1

� RĂZBOAIELE MEDICE

Războaiele persane sau Războaiele medice au fost o serie de conflicte militare dintre lumea

Greciei antice şi Imperiul Persan. Aceste războaie s-au desfăşurat între aproximativ 500 î.Hr. şi 448 î.Hr..

La mijlocul secolului VI î.Hr., Imperiul Persan întemeiat atunci de Cirus II a intrat în contact cu grecii din Europa, după ce a subjugat Ionia. Darius I a extins imperiul său asupra văii Indusului, apoi generalul său Megabaze a supus Tracia şi Macedonia, care au devenit tributare Marelui Regat persan. În anul 501 î.Hr. ionienii se răscoală, sprijiniŃi de Atena. Darius hotărăşte să pedepsească Atena, iar în 490 î.Hr. trimite o flotă puternică sub comanda lui Datis şi a lui Artaferne. Atenienii tocmai restabiliseră democraŃia prin reformele lui Clistene, dar aristocraŃii şi partizanii Pisistrazilor, nemulŃumiŃi, s-au aliat cu perşii şi, după ce aceştia au părăsit Eubeea, tiranul răsturnat Hipias i-a condus pe perşi la Marathon.

Darius I, pe un vas grecesc

Bătălia de la Termopile

În faŃa ameninŃării de invazie a perşilor, atenienii i-au chemat în ajutor pe spartani, care însă, sărbătorind atunci carneia (sărbătoarea agrară a lui Apolo Carneios, protector al turmelor), şi-au amânat plecarea. Miltiades a obŃinut ca cei nouă strategi numiŃi o dată cu el să-i cedeze comanda, care era înnoită în fiecare zi. El a aşteptat propria sa zi de comandă (13 septembrie 490 î.e.n.) pentru a lansa asupra perşilor pe hopliŃii greci.

2 Perşii au fost înfrânŃi şi aruncaŃi în mare. Ei au încercat atunci să surprindă Atena, lipsită de apărători, dar era prea târziu, căci învingătorii se întorseseră, în fugă, la cetatea lor. Flota barbară şi-a ridicat pânzele, umilită pentru prima dată.

Darius s-a decis apoi să dea o lovitură puternică Atenei. Timp de trei ani, el a făcut pregătiri pentru o nouă expediŃie de anvergură, dar a renunŃat la planul său din cauza unei rebeliuni a egiptenilor. El a murit, lăsând fiului şi urmaşului său Xerxes sarcina de a răzbuna onoarea perşilor.

Când s-a urcat pe tron, în anul 486 î.Hr., prima grijă a lui Xerxes a fost să-i supună pe egiptenii revoltaŃi, apoi a hotărât să pornească împotriva Greciei în fruntea unei armate puternice: Herodot dă

cifra fabuloasă de 2.641.610 de oameni, cifră pe care Cresias, care a fost medic la curtea urmaşilor lui Xerxes a redus-o la 800.000 de oameni. El a pornit la drum în primăvara anului 480 î.Hr., a traversat Hellespontul pe un pod de vase şi, sprijinit de o flotă puternică, a coborât spre Grecia prin Tracia şi prin Macedonia. Grecii au încercat zadarnic să-l oprească pe invadator la intrarea în Tessalia. Ei au renunŃat la acest plan şi s-au retras în spatele Termopilelor, unde l-au lăsat pe regele Leonidas în fruntea unei trupe mici, care a rezistat eroic

invadatorilor. Regele Leonidas. Puternica flotă persană a înaintat în golful de la Salamina, în timp ce infanteria persană ocupa

Atica şi incendia Atena, părăsită cu totul de locuitorii săi. Flota a fost însă în cele din urmă distrusă, iar Xerxes a fugit la Sardes pentru a scăpa cu viaŃă (29 septembrie 480 î.e.n.), lăsând generalului său, Mardonius, sarcina de a continua războiul pe uscat cu o armată de 300000 de oameni. Mardonius a fost învins la Plateea de grecii uniŃi. În aceeaşi zi grecii au repurtat o importantă victorie navală asupra flotei persane lângă Micale, în Ionia. Conflictul dintre greci şi perşi n-a luat sfârşit decât prin victoria lui Alexandru cel Mare (336-323 î.Hr.) asupra lui Darius III Codommanos şi cucerirea Imperiului Ahemenid de către eleni.

