Upload
lydang
View
240
Download
5
Embed Size (px)
Citation preview
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI
IOANA-LAURA ȚIBULCĂ
CONVERGENȚĂ FISCALĂ
ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Colecţia
Cercetare avansată postdoctorală în ştiinţe economice
ISBN 978-606-34-0006-3
Editura ASE
Bucureşti 2015
2
Copyright © 2015, Ioana-Laura Țibulcă Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului.
Editura ASE
Piaţa Romană nr. 6, sector 1, Bucureşti, România cod 010374
www.ase.ro
www.editura.ase.ro
Referenţi:
Prof. univ. dr. Rodica PAMFILIE
Prof. univ. dr. Constantin MITRUŢ
ISBN 978-606-34-0006-3
Autorul îşi asumă întreaga responsabilitate pentru ideile exprimate, pentru originalitatea materialului şi pentru
sursele bibliografice menţionate.
Această lucrare a fost cofinanţată din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea
Resurselor Umane 2007-2013, proiect POSDRU/159/1.5/S/142115 „Performanţă şi excelenţă în cercetarea
doctorală şi postdoctorală în domeniul ştiinţelor economice din România”.
3
Cuprins
Summary ................................................................................................................................5
Introducere .............................................................................................................................6
CAPITOLUL 1.
Conceptul de convergență și aplicarea acestuia în domeniul fiscal........................... 12
1.1. Abordări teoretice ale conceptului de convergență ...................................................... 14
1.2. Aplicarea conceptului de convergență în fiscalitate ..................................................... 25
1.3. Abordări metodologice ale sigma-convergenței .......................................................... 28
1.4. Analiză descriptivă a diversității sistemelor fiscale din Uniunea Europeană ................ 33
CAPITOLUL 2.
Analize empirice ale convergenței fiscale în Uniunea Europeană.............................. 40
2.1. Studiu empiric realizat utilizând sigma-convergența și coeficientul de variație ........... 41
2.2. Cercetare empirică pe baza sigma-convergenței și a indicelui Gini ............................. 44
2.3. Analiză empirică utilizând sigma-convergența și indicele Theil .................................. 48
2.4. Extinderea studiilor empirice folosind beta-convergența ............................................. 51
CAPITOLUL 3.
Abordări empirice ale convergenței fiscale la nivel regional
în Uniunea Europeană ........................................................................................................ 59
3.1. Analiză empirică a convergenței fiscale în zona Nord UE ........................................... 60
3.2. Cercetare empirică a convergenței fiscale în zona Vest UE ......................................... 62
3.3. Studiu empiric privind convergența fiscală în zonele Sud UE și Est UE ...................... 64
3.4. Analiză empirică a convergenței fiscale în zona euro .................................................. 68
Concluzii ............................................................................................................................. 73
Surse bibliografice ............................................................................................................. 75
4
Contents
Summary ................................................................................................................................5
Introduction ............................................................................................................................6
CHAPTER 1.
The concept of convergence and its uses in taxation ......................................................... 12
1.1. A theoretical approach towards convergence .............................................................. 14
1.2. Using convergence in taxation .................................................................................... 25
1.3. A methodological approach of sigma-convergence ..................................................... 28
1.4. A discriptive analysis of tax diversity in the European Union ..................................... 33
CHAPTER 2.
Empirical analyses of tax convergence in the European Union ........................................ 40
2.1. Empirical study using sigma-convergence and the coefficient of variation .................. 41
2.2. Empirical research using sigma-convergence and the Gini index ................................ 44
2.3. Empirical analysis using sigma-convergence and the Theil index ............................... 48
2.4. Follow-up of previous empirical research using beta-convergence .............................. 51
CHAPTER 3.
An empirical approach of regional tax convergence in the European Union .................. 59
3.1. Empirical analysis of tax convergence in the Nord EU region ..................................... 60
3.2. Empirical research of tax convergence in the West EU region .................................... 62
3.3. Empirical study of tax convergence in the South and East EU regions ........................ 64
3.4. Empirical analysis of tax convergence in the eurozone ............................................... 68
Conclusions ......................................................................................................................... 73
Bibliography ....................................................................................................................... 75
5
Summary
Tax convergence within the EU is one of the main economic and financial issues that have
remained in the spotlight in recent years, in the context of debates and discussions at the level
of European policy makers. The main reason why interest regarding the topic of tax
convergence is constantly increasing is that a significant proportion of budget revenues for all
the Member States of the European Union come from tax revenues collected as a result of
levying taxes. Another reason for this interest is the issue of tax competition between Member
States. This problem is exacerbated by both the existence of a legal framework that facilitates
the migration of companies from one Member State to another, as well as increasingly higher
tax competitiveness as each country strives to attract foreign investors. Ensuring fiscal
convergence within the EU is a means to avoid further controversy on weather tax competition
between Member States is legal or moral.
The main objective of the research included in this book is the analysis of fiscal convergence
in the enlarged European Union (EU-28) in terms of tax burden. The book is structured on three
main chapters, as follows. Chapter 1 - The concept of convergence and its uses in taxation
presents conceptual delimitations of fiscal convergence, a summary of international literature
in this research area, followed by several methodological considerations concerning the
quantification of fiscal convergence and, finally, a statistical and descriptive analysis of the
European tax systems. Chapter 2 - Empirical Analysis of tax convergence in the European
Union contains a descriptive statistical and empirical approach to tax convergence in the
European Union seen as a whole. Initial research results are presented using sigma-convergence
based on three different measures for the concept of diversity, while the last part of the chapter
includes results obtained using beta-convergence. Chapter 3 - An empirical approach of
regional tax convergence in the European Union is focused on an empirical analysis of regional
fiscal convergence trends between the Member States of the European Union, using sigma-
convergence based on multiple coefficients (the coefficient of variation, the Gini index, the
Theil index).
Overall, I believe that the research results presented in this book show that the initial objective
of the scientific research regarding the analysis of fiscal convergence in the enlarged European
Union (EU-28) in terms of tax burden has been achieved.
6
Introducere
Convergența fiscală în cadrul Uniunii Europene reprezintă unul dintre aspectele economice și
financiare care au rămas în centrul atenției, în ultimii ani, în contextul dezbaterilor și discuțiilor
de la nivelul factorilor de decizie europeni. Motivul principal pentru care interesul legat de tema
convergenței fiscale este în continuă creștere îl constituie faptul că o pondere semnificativă a
veniturile bugetare ale tuturor statelor membre ale Uniunii Europene provin din veniturile
fiscale colectate din perceperea de impozite și taxe. Un alt motiv al acestui interes deosebit îl
reprezintă problema concurenței fiscale dintre statele membre. Această problemă este
accentuată de existența unui cadrul legislativ care facilitează migrarea companiilor dintr-un stat
membru în altul, precum și de competitivitatea fiscală din ce în ce mai ridicată a fiecărei țări în
vederea atragerii de investitori străini. Asigurarea convergenței fiscale în cadrul Uniunii
Europene reprezintă un mijloc de a evita controverse suplimentare cu privire la natura legalității
sau moralității concurenței fiscală dintre statele membre. Pentru a complica lucrurile și mai
mult, în încercarea de a contracara efectele recentei crize economice mondiale din anul 2008,
fiecare stat membru a recurs la schimbări în sistemul de impozitare propriu și a trecut pe un
plan secundar ideea de convergență fiscală cu celelalte state membre.
Analiza științifică prezentată în cadrul lucrării de față se desfășoară pe două direcții de
cercetare strâns corelate, care converg spre obiectivul fundamental și anume, analiza
convergenței fiscale la nivelul Uniunii Europene extinse (EU-28) din perspectiva presiunii
fiscale. Dacă în cadrul primei direcții de cercetare, studiul este orientat spre abordări teoretice
și statistico-descriptive ale conceptului de convergență fiscală, în cadrul celei de-a doua direcții
de cercetare, accentul cade pe metode empirice de analiză (sigma-convergență, beta-
convergență) a relației presiune fiscală-convergență fiscală.
În cadrul celor două direcții de cercetare, demersul științific este structurat pe două paliere de
studiu care urmăresc simultan atât abordări la nivelul Uniunii Europene privite ca un tot unitar
(palierul unitar), cât și studii privind convergența fiscală la nivel regional, în cadrul Uniunii
Europene (palierul regional). Palierul unitar focalizează pe utilizarea a diferite metode de
analiză pentru a studia evoluția Uniunii Europene din punct de vedere fiscal. În cadrul palierului
regional cercetarea este orientată spre analize empirice realizate pentru anumite regiuni
delimitate în interiorul Uniunii Europene (printre care și zona euro) în scopul de a stabili dacă
apropierea geografică sau o evoluție economică în condiții similare afectează sau nu
convergența fiscală.
7
Concordanța dintre titlul proiectului și tema de cercetare
Lucrarea de față cuprinde rezultatele obținute în urma demersurilor științifice susținute în cadrul
proiectului de cercetare postdoctorală „Performanţă şi excelenţă în cercetarea doctorală și
postdoctorală în domeniul ştiinţelor economice din România (POSDRU 159/1.5/S/142115)”.
Proiectul de cercetare pe care l-am redactat pentru a putea deveni parte a grupului țintă are titlul
„Concurență fiscală versus convergență fiscală în Uniunea Europeană”. Acest titlu este
în deplină concordanță cu tema de cercetare surprinsă în lucrarea de față și prezentată sub
denumirea generică „Convergență fiscală în Uniunea Europeană”.
Din punct de vedere al fiscalității la nivel european, noțiunile de convergență fiscală și
concurență fiscală sunt indisolubil legate. În ciuda principiilor fundamentale care au stat la baza
constituirii Uniunii Europene cum ar fi piața unică și libera circulație a bunurilor și persoanelor,
fiecare stat membru își dorește să păstreze și să beneficieze de orice avantaj pe care îl are în
fața celorlalte țări ale Uniunii. Multe dintre aceste avantaje sunt de natură fiscală, mai ales în
condițiile în care majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene fac parte din zona euro,
ceea ce înseamnă o politică monetară comună. Astfel, singurul mecanism de realizare a
intereselor naționale rămâne, pentru aceste state ale Uniunii Europene, politica fiscală. Și astfel
ia naștere concurența fiscală între statele membre și ideea că, pentru a elimina concurența,
trebuie să se atingă un nivel cât mai ridicat de convergență la nivel fiscal în Uniunea Europeană.
Prin urmare, în prezenta lucrare am inclus rezultatele demersurilor științifice desfășurate în
cadrul proiectului de cercetare postdoctorală referitoare la partea de convergența fiscală la
nivelul Uniunii Europene, urmărind în principal evoluția acesteia de-a lungul dezvoltării
Uniunii și cu accent pe influența pe care extinderea repetată a Uniunii Europene și criza
financiară mondială le-au avut asupra tendințelor de convergența fiscală.
Originalitatea și relevanța temei de cercetare
Influența impozitelor și taxelor în cadrul activităților de zi cu zi este de necontestat atât pentru
persoanele fizice, cât și pentru persoanele juridice. Astfel, presiunea fiscală a prezentat un
interes deosebit și constant pentru cercetători în ultimul secol, rămânând mereu un subiect de
actualitate. Metodologiile și abordările de studiu ale conceptului de presiune fiscală au evoluat
și s-au diversificat odată cu schimbările de natură economică și socială, făcând mereu uz de
8
cele mai performante modalități de prelucrare și analiză a datelor. În prezent, unul dintre
contextele în care presiunea fiscală este studiată este cel al convergenței fiscale.
Actualitatea temei de cercetare este dată de faptul că subiectul convergenței fiscale reprezintă
unul dintre obiectivele Uniunii Europene, fără de care concurența fiscală dintre statele membre
afectează libera circulație a bunurilor și lucrătorilor făcând imposibilă existența cu adevărat a
unei piețe unice europene. Convergența fiscală reprezintă un subiect aflat periodic în centrul
discuțiilor de la nivelul factorilor de decizie europeni. Exemple recente, în acest sens, le
constituie dezbaterile legate de convergența fiscală în cadrul zonei euro, mai ales în condițiile
crizei financiare mondiale, sau dezbaterile vizând semnarea Tratatului privind stabilitatea,
coordonarea și guvernanța în cadrul uniunii economice și monetare (cunoscut sub denumirea
de „Pactului Fiscal European”).
Utilizarea presiunii fiscale în analiza convergenței fiscale a făcut subiectul câtorva studii recente
din literatura de specialitate. Cu toate acestea, adăugarea de noi state membre la Uniunea
Europenă în ultimii ani, a creat necesitatea extinderii cercetării în domeniu pentru toate cele 28
de țări membre din prezent (după aderarea Croației pe 1 iulie 2013). În plus, metodele
convenționale de abordare a convergenței sunt dificil de utilizat pentru domeniul fiscal, fiind
necesare adaptări și chiar folosirea unor modalități noi de cercetare. Prezenta lcurare își propune
să răspundă acestor provocări. Orginalitatea abordării constă în adaptarea metodelor clasice
de analiză a convergenței la nevoile specifice studiului fiscalității. Mai mult decât atât, pe lângă
adaptări și interpretări personale ale metodelor convenționale privind convergenței fiscale, am
inclus în cercetare și abordări noi, cum ar fi analiza regională, pentru studiul convergenței
sistemelor de impozitare ale celor 28 de state membre ale Uniunii Europene. În acest context,
în prezenta lucrare abordarea convergenței fiscale din perspectiva presiunii fiscale ca proxy
pentru un sistem fiscal național, reușește să evidențieze perioade de convergeță a sistemelor de
impozitare la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene.
Relevanța temei de cercetare este motivată de actualitatea subiectului abordat și de importanța
sa deosebită nu doar pentru factorii de decizie și mediul academic, ci și pentru mediul de afaceri.
Orice sector al activității economice este sub influența fiscalității și suportă partea sa de
impozite, taxe și contribuții, cuantificată prin intermediul presiunii fiscale. Sarcina fiscală
reprezintă un factor decisiv în deciziile companiilor de a-și constitui sedii permanente în
anumite state, de a intra sau ieși de pe o anumită piață, de a-și dezvolta activitatea la nivel
internațional. Factorii de decizie de la nivel național trebuie să țină cont de aceste aspecte și, în
9
plus, să găsească un echilibru între acestea și măsurile adoptate pe plan european în vederea
realizării convergenței fiscale între statele membre ale Uniunii Europene.
Structura lucrării și obiectivele cercetării
Lucrarea de față este structurată pe trei capitole principale, iar la final se adaugă concluziile
demersurilor științice realizate și posibile direcții ale cercetărilor viitoare.
Capitolul 1. Conceptul de convergență și aplicarea acestuia în domeniul fiscal prezintă
delimitări conceptuale ale noțiunii de convergență fiscală, o sinteză a literaturii internaționale
din domeniu, urmată de câteva considerații de natură metodologică privind cuantificarea
convergenței fiscale și, în final, o analiză statistico-descriptivă a sistemelor fiscale europene.
Obiectivele cercetării din cadrul acestui capitol vizează:
definirea conceptului de convergență fiscală;
clasificarea diferitelor abordări privind studiul convergenței și aplicabilitatea acestora
în domeniul fiscalității;
indentificarea și sinteza principalelor metode de cercetare și cuantificare folosite în
literatura de specialitate pentru studiul convergenței;
realizarea unui studiu statistico-descriptiv privind diversitatea actuală a sistemelor
fiscale la nivelul Uniunii Europene.
Capitolul 2. Analize empirice ale convergenței fiscale în Uniunea Europeană conține o
abordare empirică statistico-descriptivă a convergenței fiscale la nivelul Uniunii Europene
privită ca un tot unitar. Inițial sunt prezentate rezultatele cercetării sigma-convergenței realizată
folosind trei măsuri distincte ale conceptului de diversitate, iar în final sunt incluse și rezultatele
obținute utilizând beta-convergența ca metodă de studiu. Printre obiectivele cercetării din cadrul
capitolului se evidențiază:
prezentarea bazei de date folosită și a particularităților aferente fiecărei metode de studiu
în parte;
realizarea unei analize statistico-descriptive a convergenței fiscale folosind metoda
clasică;
10
confirmarea concluziilor desprinse privind convergența fiscală prin reluarea analizei
utilizând alte măsuri ale diversității;
investigarea impactului extinderii Uniunii Europene asupra convergenței fiscale;
analiza influenței crizei financiare asupra tendințelor de convergența fiscală.
Capitolul 3. Abordări empirice privind convergența fiscală la nivel regional în Uniunea
Europeană este focalizat pe o analiză empirică a tendințelor de convergență fiscală regională
existente între statele membre ale Uniunii Europene, folosind mai multe metode de cercetare
(coeficientul de variație, indicele Gini, indicele Theil). Obiectivele cercetării din cadrul acestui
capitol cuprind:
realizarea unui studiu empiric pe baza sigma-convergenței pentru patru regiuni diferite
delimitate în interiorul Uniunii Europene și interpretarea rezultatelor obținute;
utilizarea sigma-convergenței pentru a analiza convergența fiscală dintre statele membre
ale zonei euro;
stabilirea măsurii în care convergența către criteriile de la Maastricht conduce și la
convergența sistemelor de impozitare naționale;
includerea Danemarcei în cercetarea realizată pentru zona euro și compararea
rezultatelor cu cele obținute anterior prin aceleași metode de studiu.
Metodologia de cercetare
Pentru studiul convergenței fiscale prin prisma presiunii fiscale a fost utilizată o bază de date
privind nivelul presiunii fiscale totale (venituri fiscale totale ca procent din PIB) pentru fiecare
stat membru al Uniunii Europene. Au fost luate în considerare 28 de state membre, pentru
perioada de timp cuprinsă între anii 1965 și 2013. Datele au fost preluate din cadrul bazei de
date puse la dispoziție de Eurostat și sunt exprimate în procente anuale. Baza de date a fost
ajustată corespunzător fiecărui tip de analiză realizat.
În scopul îndeplinirii obiectivelor cercetării, pe lângă utilizarea bazelor de date descrise
anterior, în cadrul demersurilor științifice au fost folosite o diversitate de metode calitative și
cantitative:
Analiza și sinteza conținutului unui număr semnificativ de studii de specialitate
publicate pentru a indentifica unele concepte și metode de cercetare aferente acestora;
11
Analiză statistico-descriptivă, folosind în principal modificări relative ale unor
indicatori pentru a vedea evoluția acestora;
Tehnici de analiză grafică: reprezentări grafice de tip linie, coloană, grafic de structură
tip „bară”, grafic de tip „nor de puncte”
Tehnici econometrice: estimare de modele liniare de regresie (simple și multiple)
împreună cu testele necesare (modelele de regresie au fost estimate ca parte a analizei
realizate pe baza metodei beta-convergenței abordată în mod tradițional)
Analiză statistico-matematică: utilizarea metodei sigma-convergenței bazată pe calculul
coeficientului de variație, a indicelui Gini și a indicelui Theil folosită pentru studiul
tendințelor de convergență fiscală la nivelul Uniunii Europene; utilizarea metodei beta-
convergenței abordată în varianta pentru serii de timp, folosită pentru analiza
convergenței fiscale la nivel european
12
CAPITOLUL 1.
Conceptul de convergență și aplicarea acestuia în domeniul fiscal
Încă din momentul constituirii Uniunii Europene, unul dintre obiectivele stabilite pe termen
lung a fost convergența între statele membre. La modul general, o principală componentă a
convergenței la nivel european o reprezintă convergența sistemelor de impozitare utilizate de
țările care fac parte din Uniunea Europeană. În aceeași ordine de idei, armonizarea fiscală în
Uniunea Europeană face parte din prevederile Tratatul Uniunii Europene care, prin intermediul
articolului 93, stabilește că procesul de armonizare trebuie să vizeze în mod clar impozitarea
indirectă. Mai mult decât atât, textul articolului 94 face referire la impozitarea directă, cu toate
că nu o menționează în mod direct, ci în contextul funcționării pieței unice. Astfel, putem spune
că ideea de convergența fiscală a fost și va continua să fie un capitol de interes la nivelul
Uniunii Europeane. Acesta este și principalul motiv pentru care conceptul de convergență face
obiectul prezentului capitol și al întregii lucrări de față.
Atingerea armonizării fiscale la nivelul Uniunii Europeane se confruntă cu o serie de probleme,
printre care se numără principiul unanimității, principul subsidiarității, dar și echilibrul dificil
de realizat între suveranitatea statelor membre și interesele Uniunii Europeane, în capacitatea
sa de organism supranațional. Multe dintre statele membre fac parte din zona euro, renunțând
la autonomia monetară de care se bucurau anterior adoptării monedei unice. Astfel, atât aceste
state membre, cât și cele care au încă o monedă națională, sunt reticente la posibilitatea de a
renunța și la libertatea redusă pe care o au în prezent în stabilirea măsurilor naționale de politică
fiscală. Politica fiscală este, pentru multe state membre, singurul instrument de stabilizare pe
care îl ai la dispoziție după renunțarea la competențele monetare naționale și după limitările
impuse de semnarea Pactul de stabilitate și creștere. Cu toate acestea, de-a lungul dezvoltării
și extinderii Uniunii Europene, au fost adoptate o serie de măsuri legislative comunitare care
vizează atingerea unei convergențe fiscale la nivelul statelor membre, atât în ceea ce privește
impozitarea indirectă, cât și unele dintre impozitele directe. Cele mai importante astfel de texte
legislative adoptate sunt prezentate pe scurt în cele ce urmează.
