ISTORIA INTEGRĂRII EUROPENE NOTE DE CURS

LECT. UNIV. DR. Iulian ONCESCU

1

CUPRINS

CURS 1. EVOLUŢIA IDEII DE UNIUNE EUROPEANĂ

CURS 2. AFIRMAREA IDEII EUROPENE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ ŞI DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. CURENTE DE IDEI

CURS 3. PRIMELE INSTITUŢII EUROPENE. CREAREA COMUNITĂŢII ECONOMICE EUROPENE

CURS 4. CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ DUPĂ 1968.DRUMUL SPRE UNIUNEA EUROPEANĂ. LĂRGIREA U.E., VALURILE DE EXTINDERE.

CURS 5. CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ DUPĂ 1986.DRUMUL SPRE UNIUNEA EUROPEANĂ. LĂRGIREA U.E., VALURILE DE EXTINDERE.

2

CURS 1. EVOLUŢIA IDEII DE UNIUNE EUROPEANĂ

Continentul european a fost, de-a lungul veacurilor, deopotrivă, expresia unităţii în diversitate a popoarelor născute sau aşezate aici, uneori a echilibrului de civilizaţie, dar adeseori şi a divizării în plan politic, economic şi chiar cultural.

Antichitatea greacă şi cea romană au realizat, fără a fi conştiente de europenismul lor, o primă formă de unitate a lumii vechi în acest spaţiu geografic. Cele două civilizaţii antice, timp de secole, au pus temeliile cele mai trainice ale viitoarei lumi europene. Aceste creaţii politice, după dispariţia lor, aveau să fie pentru viitorime o ţintă şi un model, în ceea ce priveşte refacerea, fie şi parţială, a unităţii continentale.

Creştinismul a realizat o primă sinteză a spiritualităţii europene care, prin forţa sa de absorbţie, a evoluat sub semnul universalităţii şi al ideii de unitate. Unitatea de credinţă a determinat o unitate de civilizaţie care s-a caracterizat prin promovarea valorilor creştine.

Această unitate a civilizaţiei greco-latine s-a întins până în secolul al V-lea când, prin căderea Imperiului Roman, în anul 476, cunoaşte o primă divizare. Divizarea politică a acestuia, în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus, a fost urmată de cea culturală şi accentuată de cea religioasă, între creştinismul catolic şi cel oriental ortodox. Unitatea continentală creştină a continuat să fie susţinută şi promovată şi după Marea Schismă din anul 1054, când s-a oficializat ruptura dintre creştinătatea occidentală şi cea orientală. Temelia comunităţii spirituale europene în Evul Mediu, în pofida divizării politice, economice şi religioase, a fost asigurată de creştinism. Biserica creştină a fost instituţia care a creat şi transmis modele morale şi spirituale prin viu grai, ca şi prin scris.

Comunitatea de civilizaţie europeană făurită în cursul veacurilor n-a putut să fie şi una politică şi datorită luptei pentru putere între stat şi biserică, ce se va sfârşi de abia în secolele XIII-XIV.

3

Dar divizarea europeană avea să capete o nouă realitate în plan politic în perioada afirmării statelor puternic centralizate şi prin aspiraţia lor de dominaţie, spre deosebire de statele mai mici şi mai slabe, care năzuiau să-şi păstreze propria existenţă şi un echilibru în relaţiile lor internaţionale.

Divizarea religioasă în zona europeană a religiei catolice o însoţeşte pe cea politică prin Reforma protestantă, care afectează în egală măsură unitatea creştinătăţii, determinând numeroase conflicte şi războaie.

Divizarea economică adoptă noi înfăţişări o dată cu apariţia şi afirmarea structurilor capitaliste în jumătatea apuseană a continentului european.Dincolo de toate aceste realităţi, Europa a continuat să fie o comunitate de civilizaţie în mijlocul căreia avea să se nască noul umanism din Secolul Luminilor, în care omul se va afla în centrul preocupărilor. Noile concepţii susţinute de marii savanţi şi filozofi ai acestei epoci au întărit valorile unităţii de spirit la nivel paneuropean.

Existenţa şi perpetuarea divizării Europei sub multiplele ei aspecte a determinat şi apariţia unor proiecte de mare interes pentru promovarea ideii de unitate europeană.

Un prim proiect a apărut în secolul al XIV-lea şi a aparţinut juristului francez Pierre Dubois care, în cartea sa Recuperarea pământului sfânt, îşi propunea să studieze posibilităţile de realizare a unei Republici Creştine şi de solidarizare a tuturor conducătorilor ţărilor creştine „pentru recuperarea pământului sfânt”. Ea era concepută ca o federaţie europeană ce urma să aibă ca şef pe suveranul pontif de la Roma, iar ca instanţă de judecată, scaunul apostolic. Totodată el concepea şi un sistem de arbitraj internaţional capabil să soluţioneze pe cale paşnică diferendele dintre state.Procesul formării unei conştiinţe în spaţiul european a fost grăbit de momentul dramatic al cuceririi, în 1453, a Constantinopolului, când lumea creştină a simţit mai aproape ca niciodată pericolul păgân, musulman. Era perioada în care marii voievozi români chemau

4

capetele încoronate ale Europei la lupta comună pentru apărarea creştinătăţii. Şi desigur că eventuala uniune de colaborare în lupta antiotomană nu putea avea decât un suport creştin. În această concepţie, pentru Aneas Silvius Picolomini, devenit în 1558 Papa Pius al III-lea, creştinătatea şi Europa erau una şi aceeaşi.

În contextul începutului afirmării structurilor statale moderne, se simţea nevoia unui liant mai puternic decât cel religios care să unească statele europene. Iniţiativa a aparţinut regelui Boemiei, George de Podebrandy, care în 1462 propunea tuturor suveranilor creştini un proiect de confederaţie europeană. Acesta avea la bază principiul neagresiunii şi al ajutorului reciproc, dar limita suveranitatea statelor membre prin crearea unor organe suprastatale precum Adunarea şi Curtea de Justiţie, dar şi a unei armate comune. Ideea a fost reluată în secolele următoare de marele pedagog Jan Amos Komenski şi îndeosebi de ministrul regelui francez Henric al IV-lea, Maximilien de Sully, care, într-o lucrare publicată după asasinarea regelui, atribuie acestuia un proiect de remodelare a Europei. Proiectul avea în vedere o Europă organizată sub formă de federaţie, compusă din 15 state principale, în care „autonomia” fiecăruia dintre ele trebuia neapărat păstrată. Un rol însemnat revenea Adunării generale a reprezentanţilor statelor europene, ce urma a se întruni în fiecare an, rând pe rând în principalele oraşe ale Europei, pentru a se evita preponderenţa vreunuia dintre statele membre. Şeful federaţiei nu putea fi ales de două ori consecutiv şi nici din aceeaşi familie. Asigurarea respectării deciziilor consiliului, format din cei 40 de reprezentanţi ai statelor membre, era dată de existenţa unei armate europene comune. Nu erau admise, în proiectul acesta de federaţie, Rusia, considerată „ca o ţară înapoiată şi barbară”, care era mai mult legată de Asia decât de Europa, şi Turcia, ca stat islamist şi expansionist pe continent, fiind socotită „un duşman al civilizaţiei”.