� RĂZBOIUL PELOPONESIAC

Războinici spartani Triremă ateniană

Determinat de lupta pentru hegemonie în Grecia, acest conflict a opus Sparta (conducătoare a Ligii peloponesiace) Atenei (care se afla în fruntea Ligii de la Delos).

• Cauze ale conflictului: rivalitatea între liga peloponesiacă şi liga delio-attică • Cauze “publice”: o Conflict Atena- Corint, referitor la Corcyra (437-433); o Conflict Atena- Corint, referitor la Potideea (433-429); o Conflict Atena- Megara (432).

3

Ambele tabere au utilizat toate rezervele materiale şi umane de care dispuneau, ceea ce va duce la secătuirea potenŃialului lor militar şi economic. Pretextul războiului l-a reprezentat asedierea coloniei Corintului, Potideea, de către Atena. Corintul cere ajutor Spartei, iar Atena ia măsuri dure împotriva Megarei, aliată a Corintului, căreia îi interzice comerŃul cu oraşele Ligii de la Delos. OperaŃiunile militare se desfăşoară în special sub forma invaziilor pustiitoare ale spartanilor şi aliaŃilor acestora împotriva Atenei şi a zonelor care îi rămân fidele. Distrugerile au fost amplificate de marea epidemie de ciumă, care afectează grav Atena (429 î.Hr.), liderul atenian Pericle numărându-se şi el printre victime. Conflictele interne din Atena, dar şi gravele neînŃelegeri ale acesteia cu aliatele sale din Liga de la Delos au amplificat dezastrul. Una dintre cele mai grave înfrângeri suportate de Atena în timpul războiului peloponesiac a fost bătălia de la Asinaros, lângă Siracuza (413 î.Hr.), în urma căreia generalii atenieni sunt executaŃi împreună cu 12 000 de cetăŃeni soldaŃi ai Atenei.

Urmări. După o ultimă înfrângere, la Aigos Potamos (în 405 î.Hr.), Atena este obligată să-şi predea

flota spartanilor şi să-şi dărâme fortificaŃiile în anul următor. Imperiul atenian format în secolul al V-lea î.Hr. era definitiv distrus, toate posesiunile maritime ale atenienilor, cu excepŃia insulei Salamina, fiind pierdute.

� RĂZBOAIELE PUNICE

Hannibal Soldat roman Războaiele punice au fost o serie de trei războaie purtate între Roma şi Cartagina în perioada

264-146 î.Hr. Au purtat această denumire după numele de puni pe care romanii îl dădeau cartaginezilor. Limba vorbită era punica, o limbă semită, derivată din feniciană.

Cele trei războaie au fost: 1. Primul Război Punic între 264-241 î.Hr. 2. Al Doilea Război Punic între 218-201 î.Hr. 3. Al Treilea Război Punic între 149-146 î.Hr. Toate cele trei războaie s-au terminat cu victoria Romei, în cele din urmă Cartagina fiind

cucerită de către romani. Începuturile

Primul război punic (264-241 î.Hr.) a fot primul dintre Războaiele Punice care au avut loc între Roma şi Cartagina. Timp de 23 de ani cele două puteri şi-au disputat supremaŃia în bazinul vestic al Mării Mediterane.Cartagina aflată în Tunisia de azi, cea mai puternică putere maritimă din vestul Mării Mediterane la începutul conflictului. De asemenea Roma domina Peninsula Italică şi îşi dorea victoria, dar era greu de obŃinut o victorie decisivă.

4

Al doilea război punic dintre Roma şi Cartagina a fost provocat de disputa pentru hegemonie asupra oraşului Saguntum, un oraş grecesc de pe coasta răsăriteană a Peninsulei Iberice, care avea contacte dipomatice cu Roma. După mai multe tensiuni izbucnite în cadrul conducerii oraşului Saguntum, care au culminat cu uciderea suporterilor Cartaginei, Hannibal a asediat oraşul în 219 î. Hr.. Oraşul i-a chemat pe romani în ajutor, dar aceştia nu au răspuns apelului. În urma unui asediu prelungit şi a unei lupte sângeroase, în care Hannibal însuşi a fost rănit şi armata aproape distrusă, cartaginezii au preluat în cele din urmă controlul asupra oraşului. MulŃi dintre locuitori au ales să se

sinucidă, mai degrabă decât să fie cuceriŃi de către cartaginezi. Toate luptele menŃionate în introducere sunt renumite ca fiind printre cele mai sângeroase bătălii tradiŃionale ale istoriei umane; pe de altă parte, unele din aceste bătălii sunt menŃionate printre cele mai de succes ambuscade încheiate cu anhilarea totală a adversarului.