Progrese majore au fost înregistrate în vederea realizării armonizării fiscale la nivelul Uniunii
Europene în domeniul impozitării indirecte, privind taxa pe valoarea adăugată (TVA) și
13
accizele. Legat de taxa pe valoarea adăugată, un pas important l-a reprezentat adoptarea
Directivei a șasea (1977) și acordului privitor la cotele aplicabile după înlăturarea controalelor
de frontieră (1992). Statele membre au fost obligate să aplice o cotă standard de cel puțin 15%,
una sau două cote reduse, și să renunțe la ratele de impozitare ridicate aplicabile pentru bunurile
considerate a fi bunuri de lux. În prezent, una dintre direcțiile de dezvoltare a politicii fiscale a
Uniunii Europene o reprezintă îmbunătățirea performanței sistemului de impunere construit pe
baza criteriului originii. În ceea ce privește accizele, progresele nu au avut aceeași anvergură,
dar trebuie totuși remarcate acordurile adoptate privind cotele minime aplicabile pentru alcool,
tutun și produse energetice (1992). Sistemul intern de impozitare este construit pe ideea de
suspendare a plății accizelor până când produsul respectiv ajunge în țara de consum. Recent au
fost introduse modificări privind nivelul și structura accizelor aplicate pentru tutunul prelucrat
prin adoptarea Directivei 2010/12/UE.
În privința impozitării directe, trebuie menționat faptul că deciziile aparțin în mare măsură
guvernelor naționale, iar Uniunea Europeană se limitează la garantarea performanței pieței
unice. Legislația comunitară din domeniu vizează impozitarea societăților și a veniturilor
provenite din economii și dividende. În anul 1997 au fost adoptate o serie de măsuri legislative
la nivel comunitar care au fost reunite într-un cod de conduită fiscală al cărui scop îl reprezintă
eliminarea practicilor fiscale dăunătoare. Au fost adoptate și două măsuri legislative privind
asigurarea unui nivel minim efectiv de impozitare a veniturilor provenite din economii și
privind eliminarea impozitării la sursă aplicată în cazul dobânzilor și redevențelor
transfrontaliere plătite între companii asociate (Directiva 2003/49/CE).
Începând cu data de 1 iulie 2005 a intrat în vigoare Directiva 2003/48/CE privind impozitarea
veniturilor provenite din economii realizate sub forma plății de dobânzi. Obiectivul principal
urmărit la nivel european l-a constituit realizarea unui cadrul legal care să permită evitarea
dublei impuneri atunci când persoanele fizice care sunt rezidenţi fiscali ai unui stat membru
primesc venituri provenite din economii sub formă de dobânzi dintr-un alt stat membru. Astfel
s-a stabilit ca aceste venituri să fie impozitate efectiv în conformitate cu dispoziţiile fiscale în
vigoare în cel de-al doilea stat membru al Uniunii.
Cu câțiva ani în urmă au fost reluate discuțiile legate de propunerea de Directivă a Comisiei
Europeane privind adoptarea unei baze comune de impozitare a profitului companiilor.
Proiectul respectiv, denumit pe scurt CCCTB, vizează stabilirea unei baze comune de
impozitare directă pentru grupurile care își desfășoară activitatea în mai multe state membre.
Una dintre cele mai interesante prevederi ale proiectului o reprezintă prezentarea modului de
14
distribuire a bazei impozabile între societățile membre ale grupului aparținând fiecărui stat
membru.
În prezent, cel mai important proiect de legislație comună privind impozitarea directă a
companiilor îl reprezintă proiectul BEPS („Base Erosion and Profit Shifting”) propus de către
OECD, dar susținut și discutat amplu și la nivelul Uniunii Europene. Acest proiect are drept
obiectiv limitarea erodării bazei impozabile și a fenomenului de mutare a profiturilor
companiilor din statele cu o fiscalitate ridicată în cele cu un nivel mai redus al impozitării.
Pentru a putea analiza nu doar calitativ, dar și cantitativ problema convergenței fiscale la nivelul
Uniunii Europene se impune clarificarea la nivel teoretic a noțiunii de convergență, explicarea
semnificației pe care conceptul de convergență a primit-o în domeniul economic și înțelegerea
modului în care respectivul concept a fost adaptat pentru a putea fi aplicabil în domeniul
fiscalității.
1.1. Abordări teoretice ale conceptului de convergență
Originea noțiunii de convergență o putem găsi în analiza matematică, mai precis în teoria
șirurilor. Pentru a putea înțelege utilizarea și aplicabilitatea conceptului de convergență în
domeniul fiscal, este necesar să realizăm o scurtă trecere în revistă a modului în care este
convergența văzută și definită în teoria matematică. Pasul următor îl reprezintă definirea
conceptului așa cum este el utilizat în domeniul economic și, ulterior, în domeniul fiscal.
Convergență și criterii de convergență în matematică
În teoria matematică, convergența este definită ca fiind proprietatea unor anumite șiruri sau
funcții de a se apropia (de a tinde) către o anumită valoare denumită limită, din ce în ce mai
mult, în timp ce numărul de termeni ai șirului crește sau în timp ce variabila unei funcții crește
sau descrește. Teoria matematică spune că în situația în care un șir nu este convergent, puteam
afirma despre acesta că este divergent.
Definim un şir de numere reale ca reprezentând o funcţie, f : ǀNk → ǀR, f(n)=an, ∀n≥ k , unde k
este un număr natural fixat, iar ǀNk={ x ∈ ǀN ǀ n ≥ k}. În cele ce urmează, notăm şirul prin (an)nϵǀN
sau (an). Prin urmare, a1, a2, a3, ... sunt termenii şirului, cu precizarea că a1 reprezintă primul
termen al şirului, a2 reprezintă al doilea termen al şirului, iar an reprezintă modul de notare
15
al termenului general al șirului (acest termen mai poartă și denumirea de termen de rang n
al șirului).
Fie f : ǀNk → ǀR, unde f(n)=an este un şir de numere reale. Definim ca reprezentând un subşir al
şirului an restricţia funcției f la o submulţime cel mult numărabilă ǀN1⊂ ǀN.
Conform teoriei matematice, putem afirma despre un şir de numere reale notat cu (an)nϵǀN
că este:
șir strict crescător, în situația în care an < an+1, pentru ∀ n∈ ǀN
șir strict descrescător, în situația în care an > an+1, pentru ∀ n∈ ǀN
șir monoton crescător, în situația în care an ≤ an+1, pentru ∀ n∈ ǀN
șir monoton descrescător, în situația în care an ≥ an+1, pentru ∀ n∈ ǀN
Un şir crescător sau descrescător mai poartă și denumirea de şir monoton. Similar, un şir strict
crescător sau strict descrescător mai poartă și denumirea de șir strict monoton. Afirmăm
referitor la un şir de numere reale notat cu (an)nϵǀN că poartă denumirea de șir mărginit dacă
mulţimea termenilor săi este o mulțime mărginită.
În matematică, se poate considera că un şir de numere reale notat cu (an)nϵǀN este mărginit dacă
şi numai dacă există A > 0 astfel încât |an| ≤ A, unde A se consideră a fi independent de n.
Există o condiție suficientă, și anume: inegalitatea să fie adevărată începând cu un anumit rang.
Un şir de numere reale notat cu (an)nϵǀN este nemărginit dacă şi numai dacă oricare ar fi A > 0,
există cel puțin un termen an al şirului astfel încât |an| ≥ A.
Considerăm un șir de numere reale (an)nϵǀN, unde aϵǀR ∪ {-∞,+∞}. Afirmăm despre şirul notat
cu (an)nϵǀN că are limita l dacă toți termenii şirului începând de la un anumit rang se află în orice
vecinătate a punctului l. Prin urmare, putem scrie că lim𝑛→∞
𝑎𝑛 = 𝑙 sau 𝑎𝑛 → 𝑙 în situația în care
n → ∞.
Spunem despre orice şir de numere reale care are o limită finită că se numeşte șir convergent.
Dacă l ϵ ǀR şi lim𝑛→∞
𝑎𝑛 = 𝑙, atunci putem afirma că şirul respectiv este convergent către l. Atât
șirurile care nu au o limită cât şi cele care au limita (-∞) sau (+∞) se numesc șiruri divergente.
Atunci când în analiza matematică se dorește să se stabilească dacă un șir este sau nu convergent
se utilizează o serie de criterii care poartă denumirea generică de criterii de convergenţă a
şirurilor. O primă modalitate de astabilire a convergenței șirurilor este utilizarea teoremei de
caracterizare a limitelor şirurilor, care susține următoarele:
16
șirul (an)n≥0 este un șir convergent către numarul real l în situația în care, pentru ∀ ε > 0
există Nε ∈ ǀN astfel încat pentru ∀ n ≥ ǀNε vom avea |𝑎𝑛 − 𝑎| < ε
șirul (an)n≥0 are limita (+∞), respectiv (-∞) în situația în care, pentru ∀ ε > 0 există Nε
∈ ǀN astfel încât pentru ∀ n ≥ Nε vom avea 𝑎𝑛 > ε (respectiv 𝑎𝑛 < - ε).
Teorema prezentată are însă o limitare semnificativă. Utilizând acest prim criteriu de
convergență constatăm că putem doar ajunge la o concluzie privind faptul că un şir cu termenul
general specificat tinde sau nu la o anumită limită. Ceea ce nu permite teorema este stabilirea
efectivă a valoarii limitei.
Criteriul majorării reprezintă un alt criteriu de convergență. Vom considera (an)n≥0 un şir de
numere reale pentru stabilim următoarele:
vom presupune că z ϵ ǀR şi că există un şir (bn)n≥0 de numere reale pozitive, unde 𝑏𝑛 →
0 astfel încât |𝑎𝑛 − 𝑧| ≤ 𝑏𝑛, pentru ∀ n ≥ k (unde k are rang fixat); și atunci an
converge către z
dacă (un)n≥0 este un şir astfel încât an ≥ un, pentru ∀ n ≥ k (unde k are rang fixat) şi 𝑢𝑛 →
∞, atunci 𝑎𝑛 → ∞
dacă (vn)n≥0 este un şir astfel încât an ≤ vn, pentru ∀ n ≥ k (unde k are rang fixat) şi 𝑣𝑛 →
−∞, atunci 𝑎𝑛 → −∞
Există două consecințe ale criteriului majorării care trebuie reținute:
1) în situația în care |𝑎𝑛 − 𝑧| < 1
𝑛 , pentru ∀ n ≥ 1, atunci an → z
2) în sițuația în care 0 ≤ an ≤ bn , pentru ∀ n ≥ k (unde k are rang fixat) şi bn → 0,
atunci an → 0
Un al treilea criteriu de convergență în reprezintă criteriul Weierstrass care susține că:
orice şir de numere reale care, în același timp, este și monoton crescător şi mărginit
superior, reprezintă un șir convergent;
orice șir de numere reale care, în același timp, este și monoton descrescător şi mărginit
inferior, reprezintă un șir convergent.
Criteriul cleștelui constituie un al patrulea criteriu de convergență. Vom considera trei șiruri de
numere reale notate după cum urmează: (an)n≥0, (bn)n≥0 și (cn)n≥0, care respectă condiția an ≤ bn ≤
cn, pentru ∀ n ϵ ǀN. Criteriul cleștelui spune că, în situația în care 𝑎𝑛 → 𝑙 și 𝑐𝑛 → 𝑙, atunci 𝑏𝑛 → 𝑙.
17
Un alt criteriu de convergență des folosit îl reprezintă criteriul raportului. Acesta ia în
considerare un șir de numere reale strict pozitive, notat cu (an)n≥0. În situația în care există l ϵ
ǀR ∪ {-∞,+∞} astfel încât lim𝑛 →∞
𝑎𝑛+1
𝑎𝑛= 𝑙, atunci:
a) dacă l ϵ [0;1) afirmăm că an → 0;
b) dacă l ϵ (1;∞) afirmăm că an → ∞;
c) dacă l = 1 nu stabili nimic legat de natura șirului.
Criteriul radicalului sau criteriul D’Alembert face referire la un șir de numere reale strict
pozitive, notat cu (an)n≥0. În situația în care există l ϵ ǀR ∪ {-∞,+∞} astfel încât lim𝑛 →∞
𝑎𝑛+1
𝑎𝑛= 𝑙,
atunci lim𝑛 →∞
√𝑎𝑛𝑛 = 𝑙.
Criteriul Cezaro-Stolz facre referire la două șiruri de numere reale, notate cu (an)n≥0 și (bn)n≥0,
astfel încât bn reprezintă un șir strict monoton și nemărginit și există limita l ϵ ǀR ∪ {-∞,+∞}
astfel încât lim𝑛 →∞
𝑎𝑛+1− 𝑎𝑛
𝑏𝑛+1− 𝑏𝑛= 𝑙. Prin urmare, criteriul Cezaro-Stolz spune că există și limita
lim𝑛 →∞
𝑎𝑛
𝑏𝑛= 𝑙.
Un alt citeriu de convergență îl reprezintă criteriul Cauchy. Acesta spune că un şir de numere
reale este convergent dacă şi numai dacă este şir Cauchy (șir fundamental).
Definițiile și criteriile de convergență prezentate anterior pot fi folosite pentru a stabili din punct
de vedere matematic dacă elementele unei mulțimi (termenii unui șir) tind sau nu către o
anumită valoare. De asemenea, în cazul unui răspuns afirmativ, unele criterii permit și
calcularea aceastei valoari. Cu alte cuvinte, matematic se poate stabili dacă un șir este sau nu
convergent. Acest concept de convergență a fost preluat din matematică în domeniul economic
pentru a analiza evoluția economiile statelor. În economie, convergența se analizează prin
raportarea unui stat la altul sau prin raportarea la o valoare fixată („benchmark”) luată drept
reper.
Convergență și tipuri de convergență în economie
În teoria economică, cea mai cunoscută utilizare a conceptului de convergența se referă la
studiul creșterii economice, unde apare așa-numitul efect de „catch-up” al economiilor în curs
de dezvoltare față de economiile dezvoltate. Astfel, din punct de vedere economic, conceptul
de convergența se referă la tendința economiile țărilor mai puțin dezvoltate de a crește mai
repede decât economiile țărilor dezvoltate. Teoria convergenței economice spune că rata de
creștere a venitul național al țărilor sărace ar trebui să depășească rata de creștere a venitului
18
național al țărilor bogate, iar tendința ar trebui să fie ca statele din prima categorie să le prindă
din urmă pe cele din a doua categorie. Mai mult, se consideră chiar că noile dezvoltarea
tehnologiilor moderne ar putea permite țărilor în curs de dezvoltare să depășească în timp țările
dezvoltate, dar care utilizează tehnologii mai puțin actuale. Acestă viziune este specifică teoriei
economice tradiționale. În ultimii ani însă, au apărut numeroase și extinse dezbateri cu privire
la amploarea și viteza de convergență din realitatea economică.
Se consideră că unul dintre motivele cărora li se datorează apariția efectului de „catch-up” este
faptul că forța de muncă din țările mai puțin dezvoltate are acces limitat la capital, astfel încât
productivitatea este de multe ori scăzută. În aceste condiții, o creșterea mică a valorii capitalului
pus la dispoziția acesteia poate duce la caștiguri semnificative de productivitate. Țările care pun
la dispoziția forței de muncă un capital considerabil și prin urmare înregistrează un nivel mai
ridicat de productivitate, s-ar bucura de un câștig mult mai mic la o creștere similară a valorii
capitalului aflat la dispoziția forței de muncă. Aceasta reprezintă o posibilă explicație pentru
creșterea mult mai rapidă a economiilor Japoniei și Germaniei de după al Doilea Război
Mondial comparativ cu economia Statelor Unite sau cea a Regatului Unit. Aceeași explicație
se aplică și pentru creșterea mai rapidă a economiilor mai multor țări asiatice în comparație cu
economiile țărilor dezvoltate, în decursul ultimelor două decenii ale secolului trecut.
Diferite abordări ale convergenței
Literatura de specialitate care abordează probleme ce gravitează în jurul ideii de convergență a
evoluat considerabil în ultimele decenii ale secolului trecut. Răspunsul la întrebarea dacă
într-adevăr nivelul veniturilor din țările mai puțin dezvoltate ale lumii converge către nivelul
veniturilor din țările dezvoltate a ajuns să fie considerat o chestiune de importanță majoră pentru
analiza bunăstării umane. În plus, interesul demonstrat de cercetători și decidenți privitor la
această chestiune a fost alimentat și de legatura cu problema validității teoriilor alternative de
creștere. Ipoteza de plecare o constituie faptul că ideea de convergență reprezintă o implicație
a teoriei neoclasice a creșterii, spre deosebire de noile teorii de creștere care nu ar avea această
implicație. În consecință, s-a ajuns la concluzia că prin testarea convergenței s-ar putea testa
validitatea unor teorii alternative de creștere. Luând în considerare acest context, nu este
surprinzător faptul că problema convergenței a atras atenția unui număr tot mai mare
de cercetători.
Teoriei neoclasică a creșterii are la bază ipoteza outputurile în scădere și astfel conduce la
implicații privind convergența. Dar în anii optzeci a apărut ideea că nu mai apare convergența
pentru eșantioanele cu un număr ridicat de țări. Această neconcordanță este identificată de către
19
Romer (1994). Autorul o consideră ca fiind una dintre cele două origini ale noilor teorii de
creștere. Cealaltă origine, după Romer, o reprezintă incapacitatea modelului teoriei neoclasice
a creșterii de a genera creștere pe termen lung. Noile teorii de creștere propun modele care evită
outputurile în scădere prin diverse metode și, astfel, încearcă să rezolve cele două probleme
descrise anterior. Lipsa outputurilor în scădere permite acestor modele de creștere să evite
implicațiile referitoare la convergență și să genereze o creștere endogenă pe termen lung. Prin
urmare devine clară legătura existentă între problema convergenței și problema de validitate a
teoriilor alternative de creștere. Mulțumită aceastei legături și semnificației mai ample a
problemei apărute, dezbaterea pe seama convergență a fost atât de mult timp în centru atenției.
Multitudinea discuțiile și abordărilor privind problema convergenței au condus la mai multe
interpretări diferite ale conceptului. În aplicarea teoriei neoclasice a creșterii în studiul tiparelor
de creștere la nivelul statelor, cercetătorii au simțit nevoia să adăuge în mod explicit sau implicit
și alte ipoteze, pe lângă ipoteza de bază privind diminuarea outputurilor. Acest lucru a fost
principalul motiv căruia i s-a datorat apariția diferitelor concepții legate de noțiunea de
convergență. În cele ce urmează sunt enumerate câteva dintre modalitățile cele mai des întâlnite
în care convergența a fost înțeleasă în literatura de specialitate:
a) convergență în cadrul economiei naționale versus convergență între economiile
dieferitelor state;
b) convergență privind rata de creștere versus convergență privind nivelul veniturilor;
c) β-convergență versus σ-convergență;
d) convergență necondiționată (absolută) versus convergență condiționată;
e) convergență globală versus convergență locală (convergență-club);
f) convergența veniturilor versus convergența factorilor de producție;
g) convergență deterministă versus convergență stocastică.
O parte dintre aceste abordări privind convergența nu au fost clar delimitate încă de la început.
Așa ca în multe alte cazuri, cercetările științifice legate de convergență au trecut prin mai multe
etape și a fost necesar să treacă o perioadă de timp până ca aceste clasificări să capete contur și
să fie din ce în ce mai utilizate. În cadrul studiilor științifice realizate privind convergența au
fost folosite o serie metodologii diferite, care pot fi împărțite în următoarele categorii: abordarea
informală cross-section, abordarea formală cross-section, abordarea de tip panel, abordarea de
tip serii de timp și abordare de tip distribuție.
Se poate observa o oarecare corespondență între clasificarea convergenței și metodologiile de
cercetare folosite. Această corespondență nu este însă limitată la o situație de tip exclusivist.
20
Un exemplu clarificator îl reprezintă faptul că abordările informale și formale cross-section,
abordarea de tip panel precum și abordarea de tip serii de timp au fost utilizate în studiul β-
convergenței, fie ea condiționată sau necondiționată. La modul general, aceste abordări
metodologice s-au axat pe studiul convergenței dintre economii diferite, dar și de studiul
convergenței nivelului veniturilor pe cap de locuitor în cadrul unei economii naționale.
Abordarea formală cross-section și abordarea de tip panel au fost folosite pentru a studia atât
convergența-club, cât și convergența factorilor de producție. Abordarea de tip cross-section a
fost utilizată și în studiul σ-convergenței. Abordarea de tip serii de timp se poate regăsi în studii
care investighează atât convergență din cadrul unei economii, cât și convergența dintre
economii diferite. În cele din urmă, abordarea de tip distribuție a trecut dincolo analiza exclusiv
a σ-convergenței la studierea dinamicii intra-distribuție și a formei unei distribuții.
Convergența din cadrul unei economii versus convergența dintre economii
În cadrul teoriei neoclasice a creșterii se consideră că indiferent dacă economia începe de la un
nivel mai mic sau mai mare decât nivelul de echilibru pentru valoarea capitalului pe cap de
locuitor, posibilitatea de substituire și scăderea outputurilor forțează economia să tindă către
echilibru (așa-numita „convergență către echilibru”). Cu alte cuvinte, aceasta este o propunere
de convergență, deși are în vizor doar convergența din cadrul unei economiei. În mod paradoxal
însă, abordarea privind convergența care a apărut și a ajuns să fie asociată cu teoria neoclasică
a creșterii este una care face referire la procesul de convergență între economiile unor state
diferite.