În egală măsură, ideea unităţii Europei a preocupat pe ideologii timpurilor moderne, de la abatele Saint-Pierre, Voltaire, Rousseau, Kant, Leibnitz, Montesquieu,

5

Saint-Simon, şi până la marii oameni politici şi de cultură de la începutul secolului al XIX-lea. Unele proiecte de organizare a continentului european elaborate de ei au căutat să găsească fundamentul moral al unei asemenea organizări federale în existenţa conştiinţei solidarităţii europene.

Pentru Voltaire, singura Europă care există şi care poate exista este aceea a Luminilor: „O republică imensă a spiritului cultivat”.

Proiectul abatelui Saint-Pierre, din 1713, arăta că, din punct de vedere moral, întreaga Europă constituie o societate unică. Domnia dreptului a impus suprimarea războaielor private în interiorul statului. Pentru oprirea războaielor dintre state, Saint-Pierre propunea ca toţi suveranii din Europa să facă o alianţă de pace perpetuă şi irevocabilă şi care alianţă să fie menţinută printr-un Congres permanent al ambasadorilor.Este de reţinut că toţi aceşti autori la care ne-am referit, ca şi alţii, prin proiectele lor, au avut viziunea viitorului şi ideilor lor se vor regăsi într-o serie de proiecte de uniune europeană în epoca modernă şi contemporană.

Tentaţia înfăptuirii moderne a unităţii Europei începe cu Napoleon Bonaparte care, în memoriile sale, ţinea să sublinieze că dacă ar fi învins în bătălia de la Leipzig, ar fi unit într-un singur mănunchi toate statele europene. Ideea îl preocupa în asemenea măsură încât, cu câteva zile înainte de moarte, în testamentul său politic adresat fiului său, considera că este necesar „a reuni Europa prin legături federale indisolubile” şi că vechiul continent „merge către o transformare inevitabilă”. Convingerea sa era că „Confederaţia europeană va sosi curând sau târziu, prin forţa lucrurilor”.

În cursul secolului al XIX-lea s-au înmulţit iniţiativele în favoarea unei federaţii a naţionalităţilor europene. O contribuţie deosebită în acest sens a avut-o generaţia revoluţiei de la 1848 care, prin personalităţi precum Victor Hugo şi Carlo Cattaneo, a introdus în circuitul terminologiei politice noţiunea de Statele Unite ale Europei. În viziunea lui Cattaneo, principiul naţional urma

6

a sfărâma împărăţiile multinaţionale din răsăritul Europei în federaţii de popoare libere. Căci - scria el - „vom avea pace numai când vom avea Statele Unite ale Europei”.

CURS 2. AFIRMAREA IDEII EUROPENE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ ŞI DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI

MONDIAL. CURENTE DE IDEI

Primul război mondial avea să schimbe în mod esenţial configuraţia politică a lumii şi îndeosebi a Europei. Statele Unite ale Americii se afirmă pe scena politică drept putere mondială decisivă, contribuind la noua organizare europeană şi la înfiinţarea unui forum al naţiunilor, care viza o largă colaborare între statele europene şi extraeuropene, în scopul menţinerii păcii şi a progresului umanităţii.

Pierderea de către Europa a poziţiei dominante în lume, noile probleme cu care ea se confrunta după experienţa dramatică a primului război mondial au determinat în rândul cercurilor politice şi intelectuale noi căutări şi proiecte de organizare a statelor

7

europene. Astfel apare pentru prima oară o mişcare politică paneuropeană al cărei promotor a fost contele austriac Richard Coudenhove-Kalergi, care considera că numai o reorganizare europeană în direcţia unificării poate scoate Europa din criză.

Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi

1894-1972

Alte proiecte federale au fost emise în a doua parte a primului deceniu interbelic, dar cu un impact restrâns în opinia publică şi publicistică. Mai cunoscute au fost Asociaţia pentru Uniunea Economică Europeană şi Antanta Internaţională a Oţelului, la care au aderat Franţa, Germania, Luxemburg şi Belgia, cu scopul de a stabili nivelul producţiei pe care fiecare membru trebuia să-l respecte. Dar criza economică izbucnită în 1929, cu efectele sale profunde şi multiple, a dus la încetarea acestei iniţiative.

Cel mai relevant proiect de uniune europeană din perioada interbelică a fost conceput de eminentul om politic francez, cel ce avea să fie supranumit apostolul păcii, Aristide Briand, care îndeplinea atunci funcţia de ministru de Externe.

8

Aristide Briand-1862-1932

La 5 septembrie 1929, la cea de-a X-a sesiune a Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor de la Geneva, el a prezentat în faţa celor 27 de delegaţi ai statelor europene o schiţă sumară a planului său de făurire a Uniunii europene. Dezbaterile asupra acestui plan, cel mai temeinic ce se elaborase până atunci, s-au desfăşurat până în 1932, când, datorită mai multor divergenţe şi mai ales a complicării situaţiei internaţionale, proiectul va rămâne doar la stadiul de ideal.

O dată cu venirea la putere a naţional-socialismului în Germania, s-a pus capăt brutal mişcărilor paneuropene, iar Europa a intrat curând în al doilea război mondial. În anii războiului aveau să reapară unele programe şi mişcări cu privire la construcţia Europei unite. În 1941, italianul Altiero Spinelli, împreună cu un grup de prieteni, lansa un proiect de manifest, Pentru o Europă liberă şi unită, în care se susţinea cu tărie problema „abolirii definitive a diviziunii Europei”. În anul următor ,1942, într-un memorandum adresat ministrului său Eden, Winston Churchill, premierul Marii Britanii, lansa formula de State unite ale Europei.

După război, ideea Uniunii europene avea să capete un nou suflu, dar va trebui să aibă în vedere noua configuraţie a lumii, cu existenţa celor doi poli de

9

supraputere: SUA şi URSS, a căror relaţie va determina cursul desfăşurărilor politice în Europa.

În noua configuraţie, ideea Uniunii europene a fost reluată de Churchill în 1946, într-o conferinţă ţinută la Universitatea din Zürich, în care susţinea cu tărie că „Noi trebuie să creăm ceva de felul Statelor Unite ale Europei. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei. Dacă la început nu toate statele Europei vor să intre în Uniune, trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura şi uni acele state care o doresc şi o vor... În realizarea acestei sarcini urgente, Franţa şi Germania trebuie să preia conducerea”. Dar ideea unei alianţe occidentale a stârnit îngrijorarea URSS stalinistă, care a contribuit direct, prin atitudinea sa, la inaugurarea războiului rece. În 1947, Naţiunile Unite au instituit Comisia Economică pentru Europa, dar în condiţiile acestui război, rolul comisiei a rămas simbolic.