Drumul lui Hannibal în invazia Italiei Armata cartagineză din Peninsula Iberică, fără forŃele din Africa, totalizau conform istoricului

Polybius, 90 000 de pedestraşi, 12 călăreŃi şi un număr neprecizat de elefanŃi de luptă, aceasta fiind una din cele mai mari armate din lumea elenistică şi comparabilă ca număr cu armatele romane desfăşurate pe câmpul de luptă. Hannibal a plecat cu această armată de la Noua Cartagină spre nord de-a lungul coastei pe la sfârşitul primăverii anului 218 î.Hr. După ce a ajuns la râul Ebro el a împărŃit armata în trei coloane şi a învins triburile aflate în apropiere de MunŃii Pirinei, în câteva săptămîni, dar cu pierderi grele. În Pirinei a rămas fără 11 000 de soldaŃi iberici, care nu doreau să îşi părăsească casele şi care au rămas ca garnizoană în teritoriile nou cucerite. Conform izvoarelor Hannibal a intrat în Gallia cu 50 000 de pedestraşi şi 9 000 de călăreŃi. El şi-a condus armata de-a lungul coastei, evitând aliaŃii romanilor. În urma negocierilor a reuşit să traverseze Gallia fără incidente, cu excepŃia Bătăliei de pe râul Rhone în care triburile Allobrogesilor au opus rezistenŃă, dar nu au reuşit să se opună celor 38 000 de pedestraşi, 8 000 de călăreŃi şi celor 37 de elefanŃi de luptă.

În acelaşi timp o flotă romană cu o armată de invazie era în curs de debarcare în Nordul Peninsulei Iberice. ComandanŃii romani, fraŃii Gnaeus Cornelius Scipio Calvus şi Publius Cornelius Scipio ştiau că Hannibal a trecut râul Ebro, dar au fost surprinşi de faptul că acesta ajunsese deja la râul Rhone şi se afla în apropierea aliatului lor Massilia. În aceste condiŃii un grup mic, format din 300 de călăreŃi au fost trimişi pentru a descoperi locul unde se află inamicul. Aceştia au reuşit să învingă o trupă de cercetaşi cartaginezi, formată din 500 de numidieni şi i-au urmărit până la tabăra principală. Astfel, cunoscând unde se află inamicul, romanii au pornit în marş, fiind pregătiŃi de bătălie. Hannibal a reuşit să scape şi pe o rută necunoscută (pe la Isere sau Durance) a ajuns în toamnă la poalele Alpilor. De asemenea a trimis un mesaj la aliaŃii gali din Italia să îi vina în ajutor şi să îi trimită ghizi pentru traversarea munŃilor. Înainte de a trece MunŃii Alpi armata a fost aprovizionată de către un trib local, pe care Hannibal îl ajuta-se să rezolve nişte dispute.

Al doilea război punic (218-201 î.Hr) denumit de către romani şi ca „Războiul contra lui Hannibal” a avut loc între 218 î.Hr. şi 201 î.Hr. şi a implicat combatanŃi, atât din vestul cât şi din estul Mării Mediterane. Acesta a fost al doilea mare război dintre Roma şi Cartagina, la acesta participând de partea Cartaginei şi berberii din Nordul Africii.