În ceea ce privește diferențierea dintre convergența din cadrul unei economii și convergența
dintre economiile unor state diferite un rol important îl deține cercetarea desfășurată de laureatul
Premiului Nobel, Robert Solow (1970). În lucrarea sa privind teoria creșterii, acesta începe prin
a analiza detaliat cele șase condiții necesare existenței convergenței delimitate anterior de către
Kaldor (1957). Ajungând la condițiile cinci și șase, Solow comentează că aceste ultime două
condiții prezintă mai puțin interes pentru el deoarece se referă mai mult la comparații între
diferite economii și mai puțin la evoluția evenimentelor din cadrul unei singure economii. În
mod ironic, una dintre cele mai recente nemulțumiri privitoare la modelul Solow se referă la
pretinsul eșec al modelului de a explica variația ratei de creștere a nivelului veniturilor dintre
diferite state. Însă nu trebuie să se piardă din vedere faptul că, istoric vorbind, obiectivul
principal al modelului Solow a fost acela de a demonstra că odată permisă substituirea
factorilor, economia ar putea atinge un echilibru dinamic stabil și nu va suferi de instabilitatea
inerentă modelului de creștere propus anterior de Harrod și Domar.
21
β-convergența versus σ-convergența
În cele mai multe situații, atât referitor la rata de creștere, cât și referitor la nivelul veniturilor,
convergența care se analizează se numește β-convergență (beta-convergență). Ipoteza
outputurilor în scădere este principala presupunere care stă la baza acestei abordări a
convergenței și implică creșterea productivității marginale a capitalului într-o țară săracă în
capital. Atunci când ratele de economisire sunt similare, economiile mai sărace sunt cele care
vor crește mai repede. Dacă această presupunere este adevărată, atunci ar trebui să existe o
corelație negativă între nivelul inițial al venitului și rata de creștere ulterioară. Pornind de la
această concluzie s-a ajuns la mult-folosita metodologie de analiză a convergenței care
presupune estimarea așa-numitelor regresii de creștere-nivel inițial. Coeficientul care determină
variabilă care corespunde nivelului venitului inițial în cadrul acestor regresii (notată β) ar trebui
să indice această corelație negativă. De aici denumirea dată acestei convergențe stabilită în
funcție de semnul coeficientului β, și anume β-convergență (beta-convergență).
Cu toate acestea, unii cercetătorii printre care Friedman (1992) și Quah (1993) au subliniat
faptul că noțiunea de convergență este în realitate o propunere privind dispersia distribuției
cross-section a venitului (și a ratei de creștere). Astfel, obținerea unui coeficient β negativ ca
urmare a estimării regresiei de creștere-nivel nu semnifică în mod necesar și o diminuare a
acestei dispersii. Potrivit acestui punct de vedere, în loc să tragem concluzii în mod indirect și,
posibil, în mod eronat, pe baza semnului coeficintului β, convergența ar trebui studiată în mod
direct prin dinamica dispersiei nivelului veniturilor (sau a ratei de creștere) înregistrate în
diferite state. Ca urmare a acestor considerații privind convergența a apărut conceptului de σ-
convergență (sigma-convergență), unde σ este notația clasică aferentă abaterii standard a
distribuției cross-section. Aceasta se folosește indiferent că este vorba despre nivelul venitului
sau despre rata de creștere.
În ciuda limitărilor expuse anterior, cercetătorii au continuat să utilizeze ca metodă de analiză
β-convergența. Unul dintre motive îl reprezintă și faptul că aceasta constituie o condiție
necesară, dar nu și suficientă pentru existența σ-convergenței. Un alt motiv este dat de faptul că
metodologiile de cercetare asociate cu studiul β-convergenței oferă și informații cu privire la
parametrii de structură a modelelor de creștere. În schimb, metodele de cercetare construite pe
baza abordării de tip distribuție nu furnizează în cele mai multe cazuri acest tip de informații.
22
Convergență necondiționată versus convergență condiționată
La nivel conceptual, probabil cea mai importantă distincție de făcut este cea dintre convergență
condiționată și convergența necondiționată. În diferențierea acestor două tipuri de convergență
pornim de la modelul Solow și presupunem existența unei funcții de producție de tip Cobb –
Douglas, după cum urmează:
𝑌𝑡 = 𝐾𝑡𝛼 (𝐴𝑡 𝐿𝑡)1−𝛼,
unde Y, K, L și A reprezintă outputul, capitalul, munca și respectiv, totalul factorilor de
producție. În continuare, presupunem că nivelul de echilibru al venitului pe cap de locuitor,
notat cu y*, este dat de următoarea expresie:
𝑦∗ = 𝐴0𝑒𝑔𝑡[𝑠 (𝑛 + 𝑔 + 𝛿)⁄ ]𝛼 1−𝛼⁄ ,
unde s reprezintă rata de investiții, g și n reprezintă ratele de creștere exponențială presupuse
pentru At și respectiv, pentru Lt. Prin această modalitate arătăm clar faptul că nivelul de echilibru
al venitului unui stat este o funcție a următorilor șase factori: A0, e, g, n, δ și α, care pot fi
combinați în cadrul unui vector notat cu θ.
Convergența necondiționată presupune ca toate elementele vectorului θ să fie aceleași pentru
toate economiile statelor luate în considerate în cadrul studiului. La nivelul regresiei de creștere-
nivel, acestă condiție conduce la faptul că semnul coeficientului β ar trebui să fie negativ.
Semnul ar trebui să fie minus chiar și în situația în care nicio altă variabilă nu este inclusă în
partea dreaptă a ecuației regresiei. Pe de altă parte, conceptul de convergență condiționată se
bazează pe posibilele diferențe existente în starea de echilibru. Astfel, este necesar ca niște
variabile adecvate de control a acestor diferențe să fie incluse în termenul din partea dreaptă a
ecuației regresiei de creștere-nivel. Una dintre principalele probleme care apar în acest tip de
analiză este stabilirea cărora dintre elementele vectorului θ ar trebui să li se permită să varieze
și cărora, nu.
Convergența absolută, necondiționată sau pe termen lung este extrem de exigentă atunci când
vine vorba de abordarea bazată pe seriilor de timp, deoarece presupune existența egalității pe
termen lung. Convergența absolută, necondiționată sau pe termen lung este un concept foarte
puternic, care necesită existența egalității pe termen lung a anticipărilor privind presiunea
fiscală cu informația reală. Cu alte cuvinte, această diferență dintre valoarea așteptată și cea
înregistrată în realitate trebuie să fie staționară, cu o medie zero.
23
Convergență globală versus convergență-club
Conceptul de convergență condiționată este în egală măsură legat de noțiunea de convergență-
club. Originea acestui termen o constituie lucrarea lui Baumol (1986), dar formulările riguroase
ale acestui concept aparțin autorilor Durlauf și Johnson (1995) și Galor (1996). Una dintre
proprietățile stabilite prin teoria neoclasică a creșterii este unicitatea echilibrului, iar noțiunea
obișnuită de convergență presupune această unicitate. În cazul convergenței necondiționate
există doar un singur nivel de echilibru și toate economiile tind către acest nivel unic de
echilibru. În cazul convergenței condiționate, echilibrul diferă de la o economie la alta. Fiecare
economie în parte tinde către un echilibru propriu, dar unic.
Ideea de convergență-club are la bază modelele care conduc la mai multe variante de echilibru.
Pentru a se stabili la care dintre aceste variante de echilibru va tinde o economie se utilizează
poziția sa inițială sau alte caracteristici. Convergența-club se realizează atunci când un grup de
țări care au aceeași poziție inițială sau au aceleași caracteristici care corespund unui anumit
echilibru, tind către echilibrul respectiv.
Convergență deterministă versus convergență stochastică
Pentru abordarea bazată pe serii de timp, nu există nicio definiție unică a convergenței. Au fost
propuse mai multe noțiuni și, prin urmare, mai multe strategii pentru testarea sa empirică:
convergență absolută, convergență stochastică, convergență deterministă. Convergența
absolută a fost deja prezentată anterior, dar nu și celelalte două variante.
Convergența stochastică a fost propusă de Carlino și Mills (1993) pentru cazul în care diferența
a două serii este staționară în jurul unui trend. Astfel, în contextul convergenței stochastice,
șocurile sunt temporare. Definiția menționată a fost criticată pentru că prezența unui trend
permite existența unor diferențe permanente. Prin urmare, Carlino și Mills (1993) afirmă că
pentru a exista convergență reală sunt necesare atât convergența stocastică (sub forma
staționarității trendului), cât și β-convergența (nevoia ca diferența dintre seriile inițiale să se
reducă). Conform celor doi autori, considerăm că există efect de „catch-up” atunci când ambele
condiții sunt îndeplinite.
Convergența deterministă este propusă de Li și Papell (1999) ca fiind o noțiune intermediară
între convergența pe termen lung și convergența stocastică. Aceast tip de convergență apare
atunci când diferența dintre seriile de timp este staționară în jurul unui nivel diferit de zero.
Conceptul este echivalent cu cel de convergență asimptotic relativă propus de Hobijn și Franses
(2000).
24
Primele analize privind convergența economică
În primele studii privitoare la β-convergență (beta-convergneță), caracteristicile regresiei de
creștere-nivel utilizate nu au fost prelucrate în mod oficial folosind modele teoretice de creștere.
Ceea ce nu înseamnă că studiile respective nu au avut nicio legătură cu modelele de creștere.
Dimpotrivă, se consideră că datorită acestei legături mai puțin formale, o parte din acele studii
s-au putut axa pe mai multe paradigme teoretice, ceea ce le-a conferit o focalizare multiplă. Cu
toate că la acel moment conceptele de convergență condiționată și convergență necondiționată
nu erau încă riguros delimitate, totuși, retrospectiv vorbind, rezultatele acestor prime analize
științifice pot fi asociate ambelor noțiuni.
Așa cum am mai precizat, unul dintre cele mai cunoscute studii de început în domeniul
convergenței necondiționate aparține lui Baumol (1986). Cea mai mare parte a analizei sale
științifice se axează pe un eșantion de 16 de țări care fac parte din OCDE. Pentru aceste țări,
informațiile pe termen lung au fost puse la dispoziție de Maddison (1982). În urma analizei
desfășurate, Baumol obține un coeficient semnificativ negativ care determină variabila venit
inițial, estimând o regresie de creștere-nivel construită folosind datele disponibile pentru cele
16 state. Autorul consideră acest rezultat ca fiind dovada existenței unei convergențe
(necondiționate) puternice. Totuși, luând în considerare sugestia lui Romer, Baumol reface
analiza pentru un eșantion extins în așa fel încât să includă 72 de state. Pentru acest eșantion
extins însă nu mai găsește dovezi clare de convergență. În concluzie, studiul lui Baumol
dovedește atât prezența, cât și lipsa convergenței necondiționate, rezultatele variind în funcție
de eșantionul de țări analizate. Cercetarea lui Baumol nu se limitează doar la cele prezentate
anterior. Extinzând studiul realizat inițial pe baza diagramei scatter de creștere-nivel, Baumol
atinge tangențial și noțiunea de convergență-club. Autorul intuiește faptul că, deși nu există
dovezi de convergență pentru eșantionul extins în întregimea sa, este posibilă delimitarea de
„cluburi” de state pentru care se pot remarca dovezi ale existenței convergenței. Într-un
comentariu privind studiul lui Baumol, De Long (1988) arată că cele 16 state membre OCDE
din eșantionul inițial nu au fost selectate aleatoriu, ceea ce a afectat rezultatele privind existența
unei convergențe necondiționate. Cu toate acestea, concluzia lui Baumol privind lipsa de
convergență necondiționată în esantionul extins de state a constituit un important punct de
plecare pentru discuțiile ulterioare pe tema convergenței economice.
Spre deosebire de analiza lui Baumol axată pe convergența necondiționată, alte studii, de
exemplu Körmendi și Meguire (1985) sau Grier și Tullock (1989), prezintă rezultate care pot fi
interpretate ca fiind dovezi ale existenței convergenței condiționate. Deși se consideră că
25
reflectă interesele de cercetare ale unei perioade anterioare, aceste două analize iau în
considerare și alte aspecte, de exemplu relația dintre inflație și creșterea PIB-ului sau curba
Philips. Astfel, regresiile estimate dîn cadrul acestor analize empirice includ variabile
suplimentare care reprezintă relațiile menționate mai sus. Totuși trebuie menționat faptul că se
păstrează paradigma neoclasică de bază prin includerea în model a muncii, capitalului și a
variabilei reprezentând venitul inițial. Regresiile estimate de Körmendi și Meguire pentru un
grup de aproximativ cincizeci de state relevă un coeficient β negativ, care poate fi considerat o
dovadă a existenței convergenței condiționate. Grier și Tullock (1989) extind analiza realizată
de Körmendi și Meguire, folosind un eșantion mai mare și utilizând date pentru o perioada de
timp mai îndelungată. Rezultatele studiul lor sunt considerate a fi mixte. Dar extinderea
eșantionului și a perioadei de timp le permite să ia în calcul și problema de stabilitate a
parametrilor pentru sub-eșantioane și sub-perioade de timp.
Studiile acestea reprezintă începutul cercetării științifice privind conceptul de convergență
economică. De-a lungul anilor, acest concept a fost dezvoltat și adaptat inclusiv pentru a putea
fi folosit în studiile din domeniul fiscalității.
1.2. Aplicarea conceptului de convergență în fiscalitate
Este clar, în urma măsurilor comunitare de politică fiscală adoptate, faptul că unul dintre
principalele obiective pe termen lung la nivelul Uniunii Europene îl reprezintă convergența
fiscală a statelor membre. Acesta este și unul dintre motivele pentru care există numeroase
studii în literatura de specialitate legate de această problemă. Ceea ce trebuie însă remarcat este
faptul că în lucrările respective se pune accent fie pe convergență în privința impozitării
bunurilor și serviciilor (Avi-Yonah, 2010), fie pe regimul de impozitare indirectă, privit în
ansamblu, fie pe importanța măsurilor de prevenire sau limitare a concurenței fiscale neloiale
între statele membre. În studiile existente în prezent datele folosite ca bază pentru cercetare
vizează în majoritatea cazurilor cele 15 state membre ale Uniunii Europene care au aderat
înainte de anul 2004 (Delgado Rivero, 2006). Inevitabil apare o limitare considerabilă a utilității
rezultatelor obținute în situația în care Uniunea Europeană aproape că și-a dublat numărul de
state membre în urma „valurilor” repetate de extindere din anii 2004 și 2007, dar și recenta
aderare a Croației la Uniunea Europeană în vara anului 2013. Putem constata lipsa relevanței
statistice a rezultatelor bazate doar pe informații privitoare la cele 15 state membre vechi în
situația în care se dorește să se realizeze eventuale extrapolări ale respectivelor concluzii pentru
26
întreaga Uniune Europeană din prezent. În cel mai fericit caz, concluziile studiilor respective
pot fi văzute ca deținând o valoare istorică pentru analizele viitoare în termeni de evoluție și
comparație a unor indicatori.
În literatura de specialitate, una dintre abordările cele mai des întâlnite privind convergența
fiscală vizează convergența statelor către criteriile de la Maastricht. După formularea criteriilor
de convergență și semnarea Tratatului de la Maastricht în anul 1992, atenția acordată
performanței fiscale a statelor membre ale Unuinii Europene a fost în continuă creștere (Glick
și Hutchison, 1993; Hutchison și Kletzer, 1995; Watson, 1997). În acest context, cele mai des
analizate criterii stabilite prin tratatul menționat au fost cele două criterii fiscale care
menționează limite pentru ponderea datoriei publice în PIB și pentru deficitul bugetar (Corsetti
și Roubini, 1995; Holzmann, Herve și Demmel, 1996). Unul dintre obiectivele stabilirii acestor
condiții fiscale l-a reprezentat formarea Uniunii Economice și Monetare (UEM) în anul 1999
care să încludă țări considerate eligibile din perspectiva respectării criteriilor amintite. După
formarea UEM, literatura de specialitate a trecut la studiul noul cadru fiscal de la nivelul Uniunii
Europene în contextul Pactului de stabilitate și de creștere și a reformelor propuse de acesta
(Buti și Giudice, 2002; Orban și Szapary, 2004; Eichengreen, 2005; Feldstein, 2005; Tanzi,
2005; Schuknecht et al, 2011).
În ceea ce privește analizele comparative pe această temă, Konceda, Kutan și Yigit (2008)
studiază tendințelor de convergență fiscală a țărilor pe parcursul a trei perioade diferite de timp:
perioada de aderare, perioada cu calitate de membru și perioada introducerii Pactului de
stabilitate și creștere. Un plus al cercetării îl reprezintă faptul că autorii iau în considerare nu
doar statele membre vechi ale Uniunii Europene, ci și cele zece noi state membre care au aderat
în anul 2004. Utilizând ca metodă beta-convergența, autorii concluzionează că includerea
într-o uniune monetară nu implică neapărat și convergență fiscală pentru state.
Lurcând sub ipoteza că toate noile state membre ale Uniunii Europene vor dori ca, odată
îndeplinite criteriile de la Maastricht, să adere în cele din urmă la zona euro, unii specialiști din
domeni și-au exprimat îngrijorarea legată de performanța fiscală slabă a unora dintre noile state
membre ale Uniunii Europene (Berger et al, 2004; Grauwe și Schnabl, 2004). Berger et al.
(2004) avertizează că susținerea unor deficite fiscale mari poate conduce la presiune
inflaționistă, iar deteriorarea performanțelor fiscale, observabilă cu precădere în țările Europei
Centrale, ar putea împiedica aceste state să îndeplinească cu succes criteriile de la Maastricht.
Grauwe și Schnabl (2004) aduc și ei argumente suplimentare orientate în aceeași direcție de
gândire. Autorii susțin că acesta este motivul pentru care multe dintre noile state membre au
27
fost introduse în programul de deficit excesiv1 la scurt timp după aderarea la Uniunea
Europeană. Prin urmare, literatura de specialitate s-a axat pe oferirea de modalități alternative
pentru a evalua necesitatea introducerii statelor membre în programul de deficit excesiv
(Konceda, Kutan și Yigit, 2008), pe analiza sustenabilității datoriilor înregistrate de țările
dezvoltate și în curs de dezvoltare (Uctum et al, 2006; Uctum și Wickens, 2000), precum și pe
analiza sustenabilității fiscale pentru zona UE-15 în general (Hughes, Lewis și Lewis, 2007;
Afonso și Rault, 2010).
Cercetarea pe tema convergenței fiscale nu s-a limitat însă la analiza convergenței către
criteriile de la Maastricht, ci a trecut în ultimii ani și la studiul convergenței sistemelor fiscale
naționale prin intermediul presiunii fiscale. Esteve, Sosvilla și Tamarit (2000) au găsi dovezi
privind existența convergenței presiunii fiscale totale în Uniunea Europeană folosind informații
pentru perioada 1967-1994. Autorii au decis să se axeze pe sigma-convergență și beta-
convergență, cu o rată de convergență de 2,4%. În calitate de benchmark au considerat
Germania și au încercat să stabilească dacă există sau nu un efect de catching-up pentru restul
statelor membre ale Uniunii Europene. O altă analiză a presiunii fiscale din Uniunea Europeană
a fost realizată de Sosvilla, Galindo și Alonso (2001) pentru perioada de timp cuprinsă între
anii 1967 și 1995. Autorii au ajuns la concluzia că nu există dovezi legate de convergența fiscală
continuă, dar astfel de tendințe pot fi totuși observate pentru perioadele 1967-1974 și 1984-
1995. Gemmell și Kneller (2003) studiază convergența fiscală folosind un eșantion de zece țări
europene pentru anii 1970-1995. Rezultatele relevă dovezi privind existența sigma-
convergenței determinată pe baza coeficientul Gini calculat pentru presiunea fiscală totală.
Există o serie de studii în literatura de specialitate care leagă studiul presiunii fiscale de
conceptul de convergență fiscală. Cele mai multe dintre acestea folosesc σ-convergența sau
β-convergența și au ca punct de plecare literatura anterioară2 de specialitate din domeniul
economic. Într-un studiu publicat privind convergența sistemelor de impozitare, Delgado
Rivero (2006) folosește cele două abordări amintite anterior la care adaugă și convergența
gamma ca o metodă adițională de analiză. Autorul găsește dovezi privind existența unei
convergențe atât a structurii sistemelor fiscale, cât și a presiunii fiscale înregistrate la nivelul
statelor membre ale Uniunii Europene între anul 1965 și anul 2003. Totuși autorul subliniază
faptul că procesul de convergență nu a fost unul constant, ci a avut o perioadă de vârf între anii
1975 și 1990, fără a mai înregistra progrese importante ulterior. O limitare semnificativă a
1 engl. Ecessive Deficit Program 2 Barro și Sala-i-Martin (1992)
28
concluziilor studiului provine din faptul că analiza se referă doar la cele 15 state membre ale
Uniunii Europene de dinainte de extinderea din anul 2004.
Analiza convergenței fiscale nu e limitată la statele membre ale Uniunii Europene. Avi-Yonah
(2010) studiază existența convergenței fiscale pentru perioada 1980-2010 în rândul statelor
membre OCDE. Analiza se referă la impozitarea indirectă și pleacă de la faptul că tot mai multe
țări au adoptat taxa pe valoarea adăugată în decursul perioadei amintite. Deși lucrarea respectivă
nu este una de natură empirică, acest lucru nu îi diminuează impactul deoarece o parte
considerabilă din textul publicat este dedicată explicării avantajelor convergenței fiscale.