Situaţia economică, socială şi politică a Europei, după război, era atât de alarmantă, încât teama că partea occidentală a continentului ar fi putut să cadă în mâinile comuniştilor stalinişti, subordonaţi Moscovei, a determinat SUA să prezinte Planul de Reconstrucţie Europeană, sau Planul Marshall. Acesta a pus în mişcare reconstrucţia Europei Occidentale, iar doctrina Truman a lansat planul de stăvilire a expansiunii comunismului. În 1948 se constituie Organizaţia pentru Cooperare Economică, prima instituţie interstatală europeană; în 1949 se semnează Pacul de la Bruxelles şi se pun bazele Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). În acelaşi an ia fiinţă Consiliul Europei, prima organizaţie europeană, un puternic nucleu al formării federaţiei statelor europene.

CURENTE DE IDEI

10

În perioada războiului şi primii ani postbelici, ideile de unitate europeană cunosc un avânt fără precedent. În general, se remarcă trei concepţii:

a) Federalistă, care apare în prim plan în perioada pregătitoare, cu importante contribuţii în fenomenul teoretic şi al dezbaterii de idei. Vede viitorul Europei într-un proiect federalist, ceea ce implică renunţări de bunăvoie ale statelor la părţi din suveranitatea naţională;

b) Confederalist, care pune accentul pe colaborarea intraeuropeană de tip „clavie”, între guverne;

c) Funcţionalist. Acest curent pune accentul pe realizările practice, graduale pentru a depăşi rezistenţele naţionale. Ideea de bază era cooperarea intraeuropeană în sectoare sau cu funcţii limitatem, care să cuprindă treptat sectoare tot mai importante ale vieţii statale, pentru a se produce o golire progresivă şi cvasidureroasă a suveranităţii naţionale. Impulsul decisiv pentru demararea procesului de integrare europeană a venit din afara continentului, prin planul Marshall, care i-a determinat pe europeni (este vorba de occidentali, deoarece ţările de „democraţie populară”, la ordinul Moscovei, au respins planul Marshall) să colaboreze în cadrul Organizaţiei Europene de Colaborare Economică (aprilie 1948). Scopul principal: reconstrucţia Europei distrusă de război şi apărarea Occidentului de pericolul comunist în expansiune, ştiut fiind că ideologia comunistă prinde în zonele sărace.

11

CURS 3.PRIMELE INSTITUŢII EUROPENE. CREAREA COMUNITĂŢII ECONOMICE EUROPENE

Organizaţiilor de cooperare în sistem clasic, înfiinţate în Europa Occidentală până în 1949, în scopul realizării unei unităţi mai strânse a statelor membre, li se vor adăuga, începând cu anul 1950, câteva organizaţii de un nou tip, comunităţile europene, prin care s-a inaugurat în mod direct, pe baza unei noi viziuni, procesul edificării Uniunii Europene.

Cel care şi-a legat pentru totdeauna numele de primele demersuri ale realizării noii entităţi europene a fost omul politic şi economistul francez Jean Monnet.

El a fost cel care a propus ca producţia de cărbune şi oţel din cele două ţări rivale de secole - Franţa şi Germania - să fie administrată de un organism supranaţional, cu scopul de a schimba destinul unui domeniu care servise războiului, ce tulburase de nenumărate ori liniştea Europei.

Se considera că, prin crearea acestui sistem, se vor stimula relaţiile dintre cele două state, precum şi investiţiile reciproce, cele ce vor împiedica un eventual conflict între acestea.

Apariţia primelor comunităţi europene sunt strâns legate de activitatea omului politic francez Robert Schuman, puternic influenţat de ideile lui Jean Monnet. Alături de cei doi menţionaţi, în rândul „părinţilor fondatori” ai noii construcţii europene au fost înscrişi şi marii oameni politici - german şi italian - Konrad Adenauer şi Alcide de Gasperi.

Ziua în care Robert Schuman, pe atunci ministru de Externe a Franţei, a lansat planul prin care Franţa şi Germania urmau să pună sub administraţie comună industria cărbunelui şi a oţelului din cele două ţări - 9 mai 1950 -, a marcat momentul esenţial al declanşării procesului de unificare europeană, chiar dacă primul tratat a fost semnat un an mai târziu, fiind declarată ulterior ca

12

Ziua Europei.

La 9 mai 1950, ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman,propune pentru prima dată ideile care vor sta la baza construcţiei europene.

9 mai devine astfel ziua de naştere a Uniunii Europene.

Crearea unei pieţe a cărbunelui şi oţelului, condusă prin intermediul unei organizaţii constituite pe baze supranaţionale, ceea ce reprezenta un element cu totul nou în relaţiile de cooperare dintre state, a reprezentat un prim pas şi decisiv pe calea dezvoltării comunitare, respectiv o solidaritate economică premergătoare unificării politice.Planul Schuman, conceput cu scopul evident de a se evita o nouă conflagraţie mondială, a fost receptat cu mare interes şi apoi acceptat imediat de Germania, dar şi de Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.

La 18 aprilie 1951 a fost încheiat şi s-a semnat, de către cele şase state, tratatul prin care se instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), pe o perioadă de 50 de ani.

13

Semnarea tratatului din 18 aprilie 1851-Paris

Tratatul a fost ratificat şi a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 (a expirat la 23 iulie 2002, ca urmare a intrării în vigoare, două zile mai târziu, a Tratatului de la Nisa, de constituire a Comunităţii Europene). Jean Monnet a devenit preşedintele Înaltei Autorităţi, formată din 9 membri desemnaţi de cele şase guverne şi având rol de executiv comunitar, însărcinată cu îndeplinirea prevederilor tratatului (a funcţionat până în anul 1967, când a fost asimilată de Comisia Europeană). Sediul ei a fost stabilit la Bruxelles. Dispozitivul instituţional al noului organism a fost completat cu: Consiliul Special de Miniştri, reprezentând statele membre cu scopul de a da avize conforme cu anumite situaţii; Adunarea Parlamentară, cu rol de control democratic; Curte de Justiţie, ca organ jurisdicţional al Comunităţii, cu scopul de a asigura respectarea normelor comunitare.

O nouă treaptă a construcţiei comunitare a fost marcată de reuniunea miniştrilor de Externe ai celor şase ţări (Franţa, Belgia, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda), din 1-3 iunie 1955, de la Messina (Sicilia), care a avut ca scop proiectarea unei Pieţe Comune deschisă economiei şi energiei nucleare.

După negocierile de la Bruxelles, din iunie 1956, în cadrul unei conferinţe interguvernamentale şi în baza Raportului unui comitet de experţi condus de belgianul Paul Henri Spaak, unul din artizanii procesului de

14

integrare, s-a propus înfiinţarea a două noi comunităţi:- Comunitatea Economică Europeană (CEE), care

viza crearea unei pieţe comune generalizate;- Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

(CEEA sau EURATOM), care urmărea o solidaritate sectorială în domeniul utilizării energiei nucleare.

