SOCIOLOGIE JURIDICĂ

1. Sociologia juridică – ramură specializată a sociologiei

Sociologia juridică este o ştiinţă relativ recentă, părintele său fiind considerat, în

mod convenţional, D. Anzilotti care foloseşte primul această denumire în lucrarea

„Filosofia dreptului şi sociologia”, publicată în anul 1892. Adevăratul întemeietor al

sociologiei juridice este apreciat a fi, însă, E. Ehrlich, care, în lucrarea „Fundamentele

sociologiei dreptului”, apărută în 1913, considera că sociologia juridică este ştiinţa

teoretică a dreptului care are ca obiect de studiu „dreptul viu”, rezultat din creaţia şi

interacţiunea indivizilor şi grupurilor sociale. El sublinia natura socială a dreptului

apreciind că întreaga dezvoltare a dreptului nu rezidă nici în legislaţie, nici în

jurisprudenţă, nici în doctrină ci în societatea însăşi, dreptul reprezentând, mai degrabă,

un mod de conduită care se referă la conduitele indivizilor, fiind o normă de

comportament ce rezultă din activitatea indivizilor. Ca atare, normele dreptului pot fi

sesizate şi explicate doar pe baza studierii comportamentului social al indivizilor şi

grupurilor care alcătuiesc societatea.

Desigur că preocupări pentru evidenţierea unor legături ale sistemului de drept,

ale reglementărilor şi normelor juridice cu mediul social-economic şi politic în care ele

se constituie şi fiinţează, sunt de dată foarte veche, mergând de la antichitatea greacă şi

romană (Platon, Aristotel sau Cicero) şi până în epoca modernă (Hobbes, Montesquieu

etc.), fără însă ca acestea să aibă caracterul coerent, sistematic şi profunzimea necesare

constituirii unei ştiinţe de sine stătătoare. Abordarea sociologică a juridicului în toată

complexitatea sa (norme, relaţii, concepţii, instituţii etc.) şi în interdependenţele

multiple cu realităţile sociale concrete, se produce, însă, abia spre sfârşitul secolului al

XIX-lea şi începutul secolului XX.

Apariţia relativ târzie a sociologiei juridice se datorează, într-o măsură decisivă,

rezistenţei manifestate de reprezentanţii celor două ştiinţe:

- pe de o parte, ştiinţele juridice, orientate predominant pozitivist şi legalist,

erau interesate în special de structura tehnică a dreptului, de mecanismele sale

specifice de funcţionare. Aceasta implica o abordare oarecum „în sine” a juridicului,

cu puţine şi inconsistente preocupări pentru luarea în consideraţie a contextului concret

istoric în care funcţionează şi care îl influenţează, pentru analiza determinărilor şi

2

implicaţiilor sale sociale multiple. În consecinţă, juriştii priveau cu neîncredere şi

suspiciune sociologia care, datorită deplasării accentului de la norma juridică pură la

societate şi recunoaşterii determinării sociale a dreptului, era percepută ca o ameninţare

la adresa autonomiei şi independenţei sale ca ştiinţă;

- pe de altă parte, sociologia, ea însăşi într-un proces complicat de autodefinire,

de precizare a obiectului şi a sferei sale de preocupări specifice, manifesta suspiciuni

faţă de o ştiinţă cu o îndelungată istorie, cu o tradiţie şi un prestigiu consolidate

care susţinea, explicit sau implicit, caracterul etern al principiilor dreptului,

valabilitatea universală a acestora, indiferent de schimbările petrecute în societate. O

asemenea ştiinţă era percepută ca o frână serioasă în tentativa de constituire a unei

ştiinţe care să pună accentul, conform specificului său, pe recunoaşterea unei

determinări sociale a dreptului, a formării, dezvoltării, modificării şi finalităţii

instituţiilor şi normelor juridice. La o asemenea atitudine o contribuţie importantă a

avut-o A. Comte care, concepând sociologia ca o „ştiinţă a ştiinţelor”, ceea ce implica o

contestare a oricărei ştiinţe sociale apărute anterior, nega posibilitatea constituirii

sociologiei juridice. El afirma că dreptul este un vestigiu arhaic şi metafizic, care trebuie

să dispară într-o viitoare organizare pozitivă a societăţii şi, ca atare, ştiinţele juridice nu-

şi mai găsesc locul în sistemul de clasificare a ştiinţelor pe care îl propune.

Trebuie spus însă că, prin metoda pozitivă, de investigare concretă a realităţii

sociale, Comte a contribuit, aparent împotriva concepţiei sale teoretice, la apropierea

între drept şi sociologie, considerând că normele juridice trebuie extrase din experienţa

socială, bazate pe aceasta şi nu deduse din concepte abstracte sau metafizice.

În esenţă, după cum afirma G. Gurvitch, reticenţele reprezentanţilor celor două

ştiinţe implicate constau în faptul că, pe de o parte, pentru jurişti recunoaşterea şi

acceptarea sociologiei juridice echivalau cu abandonarea dreptului în favoarea

sociologiei iar, pe de altă parte, unii sociologi, exagerând importanţa explicaţiei

sociologice a dreptului, tindeau să considere dreptul doar ca o simplă consecinţă, un

efect al realităţii sociale.

Premise teoretice ale constituirii sociologiei juridice

La apariţia sociologiei juridice şi la conturarea specificităţii acesteia au

contribuit, în modalităţi specifice, o serie întreagă de curente şi orientări sociologice şi

juridice care au încercat să explice geneza şi evoluţia normelor, instituţiilor şi sistemelor

3

juridice în legătură cu dinamica de ansamblu a societăţii omeneşti. Esenţială, din această

perspectivă, pare a fi centrarea, pe de o parte, pe probleme referitoare la legalitatea şi

legitimitatea normelor şi instituţiilor dreptului şi, pe de altă parte, pe raporturile

complexe dintre instituţiile şi normele juridice şi valorile, interesele şi aspiraţiile sociale

pe care acestea le întruchipează şi le apără.

Concepţii şi orientări juridice

O trecere în revistă, oricât de sumară, a contribuţiilor juriştilor la conturarea

specificului abordării sociologice a fenomenelor de drept ar trebui să cuprindă concepţia

despre „dreptul obiectiv” şi „dreptul subiectiv”, conform căreia în societate există o

relaţie dihotomică între ansamblul real de reguli de conduită având un caracter

normativ şi care au rolul de a ghida acţiunile oamenilor („dreptul obiectiv”) şi drepturile

subiective ale indivizilor, sau prerogativa acestora (ori a unor grupuri sau organizaţii) în

interiorul şi în temeiul normei juridice („dreptul subiectiv”). Adepţii ideii dreptului

obiectiv afirmă caracterul prim şi fundamental al acestuia, considerând că el s-a

fundamentat, progresiv, pe „voinţa generală a indivizilor”, „voinţa legiuitorului” şi, în

final, pe „voinţa legii” care are un caracter impersonal şi supraindividual, drepturile

subiective ale indivizilor neputând lua naştere decât pe baza dreptului obiectiv, acestea

nefiind propriu-zis „drept” întrucât nu se pot impune altor voinţe ca în cazul dreptului

obiectiv.

Prin opoziţie, adepţii dreptului subiectiv afirmă supremaţia drepturilor

subiective ale indivizilor, grupurilor sau organizaţiilor.

Se poate aprecia, însă, că dreptul obiectiv şi cel subiectiv sunt, într-un fel,

complementare şi nu se exclud reciproc. Pe de o parte, dreptul subiectiv (drepturile

actorilor sociali, indiferent care sunt aceştia) nu poate exista în afara normelor de drept

(ca expresie a voinţei generale sau, cel puţin, a voinţei legislatorului) iar, pe de alta,

existenţa dreptului obiectiv ar fi lipsită de sens în absenţa realizării efective a

prescripţiilor acestuia prin acţiunile actorilor sociali.

Drept urmare, este necesară investigarea atât a modalităţilor în care sunt

elaborate normele dreptului, cât şi a căilor prin care aceste norme devin efective prin

acţiunea actorilor sociali conformă intereselor specifice ale acestora.

Pozitivismul juridic consideră, în opoziţie cu teoria dreptului natural, că orice

drept este o creaţie a statului ca entitate superioară. În acest fel dreptul este în mod

4

eronat identificat cu legea, refuzându-se orice încercare de evaluare a lui din punct de

vedere al validităţii (bine-rău, just-injust etc.) sau al conformităţii cu principii de

necesitate şi utilitate socială.

Pluralismul normativ, mai apropiat de perspectiva sociologică, refuză statului

calitatea de deţinător al monopolului dreptului şi de sursă unică a acestuia. El consideră

că sursa dreptului nu este doar statul ci şi alte organisme diferite şi independente de

acesta, iar legea nu este singura expresie şi formă de existenţă a dreptului, funcţie

normativă semnificativă având cutuma, precedentul judiciar, practica judiciară etc.

Conform normativismului juridic, normele juridice au o existenţă în sine,

independentă şi obiectivă, ca entităţi absolute şi eterne, fără nici o legătură cu realităţile

sociale. Se produce, astfel, o ruptură între norma juridică şi realitate, între regula de

drept şi conţinutul ei concret. Conform acestei concepţii ştiinţele juridice ar trebui să se

limiteze la studiul formal al normelor juridice, la identificarea şi explicarea noţiunilor

generale cărora le sunt subordonate raporturile juridice particulare, urmând ca sarcina

studierii conţinutului social concret al acestor norme să revină ştiinţelor sociale, inclusiv

sociologiei.

Adepţii realismului juridic apreciază că dreptul nu reprezintă doar un ansamblu

de reguli, norme suprapuse sau subordonate ci şi o „realitate materială”, un ansamblu de

comportamente, concretizate îndeosebi în activitatea judecătorilor care, prin deciziile pe

care le pronunţă, creează efectiv dreptul.

Prin urmare, conform realismului juridic, orice sistem normativ ar trebui să

cuprindă:

- un set de reguli scrise pe baza cărora se realizează justiţia şi se soluţionează

relaţiile contencioase dintre indivizi;

- o serie de reguli reale, care completează regulile scrise, şi care sunt consecinţa

activităţii practice a instanţelor de judecată în cadrul cărora normele scrise ale dreptului

pot fi interpretate şi completate.

Consensualismul apreciază că dreptul se bazează pe consensul indivizilor şi, ca

atare, el nu trebuie creat ci se creează singur, ca fenomen natural, reprezentând spiritul

poporului, întruchipare a valorilor şi forţelor morale şi culturale tradiţionale ale

societăţii.

5

Conflictualismul, dimpotrivă, consideră că dreptul este rezultatul ciocnirii unor

interese contradictorii ale actorilor sociali reflectând, până la urmă, nu voinţa generală ci

interesele celor care deţin poziţii de putere în societate. Conform acestei concepţii,

dreptul reprezintă instrumentul cu ajutorul căruia statul organizează prin constrângere şi

coerciţie cadrul de viaţă al indivizilor încercând să limiteze tensiunile şi conflictele

dintre aceştia.

Concepţii sociologice

Auguste Comte şi pozitivismul sociologic

Considerat, în mod obişnuit, întemeietorul sociologiei ca ştiinţă, Comte a

manifestat o atitudine ostilă faţă de drept şi faţă de reglementările sale (de altfel, el şi

excludea dreptul din sistemul de clasificare a ştiinţelor pe care îl elaborase) apreciind că,

în stadiul pozitiv al dezvoltării societăţii ideea de drept ar trebui să dispară definitiv,

urmând ca fiecare individ să aibă doar obligaţii (îndatoriri) faţă de ceilalţi fără a avea

drepturi ca atare. După opinia lui, singurul drept pe care îl pot avea indivizii era acela de

a-şi face datoria.

De menţionat, totuşi, că A. Comte respingea doar dreptul subiectiv (dreptul

indivizilor de a revendica sau pretinde ceva), nu şi dreptul obiectiv, considerat ca

reprezentând adevărata ordine civilă.

Se poate spune că,în ciuda atitudinii sale ostile faţă de drept, Comte a contribuit

la apropierea dreptului de sociologie prin afirmarea primatului realităţii sociale în raport

cu dreptul.

Concepţia lui Eugen Ehrlich despre „dreptul viu”

Considerat, prin lucrarea sa „Principiile fundamentale ale sociologiei dreptului”

– München şi Leipzig 1913 – drept fondator al sociologiei juridice, Ehrlich aprecia că

dezvoltarea dreptului este rezultatul dezvoltării societăţii însăşi, el constând nu atât în

prescripţii cuprinse în coduri ci reprezentând mai mult o normă de conduită extrasă din

comportamentul oamenilor.

Ca atare, explicarea normelor dreptului nu se poate face decât prin inducţie, pe

baza studierii comportamentului real al indivizilor concreţi. El afirma că trebuie făcută o

distincţie între dreptul legal şi pozitiv, elaborat de instituţii specializate ale statului şi

care reglementează ordinea juridică a societăţii şi dreptul viu, care este un rezultat al

6

activităţii unor grupuri sociale diferite, cu un caracter spontan şi difuz şi se dezvoltă, în

bună măsură, independent de dreptul legal şi de ordinea juridică oficială.

Sociologia juridică ar trebui să se ocupe, în special, de studierea acestui drept

viu care poate fi pus în evidenţă mai ales printr-o cercetare atentă şi directă a vieţii

normative a grupurilor sociale (concretizată în obiceiuri, cutume, uzanţe şi practici ale

acestora, indiferent dacă sunt sau nu acceptate şi recunoscute de către dreptul oficial).

Este de menţionat şi ideea existenţei, alături de ordinea juridică oficială, şi a unei

ordini „pacifiste”, necontencioase, realizată prin organizarea liberă a voinţelor

individuale sau colective. În cadrul acestei ordini, eventualele conflicte şi tensiuni se pot

soluţiona nu prin apelul la norme abstracte ci printr-o apreciere a justiţiei concrete a

cazurilor în care sunt implicaţi diverşi actori ai vieţii sociale.

Contribuţia lui E. Durkheim

După cum aprecia G. Gurvitch, contribuţia remarcabilă a lui Durkheim la

fundamentarea şi dezvoltarea sociologiei juridice a avut drept premise fundamentale:

- culegerea unei mari cantităţi de date statistice din diferite domenii (juridic,

economic, al moralei şi istoriei) pe baza cărora a reuşit să evidenţieze caracteristici

definitorii ale diferitelor societăţi;

- efortul de analiză a materialului selectat în vederea identificării evoluţiei în timp

şi spaţiu a fenomenelor şi instituţiilor morale şi juridice.

Fără a intra prea mult în amănunte, se poate spune că principalele contribuţii ale

lui Durkheim sunt următoarele:

a) includerea în conceptul sociologic fundamental de fapt social a

reglementărilor legale şi morale, a obiceiurilor, moravurilor, ritualurilor, normelor şi a

altor manifestări colective care exercită o coerciţie externă asupra indivizilor;

b) considerarea dreptului ca simbol vizibil al solidarităţii sociale şi analiza

tipurilor de drept specifice societăţilor caracterizate prin solidaritate mecanică sau prin

solidaritate organică;

c) distincţia făcută între faptele sociale normale şi cele patologice, din perspectiva

solidarităţii sociale. (normal fiind tot ce este conform cu norma, ceea ce este aşa cum

trebuie să fie şi care reprezintă sursă de solidaritate socială, iar anormal sau patologic –

tot ceea ce este în contradicţie cu norma, subminează solidaritatea socială şi

îndepărtează de la exigenţele întăririi conştiinţei colective).

7

d) considerarea crimei ca fapt social normal în orice societate, pe baza

următoarelor argumente:

- în orice societate o anumită cantitate de crimă este inevitabilă întrucât o

societate perfectă este de neconceput;

- nici o societate nu poate impune o conformare totală a indivizilor la

reglementări sau norme. Mai mult, dacă o societate ar reuşi să facă acest lucru, ea ar

avea un caracter atât de represiv încât ar face imposibilă orice contribuţie socială a

indivizilor;

- în ciuda aparenţelor, crima poate avea şi o serie de funcţii (consecinţe pozitive)

cum ar fi: promovarea conformităţii, întărirea consensului normativ, determinarea unor

schimbări ale sistemului normativ etc.;

e) elaborarea concepţiei despre anomia socială, considerată ca stare de lipsă

relativă a normelor care se instaurează în perioadele de schimbări sociale rapide şi

profunde în cursul cărora societatea devine incapabilă să-şi exercite controlul asupra

indivizilor (normele vechi sunt respinse ca depăşite, iar cele emergente sunt încă

insuficient de clar conturate pentru a constitui un ghid eficace de comportament, motiv

pentru care se înregistrează o accentuare a fenomenelor de devianţă, inclusiv a

criminalităţii).

Concepţia lui Max Weber

Pornind de la ideea că obiectivul principal al sociologiei juridice ar trebui să-l

constituie analiza modului în care actorii sociali, în calitate de subiecţi de drept, dau un

anumit conţinut normelor juridice şi îşi formulează, pe acest temei, propriile lor

explicaţii, Weber a analizat evoluţia raporturilor dintre sistemele statale şi cele juridice,

între ordinea statală şi cea a dreptului. După opinia lui, statul este deţinătorul

monopolului constrângerii fizice legitime, pentru a cărei acceptare de către oameni sunt

necesare o serie de aşa-numite justificări interioare şi exterioare.

Justificările interioare sunt reprezentate de tipurile ideale de autoritate:

- autoritatea tradiţională – bazată pe credinţa generală în validitatea unor

autorităţi care întruchipează forţele tradiţionale ale societăţii;

- autoritatea charismatică – fundamentată pe supunerea voluntară a indivizilor

faţă de un conducător care are charismă (un har deosebit, calităţi personale

excepţionale care îl impun);

8

- autoritatea legală – întemeiată pe încrederea indivizilor într-un sistem legal şi

pe existenţa unor reguli elaborate raţional.

Justificările exterioare ale autorităţii sunt reprezentate de „personalul

dreptului” care a evoluat, de-a lungul timpului, de la tipul tradiţional (şeful

charismatic, suveranul etc.) la tipul modern, raţional (juristul teoretician, legislatorul

şi judecătorul).

Pe baza raportului dintre aspectul formal şi cel material al dreptului, ca şi dintre

caracterul raţional sau iraţional al acestuia, Weber stabileşte tipurile ideale de drept:

- dreptul material şi iraţional – fundamentat pe liberul arbitru şi pe calităţile

justiţiabile ale judecătorului;

- dreptul material şi raţional – bazat pe existenţa unor imperative morale sau

religioase;

- dreptul formal şi iraţional – întemeiat pe o decizie formală dar iraţională a

legiuitorului sau a judecătorului (bazată pe revelaţie sau profeţie);

- dreptul formal şi raţional – care are la bază un sistem de norme codificate şi

sistematizate raţional, operă a unor profesionişti în domeniu.

O altă contribuţie importantă a lui Weber o reprezintă ideea conform căreia

dezvoltarea dreptului şi a instituţiilor juridice s-a concretizat atât în raţionalizarea cât şi

în birocratizarea crescândă a acestuia.

Raţionalizarea constă în apariţia şi dezvoltarea unor norme de drept raţionale şi

instrumentale capabile să asigure concordanţa crescândă între scopurile acţiunii sociale

şi mijloacele legale şi legitime de realizare a acestora.

Birocratizarea constă în crearea şi dezvoltarea unor structuri administrativ-

birocratice, ale căror principale caracteristici sunt formalismul, impersonalitatea şi

rutinizarea şi al căror principal rol este să asigure loialitatea membrilor şi controlul

asupra lor.

Şcoala jurisprudenţei sociologice sau teoria sociologică a dreptului,

apărută în S.U.A., porneşte de la ideea că există o strânsă legătură între

transformările produse în societate şi cele din domeniul dreptului, iar validitatea şi

eficienţa normelor juridice sunt dependente de gradul de cunoaştere şi acceptare a

acestora de către cei cărora li se adresează – agenţii vieţii sociale.

9

Conform acestei concepţii, dreptul se dezvoltă ca rezultat al experienţei

dobândite în activitatea lor de către judecători, acestora recunoscându-li-se calitatea de

creatori de drept, libertatea nu numai de a interpreta textul legii ci şi de a crea noi

norme de drept atunci când cele existente sunt inadecvate sau inaplicabile într-un caz

particular sau altul.