1.3. Abordări metodologice ale sigma-convergenței
Sigma-convergența se referă la reducerea dispersiei dintre valorile înregistrate pentru
caracteristicile obiectelor (sistemele de impozitare ale statelor membre ale Uniunii Europene,
în acest caz) supuse analizei. Metodele de cuantificare utilizate cel mai frecvent pentru analiza
σ-convergenței sunt abaterea standard sau coeficientul de variație3. Cu toate acestea, există și
alți indicatori care pot fi folosiți și care prezintă proprietăți interesante: coeficientul Gini,
indicele Atkinson, indicele Theil și abaterea medie logaritmică (MLD). În analizele empirice
ale căror rezultate vor fi prezentate pe larg în următoarele capitole, au fost folosite trei metode
pentru a realiza studii pe baza sigma-convergenței:
coeficientul de variație;
indicele Gini;
indicele Theil.
Fiecare dintre aceste trei abordări metodologice ale sigma-convergenței va fi descrisă pe larg
în cele ce urmează.
Coeficientul de variație
Una dintre cele mai populare metode utilizate pentru a determina dacă există sau nu tendințe de
convergență este sigma-convergență. Sigma-convergență pot fi analizată pe baza unui număr
de indicatori care măsoară dispersia, printre aceștia și coeficientul de variație. Folosirea
coeficientului de variație reprezintă abordarea tradițională și cea mai frecvent utilizată pentru
analize bazate pe sigma-convergență.
3 Monfort (2008)
29
Coeficientul de variație (CV) poate fi calculat și interpretat în două situații diferite: analiză
pentru o singură variabilă și interpretarea unui model. Formularea standard a CV-ului, raportul
dintre abaterea standard a mediei, se aplică în analiza pentru o singură variabilă. În acest
context, CV se calculează ca raportul dintre radicalul de ordin doi al pătratului mediei erorilor
(la numărător) și media variabilei dependente (la numitor). În ambele situații, CV este adesea
prezentat ca fiind raportul dat înmulțit cu 100. CV pentru o singură variabilă are scopul de a
descrie dispersia variabilei într-un mod care nu depinde de unitatea de măsură variabilei. Cu cât
CV crește ca valoare, cu atât mai mare este și dispersia variabilei analizate. CV-ul pentru un
model își propune să descrie cât de bine este construit modelul în ceea ce privește dimensiunile
relative ale reziduurilot la pătrat și a valorilor rezultate. Cât CV scade, cu atât sunt mai mici
reziduurile în raport cu valoarea previzionată. Aceasta este situația în care se consideră că un
model este bine definit.
Rezultatele studiilor empirice care vor fi discutate pe larg în capitolel ulterioare, se referă la CV
pentru o singură variabilă și se bazează pe formula de calcul pentru coeficientul de variație
prezentată în ecuația (1):
𝐶𝑉𝑡 = (
1𝑛 ∗ ∑ (𝑌𝑖𝑡 − 𝑌�̅�)2𝑛
𝑖=1 )1 2⁄
𝑌�̅�
(1)
unde n este numărul de obiecte (state membre, în cazul de față), t reprezintă anul pentru care se
calculează coeficientul de variație, i reprezintă fiecare dintre statele membre luate în
considerare în cadrul analizei, iar Y reprezintă presiunea fiscală totală anuală pentru statul
membru i (�̅� este presiunea fiscală totală medie anuală înregistrată pentru Uniunea Europeană
sau pentru o anumită zonă analizată).
Pentru analiza sigma-convergenței realizată folosind coeficientul de variație pot fi utilizate în
calcul două abordări distincte, mai ales atunci când vine vorba despre realizarea unui studiu
pentru statele membre ale Uniunii Europene. Prima dintre ele, cea clasică, se bazează pe datele
pentru presiunea fiscală totală în cele 28 de țări care erau membre oficiale ale Uniunii Europene
în ultimul an al perioadei de cercetare (anul 2013). Cea de-a doua abordare este una mai puțin
convențională, dar despre care credem că este mai relevantă pentru scopul cercetării realizate:
pentru fiecare an din cadrul perioadei de timp analizate, am luat în considerare doar datele
aferente statele membre în mod oficial ale Uniunii Europene, la acel moment sau statele care
se aflau în proces de aderare la Unuinea Europeană în acel moment. Calculul CV a fost ajustat
în consecință pentru fiecare an.
30
Principalul avantajul al utilizării CV îl reprezintă faptul că nu are unitate de măsură. Acest lucru
permite CV-uri să fie comparate între ele, ceea este mai greu de realizat în cazul altor măsuri
ale dispersiei, cum ar fi abaterea standard sau abaterea medie pătratică. Principalul dezavantaj
al folosirii CV este dat de existența unor cerințe care trebuie îndeplinite pentru ca CV-ul să
poată fi interpretat în modul descris anterior. Cea mai evidentă problemă apare atunci când
valoarea medie a unei variabile este zero. În acest caz, CV nu poate fi calculat. Chiar dacă media
unei variabile nu este zero, dar variabilă conține valori atât pozitive, cât și negative, iar media
este aproape de zero, atunci valorile CV-ul pot fi înșelătoare. Totuși, trebuie subliniat faptul că,
în cazul cercetării convergenței fiscale utilizând presiunea fiscală totală, valorile nu vor fi în
niciun caz negative, deci nu ne vom confrumta cu această ultimă problemă.
Indicele Gini
Indicele Gini, cunoscut sub numele de coeficientul Gini, a fost introdus pentru prima dată în
literatura de specialitate de către statistician italian Gini (1912), ulterior fiind denumit după
creatorul său. Aceast indice reprezintă o măsură statistică a dispersiei și a fost folosit inițial
pentru a analiza distribuția veniturilor unei națiuni la nivelul rezidenților săi. Indicele Gini ia
valori între 0 și 1, unde 0 reprezintă egalitate perfectă și 1 reprezintă inegalitate maximă. In
studiile empirice ale căror rezultate vor fi prezentate în capitolele următoare, indicele Gini va
fi utilizat pentru a măsura sigma-convergență sistemelor de impozitare aferente statele membre
ale Uniunii Europene. Prin urmare, o scădere a valorii atașat coeficientului Gini de la un an la
altul va arăta existența unei tendințe de convergență fiscală, în timp ce o creștere a indicelui va
fi un indiciu al lipsei de convergență fiscală.
Prin includerea în metodologia de cercetare a indicele Gini sperăm să putem confirma și
consolida rezultatele obținute folosind sigma-convergență calculată pe baza coeficientului de
variație. Indicele Gini a fost determinat pentru fiecare an al perioadei de studiu pe baza formulei
de calcul prezentată în ecuația (2).
𝐺𝐼𝑁𝐼 = 1
𝑛 [𝑛 + 1 − 2 ∗ (
∑ ( 𝑛 + 1 − 𝑖) ∗ 𝑌𝑖𝑛𝑖=1
∑ 𝑌𝑖𝑛𝑖=1
)] (2)
Variabilele sunt aceleași ca în ecuația (1): n reprezintă numărul de state membre incluse în
analiză (fie 28, fie numărul de țări din fiecare regiune studiată) și care 𝑌𝑖 este presiunea fiscală
totală anuală pentru statul membru i. Cu toate acestea, în cazul indicelui Gini valoarea lui i este
una de o semnificație deosebită, această arătând rangul aferent unui anumit stat într-un anumit
an din punct de vedere a presiunii fiscale.
31
Pentru ca indicele Gini să poată fi corect calculat, este necesar ca variabilele să fie așezate în
ordine crescătoare (de la statul cu cea mai mică presiunea fiscală anuală la statul cu cea mai
mare presiunea fiscală) pentru fiecare an. Prin urmare, valoarea lui i nu va mai fi aceeași pentru
un anumit stat de la un an la altul, ci se va modifica pe durata perioadei de studiu în funcție de
valoarea presiunii fiscale înregistrate în statul respectiv comparativ cu valorile stabilite pentru
celelalte state membre.
Indicele Gini prezintă o serie de limitări datorate, în principal, faptului că acest coeficient este
o măsură relativă. Utilizarea sa corectă și interpretare sunt destul de controversate. Este posibil,
de exemplu, ca indicele Gini al unei țări în curs de dezvoltare să crească, în timp ce numărul de
persoane în sărăcie absolută scade. Acest lucru se datorează faptului că indicele Gini folosește
valori relative, nu absolute ale variabilelor. Având în vedere limitările prezentate de coeficientul
Gini, sunt utilizate în studiile economice și alte metode statistice, fie în asociere cu indicele
Gini, fie ca o măsură alternativă de cuantificare a dispersiei unei populații. De exemplu,
măsurile entropiei sunt frecvent utilizate (de exemplu: indicele Theil, indicele Atkinson sau
indicele entropie generalizată). În cercetarea privind convergența fiscală în Uniunea europeană,
ale cărei rezultate sunt incluse în capitolele ce urmează, pe lângă coeficientul Gini a fost utilizat
și indicele Theil.
Indicele Theil
În literatura de specialitate, indicele Theil este o considerat la bază ca fiind o modalitate
statistică folosită pentru a măsura inegalitatea economică4. Acesta a fost de asemenea folosit
pentru a măsura lipsa de diversitate rasială5. Ideea principală din spatele indicelui Theil este
aceeași ca și redundanță în teoria informației care reprezintă entropia maximă posibilă din
datele minus entropia observată. Acesta este un caz special al indicelui generalizat al entropiei.
Poate fi privit ca o măsură a redundanței, a lipsei de diversitate, a izolării, a segregării sau a
inegalității. Indicele Theil a fost propus de către econometricianul olandez Henri Theil de la
Universitatea Erasmus din Rotterdam.
Indicele Theil este un instrument de analiză a convergenței des utilizat și prezent în numeroase
articole de specialitate. Cu toate acestea, cele mai multe dintre aceaste cercetări se axează pe
ideea de convergență a veniturilor (Wu, 1999; Cuadrado-Roura et al., 1999; Galbraith și
Garcilazo, 2005; Monfort, 2008). Terrasi (2002) folosește indicele Theil într-o analiză regională
a convergenței în Uniunea Europeană. Cercetarea se realizează pentru patru grupe diferite de
4 Conceição și Ferreira (2000) 5 Massey și Denton (1988)
32
țări EU9, EU12.1 (fără Germania de Est), UE 12.2 (cu Germania de Est) și EU15. Sunt utilizate
perioade diferite de timp și autorul compară rezultatele naționale cu rezultatele obținute pentru
alterative regional agregate, în scopul de a stabili dacă factorii naționali de influență vor fi
înlocuiți de către cei europeni, ca urmare a procesului de integrare în Uniunea Europeană.
În studiile ale căror rezultate vor fi prezentate în capitolele următoare, indicele Theil este folosit
pentru ca, pe baza sa, să poată fi studiată existența sau lispa de convergența fiscală între sisteme
fiscale ale statelor membre ale Uniunii Europene. Analizele vor fi realizate atât la nivelul
întregii uniuni, cât și la nivel regional, inclusiv la nivelul zonei euro.
Indicele Theil este calculat după cum se arată în ecuația (3), în cazul în care 𝑌𝑖 este presiunea
fiscală totală anuală pentru statul membru i, �̅� este presiunea medie fiscală totală pentru UE sau
pentru regiunea analizată și n este numărul de țări pentru care analiza a fost efectuată.
𝑇𝐻𝐸𝐼𝐿 = 1
𝑛 ∑ (
𝑌𝑖
�̅�∗ ln
𝑌𝑖
�̅�)
𝑖=1
𝑛
(3)
Așa cum se poate observa, în cazul indicelui Theil, spre deosebire de coeficientul de variație,
nu contează care este numărul de obiecte (state membre ale Uniunii Europene) pentru care se
cunosc informațiile necesare privind presiunea fiscală anuală. Pentru fiecare an se calculează
valorile medii la nivel de uniune (sau la nivel regional) și orice valoare individuală este ajustată
în funcție de valoarea medie. La final, se face o ultimă ajustare prin împărțirea la numărul de
state incluse în analiză (fie numărul de state membre UE, fie numărul de state incluse în fiecare
regiune analizată).
Similar cu indicele Gini și coeficientul de variație, și în cazul realizării unei analize a sigma-
convergenței pe baza indicelui Theil ne dorim ca, în timp, acesta să tindă către zero și să prezinte
un trend descendent de-a lungul perioadei de studiu.
33
1.4. Analiză descriptivă a diversității sistemelor fiscale din Uniunea Europeană
Una dintre modalitățile de analiză a politicii fiscale a unui stat o poate constitui studierea poverii
fiscale resimțită de către contribuabili. În plus, presiunea fiscală constituie un indicator care
face posibilă comparare sistemelor fiscale din diferite țări ale lumii. Este cunoscut faptul că, de
regulă, fiscalitatea unui stat este dificil de măsurat și comparațiile dintre sisteme fiscale diferite
sunt dificil de realizat. În acest context, este evidentă necesitatea unei modalități de evaluare a
sistemelor fiscale naționale în cazul statelor care fac parte dintr-o uniune politică și economică
așa cum este Uniunea Europeană. În cadul unei astfel de uniuni, este de dorit să existe tendințe
de convergență a sistemelor fiscale.
Noțiunea de presiunea fiscală directă reprezintă raportul dintre veniturile totale provenite din
colectarea impozitelor directe și PIB. Veniturile provenite din colectarea impozitelor directe
sunt definite ca fiind totalitatea încasărilor de la bugetul general de stat colectate în urma
obligațiilor de plată în bani sau echivalent, cu caracter periodic, precepute asupra venitului sau
averii, precum și câteva obligații de alt tip care, deși au caracter periodic, nu seaplică asupra
venitului sau averii.
În vederea calculării presiunii fiscale indirecte se utilizează raportul dintre veniturile totale
provenite din colectarea impozitelor indirecte și PIB. Veniturile provenite din colectarea
impozitelor indirecte sunt definite ca fiind totalitatea încasărilor de la bugetul general de stat
sau de la bugetul unor instituții ale UE, colectate în urma obligațiilor de plată în bani sau
echivalent, calculate asupra consumului sau a importului de bunuri și servicii.
O altă noțiune importantă o reprezintă presiunea fiscală aferentă contribuțiilor sociale.
Aceasta este calculată ca fiind raportul dintre veniturile totale provenite din colectarea
contribuțiilor sociale și PIB. Prin veniturile provenite din colectarea contribuțiilor sociale se
înțelege totalitatea încasărilor colectate ca urmare a obligațiilor de plată în bani sau echivalent,
cu caracter periodic, fără a se ține cont de faptul că acestea sunt suportate de angajat, de
angajator, de către șomeri sau de către persoanele care desfășoară activități cu caracter
independent.
34
Tabel 1.1 Presiunea fiscală directă și indirectă înregistrată în statele membre UE (2013)
BE BG CZ DK DE EE IE EL ES FR
Presiunea fiscală
indirectă 12.9% 15.1% 12.9% 16.7% 10.8% 13.4% 10.9% 13.3% 11% 15.5%
Presiunea fiscală
directă 16.7% 5.1% 7% 30.8% 11.9% 7.2% 13.3% 10.3% 10% 12.7%
HR IT CY LV LT LU HU MT NL AT
Presiunea fiscală
indirectă 18.8% 14.8% 13.5% 13.9% 11.1% 13.3% 18.6% 13% 11.1% 14.4%
Presiunea fiscală
directă 6.3% 14.9% 10.6% 7.6% 5% 14.6% 6.7% 13.9% 10.2% 13.3%
PL PT RO SI SK FI SE UK
Presiunea fiscală
indirectă 12.7% 13.7% 12.6% 14.8% 10.4% 14.5% 22.1% 12.8%
Presiunea fiscală
directă 6.8% 11.3% 5.9% 7.2% 6.4% 16.4% 17.7% 14.2%
Sursa: date colectate de pe site-ul http://epp.eurostat.ec.europa.eu
Presiunea fiscală totală se calculează ca fiind raportul dintre veniturile fiscale totale colectate
și PIB6. În conformitate cu metodologia de calcul care se aplică la nivelul Uniunii Europene, se
consideră ca făcând parte din categoria veniturilor fiscale: veniturile provenite din colectarea
impozitelor directe, veniturile provenite din colectarea impozitelor indirecte și veniturile
provenite din colectarea contribuțiilor sociale7.
Presiunea fiscală directă și presiunea fiscală indirectă la nivelul statelor membre ale Uniunii
Europene pentru anul 2013 sunt analizate cifric și grafic, iar rezultatele sunt ilustrate în Figura
1.1, realizată pe baza informațiilor din Tabelul 1.1. Una dintre concluziile care se impun a fi
trase imediat o reprezintă faptul că politica de convergență deja existentă la nivelul fiscalității
6 Moșteanu,T. (coord.) – Finanțe Publice, editura Universitară, 2005, pag. 171 7Commission Services and Eurostat (cod date online gov_a_tax_ag)
35
indirecte în cadrul Uniunii Europene este evidentă prin linia care desemnează presiunea fiscală
indirectă în Figura 1.1 și care se apropie de o dreaptă. Linia care reprezintă presiunea fiscală
indirectă este aproape paralelă cu axa OX, ceea ce nu este valabil și pentru linia care reprezentă
grafic presiunea fiscală directă.
Figura 1.1 Presiunea fiscală directă și indirectă înregistrată în statele membre UE (2013)
Sursa: prelucrare proprie a datelor prezentate în Tabelul 1.1
Merită evidențiată în mod deosebit diversitatea abordărilor existente în statele europene în ceea
ce privește domeniul fiscal. În cele mai multe state ale Uniunii Europene, presiunea fiscală
indirectă este superioară presiunii fiscale directe. Acest lucru indică faptul că majoritatea țărilor
membre ale Uniunii Europeane își constituie veniturile fiscale în principal în baza colectării
impozitelor indirecte. Există totuși și state europene în care presiunea fiscală directă este cea
care depășește presiunea fiscală indirectă: Belgia, Danemarca, Irlanda, Finlanda și Regatul
Unit. În cadrul acestui grup de țări, un caz deosebit este cel al Danemarcei, care înregistrează o
presiune fiscală directă de 30,8% în PIB, depășind media înregistrată la nivelul UE cu peste
100%. O categorie aparte o reprezintă Italia și Malta. În aceste state presiunea fiscală indirectă
(14,8% în PIB, respectiv 13% în PIB) este aproximativ egală cu presiunea fiscală directă (14,9%
în PIB, respectiv 13,9% în PIB). Această situație arată un echilibru relativ din punct de vedere
al dependenței veniturilor colectate la bugetul de stat de impozitele directe sau de impozitele
indirecte.
0.0%
5.0%
10.0%
15.0%
20.0%
25.0%
30.0%
35.0%
BE BG CZ DK DE EE IE EL ES FR HR IT CY LV LT LU HU MT NL AT PL PT RO SI SK FI SE UK
Presiunea fiscală indirectă Presiunea fiscală directă
36
Datorită preferinței majorității țărilor Uniunii Europene pentru colectarea venituri fiscale prin
impozitarea indirectă, orice măsură de politică fiscală care vizează impozitele indirecte va avea
un impact mai pronunțat asupra bugetele acestor state decât asupra statelor care preferă
impozitarea directă ca principală sursă a veniturilor fiscale. Cu toate acestea, cele mai multe
state membre își justifică reticența față de adoptarea unei legislații comune care să vizeze
convergența fiscală la nivelul impozitării directe folosind drept principal argument faptul
impactul negativ ale unei astfel de decizii asupra veniturile bugetelor naționale.
Diversitatea structurală a sistemelor fiscale aparținând statelor membre ale Uniunii Europene
este prezentată grafic în Figura 1.2, care a fost realizată folosind informații privind impozitele
disponibile pentru anul 2013. Am considerat că structura unui sistem fiscal național este redată
prin însăși structura presiunii fiscale totale analizată la nivelul componentelor sale: presiunea
fiscală indirectă, presiunea fiscală directă și presiunea fiscală aferentă contribuțiilor sociale.
Analizând Figura 1.2 observăm o variație destul de limitată a nivelulului presiunii fiscale
indirecte de la un stat membru la altul. Acest aspect se datorează legislației europeane comune
aplicată la nivelul impozitelor indirecte. Media înregistrată la nivelul presiunii fiscale indirecte
pentru întreaga Uniune Europeană este de 13,9%, iar cel mai ridicat nivel al impozitării
indirecte se înregistrează în Suedia (22,1% din PIB), Croația și Ungaria (18,6% din PIB). La
capătul opus al spectrului, cel mai redus nivel al presiunii fiscale indirecte este practicat în
Slovacia, Germania și Irlanda (10,4%; 10,8% și respectiv, 10,9%). În calitatea sa de cel mai
nou stat membru al Uniunii Europene, în Croația s-a înregistrat o presiunea fiscală indirectă în
valoare de 18,8% din PIB în 2013. Această valoare se situează peste media înregistrată la nivelul
Uniunii Europene (13,9%) și constituie una dintre cele mai ridicate valori, făcând din Croația
unul dintre statele cu cel mai înalt nivel al fiscalității indirecte din întreaga Uniune Europeană.
În 2013, în România s-a înregistrat o povară fiscală indirectă de 12,6% din PIB, aceasta
situându-se cu aproximativ 1,3 puncte procentuale sub media de la nivelul Uniunii Europene.
37
Figura 1.2 Structura sistemelor fiscale la nivelul statelor membre UE (2013)
Sursa: prelucrare proprie a datelor oferite de site-ul http://epp.eurostat.ec.europa.eu
În ceea ce privește presiunea fiscală directă se poate observa faptul că există și state membre
care obțin cea mai mare parte a veniturilor fiscale prin intermediul impozitării directe. Acest
lucru se reflectă se poate observa la nivelul presiunii fiscale directe înregistrate în anul 2013.
