Embed Size (px)
DESCRIPTION
istorie
Citation preview
Teoriile integrarii europene au fost impartite pe mai multe categorii:
I. primele scoli de gandire: federalismul, functionalismul, tranzactionalismul
II. teorii care au incercat sa explice procesul de integrare pe masura ce acesta se
derula deja: interguvernamentalismul (este un fel de varianta a
neorealismului), neofunctionalismul, constructivismul
III. teorii care privesc evolutia politicilor europene si care incearca sa raspunda la
intreabarea “Cum functioneaza UE?”: guvernanta pe mai multe niveluri,
neoinstitutionalismul, consociationismul.
Fiecare dintre teoriile integrarii europene contine mai multe etape:
-realizarea unor judecati de valoare cu privire la evenimentele politice, precum si la
probabilitatea unor anumite evenimente sau procese;
-identificarea unor legaturi de cauzalitate intre elemente din cadrul unor procese politice,
precum si extragerea unor concluzii sau norme care sa explice faptele in conformitate cu
respectiva teorie.
Diferitele teorii ale integrarii analizeaza organizatia internationala UE in functie
de anumite aspecte si in raport cu anumite elemente. Unele teorii abordeza UE ca un tot,
unitar, altele din perspectiva regionala, ca actor in cadrul economiei globale, altele sed
refera strict la procesul de elaborare a politicilor in cadrul UE, iar altele se refera doar la
fenomenul integrarii si al extinderii constructiei europene.
Incepand din anii ’60 si pana in prezent intrebarile cu privire la integrarea
europeana s-au modificat odata cu evolutia acestei organizatii. S-a pornit practic de la
intrebari referitoare la cum ar trebui conturat acest proces, cum ar putea fi explicate
rezultatele sale, sau de ce este nevoie de acest proces de integrarea europeana si s-a ajuns
in anii ’80 la intrebari referitoare la cum ar trebuie sa arate sistemul politic al UE si cum
trebuie sas functioneze institutiile acesteia. Dupa anii ’90 preocuparile principale au fost
acelea de a evidentia consecintele economice si politice ale procesului de integrare,
consecintele sociale ale acesteia, precum si care trebuie sa fie diversele abordari ale
procesului de elaborare a politicilor europene.
21.10.2015
Federalismul a prezentat importanta pentru diversi cercetatori inca din a doua
jumatate a sec. al XIX-lea, gasindu-si o serie de sustinatori mai ales in Franta, ca urmare
a transformarilor pe care aceasta tara le-a cunoscut dupa Revoluti Franceza, care e
generat destul de multe schimbari in societatea franceaza. In anul 1863, Pierre Joseph
Proudhom publica o lucrare care a fost considerata una dintre operele cheie ale gandirii
federaliste a secolului al XIX-lea. In aceasta lucrarea, Proudhom enumera trei elemente
pe care le considera de mare importanta in domeniul constitututionalismului, si anume:
formarea unor grupuri de dimensiuni medii care ulterior sa se uneasca printr-un “pact de
federatie”; organizarea guvernelor fiecaruia dintre statele federate, conform legii separarii
puterilor in stat; reducerea atributiilor conducerii federale la simpla garantare a unor
drepturi si libertati si la supravegherea bunei functionari a statului. In opinia sa, deciziile
guvernului federal, ar fi trebuit sa fie executate doar dupa ce erau aprobate de guvernul
fiecarui stat membru al federatiei. Sistemul federativ este aplicabil fiecarei natiuni, in
orice epoca deoarece promoveaza progresul, pe cand regimurile de autoritate, fie
monarhica, fie republicana, precum si cele centralizate excesiv, nu permit progresul
respectivului stat. Prin urmare, in aceeasi lucrare, Proudhom isi exprima convingerea ca
fedralismul face parte din cultura europeana, care se bazaeaza pe unitate si diversitate, iar
principiile acestuia fac referire la un om liber si responsabil care poate sa contribuie atat
la crearea unei Europe unite, cat si la afirmarea unei Europe regionalizate in functie de
interese. Totusi, curentul federalist a intampinat diverse critici inca din stadiile sale
incipiente, iar acestea s-au accentuat pe masura ce proiectul comunitatii europene a luat
fiinta in anii ’50 si a inceput sa se extinda doua decenii mai tarziu.