Considerând dreptul ca principalul mijloc sau instrument de control social, menit

să evalueze şi să vegheze conduitele indivizilor, adepţii acestei şcoli apreciază că

obiectul sociologiei juridice ar trebui să îl reprezinte studiul cadrelor controlului social.

Concepţia lui Georges Gurvitch

Respingând etatismul juridic, Gurvitch consideră că dreptul constă dintr-un

complex de fapte normative care pot fi:

- fapte decurgând din relaţia cu alte persoane - cărora le corespunde dreptul

individual şi

- fapte care se referă la uniunea şi sociabilitatea prin comuniune şi interpenetrare

- cărora le corespunde dreptul social (drept de colaborare şi de integrare care se

manifestă în fiecare societate ca totalitate, ireductibilă la suma membrilor săi dar care

nici nu se opune acestei sume).

După opinia lui Gurvitch, dreptul este un fapt social, încercare de a realiza

justiţia într-un cadru social concret organizat, şi, ca atare, sociologia juridică ar trebui să

studieze realitatea socială a dreptului, în integralitatea sa, care reprezintă experienţa

tuturor societăţilor şi grupurilor sociale, ireductibilă la scheme şi simboluri.

Gurvitch consideră că sociologia juridică are trei părţi constitutive:

- microsociologia dreptului, care cuprinde atât studiul orizontal al formelor de

drept (în funcţie de diferite forme de sociabilitate), cât şi studiul vertical al acestora (în

funcţie de straturi de profunzime ale oricărei forme de sociabilitate);

- sociologia diferenţială a dreptului - studiul formelor de manifestare a

dreptului în diferite colectivităţi reale;

- sociologia genetică a dreptului - care studiază atât regularităţile ce impun o anumită

tendinţă de evoluţie în cadrul diferitelor sisteme juridice, cât şi determinanţii acestor

regularităţi.

Orientarea structuralist-funcţionalistă americană fundamentată de T.

Parsons şi R. Merton.

10

Pornind de la ideea unei presupuse ordini sociale consensuale, lipsită de tensiuni

şi conflicte sociale, Parsons consideră că misiunea fundamentală a dreptului şi a

sociologiei este de a studia şi de a asigura, în acelaşi timp, acest tip de ordine socială şi

normativă.

După opinia lui, dreptul reprezintă principalul mijloc de control social,

îndeplinind o funcţie integratoare, de aplanare a unor potenţiale conflicte şi de „ungere”

a mecanismului social.

Dezvoltând concepţia lui Parsons, R. Merton introduce termenul de disfuncţie şi

dezvoltă teoria lui Durkheim despre anomie, adaptând-o la realităţile americane şi

dezvoltând concepţia conform căreia discrepanţa dintre obiectivele valorizate social şi

mijloacele socialmente acceptabile pentru atingerea acestora reprezintă sursa devianţei

(teoria tensiunii structurale).

Contribuţii româneşti la constituirea şi dezvoltarea sociologiei juridice

Dintre multiplele contribuţii, valoroase şi originale, ale unor jurişti şi sociologi

români vom menţiona, pe scurt, doar câteva.

Mircea Djuvara – renumit jurist şi specialist în filosofia dreptului, acorda un rol

aparte sociologiei juridice în cunoaşterea dreptului şi a funcţiilor sale sociale, apreciind

că numai cu sprijinul sociologiei dreptul încetează de a mai fi un simplu monolit

normativ, lipsit de înţeles. El sublinia că varietatea şi dinamismul sistemelor şi normelor

juridice sunt rezultatul firesc al acţiunii unei mari varietăţi de factori social-economici.

Mircea Manolescu – jurist şi sociolog în acelaşi timp, considera că sociologia

juridică este o disciplină de contact între drept şi sociologie, având totuşi statut de ştiinţă

autonomă al cărui rol principal este acela de a studia ceea ce el numea „socialitatea

dreptului”, adică determinările sociale complexe ale acestuia.

Cea mai importantă contribuţie este, însă, cea a lui D. Gusti, fondatorul Şcolii

monografice de la Bucureşti.

Acordând o atenţie deosebită studiului manifestărilor juridice, ca manifestări

regulative, Gusti aprecia că scopul principal al sociologiei juridice este acela de a realiza

un studiu concret al realităţilor juridice dintr-o colectivitate dată, dintr-o unitate de

voinţă socială dată, pornind de la faptele juridice aşa cum sunt ele relevate de realitatea

socială concretă.

Specificul şi problematica sociologiei juridice

11

Pentru a putea contura mai precis specificul sociologiei ca ştiinţă de contact, de

graniţă între drept şi sociologie, este necesar să pornim de la ideea că între cele două

ştiinţe există o relaţie preferenţială deoarece:

- subsistemul juridic are un loc aparte în cadrul sistemului social global,

îndeplinind o funcţie reglatorie atât în raport cu acesta cât şi în raport cu toate

componentele sale;

- normele juridice consfinţesc, consacră şi apără, prin intermediul unor instituţii

specializate ale statului, normele, relaţiile şi valorile sociale fundamentale fiind, în

acelaşi timp, o expresie a acestora şi trebuind, prin urmare, să fie concordante cu ele.

Dreptul şi sociologia sunt, desigur, ştiinţe autonome, între ele fiind deosebiri în

privinţa domeniului de investigaţie, metodelor de investigaţie şi finalităţilor specifice,

cum ar fi:

- dacă dreptul studiază normele, raporturile şi instituţiile juridice, precum

şi subiecţii de drept cu drepturile, obligaţiile şi competenţele acestora, sociologia

studiază societatea ca totalitate, ca ansamblu coerent, unitar şi dinamic al faptelor

fenomenelor, relaţiilor şi proceselor sociale, al grupurilor, colectivităţilor, organizaţiilor

şi instituţiilor sociale;

- în timp ce dreptul este, prin excelenţă, o ştiinţă deductivă şi analitică,

extrăgând din norme, reguli şi principii consecinţele pe care acestea le implică,

sociologia este prioritar o ştiinţă inductivă care porneşte de la investigarea, prin

metode specifice, a realităţii sociale concrete, care serveşte drept bază pentru formularea

de teorii generale explicative;

- sociologia analizează acţiunile sociale ale actorilor sociali, încercând să

desprindă semnificaţia acestora, în timp ce dreptul studiază persoanele care întreprind

anumite acţiuni, respectiv subiecţii de drept;

- dacă sociologia este preocupată, aşa cum am mai arătat, de studiul

ansamblului faptelor, proceselor, relaţiilor sociale, dreptul, ca disciplină normativă,

este interesat doar de acele fapte, relaţii sau acţiuni sociale care produc efecte

juridice;

- în timp ce sociologia este preocupată de identificarea şi explicarea formelor

de sociabilitate, motivaţiilor şi scopurilor acţiunilor individuale, ştiinţa dreptului este

interesată de analiza formei juridice pe care o iau relaţiile sociale sau interpersonale;

12

În acelaşi timp, între cele două ştiinţe există şi multiple elemente de

convergenţă cum ar fi:

- ştiinţa dreptului este, structural, o ştiinţă unitară, ea reunind atât elementele cu

un caracter teoretic-juridic cât şi elemente având un caracter filosofic şi sociologic-

juridic şi altele cu un caracter tehnic-juridic. Ştiinţele juridice trebuie, prin urmare, să

abordeze, pe lângă sistemul juridic propriu-zis, atât realităţile sociale complexe care-l

inspiră şi instituţionalizează ci şi consecinţele reglementărilor juridice asupra vieţii

sociale;

- sociologia studiază acţiunile, relaţiile şi structurile sociale, încercând să

desprindă regularităţi şi legităţi sociale, în timp ce ştiinţele dreptului îşi propun să

traducă tehnic-normativ aceste realităţi sub forma unor reglementări juridice.

Sociologia juridică depăşeşte abordarea „în sine” sau „pură” a dreptului, a

normei juridice, abordare ce nu poate răspunde în mod adecvat unor probleme majore

ale teoriei şi practicii juridice. Ea studiază mediul social în care fiinţează dreptul, care

influenţează dreptul şi care, la rândul său, este influenţat de acesta, permiţând, în acelaşi

timp, utilizarea unor metode şi tehnici ale sociologiei în cercetarea fenomenelor

juridice.

Ramura specializată a sociologiei care studiază juridicul din perspectivă

sociologică este denumită de către unii autori sociologie juridică, iar de către alţii

sociologia dreptului.

Este preferabilă denumirea de sociologie juridică din următoarele motive:

a) Sfera juridicului este mai largă decât sfera dreptului (adică a ansamblului

de norme instituite şi sancţionate de stat), ea cuprinzând întreaga viaţă socială a

dreptului, adică:

- aspecte specifice ale conştiinţei juridice;

- cadrul social de referinţă al normelor juridice;

- factorii de configurare a dreptului;

- atitudinea cetăţeanului şi a funcţionarului faţă de lege;

- modul în care se formulează dreptul în societate;

- efectele sociale ale dreptului;

- modul în care se produce modificarea dreptului.

13

b) Sociologia juridică este necesar să definească locul juridicului (în sens

larg) în cadrul celorlalte dimensiuni ale socialului, să stabilească locul şi rolul lui în

cadrul sistemului social global şi interrelaţiile dintre subsistemul juridic şi cel politic,

economic, moral etc.;

c) Deşi dreptul nu poate exista decât în şi prin social, iar toate fenomenele

juridice sunt, implicit, şi fenomene sociale, nu toate fenomenele sociale cu caracter

juridic sunt de acelaşi tip. Unele dintre ele au un caracter pregnant juridic, fiind

denumite fenomene juridice primare (care datorită caracterului lor evident juridic –

legi, activitate jurisdicţională etc. – sunt identificate cu dreptul).

Alte fenomene sociale însă conţin elemente de drept mai puţin sesizabile, sunt

mai puţin pregnant, evident, juridice, ele constituind aşa-numitele fenomene juridice

secundare.

A limita studiul sociologic al juridicului la prima categorie de fenomene, ar

însemna a accepta limitarea nepermisă a acestuia.

Studiind fenomenul juridic în toată complexitatea sa, sociologia juridică este

interesată în cercetarea, cu metode şi tehnici specifice, a:

- relaţiilor, normelor şi instituţiilor juridice sub aspectul determinării şi

implicaţiilor sociale ale apariţiei, funcţionării şi modificării acestora;

- modului în care acestea se reflectă în conştiinţa oamenilor (sub aspectul

gradului cunoaşterii şi valorizării lor şi al atitudinii faţă de acestea);

- modului de respectare a normelor şi reglementărilor juridice şi a cauzelor şi

implicaţiilor încălcării acestora;

- specificului normelor, reglementărilor juridice şi al raportului acestora cu alte

tipuri de norme şi reglementări.

2. Funcţiile sociologiei juridice

Sociologia juridică, asemeni altor ramuri ale sociologiei, îndeplineşte, în esenţă,

aceleaşi funcţii ca cele ale sociologiei generale.

În analiza acestor funcţii pornim de la ideea că sociologia este deopotrivă o

ştiinţă teoretică şi empirică, având atât o finalitate cognitivă cât şi una practică.

În mod obişnuit sunt considerate ca funcţii de bază ale sociologiei următoarele:

funcţiile descriptivă şi explicativă (corespunzătoare nivelului empiric şi teoretic al

sociologiei şi subsumate prioritar finalităţii cognitive a acesteia); funcţia predictivă

14

(aflată la interferenţa finalităţii cognitive şi a celei practice) şi funcţiile critică şi practic-

operaţională (subsumate prioritar finalităţii practice a sociologiei).

Funcţia descriptivă

Conform acestei funcţii, cercetarea sociologică trebuie să debuteze cu o cât mai

completă şi sistematică expunere a faptelor, cu o cât mai exactă şi cuprinzătoare

descriere a realităţii ce se constituie în obiect al investigaţiei. Îndeplinirea acestei funcţii

se concretizează într-o acumulare de date, de fapte, de informaţii suficiente şi relevante

pentru respectiva realitate. Condiţia de bază ce se cere a fi respectată în îndeplinirea

acestei funcţii este aceea a completitudinii (a luării în consideraţie a tuturor datelor,

faptelor necesare pentru a testa valoarea de adevăr a ipotezelor utilizate şi a evitării

selectării arbitrare, strict subiective a acestor date şi fapte), dublată de cerinţa maximei

obiectivităţi faţă de fapte (evitarea apropierii de fapte cu idei preconcepute, luarea

faptelor aşa cum sunt ele). Îndeplinirea acestei funcţii, deşi obligatorie, nu este şi

suficientă pentru validarea statutului de ştiinţă al sociologiei. A rămâne la simplul nivel

al expunerii şi descrierii faptelor, oricât de exhaustivă, coerentă şi obiectivă, înseamnă a

reduce sociologia la sociografie. Prin expunerea faptelor şi descrierea lor nu se poate

trece de nivelul individualului, particularului, fenomenalului, accidentalului. Or, o

autentică cunoaştere ştiinţifică presupune accesul la general, esenţial, necesar, logic.

Pentru a realiza acest lucru, sociologia trebuie să îndeplinească funcţia explicativă,

care permite cercetării sociologice să înţeleagă realitatea socială, să identifice

mecanismele intime de funcţionare şi schimbare a realităţii sociale, de producere şi

derulare a faptelor, fenomenelor sociale, a vieţii sociale în general, să desprindă

determinările multiple ce se manifestă la nivelul realităţii sociale şi, îndeosebi, relaţiile

cauzale între variabilele realităţii sociale. Îndeplinind această funcţie, sociologia poate

elabora generalizări teoretice de diferite grade, poate dezvolta teorii explicative, poate

construi diferite paradigme.

Desigur că îndeplinirea în bune condiţii a funcţiei explicative de către sociologie

este condiţionată de îndeplinirea adecvată a funcţiei expozitive având în vedere faptul,

menţionat anterior, că elaborarea unei teorii sociologice valabile nu este posibilă în

absenţa unui material faptic suficient şi de calitate rezultat al cercetării empirice

15

Funcţia predictivă

Sociologia trebuie să-şi propună ca, pe baza cercetării atente, aprofundate a

realităţii sociale prezente, să identifice direcţiile cele mai probabile de evoluţie

ulterioară a societăţii. Acest lucru este atât posibil cât şi necesar. Este posibil întrucât

prezentul este rezultatul legic, firesc al unor evoluţii trecute şi, la rândul său, conţine în

sine, ca potenţialitate, ca posibilitate viitorul. Ca atare, studiind trecutul şi prezentul,

putem identifica tendinţele fundamentale de evoluţie conturate, stabilite şi putem

proiecta în viitor aceste tendinţe pentru a anticipa, în linii generale, cele mai probabile

tendinţe de evoluţie viitoare.

O asemenea prognoză a evoluţiei societăţii se poate realiza ca:

a) prognoză – stare de fapt – efectuată în ipoteza că nimic neobişnuit nu se va

întâmpla în societate pentru a perturba derularea normală a evoluţiei acesteia. O

asemenea prognoză se reduce, în ultimă instanţă, la o simplă extrapolare în viitor a unor

tendinţe de evoluţie conturate cu o anume fermitate;

b) prognoză – plan – efectuată în ipoteza unor acţiuni menite să modifice, într-

un fel sau altul, cursul normal de evoluţie a societăţii. Acest tip de prognoză consistă, în

fond, în încercarea de estimare a efectelor probabile ale unor acţiuni menite a schimba

cursul de evoluţie firesc al societăţii.

Utilitatea unor prognoze, proiecţii rezidă atât în faptul că pot argumenta

utilitatea şi chiar necesitatea unor intervenţii la nivelul realităţii sociale şi inutilitatea sau

inoportunitatea altora, prin identificarea efectelor potenţiale benefice sau indezirabile,

cât şi în aceea că ne pot face conştienţi de unele posibile evoluţii viitoare şi pot da

posibilitatea pregătirii adecvate pentru a nu fi luaţi prin surprindere sau pentru a

contracara evoluţii indezirabile. Nu întâmplător se afirmă că a şti înseamnă a prevedea,

iar a prevedea înseamnă a putea.

Se poate afirma că, prin existenţa celor două tipuri de prognoză şi prin utilitatea,

atât de ordin cognitiv cât şi practic-acţional a acesteia, funcţia prognotică se află la

intersecţia dintre finalitatea cognitivă şi finalitatea practic aplicativă a sociologiei.

Funcţia critică

Această funcţie presupune ca cercetarea sociologică să nu se rezume la

descrierea şi explicarea realităţii aşa cum este şi la descrierea tendinţelor sale probabile

de evoluţie ci să încerce să arate cum ar trebui să fie această realitate socială. Pentru a

16

face însă acest lucru ea trebuie să compare realitatea socială, aşa cum se prezintă ea la

un moment dat, cu un model normativ al realităţii sociale. În esenţă, o asemenea

analiză comparativă se reduce la încercarea de surprindere a neîmplinirilor,

disfuncţionalităţilor existente la nivelul realităţii investigate, la realizarea a ceea ce

împiedică funcţionarea şi dezvoltarea normală, firească a societăţii în ansamblul său, a

unor unităţi sau grupuri sociale specifice (deficienţe de organizare, planificare,

structurare, conducere etc., deficienţe predominant subiective, posibil de remediat).

Analiza critică a realităţii sociale efectuată de către sociolgie trebuie să satisfacă

însă două exigenţe majore:

a) să fie întemeiată – să fie bazată atât pe o cunoaştere temeinică, aprofundată a

realităţii sociale respective, ceea ce presupune îndeplinirea adecvată a funcţiilor

descriptivă şi expozitivă cât şi conturarea precisă şi în cunoştinţă de cauză a ceea ce am

numit modelul normativ la care această realitate să fie raportată;

b) să fie „constructivă”, să nu degenereze în criticism, în critica de dragul

criticii. Aceasta ar însemna că cercetarea sociologică n-ar trebui nici să „inventeze”

deficienţe, disfuncţionalităţi, nici să exagereze amploarea şi importanţa acestora.

Dimpotrivă, disfuncţionalităţile identificate şi reliefate trebuie să fie reale şi corect

apreciate, scopul declarat al acestui efort de evidenţiere şi analiză a acestora fiind acela

al contribuţiei la eliminarea lor, la perfecţionarea realităţii sociale investigate, la

apropierea ei de modelul normativ conturat.

Rezultă de aici că, în esenţa ei, sociologia autentic ştiinţifică este o ştiinţă critică,

declarat antiapologetică. Ideea de la care se pleacă este că ignorarea sau chiar negarea

expresă a dereglărilor, disfuncţionalităţilor existente la nivelul realităţii sociale

investigate este contraproductivă. Ea nu duce la rezolvarea lor ci, dimpotrivă, la

agravarea lor până la limite ce pot afecta profund şi, adesea, iremediabil respectiva

realitate socială. Ea barează practic orice posibilitate de intervenţie conştientă în

derularea dezvoltării sociale pentru introducerea, în timp util, a corectivelor necesare.

Funcţia critică a sociologiei conferă acestei ştiinţe o certă utilitate socială dar, în

acelaşi timp, o poate face relativ puţin dezirabilă pentru unii factori aflaţi în poziţii de

decizie, purtând responsabilitatea modului de derulare a vieţii sociale atât la nivel

macrosocial cât şi la nivel microsocial.

17

Analiza critică a realităţii sociale, deşi necesară, nu este şi suficientă. A rămâne

la aceasta ar fi comparabil cu situaţia în care medicul ar identifica boala pacientului fără

a indica şi tratamentul acesteia.

Funcţia practic-operaţională

Pornind de la analiza critică a realităţii sociale, sociologia trebuie să-şi propună

să identifice şi modalităţile prin care se pot înlătura disfuncţionalităţile, dereglările,

neajunsurile constatate, prin care se poate aduce realitatea socială prezentă la un nivel

cât mai apropiat de modelul normativ stabilit. În îndeplinirea acestei funcţii, cercetătorul

sociolog ar trebui să aibă în vedere cel puţin următoarele:

a) soluţiile propuse trebuie să fie întemeiate, să fie rezultatul unei analize

atente atât a realităţii sociale prezente cât şi a efectelor probabile ale aplicării acestor

soluţii asupra realităţii sociale respective;

b) soluţiile propuse să fie realiste, să ţină cont de condijţiile concret-istorice, de

posibilităţile obiective şi subiective de aplicare, de constrângerile, limitările existente,

de resursele disponibile, de potenţialele lor efecte perturbatoare etc.;

c) de regulă, nu sociologul este factorul de decizie, cel în măsură să hotărască

aplicarea unei soluţii sau a unui set de soluţii. Din acest motiv, sociologul trebuie să

ofere decidentului nu soluţii unice ci variante de soluţii, cu argumentare

corespunzătoare, cu indicarea a tot ce presupune adoptarea unei soluţii sau a alteia şi cu

exprimarea ordinii de prioritate, din perspectiva sa proprie, a variantelor de soluţii

propuse;

d) sociologul este chemat, de regulă, să acorde asistenţă tehnică în aplicarea

soluţiei acceptate de către factorul de decizie, să urmărească efectele acestei aplicări şi

să propună eventualele corectări necesare.