Acest război a fost marcată de expediŃia surprinzătoare a lui Hannibal, expediŃie în care a trecut Alpii, reuşind de asemenea să îşi întărească armata cu aliaŃi din rândul galilor. De asemenea o importanŃă deosebită au avut-o victoriile obŃinute în Bătălia de la Trebia şi marea ambuscadă de la

5 Lacul Trasimene. Stilului său de luptă i se va opune tactica impusă de Fabius. Cu toate acestea datorită creşterii ostilităŃii faŃă de această strategie romanii au hotărât să rezolve războiul printr-o bătălie majoră. Rezultatul a fost o grea înfrângere romană în Bătălia de la Cannae. În consecinŃă mulŃi aliaŃi romani au trecut de partea Cartaginei dând naştere unui război în Italia de peste 10 ani, război în care multe armate romane au fost distruse pe câmpul de luptă. În ciuda acestor probleme, armata romană era mult mai bine pregătită pentru asedii decât cea cartagineză, reuşind să recaptureze cele mai multe din marile oraşe pierdute. De asemenea romanii au reuşit să blocheze trimiterea de întăriri pentru Hannibal în bătălii cum ar fi Bătălia de la Metaurus. În acelaşi timp în Peninsula Iberică, care servea ca bază pentru puterea militară a punilor, a fost trimisă o forŃă expediŃionară condusă de Publius Cornelius Scipio Africanus. Acesta a cucerit Noua Cartagină şi în urma Bătăliei de la Ilipa a pus capăt dominaŃiei Cartaginei în această zonă. Conflictul s-a încheiat în Africa prin Bătălia de la Zama, din 202 î. Hr. între Scipio Africanul şi Hannibal. Rezultatul a fost o înfrângere zdrobitoare pentru Cartagina, urmată de o pace încheiată în condiŃii foarte grele, prin care punii pierdeau cea mai mare parte din puterea deŃinută anterior şi deveneau stat clientelar al Romei.

În acelaşi timp cu acest război, romanii au mai purtat şi Primul Război Macedonean, în Marea Mediterană şi Marea Ionică, război încheiat nedecis.

Al treilea război punic (149-146 î.Hr) CondiŃii generale În perioada de după Al doilea război punic romanii s-au angajat în mai multe conflicte în

bazinul estic al Mării Mediterane: Războaiele cu Macedonia şi războiul cu Antioh al III-lea conducătorul Imperiului Seleucid. În răsărit romanii au trebuit să facă faŃă la mai multe revolte ce au avut loc în Peninsula Iberică, zonă care de altfel a fost esenŃială pentru câştigare de către romani al celui de al doilea război punic. Cartagina îşi revenea foarte greu după ce a rămas fără provinciile Sicilia, Sardinia şi Hispania. De asemenea trebuia să plătească Romei 200 de talanŃi de argint anual, timp de 50 de ani.

Cu toate că oraşul Cartagina fusese învinsă în două războaie şi era doar o umbră a puterii navale de odinioară, totuşi existau politicieni romani cum ar fi Cato cel Bătrân care susŃineau distrugerea acestui oraş. El după un voiaj în Cartagina, îşi încheia toate discursurile spunând: „Ceterum censeo Carthaginem esse delendam“ (Consider că trebuie să distrugem Cartagina!). Acestei opinii i se opunea cea a senatorului Publius Cornelius Scipio Nasica Corculum care se opunea distrugerii fostului adversar, Senatul fiind de cele mai multe ori de această părere.

Tratatul de pace de după Al doilea război punic spunea că toate modificările graniŃelor Cartaginei aflate în dispută trebuie hotărâte de Roma. De asemenea tot Roma acorda Cartaginei permisiunea de a purta război. Rezultatul a fost că în cei 50 de ani de după Al doilea război punic toate disputele dintre Cartagina şi aliatul romanilor Numidia au fost hotărâte de către Senatul roman doar în favoarea Numidiei.

În 151 î.Hr. despăgubirile Cartaginei către Roma au fost în cele din urmă plătite şi Cartagina considera că şi tratatul cu Roma s-a încheiat. Acest lucru intra în contradicŃie cu părerea romană asupra tratatului, aceştia văzându-l ca pe o declaraŃie definitivă de subordonare a Cartaginei faŃă de Roma, un statut asemănător cu cel al oraşelor italiene faŃă de Roma. Pe de altă parte, banii pe care îi plăteau cartaginezii reprezentaseră un motiv destul de important pentru care romanii păstrau pacea.