Un alt reprezentant al federalismului francez este Denis de Rougemont in opinia
caruia unitatea culturii europene constituie fundamentul oricarei viitoare federatii
europene, iar viziunea sa este opusa a celei a lui Jean Monnet care incearca sa
construiasca viitoarea Uniune Europeana sector cu sector, de la carbune si otel, la alte
domenii ale economiei, scopul final fiind acela al crearii unei uniuni politice. Totusi,
obiectivul final al celor doi este asemanator, in sensul in care unul dintre principiile
esentiale ale federalismului este exprimat in mai multe texte ale lui Monnet, referitoare la
comunitatea federala, care sa fie realizata prin punerea in comun a diverselor resurse si
ramuri economice ale viitoarelor state membre. Practic, diferenta dintre viziunile celor
doi nu consta in obiectivele enuntate, ci in modalitatile de atingere a acestor obiective,
astfel, Denis de Rougemont pledeaza pentru un salt calitativ si pentru crearea imediata a
Europei federale, in timp ce Monnet este de parere ca exista o serie de obstacole in calea
acestei abordari globale si propuneun demers progresiv pe mai multe etape si care
presupune intrarea diferitelor sectoare economice in piata comuna in diferite perioade de
timp.
Robert Schuman impartaseste viziunea lui Jean Monnet cu pivire la integrarea
progresiva si propune in anul 1950 ca acest proces sa inceapa cu cele doua sectoare:
industria carbunelui si otelului, care ar fi reprezentat de fapt atat instrumente de
reconstructie a economiei europene, cat si o asigurare, cu privire la faptul ca statele
membre ale viitoarei comunitati nu ar mai fi putut sa declanseze vreun conflict armat la
nivel european. O alta diferenta intre viziunile lui Monnet si Rougemont se refera la
continutul sau organizare viitoarei organizatii. Daca Rougemont este interesat mai
degraba de niste principii generale de organizare a federatiei, Monnet este interesat de
actiunile concrete pe baza carora sa se sprijine viitoare constructie politica federalista. In
plus, Monnet pune pe planul al doilea procesul de regionalizare europeana considerand ca
statele natiune trebuie sa fie acelea care sa decida atunci cand va fi cazul, trecerea la
statul federal european. Rougemont este de parere ca impulsul federalist ar trebui sa vina
mai degraba din pratea regiunilor, el vazand in statele natiune un dusman al viitoarei
federalizari europene din cauza faptului ca acestea ar fi fost reticente la a renunta la
suveranitatea lor in favoarea unui guvern federal. Prin urmare, principiile federaslimului
in viziunea lui Denis de Rougemont sunt urmatoarele:
a) renuntarea la hegemonie;
b) mentinerea indentitatii proprii a fiecarei minoritati, precum si a
caracteristicilor definitorii ale fiecarei natiuni;
c) accentuarea diversitatii si a complexitatii fiecarei natiuni;
d) respectul pentru realitatile regionale si pentru specificul comunitatilor mici;
e) toleranta.
Mai tarziu, printre preocuparile lui Rougemont se va include pricipiul
subsidiaritatii conform caruia, fiecare comunitate, de la fiecare nivel, trebuie sa aiba
posibilitatea de rezolva problemele proprii, aceasta fiind o forma de mentienere a unui
nivel ridicat al autonomiei regionale. Practic, afirma el, federatia se va construi de la baza
catre varf si subsidiaritatea va fi vizibila atat la nivelul colectivitatilor publice, cat si la cel
al organismelor private. Viziunea sa, a fost utilizata in redactarea unor proiecte de la
nivelul comunitatii europene in anii ’80, printre care Raportul lui Jacques Delors, privin
UEM sau unele prevederi ale AUE.
In esenta, acest principiu al subsidiaritatii se afla in intredependenta cu principiul
participarii, care in cadrul federatiilor imbraca mai multe forme. Regiunile reprezinta in
opinia sa cele mai influente locuri de participare civica si presupun un nivel al
activitatilor in care cetatenii se pot ocupa de probleme comune, orientarile dinamice in
functie de diferitele principii ale federalismului ofera posibilitatea uniunilor federale de
state de a se adapta mai usor schimbarilor si de a stimula dezvoltarea economica.
Rougemont vede viitoarea federatie europeana ca o constructie in care nu doar statele, ci
si regiunile, orasele si chiar comunele isi exercita majoritatea atrbutiilor in mod autonom
in care cetatenii participa intr-un mod mai eficient in actiuni ce tin de functionarea
activitatilor si care garanteaza o diversitatea complexa si un echilibru dinamic intre
structurile de baza si cele de la vrful statului federal.