În măsura în care sociologia reuşeşte să satisfacă aceste cerinţe, ea se transformă

într-o adevărată inginerie socială, cu un rol crescând în societatea modernă, practic în

toate domeniile vieţii sociale.

La aceste funcţii s-ar putea adăuga, îndeosebi în cazul sociologiei juridice, şi

funcţia educaţională având în vedere rolul potenţial considerabil al rezultatelor

investigaţiei în acest domeniu în realizarea socializării, în asigurarea conformităţii

oamenilor la normele şi regulile prevalente în societate.

18

Toate aceste funcţii formează un tot unitar, ele presupunându-se şi

condiţionându-se reciproc.

3. Fapte, fenomene, relaţii şi procese sociale

Faptele sociale sunt momente ale desfăşurării vieţii sociale, ale dinamicii

existenţei sociale. Ele aparţin, prin urmare, existenţei sociale şi, implicit, având în

vedere raportul existenţă-esenţă, sunt forme de manifestare a esenţei sociale.

Privite în plan istoric, faptele sociale se exprimă ca evenimente.

Analizând locul şi rolul faptelor sociale în dezvoltarea societăţii, ponderea lor în

devenirea istorică a acesteia, constatăm existenţa unei diferenţieri obiective între faptele

sociale, diferenţiere independentă de conştientizarea ei de către cei ce participă la

producerea şi derularea lor sau de cei ce le analizează.

Fără a intra în amănunte, vom face câteva observaţii:

a) este necesar să se facă distincţia, în analiza faptelor sociale, între realitate şi

aparenţă;

b) trebuie făcută distincţia între faptele sociale ca atare şi locul lor în devenirea

istorică a societăţii, pe de o parte, şi reflectarea subiectivă, conştientizarea existenţei

acestor fapte sociale şi valorizarea lor, pe de altă parte;

c) este posibilă şi necesară reevaluarea semnificaţiei faptelor sociale bazată pe:

- un spor de cunoaştere referitoare la respectivele faptele sociale;

- scoaterea în evidenţă, de către dezvoltarea socială însăşi, a unor aspecte noi,

relevante, ale locului şi rolului unor fapte sociale în determinarea cursului dezvoltării

societăţii.

Fenomenele sociale sunt ansambluri dinamice de fapte sociale. Se poate spune

că realitatea socială constă dintr-o împletire şi succesiune de fenomene sociale în timp şi

în spaţiu. Fenomenele sociale exprimă realitatea socială în devenirea ei, iar cercetarea

lor trebuie făcută din perspectiva unităţii sociale în care ele se produc, se manifestă. Prin

urmare, pentru a fi relevantă sociologic, este necesară o analiză a fenomenelor sociale

nu izolat, nu rupt de totalitate, de ansamblu, ci în cadrul acestei totalităţi, al ansamblului

social şi al structurii specifice acestuia.

Desfăşurându-se în cadrul unor interdependenţe complexe, fenomenele sociale

au amploare diferită, în funcţie de masa oamenilor ce participă la ele, au durate şi

ritmuri de derulare diferite şi, în consecinţă, roluri diferite în dezvoltarea socială.

19

În analiza şi interpretarea faptelor şi fenomenelor sociale sunt de respins două

tendinţe absolutizante, simplificatoare:

a) tendinţa psihologizantă – de reducere a lor la fapte psihice, de conştiinţă;

b) tendinţa de reificare a realităţii sociale, de considerare a faptelor sociale în

mod absolut ca lucruri, de reducere a realităţii sociale doar la o succesiune a lucrurilor,

de simplificare a realităţii sociale prin ignorarea dimensiunii subiective, a faptului că

societatea, viaţa socială, reprezintă o împletire sui-generis a obiectivului cu subiectivul.

Concepţia lui E. Durkheim despre faptul social

În efortul său de a conferi sociologiei statut de ştiinţă de sine stătătoare,

Durkheim porneşte de la ideea că, întrucât fiecărei ştiinţe îi corespunde un obiect

particular propriu, o realitate care se impune din afară observaţiei şi poate fi studiată cu

metode ştiinţifice, şi sociologia trebuie să-şi stabilească acest obiect propriu, acea

categorie specială de lucruri de care să se ocupe doar ea. Iar acest obiect propriu îl

constituie faptul social, definit de Durkheim ca orice mod de a face, fixat sau nu,

capabil să exercite asupra individului o constrângere exterioară, sau care este general

pentru o întreagă societate dată, având totuşi o existenţă proprie, independentă de

manifestările sale individuale.

După cum observă Durkheim, nu toate faptele care se petrec în societate sunt

fapte sociale. Faptele sociale nu se confundă nici cu fenomenele organice, pentru că

sunt reprezentări şi acţiuni, nici cu fenomenele psihice, întrucât acestea există doar în

conştiinţa individului. Faptele sociale au două caracteristici definitorii:

- sunt exterioare individului (atât în sens spaţial – sunt în afara conştiinţelor

individuale –, cât şi în sens temporal – sunt anterioare individului, acesta găsindu-le

de-a gata şi trebuind să ia cunoştinţă de ele şi să li se conformeze);

- se impun asupra individului cu o forţă coercitivă, rezultatul acestei acţiuni

constrângătoare fiind socializarea.

Sfera de cuprindere a faptelor sociale, ca moduri de a face, de a fi sau de a gândi

şi simţi, care au cele două caracteristici menţionate, este extrem de largă, ea cuprinzând

dreptul şi moravurile, credinţele şi practicile vieţii religioase, sistemul de semne care

ajută la exprimarea gândirii, sistemul de monede folosit, instrumentele de credit,

practicile urmate într-o meserie anume, curentele de opinie, moda etc.

20

Aceste fapte sociale au ca substrat nu individul, fiind exterioare acestuia şi

existând independent de el, ci societatea, fie societatea politică în integralitatea sa, fie

vreunul din grupurile parţiale pe care aceasta le cuprinde. Forţa lor coercitivă se

concretizează şi se evidenţiază în rezistenţa la schimbare, în reacţia generată de orice

încercare de ignorare, nesocotire sau opoziţie, nesupunere la aceste „moduri de a face

sau de a fi”.

De exemplu, spunea Durkheim, „dacă încerc să încalc normele dreptului, ele

reacţionează împotriva mea pentru a împiedica actul meu, dacă mai e timp, pentru a-l

desfiinţa şi a-l restabili în forma lui iniţială, dacă este săvârşit şi reparabil sau să mă facă

să-l ispăşesc dacă nu poate fi reparat altfel”. La fel stau lucrurile şi în cazul în care sunt

încălcare normele morale, nu se ţine cont de obiceiuri, reguli de conduită, credinţe şi

practici religioase consacrate, reguli şi principii în practicarea unei meserii etc.

Atunci când individul se conformează de bună voie acestor „moduri de a face

sau de a fi”, constrângerea nu mai este resimţită ca atare dar asta nu înseamnă că ea nu

mai există.

După aprecierea lui Durkheim, în cercetarea faptelor sociale prima şi cea mai

fundamentală regulă metodologică este aceea de a considera aceste fapte ca lucruri.

Astea nu înseamnă că faptele sociale sunt lucruri materiale şi doar că sunt lucruri cu

acelaşi titlu ca lucrurile materiale dar în alt mod. Este lucru, afirma Durkheim, orice

obiect al cunoaşterii care nu poate fi în mod firesc pătruns prin inteligenţă, tot despre

ceea ce nu putem să ne facem o noţiune mintală ci doar pe baza observărilor şi

experimentărilor, a trecerii treptate de la caracterele cele mai imediat vizibile la cele mai

puţin vizibile şi mai adânci.

Iar a trata faptele sociale ca lucruri nu înseamnă a le clasa într-o anumită

categorie a realului, ci a adopta faţă de ele o anumită atitudine mentală, adică a începe

cercetarea lor luând ca principiu că ignori în mod absolut ce sunt ele şi că proprietăţile

lor caracteristice, ca şi cauzele necunoscute de care depind, nu pot fi descoperite nici

prin cea mai atentă introspecţie.

Concepţia lui E. Durkheim despre faptele sociale normale şi cele patologice

După opinia sociologului francez, faptele sociale sunt de două feluri: normale –

generale pentru întreaga specie şi care se regăsesc, dacă nu la toţi indivizii, cel puţin la

majoritatea lor şi anormale (patologice, morbide) – care nu numai că se întâlnesc la o

21

minoritate, dar chiar acolo unde se produc nu durează toată viaţa individului, sunt o

excepţie în timp şi spaţiu.

Generalitatea unui fenomen (de observat că Durkheim nu face distincţia dintre

fapte şi fenomene) este, astfel, primul indiciu al normalităţii (din acest motiv,

normalitatea este, mai mult, o normalitate statistică – tipul normal fiind tipul mediu –

adică fiinţa schematică obţinută prin reunirea la un loc, într-un tot, într-o individualitate

abstractă a caracterelor celor mai frecvente în specie cu formele lor cele mai frecvente).

Numai că, spunea Durkheim, distincţia dintre normal şi patologic nu poate fi

făcută în mod abstract ci doar raportat la o specie determinată de fenomene şi la o

anumită etapă a dezvoltării acesteia, adică în funcţie de anumite coordonate precise

de ordin spaţial şi temporal.

Ca atare, concluziona Durkheim, „un fapt social este normal pentru un tip social

dat, considerat într-o fază determinată a dezvoltării sale, atunci când se produce în

media societăţilor din această specie, privită în faza corespunzătoare a evoluţiei lor”.

Privită din această perspectivă, crima, dacă îndeplineşte condiţiile menţionate

anterior, reprezintă un fapt social normal. Aceasta înseamnă că:

- ea este inevitabilă, fiind de neconceput o societate lipsită de crimă. „Ceea ce

este normal, spunea Durkheim, este pur şi simplu să existe o criminalitate, numai ca

aceasta să nu atingă şi să nu depăşească, pentru fiecare tip social, un nivel oarecare…”;

- ea este şi necesară, fiind legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi

sociale şi, prin aceasta, ea este, aparent paradoxal, şi utilă, ea fiind uneori, un adevărat

motor al schimbării. Pentru a susţine această afirmaţie, Durkheim dă următorul

exemplu: „După dreptul atenian, Socrate era un criminal şi condamnarea lui nu avea

nimic nedrept. Cu toate acestea, crima sa, adică independenţa sa de gândire, era utilă nu

numai omenirii ci şi patriei sale … Libertatea de gândire de care ne bucurăm azi nu ar fi

putut fi proclamată dacă regulile care o prohibeau nu ar fi fost încălcate înainte de a fi

abrogate în mod solemn. Cu toate acestea, în acel moment, încălcarea era o crimă,

pentru că era o ofensă a unor sentimente prea vii în majoritatea conştiinţelor. Şi totuşi,

această crimă era folositoare, fiindcă prevestea nişte schimbări care, zi de zi, deveneau

tot mai necesare”.

Trebuie menţionat, însă, că perspectiva sociologică asupra crimei ca fapt social

normal nu se contrapune în nici un fel perspectivei juridice – conform căreia orice act

22

criminal trebuie sancţionat, după gravitatea lui, potrivit normelor legale în vigoare şi

nici celei morale – crima generând oroare şi reacţii de respingere, de condamnare.

Faptul juridic – fapt social specific

Din punctul de vedere al înfăţişării sale sociale, dreptul reprezintă (D. Gusti)

totalitatea regulilor de conduită impuse de către o societate şi sancţionate de forţa

publică.

Caracterul social al dreptului este evident pentru că el nu poate fi definit fără o

sancţiune publică, organizată şi aplicată de o forţă publică.

Dreptul are, şi a avut întotdeauna, un caracter exterior şi constrângător, orice

încălcare a legii făcându-ne pasibili să fim luaţi cu forţa, anchetaţi, judecaţi şi

condamnaţi. Numai că nu orice forţă conferă unui fapt caracter juridic ci doar o forţă

publică, organizată şi recunoscută de către societate.

Forţa reprezintă, însă, doar un ajutor al dreptului, asigurându-i doar funcţionarea.

Dreptul propriu-zis constă în lege, adică într-un set de reguli impuse de către societate

pentru funcţionarea ei normală. Ca atare, dreptul, ca ansamblu de reguli de conduită

impuse de către societate şi sancţionate cu ajutorul forţei publice, este social prin

definiţie.

Dreptul este social prin origine, întrucât nu poate izvorî decât din societate. Un

ordin dat de către un individ, şi nu de societate prin lege, nu este fapt juridic.

Dreptul este social ca gen de funcţionare, deoarece recurge la forţa publică,

deci la societate.

Dreptul este social şi ca scop, întrucât este menit să reglementeze conduita

oamenilor într-o societate, pentru o funcţionare normală a acesteia.

Caracterul social al dreptului reiese şi din evoluţia sa istorică, el schimbându-se

odată cu societatea şi neavând o evoluţie independentă de aceasta. El evoluează odată cu

civilizaţia şi cultura, cu regimul politic, cu ansamblul concepţiilor noastre despre

societate şi morală.

Se poate spune că dreptul constituie un aspect esenţial al vieţii sociale, fiind

principiul de direcţie, de coeziune socială. El este cel care dă principiul de direcţie şi de

coeziune socială.

După cum aprecia J. Carbonnier, dreptul, ca fenomen social şi normativ,

cuprinde două tipuri de fenomene:

23

- fenomene de putere sau de autoritate – care se află în sfera autorităţii legale

şi legitime dintr-o societate. Ele includ o gamă foarte largă şi variată de reguli şi norme,

de la gesturi, expresii şi îndemnuri până la ordine, decrete, legi, decizii administrative

etc., toate formulate şi impuse de către cei care guvernează;

- fenomene sub putere sau sub autoritate – aflate în sfera celor guvernaţi şi

care cuprind comportamentele, conduitele sau reacţiile indivizilor sau grupurilor sociale

(acte de supunere sau conformism faţă de lege sau acte de nesupunere, transgresare sau

respingere a unor norme şi reguli elaborate şi impuse de autoritatea publică).

Fenomenele juridice mai pot fi împărţite şi în fenomene instituţie şi fenomene

caz. Instituţia juridică, desemnând un ansamblu de reguli juridice cu un caracter relativ

stabil, care reglementează un anumit domeniu al realităţii sociale, fenomenele juridice

instituţie sunt mulţimi de fenomene de acelaşi tip, un model socio-juridic ce poate fi

aplicat la toate situaţiile concrete.

Fenomenul caz este o entitate juridică individuală, modelată şi reglementată

de instituţie. El reprezintă, deci, manifestarea unică şi irepetabilă, la diferite niveluri ale

socialului, a fenomenului instituţie.

De exemplu, căsătoria, ca ansamblu de norme şi reguli juridice, cuprinse în

codul familiei sau în alte acte normative, aplicabile tuturor căsătoriilor concrete,

realizate în timpul şi pe aria în care sunt valabile aceste norme, este un fenomen juridic

instituţie. Căsătoriile reale, având un caracter unic şi irepetabil, deşi realizate pe baza

aceloraşi norme, reprezintă fenomene caz.

În mod similar, infracţiunea, aşa cum este definită şi sancţionată de către codul

penal este un fenomen instituţie, în timp ce o infracţiune concretă (de luare de mită, să

zicem) săvârşită de o persoană oarecare reprezintă un fenomen caz.

La rândul lor, fenomenele caz pot fi fenomene individuale (cum ar fi cele

anterior menţionate), fie colectivităţi de fenomene, în a căror definire se face abstracţie

de trăsăturile strict individuale ale acestor fenomene reţinându-se doar trăsăturile lor

comune (ele rămânând, totuşi, mulţimi de fenomene, cazuri concrete).

Astfel, în timp ce căsătoria între X şi Y, ca persoane fizice concrete de sex opus,

este un fenomen individual, totalitatea căsătoriilor într-un anumit interval de timp între

persoane aflate într-o anumită categorie de vârstă (între 10 şi 29 de ani, să zicem) sau

24

locuind în acelaşi mediu de rezidenţă (urban sau rural) reprezintă o colectivitate de

fenomene având o caracteristică comună (vârsta sau, respectiv, mediul de rezidenţă).

Distincţia dintre fenomenele instituţie, fenomenele caz individuale şi

colectivităţile de fenomene are implicaţii de ordin metodologic.

Dacă fenomenele instituţie pot fi studiate cel mai bine prin metoda istorică –

comparativă, cele individuale se pretează analizei de caz, iar colectivităţile de

fenomene pot fi investigate prin analize statistice, sondaje de opinie sau anchete

sociologice.

În calitatea sa de factor important de reglementare normativă şi integrare

socială, dreptul conţine un ansamblu de reguli prin care anumite comportamente sau

acţiuni individuale sau sociale sunt impuse, permise sau interzise. Din acest motiv,

dreptul îndeplineşte (Madelaine Grawitz) următoarele funcţii sociale:

- elaborarea şi prescrierea unor reguli de conduită prin care sunt stabilite

rolurile sociale pe care trebuie să le joace indivizii în diverse situaţii;

- raţionalizarea vieţii sociale, prin formularea de reguli raţionale şi eficiente,

capabile să orienteze şi să controleze acţiunile agenţilor sociali (indivizi sau grupuri

sociale), pentru a asigura o cât mai deplină concordanţă între scopurile, obiectivele

dezirabile social şi mijloacele legitime disponibile pentru atingerea acestor scopuri;

- asigurarea sociabilităţii şi predictibilităţii comportamentului agenţilor

sociali, prin instituirea unor mijloace de presiune de control social.

Fenomene de nondrept (absenţa dreptului)

Cel care analizează acest tip de fenomene este Jean Carbonnier, care consideră

nondreptul ca „absenţa dreptului într-un anumit număr de raporturi umane unde dreptul

ar fi avut o vocaţie teoretică de a fi prezent”, restrângerea sau retragerea acestuia,

„abandonarea de către drept a unui teren pe care-l ocupa sau care era de competenţa lui

să-l ocupe”.

După opinia lui, există trei tipuri de nondrept:

1. Nondreptul prin autolimitarea dreptului – dreptul se limitează el însuşi şi

organizează aşa-numite instituţii juridice de nondrept. Există, astfel:

a) Locuri de nondrept – cum ar fi dreptul de azil, în multiplele sale forme pe

care le-a îmbrăcat de-a lungul timpului, care poate fi considerat ca o recunoaştere a unor

25

insule de nondrept (de nondrept penal) – ascunzători în care dreptul nu are acces sau

are un acces foarte limitat;

b) Perioade de nondrept (intensitatea dreptului nefiind aceeaşi în toate

momentele unei perioade date). Exemplu clasic este cel al calendarului judiciar al

Romei antice, în care zilele erau împărţite în „faste” (în care se puteau ţine judecăţi) şi

„nefaste” (închise acţiunii legii, în care judecăţile erau interzise). Chiar şi astăzi, spunea

Carbonnier, duminicile, sărbătorile legale, nopţile etc. nu sunt în mod complet juridice

(acţiunea dreptului este limitată);

c) Nondrept intelectual - „acel regim juridic în care regula de drept prezentând

lacune, şi extinderea prin analogie fiind interzisă, anumite situaţii nu sunt conceptual

cuprinse de către drept”. În aceste condiţii, sublinia Carbonnier, maxima „Tot ce nu e

interzis este permis” poate fi tradusă prin „Tot ce nu este în mod expres juridicizat este

nondrept”.

2. Nondreptul prin autoneutralizarea dreptului – este situaţia în care dreptul,

prin propriile sale exigenţe se autoanihilează, determinând neutralizarea juridicităţii

unor fenomene juridice. Exemple:

a) Exigenţa dovezii elimină în afara dreptului tot ce nu poate fi dovedit.

b) Exigenţa existenţei unei intervenţii umane pentru a săvârşi dreptul tinde să

scoată din sfera dreptului tot ce este considerat a valora mai puţin decât această

intervenţie.