Doar câteva statele membre ale Uniunii Europene au înregistrat un nivel al presiunii fiscale
directe mai mare de 15% din PIB sunt: Belgia, Danemarca, Finlanda și Suedia. Dintre aceste
țări, așa cum am menționat anterior, cea mai ridicată presiune fiscală directă a fost atinsă în
Danemarca, 30,8% din PIB. La extrema cealaltă, statele membre cu o impozitare directă redusă
0
12.9
15.1
12.9
16.7
10.8
13.4
10.9
13.3
11
15.5
18.8
14.8
13.5
13.9
11.1
13.3
18.6
13
11.1
14.4
12.7
13.7
12.6
14.8
10.4
14.5
22.1
12.8
0
16.7
5.1
7
30.8
11.9
7.2
13.3
10.3
10
12.7
6.3
14.9
10.6
7.6
5
14.6
6.7
13.9
10.2
13.3
6.8
11.3
5.9
7.2
6.4
16.4
17.7
14.2
0
16.6
7.5
14.8
1.1
16.6
11.3
5.9
13.3
12.2
18.9
11.3
13.3
7.5
8.5
11
12.3
13.1
7
15.7
15.3
13.2
11.9
8.6
15
13.5
12.9
4.7
7.9
0 10 20 30 40 50 60
BE
BG
CZ
DK
DE
EE
IE
EL
ES
FR
HR
IT
CY
LV
LT
LU
HU
MT
NL
AT
PL
PT
RO
SI
SK
FI
SE
UK
Presiunea fiscală indirectă Presiunea fiscală directă Presiunea fiscală a contribuțiilor sociale
38
(mai mică de 7% din PIB) sunt, de regulă, țările care au aderat la Uniunea Europeană mai târziu
(după anul 2003), de exemplu: Bulgaria, Cehia, Croația, Lituania, Ungaria, Polonia, România
și Slovacia. Cel mai redus nivel al presiunii fiscale directe se înregistrează în Lituania și
Bulgaria (5% din PIB, respectiv 5,1% din PIB). În cursul anului 2013, presiunea fiscală directă
din România a fost de 5,9% din PIB. Această valoare este situată considerabil sub media de la
nivelul Uniunii Europene de 11,2% din PIB. Prin urmare, România se numără printre țările din
Uniunea Europeană care practică o politică fiscală axată pe un nivel redus al impozitării directe.
În ceea ce privește cel mai nou stat membru al UE, în anul 2013 Croația a atins o valoare a
presiunii fiscale directe de 6,3%, nivel situat cu 1,3 puncte procentuale peste valoarea cea mai
mică înregistrată de un alt stat membru al Uniunii Europene pentru același an, dar înregistrând
o creștere a presiunii fiscale directe de aproximativ 230% față de nivelul atins în anul 2011
(2,7% din PIB).
Analizând nivelul veniturilor colectate din contribuțiile sociale se poate observa faptul că în
Uniunea Europeană există câteva state în care ponderea acesta venituri în PIB este una destul
de redusă (mai mică de 10% din PIB). Aceste state sunt: Bulgaria, Danemarca, Irlanda, Cipru,
Letonia, Malta, România, Suedia și Regatul Unit. Dintre toate aceste state, merită o atenție
deosebită Danemarca, unde presiunea fiscală a contribuțiilor sociale este de doar 1,1% din PIB.
La extrema cealaltă se situează țările membre cu o presiune a contribuțiilor sociale ridicată (mai
mare de 15% din PIB): Belgia, Germania, Franța, Olanda, Austria și Slovenia. Cel mai ridicat
nivel al presiunii fiscale a contribuțiilor sociale se înregistrează în Franța și este de 18,9% din
PIB. România se numără printre țările membre cu o presiune fiscală medie a contribuțiilor
sociale, 8,6% din PIB. Această valoare se află sub media înregistrată la nivelul Uniunii
Europene în anul 2013 (11,5% din PIB).
În ceea ce privește media înregistrată la nivelul Uniunii Europene, se constată o structură
echilibrată a sistemului fiscal, cu ponderi aproximativ egale în PIB ale celor trei tipuri de
presiunea fiscală analizate: presiunea fiscală indirectă (13,9%), presiunea fiscală directă
(11,2%) și presiunea fiscală aferentă contribuțiilor sociale (11,5%). Totuși, se poate observa o
ușoară importanță mai ridicată la nivelul bugetului comun acordată veniturilor provenite din
impozitarea indirectă, ceea ce poate fi considerat normal dată fiind legislația comună europeană
aplicată pentru impozitele indirecte. Cu toate acestea, cele mai multe dintre statele membre nu
au sisteme fiscale atât de echilibrate, de unde reies și diferențele clare de abordare a politicii
39
fiscale existente între diversele țări europene. Unele state membre preferă să își orienteze
politica fiscală pe impozitarea directă. Acesta este, de exemplu, cazul Danemarcei.
Alte state aleg să acorde o importanță mai mare impozitării indirecte. Aceasta este situația în
statele baltice (Letonia, Lituania), dar și statele din estul Europei (Bulgaria, Ungaria, România,
Polonia sau Slovenia). Desigur, există și câteva state membre unde cele trei componente ale
sistemului fiscal dețin ponderi echilibrate din PIB. Acestea sunt, de regulă, statele membre
„vechi” ale Uniunii Europene, cum ar fi: Belgia, Germania, Italia, Luxembourg, Austria sau
Portugalia.
40
CAPITOLUL 2.
Analize empirice ale convergenței fiscale în Uniunea Europeană
Unul dintre principalele instrumente pe care fiecare guvern le are la dispoziție pentru a influența
economia este politica fiscală. Și una dintre cele mai importante pârghii ale politicii fiscale este
cea care privește impozitarea. Impozitele sunt vitale pentru orice economie, deoarece acestea
oferă o mare parte din veniturile pe care se bazează orice buget național.
Multe guverne folosesc măsuri fiscale pentru a stimula investițiile, producția de bunuri locale
și naționale, sau ocuparea forței de muncă. În Uniunea Europeană, acest lucru duce la o
concurență fiscală între statele membre care poate determina companiile să „migreze”8 dintr-o
țară în alta. În scopul de a minimiza efectele negative ale concurenței fiscale, factorii de decizie
de la nivelul Uniunii Europeane au stabilit faptul că realizarea unei convergențe europene la
nivel fiscal reprezintă unul dintre obiectivele pe termen lung ale statelor membre. Măsuri
decisive în vederea realizării acestui obiectiv au fost deja puse în practică în domeniul
impozitării indirecte. Cu toate acestea, se dovedește extrem de dificil de implementat măsuri
similare ți în ceea ce privește impozitarea directă. Acestă stare de fapt conduce la un interes tot
mai mare legat de domeniul impozitării în Europa și ridică întrebarea dacă există sau nu
convergență fiscală între statele membre ale Uniunii Europene.
Acest capitol include rezultatele cercetării privind tendințele de convergență fiscală la nivelul
statelor membre ale Uniunii Europene, folosind două abordări distince ale convergenței: sigma-
convergența și beta convergența. Sigma-convergența a fost analizată utilizând coeficientul de
variație, indicele Gini și indicele Theil. Beta-convergența a fost studiată folosind o abordare
tradițională, dar și o abordare specifică seriilor de timp bazată pe trei valori-prag (engl.
benchmark): Germania, media la nivelul Uniunii Europene (calculată pentru toate cele 28 de
state membre din prezent) și media pentru cele mai noi 13 state membre ale Uninuii Europene.
Fiecare dintre studiile realizate pe baza abordarilor convergenței fiscale descrise mai sus, sunt
prezentat în cele ce urmează în cadrul căte unui subcapitol, iar la finalul capitolului se găsește
o sinteză a tuturor concluziilor desprinse.
8 Acest termen este folosit pentru a arăta faptul că o societatea și-a mutat fie sediul principal, fie cea mai mare
parte a activității desfășurate, dintr-o țară în alta
41
2.1. Studiu empiric realizat utilizând sigma-convergența și coeficientul de variație
Coeficientul de variație este calculat pe baza formulei prezentate în ecuația (1), în capitolul
anterior. Abordarea CV este a doua dintre cele prezentate în capitolul precedent, numărul de
state membre incluse în analiză modificându-se de două ori în decursul perioadei de studiu, așa
cum rezultă din prezentarea bazei de date folosită.
Pentru a putea realiza o analiză a convergenței fiscale în Uniunea Europeană, presiunea fiscală
totală a fost considerată a fi cel mai bun indicator pentru a defini întregul sistem de impozitare
a unui stat membru al Uniunii Europene. Prin urmare, în studiul de față, convergența presiunii
fiscale anuale între statele membre va fi asimilată cu ideea de convergența fiscală în Uniunea
Europeană.
Baza de date utilizată în acest studiu conține informații cu privire la presiunea fiscală totală
anuală pentru fiecare dintre cele 28 de state membre ale Uniunii Europene. Presiunea fiscală
totală este calculată ca procent al veniturilor fiscale totale din PIB (sunt incluse și contribuțiile
sociale). Baza de date este alcătuită din trei secțiuni. Prima secțiune conține informații pentru
EU15 pentru perioada de timp dintre anii 1965 și 1994. A doua secțiune oferă date cu privire la
EU27 pentru perioada cuprinsă între anii 1995 și 2001, iar a treia secțiune, care conține
informații cu privire la perioada cuprinsă între anii 2002 și 2013, cuprinde date privitoare la
toate cele 28 de state membre actuale ale Uniunii Europene (denumite generic EU28). Astfel,
numărul de state incluse în analiză diferă de la o subperioadă la alta: 15 state pentru perioada
cuprinsă între 1965 și 1994, 27 de state pentru perioada cuprinsă între 1995 și 2001, și 28 state
pentru perioada între 2002 și 2013.
Anul 1965 a fost selectat ca începutul perioadei țintă pentru acest studiu, deoarece aceasta este
cea mai veche informație disponibilă pentru valorile presiunii fiscale totale. Cele mai multe
dintre cele 12 state membre care au aderat la Uniunea Europeană între anii 2004 și 2007 au
început procedura de aderare fie în anul 1995, fie în 1996. Prin urmare, orice date anterioare
anului 1995 nu sunt relevante pentru studiul convergenței fiscale. În ceea ce privește EU28,
Croația a aderat la Uniunea Europeană abia în anul 2013, dar a început procedura de aderarea
în 2003 și, prin urmare, o analiză a tendințelor de convergență fiscală poate include date
începând cu anul 2002 pentru această țară.
Pentru a alcătui baza de date necesară studiului au fost utilizate informații privind presiunea
fiscală totală preluate atât din baza de date on-line Eurostat cât și din baza de date on-line a
42
OCDE, deoarece niciuna dintre cele două baze de date nu acoperă întreaga perioadă de timp
sau întreaga îndindere geografică stabilită pentru studiu curent. Datele au fost aranjat în funcție
de an și țară, începând cu membrii fondatori ai Uniunii Europene (Belgia, Olanda, Luxemburg,
Franța, Italia, și Germania) și terminând cu cel mai nou stat membru (Croația). Toate
informațiile cu privire la presiunea fiscală totală reprezintă valori procentuale anuale.
Pe baza metodologiei de calcul prezentată în capitolul anterior, coeficientul de variație a fost
determinat pentru fiecare dintre cele trei secțiuni ale bazei de date, anual. Rezultatele obținute
pentru perioada 1965-1994 și 15 state membre UE sunt prezentate în Figura 2.1. În general,
există o tendință descrescătoare ușoară pentru CV care lasă discuția cu privire la existența
tendințelor de convergență fiscală larg deschisă.
Figura 2.1 Convergență fiscală sigma – CV – EU15 (1965-1994)
Sursa: calcule proprii
Analizând cu mai mare atenție Figura 2.1 constatăm că putem lua în vedere intervale de timp
mai scurte pentru a putea ajunge la concluzii mai robuste privind convergența fiscală. De
exemplu, CV-ul scade aproximativ constant pe durata perioadei de timp cuprinsă între 1980 și
1992, ceea ce conduce la concluzia că sistemele de impozitare ale statelor membre UE15 au
înregistart tendințe de convergență în această perioadă. Pentru ultima parte a perioadei analizate
însă, anii 1992-1994, valorile CV nu mai continuă să scadă, ceea ce nu ne permite să extindem
concluzia privind convergența fiscală și pentru acești ani.
Figura 2.2 prezintă rezultatele studiului sigma-convergenței fiscale realizat pe baza
coeficientului de variație pentru statele EU27, pentru perioada 1995-2001. Durata de timp este
una mult mai redusă comparativ cu precedenta, ceea ce ne-ar putea face poate să ne așteptăm
0
0.05
0.1
0.15
0.2
0.25
0.3
1965
1966
1967
1968
1969
1970
1971
1972
1973
1974
1975
1976
1977
1978
1979
1980
1981
1982
1983
1984
1985
1986
1987
1988
1989
1990
1991
1992
1993
1994
CV
43
la tendințe clare de convergență fiscală. Totuși forma graficului din Figura 2.2 sugerează lipsa
convergenței fiscale pentru perioada respectivă. În această situație, putem concluziona că
extinderea Uniunii Europene (și a bazei de date) a influențat negativ convergența fiscală. Cu
toate acestea, se poate observa o scădere a valorilor CV pentru anii 1996-1999. Deci putem
considera perioada 1996-1999 ca fiind o scurtă perioadă de convergență fiscală pentru statele
membre EU27.
Figura 2.2 Convergență fiscală sigma – CV – EU27 (1995-2001)
l
Sursa: calcule proprii
În graficul din Figura 2.3 sunt reprezentate rezultatele studiului sigma-convergenței fiscale
pentru UE28, perioada 2001-2013. Introducerea Croației în baza de date analizată nu pare să
afecteze tendințele de convergență fiscală înregistrate în Uniunea Europeană. Dimpotrivă,
pentru perioada 2002-2007, valorile CV sunt în scădere, deci observăm o nouă perioadă de
convergență în Uniunea Europeană. Dar începând cu anul 2008, valorile CV încep să crească,
ceea ce ne sugerează efectul negativ avut de criza financiară mondială asupra convergenței
fiscale dintre statele membre ale Uniunii Europene.
Încurajator este însă faptul că valoarea înregistrată în 2013 (ultimul an de analiză) este mai mică
decât cea din anul precedent, ceea ce poate semnifica începutul unei noi perioade de
convergență fiscală.
Rata medie anuală de convergență pentru întreaga perioadă este de 0,604%. Valoarea este una
relativ mică și nu permite o concluzie fermă cu privire la existența convergenței fiscale pe
întreaga perioadă de timp.
0.16
0.165
0.17
0.175
0.18
0.185
0.19
0.195
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001
CV
44
Figura 2.3 Convergență fiscală sigma – CV – EU28 (2001-2013)
l
Sursa: calcule proprii
2.2. Cercetare empirică pe baza sigma-convergenței și a indicelui Gini
Pentru analiza convergenței fiscale folosind indicele Gini se va utiliza aceeași bază de date ca
și în cazul analizei precedente bazată pe coeficientul de variație. Baza de date conține informații
cu privire la presiunea fiscală totală anuală pentru fiecare dintre cele 28 de state membre ale
Uniunii Europene. Presiunea fiscală totală este calculată ca procent al veniturilor fiscale totale
din PIB (sunt incluse și contribuțiile sociale) și este considerată a fi cel mai bun proxy pentru
sistemul fiscal național al unui state membru al Uniunii Europene.
Baza de date este structurată în trei subperioade, fiecare corespunzătoare unei secțiuni distincte
a bazei de date. Prima secțiune conține informații pentru EU15 pentru perioada de timp dintre
anii 1965 și 1994. A doua secțiune oferă date cu privire la EU27 pentru perioada cuprinsă între
anii 1995 și 2001, iar a treia secțiune, care conține informații cu privire la perioada cuprinsă
între anii 2002 și 2013, cuprinde date privitoare la toate cele 28 de state membre actuale ale
Uniunii Europene (denumite generic EU28). Astfel, numărul de state incluse în analiză diferă
de la o subperioadă la alta, după cum urmează: pentru perioada cuprinsă între 1965 și 1994
dispunem de informații pentru 15 state, pentru perioada cuprinsă între 1995 și 2001 sunt
disponibile informații pentru 27 de state, și pentru perioada între 2002 și 2013 dispunem de
informații pentru 28 state membre UE.
0.125
0.13
0.135
0.14
0.145
0.15
0.155
0.16
0.165
0.17
0.175
2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
CV
45
În Figura 2.4 sunt reprezentate grafic rezultatele analizei sigma-convergenței pe baza indicelui
Gini, pentru perioada curpinsă între anii 1965 și 1994, pentru cele 15 state membre ale UE de
la acel moment. Pentru întreaga perioadă trendul graficului este unul descendent, ceea ce
sugerează existența unor tendințe de convergență fiscală. Concluzia este aceeași cu cea obținută
anterior folosind coeficientul de variație.
Totuși, în decursul perioadei de studiu, valoare indicelui Gini nu scade constant, există și ani în
care coeficientul crește, deci nu există convergență fiscală. Putem identifica o perioadă de
convergență fiscală curpinsă între anii 1979 și 1992, cu vârful de convergență atins în anul
1992. Chiar și pentru acestă perioadă, însă, dacă privim forma graficului, constatăm că între
anii 1984 și 1991 valoarea coeficientului Gini a rămas aproximativ aceeași.
Figura 2.4 Convergență fiscală sigma – Gini – EU15 (1965-1994)
Sursa: calcule proprii
Figura 2.5 prezintă rezultatele cercetării realizată pe baza indicelui Gini pentru statele EU27,
pentru perioada cuprinsă între anii 1995 și 2001. Ceea ce surprind este lipsa de tendințe de
convergență fiscală pentru această perioadă, deși este una mul mai restrânsă decât precedenta.
Putem delimita între anii 1996 și 1999 o scurtă perioadă de convergență, rezultat care confirmă
concluzia legată de această perioadă surprinsă în urma analizei realizate pe baza coeficientului
de variație. Includerea de noi state în baza de date începând cu anul 1995 pentru a analiza
efectele extinderii Uniunii Europene asupra covergenței fiscale, arată impactul negativ al
lărgirii granițelor UE asupra convergenței fiscale.
0
0.02
0.04
0.06
0.08
0.1
0.12
0.14
0.16
1965
1966
1967
1968
1969
1970
1971
1972
1973
1974
1975
1976
1977
1978
1979
1980
1981
1982
1983
1984
1985
1986
1987
1988
1989
1990
1991
1992
1993
1994
Gini
46
Figura 2.5 Convergență fiscală sigma – Gini – EU27 (1995-2001)
l
Sursa: calcule proprii
Graficul din Figura 2.6 este aferent rezultatelor analizei desfășurate pe baza indicelui Gini
pentru perioada cuprinsă între anii 2002 și 2013, pentru toate cele 28 de state membre ale UE
din prezent. Observăm o perioadă de convergență fiscală între anii 2002 și 2007.
Figura 2.6 Convergență fiscală sigma – Gini – EU28 (2002-2013)
l
Sursa: calcule proprii
Rezultatele pentru analiza sigma-convergență pe baza indicelui Gini sunt de asemenea
prezentate în Figura 2.7, cu o linie roșie (cea din partea inferioară a diagramei). Există
asemănări izbitoare între rezultatele obținute cu ajutorul acestei măsuri noi pentru dispersie și
0.092
0.094
0.096
0.098
0.1
0.102
0.104
0.106
0.108
0.11
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001
Gini
0.05
0.06
0.07
0.08
0.09
0.1
0.11
2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
Gini
47
rezultatele obținute folosind coeficientul de variație. Perioadele de timp în care indicele arată
un trend descendent sunt același cu cele stabilite anterior pentru coeficientul de variație.
Figura 2.7 Convergență fiscală sigma – CV și Gini (1965-2013)
l
Sursa: calcule proprii
Putem observa privind Figura 2.7 faptul că ambii coeficienți urmează aceeași evoluție de-a
lungul perioadei de timp analizate. Chiar și în ultimii ani, începând cu anul 2008, ambii par să
fi stagnat, cu o ușoară creștere în 2012. Din păcate, o tendință de creștere înseamnă că, atunci
când vine vorba de impozitare, statele membre ale Uniunii Europene sunt în prezent în
divergență în continuare, în loc de convergența fiscală care este de dorit. Fatul că pentru ambele
metode de analiză obținem o evoluție similară, nu face altceva decât să întărească acele
concluzii la care am ajuns inițial, în urma primei analize de acest tip.
În plus, chiar și valorile minime și maxime pentru ambii coeficienți au fost înregistrate în aceiași
ani, așa cum se arată în Tabelul 2.1. Valorile maxime pentru ambii coeficienților au fost
înregistrate în anul 1974, ceea ce face acest an să fie cel cu cea mai pronunțată diversitate în
domeniul fiscal înregistrată între state membre ale UE. La polul opus al spectrului, valoarea
minimă pentru ambii coeficienți a fost înregistrată în anul 2007, ceea ce înseamnă că exact
înainte de începerea crizei globale financiare, nivelul de convergență fiscală între statele
membre a fost cel mai ridicat realizat vreodată.
0
0.05
0.1
0.15
0.2
0.25
0.3
1965
1967
1969
1971
1973
1975
1977
1979
1981
1983
1985
1987
1989
1991
1993
1995
1997
1999
2001
2003
2005
2007
2009
2011
2013
CV Gini
48
Table 2.1 Valori maxime și minime pentru CV și indicele Gini
CV Gini
Valoare Anul Valoare Anul
Max 0,2577 1974 0,1435 1974
Min 0,1439 2007 0,0818 2007
Sursa: calcule proprii
Studiile prezentat anterior reprezintă o analiză a sigma-convergenței sistemelor de impozitare
din Uniunea Europeană, pentru o perioadă de timp cuprinsă între 1965 și 2013. Acesta a inclus
toate cele 28 de state membre actuale ale UE și se bazează pe cele mai recente date fiscale
disponibile pentru fiecare stat membru. Studiile folosesc presiunea totală fiscală ca un proxy
pentru fiecare sistem național de impozitare. Calculele au fost realizate cu ajutorul a două
măsuri distincte pentru diversitate: coeficientul de variație și indicele Gini. Rezultatele au fost
similare în ambele situații, ceea ce dă credibilitate sporită concluziilor obținute în urma analizei
noastre.