La mijlocul anilor ’90, trasaturile federative ale Uniunii Europene erau subliniate
de o serie de principii care functionau in cadrul acesteia:
a) principiul dublei participari a statelor, respectiv a popoarelor la nivel
decizional european;
b) principiul subsidaritatii;
c) principiul unitatii in diversitate;
d) principiul diferentierii care se refera la diversitatea intereselor sectoriale
si regionale la nivelul european;
e) principiul protectiei minoritatilor care se refere la o supra repezentare a
statelor mici si mijlocii in institutiile comunitare si in procesul
decizional la nivel european.
Adeptii federalismului sunt de parere ca aplicare principiilor federale permite
evitarea numeroaselor conflicte prin faptul ca evita concentrarea potentialelor conflicte
doar la centru, astfel in virtutea principiului subsidiaritatii, intr-o federatie, conflictele se
pot solutiona la nive local sau regional, acest lucru permitand atingere unor compromisuri
si favorizand un proces de elaborare a politicilor publice mai bine adaptat la realitatile
locale sau regionale. Astfel, potentialul local asigura un nivel ridicat al participarii si de
asemenea, aduce in prim plan spcificul fiecarei comunitati bazandu-se pe ideea unitatii in
diversitate. Daca perioada interbelica a fost una in care diversele proiecte federaliste s-au
bazat mai degraba pe variante politice radicale, care aveau in centrul lor ideea crearii
unor institutii supranatioanle puternice, federalismul celei de-a doua jumatati a sec. al
XX-lea a fost mai degraba unul moderat, interesat de o integrare progresiva, care sa
debuteze cu sectoarele definitorii ale economiei. Practic, integrarea politica este vazuta de
federalistii acestei perioade ca o consecinta a integrarii economice, ca un proces ce nu
poate avea loc daca nu se reuseste integrarea celor mai importante sectoare economice.
Importanta teoeriilor federaliste cu privire la integrarea europeana a rezultat si din atentia
constanta care a fost acordata ideii de mentinere a pacii pe continentul european, solutia
identificata in acest sens fiind aceea a crearii unei institutii supranationale care sa
controleze in prima instanta anumite sectoare cheie ale economiilor statelor membre. O
importanta majora a avut-o si aplicare principiului subsidiaritatii, care a permis reducerea
distantei intre cetateni si decidentii politici, trecand o parte majora a deciziilor la nivel
local sau regional.
In prezent, Tratatul de la Lisabona pare sa opteze pentru un anume tip de
federalism practic, asumat politic si de asemenea, un federalism discursiv si normativ pe
care se bazeaza unele politici la nivel european. Totusi, federalismul politic a ramas un
deziderat care nu a reusit pana in prezent sa fie pus in aplicare, Uniunea Europeana
ramanand in ultimele decenii o organizatie in care elementele interguvernamentale sunt
mai vizibile in procesul de luare a deciziilor, iar atributele federale raman disparate si
limitate la anumite domenii. Rolul guvernelor statelor membre ramane, in continuare,
unul major in cadrul Uniunii Europene, o evolutie federalista fiind posibila, doar in
masura in care un nou tratat ar putea fi adoptat si ratificat de catre statele membre.
28.10.2015
Cele cateva trasaturi federative ale Comunitatii si Uniunii Europene au fost
dublate mai ales in ultimele doua decenii de o crestere insuficienta a dimensiunii sale
demografice. Evolutia observata in tarile Uniunii Europene se orienteaza catre anumite
forme de organizare care, desi nu sunt sau nu au fost federative, se bazeaza cel putin pe
descentralizare sau regionalizare. Prin urmare, tendinta ar fi aceea de a se trece de la
incercarea de consolidare a puterii nationale, centrale, catre dezvoltarea parteneriatelor la
nivel regional. In ceea ce priveste integrarea europeana, viziunea federala a fost utilizata
atat de adeptii integrarii, cat si de o serie de critici care se opuneau acestui proces si care
mizau pe simpla cooperare a statelor in lipsa existentei unei institutii supranationale. Una
dintre temele centrale ale federalismului a fost reprezentata de incercarea de a gasi solutii
prin care statele sa isi asigure securitatea, prin modificari ale regimului lor constitutional.