3. Nondreptul prin rezistenţa faptului la drept. După opinia lui Carbonnier,

din perspectiva sociologiei juridice, nu orice obstacol opus dreptului creează nondrept,

iar fenomenele de violare a dreptului nu sunt fenomene de nondrept prin simplul fapt că

ele violează dreptul. Pentru a putea considera faptele nepedepsite de încălcare a

dreptului ca aparţinând nondreptului este necesar ca dreptul să fi renunţat la sesizarea

şi urmărirea acestor fapte, iar această renunţare să aibă caracter de generalitate. În

cazul criminalităţii nepedepsite, spunea autorul, dreptul nu a renunţat la urmărirea şi

pedepsirea celor vinovaţi, iar dacă, în virtutea principiului oportunităţii urmăririlor acest

lucru se întâmplă, această renunţare nu are valabilitate decât cu titlu particular.

Nondreptul, afirma Carbonnier, poate fi privit şi ca alegere individuală care

poate fi:

26

a) difuză atunci când individul inserat într-o situaţie juridică poate decide dacă

va trăi sau nu în mod juridic. Un exemplu ilustrativ este cel al dreptului familiei.

Instituţia familială are, indiscutabil, o reglementare juridică, ea presupunând un set de

drepturi şi obligaţii legale, prevăzute în coduri, legi sau alte acte normative. Numai că

cei mai mulţi oameni practică dreptul doar cu intermitenţă, când nu pot face altfel (ca,

de exemplu, în cazul încheierii căsătoriei), în rest trăind ca şi cum dreptul n-ar exista.

b) organică atunci când nondreptul este perceput ca un reflex al dreptului. În

acest caz, în faţa instituţiei juridice se ridică un fel de instituţie umbră (shadow-

institution), cu structuri similare dar mai mlădioase, mai puţin rigide.

Exemple de nondrept – rezultate ale alegerii organice ar fi:

- situaţiile de fapt – care fie înlocuiesc situaţiile de drept (ex., mariajul de fapt,

separarea de fapt, filiaţia de fapt etc.), fie au decăzut din starea de drept intenţionată

iniţial în urma unor obstacole juridice (ex., posesiunea de bun-credinţă sau societăţile de

fapt);

- situaţiile de prietenie – bazate pe constatarea că viaţa socială se poate ordona

după două axe fundamentale – dreptul şi prietenia -, ea putând funcţiona perfect fără

drept, doar prin amiciţia reciprocă a indivizilor.

În general vorbind, consideră autorul, din punct de vedere ierarhic, fenomenele

de drept au un caracter secundar în raport cu cele de nondrept, cu precizarea că

nondreptul nu înseamnă nici neant, nici haos. El reprezintă „o lume de relaţii pe care

dreptul nu le părăseşte, când el se retrage, în favoarea disoluţiei şi dezordinii. Terenul

evacuat de el va fi reocupat în mod simplu de vechii ocupanţi, principii de ordine, de

pace şi armonie cărora li se postulează anterioritate faţă de drept”.

Din punct de vedere cronologic, conform celor mai mulţi autori, tendinţa este de

evoluţie de la nondrept la drept, de la dreptul rudimentar specific societăţilor arhaice, la

dreptul dezvoltat al societăţilor evoluate, perspectiva părând a fi un supradrept care să

corespundă complexităţii societăţii viitoare. Numai că, spune Carbonnier, din punct de

vedere sociologic lucrurile nu pot fi absolutizate. Astfel că, dacă este indiscutabil că

domenii vaste care erau altădată sub resortul moravurilor se juridicizează, nu e mai

puţin adevărat că o serie întreagă de fenomene tipice pentru vremurile noastre înseamnă

teren câştigat de nondrept.

27

Relaţiile sociale

În istoria gândirii sociologice s-a conturat (Pitirim Sorokin) o şcoală care a

considerat studierea relaţiilor sociale ca preocupare de prim ordin a sociologiei, relaţiile

sociale constituind, în opinia reprezentanţilor acestei şcoli, obiectul de studiu specific

propriu sociologiei. Este vorba de aşa-numita şcoală sociologică formală sau

relaţionistă.

În opinia lui Sorokin, această şcoală menţine caracteristicile de bază ale şcolii

sociologiste: considerarea interacţiunii şi interrelaţiilor ca esenţă a fenomenelor sociale;

concepţia supraindividuală asupra realităţii sociale; interpretarea individului ca produs

de grup; interpretarea grupală a fenomenelor sociale etc. În plus, această şcoală

accentuează că obiectul propriu al sociologiei, ca ştiinţă specifică, este studiul formelor

interacţiunii sociale sau al relaţiei sociale, aşa cum contrastează cu conţinutul lor, studiat

de alte ştiinţe.

Fondatorii acestei şcoli sunt consideraţi a fi sociologii germani Ferdinand

Tönnies şi Georg Siemmel.

G. Siemmel afirmă că, pentru a fi realmente o ştiinţă separată, sociologia,

asemenea altor ştiinţe speciale, trebuie să aibă propriul său domeniu de studiu ce nu este

investigat de alte ştiinţe sociale sau, ceea ce este acelaşi lucru, propriul său punct de

vedere. Domeniul propriu al sociologiei îl constituie formele de socializare sau

formele relaţiilor umane. În raport cu alte ştiinţe sociale, sociologia are aceeaşi

atitudine ca geometria faţă de alte ştiinţe ale naturii. Conţinutul şi forma sunt fenomene

diferite. După cum aceleaşi forme ale relaţiilor umane pot avea conţinut social diferit,

tot aşa acelaşi conţinut poate exista în diferite forme ale relaţiilor umane. Astfel sus,

afirmă Siemmel, în domeniul relaţiilor interumane forma şi conţinutul sunt ceva destul

de diferit şi, în consecinţă, fiecare dintre ele trebuie să fie obiect al unui studiu special.

Drept forme principale ale relaţiilor sociale se identifică: izolarea, contactul,

supraordonarea, opoziţia, persistenţa sau continuitatea grupului social, diferenţierea

socială, integrarea etc.

În opinia lui F. Tönnies, putem distinge două forme fundamentale de societate

sau de relaţii sociale: comunitate (Gemeinschaft) şi societate (Gesellschaft).

Gemeinschaft reprezintă o uniune de indivizi cu „voinţa organică”, a cărei

solidaritate rezultă din forţele naturale ale cosanguinităţii. În cadrul său, indivizii sunt

28

doar membri ai unui corp general cu o solidaritate naturală, intererrelaţii armonioase şi

identitate de voinţă, deoarece voinţa individuală este subordonată voinţei comunităţii.

Ca rezultat al acestei „solidarităţi organice”, avem o comunitate de proprietate şi un

drept care nu este altul decât dreptul familiei.

În contrast, Gessellschaft reprezintă o totalitate de indivizi ce intră în

interacţiune în conformitate cu propria lor voinţă individuală, pentru atingerea propriilor

lor scopuri. Este, mai degrabă, un mecanism artificial şi în nici un caz un organism

natural.

Istoric, Gemeinschaft a apărut mai devreme, grupurile primitive, familia şi

triburile fiind exemple concrete ale acestui tip de organizare socială. În cursul timpului,

Gemeinschaft începe să se dezintegreze, locul său fiind luat de Gesellschaft. Omul

devine din ce în ce mai puţin ataşat de orice comunitate. În schimb, în modalităţi

temporare şi contractuale tinde să devină membru al unor grupuri din ce în ce mai

numeroase şi mai mari. În acest fel, istoria merge de la comunitate la societate, de la

cultura poporului la civilizaţia statului.

Un discipol al întemeietorilor şcolii formale, Leopold von Wiese, încearcă o

clasificare sistematică a formelor relaţiilor umane în două mari categorii:

Relaţii interindividuale

1. fiecare spre altul: contact, abordare, adaptare, combinare, unire;

2. fiecare aparte altul: competiţie, opoziţie, conflict;

3. forme mixte.

Relaţii intergrupuri sau procese sociale într-un sens mai îngust al termenului

4. procese de diferenţiere – cum ar fi promovarea sau degradarea socială,

dominarea şi subordonarea, stratificarea, selecţia şi individualizarea;

5. procese integrative – uniformizarea, stabilizarea, cristalizarea şi socializarea;

6.procese distructive – cum ar fi exploatarea, favorizarea parţială, corupţia,

formalizarea, comercializarea, radicalizarea, spolierea;

7. procese modificator constructive – instituţionalizarea, profesionalizarea,

eliberarea.

P. Sorokin menţionează şi alte încercări de clasificare a interrelaţiilor, având la

bază criterii diferite:

29

1. Relaţii (sau interstimulare) constituite prin acţiunea de a face sau de a nu face

(întrucât indivizii se pot influenţa reciproc nu numai prin a face ceva ci şi prin a nu face

ceva).

2. Relaţii cu caracter unilateral (sau unidirecţional, cum ar fi cazul unui partid ce

influenţează alte partide dar nu este influenţat de acestea) sau bilateral (reciproc).

3. Relaţii de durată sau permanente şi relaţii incidentale sau temporare.

4. Relaţii antagonice şi relaţii de solidaritate.

5. Relaţii directe, nemijlocite (face-to-face) sau indirecte, mediate.

6. Relaţii conştiente sau intenţionate şi relaţii inconştiente sau neintenţionate.

7. Relaţii formale sau instituţionalizate şi relaţii informale unde nu există un

model general acceptat.

La rândul său, E. Bogardus identifică următoarele forme de relaţii sociale sau

de interstimulare: izolare, stimulare, comunicare, sugestie, imitaţie, difuziune,

discriminare, discuţie, acomodare, asimilare şi socializare.

Un loc aparte în abordarea relaţiilor sociale, din perspectiva şcolii formale,

revine Şcolii sociometrice, întemeiată de J. L. Moreno. Conform acestuia, din

multitudinea relaţiilor umane, cele mai importante sunt relaţiile interpersonale, relaţii

esenţialmente afective (relaţii de atracţie, de respingere şi de indiferenţă sau neutre).

Pornind de la ideile lui H. Bergson şi ale lui S. Freud, conform cărora

spontaneitatea şi creativitatea sunt sursa relaţiilor dintre indivizi, sociometria îşi

propune cunoaşterea relaţiilor interindividuale pentru a ajuta individul să-şi elibereze

spontaneitatea lui creatoare.

Pentru identificarea relaţiilor afective interindividuale, la nivelul grupurilor mici,

principala tehnică utilizată este testul sociometric (bazat pe un chestionar sociometric ce

solicită membrilor unui grup exprimarea atracţiei sau respingerii faţă de alţi membri ai

grupului, încercând, în acelaşi timp, să surprindă perceperea atracţiei sau respingerii de

către ceilalţi membri ai grupului). Matricea sociometrică şi sociograma, elaborate pe

baza rezultatelor testului sociometric, permit surprinderea coeziunii grupului, a stării

moralului de grup, identificarea unor echilibre sau dezechilibre ierarhice, existenţa unor

sciziuni, clici, reţele în cadrul grupului, stabilirea raportului dintre liderul formal şi cel

informal al grupului, a statusului sociometric al fiecărui individ etc.

30

Este de menţionat că tehnicile sociometrice, dincolo de finalitatea lor cognitivă,

permit şi intervenţia reglatorie la nivelul grupului mic.

Pe aceeaşi linie de abordare a relaţiilor sociale se plasează şi cercetarea

dinamicii grupurilor sau Şcoala cercetării active iniţiată de Kurt Lewin. Conform

acestuia, în fiecare grup există un echilibru cvasistaţionar ce cuprinde două componente:

a) un ansamblu de forţe ce acţionează pentru a menţine comportamentul

grupului la un anumit punct;

b) un ansamblu de forţe ce acţionează pentru a menţine comportamentul

fiecărui membru al grupului la nivelul echilibrului de grup.

Aceste forţe poartă numele de standarde sau norme. Câmpul social fiind

conceput ca un câmp de interacţiune, dinamica grupului este considerată a fi rezultat al

unor contradicţii interne şi al unor contradicţii între grupul respectiv şi alte

grupuri. În acest context, scopul Şcolii cercetării active constă în cunoaşterea relaţiilor

din cadrul grupului (în special al grupului mic) în vederea producerii de schimbări în

comportamentul de grup şi în relaţiile de grup.

Analizând orientarea relaţionistă din sociologie, putem menţiona că obiecţia

principală ce se poate aduce relaţionismului este că societatea, deşi constă dintr-o

mulţime de relaţii sociale, nu se reduce la ele; ea este o realitate care depăşeşte câmpul

de existenţă şi de manifestare a acestora.

În consecinţă, sociologia trebuie să studieze relaţiile ca sisteme complexe, cu

laturile lor materiale, obiective, cu caracterul lor colectiv de grup, luând în consideraţie

şi laturile lor subiective, psihologice, interindividuale.

Putem distinge mai multe tipuri de relaţii interumane:

a) Contact spaţial – existent în situaţia în care individul devine conştient de

existenţa în acelaşi spaţiu a altor indivizi, pe care începe să-i observe. Evident, nu orice

contact spaţial duce la stabilirea de relaţii sociale.

b) Contact psihic – care presupune aprecierea reciprocă sau unilaterală,

conştientă sau inconştientă a persoanei (sau persoanelor) cu care persoana vine în

contact. O asemenea relaţie presupune generarea şi existenţa unui interes reciproc.

c) Contact social – care presupune legătura între două sau mai multe persoane

care realizează diferite acţiuni referitoare la o anumită valoare. Aceste contacte sociale

pot fi:

31

- trecătoare sau durabile;

- publice sau private;

- personale sau materiale;

- directe sau indirecte.

d) Interacţiunea socială – rezultat al unor contacte sociale durabile, în cadrul

cărora indivizii caută să se influenţeze reciproc. Este apreciată a fi esenţială pentru

grupurile sociale. Principalele caracteristici ale interacţiunilor sociale:

- pot fi directe sau indirecte;

- sunt mai durabile decât contactele sociale;

- pe baza lor apar:

e) Relaţiile sociale – care reprezintă sisteme de interacţiuni sociale între

parteneri (indivizi sau grupuri), ce au la bază o anumită platformă. Relaţiile sociale se

mai particularizează, în raport cu relaţiile interumane anterior menţionate, prin aceea că:

- sunt orientate spre îndatoriri, obligaţii reciproce ale partenerilor;

- sunt orientate spre norme şi modele de acţiune (care pot fi, şi sunt, diferite, în

funcţie de mărimea şi natura, specificul grupului).

Tipologia relaţiilor sociale

Deşi există multe deosebiri între autori în privinţa modului de clasificare a

relaţiilor sociale, se poate aprecia că cea mai larg utilizată este următoarea tipologie:

a) După natura (sau conţinutul) lor:

- relaţii de producţie (de producţie propriu-zise, de consum, repartiţie şi schimb;

- relaţii educaţionale;

- relaţii politice;

- relaţii juridice;

- relaţii etnice;

- relaţii religioase, etc.

În legătură cu relaţiile sau raporturile juridice, este de menţionat faptul că

acestea nu sunt altceva decât forma juridică pe care o îmbracă practic toate sau, cel

puţin, majoritatea relaţiilor sociale, consfinţirea juridică, legală a acestora. Astfel,

relaţiile de producţie au şi o dimensiune juridică (relaţia de proprietate fiind, de

exemplu, o relaţie economică reglementată juridic); relaţiile de muncă au, pe lângă

dimensiunea tehnic-profesională şi o dimensiune juridică; relaţiile familiale au, în bună

32

măsură, şi un aspect juridic. Acest lucru se datorează funcţiei reglatorii pe care o

îndeplineşte subsistemul juridic în raport atât cu sistemul social general cât şi în raport

cu toate subsistemele componente ale acestuia.

Relaţiile (raporturile) juridice sunt extrem de variate, ele putând fi relaţii

între indivizi, între instituţii sau organizaţii, între individ şi instituţii sau organizaţii,

după cum pot avea un caracter contencios sau necontencios etc.

b) După cadrul lor de desfăşurare:

- interindividuale (de prietenie, colaborare, duşmănie, conflict);

- între individ şi grup;

- intergrupale – între grupuri ca entităţi.

c) După modul cum afectează coeziunea socială:

- relaţii de cooperare (cooperare personală sau impersonală, directă sau

indirectă);

- relaţii de subordonare sau de supraordonare;

- relaţii de compromis sau de toleranţă;

- relaţii de marginalitate – în situaţia în care indivizii participă la grupuri cu

modele valorice diferite, fără a se identifica cu vreunul;

- relaţii de competiţie – în situaţia în care se urmăreşte obţinerea unui rezultat pe

seama (în dauna) altora;

- relaţii conflictuale.

d) După natura activităţii ce formează obiectul relaţiei:

- relaţii de muncă;

- relaţii de familie;

- relaţii de vecinătate.

e) După gradul de reglementare:

- relaţii formale (instituţionalizate);

- relaţii informale.

Studierea relaţiilor sociale, în complexitatea, diversitatea şi dinamica lor,

prezintă o importanţă deosebită nu numai pentru buna înţelegere a structurii,

funcţionării şi dinamicii sistemului social, ci şi pentru intervenţia practică, reglatorie la

diverse paliere ale sistemului social.

33

Procesele sociale

În general, se apreciază că procesele sociale sunt complexe de fapte şi fenomene

sociale cu o anumită direcţie de desfăşurare. Pentru ca faptele şi procesele sociale să

genereze procese sociale, ele trebuie să satisfacă două condiţii:

- să fie relativ omogene;

- între ele să existe relaţii de dependenţă cauzală sau relaţii structural-

funcţionale.

Principalele caracteristici definitorii ale proceselor sociale sunt considerate a fi:

- au un fir conducător, se înscriu într-o anumită tendinţă de schimbare;

- au o durată lungă, o persistenţă mare în timp;

- sunt legate de devenirea socială, exprimă dinamismul social.

Ca şi în cazul relaţiilor sociale, s-a încercat identificarea unor criterii de

clasificare şi stabilirea, pe această bază, a unor tipuri de procese sociale. Una dintre

modalităţile de clasificare a proceselor sociale, mai larg acceptată, este următoarea:

a) După nivelul de complexitate:

- simple (fapte şi fenomene sociale omogene);

- complexe (ansambluri de procese sociale simple).

b) După cadrul de desfăşurare:

- intrapersonale (procese simultan sociale şi psihice, care se manifestă în

principal, în adaptarea şi socializarea indivizilor);

- interpersonale – adaptare, colaborare, duşmănie, conflict;

- între individ şi grup – subordonare, identificare, aspiraţie spre dominare,

revoltă, subordonare;

- intergrupale – orientate de scopurile şi interesele grupului.

c) După natura lor:

- de adaptare;

- de colaborare;

- de concurenţă şi conflict.

d) După consecinţele asupra structurii şi funcţionării societăţii:

- de reproducere socială – nu afectează natura, modul de organizare şi

funcţionare a sistemului;

34

- de dinamică, transformare socială – au ca efect schimbarea parţială sau totală a

sistemului social.

Sunt de făcut câteva observaţii:

- criteriile de clasificare menţionate nu sunt nici singurele posibil de utilizat şi

nici nu sunt reciproc exclusive;

- procesele sociale reale nu pot fi, de regulă, încadrate doar într-unul din tipurile

menţionate;

- fiecare proces social real, pentru a putea fi deplin înţeles, trebuie abordat în

toată complexitatea, concreteţea şi specificitatea sa.

4. Procesul de socializare

Socializarea este un proces complex şi contradictoriu, care începe foarte de

timpuriu şi durează întreaga viaţă, ea putând fi privită din perspectiva celor două părţi

implicate: societatea (generic vorbind sau societăţi concret-istorice) în calitate de

socializator şi individul – în calitate de socializat.

Din perspectiva societăţii, socializarea este procesul de pătrundere de noi

indivizi într-un mod organizat de viaţă, caracterizat prin norme, valori şi modele de

comportament specifice şi într-o tradiţie culturală stabilită.

Succesul socializării este dependent, din acest punct de vedere, de măsura în

care societatea:

a) face cunoscute, într-un fel sau altul, individului atât normele, valorile şi

modelele de comportament care îi sunt specifice, pe care le consideră dezirabile şi pe

care le încurajează, cât şi pe acelea pe care le respinge ca fiind inacceptabile şi

indezirabile;

b) acţionează în direcţia stimulării, recompensării comportamentelor dezirabile

şi a descurajării, sancţionării celor indezirabile.