Romanii mai aveau un motiv pentru care doreau să cucerească acest oraş. Pe la mijlocul secolului al II-lea Roma a ajuns să aibă o populaŃie de 400 000 de locuitori şi numărul locuitorilor continua să crească. Hrănirea unei asemenea populaŃii în continuă creştere era o provocare. Pământul din jurul Cartaginei era cel mai productiv, cel mai accesibil şi probabil cel mai uşor de obŃinut teren agricol care nu se afla încă sub control roman.

Conflictul În 151 î.Hr. Numidia a lansat o altă expediŃie dincolo de graniŃa Cartaginei, supunând asediului

o fortăreaŃă. În aceste condiŃii Cartagina a lansat o expediŃie de pedepsire(25 000 de soldaŃi) împotriva invadatorilor din Numidia. Rezultatul a fost că oraşul Cartagina a suferit oînfrângerea militară umilitoare şi a fost nevoită să accepte plata unei alte datorii timp de cincizeci de ani către Numidia. Cu toate acestea, imediat după aceea, Roma şi-a arătat nemulŃumirea faŃă de decizia

6 Cartaginei de a purta război cu vecinii fără încuvinŃarea Romei şi a transmis că oraşul Cartagina, pentru a evita un război, va trebui să îndeplinească cererile poporului roman.

În 149 î.Hr. Roma a declarat război Cartaginei. În aceste condiŃii Cartagina a făcut mai mult încercări de a potoli furia Romei şi primeşte promisiunea că dacă Cartagina trimite la Roma 3000 de nou născuŃi cartaginezi, atunci aceasta îşi va păstra guvernul propriu si drepturile asupra teritoriului stăpânit până atunci. Chiar şi după ce acest lucru a fost făcut, oraşul aliat Utica a trecut de partea Romei şi o armată romană de 80 000 de soldaŃi a fost adusă aici. De asemenea consulii au cerut cartaginezilor să predea armele şi armurile. După ce a fost acceptat şi acest lucru, romanii au mai cerut în plus cartaginezilor să se deplaseze la o distanŃă de cel puŃin zece mile de oraş, pentru ca acesta să fie ars. În momentul în care s-a aflat şi această cerere, cartaginezii s-au retras de la

negocieri. Imediat Cartagina a fost asediată, începând astfel al treilea război punic.

Asediul Cartaginei a durat din 149 î.Hr. până în vara anului 146 î.Hr., când generalul roman Scipio Aemilianus a luat oraşul cu asalt. Deşi cetăŃenii cartaginezi au luptat cu vitejie, aceştia au fost, în mod inevitabil, împinşi treptat înapoi de copleşitoarea forŃă militară romană, iar în cele din urmă au fost distruşi.

ConsecinŃe Ruinele Cartaginei MulŃi cartaginezi au murit de foame mai ales în ultima

parte a asediului şi de asemenea mulŃi au murit în ultimele şase zile ale bătăliei. Când războiul s-a încheiat mai trăiau 50 000 de cartaginezi, o mică parte din populaŃia anterioară războiului, dar, aşa cum era în acea perioadă soarta locuitorilor din oraşele cucerite, aceştia au fost vânduŃi drept sclavi de către învingători. Oraşul a fost ars sistematic între 10 şi 17 zile, iar zidurile, clădirile şi portul au fost distruse definitiv.

Teritoriile cartagineze rămase au fost anexate de către romani şi au fost transformate în Provincia Africa. Teritoriul Cartaginei a fost reconstruit şi transformat în oraş roman de către Iulius Caesar. A devenit unul din principalele oraşe din Africa romană, în timpul imperiului.

Legenda potrivit căreia romanii au aruncat sare peste pământurile Cartaginei este aproape sigur o invenŃie din secolul XIX. InformaŃiile contemporane acelei perioade arată că teritoriul din jurul Cartaginei a fost declarat ager publicus, a fost împărŃit fermierilor locali, dar şi celor din Roma şi Italia. Africa de Nord a devenit rapid o sursă vitală de grâu pentru romani. Cartagina romană a fost centrul principal de transport al acestor bunuri bunuri către capitală.

