menită să confere certitudinea că persoana sau grupul respectă o anumită normă. Sancţiunile pot fi pozitive (oferirea de recompense) sau negative (sub formă de pedepse). Ele pot fi de asemenea oficiale sau neoficiale.

2. Teorii despre delict şi devianţăa. Punctul de vedere biologicUnele din primele încercări de explicare a delictului au avut caracter biologic.

Criminalistul italian Cesare Lombroso, care a activat în anii 1870 ara de părere că tipurile de delincvenţi pot fi identificaţi după forma craniului. El era de acord că învăţarea socială poate influenţa dezvoltarea comportamentului criminal, dar considera că majoritatea criminalilor ca fiind degeneraţi din punct de vedere biologic sau cu defecte. Ideile lui au fost discreditate în totalitate pentru că nun au avut susţinere ştiinţifică. O altă teorie susţine că tipul uman cu constituţie atletică este mai predispus devianţei decât cei cu constituţie mai slabă. Şi această teoria a picat la proba experimentală variabila admisă neputând fi luată în considerare, ţinând cont de marja de eroare comisă.

b. Punctul de vedere psihologicCa şi interpretările biologice, teoriile psihologice despre delict asociază

delincvenţa cu anumite tipuri de personalitate. Unele au sugerat că în cadrul unei minorităţi de indivizi se dezvoltă o personalitate imorală şi psihopată. Psihopaţii sunt firi retrase, lipsite de emoţii care găsesc plăcere în violenţă de dragul violenţei. Există totuşi probleme majore legate de conceptul de psihopat. Nu este evident că trăsăturile psihopate sunt în mod inevitabil delictuale. Aceleaşi trăsături pot fi poate uşor descrise în mod pozitiv şi în loc de o personalitate de tip psihopat să avem de-a face cu una sensibilă, un poet de ex. Aceste teorii psihologice despre delincvenţă pot explica în cel mai bun caz anumite aspecte ale delictualităţii. Cu toate că anumiţi delincvenţi pot

16

posede caracteristici distincte de cele ale restului populaţiei, este puţin probabil să găsim ca majoritatea lor să se afle în această situaţie. Unele delicte sunt comise de indivizi singuratici, altele din potrivă reprezintă opera grupurilor organizate.

c. Societate şi delictOrice evaluare satisfăcătoare despre natura delictului trebuie să fie sociologică,

căci ceea ce înseamnă delict implică instituţiile sociale ale unei societăţi. Unul din aspectele cele mai importante, asupra căruia insistă gândire sociologică, îl reprezintă interconexiunile dintre conformismul şi devianţa în contexte sociale diferite. Societăţile moderne conţin multe subculturi diferite, iar comportamentul care se conformează normelor unei anumite subculturi poate fi socotit deviant în afara ei. Ex. poate exista o puternică presiune asupra unui membru al unei bande de adolescenţi, de a-şi dovedi valoarea furând o maşină.

Devianţa dobândită – Edwin H. Sutherland punea delictul în legătură cu ceea ce denumea el asociere distinctivă. Acesta însemnând faptul că într-o societate în care există multe subculturi, unele medii sociale tind să încurajeze activităţile ilegale, iar altele nu. Indivizii devin delincvenţi prin asocierea cu oamenii care sunt susţinătorii unor norme delictuale. În teoria lui, în mare parte comportamentul delictual este dobândit în cadrul grupurilor primare, în special în cadrul grupurilor de aceeaşi vârstă. Această teorie consideră activităţile delictuale ca fiind învăţate.

Presiunea structurală: anomia în calitate de cauză a delictului – Robert K. Merton leagă delincvenţa de alte tipuri de comportament deviant. Merton s-a bazat pe conceptul de anomie. Anomia există atunci când nu sunt standarde care pentru a ghida comportamentul într-un anumit domeniu a viaţii sociale. Primul sociolog care a utilizat acest termen este E. Durkheim, care era de părere că, în anumite circumstanţe , oamenii se simt dezorientaţi şi anxioşi; anomia fiind, prin urmare, unul dintre factorii sociali care influenţează predispoziţia către sinucidere.

Merton a redefinit conceptul pentru a face referire la presiunea la care este supus comportamentul indivizilor, atunci când normele acceptate intră în conflict cu realitatea socială. În societatea americană de ex., valorile general acceptate pun accentul pe succesul material, iar modalităţile de a dobândi succesul se presupun a fi autodisciplina şi munca asiduă. Merton identifică 5 reacţii posibile la tensiunile dintre valorile susţinute la scară socială şi mijloacele limitate de a le realiza. Conformiştii acceptă valorile susţinute social cât şi modalităţile conformiste de a le realiza. Majoritate populaţiei intră în această categorie. Inovatorii continuă să accepte valorile aprobate dar folosesc mijloace ilegale de a le realiza. Ritualiştii se conformează standardelor acceptate la scară socială, cu toate că omit valorile conţinute ale acestor standarde. Regulile sunt respectate fără a se vedea un scop clar al respectării lor. Retraşii resping valorile dominante cât şi mijloacele de realizare a lor. Ex. membri unei comunităţi care se întreţine singură. Rebelii resping atât valorile, dar si mijloacele, dar doresc în mod activ să înlocuiască cu unele noi. În această categoria ar putea intra membrii grupărilor politice radicale.

Teoria etichetantă – unele dintre cele mai importante abordări în înţelegerea delincvenţei este denumită teoria etichetantă. Teoreticienii acestei teorii interpretează devianţa nu ca pe un set de caracteristici ale indivizilor sau grupurilor, ci ca pe un proces de interacţiune între devianţi şi non-devianţi. Oamenii care reprezintă forţa legii şi a ordinii sau care sunt capabili să impună altora definiţii ale moralităţii convenţionale,

17

realizează cea mai mare parte a etichetărilor. Etichetările care creează categorii de devianţă exprimă structura de putere a societăţii. În momentul în care un copil este etichetat ca fiind delincvent, el este considerat ca fiind răufăcător şi sunt şanse ca el să fie socotit ca fiind „în neregulă” de colegi, profesori. După aceea individul poate reveni al comportamentul delictual, sporind înstrăinarea faţă de normele sociale. Actul iniţial al unei infracţiuni se numeşte devianţă primară. Devianţa secundară are loc atunci când individul ajunge să accepte eticheta şi se consideră ca fiind deviant. Această teorie este importantă pentru ca începe de la premisa ca nici un act delictual nu există în mod intrinsec, având ca sursă ceva ce ar fi înnăscut.

Toate aceste teorii contribuie intr-o măsură mai mare sau mai mică la înţelegerea unor aspecte ale devianţei sau a tipurilor de delict.

Pentru ultimile doua cursuri vezi notiţele… Succes!!!!!!!

18