Din perspectiva individului, socializarea este, pe de o parte, procesul prin care

animalul om devine fiinţă socială, dobândind un sine. Sinele nu este un dat înnăscut,

iar apariţia şi dezvoltarea lui nu sunt un simplu rezultat al maturizării biologice a omului

ci al interacţiunii dintre indivizi într-un context cultural dat, în cursul căreia el îşi

formează idealuri, valori şi aspiraţii. Pe de altă parte, ea este procesul prin care individul

îşi însuşeşte, internalizează normele, valorile, regulile de conduită (modurile de a face,

de a fi, sau de a simţi, cum spunea Durkheim) specifice societăţii în care acesta pătrunde

35

ţi se conformează acestora devenind, în acelaşi timp, capabil de activităţi prin care se

autorealizează.

Privită din acest punct de vedere, succesul socializării depinde de: a) măsura în

care individul depune eforturile necesare pentru cunoaşterea normelor, valorilor şi

modelelor de comportament proprii societăţii în care pătrunde şi b) de

disponibilitatea individului de a le internaliza şi de a li se conforma.

Deşi socializarea poate constrânge sau inhiba dezvoltarea personală, ea

reprezintă condiţia indispensabilă pentru dobândirea conştiinţei de sine şi formarea

identităţii personale.

Se poate, deci, spune că socializarea este rezultatul a două procese

complementare: transmiterea unei moşteniri socio-culturale şi dezvoltarea personalităţii.

Bazele biologice ale socializării

Specia umană este, prin natura sa socială, capacitatea pentru viaţa de grup şi

nevoia pentru aceasta fiind incluse în zestrea sa biologică, ca produs al unei îndelungate

evoluţii ereditare. Ca atare, omul este singura fiinţă pentru care socializarea este posibilă

şi, în acelaşi timp, necesară, el fiind singurul posesor al unor calităţi biologice înnăscute

care-l fac apt de socializare.

a) Absenţa instinctelor

Deşi multă vreme o parte însemnată a comportamentului uman era explicată ca

fiind rezultat al instinctelor (viaţa socială prin instinctul de turmă, proprietatea prin

instinctul de achiziţie, războiul prin instinctul agresiv etc.), treptat s-a renunţat la această

concepţie.

Dominant a devenit punctul de vedere conform căruia omul nu dispune de

instincte în sensul strict al termenului (adică de anumite modele de comportament

relativ complexe şi fixe, răspunsuri la mediu în modalităţi tipizate, constând în secvenţe

acţionale cu o anumită finalitate). Se spune că omul are mai degrabă trebuinţe biologice,

decât instincte. O trebuinţă, cum ar fi foamea ori sexul, este o tensiune organică ce este

simţită ca disconfort sau ca impuls, dar care nu orientează comportamentul spre

obiective specifice, nici spre derularea unei secvenţe predeterminate a unor activităţi

coordonate conducând la satisfacerea trebuinţei.

Întrucât omul nu dispune, practic, de modele de comportament predeterminate,

el este deopotrivă dependent de direcţionarea socială, ca şi disponibil pentru aceasta.

36

Deschiderea nelimitată a omului constituie baza biologică a creativităţii umane. Nici un

alt animal nu are capacitatea de a se schimba de la o generaţie la alta, de a deveni un

individ unic, diferit de toţi ceilalţi membri ai speciei sale, de a inova, de a sparge tipare

tradiţionale şi de a crea noi modele de socializare pentru generaţiile viitoare.

b) Nevoile de contact social

Punctul de vedere dominant în prezent este acela că toate nevoile umane

fundamentale sunt rezultatul socializării, omul neavând alte imperative biologice decât

cele derivate din nevoia de a rămâne în viaţă.

Omul nu poate exista şi nu se poate dezvolta decât convieţuind cu alţii,

desfăşurând activităţi comune şi interacţionând, relaţionându-se cu alţii (experienţe

nefericite au demonstrat faptul că un copil, scos accidental în afara vieţii sociale, deşi se

dezvoltă din punct de vedere biologic, nu se dezvoltă şi ca fiinţă socială fiind, de multe

ori, complet irecuperabil din acest punct de vedere).

Din acest motiv se afirmă că omul este fundamental şi nu doar derivat social

(adică el nu este social doar în sensul că este gata să fie condiţionat să aibă nevoi

sociale).

c) Dependenţa copilăriei

Omul are o mult mai lungă perioadă de dependenţă fizică şi de imaturitate

sexuală decât colegele sale primate, şi aceasta este o altă condiţie care face posibilă

socializarea extensivă. Dependenţa umană este prelungită mai departe de nevoia de a

dobândi calificări şi tehnici ale vieţuirii sociale. Această lungă perioadă de neajutorare

relativă, în cursul căreia copilul este îngrijit de alţii şi la cheremul răspunsurilor altora,

duce la o dependenţă emoţională care durează întreaga viaţă.

d) Capacitatea de a învăţa

Dependenţa n-ar avea nici un folos dacă animalul om n-ar fi înalt educabil.

Omul poate învăţa mai mult decât alte animale şi poate continua să înveţe mai mult

peste o perioadă mai lungă de timp. Deşi capacităţile variază de la un individ la altul, un

înalt nivel de inteligenţă este o potenţialitate biologică umană inerentă.

e) Limbajul

Capacitatea omului de a învăţa este direct legată de capacitatea lui pentru limbaj.

Şi alte animale au inteligenţă dar, pentru că are limbaj, omul este singurul care are

raţiune. Limbajul exprimă şi generează emoţie, transmiţând sentimente, valori şi

37

atitudini, ca şi cunoştinţe. În calitate de vehicul pentru cunoştinţe sau pentru atitudini,

limbajul este factorul-cheie în crearea societăţii umane. Făcând posibilă comunicarea

ideilor, el eliberează răspunsul şi interacţiunea de graniţele limitate ale biologicului pur.

El face posibilă interacţiunea simbolică, de care depinde societatea umană. Se poate

spune că a fost destinul biologic al omului să creeze societatea şi cultura; animalul uman

posedă la naştere capacitatea de a fi ghidat şi de a crea norme sociale şi culturale.

Scopuri ale socializării

Conţinutul socializării este la fel de divers ca şi societatea însăşi. Indiferent de

mediu şi de contextul social, socializarea are câteva scopuri comune:

a) Socializarea formează disciplinări de bază, mergând de la obiceiuri de

toaletă, până la metodele ştiinţei. Comportamentul nedisciplinat este generat de impuls.

El ignoră consecinţele şi satisfacţiile viitoare în favoarea satisfacţiilor imediate şi,

probabil, tranzitorii. Comportamentul disciplinat restrânge satisfacţiile imediate fie prin

amânarea, fie prin modificarea lor, uneori pentru a obţine aprobarea socială, alteori

pentru atingerea unui obiectiv viitor. Disciplinările pot merge atât de adânc încât să

modifice răspunsurile psihologice. Dacă disciplinările sunt necesare pentru ordinea

socială şi pentru împlinirea individuală, ele îi pot îngusta individului perspectivele sau îi

pot ameninţa realizarea de sine.

b) Socializarea inoculează aspiraţii ca şi disciplinări. Deoarece disciplinările

sunt adesea nerecompensatorii prin ele însele, ele sunt cel mai bine susţinute când

individul le vede în calitate de mijloace pentru atingerea scopului. Fiecare societate

inoculează fiecărui membru al său o varietate de aspiraţii corespunzător statusurilor pe

care le va deţine fiecare individ datorită sexului, vârstei, afilierii de grup, sau originii

familiale.

c) Socializarea asigură individului identităţi, în general prin aspiraţiile pe care

le încurajează sau le descurajează.

În societatea contemporană, aspiraţiile sunt mai puţin sigur fixate decât în

societatea preliterată şi tradiţională. O consecinţă pare a fi un sens mai slab al identităţii

printre tineri. În societatea modernă, un sens al identităţii personale pare să fie obţinut

mai târziu în viaţă, decât în trecut, acum indivizii au mai multe opţiuni şi socializarea

este mai puţin strâns dependentă de factori cum ar fi sexul, identitatea etnică şi statusul

familial.

38

d) Socializarea învaţă roluri sociale şi atitudinile care le sprijină, rolurile

sociale, aspiraţiile, identităţile şi disciplinele fiind strâns interrelate.

e) Socializarea formează calificări. Numai prin dobândirea unor calificări

individul se poate integra într-o societate. În societăţile simple, practicile personale sunt

transmise de la o generaţie la alta şi, în mod obişnuit, sunt învăţate prin imitaţie şi

practică în cursul vieţii de zi cu zi. În societăţi cu tehnologie avansată, obţinerea unor

calificări înalte, abstracte prin educaţie formală, este sarcina centrală a socializării.

Individul căruia îi lipsesc calificările adecvate este economic neproductiv, retrogradat

spre marginile societăţii şi, probabil, se simte alienat atât în raport cu societatea, cât şi

cu sine însuşi. Cu alte cuvinte, educaţia formală a devenit o condiţie necesară pentru o

socializare eficientă în cadrul ordinii sociale existente.

Dinamica socializării

Socializarea este realizată în multe modalităţi diferite, de către mulţi oameni

diferiţi şi într-o varietate de contexte sociale. Socializarea poate fi deliberată sau

neintenţionată, formală sau informală. Ea poate cere întâlniri faţă în faţă, dar poate fi

realizată şi de la distanţă, prin scrisori, cărţi şi mass-media. Persoana ce este socializată

poate fi relativ pasivă sau activă, în funcţie de măsura în care este în stare să influenţeze

pe socializatorul său sau să-şi conducă propria sa socializare. Socializarea poate fi

făcută în beneficiul celui ce urmează a fi socializat sau în beneficiul socializatorului, şi

cele două interese pot fi compatibile sau opuse. Adesea socializarea decurge lin, cu

puţină conştientizare a modelării sau a faptului de a fi modelat, a controlului sau a

faptului de a fi controlat, dar poate fi aspră sau chiar brutală, cu conştientizarea

reciprocă a coerciţiei şi conflictului.

Capacităţile şi, prin urmare, rolurile şi statusurile individului se schimbă radical

odată cu vârsta. Drept rezultat, modalităţi diferite de învăţare şi diferiţi agenţi de

socializare urmează unul altuia într-o manieră mai mult sau mai puţin ordonată, pe

măsură ce individul trece de la un stagiu la altul al ciclului său de viaţă. În societăţile

omogene, unde variatele grupuri care socializează individul tind să împărtăşească

aceleaşi valori, socializarea poate da individului un sentiment al păstrării unei

neîntrerupte cariere în viaţă, în care fiecare stagiu îl generează pe următorul şi întreaga

experienţă se încadrează într-un model cu sens inteligibil. Dar în societăţile eterogene,

unde grupuri cu valori diferite intră în competiţie pentru aceiaşi indivizi, socializarea

39

presupune adesea un proces complementar de desocializare, întrucât indivizii sunt

încurajaţi să respingă socializarea lor trecută şi grupurile din care vin. În asemenea

societăţi, socializarea este marcată de discontinuităţi şi viaţa poate deveni o serie de

opţiuni dificile şi de autoaprecieri dureroase în loc să fie o curgere lină de la naştere

până la moarte.

O parte a socializării este o învăţare şi o ajustare, mai mult sau mai puţin de

rutină, în care sunt formate obiceiuri şi sunt dobândite percepţii despre sine şi despre

lume. Anumite ajustări au, totuşi, un impact mai profund asupra personalităţii şi

generează tensiuni, nevoi şi lupte interioare. Această diferenţă dintre învăţarea de

suprafaţă şi răspunsurile profunde este uneori exprimată ca diferenţa dintre adaptarea

statică şi cea dinamică.

Prin adaptarea statică înţelegem asemenea adaptare la modele care lasă

întreaga structură de caracter neschimbată şi implică numai schimbarea de la obiceiul

chinezesc sau japonez de a mânca la cel european al folosirii cuţitului şi furculiţei. Un

chinez venit într-o ţară europeană sau în America, se va adapta la acest model, dar

această adaptare, prin ea însăşi, are puţin efect asupra personalităţii lui: ea nu generează

noi moduri de conduită sau trăsături de caracter.

Prin adaptarea dinamică înţelegem tipul de adaptare care se produce, de

exemplu, când un băiat se supune comenzilor tatălui său strict şi ameninţător – fiindu-i

prea frică să facă altfel – şi devine un băiat „bun”. În timp ce el se adaptează

necesităţilor situaţiei, se întâmplă ceva în el. El nu poate dezvolta o ostilitate intensă

împotriva tatălui său, pe care o reprimă, întrucât ar fi prea periculos s-o exprime sau

chiar să fie conştient de ea. Această ostilitate reprimată, totuşi, deşi nu este manifestă,

este un factor dinamic în structura sa de caracter. Ea poate crea o nouă anxietate şi,

astfel, să ducă la o şi mai profundă supunere; ea poate genera o vagă sfidare îndreptată

nu împotriva cuiva anume ci, mai degrabă, împotriva vieţii în general. Acest fel de

adaptare creează ceva nou în el, dă naştere unor noi moduri de conduită şi noi anxietăţi.

Datorită în parte, adaptării dinamice, există adesea o considerabilă discrepanţă

între ceea ce părinţii vor să fie copiii lor şi calea pe care aceştia merg în realitate.

Principalii agenţi de socializare

La realizarea socializării, în mod deosebit la formarea şi dezvoltarea

personalităţii şi a identităţii de sine a copilului şi adolescentului, contribuie, în măsuri

40

diferite şi în modalităţi specifice, o multitudine de factori, denumiţi agenţii de

socializare, dintre care se detaşează:

a) Familia care, reprezentând, pentru imensa majoritate a oamenilor, cadrul în

care ei se nasc şi îşi petrec cea mai mare parte a copilăriei şi adolescenţei, are un rol

decisiv în special în realizarea aşa-numitei socializări primare, cea realizată în primii ani

de viaţă, atunci când se pun bazele formării personalităţii. Importanţa ei deosebită

constă în aceea că, în primii ani ai copilăriei, ea reprezintă, dacă nu singurul, cel puţin

cel mai important factor educaţional, cea care oferă copilului primele sale experienţe de

viaţă socială. Familia este cea care transmite copilului normele şi valorile sociale de

bază, elementele fundamentale ale culturii şi structurii sociale, primele reguli de

conduită. Este locul în care copilul învaţă pentru prima oară despre intimitate, emoţii,

putere şi alte elemente ale relaţiilor umane, pe măsură ce acesta trăieşte, experimentează

interacţiunile sale iniţiale cu alte fiinţe umane. Pe scurt, în familie copiii învaţă să fie

oameni. Învăţarea care se produce în cursul acestei perioade este foarte eficientă şi

influentă deoarece familia este cea care în mod obişnuit îl protejează pe copil şi îi

asigură îngrijire şi afecţiune. Rolul deosebit al familiei derivă şi din faptul că ea asigură

o anumită poziţie în societate, determinând statusuri atribuite şi orientându-i pe copii în

viaţă, pregătindu-i pentru accederea în diferite statusuri sociale dobândite.

Se poate spune că, deşi impactul unor schimbări ulterioare este important, primii

ani de viaţă petrecuţi în cadrul familial asigură oamenilor un fundament decisiv în ce

priveşte dezvoltarea personalităţii, a concepţiei de sine şi a unui sistem de valori

distinct.

b) Grupul de prieteni este considerat ca a doua agenţie de socializare, ca

importanţă, după familie. În cadrul acestui grup, ai căror membri au cam aceeaşi vârstă

şi poziţii sociale similare, copiii întâlnesc relaţii sociale mai egalitare (spre deosebire de

familie, care este un grup ierarhic în care părinţii sunt într-o poziţie de autoritate şi de

dominaţie în raport cu copiii), ceea ce conferă acestora oportunitatea de a învăţa cum să

se relaţioneze cu alţii într-un cadru de referinţă cooperativ.

Grupul completează acţiunea socializatoare a familiei şi prin faptul că asigură

copiilor o experienţă de viaţă oarecum diferită de cea din familie, facilitând intrarea în

viaţa socială extrafamilială, oferind acestora o identitate care susţine o anumită

independenţă faţă de familiile lor. De asemenea, grupurile de prieteni oferă un sistem

41

alternativ de statusuri şi recompense şi dau tinerilor sentimentul unei contribuţii proprii

la societate sau, cel puţin la grupul din care fac parte.

c) Şcoala. Dacă în familie şi, în bună măsură, în grupurile de prieteni, copiii sunt

implicaţi îndeosebi în relaţii interpersonale bazate pe dragoste sau pe un alt tip de

ataşament, în şcoală ei încep să cunoască şi să trăiască, în mod obişnuit pentru prima

dată, impersonalitatea lumii. În plus, dacă părinţii tind să-i accepte pe copii aşa cum

sunt, indiferent de performanţele obţinute în îndeplinirea unor sarcini, în şcoală,

învăţătorii şi profesorii, care-i înlocuiesc pe părinţi ca figuri de autoritate, le apreciază

performanţa pe baza unor criterii impersonale. Copilul începe, astfel, să înveţe că

societatea acordă valoare performanţei, sancţionând performanţa slabă sau eşecul.

Rolul cel mai important al şcolii în socializare rezidă însă în faptul că ea îi învaţă

în mod sistematic şi profesionist pe copii calificările literare de bază şi le asigură

instruirea în calificări mai complicate ce le vor fi utile mai târziu în activitatea lor

profesională viitoare.

În plus, şcoala transmite elevilor multe dintre valorile esenţiale ale societăţii,

elementele de bază ale culturii, îi învaţă noi statusuri şi roluri care nu există în familie.

În şcoală, copiii încep să capete un sentiment al ierarhiei sociale, un mai pronunţat simţ

al disciplinei, învaţă că în lumea reală există presiuni şi cerinţe pe care nu le pot

controla decât în mică măsură şi la care trebuie să se adapteze.

În sfârşit, fiind primul contact major cu lumea din afara familiei, şi oferind

copiilor o gamă largă de colegi de provenienţe diferite şi cu experienţe sociale diverse,

şcoala întăreşte impactul socializant al grupului de prieteni şi reduce în continuare

influenţa familiei.

d) Mass-media. Mulţi autori consider că, deşi socializarea nu este o funcţie

manifestă a mass-mediei, ea este, totuşi, o funcţie latentă a acesteia.

Se poate spune că, în mod implicit, mass-media, şi în special televiziunea, se

manifestă ca un puternic socializator îndeosebi al copiilor. Rolul principal al mass-

mediei (cu precădere al televiziunii) în socializare este acela că oferă copiilor nu numai

o mulţime de cunoştinţe noi, despre realităţi altfel greu accesibile sau moduri noi de a

vedea lucrurile ci şi o serie de modele de rol pe care copiii pot dori să le imite (staruri

de cinema, figuri sportive, personaje din desene animate etc.).

42

Fără a nega faptul că o serie de lucruri văzute de copii în mass-media sunt

distorsionate şi nerealiste, putând frâna socializarea sau genera comportamente

antisociale, nu poate fi ignorată forţa de influenţare a acesteia, faptul că ea reprezintă

una din sursele majore de informaţie despre cele mai diverse aspecte ale realităţii.

Tipuri de socializare

Pot fi identificate mai multe tipuri de socializare, pe baza unei serii de criterii:

a) Criteriul temporal

- Socializarea primară, care se produce în copilărie şi reprezintă, aşa cum am

menţionat deja, procesul în cursul căruia copiii devin cu adevărat fiinţe social-umane,

prin însuşirea valorilor sociale şi calificărilor precum şi a limbajului şi prin conturarea

trăsăturilor fundamentale ale personalităţii şi concepţiei de sine.

- Socializarea anticipativă care implică însuşirea valorilor, credinţelor şi

comportamentelor specifice unui grup căruia o persoană nu îi aparţine în prezent dar

căruia intenţionează să i se alăture ulterior. Scopul principal al acesteia este de a uşura

tranziţia de la un status sau grup social la altul prin realizarea anticipată de către individ

a unor schimbări în atitudini şi acţiuni pentru a le face compatibile cu grupul în care

urmează să intre.