Folosind analiza bazată pe sigma-convergență, putem concluziona că au existat mai multe
perioade de convergență fiscală pentru statele membre ale Uniunii Europene, cea mai recentă
dintre acestea începând din anul 1996 și încheindu-se în anul 2007. Vârful de convergență
fiscală a fost realizat în anul 2007, chiar înainte de criza financiară globală care a determinat
inversarea tendinței de convergență fiscală. Includerea a 12 state noi în baza de date începând
cu anul 1995 a dus la un declin în ceea ce privește tendința de convergență fiscală. Dar
adăugarea ulterioară a Croației la baza de date în anul 2002 nu a avut același efect. În concluzie,
rezultatele oferite de indicele Gini sprijină pe deplin și confirmă în totalitate concluziile
formulate pe baza coeficientului de variație.
2.3. Analiză empirică utilizând sigma-convergența și indicele Theil
Studiul realizat folosind analiza sigma-convergenței pe baza indicelui Theil își propune să
stabilească existența sau lipsa de convergență fiscală în Uniunea Europeană. Ipoteza de lucru
care urmează să fie testată este: există tendințe de convergență fiscală în Uniunea Europeană
(văzută ca un grup întreg). În scopul de a testa ipoteza stabilită folosim presiunea fiscală globală
anuală pentru a defini sistemul fiscal al fiecărui stat membru al Uniunii Europene. Presiunea
fiscală totală este definită ca procentul din PIB reprezentat de veniturile provenite din
49
impozitare pentru fiecare stat membru. Contribuții de asigurări sociale au fost incluse în
veniturile fiscale globale.
Baza de date a fost ajustată pentru a corespunde analizei utilizând indicele Theil. Prin urmare,
au fost incluse în baza de date analizată date referitoare la presiunea fiscală totală anuală pentru
perioada cuprinsă între:
1965-1994, pentru statele membre incluse în EU15;
1995-2013, pentru statele membre incluse în EU27;
2002-2013, pentru statele membre incluse în EU28.
A fost necesar să se realizeze o analiză a datelor pentru trei perioade de timp diferite, pentru a
stabili dacă procesul de extindere repetată a Uniunii Europene a avut vreun tip de impact asupra
tendințelor de convergență fiscală în Uniunea Europeană.
Rezultatele analizei pe baza indicelui Theil sunt prezentate mai jos, sub formă de grafice, pentru
fiecare dintre cele trei secțiuni ale bazei de date, așa cum au fost ele deja descrise anterior.
Figura 2.8 prezintă rezultatele obținute privind tendințe de convergență fiscală pentru statele
membre EU15, pentru perioada cuprinsă între 1965 și 1994. Tendința generală a indicelui Theil
este una descendentă, și acest lucru ar indica existența de convergență fiscală în UE pentru
această perioadă de timp. Cu toate acestea, așa cum este evident din Figura 2.8, tendința de
scădere nu este una constantă. Există anumite perioade de convergență fiscală clare care sunt
subliniate prin încercuire pe grafic: perioada 1974-1977, perioada 1979-1983 și perioada
1988-1992.
Figura 2.8 Rezultate sigma-convergență Theil EU15 (1965-1994)
Sursa: Țibulcă, 2015b: 369
50
Analiza convergenței fiscale pentru statele membre UE27 este prezentată grafic în Figura 2.9.
Perioada de timp analizată este delimitată de anii 1995 și 2013. În ciuda faptului că tendința
generală a liniei graficului este una descendentă, este dificil să spunem că există dovezi de
convergență fiscală clară în UE27 pentru întreaga perioadă de studiu. Unul dintre motivele
pentru care o astfel de concluzie nu este plauzibilă îl reprezintă faptul că pentru că vârful de
convergență a fost atins în 2007 și ultima valoare (pentru 2013) este mult mai mare decât cea
înregistrată în anul 2007. Prin urmare, ar fi dificil să susținem existența convergenței fiscale în
UE toată această perioadă de timp. Totuși, există o perioadă de convergență considerabil de
lungă, din anul 1996 până în anul 2007. Acesta este marcată prin încercuire în figura 2.9.
Figura 2.9 Rezultate sigma-convergență Theil EU27 (1995-2013)
Sursa: Țibulcă, 2015b: 369
Rezultatele pentru analiza efectuată pe datele aferente statelor membre EU28 pentru perioada
cuprinsă între anii 2002 și 2013 sunt prezentate în Figura 2.10. Tendința generală a liniei
graficului este doar un ușor descendentă; valoarea indicelui Theil pentru 2013 este aproape la
fel ca cea pentru anul 2002. A fost atins vârful de convergență în anul 2007, ceea ce coincide
cu una dintre concluziile analizei similare efectuate pentru numai 27 de state membre. Dacă
vom compara Figura 2.9 și Figura 2.10 pentru perioada dintre anii 2002 și 2013, se poate
observa că evoluția convergenței fiscale este aceeași în ambele cazuri. Prin urmare, putem
concluziona că adăugarea Croația la baza de date nu a influențat tendințele generale de
convergență fiscală în Uniunea Europeană. Există o perioadă de clară de convergență între anii
2002-2007 (marcată cu săgeți în Figura 2.10), care este parte a perioadei de convergență mai
îndelungată surprinsă în Figura 2.9.
51
Figura 2.10 Rezultate sigma-convergență Theil EU28 (2002-2013)
Sursa: Țibulcă, 2015b: 370
În finalul analizei sigma-convergneței Theil putem spune că ipoteza de cercetare poate fi
confirmată pentru EU15 pentru perioada dintre anii 1965 și 1994. Putem confirma, de
asemenea, ipoteza de cercetare pentru EU27 și EU28 până în anul 2007. Cu toate acestea, după
2007, tendințele de convergență fiscală remarcate pentru anii anteriori nu mai pot fi observate
pentru satele membre ale Uniunii Europene.
2.4. Extinderea studiilor empirice folosind beta-convergența
Acest subcapitol este axat pe conceptul de beta-convergență și are drept scop analiza evoluției
convergenței sistemelor fiscale ale statelor membre ale Uniunii Europene. Ipoteze de lucru o
reprezintă faptul că, odată cu trecerea timpului, sistemele fiscale ale stetelor membre au tendința
de a se apropia unele de altele. Pe de altă parte, este de așteptat ca atât extinderile repetate ale
Uniunii Europene, cât și criza financiară globală din anul 2008 să fi avut un impact negativ
asupra tendințelor de convergență fiscală ale statelor membre ale UE.
Metodologia cercetării pentru beta-convergență
Pentru a putea analiza evoluția tendințelor de convergență fiscală înregistrate la nivelul statelor
membre ale zonei euro, metoda folosită în acest studiu este beta-convergența. Noțiunea de beta-
convergență a fost inițial aplicată în economie pentru a analiza trendurile înregistrate de diferite
state atunci când vine vorba despre evoluția creșterii economice a acestora. Ipoteza de lucru
52
pentru beta-convergență este faptul că un stat mai puțin dezvoltat va crește din punct de vedere
economic mai repede decât un stat mai dezvoltat. Astfel, a luat naștere conceptul de „catching-
up” care surprinde idee că statul mai puțin dezvoltat îl va „prinde din urmă” economic vorbind,
la un moment dat, pe cel mai dezvoltat. O adaptare a acestui principiu va fi folosită în cele ce
urmează pentru a putea utiliza beta-convergența în analiza sistemelor fiscale ale statelor
membre ale Uniunii Europene.
Baza de date folosită cuprinde informații privind presiunea fiscală anuală totală la nivelul
fiecăruia dintre cele 28 de state membre ale UE. Presiunea fiscală totală (FP) este calculată ca
fiind procentul din PIB pe care îl reprezintă totalitatea veniturilor fiscale (inclusiv contribuțiile
sociale). Datele privind presiunea fiscală anuală totală au fost preluate din baza de date online
disponibilă pe site-ul Eurostat.
În ceea ce privește perioada de timp pentru care a fost realizată analiza, din cauza restricțiilor
impuse de disponibilitatea datelor, au fost delimitate trei perioade distince de analiză. Astfel,
au fost grupate și analizate informațiile disponibile pentru următoarele categorii:
statele care fac parte din EU15 pentru perioada 1965-1994;
statele care fac parte din EU27 pentru perioada 1995-2001;
statele care fac parte din EU28 pentru perioada 2002-2012.
Există două abordări privind noțiunea de beta-convergență, ambele au fost incluse în analiza
ale cărei rezultate se regăsesc în acest studiu. Prima dintre abordări am denumit-o abordarea
tradițională a beta-convergenței. Această abordare ne spune că există beta-convergență atunci
când există o relație negativă între rata de creștere medie a unei variabile și logaritmul valoarii
inițiale a variabilei respective (Esteve, 1999).
Pentru analiza bazată pe această primă abordare a beta-convergenței au fost estimate modele de
regresie de tipul:
1
𝑁∗ ln
𝐹𝑃𝑖𝑇
𝐹𝑃𝑖0= 𝑎 − 𝑏 ∗
ln 𝐹𝑃𝑖0
𝑁+ 휀𝑖
unde 𝑏 = 1 − 𝑒−𝛽𝑁 și FPiT reprezintă presiunea fiscală totală din statul i în anul T, FPi0
reprezintă presiunea fiscală totală din statul i în primul an al perioadei de studiu, N reprezintă
numărul total de ani din perioada de studiu.
A doua abordare este abordarea de tip serii de timp a beta-convergenței. Această abordare
include efectul de „catching-up” și convergența pe termen lung („long-run convergence”).
53
Efectul de „catching-up” apare atunci când, în decursul perioadei de studiu, distanța dintre cele
două serii de timp descrește și poate fi observat atunci când lipsește rădăcina unitate în seria de
timp care reprezintă diferența dintre cele două serii de timp inițiale. Convergența pe termen
lung apare atunci când în decursul perioadei de studiu diferența dintre cele două serii de timp
tinde către zero și poate fi observată atunci când seria de timp care reprezintă diferența dintre
cele două serii de timp inițiale nu prezintă nici rădăcină unitate și nici trend.
Rezultatele cercetării pentru beta-convergență
Prima parte a rezultatelor cercetării prezentate în această secțiune a lucrării se referă a abordarea
tradițională a beta-convergenței. Așa cum se observă din Figura 2.11, au fost estimate trei
regresii liniare. Prima regresie a fost estimată pe baza datelor aferente statelor EU15 pentru o
perioadă de 30 de ani, începând cu anul 1965 și până în 1994. A doua regresie a fost estimată
pentru o perioadă de 7 ani, folosind informații pentru statele EU27, iar ultima regresie a fost
estimată pentru 11 ani, perioada 2002-2012, utilizând informații pentru toate statele membre
ale UE din prezent.
Figura 2.11 Rezultate beta-convergență tradițională
Sursa: Țibulcă, 2015c
Pentru toate cele trei perioade de timp se observă faptul că sunt îndeplinite condițiile pentru a
putea spune că există beta-convergență între sistemele fiscale ale staelor membre, adică putem
observa în Figura 2.11 faptul că semnul coeficientului b și cel al coeficientului β sunt minus,
deci există o relație negativă între media ratei de creștere a presiunii fiscale anuale și logaritmul
valoarii inițiale a presiunii fiscale anuale.
Totuși, Figura 2.12 ne aduce informații suplimentare privind rezultatele estimărilor, rezultate
care nu pot fi neglijate. Valorile înregistrate de coeficientul R2 sunt foarte mici pentru ultimele
două perioade de timp, ceea ce nu permite validarea rezultatelor obținute pentru aceste
intervale. Astfel, singurul model care poate fi validat este cel pentru prima perioadă de analiză.
În acest context, putem spune doar că pentru statele EU15, pentru perioada cuprinsă între anii
1965 și 1994, există dovezi privind existența convergenței ficale de tip beta între aceste state.
Această concluzie este în conformitate cu rezultatele obținute ce alți cercetători din domeniu.
54
Pentru celelalte două perioade de timp, nu putem trage nicio concluzie privind existența beta-
convergenței fiscale.
Figura 2.12 Rezultate beta-convergență tradițională (continuare)
Sursa: Țibulcă, 2015c
A doua parte a rezultatelor cercetării se referă la cea de-a doua abordare a beta-convergenței,
cea bazată pe serii de timp. Rezultatele care vor fi prezentate în cele ce urmează arată dacă
diferența dintre presiunea fiscală anuală aferentă unui stat membru UE și un anumit nivel prag
tinde către zero de-a lungul perioadei de studiu.
Pentru această parte a cercetării am folosit doar informații privind presiunea fiscală anuală
pentru perioada 2002-2012, pentru toate cele 28 de state membre ale Uniunii Europene. A fost
necesar, de asemenea, să fie stabilite anumite valori-prag (engl. benchmark) către care se
presupune că se dorește să tindă valorile presiunii fiscale anuale pentru toate statele membre
ale Uniunii Europene. Au fost stabilite trei astfel de valori-prag. Prima dintre ele o constituie
valoare presiunii fiscale anuale totale pentru Germania. A fost aleasă Germania pentru că, în
prezent, este cea mai dezvoltată dintre economiile europene și atunci, folosind teoria care a dus
la introducerea inițială a studiului convergenței în economie, se presupune că economiile mai
puțin dezvoltate tind să le ajungă din urmă pe cele mai dezvoltate. Deci toate celelalte economii
europene ar trebui să tindă să ajungă din urmă economia germană și atunci presupunem că și
sistemele fiscale ar tinde să urmeze aceeași linie de dezvoltare. Figura 2.13 prezintă grafic
rezultatele obținute atunci când este aleasă presiunea fiscală înregistrată în Germania drept
benchmark (BK).
55
Figura 2.13 Rezultate beta-convergență serii de timp – BK Germania
Sursa: Țibulcă, 2015c
În Figura 2.13 sunt prezentate rezultatele obținute doar pentru căteva dintre statele membre ale
UE, deși analiza a fost realizată pentru toate cele 27 de state membre (cu excepția Germaniei).
Am ales această variantă de prezentare pentru că ar fi fost imposibil de citit graficul dacă ar fi
fost reprezentate 27 de linii pe acesta. Rezultatele prezentate reprezintă o sinteză a tuturor
rezultatelor pentru acest benchmark. Statele membre intră în una dintre următoarele categorii:
fie nu prezintă tendințe de convergență către sistemul fiscal al Germaniei (de exemplu Regatul
Unit, Slovenia sau Austria), fie prezintă tendințe de divergență față de presiunea fiscală
înregistrată în Germania (de exemplu Slovacia), fie arată ușoare tendințe de convergență (de
exemplu Ungaria sau Suedia).
Figura 2.14 Rezultate beta-convergență serii de timp – BK media EU28
Sursa: Țibulcă, 2015c
2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012
United Kingdom Portugal Austria Sweden
Hungary Slovakia Slovenia
0.0
2.0
4.0
6.0
8.0
10.0
12.0
14.0
2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012
Germany United Kingdom Portugal Sweden
Malta Hungary Poland Slovakia
56
A doua valoare-prag considerată o reprezintă valoarea medie a presiunii fiscale totale
înregistrate pentru întreaga Uniune Europeană. Ideea de la care am plecat este faptul că este
posibil ca sistemul fiscal german, deși aparține statului cel mai dezvoltat din punct de vedere
economic, să nu reprezinte totuși cea mai bună variantă de sistem fiscal pentru toate celelalte
state ale UE și, atunci, să existe state membre care să nu își propună să urmeze varianta de
politică fiscală aplicată de Germania. Din aceste considerente am considerat că trebuie alese și
alte valori-prag față de care să realizăm analiza pe care ne-am propus-o.
Figura 2.14 arată grafic rezultatele obținute atunci când media europeană a presiunii fiscale
anuale a fost considerată drept benchmark. Dar nici în această situație rezultatele nu au fost
similare pentru toate statele membre. Unele dintre ele par să tindă către valoare medie, cum ar
fi Suedia, Regatul Unit sau Malta, în timp ce alte state (de exemplu Slovacia sau Polonia)
prezintă o tendință de divergență față de valoare medie a presunii fiscale. Nefiind posibil să
tragem niște concluzii valabile pentru toate statele membre nici în acest caz, am decis alegerea
unei a treia valori-prag pentru a continua analiza.
Figura 2.15 Rezultate beta-convergență serii de timp – BK media new EU13
Sursa: Țibulcă, 2015c
0.0
2.0
4.0
6.0
8.0
10.0
12.0
14.0
16.0
18.0
2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012
Germany Italy Greece Sweden Czech Republic Slovenia
57
În baza unor studii realizate anterior (Vintilă et al, 2012) am observat faptul că, odată cu
extinderea Uniunii Europene, noile state membre nu au urmat, din punct de vedere fiscal,
politica de impozitare practicată de stale membre mai vechi ale Uniunii Europene. Dimpotrivă,
am constatat că statele membre mai vechi ale UE au început să își modifice sistemele fiscale
pentru a se apropia de ceea ce practică din punct de cedere al impozitării statele noi membre ale
UE. Din aceste considerente am ales ca nouă valaore-prag media presiunii fiscale totale anuale
înregistrate de cele 13 state membre mai noi ale Uniunii Europene (state care au aderat la UE
după anul 2002)9.
Figura 2.15 prezintă rezultatele obținute în urma analizei beta-convergenței fiscale pe baza
acestui nou benchmark. Deși am schimbat valoarea-prag folosită, rezultatele analizei în
continuare nu sunt similare pentru toate statele membre. Ceea ce se poate observa analizând
graficul din Figura 2.15 este faptul că Suedia arată tendițe de convegență către bechmark, dar
alte state membre prezintă tendințe de divergență (de exemplu Italia sau Slovenia). Grecia și
Cehia par să fie țările cele mai apropiate de media noilor state membre, dar și aceste două țări
prezintă o tendință divergentă în ultimii trei ani din perioada de studiu. Prin urmare, nici pentru
această valoare-prag nu putem concluziona că există beta-convergență fiscală între statele
membre ale Uniunii Europene.
Concluziile cercetării realizate pentru beta-convergență
În cadrul acestui subcapitol am încercat să stabilim dacă există tendințe de convergență fiscală
între sistemele de impozitare ale statelor membre ale Uniunii Europene și dacă tentativele de
convergență fiscală au fost afectate de valurile de extindere repetate ale Uniunii Europene și de
criza financiară mondială din anul 2008. Pentru a răspunde la aceste întrebări am folosit date
privind presiunea fiscală totală anuală pentru fiecare stat membru și am realizat o analiză
empirică a acestor informații pe baza beta-convergenței.
Pentru perioada cuprinsă între anii 1965 și 1994, pentru statele membre EU15 rezultatele
obținute sugerează existența unei relații negative între rata medie de creștere a presiunii fiscale
anuale și logaritmul valorii sale inițiale, ceea ce conduce la concluzia că a existat beta-
convergență fiscală la nivelul EU15 în perioada amintită anterior. Pentru celelalte două perioade
9 Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Bulgaria, România și
Croația
58
de studiu (1995-2001 și 2002-2012) nu am putut ajunge la aceeași concluzie privind existența
tendințelor de convergență fiscală între statele EU27, respectiv EU28.
Abordarea beta-convergenței din perspectiva seriilor de timp a fost realizată folosind informații
pentru statele EU28, pentru perioada 2002-2012. Au fost folosite trei valori-prag (benchmark):
(1) valoarea presiunii fiscale anuale înregistrate în Germania, (2) valoarea medie a presiunii
fiscale pentru EU28 și (3) valoarea medie a presiunii fiscale pentru cele mai noi 13 state membre
ale UE. Indiferent de valoarea-prag la care ne-am raportat nu am putut concluziona că există
tendințe de beta-convergență fiscală pentru toate statele membre ale Uniunii Europene.
59
CAPITOLUL 3.
Abordări empirice ale convergenței fiscale la nivel regional în
Uniunea Europeană
Acest capitol al lucrării are drept scop încercarea de a stabili dacă există elemente de
convergență fiscală regională care pot fi găsite la nivelul Uniunii Europeane. Pentru a atinge
acest obiectiv, statele membre ale Uniunii Europene au fost împărțite în patru regiuni, după cum
urmează: Nord UE (Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Suedia și Finlanda), Vest UE
(Franța, Germania, Irlanda, Regatul Unit și Austria), Sud UE (Italia, Grecia, Cipru, Portugalia,
Spania, și Malta) și Est UE (Ungaria, Polonia, Slovacia, Letonia, Lituania, Estonia, Slovenia,
Republica Cehă, Bulgaria, România și Croația). Pentru fiecare regiune, convergența fiscală
va fi analizat folosind sigma-convergența calculată pe baza coeficientului de variație și a
indicelui Gini.
În scopul de a defini sistemul de impozitare a unei țări, presiunea fiscală totală a fost folosită
ca un proxy. Prin urmare, baza de date pe care se bazează rezultatele conține informații cu
privire la presiunea fiscală anuală totală pentru fiecare dintre statele membre. Presiunea fiscală
totală este prezentată ca procent din PIB șise calculează pe baza veniturile totale obținute de
stat din impozite. Datele au fost extrase din baza de date Eurostat, precum și din baza de date
on-line a OECD.