Tratatele care au instituit CEE şi CEEA au fost semnate la Roma, la 25 martie 1957; în aceeaşi zi a fost semnată şi Convenţia cu privire la instituţiile comune. Tratatele de la Roma, cum mai erau ele numite, au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Ceremonia de semnare a Tratatului de la Roma. 1957

15

PĂRINŢII FONDATORI

Jean Monnet (1888-1979)

Consilier pe probleme economice şi om politic francez, Jean Monnet şi-a dedicat viaţa cauzei integrării europene. A fost sursa de inspiraţie a planului Schuman, care prevedea unificarea industriei grele a Europei occidentale.Monnet provenea din regiunea franceză Cognac. După terminarea studiilor, la vârsta de 16 ani, a călătorit în întreaga lume, datorită profesiilor sale de distribuitor de coniac şi, ulterior, de bancher. În timpul celor două războaie mondiale, a ocupat poziţii înalte în domeniul producţiei industriale, în Franţa şi în Regatul Unit.În calitate de comisar al planului de modernizare a Franţei după război, a fost omul care a inspirat faimoasa „Declaraţie Schuman” pronunţată la 9 mai 1950. Aceasta a condus la crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), considerată a fi originea Uniunii Europene de astăzi. Între 1952 şi 1955, a fost primul preşedinte al comitetului executiv al CECO.Cu toate acestea, ar fi nedrept să limităm la sfera economică influenţa exercitată de Monnet. Fraza sa cea mai celebră şi cel mai frecvent citată a fost „Nu coalizăm state, ci unim oameni”. Programele actuale derulate de Uniunea Europeană în domeniul schimburilor culturale şi educaţionale se înscriu în această tradiţie.

http://europa.eu/about-eu/eu-history/1945-1959/foundingfathers/monnet/index_ro.htm

16

Jean Monnet- 1888-1979

Robert Schuman (1886-1963)

Omul de stat Robert Schuman, jurist eminent şi ministru francez al afacerilor externe în perioada 1948-1952, este considerat unul dintre părinţii fondatori ai Uniunii Europene. Schuman s-a născut la Luxemburg, iar situarea acestei regiuni în vecinătatea graniţei franco-germane şi-a pus amprenta asupra sa. În ciuda experienţelor trăite în Germania nazistă sau poate tocmai ca urmare a acestora, a recunoscut că numai o reconciliere de durată cu Germania ar putea constitui baza unei Europe unite. Deportat în Germania, în 1940, a reuşit să fugă, doi ani mai târziu, şi s-a alăturat rezistenţei franceze. În ciuda acestei experienţe, nu a încercat niciun resentiment faţă de Germania când a devenit ministru al afacerilor externe, după terminarea războiului.În colaborare cu Jean Monnet, a elaborat planul Schuman, celebru în lumea întreagă, pe care l-a prezentat la data de 9 mai 1950, considerată astăzi data naşterii Uniunii Europene. Acest plan propunea exercitarea unui control comun asupra producţiei de cărbune şi oţel, materiile prime cele mai importante pentru industria armamentului. Ideea de bază era aceea că o ţară care nu deţine controlul asupra producţiei de cărbune şi oţel nu va avea mijloacele necesare pentru a provoca un

17

război.Schuman l-a informat pe cancelarul german Adenauer despre acest plan; acesta a recunoscut imediat şansa care i se oferea Europei de a trăi în pace şi a acceptat. La scurt timp după aceea, guvernele Italiei, Belgiei, Luxemburgului şi Ţărilor de Jos au reacţionat şi ele pozitiv. Cele şase state au semnat acordul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, la Paris, la 1 aprilie 1951. Astfel, istoria Uniunii Europene a început printr-o iniţiativă de pace.Schuman a contribuit şi la elaborarea unei politici europene de apărare comună. De asemenea, între 1958 şi 1960, a fost preşedintele Parlamentului European.

http://europa.eu/about-eu/eu-history/1945-1959/foundingfathers/schuman/index_ro.htm

Robert Schuman (1886-1963)

Konrad Adenauer (1876-1967)

Primul cancelar al Republicii Federale Germania, care s-a aflat în fruntea acestui nou stat din 1949 până în 1963, a schimbat mai mult decât oricine altcineva Germania postbelică şi cursul istoriei europene. Asemenea multor oameni politici ai generaţiei sale, Adenauer îşi dăduse seama, după Primul Război Mondial, că pacea durabilă nu

18

poate fi garantată decât de o Europă unită. Experienţele trăite în timpul celui de-al treilea Reich, când a fost îndepărtat de nazişti din funcţia de primar al oraşului Köln, nu au făcut decât să-i întărească această convingere.Pe durata a numai şase ani (1949-1955), Adenauer a realizat obiective de politică externă de mare amploare, destinate să stabilească legături cât mai strânse între Germania şi alianţa occidentală: aderarea la Consiliul Europei (1951), crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (1952), intrarea Germaniei în NATO (1955).O piatră de temelie a politicii externe a lui Adenauer a fost reconcilierea cu Franţa. Colaborarea sa cu preşedintele francez Charles de Gaulle a marcat un moment de cotitură în istoria Europei: în 1963, Franţa şi Germania, odinioară rivale de neîmpăcat, au semnat un tratat de prietenie care a reprezentat unul dintre cele mai importante repere ale integrării europene.

Konrad Adenauer (1952)

Alcide de Gasperi (1881-1954)

Din 1945 până în 1953, Alcide de Gasperi, în calitate de prim-ministru şi de ministru al afacerilor externe, a trasat politica internă şi externă a Italiei postbelice.S-a născut în

19

regiunea Trentino - Alto Adige (Tirolul de sud), care aparţinuse Austriei până în anul 1918. Asemenea altor oameni de stat remarcabili ai vremii sale, a militat activ în favoarea unităţii europene. Experienţele neplăcute trăite în perioada fascismului şi a războiului - a fost prizonier între 1926 şi 1929, înainte de a se refugia la Vatican - l-au condus la concluzia că numai o Europă unită poate împiedica repetarea lor. A promovat numeroase iniţiative favorabile unificării Europei occidentale, lucrând la crearea Planului Marshall şi creând legături economice strânse cu alte ţări europene, în special cu Franţa. Mai mult decât atât, a sprijinit Planul Schuman pentru crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi a contribuit la dezvoltarea ideii de politică europeană de apărare comună.

http://europa.eu/about-eu/eu-history/1945-1959/foundingfathers/degasperi/index_ro.htm

Alcide De Gasperi- 1881-1954

20

CECOStatele fondatoare: Germania, Franţa, Italia, Ţările de Jos, Belgia şi

Luxemburg.