- Socializarea secundară (a adultului) care se construieşte pe ceea ce s-a învăţat

în copilărie şi adolescenţă (socializarea primară). Ea evidenţiază faptul că socializarea

este un proces care durează întreaga viaţă şi este necesară întrucât, în cursul vieţii sale,

individul, în tranziţia sa de la adolescenţă, la maturitate şi bătrâneţe, trece de la un status

social la altul, jucând roluri sociale diferite şi se confruntă cu experienţe sociale diferite

care presupun însuşirea de noi cunoştinţe şi abilităţi, noi valori şi norme etc. Ilustrativă

pentru acest proces al socializării continue este teoria ciclurilor vieţii conform căreia

oamenii cunosc, în cursul vieţii lor, o succesiune de statusuri şi roluri realizate într-un

tipar destul de predectibil.

- Resocializarea. Este posibil ca, în cursul vieţii sale, individul să treacă, uneori

brusc, de la un grup social la altul, de la un mod de viaţă la altul caracterizate prin

valori, norme, reguli de conduită radical diferite. În acest caz el trebuie să se

resocializeze, aceasta însemnând, pe de o parte, abandonarea normelor, valorilor şi

regulilor de conduită specifice vechiului mediu social şi însuşirea celor proprii noului

mod de viaţă.

43

Cazul extrem de resocializare este reprezentat de necesitatea de pătrundere în

aşa-numitele instituţii totale (penitenciare, spitale psihiatrice etc.).

b) Criteriul modului în care se realizează socializarea, al termenului

socializării pe care se pune accentul (cu deosebire al relaţiei părinte-copil în cadrul

familiei)

- Socializarea represivă

- Socializarea participativă

O analiză comparativă a celor două tipuri de socializare ar releva următoarele

caracteristici definitorii ale acestora:

SOCIALIZAREA REPRESIVĂ

SOCIALIZAREA PARTICIPATIVĂ

Sancţionarea comportamentului greşit Recompensarea comportamentului bun

Recompensare şi sancţiuni materiale Recompensare şi sancţiuni simbolice

Obedienţa copilului Autonomia copilului

Comunicare nonverbală Comunicare verbală

Comunicare comandă Comunicare ca interacţiune

Socializare centrată pe părinte Socializare centrată pe copil

Discernerea de către copil a dorinţelor

părintelui

Discernerea de către părinte a dorinţelor

copilului

Familia ca altul semnificativ Familia ca altul generalizat

După cum se observă, un tip orientat spre supunere poate fi denumit socializare

represivă; celălalt, orientat spre câştigarea participării copilului, socializare

participativă.

În principiu, socializarea participativă dă copilului libertatea de a încerca

lucrurile el însuşi şi de a explora lumea cu posibilităţile sale. Aceasta nu înseamnă că el

este lăsat singur. Dimpotrivă, se cere multă supraveghere din partea adulţilor, dar

această supraveghere este mai degrabă generală decât detaliată şi permanentă.

Socializarea represivă solicită, de asemenea, supervizare, fireşte o supervizare

atât de detaliată încât tinde să fie puternic modificată în practică. Ca rezultat, din punct

de vedere al copilului, ea este aplicată în mod arbitrar, în funcţie de faptul dacă el este

44

sau nu prins comportându-se necorespunzător şi dacă părintele are sau nu chef să-l

pedepsească.

Socializarea represivă accentuează supunerea, respectul faţă de autoritate şi

controalele externe. Părinţii pot să-l răsfeţe pe copil, dar pot folosi şi pedepse corporale,

sau îl pot face de ruşine, sau îl pot ridiculiza. Comunicarea în dublu sens între părinţi şi

copil nu este încurajată. Ea tinde să fie de sus în jos, dinspre părinte spre copil, şi să ia

forma comenzii. Gesticularea şi comunicarea nonverbală sunt izbitoare. Copilul trebuie,

de exemplu, să înveţe să discearnă seriozitatea comenzii părintelui de „a tăcea”, luând în

consideraţie tonul vocii, expresia facială şi postura fizică.

În socializarea participativă, comunicarea ia forma dialogului, în care copilul

este de aşteptat să-şi facă cunoscute nevoile şi dorinţele, ca şi răspunsurile sale către

lumea adulţilor. Socializarea participativă este mai degrabă centrată pe copil, decât

centrată pe părinţi. Adultul îşi asumă responsabilitatea în discernerea nevoilor copilului,

în loc de a aştepta copilul să discearnă dorinţele părintelui.

Socializarea represivă şi participativă sunt asociate cu diferite tipuri de

organizare a familiei.

Familiile din clasa muncitoare îşi dobândesc coeziunea şi unitatea în principal

prin intermediul complementarităţii rolurilor tradiţionale. Tatăl este cel ce asigură

veniturile familiei, iar mama se îngrijeşte de gospodărie, adesea ei îşi îndeplinesc

rolurile independent şi cu puţină comunicare reciprocă. În asemenea familii, socializarea

constă, în mare măsură, în „predarea” rolurilor tradiţionale şi în transmiterea

experienţelor tradiţionale către copil. În acest fel, socializarea tinde să rămână la nivelul

„altului semnificativ”, aşa cum l-a descris Mead, familia reprezentând un set de alte

persoane semnificative, ce constituie modele de rol pentru copil.

Familiile din clasa de mijloc dobândesc, mai caracteristic, coeziune prin

desfăşurarea unor activităţi comune şi stabilirea unor obiective comune ale familiei.

Rolurile tradiţionale sunt modificate în funcţie de capacităţile şi înclinaţiile membrilor

familiei, iar obiectivele familiei sunt mai variate. În asemenea cazuri, este necesară

comunicarea între membrii familiei, întrucât numai puţine obiective şi activităţi sunt

determinate de noţiuni fixe despre ce este „bine”. Asemenea familii sunt în mai mare

măsură în stare să servească drept „altul generalizat” pentru copil. Socializarea în

contextul unor obiective şi activităţi împărtăşite în comun, este mai puţin directă şi mai

45

puţin dependentă de imitaţie şi de reguli specifice decât socializarea în familia

tradiţională. Este accentuată mai degrabă înţelegerea relaţiilor mijloace – scop, decât

îndeplinirea unor roluri prescrise.

Discontinuităţi şi eşecuri în socializare

Socializarea, ca proces complex şi contradictoriu, care durează întreaga viaţă, nu

are întotdeauna un caracter continuu, lin, ea putând înregistra discontinuităţi şi eşecuri.

Obiectivele explicite ale socializării sunt rareori complet atinse. Mai mult, unele dintre

aceste obiective sunt mutual antagonice.

Când procesele sociale sunt studiate în detaliu, este imposibil să fie ignorate

contingenţele, hazardurile, şi defecţiunile care însoţesc socializarea., cercetările

demonstrând că aceasta eşuează adeseori, atât din punct de vedere al individului, cât şi

din cel al societăţii. Principalele cauze ale acestor eşecuri sunt considerate următoarele:

a) Competiţia între agenţiile socializatoare

Dacă grupurile cu care vine în contact individul (familia, şcoala, grupurile de

colegi) au valori şi obiective similare, ele se sprijină reciproc şi socializarea este întărită.

Dacă, totuşi, ele intră în competiţie pentru posibilitatea de a-şi impune individului

propriile lor valori, acesta trebuie să aleagă între ele şi poate fi mai puţin eficient

socializat de către oricare grup. De exemplu, copiii imigranţilor sunt adesea expuşi la

două seturi de valori radical divergente, unele ale părinţilor şi altele ale societăţii gazdă.

Întrucât valorile societăţii externe nu sunt sprijinite de către familie sau de către

comunitatea etnică, copilul poate să le înţeleagă şi să le accepte numai într-o modalitate

incompletă şi superficială. Persoana prinsă între două culturi, incomplet socializată de

nici una dintre ele, a fost denumită „omul marginal”.

b) Transmitere inadecvată – situaţia în care societatea (socializatorul) nu-şi

defineşte în mod clar normele, valorile şi modelele de comportament ce-i sunt specifice,

nu asigură cunoaşterea lor de către socializat şi nu facilitează internalizarea acestora şi

conformitatea cu ele de către socializat.

c) Întărire inadecvată – constând în insuficienta preocupare a socializatorului

pentru susţinerea, recompensarea comportamentelor dezirabile şi respingerea,

sancţionarea celor indezirabile şi pentru asigurarea condiţiilor de dezvoltare a

personalităţii individului şi de autorealizare a sa.

46

Esenţial pentru succesul socializării este ca normele şi valorile promovate de

către societate să fie de aşa natură încât conformarea la acestea să permită realizarea

unor aspiraţii şi obţinerea unor satisfacţii de către cei cărora li se adresează. Altfel spus,

societatea trebuie să fie în stare să motiveze convingător indivizii să facă ceea ce se

aşteaptă de la ei, ceea ce impun normele promovate şi susţinute, lucru ce nu se întâmplă

întotdeauna.

d) Personalitate antisocială

Probabil că cel mai izbitor indicator al transmiterii culturale ineficiente este

individul fără conştiinţă. În terminologia oficială a psihiatrilor, acesta este o

personalitate antisocială. Acest termen este rezervat indivizilor care sunt fundamental

nesocializaţi şi al căror model de comportament îi aduce în mod repetat în conflict cu

societatea. Ei sunt incapabili de loialitate semnificativă faţă de indivizi, grupuri sau

valori sociale. Ei sunt puternic egoişti, nesimţitori, iresponsabili, impulsivi, incapabili să

se simtă vinovaţi sau să înveţe din experienţă sau din pedeapsă. Toleranţa la frustrare

este mică. Ei tind să-i blameze pe alţii, sau să ofere raţionalizări plauzibile pentru

comportamentul lor. Dar o istorie a unor ofense legale sau sociale repetate nu este însă

suficientă pentru a justifica aceste diagnostic.

Elementul esenţial al personalităţii antisociale este lipsa sentimentului

vinovăţiei, capacitatea psihică de a-i răni pe alţii fără remuşcare.

În timp ce asemenea indivizi sunt socializaţi în multe alte privinţe – limbaj,

calificări, aspiraţii personale – ei n-au reuşit să-şi dezvolte un superego eficient şi

controale ale ego-ului. Cauzele precise ale acestui eşec sunt obscure. În unele cazuri,

oamenii cu personalităţi antisociale au avut părinţi care, în mod inconştient, au încurajat

resentimentul faţă de autoritate. Mai importantă, probabil, este absenţa sau eroziunea

legăturilor de afecţiune şi încredere în interiorul familiei.

5. Status şi rol social

Orice persoană ocupă o anumită poziţie, un anumit loc într-un grup social, într-o

unitate, instituţie sau organizaţie socială, poziţie care-i conferă anumite drepturi, îi

impune anumite îndatoriri şi îi cere un anumit comportament.

Prin status social înţelegem poziţia sau locul pe care îl ocupă un individ în

structura sau organizarea unui grup, unităţi, instituţii sociale. După opinia lui Ralph

Linton, statusul social reprezintă ansamblul aşteptărilor pe care un individ este

47

îndreptăţit să le aibă de la ceilalţi membri ai grupului, colectivităţii, în virtutea poziţiei

pe care el o ocupă în respectivul grup. Altfel spus, deţinătorul unui status se aşteaptă, cu

îndreptăţire, ca ceilalţi să-i recunoască drepturile care-i revin, ca şi îndatoririle pe care le

are.

Rolul social reprezintă comportamentul aşteptat într-o situaţie dată, din partea

cuiva care deţine un anumit status. În opinia aceluiaşi Ralph Linton, rolul social

reprezintă ansamblul expectanţelor pe care membrii grupului, colectivităţii, sunt

îndreptăţiţi să le aibă faţă de cel care deţine un anumit status.

Rolul social este, deci, un model social de comportament într-o situaţie în care

se găseşte sau se poate găsi la un moment dat un individ uman. Acest model are anumite

limite de toleranţă, care nu pot fi depăşite fără a se risca o sancţiune, de un fel sau altul,

din partea societăţii.

Orice status social implică unul sau mai multe roluri sociale, după cum un rol

poate fi asociat mai multor statusuri sociale.

Rolul social nu este altceva decât aspectul dinamic, comportamental al statusului

social.

Raportul dintre status şi rol

În privinţa raportului între status şi rol, esenţială este realizarea unei cât mai

depline concordanţe între ele. Aceasta înseamnă că o persoană care deţine un status să

poată juca rezonabil bine rolul sau rolurile aferente acestuia (comportamentul de rol al

acestuia să se încadreze în limitele de toleranţă admise. Aceste limite de toleranţă sunt

impuse de faptul că modul în care o persoană se comportă în poziţia pe care o deţine

este dependent nu numai de natura statusului, ci şi de personalitatea unică a celui care

deţine respectivul status). În mod ideal, o persoană ar trebui să deţină un status ale cărui

exigenţe le poate satisface rezonabil de bine. Zicala „Omul potrivit la locul potrivit, în

momentul potrivit” ilustrează cel mai bine această situaţie ideală.

De evitat ar fi, pe cât posibil, şi situaţia în care capacităţile, posibilităţile unei

persoane sunt net superioare cerinţelor statusului deţinut. În acest caz, capacităţile

persoanei sunt subutilizate, reacţia acesteia fiind una de frustrare şi de permanentă

tendinţă de depăşire a drepturilor, competenţelor conferite de status, de încălcare a

domeniului aflat sub „jurisdicţia” altora – potenţială sursă de tensiune şi conflict în

cadrul grupului sau organizaţiei.

48

În societăţile complexe, una şi aceeaşi persoană aparţine simultan mai multor

grupuri, colectivităţi şi deţine, în consecinţă, mai multe statusuri particulare specifice.

Ansamblul statusurilor particulare deţinute de un individ formează aşa-

numitul status social global.

În cazul în care diferitele statusuri particulare deţinute de un individ se

armonizează, vom spune că individul respectiv are un status social global consistent.

În cazul în care diferitele statusuri particulare nu se armonizează, vom spune că

persoana aflată în această situaţie are un status social inconsistent.

Pentru a se da consistenţa cerută statusului social global al unui individ, este

necesară fie renunţarea la unul sau altul din statusurile incompatibile, fie, cel puţin,

ierarhizarea acestora şi acordarea de prioritate satisfacerii exigenţelor unora dintre

statusurile particulare.

Tipuri de statusuri sociale

Statusurile sociale pot fi clasificate în mai multe tipuri, conform mai multor

criterii. Dintre acestea vom menţiona criteriile cel mai frecvent utilizate:

a) Criteriul modului de acces al individului în statusul respectiv:

- Statusuri atribuite (ascribed status) – statusuri moştenite sau acordate

automat de către societate în virtutea unor calităţi înnăscute.

- Statusuri dobândite (achieved status) – statusuri obţinute prin anumite

eforturi personale. De interes pentru sociologie sunt îndeosebi statusurile dobândite.

b) Criteriul modului de recunoaştere a statusului:

- Statusuri formale (sau oficiale) – recunoscute şi reglementate oficial (prin

legi, decrete, regulamente, instrucţiuni etc.) şi la care se accede prin concurs, examen,

numire, alegere etc.

- Statusuri informale (neoficiale) – nerecunoscute şi nereglementate oficial; ele

sunt însă la fel de reale ca cele formale, fiind recunoscute spontan datorită unor calităţi

personale ale celor ce deţin asemenea statusuri. Cel mai frecvent menţionat status de

acest tip este cel de lider informal (sau de fapt).

Conflictul de rol şi ambiguitatea rolului

O problemă de o importanţă aparte pentru viaţa unei unităţi sau organizaţii

sociale este aceea a conflictului de rol şi a ambiguităţii rolului.

49

În analiza conflictului de rol se porneşte de la ideea că un individ, în cadrul unei

instituţii sau organizaţii poate fi considerat o aşa-numită persoană focală, care intră în

relaţii formale sau informale cu alte persoane. Fiecare persoană focală deţine un status şi

trebuie să joace adecvat rolurile asociate statusului respectiv.

Persoanele cu care persoana focală intră în relaţii directe şi care depind, într-un

fel sau altul, de performanţele acesteia, de modul în care aceasta satisface exigenţele

statusului, formează setul de rol al persoanei focale. Fiind interesaţi de modul în care

persoana focală îşi „joacă” rolul, membrii setului său de rol au, faţă de persoana focală,

anumite expectanţe de rol (adică anumite aşteptări în privinţa modului în care persoana

focală ar trebui să-şi joace rolul) pe care le transmit, într-un fel sau altul, persoanei

focale. Ei se manifestă, aşadar, în calitate de transmiţători de rol.

Conflictul de rol, cu efecte indezirabile potenţiale atât pentru persoana focală,

cât şi pentru instituţie sau organizaţie, poate avea surse diferite şi consecinţe diferite:

a) Existenţa unor expectanţe de rol incompatibile ale membrilor setului de rol,

transmise persoanei focale. Reacţia posibilă a persoanei focale poate fi:

- convingerea unuia sau unora dintre membrii setului său de rol de a renunţa la

expectanţele lor de rol;

- ierarhizarea acestor expectanţe în funcţie de poziţia persoanei care le transmite

şi luarea în considerare, pentru a fi urmate, doar a unora;

- ignorarea tuturor expectanţelor de rol transmise şi luarea în consideraţie doar a

exigenţelor statusului ca atare şi a propriei concepţii privind modul de satisfacere a

acestor exigenţe.

b) Transmiterea de expectanţe de rol contradictorii, incompatibile din partea

unui membru semnificativ al setului de rol al persoanei focale. Reacţii posibile din

partea persoanei focale:

- convingerea transmiţătorului de rol de a renunţa la una din expectanţele sale de

rol incompatibile;

- ignorarea expectanţelor de rol contradictorii transmise persoanei focale.

c) Incompatibilitatea între exigenţele statusului deţinut şi ale rolului ce ar trebui

jucat, pe de o parte, şi anumite valori şi norme fundamentale internalizate ale persoanei

focale. O soluţie posibilă pentru persoana focală ar fi reajustarea normelor şi valorilor

proprii, pentru a le pune de acord cu exigenţele statusului şi rolului.

50

În primele două cazuri, cea mai proastă soluţie ar fi permanenta cedare la

presiunile exercitate de diferiţi transmiţători de rol. O cedare atrage după sine, de regulă,

cedări ulterioare. În schimb, rezistenţa la aceste presiuni poate duce până la urmă la

renunţarea la presiuni de conformare la expectanţele de rol din partea membrilor setului

de rol.

De menţionat că, în cazul în care persoana focală nu poate rezolva conflictul de

rol, într-un fel sau altul, singura soluţie rămâne retragerea persoanei focale, renunţarea

la statusul deţinut.

Pe lângă conflictul de rol, consecinţe negative asupra deţinătorului unui status,

ca şi asupra instituţiei sau organizaţiei ca atare poate avea şi ambiguitatea rolului,

respectiv neclarităţi în privinţa modului cum ar trebui să se comporte deţinătorul unui

status.

Ambiguitatea rolului îşi poate avea sursa în:

- nedefinirea sau definirea inadecvată a rolului ce ar trebui jucat de deţinătorul

unui status;

- existenţa unei asemenea definiri a rolului, dar neinstruirea adecvată a

deţinătorului statusului în momentul obţinerii respectivului status;

existenţa unei definiri adecvate a rolului, a unei instruiri adecvate a deţinătorului

statusului în momentul obţinerii acestuia, dar lipsa de preocupare şi de interes din partea

deţinătorului statusului de a-şi însuşi şi internaliza exigenţele de rol ale statusului.

Pentru funcţionarea normală a unei instituţii sau organizaţii, pentru evitarea

apariţiei unor tensiuni puţin benefice, importante sunt deopotrivă atât eliminarea

surselor conflictelor de rol şi rezolvarea conflictelor de rol produse, cât şi eliminarea

tuturor formelor de manifestare ale ambiguităţii rolului.

6. Fenomene, fapte şi raporturi juridice

Societatea omenească este o vastă reţea de fenomene sociale aflate în

interdependenţe şi influenţe reciproce. Faptele sociale se constituie ca momente ale

existenţei, ele aparţin realităţii sociale obiective, sferei determinismului. O suită de fapte

sociale, aflate în corelaţii reciproce generează fenomenele sociale cum sunt de exemplu;

natalitatea, nupţialitatea, mortalitatea, migraţia, reunite în categoria fenomene

demografice.

51

Faptele sociale au şi un caracter juridic. Astfel fenomenele demografice la care

ne-am referit au la bază procese, acţiuni cum sunt naşterea, decesul, căsătoria, divorţul

din care decurg consecinţe în plan juridic efecte care privesc relative dintre soţi, dintre

părinţi şi copii, dintre supravieţuitori şi defuncţi, relaţii precizate de lege prin drepturi şi

obligaţii.