La inceputul sec. al XX-lea, teoriile federaliste au cunoscut pe langa modelul catolic al
organizarii statale si o intensa activitate de promovare a Europei unite. Una dintre cele
mai cunoscute personalitati care s-a ocupat de aceasta problema a fost Contele Richard
Coudenhove-Kalergi, care a propus o viziune avangardista asupra Europei bazata pe o
constructie federala, care punea accentul pe activism si cooperare politica. In viziunea lui
Murray Forsyth, relatia dintre integrarea europeana si teoriile federaliste consta dintr-o
interdependenta a urmatoarelor elemente: extinderea federalizarii, rolul major jucat de
regimul politic democratic si necesitatea unor reflectii intelectuale asupra procesului de
federalizare in sine, care reprezinta o preconditie pentru reusita unei asemenea forme de
organizare statala. Adeptii federalismului vad in aceasta teorie raspunsul cu privire la
capacitatea Uniunii Europene de a raspunde in mod concertat la probleme viitoare,
probleme legate atat de cresterea numarului de membri, cat si de diversitatea problemelor
si intereselor care decurg din acesta. Temerea principala este aceea ca actuala forma a
Uniunii Europene in care statele continua sa aibe un rol cheie nu va functiona la fel de
eficient dupa incheierea procesului de extindere si abia atunci va fi vazuta utilitatea
viitoarei constructii federale.
11.11.2015
Functionalismul si neofunctionalismul
Principalul exponent al functionalismului este David Mitrany, conform caruia
majoritatea prezumtiilor functionaliste trebuie sa se bazeze pe constructia “unui sistem
functional de promovare a pacii”. El a contestat rolul central al statului ca unitate de
analiza politica si a pornit in analizele sale de la ideea ca, natura uman este in esenta
buna, prin urmare, statul sau celelalte forme de organizare politica nu ar trebui sa fie
neaparat coercitive ci sa se rezume la o reprezentare cat mai fidela a intereselor propriilor
cetateni. Acest lucru, reduce potentialul de conflict intre grupuri ca urmare e eficientei cu
care ar fi rezolvate diferitele probleme. In opinia sa, principala cauza a razboiului este
nationalismul, iar esecul Ligii Natiunilor de a asigura securitatea nationala a statelor a
provocat nenumarate dispute cu privire la organizare sistemului international, chiar
inaintea de declansarea celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Pentru aceia care considerau
ca esecul Ligii Natiunilor a fost cauzat de puterile sale limitate, solutia gasita era
construirea unei federatii internationale in cadrul careia diferitele state sa dezvolte o
conexiune cat mai puternica intre ele. Mitrany nu a fost niciodata de acord cu aceasta idee
federala de uniune a statelor deocarece respingea ideea unui guvern mondial, considerand
ca acesta ar fi reprezentat o amenintare la adresa libertatii individuale.
El a respins de asemenea si ideea formarii unor federatii la nivel regional, fiind
de parere ca o asemenea constructie ar fi reprodus la scara mai larga rivalitatile dintre
state. Propunerea pe care o face Mitrany a fost aceea de constituire a unor institutii
functionale internationale distincte, fiecare dintre ele exercitand autoritatea asupra unui
domeniu concret al societatii. Proiectul lui Mitrany prevedea ca sacinile cu privire la
gestionarea fiecarui domeniu sa fie scoase de sub controlul guvernelor nationale si puse
sub autoritatea acelor institutii functionale. In acest sens, guvernele ar fi cedat controlul
in masura in care nu ar fi vazut acele institutii ca afectand suveranitatile nationale ale
statelor. Criticii acestor teorii functionaliste au aratat insa ca pe masura ce guvernele
nationale ar fi cedat controlul cat mai multor domenii, statele ar fi devenit din ce in ce
mai putin capabile sa intreprinda actiuni independente. Raspunsul lui Mitrany la aceste
critici a fost ca devenind membre ale acestei retele, guvernele nationale ar realiza ca sunt
parti ale “unei retele continue de activitati si institutii internationale”, iar acest lucru nu ar
face decat sa le eficientizeze activitatea.
In opinia lui Dinan Desmond, functionalismul reprezinta o teorie clasica o
integrarii regionale, confrom caruia necesitatea unui management tehnocratic al
politicilor economice si sociale duce la formarea agentiilor internationale, acestea
promoveaza bunastarea economica, castiga legitimitate si reusesc sa treaca peste opozitia
ideologica la nivel national, construind institutii internationale puternice. Desi a contestat
puternic diferitele forme de organizare politica, functionalismul nu a putut fi ignorat mai
ales datorita impactului asupra neofunctionalismului, dar si asupra unor teorii ulterioare
referitoare la interdependenta intre state pe plan national. Neofunctionalismul este una
dintre teoriile integrarii europene aflata in continuitatea functionalismului, care a acordat
o permanenta atentie incercarilor de a identifica acele fenomene si conditii care pot
influenta in mod decisiv procesul de integrare. In ciuda acceptarii ideii de cooperare ca
modalitate de asigurare a pacii, adeptii neofunctionalismului subliniza faptul ca la nivel
regional, statele nu raman actorii poltici cei mai importanti, apare astfel ideea unui
pluralism al reprezentarii, in sensul in care neofunctionalistii includ in jocul politic o serie
de alti actori, supreastatali sau substatali.