21

Paul Henri Spaak (1899-1972)

Un om de stat european - aceste cuvinte ar putea rezuma îndelungata carieră politică a belgianului Paul Henri Spaak.Minţind în legătură cu vârsta, s-a putut înrola în armata belgiană în Primul Război Mondial şi, drept consecinţă, a petrecut doi ani în închisorile germane, ca prizonier de război. În al Doilea Război Mondial, de data aceasta în calitate de ministru al afacerilor externe, a încercat în zadar să menţină neutralitatea Belgiei. Împreună cu ceilalţi membri ai guvernului, Spaak s-a retras în exil, mai întâi la Paris şi apoi la Londra.După eliberarea Belgiei, Spaak s-a alăturat guvernului, ocupând funcţia de ministru al afacerilor externe şi pe cea de prim-ministru. Încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a elaborat planuri de unificare a ţărilor Benelux. După încheierea războiului, s-a implicat în acţiunea de promovare a unificării Europei, sprijinind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi o Comunitate Europeană de Apărare.Spaak considera că unificarea ţărilor prin tratate obligatorii reprezintă cel mai eficient mod de a garanta pacea şi stabilitatea. A avut posibilitatea de a contribui la realizarea acestor obiective ca preşedinte al primei Adunări Generale a Naţiunilor Unite (1964) şi ca secretar general al NATO (1957-1961).Paul Henri Spaak a avut o contribuţie determinantă la elaborarea Tratatului de la Roma. După aşa-numita „conferinţă de la Messina”, din 1955, cele şase guverne participante l-au desemnat preşedinte al comitetului de lucru care a pregătit Tratatul.

22

Paul Henri Spaak (1899-1972)

23

CURS 4. CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ DUPĂ 1968.DRUMUL SPRE UNIUNEA EUROPEANĂ. LĂRGIREA U.E., VALURILE DE EXTINDERE.

La 18 aprilie 1951 a fost încheiat şi s-a semnat, de către cele şase state, tratatul prin care se instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), pe o perioadă de 50 de ani.

Iunie 1956 s-a propus înființarea a două noi comunități :- Comunitatea Economică Europeană (CEE), care viza crearea unei pieţe comune generalizate;

- Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM), care urmărea o solidaritate sectorială în domeniul utilizării energiei nucleare.

Tratatele care au instituit CEE şi CEEA au fost semnate la Roma, la 25 martie 1957; în aceeaşi zi a fost semnată şi Convenţia cu privire la instituţiile comune. Tratatele de la Roma, cum mai erau ele numite, au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Sistemele instituţionale ale celor trei comunităţi au funcţionat o bună perioadă în paralel, chiar dacă iniţial s-a avut în vedere reunirea acestora care, în mod practic, s-a realizat abia în 1965, prin Tratatul de la Bruxelles, când s-au constituit o Comisie unică şi un Consiliu unic, intrate în vigoare începând cu 1 iulie 1967.

După adoptarea de către statele membre a unei poziţii comune, în anul 1970 s-au deschis negocierile de aderare cu Marea Britanie, Irlanda, Danemarca şi Norvegia. Aceste negocieri au dus, la 22 ianuarie 1972, la semnarea unui Tratat de aderare. Norvegia însă a decis să nu ratifice tratatul, ca urmare a rezultatului negativ al referendumului consultativ. Celelalte ţări s-au alăturat celor şase state membre fondatoare ale comunităţilor europene, începând cu 1 ianuarie 1973.

Prin semnarea Tratatului de aderare, în anul 1981, dintre Grecia şi comunităţile europene, numărul

24

statelor membre s-a ridicat la 10, pentru ca, în anul 1986, acesta să sporească la 12, prin aderarea Spaniei şi a Portugaliei.

Explozivii ani '60 - o perioadă de creştere economică

ANII 1961-1969

1960 | 1961 | 1962 | 1963 | 1964 | 1965 | 1966 | 1967 | 1968 | 1969

În august 1961, autorităţile comuniste din Germania de Est au construit un zid în Berlin, menit să îi împiedice pe cetăţenii acesteia să fugă în Germania de Vest. Câţiva au reuşit totuşi, alţii au fost împuşcaţi în timp ce încercau să o facă.

30 iulie 1962

UE introduce „politica agricolă comună" prin care ţările membre pot exercita un control comun asupra producţiei de alimente. Toţi agricultorii sunt plătiţi la fel pentru produsele lor. UE produce suficiente alimente pentru a-şi acoperi nevoile, iar agricultorii câştigă bine. Această politică are însă şi un efect nedorit: supraproducţia care generează un imens excedent de produse. Începând din anii '90, principalele priorităţi au vizat reducerea acestui excedent şi îmbunătăţirea calităţii.„Beatlemania" străbate mapamondul în 1963. Beatles, prima formaţie pop din lume, atrage un număr impresionat de fani din rândul adolescenţilor oriunde apare. În acest fel, contribuie la stimularea revoluţiei culturale şi la naşterea conflictului dintre generaţii.

20 iulie 1963

UE semnează primul său acord internaţional de proporţii, destinat ajutorării unui număr de 18 foste colonii

25

africane. Până în 2005, încheie parteneriate speciale cu 78 de state din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP) UE este cel mai mare furnizor de ajutor pentru dezvoltare destinat ţărilor sărace. Acordarea acestui ajutor este strâns legată de respectarea drepturilor omului de către beneficiari.În mai 1968, studenţii şi muncitorii francezi se revoltă, zguduind din temelii statul de drept. În restul Europei, studenţii protestează mai paşnic. Aceste mişcări reflectă frustările existente în raport cu guvernanţii, consideraţi a fi departe de realitate şi nereceptivi, precum şi protestul faţă de Războiul din Vietnam şi de cursa înarmărilor.

1 iulie 1968

Cei şase elimină taxele vamale la mărfuri pe care le importă reciproc şi astfel sunt create, pentru prima dată, condiţiile necesare efectuării liberului schimb. Aceleaşi taxe vamale se aplică produselor importate din ţări terţe. Ia naştere cea mai mare grupare comercială din lume. Schimburile comerciale între cele şase state membre şi între UE şi restul lumii înregistrează o creştere rapidă.Tancurile sovietice iau cu asalt Praga în august 1968, pentru a înăbuşi aşa-numita „Primăvară de la Praga". Cehii şi slovacii sunt neputincioşi în faţa celor 600 000 de soldaţi care le ocupă ţara. Un student, Jan Palach, îşi dă foc în semn de protest. Americanii îşi reafirmă supremaţia asupra spaţiului. Primul om păşeşte pe Lună în iulie 1969.

1960 | 1961 | 1962 | 1963 | 1964 | 1965 | 1966 | 1967 | 1968 | 1969

http://europa.eu/about-eu/eu-history/1960-1969/index_ro.htm

O comunitate în creştere - primul val de extindere.

ANII 1970-1979.