Faptele sociale se prezintă ca momente ale fenomenelor sociale şi trebuie

înţelese odată cu acestea în contextul din care fac parte. Fenomenele sociale asigură

permanent şi specificul socialului, reliefează dinamica şi continuitatea vieţii sociale.

În sociologie noţiunile de fapt social şi fenomen social au sensuri relativ

apropiate. În ştiinţa dreptului faptul juridic se diferenţiază ca semnificaţie de fenomenul

juridic. Această stare de lucruri se datorează faptului că, în ştiinţa pozitivă a dreptului,

expresia fapt juridic are o seminificaţie foarte precisă şi total diferită de aceea a

fenomenului juridic. Astfel, în ştiinţa pozitivă a dreptului, aşa numitul drept dogmatic,

faptul juridic desemnează evenimentul sau fapta care determină naşterea, modificarea

sau stingerea raporturilor juridice, fie ca aceste fapte sunt voluntare, precum conducerea

autoturismului fară permis, fie că sunt involuntare cum este decesul.

În ştiinţa dreptului faptul juridic este definit în antiteza cu actul juridic, care

desemnează manifestarea de voinţă a uneia sau mai multor persoane fizice cum ar fi

contractul sau convenţia. Sociologia juridică desemnează prin fenomen juridic un

concept fundamental al ei care subsemnează noţiunile de fapt juridic şi act juridic.

Cele două noţiuni exprimă forme diferite de manifestare ca fenomenelor juridice.

Reputatul jurist-sociolog Jean Carbonnier, referindu-se la raporturile dintre cele

două categorii de fenomene-sociale şi juridice, scria că „toate fenomenele juridice pot fi

privite ca fenomene sociale, pentru că, chiar un sentiment de drept pur solitar, implică

existenţa societăţii, un drept robinsonian neputând fi de conceput. Dimpotrivă, nu toate

fenomenele sociale sunt fenomene juridice". Există prin urmare, un întins spaţiu al

fenomenelor sociale nonjuridice. Caracterul social al fenomenelor juridice este clar

precizat. A vorbi de relaţii juridice, fără a avea în vedere împrejurările şi actele concrete

ale anumitor persoane este lipsit de sens.

Fenomenele juridice în raport cu cele sociale sunt fenomene particulare. Pentru a

le stabili identitatea specifică Jean Carbonnier apelează la juridicitate.

52

Juridicitatea nu rezidă în conţinutul fenomenului social deoarece acelaşi

fenomen social, în diferite tipuri, a făcut parte din sisteme de norme diferite: morale,

religioase, drept (de pildă furtul care poate fi condamnat în diferite sfere ale

normativităţii).

Daca toate fenomenele juridice sunt şi fenomene sociale, nu toate fenomenele

sociale sunt juridice. Juridicitatea este o calitate extrinsecă ce poate să se instaleze pe

oricare relaţie socială. Din această cauză fenomenele sociale care au intrat în zona

social-nonjuridicului, ulterior aparţin domeniului juridic, sau invers, unele fenomne

juridice, astăzi, intră în incident normelor morale.

Aşadar, fenomenele juridice cuprind:

- dreptul;

- regulile;

- instituţiile;

- toate fenomenele a căror esenţă este juridicitatea.

Alte puncte de vedere (Hermann Kantorowicz) deosebesc fenomenele juridice

de cele nonjuridice pe baza justitiabilităţii prin care definesc procesul psihosociologic

care se efectuează pe calea judecăţii, proprie numai dreptului (nu şi moralei, religiei).

Este un punct de vedere mai îngust care neglijează alte fenomene din sfera fenomenelor

juridice ca: fenomenele de nondrept, imaginea publică a dreptului etc.

Fenomenele juridice se prezintă într-o formă de o mare diversitate: norme

juridice, sentinţe judecătoreşti, semnătura pe un act oficial, opinii ale oamenilor cu

privire la avort, incheierea unei tranzacţii etc. Pentru o mai bună cunoaştere a lor J.

Carbonnier le-a clasificat în:

- Fenomene juridice primare, caracterizate prin maxima lor generalitate şi prin

capacitatea de a genera alte fenomene juridice (ex: un text de lege, un decret, o sentinţă

judecătoreasca, un contract etc.)

- Fenomene juridice secundare, caracterizate prin particularitate şi

derivabilitate din cele primare. Ele sunt în ultimă instanţă, un efect al fenomenelor

juridice primare, ele au o mare diversitate (achitarea unor amenzi, aplicarea unor

sancţiuni dictate de foruri internaţional împotriva unei ţări).

Fenomenele juridice pot fi:

53

- fenomene juridice de putere caracterizate prin materialitate care le identifică

resortul impersonal de la care emană: statul, guvernanţii.

- fenomene juridice de subputere, caracterizate printr-o doză de subiectivitate

care îşi are originea la nivelul celor guvernanţi (se manifestă sub forma reacţiilor,

stărilor de spirit, conduitelor). De pildă, instituirea stării de urgentţă într-un stat

declanşează stări de spirit la extreme: reacţii şi opinii pro, contra şi indiferenţă.

Fenomenele juridice se pot analiza din două perspective: instituţionalizate şi

fenomene situaţii (speţe, cazuri). Din punct de vedere sociologic instituţia juridică

cuprinde toate fenomenele juridice, reguli cu caracter relativ stabil, care reglementează

un domeniu al relaţiilor sociale, în scopul apărării, conservării şi promovării anumitor

interese colective sau ale indivizilor, grupurilor şi comunităţilor.

Realitatea juridică se poate prezenta fie sub forma unei mulţimi de fenomne

juridice de acelaşi tip (fenomene - instituţie), fie sub forma unei situaţii individuale

(fenomenul caz). Dreptul, sociologia şi sociologia juridică dau semnificaţii diferite celor

două noţiuni.

Fenomenul - caz reprezintă o entitate juridică individuală, o situaţie concretă,

reglementată şi modelată de către instituţie. Dacă definim căsătoria ca fenomen juridic

pot fi înţelese două realităţi diferite: una care este prevăzută în cadrul familiei ca

ansamblu de norme juridice şi alta care se manifestă sub forma unui menaj determinat,

irepetabil, dintre o femeie x şi un bărbat y, menaj reglementat însă de instituţia

căsătoriei. Deci, căsătoria se prezintă mai întâi ca un ansamblu de reguli aplicabile

tuturor cazurilor de aceeaşi natură (aceasta este instituţia căsătoriei). Apoi, căsătoria se

prezintă sub forma unei multiplicaţii de căsătorii concrete (fenomenul juridic de

căsătorie - caz).

Aceeaşi manieră de analiză se aplică, de pildă, şi fenomenului juridic al adopţiei.

Instituţia adopţiei ca realitate juridică este cuprinsă în Codul familiei nr. 66-85, Legea

nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei şi Legea pentru completarea şi modificarea

unor dispoziţii legale privind înfierea, din anul 1991, care se aplică tuturor cazurilor

individuale de adopţie. Adopţia - caz este o situaţie singulară, irepetabilă, ale cărei

cauze şi circumstanţe sunt unice (un anumit înfietor, un anumit înfiat, un moment

temporal, spaţial-geografic), dar care se realizează potrivit normelor generate impuse de

instituţia juridică a adopţiei.

54

Pot fi diferenţiate fenomene individuale şi fenomene colectivităţi. De pildă, în

analiza căsătoriilor dintr-un an (nupţialitatea) atunci când se face pe mediul rezidenţial

(urban sau rural) datele statistice fac abstracţie de caracteristici ca: religia,

naţionalitatea, profesia, vârsta, pătrând doar trasătura comună: faptul că toate căsătoriile

luate în analiză au fost întemeiate în mediul rural, fie în cel urban. Aceleaşi considerenţe

se pot extinde şi asupra instituţiei divorţului, realitate juridică reglementată de legi, dar

care prezintă o multitudine de speţe, cazuri, stări singulare, cu motivaţii, determinanţi şi

condiţii proprii. Însă divorţul va trebui să se supună modelului general impus de

instituţia juridică a divorţului (divorţul sancţiune, divorţul remediu).

Raporturile juridice constituie o noţiune fundamentală a ştiinţei dreptului. Prin

ea desemnăm relaţii sociale reglementate prin normele de drept. Din mulţimea relaţiilor

care se stabilesc în societate acelea care cad sub incidenţa prevederilor unei legi se

numesc raporturi juridice, fiindcă acea lege reglementează condiţiile şi efectele. Mai

scurt spus, raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma juridică.

Sociologia evidentiază existenţa mai multor tipuri de relaţii sociale: de adaptare,

de cooperare (pozitivă sau negativă), de competiţie, de autoritate, de conflict, de

compromis şi toleranţă.

Constatarea relaţiilor de conflict i-a condus pe sociologi la concluzia că

societatea şi omul sunt entităţi prin excelenţă conflictuale. Sociologia a recomandat

două căi de soluţionare a conflictelor: negocierea şi medierea.

În sfera dreptului, conflictele iau forma litigiului conceput ca neînţelegere între

două sau mai multe persoane fizice sau juridice, supusă sau susceptibilă de a fi supusă

spre rezolvare unui organ de jurisdicţie.

Sociologia juridică precizează ca litigiul preexistă procesului, iar acesta poate fi

doar o eventualitate, căci se poate soluţiona fie pe cale amiabilă, fie pe calea unui proces

civil atunci când părţile nu au reusit să găsească o soluţie convenabilă în timpul

negocierilor. Plecând de la natura litigiilor, sociologia juridică şi ştiinţa dreptului disting

fenomene contencioase (fenomene „pe picior de război" cum spun civiliştii francezi,

care se pot soluţiona prin medierea unui al treilea personaj cu statut special, judecătorul)

şi fenomene necontencioase, fenomene juridice „în stare de pace" şi care în realitatea

dreptului se derulează potrivit normelor stabilite, conform înţelegerii, convenţiei

părţilor, contractul fiind legea părţilor. Acestora li se adaugă fenomenele litigioase

55

soluţionate pe cale amiabilă, pe calea unei negocieri, a unei tranzacţii. De pildă, o bună

parte a litigiilor din domeniul accidentelor de circulaţie nu ajung în faţa judecătorilor,

ele se solutionează fie prin resemnarea victimelor, fie prin înţelegeri, tranzacţii între

victime şi societăţile de asigurări; la fel în cazul furturilor între rude etc.

7. Devianţă şi control social

Activitatea socială ca activitate normată

Viaţa socială, activitatea oamenilor, relaţiile dintre ei sunt guvernate de un

sistem complex de norme, corespunzător unui sistem de principii, al cărui caracter acut

imperativ sau elastic, permisiv, este determinat de importanţa relaţiilor sociale a cărui

integritate urmează să fie asigurată.

Principalele norme ce reglementează viaţa socială sunt normele morale şi

normele juridice, aflate într-o strânsă interdependenţă. Desigur că toate normele sociale,

indiferent de natura lor, indică o serie întreagă de acţiuni ce trebuie îndeplinite de

subiecţi în mod obligatoriu (societatea neputând fi concepută în absenţa unor norme

care să reglementeze relaţiile dintre oameni).

Specific pentru normele de drept, din această perspectivă, este faptul că ele

reprezintă factori ce realizează o „programare” a libertăţii de acţiune a omului, într-un

cadru socio-economic determinat.

Ceea ce este comun normelor morale şi normelor juridice este că, atât unele cât

şi altele, reglementează, în modalităţi specifice, relaţiile dintre oameni. Ele se

deosebesc, printre altele, în câteva puncte esenţiale:

a) Dacă normele morale se instituie oarecum „de la sine”, izvorând din

experienţa convieţuirii îndelungate a oamenilor, normele juridice sunt instituite de stat şi

sunt menite a reglementa, pe calea consfinţirii lor sociale, cele mai importante relaţii

sociale;

b) Dacă normele morale se instituie treptat, ele căpătând existenţă şi forţă

reglatorie pe măsură ce sunt înţelese, chiar dacă nu pe deplin, acceptate şi respectate de

oameni în comportamentul lor în societate şi, ca atare, nu se poate stabili cu precizie

când anume intră ele în funcţiune, normele juridice intră în vigoare după o procedură

precisă. Ele sunt statornicite, în cele mai multe cazuri, prin legi şi alte acte normative şi

intră în vigoare în momentul adoptării (promulgării) lor de forurile competente.

56

c) În mod similar, în timp ce este dificil, dacă nu chiar imposibil de stabilit când

încetează să funcţioneze o normă morală, o normă juridică, o normă de drept îşi

încetează existenţa în momentul abrogării de către forurile competente. Altfel spus,

norma juridică acţionează din momentul intrării ei în vigoare şi este suprimată în

momentul abrogării ei (ea neputând fi nici retroactivă şi nici să acţioneze după

abrogarea ei).

d) În tip ce respectarea normelor morale este garantată de forţa coercitivă a

opiniei publice, încălcarea lor neatrăgând după sine decât oprobiul public, respectarea

normelor juridice este impusă prin forţa coercitivă a statului, prin instituţiile sale

specializate, încălcarea lor atrăgând după sine sancţiuni formal stabilite şi aplicate de

instituţii specializate.

e) Dacă normele morale au o organizare internă mai puţin riguroasă şi, de

regulă, nu sunt prezentate într-o formă scrisă unanim acceptată (este recunoscut doar

„spiritul”, sensul general, dominant al normei morale, sens susceptibil de interpretări

diferite), norma juridică are o structură internă riguroasă, ea se prezintă într-o formă

scrisă, consfinţind precis drepturi subiective şi obligaţii juridice, lăsând relativ puţin loc

pentru interpretări prea divergente, fiind obligatorie respectarea atât a literei, cât şi a

spiritului ei.

De menţionat că nu în toate cazurile se poate face o distincţie netă între ceea ce

poate fi considerată norma morală şi norma juridică. Aceasta pentru că, pe de o parte,

orice normă juridică are şi o dimensiune morală şi, pe de alta, pentru că o normă morală

poate funcţiona, în anumite circumstanţe, şi ca o normă juridică (de ex., „să nu minţi”

este o normă morală, dar „să nu depui mărturie mincinoasă” este o normă juridică).

Viaţa şi activitatea oamenilor este guvernată, aşa cum menţionam, de un

ansamblu de norme sau reguli, mai mult sau mai puţin clar conturate, a căror respectare

este urmărită prin diverse mijloace, de către societate.

Normele stabilesc însă, doar ceea ce se aşteaptă să facă oamenii şi nu şi ce fac

realmente aceştia. Şi, nu rareori, unii oameni, prin ceea ce spun sau fac, vin în

contradicţie cu ceea ce majoritatea consideră a fi comportament acceptabil. Aşadar, în

viaţa socială întâlnim nu doar conformitate (adică respectarea normelor), ci şi

nonconformitate sau devianţă.

57

Natura devianţei

Majoritatea sociologilor consideră că devianţa nu este o proprietate inerentă

unor anumite acte sau comportamente. Ea este o proprietate conferită unor acte sau

comportamente prin definiţii sociale. Aceasta înseamnă că societatea sau o parte

semnificativă a ei, este cea care decide dacă un comportament este deviant sau nu.

O proprietate esenţială a devianţei o reprezintă relativitatea ei. Un act sau un

comportament va fi considerat deviant sau nu în funcţie de grupul social care face

aprecierea şi în funcţie de contextul concret istoric în care se produce actul sau

comportamentul respectiv. Rezultă că unul şi acelaşi act va fi considerat deviant de către

un grup şi normal, acceptabil sau chiar demn de admirat de către altul, după cum el

poate fi considerat deviant într-un anumit context istoric şi nondeviant în altul.

Atunci când oamenii au aprecieri diferite asupra unui anumit comportament,

problema este cine anume va prevala.

Dacă devianţa depinde de definiţii sociale şi de relaţii de putere (de cine

prevalează), atunci, evident, noţiunea despre ceea ce este deviant sau nu poate fi, şi este

de multe ori, schimbată.

Controlul social

Aşa cum menţionam, dacă societatea vrea să funcţioneze normal, oamenii

trebuie să urmeze anumite reguli, să respecte anumite norme. Păstrarea ordinii sociale

impune ca întreg comportamentul să se înscrie între anumite limite permisibile, Iar

societatea urmăreşte să asigure conformarea membrilor săi la unele norme de bază prin

mijloacele controlului social.

Controlul social reprezintă, în esenţă, „un ansamblu de mijloace şi mecanisme

sociale şi culturale, prin intermediul cărora:

a) sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri, referitoare la

necesitatea respectării normelor şi valorilor dezirabile;

b) sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recompensate conduitele care

sunt conforme cu modelul normativ şi cultural; c) sunt interzise acele acţiuni care

transgresează ordinea socială.

Prin natura lor, interdicţiile şi constrângerile (dar şi încurajările şi recompensele)

sunt, în primul rând (iar, la o primă vedere, chiar predominant) exterioare, ele fiind

expresia presiunilor şi influenţelor exercitate, prin diferite modalităţi, asupra oamenilor

58

de către societate. Societatea este interesată să asigure o cât mai mare conformare a

membrilor săi la sistemul de norme şi valori considerate ca esenţiale pentru buna sa

funcţionare şi recurge, în acest scop, la o diversitate de mijloace (în fond, rolul principal

al controlului social fiind acela de a asigura consistenţa şi coeziunea internă ale

societăţii, prin organizarea şi ordonarea conduitelor individuale şi a raporturilor sociale).

Dar, interdicţiile şi constrângerile pot fi şi de ordin intern (autoconstrângeri,

autoimpunerea unor conduite şi comportamente conform normelor) atunci când

individul ajunge să accepte, să internalizeze un set de norme, un anumit model

normativ, considerându-le ca ale sale şi apreciind că este normală, firească această

conformare.

De altfel, tendinţa larg răspândită este (sau ar trebui să fie) aceea de trecere

treptată de la prodominanţa controlului extern la predominanţa controlului intern, a

autocontrolului.

Se apreciază că există trei tipuri de bază de procese de control social:

A. Procesul de socializare., Se consideră că la început conformitatea

(conformarea la norme, respectarea acestora) este primordial produsul unor controale

externe (ea este, deci, impusă din afară). Treptat însă, pe măsură ce individul uman se

maturizează şi se implică în viaţa socială, o parte tot mai mare a comportamentului său

devine dominată de controale interne. Se produce aşa-numita internalizare, respectiv

încorporarea în personalitatea omului a normelor şi standardelor de comportament

prevalente în societate. Treptat, aceste standarde acceptate conştient sau nu, devin o

adevărată „a doua natură” a omului. Se dezvoltă conştiinţa de sine care îi reglementează

comportamentul în conformitate cu normele grupului, normele grupului devin propriile

sale norme iar controlul social devine autocontrol.

B. Procesele care structurează experienţele noastre sociale. Se poate spune

că, în bună măsură, ne construim noţiunile şi aprecierile noastre sociale după modul în

care societatea structurează alternativele sociale. Omul este, cumva „legal cultural”,

adică trebuie să se rezume la standardele şi alternativele oferite de către societate. De

multe ori absenţa unor modele nonconformiste se datorează absenţei unor alternative la

standardele dominante într-o societate.

59

C. Conformarea la normele societăţii, la regulile instituite de aceasta, se poate

datora şi faptului că respectarea normelor atrage după sine preţuire şi apreciere socială,

în timp ce încălcarea acestora (devianţă) este pasibilă de sancţiuni de diverse tipuri.

Mijloacele controlului social, ca instrumente de persuadare şi presiune care au

rolul să influenţeze indivizii să adopte conduite dezirabile şi permise şi să evite

încălcarea normelor şi a regulilor, pot fi clasificate în trei mari categorii:

a) mijloace psihosociale – urmăresc asigurarea conformităţii prin internalizarea

morală şi respectarea din convingere a normelor şi regulilor de comportament;

b) mijloace instituţionalizate – urmăresc asigurarea conformităţii prin presiune

şi constrângere exercitată prin intermediul unor instituţii sau organisme specializate;

c) mijloace neinstituţionalizate – reprezentate de obiceiuri, tradiţii, moravuri,

cutume, opinii care instituie modele de conduită de urmat oferite oamenilor şi a căror

nerespectare atrage după sine ostracizarea şi oprobriul public.