Principalul reprezentant al teoriei neofunctionaliste este Ernst Haas. Pe langa
acesta mai sunt si Leon Lindberg si Philippe Schmitter. Spre deosebire de teoriile realiste
traditionale, neofunctionalismul este o teorie pluralista, care nu priveste statele ca actori
politici izolati si nici nu considera ca statele sunt singrii actori pe scena internationala. In
perioadele de inceput ale comunitatii europene, neofunctionalismul parea a fi teoria cea
mai acceptata, deoarece incerca sa explice cum si de ce statele formeaza aliante, se
asociaza unele cu celelalte si accepta in mod benevol sa-si piarda parti din suveranitate in
favoarea unor noi modalitati de eliminare a potentialelor conflicte dintre ele. Elementele
centrale ale teoriei neofunctionaliste s-au bazate pe 4 mari idei principale. 1. Conceptul
de stat este mult mai complex decat il defineau adeptii realismului. 2. activitatea
grupurilor de lobby nu trebuie limitata la spatiul politic intern. 3. actorii non-statali
exercita un rol destul de important pe scena internationala. 4. evolutia procesului de
integrare se datoreaza in principal presiunilor care vin de la nivelul substatal. Astfel,
neofunctionalistii sustin faptul ca actiunile statelor pe plan international sunt rezultatele
unor procese politice pluraliste in care deciziile guvernamentale sunt influentate de
grupuri de interese precum si de diversi actori birocratici. Bazandu-se pe o serie de
concepte, cum ar fi, transnationalismul sau transguvernamentalismul, neofunctionalistii
au pornit de la premisa ca grupurile de lobby care actioneaza la nivel national vor
coopera cu grupuri de lobby din alte tari (transnationalism), iar guvernele naationale isi
vor intari cooperarea cu cele ale altor state, fara ca acest lucru sa fie impus de niste
institutii supranationale (transguvernamentalism).
Unul dintre conceptele centrale ale teoriei neofunctionaliste este acela de
spillover. Conform acestuia, odata ce guvernele natioanale incep sa faca primii pasi in
directia integrarii, procesul capata din ce in ce mai multa autonomie, iar guvernele vor fi
implicate din ce in ce mai mult. L. Lindberg ofera urmatoarea definitie a spillover-ului:
“In cea mai generala acceptiune, spilloverul se refera la o situatie in care o anumita
actiune raportata la un obiectiv specific creaza o situatie in care obiectivul initial poate fi
asigurat doar prin actiuni suplimentare care la randul lor creaza nevoia de noi actiuni si
asa mai departe.”
Neofunctionalistii identifica doua tipuri de spillover: cel functional si cel politic.
Spilolover functional se refera la faptul ca economiile moderne se bazeaza pe
interdependenta, prin urmare este imposibila izolarea unor sectoare economice de altele.
Astfel daca statele membre ar sustine integrarea intr-un anumit sector economic, atunci
interdependenta acestuia cu alte sectoare va genera extinderea procesului de integrare
catre celelalte sectoare. Ideea de spillover politic se refera la intensificare presiunilor
politice pentru promovare procesului de integrare in cadrul statelor implicate. Astfel,
odata ce s-ar produce integrarea unui anumit sector economic, grupurile de interese din
cadrul acelui sector vor exercita la nivel supranational presiuni care vor genera implicarea
altor sectoare in procesul de integrare. Comisia Europeana era considerata a fi institutia
care trebuia sa incurajeze procesul de spillover. La nivelul acestei institutii erau
reprezentate grupuri de lobyy din toate statele membre. Un alt element central al teoriei
neofunctionaliste este asa-numitul transfer de loialitate, de la nivelul national catre cel
european, bazat pe o modalitate de actiune de care ar trebui sa dea dovada institutiile
europene, care sa aduca cetatenii intr-o relatie directa cu aceste institutii, la fel ca aceea
pe care o au cu institutii nationale.
Trecea de la spillover-ul functional la cel politic a fost de foarte multe ori
insuficient argumentata si criticata si a generat numeroase discutii despre deficitul
democratic al Uniunii Europene si lipsa de transparenta in raport cu proprii cetateni.