1970 | 1971 | 1972 | 1973 | 1974 | 1975 | 1976 | 1977 | 1978 | 1979

26

24 aprilie 1972

Planurile UE privind adoptarea unei monede unice   datează din 1970. În vederea menţinerii stabilităţii, statele membre ale UE au decis să limiteze marjele de fluctuaţie între monedele naţionale. Acest mecanism al ratei de schimb (ERM), creat în 1972, este primul pas către introducerea monedei euro  , 30 de ani mai târziu.Lupta împotriva poluării se intensifică în anii '70. UE adoptă legi destinate protecţiei mediului, introducând, pentru prima dată, noţiunea de „ţări poluatoare" . Sunt create grupuri de presiune precum Greenpeace.

1 ianuarie 1973

Odată cu aderarea Danemarcei, Irlandei şi a Regatului Unit la UE, numărul statelor membre ajunge la nouă.

 Statele membre: Germania, Franţa, Italia, Ţările de Jos, Belgia şi Luxemburg.

 Noile state membre: Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit.

27

În urma războiului arabo-israelian din octombrie 1973, statele producătoare de petrol din Orientul Mijlociu impun preţuri foarte mari şi îşi limitează exporturile la câteva ţări europene. Această situaţie generează probleme economice la nivelul întregii UE.

10 decembrie 1974

În semn de solidaritate, liderii UE creează Fondul European de Dezvoltare Regională. Acesta are misiunea de a asigura transferul de resurse financiare de la regiunile bogate către cele sărace, pentru îmbunătăţirea drumurilor şi a comunicaţiilor, atragerea de investiţii şi crearea de locuri de muncă. Acest tip de ajutorare va absorbi, ulterior, o treime din bugetul UE.

7-10 iunie 1979

Pentru prima dată membrii Parlamentului European sunt aleşi de cetăţenii europeni prin vot direct. Înainte aceştia erau delegaţi de parlamentele naţionale. Europarlamentarii fac parte din grupuri politice paneuropene (socialişti, conservatori, liberali, verzi, etc.) şi nu din delegaţii naţionale. Influenţa Parlamentului este în creştere constantă.

Ultimele dictaturi de dreapta din Europa au luat sfârşit odată cu căderea regimului Salazar în Portugalia, în anul 1974 şi cu moartea generalului Franco în Spania, în 1975. Ambele ţări se obligă să ia măsurile necesare pentru a fi conduse de guverne democratice - un pas important pe calea aderării la UE.Asasinarea fostului premier italian, Aldo Moro, în 1978, nu este decât unul dintre actele de terorism comise de grupările extremiste în anii '70. Printre victime s-au numărat avocaţi, oameni de afaceri şi politicieni de marcă, precum şi 11 atleţi israelieni care participau la Jocurile Olimpice de la München (1972).

1970 | 1971 | 1972 | 1973 | 1974 | 1975 | 1976 | 1977 | 1978 | 1979

28

http://europa.eu/about-eu/eu-history/1970-1979/index_ro.htm

Schimbarea la faţă a Europei - căderea zidului Berlinului

ANII 1980-1989

1980 | 1981 | 1982 | 1983 | 1984 | 1985 | 1986 | 1987 | 1988 | 1989

În vara anului 1980, muncitorii de pe şantierul naval din Gdansk, conduşi de la Lech Walesa, intră în grevă pentru a obţine mai multe drepturi. Au urmat alte mişcări similare la nivelul întregii ţări. În luna august, guvernul cedează şi ia naştere sindicatul independent Solidarność (Solidaritatea). Treptat, guvernul îşi redobândeşte autoritatea şi decretează legea marţială în decembrie 1981, punând capăt scurtei perioade în care puterea s-a aflat în mâinile poporului. Efectele acestor proteste se vor face simţite, însă, mai târziu.

1 ianuarie 1981

Numărul statelor membre ale UE ajunge la zece odată cu aderarea Greciei. Aceasta devenise eligibilă începând cu 1974, anul răsturnării regimului militar şi al instaurării democraţiei.

 Statele membre: Germania, Franţa, Italia, Ţările de Jos, Belgia, Luxemburg, Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit.

Noul stat membru: Grecia.

29

28 februarie 1984

Informatica şi robotica ne revoluţionează modul de a trăi şi de a lucra. Pentru a rămâne în avangarda inovării, UE adoptă programul „Esprit" în anul 1984, primul dintr-un lung şir dedicat cercetării şi dezvoltării.O nouă senzaţie tare - saltul cu coarda elastică. În timp ce părinţii tremură, copiii se bucură de senzaţiile provocate de saltul de la mare înălţime cu coarda elastică. Aceasta încetineşte căderea şi îi trage înapoi înainte de a atinge pământul.

1 ianuarie 1986

Spania şi Portugalia aderă la UE, numărul statelor membre ajungând la 12.

 Statele membre: Germania, Franţa, Italia, Ţările de Jos, Belgia, Luxemburg, Danemarca, Irlanda, Regatul Unit şi Grecia.

Noile state membre: Spania şi Portugalia.

30

17 februarie 1986

Deşi taxele vamale au fost eliminate în 1968, schimburile comerciale din cadrul UE se lovesc încă de obstacole. Acestea constau, în principal, în diferenţele existente la nivelul reglementărilor naţionale. Semnat în 1986, Actul Unic European prevede un program de eliminare a acestora pe parcursul a şase ani. De asemenea, conferă mai multă autoritate Parlamentului European şi consolidează prerogativele UE în domeniul protecţiei mediului.

15 iunie 1987

UE lanseză programul „Erasmus” care oferă burse studenţilor doritori să înveţe, timp de un an, într-o altă ţară europeană. Peste 2 milioane de tineri au beneficiat de bursele Erasmus, precum şi de alte resurse puse la dispoziţie de programe similare.Căderea zidului Berlinului în 1989, simbolizează prăbuşirea regimului comunist în Europa Centrală şi de Est, începând cu Polonia şi Ungaria. Confruntându-se cu exodul masiv al cetăţenilor săi către Vest, guvernul est-german deschide graniţele ţării. Germania se reunifică după mai mult de 40 de ani şi partea de est aderă la UE (octombrie 1990).

31

1980 | 1981 | 1982 | 1983 | 1984 | 1985 | 1986 | 1987 | 1988 | 1989

http://europa.eu/about-eu/eu-history/1980-1989/index_ro.htm

32

CURS 5. CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ DUPĂ 1986.DRUMUL SPRE UNIUNEA EUROPEANĂ. LĂRGIREA U.E., VALURILE DE EXTINDERE.

Procesul formării şi extinderii Uniunii Europene - de la Actul Unic European, semnat la Luxemburg şi Haga,

în februarie 1986, şi până la 1 ianuarie 2007

Actul Unic European (AUE) a fost semnat în februarie 1986 şi a realizat una din cele mai importante reforme ale comunităţilor europene, înscriind chiar din preambul transformarea relaţiilor statelor membre într-o Uniune Europeană. Denumirea de Act Unic European a fost adoptată deoarece aceste reforme au afectat atât tratatele de bază constitutive, cât şi pe cele ulterioare şi a fost întocmit un text convenţional unic. El a intrat în vigoare la 1 iunie 1987.