Perioada de timp luată în considerare este diferită pentru fiecare regiune, în funcție de datele
disponibile pentru statele membre incluse în regiunea respectivă. Prin urmare, perioada de timp
cea mai extinsă, care începe din 1965 și se încheie în 2013, a fost utilizată pentru regiunea Vest
UE și pentru regiunea de Nord UE. Pentru regiunea Sud UE, datele privind presiunea fiscală
totală sunt disponibile numai pentru perioada dintre anii 1995 și 2013. Pentru ultima regiune,
Est UE, informațiile cu privire la presiunea fiscală sunt disponibile doar începând din 2002 și
până în 2013. Aceast aspect a redus perioada de analiză pentru această regiune la numai 12 ani.
Dimensiunea restrânsă a bazei de date utilizate pentru ultima regiune ar putea fi văzută ca fiind
un punct slab al cercetării. Cu toate acestea, dacă luăm în considerare faptul că cel mai nou stat
membru, Croația, face parte din aceasta ultimă regiune și acest stat a început procedurile de
aderarea abia în anul 2003, putem spune că orice date anterioare anului 2002 ar fi lipsite de
relevanță pentru cercetarea noastră. Argumentul principal pentru afirmația anterioară îl
60
constituie faptul că înainte de anul 2002, când Croația nu lua încă în considerare aderarea la
Uniunea Europeană, nu putem presupune că aceasta făcea eforturi pentru a se alinia la
standardele UE.
3.1. Analiză empirică a convergenței fiscale în zona Nord UE
Așa cum am menționat anterior, zona Nord UE include șase state membre ale UE: Belgia,
Olanda, Luxemburg, Danemarca, Suedia și Finlanda. În urma analizei realizate, așa cum se
poate obsserva din Figura 3.1, tendința generală atât pentru CV, cât și indicele Gini este ușor
descendentă. Astfel, existența convergenței fiscale în această regiune devine o temă de
dezbatere. Graficul relevă faptul că nu putem trage o concluzie clară și unică pentru întreaga
perioadă de timp cuprinsă între anii 1965 și 2013. Cu toate acestea, au existat perioade mai
scurte de timp, în timpul cărora tendințele de convergență fiscală pot fi observate. Astfel de
perioade sunt anii 1970-1976 sau 1979-1985. În ultimii ani, între 1999 și 2003, nu pot fi
observate tendințe de convergență fiscală în regiunea Nord UE.
În ultimii ani ai perioadei de analiză, reprezentările grafice de pe Figura 3.1 sunt aproape
paralele cu axa orizontală, ceea ce înseamnă că nu au existat schimbări în tendințele de
impozitare din această regiune. Totuși, în ultimul an al perioadei de analiză, ambele linii de pe
grafic par să înregistreze o creștere, iar orice creștere a valorii celor doi coeficienți indică o lipsă
de convergență fiscală în regiunea Nord UE.
Figura 3.1 Sigma-convergență regională – CV și Gini – Nord UE
Sursa: Țibulcă, 2015a: 144
0
0.02
0.04
0.06
0.08
0.1
0.12
0.14
0.16Nord UE
CV GINI
61
În conformitate cu informațiile din Tabelul 3.1, convergență fiscală în regiunea Nord UE a atins
apogeul în anul 1965, primul an al perioadei de timp inclusă în analiză. Cu toate acestea,
diferența dintre valorile înregistrate de CV și indicele Gini în 1965 și cele din ultimii ani nu este
una foarte mare (0,02 pentru CV și 0,01 pentru indicele Gini, calcule realizate folosind valorile
din anul 2012), ceea ce conduce la concluzii favorabile în ceea ce privește posibila evoluția
viitoare a convergenței fiscale în această regiune.
Valorile maxime atât pentru CV, cât și pentru indicele Gini au fost atinse în anul 1970, ceea ce
înseamnă că a fost anul în care sistemele de impozitare ale statelor membre incluse în regiunea
Nord UE au prezentat cele mai pronunțate diferențe. Deoarece valorile pentru ambii coeficienții
au scăzut semnificativ din anul 1970, se poate concluziona că există ușoare tendințe de
convergență fiscală din regiunea de nord a UE.
Tabelul 3.1 Valori maxime și minime pentru CV și Gini – Nord UE
CV GINI
Valoare An Valoare An
Max 0.150041 1970 0.078828 1970
Min 0.059977 1965 0.033298 1965
Sursa: calcule proprii
În ceea ce privește analiza convergenței fiscale regionale, realizată pe baza indicelui Theil
pentru regiunea Nord UE, rezultatele obținute sunt prezentate grafic în Figura 3.2. Tendința
generală a valorilor indicelui Theil este una ușor ascendentă. Forma graficului conduce la o
concluzie de lipsă de convergență fiscală pentru această regiune. Totuși, există câteva perioade
de convergență fiscală mai scurte pentru aceste șase state membre. De exemplu, 1979-1985 sau
2005-2009, ambele marcate printr-un cerc în Figura 3.2.
Figura 3.2 Sigma-convergență regională – indice Theil – Nord UE
Sursa: Țibulcă, 2015b: 371
62
Vârful de convergență pentru această regiune a fost atins în anul 1965 (primul an al analizei),
iar acest aspect întărește concluzia privind lipsa de convergență fiscală globală între statele
membre incluse în această regiune a UE. Așa cum se poate constata comparând figurile 3.1 și
3.2, concluziile stabilite pe baza analizei CV sunt confirmate de studiile realizate pentru indicele
Gini și indicele Theil.
3.2. Cercetare empirică a convergenței fiscale în zona Vest UE
Regiunea Vest UE a fost delimită astfel încât să includă cinci state membre ale UE: Franța,
Germania, Irlanda, Regatul Unit și Austria. Figura 3.3 prezintă o comparație între evoluția CV
și evoluția indicelui Gini pentru regiunea Vest UE. Ambii indicatori au fost calculați în baza
metodologiei prezentate anterior, în scopul realizării unei analize a tendințelor fiscale din
această regiune a Uniunii Europene. Trendul general pentru ambii coeficienți este unul
ascendent, care arată lipsa de convergență fiscală în regiunea Vest UE pentru perioada cuprinsă
între anii 1965 și 2013. Cu toate acestea, dacă luăm în considerare perioade de timp mai limitate,
putem observa că au fost tendințe de convergență clare pentru perioada cuprinsă între anii 1979
și 1984, precum și între anii 2003 și 2007. Totuși, pentru cei mai recenți ani de analiză, 2007-
2013, atât CV, cât și indicele Gini prezintă o tendință de creștere, care duce la concluzia că cele
cinci statele membre incluse în regiunea Vest UE au decis să-și sacrifice pe termen scurt
obiective de convergență fiscală, pentru a se concentra pe problemele recente cauzate de criza
financiară mondială și consecințele sale.
Figura 3.3 Sigma-convergență regională – CV și Gini – Vest UE
Sursa: Țibulcă, 2015a: 143
0
0.02
0.04
0.06
0.08
0.1
0.12
0.14
0.16
1965
1967
1969
1971
1973
1975
1977
1979
1981
1983
1985
1987
1989
1991
1993
1995
1997
1999
2001
2003
2005
2007
2009
2011
2013
Vest UE
CV GINI
63
Tabelul 3.2 prezintă valorile minime și maxime la care au ajuns CV și indicele Gini pentru
regiunea Vest UE. Una dintre concluziile remarcabile ale datelor din tabel o reprezintă faptul
că ambii coeficienți ating valorile extreme (cea mai mare valoare, respectiv cea mai mică
valoare) în aceiași ani.
Tabelul 3.2 Valori maxime și minime pentru CV și Gini – Vest UE
CV GINI
Valoare An Valoare An
Max 0.149465 2013 0.084453 2013
Min 0.053259 1976 0.028818 1976
Sursa: calcule proprii
Un alt rezultat important care poate fi observat în Tabelul 3.2 este faptul că de vârf de
convergență fiscală pentru regiunea Vest UE a fost atins în anul 1976; în timp ce, în anul 2013,
sistemele fiscale ale statelor membre incluse în această regiune au prezentat mai multe diferențe
decât oricând înainte (vârful de „divergență” fiscală).
Pentru regiunea Vest UE a fost realizată și o analiză a sigma-convergenței pe baza indicelui
Theil, iar rezultatele sunt prezentate grafic în Figura 3.4. Tendința generală este una ascendentă,
ceea ce indică o lipsă de convergență fiscală pentru această regiune, pentru întreaga perioadă
cuprinsă între anii 1965 și 2013. Cu toate acestea, există două perioade de convergență mai
scurte, marcate prin cercuri în Figura 3.4: 1979-1984 și 2003-2007. Vârful de convergență
pentru această regiune a fost realizat în anul 1976, iar valoarea indicelui Theil pentru anul 2013
(ultimul an inclus în analiză) este mult ridicată decât cea din anul 1976. Acest fapt susține, de
asemenea, concluzia lipsei de convergență fiscală pentru această regiune a Uniunii Europene.
Figura 3.4 Sigma-convergență regională – indice Theil – Vest UE
Sursa: Țibulcă, 2015b: 371
64
3.3. Studiu empiric privind convergența fiscală în zonele Sud UE și Est UE
Acest subcapitol prezintă rezultatele analizei sigma-convergenței fiscale pentru regiunile Sud
UE și Est UE. Delimitarea regiunilor în vederea analizei empirice a convergenței fiscale constă
în includere a șase state membre în regiunea Sud UE (Italia, Grecia, Cipru, Portugalia, Spania,
și Malta) și 11 state membre în regiunea Est UE (Ungaria, Polonia, Slovacia, Letonia, Lituania,
Estonia, Slovenia, Republica Cehă, Bulgaria, România și Croația).
Rezultate pentru regiuea Sud UE
Rezultatele obținute în urma cercetării empirice asupra sigma-convergenței fiscale pentru
regiunea Sud UE sunt interesante, deoarece ambele linii din Figura 3.5 arată o tendință
descendentă clară pentru întrega perioadă de timp inclusă în studiu. Prin urmare, putem spune
că pentru regiunea Sud UE, există tendințe de convergență fiscale pentru perioada cuprinsă între
anii 1995 și 2013. A existat convergență fiscală în mod evident între anii 1995 și 2005. Cu toate
acestea, după anul 2005, trendul descendent este mai puțin pronunțat pentru ambii coeficienți.
După o ușoară creștere în perioada 2005-2009, ambii coeficienți au înregistrat valori care
început să scadă din nou. Aceasta este o tendință dezirabilă din punct de vedere al convergenței
fiscale. Totuși, un rezultat mai puțin încurajator îl reprezintă faptul că în ultimul an de analiză
(2013), ambii coeficienți au început din nou să crească ușor, trend care arată o lipsă de
convergență fiscală.
Figura 3.5 Sigma-convergență regională – CV și Gini – Sud UE
Sursa: Țibulcă, 2015a: 145
0
0.05
0.1
0.15
0.2Sud UE
CV GINI
65
Vârful de convergență pentru regiunea Sud UE a fost atins în anul 2005, atunci când atât CV,
cât și indicele Gini au înregistrat valorile lor minime. Din păcate, după acel an, valorile ambilor
coeficienți au început să crească și valorile pentru anul 2013 sunt semnificativ mai mari decât
cele din anul 2005. Acest lucru indică existența unor „divergențe” fiscale în regiunea Sud UE
în prezent. Cu toate acestea, valorile actuale sunt mult mai mici decât cele din 1997, când ambii
coeficienți au înregistrat valorile lor maxime, iar sistemele fiscale ale statelor membre incluse
în regiunea Sud UE au prezentat cele mai mari diferențe din cursul întregii perioade analizate.
Tabelul 3.3 Valori maxime și minime pentru CV și Gini – Sud UE
CV GINI
Valoare An Valoare An
Max 0.176417 1997 0.097368 1997
Min 0.058232 2005 0.028203 2005
Sursa: calcule proprii
Analiza realizată pe baza indicelui Theil pentru regiunea Sud UE, pentru perioada cuprinsă între
anii 1995 și 2013, sunt prezentate în Figura 3.6. Tendința generală a liniei graficului este una
descendentă, ceea ce indică prezență convergenței fiscale între sistemele fiscale ale acestor șase
țări. O perioadă de convergență clară se poate observa între anii 1997 și 2005, perioadă marcată
prin săgeți în Figura 3.6. Vârful de convergență conform analizei Theil a fost atins pentru
această regiune în anul 2005, ceea ce confirmă concluziile celor două analize prezentate mai
sus pentru aceleași state membre. În ciuda concluziei generale privind existența tendințelor de
convergență fiscală pentru întreaga perioadă, valorile indicelui Theil pentru ultimii trei ani
incluși în studiu au crescut de la un an la altul, ceea ce arată că în prezent sistemele de impozitare
ale acestor șase state membre sunt mai converg.
Figura 3.6 Sigma-convergență regională – Theil – Sud UE
Sursa: Țibulcă, 2015b: 372
66
Rezultate pentru regiunea Est UE
Regiunea Est UE este cea mai extinsă dintre toate cele patru regiuni analizate în ceea ce privește
numărul de state membre incluse și, în consecință, numărul de sistem de impozitare luate în
considerare în analiză. Cu toate acestea, rezultatele de cercetare pentru această regiune nu
conduc la o concluzie inechivocă în ceea ce privește convergența fiscală. Tendința generală atât
pentru CV, cât și pentru indicele Gini este ușor ascendentă, dar nu poate duce la o concluzie
clară privind lipsa de convergență fiscală. Acest lucru din cauză că pentru majoritatea anilor
cuprinși în perioada de timp studiată, ambele linii din Figura 3.7 sunt aproape paralele cu axa
orizontală. Această observație indică faptul că nu au fost realizate schimbări semnificative
privind fiscalitatea în regiunea Est UE în perioada curpinsă între anii 2002 și 2013.
Un alt aspect care trebuie subliniat este faptul că cercetarea pentru această regiune a fost
realizată doar pentru o perioadă de 12 ani. Deși aceasta este perioada de timp cea mai extinsă
pentru care există informații disponibile pentru analiză la acest moment, rezultatele nu sunt la
fel de concludente ca în cazul unora dintre celelalte regiuni analizate.
Sistemele fiscale ale statelor membre incluse în regiunea Est UE au prezentat cele mai
pronunțate tendințe „divergente” în perioada 2009-2012, cândcei doi coeficienți calculați au
atins valori maxime. Spre deosebire de rezultatele pentru celelalte trei regiuni, pentru statele
membre ale Est UE ambii coeficienți nu ating maximul în același an. Aspectul cel mai
nefavorabil din punct de vedere al existenței tendințelor de convergența fiscală este faptul că
unul dintre coeficienți (CV) a ajuns la această valoare maximă în 2012, deci foarte recent.
Figura 3.7 Sigma-convergență regională – CV și Gini – Est UE
Sursa: Țibulcă, 2015a: 146
0
0.05
0.1
0.15
East EU
CV GINI
67
Vârful de convergență pentru regiunea Est UE a fost atins în anul 2006, atunci când atât CV,
cât și indicele Gini au înregistrat valorile lor minime. O observație pozitivă în ceea ce privește
viitoarele tendințe de convergență fiscală o reprezintă faptul că ambii coeficienți au scăzut ca
valoare în anul 2013, în comparație cu anul 2012. Acest lucru arată că, în anii viitori,
convergență fiscală ar putea fi prezentă în regiunea Est UE.
Tabelul 3.4 Valori maxime și minime pentru CV și Gini – Est UE
CV GINI
Valoare An Valoare An
Max 0.129719 2012 0.072869 2009
Min 0.100999 2006 0.055686 2006
Sursa: calcule proprii
Ca și pentru celelalte trei regiuni, și pentru regiunea Est UE a fost completată analiza empirică
bazată pe CV și indicele Gini printr-un studiu al sigma-convergenței folosind indicele Theil.
Rezultatele obținute pentru perioada 2002-2013 sunt prezentate în Figura 3.8. Tendința generală
a liniei graficului este una ușor ascendentă, ceea ce înseamnă o lipsă de convergență fiscală
între sistemele fiscale ale țărilor incluse în această regiune. Având în vedere perioada de timp
redusă, nu au fost luate în considerare perioade de convergență mai scurte. A fost atins vârful
de convergență pentru această regiune în anul 2006, iar tendințele de „divergența” fiscală care
au urmat ar putea fi explicate prin faptul că după anul 2008 au început să fie luate măsuri pentru
a contracara efectele crizei financiare globale, iar unele dintre aceste măsuri au fost de natură
fiscală.
Figura 3.8 Sigma-convergență regională – Theil – Est UE
Sursa: Țibulcă, 2015b: 373
68
Ipoteza de cercetare care susținea existența tendințelor de convergență fiscală la nivel regional
în Uniunea Europeană a fost doar parțial confirmată pentru regiunea Sud UE, pentru perioada
curpinsă între anii 1997 și 2005. Pentru celelalte trei regiuni, ipoteza a fost respinsă în ansamblu.
Cu toate acestea, au fost gasite dovezi ale existenței unor perioade de convergență fiscală mai
scurte. Pentru regiunea Nord UE, au existat dovezi de convergență fiscale între anii 1979-1985
și 2005-2009. Pentru zona Vest UE au fost stabilite drept perioade de convergență fiscală anii
1979-1984 și 2003-2007. Iar pentru regiunea Est UE, analiza empirică realizată nu a condus la
dovezi semnificative ale existenței unor tendințe de convergență fiscală.
3.4. Analiză empirică a convergenței fiscale în zona euro
La nivelul Uniunii Europene, una dintre preocupările de bază ale decidenților referitor la
politica fiscală este diminuarea concurenței fiscale neloiale dintre statele membre. Una dintre
modalitățile prin care poate fi realizat acest obiectiv o reprezintă atingerea unui grad cât mai
ridicat de convergență fiscală între statele membre ale UE. La nivelul literaturii de specialitate,
există variate concepții legate de noțiunea de „convergență”. În plus, nici asupra definiției
„convergenței fiscale” nu există o părere unanim acceptată sau măcar una care să mulțumească
majoritatea cercetătorilor.
Astfel, în literatura de specialitate se diferențiază noțiunile de „fiscal convergence” și „tax
convergence”. Prima dintre acestea se referă la convergența statelor către criterii de la
Maastricht și este larg utilizată de către cercetătorii din domeniu. Câteva exemple ar fi: De
Bandt și Mongelli (2000), Blot și Serranito (2006), Kocenda et al. (2008). Al doilea termen se
referă la o convergență a sistemelor fiscale ale statelor membre ale UE. Această accepțiune este
utilizată, printre alții și de Esteve et al. (2000), Sosvilla et al. (2001), Zodrow (2003), Delgado
(2006), Kemmerling (2010), Delgado și Presno (2011) în cadrul abordărilor pe care se bazează
studiile publicate pe această temă. Cu alte cuvinte, convergența fiscală către criteriile de la
Maastricht nu are aceeași semnificație cu noțiunea de convergență fiscală a sistemelor de
impozitare naționale, cu toate elementele pe care acestea le reunesc. Atunci când analizele
științifice vizează convergența fiscală a statelor membre ale zonei euro, diferențe dintre cele
două accepțiuni ies clar în evidență.
Zona euro cuprinde 19 state membre ale Uniunii Europene. Pe lângă aceste state membre oficial
ale zonei euro, există patru alte state care folosesc moneda europeană în baza unui acord special,
deși nu fac parte din Uniunea Europeană (Andorra, Monaco, San Marino și Vaticanul). Există
69
și state care folosesc moneda euro fără a avea încheiat niciun acord oficial (Kosovo și
Muntenegru). Ca regulă generală, orice stat care devine membru al Uniunii Europene se obligă
ca, în momentul în care îndeplinește criteriile de aderare (criteriile de la Maastricht), să devină
și membru al zonei euro. Cu toate aceste, Regatul Unit, spre exemplu, beneficiază de o clauză
de abținere (engl. opt-out clause) care îi dă dreptul să nu se alăture zonei euro chiar dacă ar
îndeplini criteriile de la Maastricht.
Un caz special în Uniunea Europeană este cel al Danemarcei, care beneficiază și ea de o clauză
opt-out, dar se află în prezent în ERMII. Aceasta este ultima etapă de dinainte de aderarea la
zona euro și înseamnă că moneda națională este legată de moneda euro și nu poate fluctua față
de aceasta decât în interiorul unei bande extrem de înguste (+/- 2%). Deși nu există niciun fel
de garanții în acest sens, în studiul care urmează am considerat că Danemarca va deveni în cel
mai scurt timp membră a zonei euro.
Studiul din cadrul acestui subcapitol reprezintă o analiză a tendințelor de convergență fiscală
pentru statele din zona euro. Ipoteza care se dorește a fi testată este dacă existența convergenței
către criteriile de la Maastricht conduce și la o convergență a sistemelor de impozitare. Metoda
de analiză este tot sigma-convergența calculată pe baza acelorași măsuri ale diversității:
coeficientul de variație, indicele Gini și indicele Theil.
Figura 3.9 Sigma-convergență zona euro – CV și Gini (1995-2013)
Sursa: calcule proprii
Prima parte a analizei empirice se bazează pe informații pentru cele 19 state membre în prezent
ale zonei euro, pentru perioada cuprinsă între anii 1995 și 2013. Figurile 3.9 și 3.10 prezintă
sub formă grafică rezultatele obținute în urma calculelor efectuate. Nu au fost reprezentate
70
valorile obținute pentru toți cei trei indicatori într-un singur grafic deoarece valorile obținute în
urma calculelor bazate pe indicele Theil sunt considerabil mai mici decât celelalte două seturi
de valori, ceea ce nu ar fi permis observarea trendului urmat de indicele Theil prin comparație
cu ceilalți doi coeficienți.