În funcţie de caracterul (permisiv sau prohibitiv, sancţionatoriu) al mijloacelor

utilizate, controlul social poate fi:

a) pozitiv – atunci când realizarea lui se bazează pe asigurarea cunoaşterii şi

internalizării de către indivizi a normelor şi regulilor de conduită socială considerate ca

socialmente valabile, dezirabile şi formarea motivaţiei pozitive de a le respecta din

convingere. Rezultatul acestui tip de control îl reprezintă un comportament conform

acestor norme şi valori, datorat coniderării acestora, de către indivizi, ca propriile lor

norme şi valori;

b) negativ – atunci când se bazează pe teama individului de sancţiuni de diverse

tipuri, în cazul în care el nu ar respecta anumite norme şi valori sociale impuse de

societate. În această situaţie, individul se va conforma normelor nu din convingere, ci

din teamă, existând oricând riscul ca această conformare să fie doar de suprafaţă şi

temporară, tentaţia încălcării normelor şi adoptării unei conduite deviante fiind

permanentă,

De asemeni, controlul social poate fi organizat (sau instituţionalizat) – atunci

când este exercitat de societate prin instituţii specializate (poliţie, organisme

judecătoreşti etc.) sau neorganizat (neinstituţionalizat) – când este realizat de către

grupuri de prieteni, familie, grupuri de vecinătate, grupuri de muncă etc. După cum,

după gradul său de formalizare, poate fi formal (oficial) – realizat cu ajutorul diferitelor

60

reglementări de natură juridică, politică sau administrativă, sau informal (neoficial),

realizat prin tradiţii, obiceiuri, cutume, moravuri sau presiunea opiniei publice.

În privinţa rolului dreptului ca mijloc de control social, s-au conturat de-a

lungul timpului, mai multe puncte de vedere. De exemplu, reprezentanţii „jurisprudenţei

sociologice”, pornind de la aprecierea că ordinea socială nu este nici spontană şi nici

instinctivă, considerau că ea trebuie asigurată prin mijloace specifice, un rol important

în acest sens revenind dreptului (legislaţiei) ca cel mai specializat şi perfecţionat mijloc

de control social (acestuia adăugându-i-se şi alte mijloace de influenţare şi stimulare a

conduitelor dezirabile şi legitime).

A. Comte respingea rolul dreptului (pe care-l considera un vestigiu metafizic,

arhaic şi imoral) în realizarea controlului social. După opinia lui, consensul dintre

indivizi trebuie să se bazeze pe dragoste şi morală şi nu pe constrângere şi presiune

socială.

În concepţia lui E. Durkheim, cea care asigură ordinea socială, reglează

comportamentul indivizilor şi funcţionează ca formă fundamentală de control social este

„conştiinţa colectivă”.

În opinia lui G. Gurvitch, reprezentant al „pluralismului juridic”, controlul social

poate fi exercitat, în orice societate, atât prin intermediul atitudinilor, sentimentelor şi

opiniilor dominante cât şi prin presiune şi constrângere socială, inclusiv prin utilizarea

forţei coercitive a statului şi a dreptului (legislaţiei).

Reprezentanţi ai etnometodologiei şi interacţionismului simbolic consideră că

presiunea şi constrângerea socială (în realizarea cărora dreptul are un rol primordial) pot

duce nu numai la conformism şi supunere faţă de norme şi reguli ci şi la tendinţe de

rebeliune şi nonconformism, deci la diverse forme de devianţă.

Concluzia care se degajă din punctele de vedere exprimate este că dreptul este

un important instrument de control social, dar că:

a) nu este şi nu poate fi singurul instrument, mijloc de asigurare, realizare a

controlului social;

b) utilizarea exclusivă sau excesivă a dreptului (legislaţiei) ca instrument de

control social poate avea efecte adverse (putând genera nu conformism ci devianţă).

61

Efectele sociale ale devianţei

Devianţa, reprezentând acte sau comportamente negativ valorizate, respinse şi

condamnate de către o mare parte a oamenilor are, evident, efecte sociale negative sau

disruptive, care reprezintă disfuncţii ale acesteia. În acelaşi timp însă, deşi pare

surprinzător, devianţa poate avea şi efecte pozitive, considerate funcţii ale devianţei.

Disfuncţii ale devianţei

a) Devianţa persistentă şi larg întâlnită poate perturba serios şi chiar submina

ordinea socială. Organizarea socială este rezultatul unor acţiuni coordonate ale

membrilor societăţii, conform unor expectanţe socialmente acceptate, derivând din

normele şi regulile sociale. Dacă unii oameni, în anumite situaţii, nu se comportă

conform expectanţei, viaţa instituţională poate fi periclitată iar acţiunile colective pot

eşua.

b) Devianţa subminează disponibilitatea oamenilor de a-şi juca corect rolurile

aferente statusurilor lor. Dacă nejucarea corectă, cinstită a rolurilor, nerespectarea

normelor şi regulilor nu este sancţionată social, sau chiar, este recompensată, uneori

exagerat, şansele ca ceilalţi să-şi joace în continuare corect rolurile scad considerabil. În

plus, activitatea comună se bazează pe încredere reciprocă, pe credinţa că toţi se

comportă, acţionează conform expectanţelor. Dacă acest lucru nu se produce, dacă nu se

răspunde la încredere prin reciprocitate, disponibilitatea de a juca după reguli scade,

instalându-se treptat convingerea că respectarea normelor este nu numai inutilă ci şi de-

a dreptul prostească.

Funcţii ale devianţei

a) Aparent paradoxal, ea poate promova conformitatea socială. Respingerea

devianţilor, reacţia ostilă faţă de aceştia şi sancţionarea lor îi poate face pe cei înclinaţi

spre nonconformism să-şi tempereze tendinţele iar pe cei dispuşi spre conformare să

persiste în această atitudine. Consecinţa de ansamblu poate fi o societate cu indivizi mai

dispuşi spre conformism, spre respectarea regulilor, mai loiali faţă de normele şi

ideologia dominantă.

b) După cum preciza E. Durkheim, de câte ori oamenii dezaprobă un act, ei pun

în lumină şi creionează contururile unei norme. Prin reacţia negativă, dezaprobatoare

faţă de actul deviant, ei reafirmă şi întăresc norma încălcată prin respectivul act.

62

c) Concentrându-şi atenţia asupra deviantului, grupul se poate întări, consolida,

întrucât, de regulă, un inamic comun generează şi întăreşte, consolidează sentimentele

de solidaritate. Prin condamnarea, respingerea oamenilor „răi” se sporeşte coeziunea

celor „buni”. După cum afirma sociologul Randall Collins, principalul vizat în procesele

criminale nu este cel care comite infracţiunea, ci societatea mai largă. Procesul – ca

ritual social – pe lângă condamnarea vinovatului, urmăreşte implicit reafirmarea

credinţei în legi şi necesitatea respectării lor.

d) Devianţa poate genera schimbarea. Orice încălcare a normei, a regulii, a legii

înseamnă, implicit, contestarea ei. Frecventa încălcare a normelor, frecvenţa mare a

actelor deviante constituie un semnal că ceva nu este în regulă cu respectiva normă sau

lege, că se impune ca aceasta să fie reexaminată şi eventual schimbată sau, cel puţin,

adaptată cerinţelor.

8. Perspective în analiza sociologică a devianţei

Perspectiva tensiunii structurale

Dezvoltată de către sociologul american Robert Merton, se originează în

concepţia lui Durkheim despre anomie. Sociologul francez considera că, în perioadele

de schimbare socială rapidă şi profundă, oamenii au dificultăţi în a-şi modela acţiunile

conform normelor tradiţionale. Normele vechi par a fi depăşite, inoperante şi

nerelevante în noile condiţii, iar normele emergente sunt încă neclare, insuficient de

coerente şi, uneori, contradictorii şi oscilante, neputând ghida eficient comportamentul

oamenilor. Se instaurează o stare de anomie (a nomos = fără norme), de relativ vid

normativ care este de aşteptat să genereze o creştere semnificativă a comportamentului

deviant. (În treacăt fie spus, ceea ce se petrece în România perioadei de tranziţie ar

putea fi considerat o confirmare a acestei teorii).

Pornind de la teoria lui Durkheim şi aplicând-o societăţii americane, Merton

elaborează teoria tensiunii structurale.

În esenţă, Merton consideră că, pentru foarte mulţi americani, bogăţia

(îndeosebi cea materială) a devenit un obiectiv cultural înalt dezirabil. În acelaşi timp,

societatea aprobă doar anumite mijloace care pot fi folosite în atingerea acestui obiectiv

(îndeosebi educaţia înaltă şi obţinerea, pe baza ei, a unor posturi bine plătite).

În situaţia în care oamenii internalizează obiectivul succesului material

(bogăţia), dar nu au acces la mijloace socialmente acceptate pentru a fi utilizate în

63

atingerea obiectivului, apar tensiuni puternice care îi împing spre nonconformism, spre

devianţă, spre folosirea unor practici neortodoxe în atingerea obiectivului, în obţinerea

bogăţiei. Ei vor fi înclinaţi să recurgă la orice mijloace (inclusiv crimă) pentru a obţine

ce doresc: bogăţia şi prestigiul social asociat acesteia.

La dilema scopuri-mijloace, Merton identifică cinci răspunsuri posibile, dintre

acestea patru fiind adaptări deviante la condiţiile de anomie:

- conformitatea – acceptarea atât a obiectivului cultural al bogăţiei cât şi a

mijloacelor culturale aprobate social de atingere a lui;

- inovarea – acceptarea obiectivului cultural al bogăţiei, abandonarea

mijloacelor culturale aprobate social de atingere a lui şi înlocuirea acestora cu altele

neacceptate (şi sancţionate juridic);

- ritualismul – abandonarea obiectivului de succes material sau diminuarea

importanţei lui şi fetişizarea mijloacelor aprobate, exacerbarea lor;

- retragerea – se resping atât obiectivele culturale cât şi mijloacele aprobate,

fără a le pune ceva în loc. Cei ce recurg la această modalitate de reacţie se plasează,

practic, în afara societăţii;

- rebeliunea – respingerea atât a obiectivelor cât şi a mijloacelor aprobate şi

substituirea lor cu altele noi.

Această perspectivă adoptă un punct de vedere optimist cu privire la natura

umană considerând că devianţa, crima sunt rezultatul unor presiuni sociale, că

delincvenţii ar fi oameni care ar respecta legea dacă ar avea acces la mijloacele culturale

aprobate social. Conform acestei perspective, crima ar trebui să se concentreze la

păturile şi clasele sociale defavorizate, soluţia eradicării crimei fiind, în consecinţă,

reformarea societăţii.

O serie de autori resping însă această perspectivă de abordare, pe baza a două

argumente:

a) delincvenţa este cea mai ridicată atunci când atât aspiraţiile cât şi expectanţele

sunt cele mai scăzute, şi invers (pe când, conform teoriei tensiunii structurate,

delincvenţa este cea mai ridicată atunci când aspiraţiile sunt ridicate iar expectanţele

scăzute);

b) delincvenţa nu este necesarmente concentrată la clasele defavorizate; în plus,

nu s-a putut stabili nici o relaţie fermă între clasa socială şi diferite tipuri de delincvenţă.

64

Perspectiva transmisiunii culturale

s-a conturat ca rezultat al investigaţiilor unor sociologi de la Universitatea din

Chicago (din anii 1920-1930) care au constatat că, în anumite zone ale oraşului, ratele

delincvenţei au rămas neschimbate în cursul timpului, în ciuda faptului că structura

etnică a populaţiei respectivelor zone s-a schimbat. Concluzia sociologilor a fost că

acest tip de comportament delincvent este transmis cultural de la o generaţie la alta.

Conform acestei teorii este „natural” ca tinerii ce locuiesc în arii cu o criminalitate

tradiţional mai ridicată, să adopte un stil de viaţă deviant. Modelele culturale

delincvente persistă şi ele sunt preluate de noii veniţi în respectivele arii.

O variantă a acestei perspective este perspectiva asocierii diferenţiale.

Conform acestei perspective, oamenii devin devianţi pe măsură ce participă la viaţa din

zonele în care ideile şi practicile deviante sunt acceptate sau chiar favorizate. Cu cât

contactele cu aceste arii sunt mai timpurii, mai frecvente şi mai întinse, cu atât şansele

unui comportament deviant sunt mai mari. Această perspectivă poate fi redusă, prin

simplificare, la afirmaţia „anturajul rău sau mediul social rău îl strică pe om”.

Această perspectivă este un instrument util pentru a înţelege de ce devianţa

diferă de la un grup la altul, de la o societate la alta. Ea are însă şi câteva limite:

a) nu este aplicabilă tuturor formelor de devianţă, existând forme de devianţă ce nu

pot fi învăţate de la alţii;

b) nu poate explica de ce persoane trăind în acelaşi mediu şi puse în faţa aceloraşi

modele culturale deviante se comportă foarte diferit (unii adoptă un comportament

deviant, alţii nu).

Perspectiva „conflict”,

care pornește de la constatarea că grupurile au norme şi valori diferite, pune

problema „Care dintre aceste grupuri va fi capabil să transleze valorile sale la nivelul

întregii societăţi şi să confere forţă acestor reguli?”. Adeseori, norme şi valori

aparţinând unor grupuri sociale sau grupuri de interes diferite intră în conflict, fiecare

grup încercând să-şi impună propriile lor norme şi valori. Totul depinde de raportul de

forţe existent la un moment dat în societate.

Conform teoreticienilor acestei perspective, adoptarea şi administrarea legii sunt

controlate de interese puternice. Nu este întâmplător, afirmă sociologii americani, că

accentul este pus îndeosebi pe infracţiuni împotriva proprietăţii (care afectează

65

interesele celor puternici şi influenţi) în timp ce crima corporativă (cea comisă de firme

de afaceri) este puternic subestimată. Mai mult, în timp ce infracţiunile împotriva

proprietăţii sunt pedepsite cu închisoarea, infracţiunile legate de afaceri sunt pedepsite

de cele mai multe ori cu amendă (sau nu sunt pedepsite deloc).

Rezultă că grupurile ce deţin puterea se erijează în reprezentanţi ai societăţii,

transformă normele şi valorile lor în valori şi norme ale întregii societăţi şi tratează ca

deviante actele şi comportamentele contrare acestor norme şi valori.

Deşi această perspectivă este pozitiv apreciată de mulţi sociologi, i se reproşează

o anumită imprecizie a conceptelor utilizate ca şi o insuficientă testare a ipotezelor pe

care se bazează. În plus, nu întotdeauna grupurile de interes puternice care încearcă să-şi

impună normele, regulile, valorile, o fac neapărat în detrimentul interesului altor

grupuri.

Perspectiva „etichetare”,

continuând ideile teoreticienilor conflictului, constată că grupurile de interes

puternice, după transformarea preferinţelor lor valorice în reguli menite să guverneze

viaţa socială, etichetează negativ pe cei care încalcă aceste reguli.

Iniţiatorii acestei perspective pornesc de la următoarele constatări:

a) Nici un act nu este, prin el însuşi, deviant sau nondeviant. Totul depinde nu de

conţinutul său ci de modul cum este definit, apreciat de alţi oameni, de modul cum

aceştia reacţionează la el.

b) Toţi oamenii au, în diferite împrejurări, un comportament deviant, încălcând

anumite norme mai puţin fundamentale pentru viaţa socială. Aceste acţiuni sunt

denumite devianţă primară – comportament deviant ce rămâne deseori neobservat şi

nesancţionat de agenţii de control social.

c) Considerarea unor acte ca deviante sau nu depinde de regulile pe care

societatea doreşte să le impună şi să le întărească, în care anume situaţii şi care sunt

oamenii vizaţi de ele. Un lucru permis unora sau în anumite situaţii, poate fi interzis

altora sau în alte situaţii. Mai mult, unii oameni pot fi etichetaţi drept devianţi pentru

simplul motiv că sunt acuzaţi pe drept sau pe nedrept de ceva. Astfel spus, important

este cine apreciază, cum etichetează cel care apreciază pe individul ce are un anumit

comportament.

66

d) Etichetarea oamenilor ca devianţi creează condiţiile care generează devianţa

secundară: ca răspuns la etichetare. un individ etichetat drept deviant şi tratat ca atare

de către societate, ajunge să accepte statutul de deviant şi să se conformeze acestui

statut.

e) Oamenii etichetaţi ca devianţi sunt respinşi de către societate. Ca reacţie la

această respingere şi izolare, se orientează spre relaţii cu indivizi aflaţi în aceeaşi

situaţie. Aderarea şi participarea la o subcultură deviantă îl ajută, pe de o parte, pe

deviant să facă faţă unei situaţii frustrante. Pe de altă parte, alimentează un stil de viaţă

deviant şi subminează ordinea şi organizarea socială prin multiplicarea actelor deviante.

Se apreciază că specific perspectivei etichetare este că ea nu se centrează pe

cauzele comportamentului deviant al unor persoane ci încearcă să explice de ce unul şi

acelaşi act poate fi considerat deviant sau nu în funcţie de situaţie şi de persoanele

implicate.

Şi acestei abordări i se aduc de unii autori diverse critici. Printre acestea,

menţionăm:

a) Dacă etichetarea permite înţelegerea modului cum unii indivizi devin, prin

devianţă secundară, delincvenţi de carieră, ea nu poate spune prea multe referitoare la a

ce a determinat comportamentul deviant iniţial;

b) Întrucât consideră că un comportament nu este deviant dacă nu este etichetat

ca atare, ea nu permite clasificarea şi explicarea devianţei secrete şi nedetectate.

67

Teme de referate

1. Principalele contribuţii de ordin juridic la apariţia şi dezvoltarea sociologiei

juridice;

2. Contribuţii semnificative ale unor sociologi (inclusiv români) la constituirea şi

dezvoltarea acestei ştiinţe;

3. Factori ce conferă specificitate sociologiei juridice ca ştiinţă de graniţă între

drept şi sociologie;

4. Funcţiile expozitivă şi explicativă şi finalitatea cognitivă a sociologiei;

5. Funcţiile critică şi practic-operaţională şi finalitatea practică a sociologiei;

6. Distincţia făcută de E. Durkheim între faptele sociale normale şi cele patologice;

crima – fapt social normal;

7. Caracterul social al dreptului; tipuri de fenomene de drept;

8. Relaţiile şi procesele sociale: caracteristici definitorii şi tipuri;

9. Socializarea ca proces; rolul socializatorului şi al socializatului în succesul sau

eşecul acesteia;

10. Importanţa bazelor biologice ale socializării şi semnificaţia scopurilor acesteia;

11. Rolul familiei şi al şcolii ca agenţi socializatori de bază;

12. Rolul mass-media în socializare (în special în socializarea copiilor);

13. Factori responsabili de producerea unor discontinuităţi şi eşecuri în procesul de

socializare;

14. Tipuri de statusuri sociale: analiză comparativă;

15. Raportul dintre status şi rol: consecinţe ale neconcordanţei dintre acestea;

16. Conflictul de rol şi ambiguitatea rolului: surse şi modalităţi posibile de

rezolvare;

17. Normele morale şi normele juridice – norme sociale de bază: analiză

comparativă;

18. Devianţa ca fenomen social: relativitatea acesteia; funcţii şi disfuncţii ale

devianţei;

19. Controlul social: conţinut; necesitate;

20. Forme şi mijloace de exercitare a controlului social; dreptul ca instrument de

control social.

68

Bibliografie generală

1. Banciu, D., Control social şi sancţiuni sociale, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1992.

2. Banciu, D., Sociologie juridică, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1995.

3. Banciu, D., Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

4. Durkheim, E., Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iași, 2001.

5. Carbonnier, J., Ipoteza nondreptului în Sociologia franceză contemporană. Antologie

de Drăgan, I. şi Aluaş, I., Ed. Politică Bucureşti, 1971.

6. Gusti, D., Sociologie juridică. Culegere de texte, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1997.

7. Linton, R., Fundamentul cultural al personalităţii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1976.

8. Mihăilescu, I., Sociologie generală, Ed. Polirom, Iași, 2003.

9. Popa, N., Mihăilescu, I., Eremia, M., Sociologie juridică, Ed. Universităţii din

Bucureşti, 2000.

10. Rădulescu, S., Sociologia devianţei, Ed. Victor, Bucureşti, 1998.

11. Stănoiu, A., Sociologie juridică, Ed. Cartea Studenţească, Bucureşti, 2009.