Reformele introduse prin Actul Unic European au avut în vedere cu precădere instituţiile comunitare:

- instituţionalizarea Consiliului european, care făcea acum parte din structura Tratatelor constitutive, fără a avea un statut de instituţie propriu-zisă. El se consolida, ca şi categorie de drept internaţional, fiind în acelaşi timp „reuniune a şefilor de stat şi de guvern” şi „Conferinţă intergurvernamentală”;

- s-au realizat noi transferuri de competenţe, de la state către comunităţi;

- consolidează consultarea Parlamentului European prin introducerea procedurii de cooperare în anumite domenii;

- înfiinţează o nouă jurisdicţie comunitară de primă instanţă pentru uşurarea activităţii Curţii de Justiţie;

- prevede dezvoltarea cooperării politice prin punerea în practică a unei politici externe europene;

- extinde obligaţii de consultare a statelor membre şi în orice problemă de politică externă, în general;

- stabileşte obiectivul ca piaţa internă să fie desăvârşită până la data de 31 decembrie 1992;

33

- extinde votul Consiliului la majoritatea calificată;- Comitetul politic, compus din directori politici, devine

elementul esenţial al cooperării politice;- înfiinţează un Secretariat politic cu sediul la

Bruxelles.O nouă etapă esenţială în edificarea unei Uniuni între

popoarele Europei l-a reprezentat semnarea, de către cei 12 reprezentanţi de atunci ai statelor membre ale comunităţii, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, document care, practic, instituie Uniunea Europeană.

Potrivit tratatului, Uniunea Europeană este concepută ca o construcţie bazată pe trei piloni:

1. Comunităţile europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică Europeană; Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. O dată cu apariţia Uniunii Europene, Comunitatea Economică Europeană devine Comunitatea Europeană, iar Tratatul Comunităţii Economice Europene devine Tratatul European. Această modificare evidenţiază faptul că, în timp, s-a trecut de la o comunitate pur economică la o uniune politică. Aceeaşi semnificaţie o au şi noile denumiri ale altor instituţii comunitare. Astfel, Consiliul comunităţilor europene se numeşte Consiliul Uniunii Europene; Comisia comunităţilor europene ia numele de Comisia Europeană; Curtea de Conturi devine Curtea Europeană de Conturi.

2. Politica Externă şi de Securitate Colectivă (PESC). Acest pilon cuprinde ansamblul problemelor privitoare la securitatea Uniunii Europene, inclusiv politica de apărare. Toate măsurile şi acţiunile sunt reglementate prin prevederi de cooperare interguvernamentală.

3. Justiţia şi Afacerile Interne (JAI). Este pilonul care înscrie o serie de domenii ca fiind probleme de interes comun: prevenirea şi lupta împotriva criminalităţii, terorismului, toxicomaniei şi fraudei, politica de azil şi problemele frontaliere, condiţiile de intrare, circulaţie şi şedere, imigrarea şi muncitorii sezonieri etc. Toate aceste probleme îşi capătă rezolvarea în spiritul respectării Convenţiei europene de salvgardare a drepturilor şi

34

libertăţilor fundamentale ale omului şi a Convenţiei privind statutul refugiaţilor şi protecţia persoanelor persecutate din motive politice.

După adoptarea Tratatului de la Maastricht, o nouă extindere a Uniunii Europene a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995, prin aderarea Suediei, Austriei şi Finlandei.

Alte două tratate - cel de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, şi cel de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001 şi intrat în vigoare la 1 februarie 2003 - au vizat reforma instituţională necesară atât pentru a asigura continuitatea procesului de aprofundare a Uniunii Europene, dar mai ales pentru realizarea extinderii spre statele Europei Centrale şi de Răsărit.

Marea Extindere a devenit o realitate la 1 mai 2004, când în Uniunea Europeană s-au integrat 10 state (Polonia, Letonia, Lituania, Estonia, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Republica Cehă, Malta şi Cipru), România şi Bulgaria fiind integrate, conform calendarului stabilit, la 1 ianuarie 2007.

O Europă fără frontiere

ANII 1990-1999

1990 | 1991 | 1992 | 1993 | 1994 | 1995 | 1996 | 1997 | 1998 | 1999

În Balcani, în 1991, Iugoslavia începe să se destrame. Luptele izbucnesc mai întâi în Croaţia, apoi în Bosnia şi Herţegovina, unde se declanşează un război civil sângeros între sârbi, croaţi şi musulmani.

7 februarie 1992

Este semnat Tratatul privind Uniunea Europeană   la Maastricht. Acesta constituie o adevărată piatră de temelie a UE, stabilind reguli clare pentru viitoarea monedă unică şi pentru politica externă şi de securitate precum şi pentru o

35

cooperare mai strânsă în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Conform tratatului, fosta denumire de „Comunitate Europeană" este înlocuită, în mod oficial, cu cea de „Uniune Europeană".

1 ianuarie 1993

Sunt introduse piaţa unică şi cele patru libertăţi asociate acesteia: libera circulaţiei a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor a devenit o realitate. Începând cu anul 1986, au fost adoptate peste 200 de texte legislative în domeniul fiscalităţii, reglementărilor comerciale, calificărilor profesionale şi în alte domenii similare reprezentând obstacole în calea deschiderii frontierelor. Totuşi, libera circulaţie a anumitor servicii este amânată.

1 ianuarie 1995

Austria, Finlanda şi Suedia aderă la UE. Cele 15 state membre acoperă, în prezent, aproape toată Europa de Vest. În octombrie 1990 s-a produs reunificarea Germaniei, prin urmare fosta Republică Democrată Germania a devenit, la rândul ei, parte din UE.

 Statele membre: Germania, Franţa, Italia, Ţările de Jos, Belgia, Luxemburg, Danemarca, Irlanda, Regatul Unit, Grecia, Spania şi Portugalia.

Noile state membre Noile state membre: Austria, Finlanda şi Suedia.

36

26 martie 1995

Acordul Schengen intră în vigoare în şapte ţări — Belgia, Germania, Spania, Franţa, Luxemburg, Ţările de Jos şi Portugalia. Cetăţeni de orice naţionalitate pot călători între aceste ţări fără să fie nevoiţi să prezinte paşaportul la graniţă. De atunci, în spaţiul Schengen au mai intrat şi alte ţări.

17 iunie 1997

Semnarea Tratatului de la Amsterdam   . Acesta se sprijină pe realizările tratatului de la Maastricht  , şi cuprinde dispoziţii care vizează reformarea instituţiilor europene, creşterea rolului Uniunii în lume şi consacrarea unui număr mai mare de resurse ocupării forţei de muncă şi drepturilor cetăţenilor.

13 decembrie 1997

Liderii europeni decid să deschidă negocierile de aderare cu 10 state din Centrul şi Estul Europei: Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia. Acestora li se

37

adaugă Cipru şi Malta. În anul 2000, Tratatul de la Nisa   netezeşte calea în vederea extinderii prin reformarea regulilor de vot.În 1996, oamenii de ştiinţă scoţieni reuşesc să cloneze o oaie dintr-o singură celulă provenită de la o „donatoare" în vârstă de şase ani, realizare fără precedent în domeniul ingineriei genetice. "Dolly" este copia fidelă a „mamei" ei.