Sporirea puterilor Parlamentului European si facilitarea accesului cetatenilor la deciziile
diferitelor institutii europene nu au reusit insa sa elimine intregul val de critici. Desi a
reprezentat pentru o perioada o strategie de integrare cu rezultate vizibile,
neofunctionalismul a suferit o stagnare mai ales in momentul in care cooperarea
interguvernamentala a inceput sa detina un rol din ce in ce mai vizibil la nivelul Uniunii
Europene.
04.12.2015
Noile institutionalisme – de citit pentru 11.12.2015
Federalism, neofunctionalism,interguvernamentalism, guvernanta supra-nationala si pe
mai multe niveluri, noile institutionalisme – TEST, 11.12.2015
Constructivismul social
Este o teorie a integrarii care a aparut ca urmare a unor dezbateri intre
neofunctinalisti si interguvernamentalistii liberali si incearca sa aduca unele provocari
acestor abordari pe care le considera mult prea rationaliste. Thomas Risse defineste
constructivismul social ca o abordare care insista asupra faptului ca agentii sociali sau cei
umani nu pot exista independent unii de ceilalti si nici de un sistem comun de valori
impartasite. In cadrul teoriilor integrarii europene constructivismul social contribuie in
trei moduri diferite: 1 – prin faptul ca aduce in discutie ideea ca acceptarea in comun a
unei idei de creare a structurii institutionale supranationale, a generat succesul procesului
de europenizare. In acest sens a putut fi inteles intr-un mod mai larg rolul statului-natiune
in Europa. 2 – datorita faptului ca studiaza diferitele efecte ale reglementarilor legale si
ale politicilor europene, constructivismul social si-a propus sa studieza si modul in care
integrarea europeana modeleaza sau influenteaza identitatile sociale si interesele
diferitilor actori politici. 3 – constructivismul social se concentreaza pe diferitele practici
de comunicare institutionala, punand un accent deosebit pe abordarile discursive, pe
modul in care se construiesc discursurile despre Uniunea Europeana si in care sunt
intelese conceptele centrale ale procesului de integrare.
Baza aborarii constructivismului social ca integrare europeana este acela de
indentitate. Pentru reprezentantii acestei teorii, identitatea este cea care ajuta la intelgerea
intereselor si politicilor nationale. Criticii acestei teorii, eurosceptici in marea loc
majoritate considera ca existenta unei identitati europene este imposibila deoarece nu se
poate vorbi despre un popor european, nu exista o istorie comuna si nici macar mituri
europene comune pe care s-ar putea construi o identitate europeana. Cetatenii statelor
membre ale Uniunii Europene se pot identifica in acelasi timp cu statul national si cu un
tip de identitate europeana datorita sentimentului de apartenenta la constructia europeana
sau la continentul european in general. Acesta este ideea pe care s-au bazat reprezentantii
statelor membre atunci cand au introdus in Tratatul de la Maastricht, conceptul de
cetatenie europeana si au definit cetateanul european ca fiind orice cetatean dintr-un stat
membru al Uniunii Europene care are in virtutea apartenentei la Uniunea Europeana o
serie de drepturi in plus, fata de cele conferite de cetatenia europeana. S-a incercat in
acest mod intarirea unei identitati europene in lipsa unor elemente comune ce tin de
istorie sau de cultura. In opinia lui Th. Risse, una dintre modalitatile prin care poate fi
conceptualizata relatia dintre indentitatea europeana si celelalte identitati se bazeaza pe
modelul idnetitatilor multiple. Conform acestuia, diferitele componente ale identitatii
individuale se intrepatrund si nu exista nici o separatie clara intre ele. In cazul Uniunii
Europene, cercetatorii sunt de acord asupra faptului ca nu exista printre cetatenii europeni
un sentiment suficient de puternic de apartenenta la constructia europeana. Majoritatea
indivizilor se considera mai degraba cetateni ai statului din are provin si foarte putini
dintre ei se considera si europeni. In acest sens, institutiile europene incearca sa
construiasca o identitate civica europeana prin accentul pe care il pun pe ideea de
democratie, respectarea drepturilor omului, economia de piata sau diversitatea culturala.