Dacă privim comparativ cele două grafice, putem observa că trendul este același indiferent de
abordarea folosită. Astfel, fiecare metodă nu doar le completează pe celelalte, dar și contribuie
la confirmarea rezultatelor obținute.
În ansamblu, nu putem spune că există dovezi ale convergenței fiscale deoarece nu se poate
observa un trend clar descendent al valorilor indicatorilor de-a lungul perioadei de analiză.
Totuși, pentru perioada mai restrânsă temporal cuprinsă între anul 1996 și anul 2007, forma
liniilor de pe cele două grafice este una descendentă, ceea ce ne permite să considerăm perioada
respectivă ca fiind o perioadă de convergență a sistemelor de impozitare ale statelor membre
ale zonei euro.
Figura 3.10 Sigma-convergență zona euro – Theil (1995-2013)
Sursa: calcule proprii
Începând cu anul 2008 trendul este unul ascendent, deci nu mai putem spune că există dovezi
privind convergența fiscală. Valoarea înregistrată de toți cei trei coeficienți în anul 2013 este
mai mică decât valorile din anul precedent, ceea ce ar putea sugera începutul unei noi perioade
de convergență fiscală pentru statele zonei euro. Un alt rezultat care trebuie remarcat este faptul
că, dacă ar fi să comparăm rezultatele obținute pentru zona euro cu cele obținute pentru aceeași
perioadă de studiu pentru întreaga Uniune Europeană (indiferent că analizăm statele EU-27 sau
71
statele EU-28), constatăm că acestea sunt similare. Chiar și vârful de convergență este același
atât pentru zona euro, cât și pentru UE, fiind atins în anul 2007.
Așa cum am mai precizat, Danemarca este în prezent foarte aproape de a deveni stat membru
al zonei euro. Din acest motiv, în partea a doua a analizei am încercat să stabilim dacă includerea
Danemarcei în eșantion modifică concluziile prezentate pe larg mai sus. Astfel, analiza a fost
reluată folosind aceiași trei coeficienți, pentru aceeași perioadă de 19 ani, dar utilizând
informații privind presiunea fiscală anuală din 20 de state (19 membre ale zonei euro și
Danemarca). Rezultatele obținute sunt prezentate grafic în figurile 3.11 și 3.12.
Figura 3.11 Sigma-convergență zona euro și Danemarca – CV și Gini
(1995-2013)
Sursa: calcule proprii
Similar cu ceea ce am constatat anterior, și în cazul acestor două figuri se observă faptul că toți
cei trei coeficienți (CV, indicele Gini și indicele Theil) conduc la valori care dau forme identice
ale graficelor. Mai mult decât atât, aceste evoluții sunt surprinzător de similare cu cele care au
rezultat în urma analizei precedente.
72
Figura 3.12 Sigma-convergență zona euro și Danemarca – Theil (1995-2013)
Sursa: calcule proprii
Se constată aceeași lipsă a tendințelor de convergență fiscală pentru întreaga perioadă de
analiză, dar există o perioadă de convergență între anul 1996 și anul 2007. Vârful de
convergență se înregistrează și în acest nou context tot în anul 2007, iar anul 2013 pare să indice,
din nou, începutul unei noi perioade de convergență fiscală pentru cele 20 de țări incluse
în analiză.
Prin urmare, se impune concluzia că includerea Danemarcei în zona euro nu va afecta în mod
semnificativ tendințele generale de convergență a sistemelor fiscale naționale. Aceste sisteme
naționale de impunere au fost definite pe baza presiunii fiscale anuale totale înregistrată la
nivelul fiecărui stat analizat, iar infomațiile prelucrate acoperă o perioadă de aproape două
decenii.
Astfel, concluzia generală a cercetării este respingerea ipotezei inițiale. Analiza empirică a fost
axată pe sigma-convergență calculată pe baza coeficientului de variație, a indicelui Gini și a
indicelui Theil. Sistemele fiscale au fost asimilate cu presiunea fiscală totală anuală pe care o
înregistrează statul analizat, fiind colectate informații pentru perioada 1995-2013. Dar, prin
prisma rezultatelor obținute, nu reiese faptul că în urma convergenței fiscale către criteriile de
la Maastricht se realizează și o convergență a sistemelor de impozitare ale statelor respective.
73
Concluzii
Obiectivul fundamental al demersului științific din cadrul acestei lucrări îl constituie analiza
convergenței fiscale la nivelul Uniunii Europene extinse (UE-28) din perspectiva presiunii
fiscale. Pentru atingerea acestui scop au fost folosite diverse baze de date (cuprinzând informații
privind Uniunea Europeană) și un spectru larg de metode de analiză (analiză statistico-
descriptivă, analiză econometrică, analiză statistico-matematică). Concluziile obținute sunt în
concordanță cu rezultatele așteptate ale cercetării, sunt corelate cu literatura de specialitate din
domeniu și deschid noi direcții de cercetare pentru viitor.
Analiza statistico-descriptivă a sistemelor fiscale din Uniunea Europeană a subliniat
diversitatea abordărilor statelor europene în ceea ce privește domeniul fiscal. În multe dintre
statele europene presiunea fiscală indirectă o depășește pe cea directă, ceea ce înseamnă că
majoritatea țărilor din Uniunea Europeană își bazează veniturile bugetare pe colectarea
impozitelor indirecte. Aceasta este situația în statele baltice (Letonia, Lituania), dar și statele
din estul Europei (Bulgaria, Ungaria, România, Polonia sau Slovenia). Unele state membre
preferă să își orienteze politica fiscală pe impozitarea directă. Acesta este, de exemplu, cazul
Danemarcei. Desigur, există și câteva state membre unde cele trei componente ale sistemului
fiscal dețin ponderi echilibrate din PIB. Acestea sunt, de regulă, statele membre „vechi” ale
Uniunii Europene, cum ar fi: Belgia, Germania, Italia, Luxembourg, Austria sau Portugalia.
Convergența fiscală la nivelul Uniunii Europene privită ca un tot unitar (abordarea unitară) a
fost analizată folosind metoda sigma-convergenței calculată pe baza coeficientului de variație,
a indicelui Gini și a indicelui Theil. Putem concluziona că au existat mai multe perioade de
convergență fiscală pentru statele membre ale Uniunii Europene, cea mai recentă dintre acestea
începând din anul 1996 și încheindu-se în anul 2007. Vârful de convergență fiscală a fost
realizat în anul 2007, chiar înainte de criza financiară globală care a determinat inversarea
tendinței de convergență fiscală. Includerea a 12 state noi în baza de date începând cu anul 1995
a dus la un declin în ceea ce privește tendințele de convergență fiscală. Dar adăugarea ulterioară
a Croației la baza de date în anul 2002 nu a avut același efect. Per total, rezultatele oferite de
indicele Gini și de indicele Theil sprijină pe deplin și confirmă în totalitate concluziile inițiale
formulate pe baza coeficientului de variație.
Convergența fiscală regională la nivelul Uniunii Europene (abordarea regională) a fost
analizată folosind aceeași metodă a sigma-convergenței calculată tot pe baza celor trei măsuri
74
ale diversității: coeficientului de variație, indicele Gini și a indicele Theil. Ipoteza de cercetare
care susținea existența tendințelor de convergență fiscală la nivel regional în Uniunea
Europeană a fost doar parțial confirmată pentru regiunea Sud UE, pentru perioada curpinsă între
anii 1997 și 2005. Pentru celelalte trei regiuni, ipoteza a fost respinsă în ansamblu. Cu toate
acestea, au fost descoperite dovezi privitoare la existența unor perioade de convergență fiscală
mai scurte. Pentru regiunea Vest UE au fost stabilite următoarele perioadele de convergență:
1979-1984 și 2003-2007. Pentru regiunea Nord UE, au existat dovezi de convergență fiscale
între anii 1979-1985 și 2005-2009. Pentru regiunea de Est a UE nu a fost găsită nicio dovadă
semnificativă de convergență fiscală.
Ultima parte a abordării regionale a convergenței a constat în realizarea unei analize a
convergenței sistemelor de impozitare naționale ale statelor din zona euro. S-a dorit un răspuns
la întrebarea dacă atingerea criteriilor de la Maastricht conduce în mod implicit și la
convergența sistemelor fiscale. În urma analizei realizate folosind sigma-convergența nu s-au
putut găsi dovezi clare care să permită formularea unui răspuns afirmativ la întrebarea inițială.
Consider că prin cercetarea întreprinsă obiectivul fundamental al lucrării privind analiza analiza
convergenței fiscale la nivelul Uniunii Europene extinse (UE-28) din perspectiva presiunii
fiscale, a fost atins. Pertinența rezultatelor cercetării este confirmată prin diseminarea acestora
constând în prezentări în cadrul unor conferințe internaționale și publicarea unor articole în
reviste de specialitate naționale și internaționale, indexate în baze de date internaționale.
Principala direcție a cercetărilor viitoare se va orienta spre continuarea analizei începute în
această lucrare folosind β-convergența, prin adaptarea unei metode existente sau construirea
unei noi metode de studiu a convergenței fiscale la nivelul statelor membre ale Uniunii
Europene, care să poată fi aplicată pentru zona euro și chiar pentru EU-28. Una dintre provocări
o constituie dimensiunea redusă a bazei de date disponibile pentru analiză, ceea ce afectează în
mod clar acuratețea oricăror concluzii. O altă provocare o constituie însăși adaptarea
conceptului de β-convergență, care a fost inițial construit pentru analiza creșterii economice, la
utilizarea în domeniul impozitării unde presiunea fiscală nu trebuie neapărat să crească pentru
a converge către un nivel (engl. benchmark) prestabilit.
75
SURSE BIBLIOGRAFICE
Afonso, A. și Rault, C. (2010) „What do we really know about fiscal sustainability in the EU?
A Panel Data Diagnostic”, Review of World Economics, vol. 145(4): 731-755
Albouy, D. (2009) „The Unequal Geographic Burden of Federal Taxation”, Journal of Political
Economy, vol. 117 (4): 635-667
Arnold, J. (2008) „Do Tax Structures Affect Aggregate Economic Growth?: Empirical
Evidence from a Panel of OECD Countries”, OECD Economics Department Working
Papers, No. 643, OECD Publishing, [Online] http://dx.doi.org/10.1787/236001777843
Avi-Yonah, R.S. (2010) „Tax Convergence and Globalization, University of Michigan Law &
Economy”, Empirical Legal Studies Center, Working Paper No. 214, [Online],
http://ssrn.com/abstract=1636299
Ayala, A. și Blazsek,S. (2012) „How has the financial crisis affected the fiscal convergence of
Central and Eastern Europe to the Eurozone?”, Applied Economic Letters, vol. 19(5):
471-476
Baumol, W.J. (1986) „Productivity growth, convergence and welfare: what the long run data
show”, American Economic Review, vol.76: 1072-1085
Baza de date online Eurostat (2014) http://ec.europa.eu/eurostat/data/database
Barro, R.J. și Sala-i-Martin,X. (1992) „Convergence”, Journal of Political Economy,
vol.100(21): 223-251
Berger, H., Kopits, G. și Szekely, I. (2004) „Fiscal Indulgence in Central Europe: Loss of the
External Anchor? ”, IMF Working Paper, nr.62
Blot, C. și Serranito, F. (2006) „Convergence of fiscal policies in EMU: a unit-root tests
analysis with structural break”, Applied Economics Letters, vol. 13: 211-216
Browning, E.K. (1978) „The Burden of Taxation”, The Journal of Political Economy,
vol. 86(4): 649-671
Buti, M. și Giudice, G. (2002) „Maastricht’s fiscal rules at ten: An assessment”, Journal of
Common Market Studies, vol. 40(5): 823-848
Carlino, G.A. și Mills,L. (1993) „Are U.S. regional incomes converging? A time series
analysis”, Journal of Monetary Economics, vol. 32(2): 335-346
Collins, D. (2001) „The Relationship between Business Confidence Surveys and Stock Market
Performance”, Investment Analysts Journal, vol.54: 9-17
Corsetti, G. și Roubini, N. (1995) „Political biases in fiscal policy: Reconsidering the case for
the Maastricht Fiscal Criteria”, (în) Eichengreen, Frieden și von Hagen (ed.), Monetary
76
and fiscal policy in an integrated Europe, European and Transatlantic Studies,
pp. 118-137, Londra
Cuadrado-Roura, J. R., García-Greciano, B. și Raymond, J. L. (1999) „Regional convergence
in productivity and productive structure: The Spanish case”, International Regional
Science Review, vol. 22(1): 35-53
Durlauf, S.N. și Johnson, P. A. (1995) „Multiple Regimes and Cross-Country Growth
Behaviour”, Journal of Applied Econometrics, vol. 10: 365-384
De Bandt, O. și Mongelli, F. P. (2000) „Convergence of fiscal policies in the euro area”,
Working Paper 20, European Central Bank
De Long, J. B. (1988) „Productivity Growth, Convergence, and Welfare: Comment”, The
American Economic Review, vol. 78 (5): 1138-1154
Delgado-Rivero, F. J. (2006) „Are the tax mix and the fiscal pressure converging in the
European Union?”, Instituto de Estudios Fiscales, working paper, [Online],
http://econpapers.repec.org/paper/hpewpaper/y_3a2006_3ai_3a11.htm
Delgado, F. J. și Presno, M. J. (2011) „Convergence of Fiscal Pressure in the EU: a Time Series
Approach”, Applied Economics, vol. 43(28): 4257-4267
Eichengreen, B. (2005) „Europe, the Euro and the ECB: Monetary success, fiscal failure”,
Journal of Policy Modeling, vol. 27(4): 427-439
Ernst & Young (2013) „The Outlook for Global Tax Policy in 2013”, [Online]
http://www.ey.com/Publication/vwLUAssets/Global_tax_policy_in_2013/$FILE/TPC_
outlook.pdf
Esteve, V., Sosvilla, S. și Tamarit, C. (2000) „Convergence in fiscal pressure across EU
countries”, Applied Economics Letters, vol. 7: 117-123
Esteve, V., Tamarit, C. și Sosvilla-Rivero, S. (1999) „Convergencia fiscal en la Union
Europea”, Working Paper 10, Departamento de Economía Aplicada II, Universidad de
Valencia
Feldstein, M. (2005) „The Euro and the stability pact”, Journal of Policy Modeling, vol. 27(4):
421-426
Friedman, M. (1992) „Do Old Fallacies Ever Die? ”, Journal of Economic Literature, vol. 30:
2129-2132
Galbraith, J. K. și Garcilazo E. (2005) „Pay Inequality in Europe 1995-2000: convergence
between countries and stability inside”, European Journal of Comparative Economics,
vol. 2.2 (2005): 139-175
77
Galor, O. (1996) „Convergence? Inferences from Theoretical Models”, The Economic Journal,
vol. 106 (437): 1056-1069
Gemmel, N. și Kneller, R. (2003) „Fiscal policy, growth and convergence in Europe”, New
Zealand Treasury Working Paper nr. 14
Glick, R., și Hutchison, M. (1993) „Fiscal policy in monetary unions: Implications for Europe”,
Open Economies Review,vol. 4(1): 39-65
Grauwe, P. și Schnabl, G. (2004) „Nominal versus Real Convergence with Respect to EMU
Accession. How to Cope with the Balassa-Samuelson Dilemma”, EUI-RSCAS Working
Papers, nr. 20
Grier, K.B. și Tullock, G. (1989) „An Empirical Analysis of Cross-National Economic
Growth”, Journal of Monetary Economics, vol. 24: 259-276
Hobijn, B. și Franses, P.H. (2000) „Asymptotically perfect and relative convergence of
productivity”, Journal of Applied Econometrics, vol. 15: 59-81
Holzmann, R., Herve, Y. și Demmel, R. (1996) „The Maastricht Fiscal Criteria: Required but
ineffective?”, Empirica, vol. 23(1): 25-58
Hughes, H., Lewis, A. și Lewis, J. (2007) „Debt, deficits, and the accession of the new member
States to the Euro”, European Journal of Political Economy, vol. 23: 316-337
Hutchison, M.M. și Kletzer, K.M. (1995) „Fiscal convergence criteria, factor mobility, and
credibility in transition to Monetary Union in Europe”, (în) Eichengreen, Frieden și von
Hagen (ed.), Monetary and fiscal policy in an integrated Europe, European and
Transatlantic Studies, pag. 138-165, Londra
Kaldor, N. (1957) „A model of economic growth”, Economic Journal, vol. 67: 591-624
Kemmerling, A. (2010) „Does Europeanization lead to policy convergence? The role of the
Single Market in shaping national tax policies”, Journal of European Public Policy, vol.
17 (7): 1058-1073
Konceda, E., Kutan, A. M. și Yigit, T. M. (2008) „Fiscal Convergence in the European Union”,
The North American Journal of Economics and Finance, vol. 19(3): 319-330
Körmendi, R. C. și Meguire, P.G. (1985) „Macroeconomic Determinants of Growth: Cross-
Country Evidence”, Journal of Monetary Economics, vol. 16: 141-163
Li, Q. și Papell, D. H. (1999) „Convergence of international output: time series evidence for 16
OECD countries”, International Review of Economics and Finance, vol. 8: 267-280
Maddison, A. (1982) „Phases of Capitalist Development”,New York: Oxford University Press
Metcalf, G. E. (2006) „Tax Incidence, Discussion Papers Series”, Department of Economics,
Tufts University, [Online], http://ase.tufts.edu/econ/papers/200607.pdf
78
Molle, W., Holst, B. van și Smit, H. (1980) „Regional disparity and economic development in
the European Community”, Netherlands Economic Institute, Rotterdam, Netherlands
Monfort, P. (2008) „Convergence of EU Regions. Measures and evolution”, Working Paper,
[Online],https://infoeuropa.eurocid.pt/files/database/000047001-048000/000047547.pdf
Onorante, L. (2004) „Fiscal convergence before entering EMU”, (în) Liebscher et al. (ed.), The
economic potential of a larger Europe, pp. 245-259, Cheltenham, UK/Northampton, MA
Orban, G. și Szapary, G. (2004) „The Stability and Growth Pact from the Perspective of the
New Member States”, William Davidson Institute Working Paper, nr. 709
PricewaterhouseCoopers (2008) „Impact of corporate income tax reforms at the EU level on
European business taxpayers”, studiu de impact realizat la solicitarea Comisiei Europene
Quah, D. (1993) „Galton’s Fallacy and Tests of the Convergence Hypothesis,” Scandinavian
Journal of Economics, vol. 95: 427–443
Romer, M.P. (1994) „The Origins of Endogenous Growth”, Journal of Economic Perspectives,
vol. 8(1): 3-22
Schuknecht, L. et al (2011) „The Stability and Growth Pact: Crisis and Reform”, CESifo DICE
Report 3, pp. 10-17
Solow, R.M. (1970) „Growth theory: an exposition”, ediția a doua, Oxford University Press
Sosvilla, S., Galindo, M.A. și Alonso, J. (2001) „Tax burden convergence in Europe”, Estudios
de Economia Aplicada, vol. 17: 183-191
Tanzi, V. (2005) „Fiscal policy and fiscal rules in the European Union”, CESIfo Forum 3,
pp. 57-64
Terrasi, M. (2002) „National and spatial factors in EU regional convergence, in Regional
Convergence in the European Union”, Springer Berlin Heidelberg, pag: 185-209
Țâțu, D. și Țâțu, L. (2008) „Fiscal Policy And Real Convergence. The Case Of Central And
Eastern European Countries”, Theoretical and Applied Economics, vol. 11(528) (s):
36-42
Țibulcă, I.L. (2013) „Presiune fiscală - convergență fiscală și impactul asupra încrederii în
mediul de afaceri în context internațional”, teză de doctorat, București
Țibulcă, I.L. (2014) „Is there evidence of tax convergence in the European Union?”, Procedia
Economics and Finance for Emerging Markets Queries in Finance and Business
Conference, Bucharest
Țibulcă, I.L. (2015a) „An analysis of regional tax convergence in the European Union”,
Theoretical and Applied Economics. Special Issue, 140-147
79
Țibulcă, I.L. (2015b) „Are the Tax Systems of the EU Member States Converging?”,
International Journal of Academic Research in Business and Social Sciences, vol. 5(5):
365-275
Țibulcă, I.L. (2015c) „Există convergență fiscală în Uniunea Europeană? ”, Working Paper, nr.
2, Colecția de WP a Proiectului POSDRU/159/1.5/S/142115
Uctum, M., Thurston, T. și Uctum, R. (2006) „Public Debt, the Unit Root Hypothesis and
Structural Breaks: A Multi-Country Analysis”, Economica, vol.73 (289): 129-156
Uctum, M. și Wickens, M. (2000) „Debt and deficit ceilings, and sustainability of fiscal
policies: An intertemporal analysis”, Oxford Bulletin of Economics and Statistics,
vol.62(2): 197-222
Vintilă, G. și Ţibulcă, I.L. (2012) „Fiscal Pressure and Tax Mix Convergence in the European
Union”, Journal of Eastern Europe Research in Business and Economics, vol.
2012(2012): 107-114
Vintilă, G., Onofrei, M. și Ţibulcă, I.L. (2013) „Fiscal Convergence in an Enlarged European
Union”, Transilvanian Review of Administrative Sciences, vol. 41E: 213-223
Watson,A.M.S. (1997) „Aspects of European monetary integration: The politics of
convergence”, St. Martin’s Press/Macmillan Press, New York/Londra
Wu, Y. (1999) „Income disparity and convergence in China's regional economies”, Department
of Economics, University of Western Australia
Zodrow, G. (2003) „Tax Competition and Tax Coordination in the European Union”,
International Tax and Public Finance, vol. 10: 651-671