1 ianuarie 1999

Moneda euro este introdusă în 11 ţări (cărora li se adaugă Grecia în 2001) numai pentru tranzacţiile comerciale şi financiare. Bancnotele şi monedele vor fi introduse mai târziu. Ţările care formează zona euro sunt Belgia, Germania, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Austria, Portugalia şi Finlanda. Danemarca, Suedia şi Regatul Unit decid să mai aştepte.

1990 | 1991 | 1992 | 1993 | 1994 | 1995 | 1996 | 1997 | 1998 | 1999http://europa.eu/about-eu/eu-history/1990-1999/index_ro.htm

O nouă extindere. ANII 2000-2001.

2000 | 2001 | 2002 | 2003 | 2004 | 2005 | 2006 | 2007 | 2008 | 2009

La 11 septembrie 2001, avioanele deturnate lovesc turnurile gemene ale World Trade Center din New York şi clădirea Pentagonului din Washington. Se înregistrează aproape 3 000 de victime. Statele membre ale UE se menţin, cu fermitate, alături de Statele Unite în lupta împotriva terorismului internaţional.

1 ianuarie 2002

Sunt introduse bancnotele şi monedele euro. Tipărirea, baterea şi distribuirea acestora în 12 ţări constituie o operaţiune logistică de mare amploare. Sunt puse în circulaţie peste 80 de miliarde de monede. Bancnontele

38

sunt la fel pentru toate ţările. Monedele au o faţă comună, cea care indică valoarea şi una pe care figurează emblema naţională. Toate circulă liber. Folosirea monedei euro finlandeze (sau a oricărei alte monede euro) pentru a cumpăra un bilet de metrou la Madrid a devenit ceva banal.

31 martie 2003

În cadrul politicii sale externe şi de securitate, UE efectuează operaţiuni de menţinere a păcii în Balcani, mai întâi în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei şi apoi în Bosnia şi Herţegovina. În ambele cazuri, forţele UE înlocuiesc trupele NATO. Pe plan intern, UE decide să creeze un spaţiu de libertate, securitate şi justiţiepentru toţi cetăţenii săi până în 2010.

1 mai 2004

Opt ţări din Europa Centrală şi de Est - Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Slovenia şi Slovacia - aderă la UE, punând, astfel, capăt divizării Europei decise de marile puteri la Yalta, în urmă cu 60 de ani. Cipru şi Malta devin, la rândul lor, membre ale Uniunii.

 Statele membre: Germania, Franţa, Italia, Ţările de Jos, Belgia, Luxemburg, Danemarca, Irlanda, Regatul Unit, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda şi Suedia.

Noile state membre: Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia şi Slovacia.

Ţările candidate: Bulgaria, România şi Turcia.

39

29 octombrie 2004

Cele 25 de state membre ale UE semnează un Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa . Scopul său este acela de a simplifica procesul de decizie democratic şi modul de funcţionare a unei Uniuni cu 25 şi chiar mai multe state. De asemenea, prevede şi crearea unui post de ministru european al afacerilor externe. Tratatul trebuie să fie ratificat de toate cele 25 de state înainte de a putea intra în vigoare. Când atât cetăţenii din Franţa şi cei din Olanda au votat împotriva Constituţiei la referendumurile din 2005, liderii europeni au decis să introducă o „perioadă de reflecţie".Intră în vigoare Protocolul de la Kyoto, un tratat internaţional destinat limitării încălzirii globale şi reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră. UE a fost întotdeauna un exemplu în ceea ce priveşte eforturile depuse pentru reducerea impactului schimbărilor climatice. Statele Unite nu au ratificat protocolul. În domeniul comunicaţiilor, revoluţia continuă. Un număr mare de şcoli şi locuinţe dispun de conexiuni Internet de mare viteză. Tinerii folosesc

40

mesajele tip text şi SMS-urile pentru a fi în permanentă legătură unii cu ceilalţi. Ecranele mari şi plate şi DVD-urile asigură divertisment la domiciliu.

1 ianuarie 2007

Încă două ţări din Europa de Est, Bulgaria şi România, aderă la UE, numărul statelor membre ridicându-se, acum, la 27. Croaţia, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei şi Turcia sunt, şi ele, candidate la aderare.

 Statele membre: Germania, Franţa, Italia,Ţările de Jos, Belgia, Luxemburg, Danemarca,Irlanda, Regatul Unit, Grecia, Spania, Portugalia,Austria, Finlanda, Suedia, Republica Cehă, Cipru,Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta,Polonia, Slov enia, şi Slovacia.

Noile state membre: Bulgaria, şi România.

Ţările candidate: Croaţia, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei,şi Turcia.

13 decembrie 2007

41

Cele 27 de ţări membre UE semnează Tratatul de la Lisabona, care modifică Tratatele precedente. Noul act este conceput pentru a aduce un plus de democraţie, eficienţă şi transparenţă în cadrul UE, şi astfel, capacitatea de a rezolva probleme globale precum modificarea climei, securitatea şi dezvoltarea durabilă. Tratatul de la Lisabona este ratificat de toate statele membre ale UE, înainte de a intra în vigoare, la 1 decembrie 2009.

Septembrie 2008

O criză financiară majoră lovește economia mondială. Problemele încep cu creditele ipotecare din Statele Unite. Mai multe bănci europene se confruntă și ele cu dificultăţi. Criza determină o mai strânsă cooperare economică între ţările UE.

2000 | 2001 | 2002 | 2003 | 2004 | 2005 | 2006 | 2007 | 2008 | 2009

42

Statele membre ale UE (anul aderării)

Austria (1995)

Belgia (1952)

Bulgaria (2007)

Cipru (2004)

Republica Cehă (2004)

Danemarca (1973)

Estonia (2004)

43

Finlanda (1995)

Franţa (1952)

Germania (1952)

Grecia (1981)

Ungaria (2004)

Irlanda (1973)

Italia (1952)

Letonia (2004)

Lituania (2004)

Luxemburg (1952)

Malta (2004)

Ţările de Jos (1952)

Polonia (2004)

Portugalia (1986)

România (2007)

Slovacia (2004)

Slovenia (2004)

Spania (1986)

Suedia (1995)

Regatul Unit (1973)

 

44

Ţări candidate

Croaţia

Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei

Islanda

Muntenegru

Serbia

Turcia

Alte ţări europene

Albania

Andorra

Armenia

Azerbaijan

Belarus

Bosnia şi Herţegovina

Georgia

Liechtenstein

Moldova

Monaco

Norvegia

Rusia

San Marino

Elveţia

45

Ucraina

Statul Cetăţii Vatican

 http://europa.eu/about-eu/countries/index_ro.htm

46