Un alt concept de baza este identiatea retorica. Acest concept face referire la faptul ca
actorii politici internationali au fost reuniti, avand ca scop concentrarea asupra unor
interese comune, initial economice si ulterior politice si sociale. Rolul acestui tip de
retorica a fost cel mai vizibil in cazul valului de extindere al constructiei europene catre
Europa Centrala si de Est. Acesta a fost un moment al constructiei europene in care nici
interguvernamentalistii, nici functionalistii nu au putut explica intregul proces, ci doar
prima faza a acestuia, pana la momentul semnarii acordurilor de asociere. Aceasta
extindere a fost analizata si din perspectiva sociologica, fiind vazuta ca o forma de
expansiune a comunitatii internationale. Din acest punct de vedere, retorica statelor
membre ale Uniunii Europene s-a bazat pe accentuarea ideii ca cele 12 state candidate
trebuiau sa repsecte o serie de valori si principii liberale, devenite formal criterii de
aderarae (criteriul politic de la Copenhaga). Pe plan intern, aceste principii liberale,
trebuiau sa se reflecte in evolutia tuturor acelor state de la post-comunism catre regimuri
democratice consolidate. Pe plan european, acesta ordine liberala, trebuia sa fie
caracterizata de pace si multiculturalism. Inca de la inceputurile proiectului european,
integrarea s-a bazat pe baza construirii unei comunitati democratice, si daca la inceputul
anilor ’90, statele din Europa Centrala si de Est nu-si putea justifica dorinta de aderare la
Uniunea Europeana, asa cum o facusera, Austria, Finlanda, sau... , ele s-au bazat pe
respectarea celorlate norme si valori ale Uniunii Europene, precum si pe angajamentul ca
in cel mai scurt timp, ar fi facut trecerea catre democratia consolidata si economia de
piata. Uniunea ar fi putut folosi criteriile de la Copenhaga pentru a amana aderarea
efectiva primelor 10 state, insa nici unul dintre statele membre nu si-a folosit dreptul de
veto. Pe de alta parte, statele candidate au utilizat un retoric al lor, atat valorile si normele
comune, cat si accentul pe impartasirea si pe apartenenta la o serie de valori occidentale
intarind inca o data angajamentul de a adera la termenul impus initial. Pornind de la cazul
acesui val de aderare, devine evident faptul ca teoria constructivismului social se aplica
mai degraba unor evenimente recente ale procesului de constructie europeana, mai multi
cercatatori punandu-se de acord asupra faptului ca evolutiile anterioare acestei perioade
nu pot fi analizate pornind de la abordarile acestei teorii.
Tranzactionalismul si noile institutionalisme
Abordarea tranzactionaliste in rel internationle este deobice asociata cu lucrarile lui Karl
Deutsch, in opinia caruia integrarea internationala trebuie sa fie definita ca actiunea in
vederea obtinerii securitatii la nivel regional, prin urmare o integrare cu succes ar
presupune reducerea cat mai mare a riscurilor la nivelul securitatii si a posibilitatilor de
utilizare a violentelor pentru rezolvarea conflictelor. Intreaga opera a lui Karl incearca
identificarea modalitatilor de eliminare a razboiului la nivel international, el introduce
asfel conceptul de comunitati de securitate care reprezinta grupuri sociale in care
integrarea s-a realizat cu succes si in care este raspandit un simt al apartenentei la o
anumita realitate sociala si institutionala. Vorbeste de 2 tipuri de comunitati de securitate:
societatile de securitate amalgamate si cele pluraliste. Primele implica o fuzionare
formala a mai multor grupuri separate intr-o comunitate mai mare, fuziune care se
realizeaza in primul rand la nivel institutional, cele pluraliste po fi definite ca entitati in
care guvernele isi pastreaza identitatile separate, integrarea realizandu-se fara o fuziune
institutionala si deci fara crearea unei autoritati supranationale . In ceea ce priveste
integrarea europeana, Karl este adeptul celui de al 2 model deoarece in opinia sa
societatile de securitate amalgamate sunt vulnerabile in fata unor posibile amenintari cum
ar fi responsabilitate militara crescuta, fragmentarea politicii la mai multe nivele precum
si aparitia unor diferente intre politica guvernamentala si asteptarile sociale.
Pentru a existat com pluraliste ar trebuie sa indeplineasca 3 conditii: sa existe o
compatibilitate de valori intre elementele componente, sa fie vizibila capacitatea
grupurilor sociale si politice relevante de a rezolva problemele fara violenta si sa existe
predictibilitate in comportamentul politic si economic al liderilor. Ipoteza de baza a
tranzactionalismului este aceea ca existenta unui simt al comunitatii intre state este
rezultatul unei activitati eficiente de comunicare intre acestea , astfel drumul catre crearea
unei comunitati internationale incepe de la infiintarea unor retele de tranzactii reciproce
intre diferite state, cu cat exista mai multa interactiune intre 2 state cu atat devine mai
importtanta interdependenta dintre acestea ceea ce este un factor al cooperarii in cadrul
comunitatii internationale
Un alt aspect important al integrarii este cel legat de comunicarea intre
organizatiile publice ca modalitate de mentinere a loialitatii la nivelul societatii. De cele
mai multe ori funtionarii publici internationali tind sa comunice cu guvernele statelor si
nu cu cetatenii cu care sunt direct responsabili. In aceste conditii este putin probabil ca
loialitatea sociala fata de aceste intitutii sa creasca ceea ce face ca diferite simboluri sau
discursuri nationaliste sa continue sa se manifeste la nivel national sau local.
Noile Institutionalisme. Ideea de baza a institutionalismului este aceea ca rolu
major asupra evolutiei procesului de integrare precum si a actorilor implicati apartine
insitutiilor politice, initial instututionalismul a aparut ca o varianta a teoriilor politice
comportamentisme care punea in centrul lor individul si comportamentul acestuia in
relatie cu sistemul politic. La nivelul general in cadrul st politice se vorbeste de 4 tipuri
de institutionalism
-normativ, care pune accentul pe rolul legilor sau a altor tipuri de reglementari
juridice si efectul lor asupra comportamentului uman
-empiric, se bazeaza in primul rand pe rezultatele concrete ale unor actiuni sau
procese sociale
-societal care pune in centrul sau reprezentarea intereselor indivizilor in raport cu
statul
-international care accentueaza relatiile dintre state in cadrul sistemului politic
international
In cadrul diferitelor studii realizate mai ales de cercetatori americani,
institutionalismul apare ca o varianta a teoriei alegerii rationale care considera ca
intitutiile au mai degraba un caracter formal ceea ce le permite sa exercite o constrangere
asupra actorilor rationali care sunt in primul rand interesati de maximizarea beneficiilor
in procesul de luare a deciziilor
Institutionalismul istoric pune accentul pe analiza in timp pe evolutia relatiilor
politice, esential pentru acest demers fiind conceptul de dependenta de cale : odata luata o
decizie aceasta genereaza eliminarea unor eventuale evolutii ale unei politici intr o
directie nedorita si continuarea acesteia conform viziunii politice de la un anumit
moment. Aplicarea institutionalismlui istori la proc constructie europene a generat critic
la adresa interguvernamentalismului, deoarece a identificat o serie de motive pentru a
explica faptul ca guvernele nationale nu sunt singurele care gestioneaza procesul de
integrare. Daca analizele interguvernamentale aveau tendinta de a se concentra asupra
deciziilor de o importanta istorica luata de guverne,revizuirile tratatelor fundamentale, cel
istorice trateaza mai degraba acele evenimente care au avut loc intre punctele majore
luate in calcul de interguvernamentalisti pe care le considera principalele motive care
generat respectivele decizii
Teoreticienii integ istoric precizeaza ca efectele neasteptate ale unei
decizii politice pot fi generate fie de o analiza insufienta a realitatilor sociale si politice
fie de anumite reactii nefavorabile care pot aparea dupa aplicarea respectivei decizii ,
viziunile guvernelor se moficia in timp ceea ce inseamna ca unul si acelasi sta membru
poate sa sutina o anumita viziune in momentul negocierii unor politici comune si poate sa
si modifice viziunea dupa implementarea aceleiasi politici, in anii 60 la nivelul
comunitatii europene a fost favorizata o politica agricola comuna care se baza pe un sitem
de sustinere a preturilor , aceasta decizie era una normala intr un context in care
securitatea aprovizionarii alimentare era printre principale preocupari la nivel european in
sa aceasta prevedere parea depasita in anii 90 cand nu a mai fost considerata adegvata
deoarece procesul tehnologic reusise sa diminueze respectivele probleme. Un alt motiv
poate fi acela al schimbarii guvernelor, o anumita politica sau un animit tratat negociate
si acceptate de un guvern pot fi blamate de un altul(UK). Aceste modificari de
reprezentare politica la nivel national au insa un efect limitat la nivel european in sensul
in care este foarte dificil ca o decizie luata sa fie modifica ulterior.Modalitatile de vot in
cadrul consiliului de ministri impiedica guvernele statelor membre sa conteste o masura
odata ce ea a fosta adoptata. In domeniile in care procedura de vor era unanimitatea era
cu atat mai dificil pentru un stat membru sa revina la o situatie anterioara odata ce o
anumita masura ar fi fost adoptata