Multe dintre oraşele cartagineze, cum ar fi cele din Mauretania au fost cucerite şi reconstruite de către romani. Exemple ale acestor reconstruiri sunt oraşele Volubilis, Chellah şi Mogador. Volubilis, de exemplu, a fost un oraş important care a fost reconstruit pe locul unui fost oraş cartaginez şi se afla la graniŃa vestică a cuceririlor romane. De asemenea, în cazul ambelor oraşe, acolo se aflau aşezări datând din neolitic. Oraşul punic Utica, care la începutul asediului a schimbat tabăra, a devenit capitala provinciei romane Africa.

Ca un arc peste timp, în ianuarie 1985, primarul Romei, Ugo Vetere şi primarul Cartaginei, Chedly Klibi, au semnat un tratat de colaborare şi prietenie, punând astfel oficial capăt, în mod simbolic, "conflictului" dintre cele două oraşe.

� RĂZBOAIELE DACO-ROMANE

Traian (98-117) Decebal (87 - 106)

7

Războaiele daco-romane (101-102, 105-106) au fost două războaie între Imperiul Roman şi Dacia, în timpul domniei împăratului Traian.

Primele ciocniri Încă din timpul domniei lui Burebista, dacii au reprezentat o ameninŃare pentru Imperiul

Roman, însuşi Cezar plănuind o campanie împotriva acestora. În iarna anilor 85-86 armata regelui Duras a atacat provincia romană Moesia. Împăratul roman DomiŃian a reorganizat această provincie în Moesia Inferior şi Moesia Superior, pentru a susŃine atacurile viitoare. În următorul an 87, DomiŃian a organizat o campanie împotriva Daciei. Generalul roman Cornelius Fuscus a traversat Dunărea în Dacia, cu 5 sau 6 legiuni. Armata romană este însă înfrântă la Tapae de dacii conduşi de Diurpaneus / Decebal. În 88, ofensiva romană continuă, armata romană, comandată de Tettius Iulianus, îi învinge pe daci la Tapae. După această bătălie, Decebal şi DomiŃian încheie pace. După pacea din 89, Decebal devine un client al Romei, primind bani, meşteri şi maşini de luptă de la Imperiul Roman, pentru a apăra graniŃele imperiului. Unii istorici consideră că această pace nu a fost în favoarea Romei.

Cauzele celor două războaie principale Pe tot parcursul secolului I, politica romană dicta ca ameninŃările din partea naŃiunilor vecine

să fie eliminate cât mai repede. În ciuda unei oarecare cooperări, din punct de vedere diplomatic, cu DomiŃian, după o invazie anulată, Decebal a continuat să se opună Romei. Dacia a fost prin urmare considerată o puternică ameninŃare. În acea perioadă, Roma suferea de problemele financiare provocate de campaniile de cucerire din Europa, în parte datorate conŃinutului redus de aur din monedele romane stabilit de împăratul Nero. Zvonurile confirmate despre aurul dacic, şi despre alte bogăŃii ale acestei Ńări au dus şi ele la conflict. Ca urmare, noul împărat Traian, el însuşi un soldat şi tactician experimentat, a început pregătirile pentru un război împotriva Daciei.

Primul război După câştigarea sprijinului Senatului, în 101 Traian era

pregătit să invadeze Dacia. Ofensiva romană avea în avangardă două legiuni care mărşăluiau spre inima Daciei, arzând oraşele şi satele din drum. Armata romană condusă de Traian era formată din legiunile : I Adiutrix, I Italica, I Minervia, II

Adiutrix, IIII Flavia, V Macedonica, VII Claudia, X Gemina, XI

Claudia Pia Fidelis, XIII Gemina, Legio XIIII Gemina Martia

Victrix, XV Apollinaris, XXI Rapax şi XXX Ulpia Victrix; II Arme ale dacilor Augusta, III Augusta, III Gallica, IV Scythica, VI Ferrata, VII

Gemina, IX Hispana, Legio XII Fulminata, XX Valeria Victrix e XXII Primigenia.

Traian a înfrânt o armată dacă în bătălia de la Tapae. Iarna dintre anii 101/102, Decebal a reuşit să blocheze armata romană, mai mult de atât a trecut la contraatac în special pentru a opri un al doilea front al armatei romane dar fără a reuşi acest lucru. În decursul anului 102 Decebal a ales să se predea, după pierderea bătăliei de la Adamclisi şi a altor câteva ciocniri minore. Războiul, care a durat câteva luni, s-a terminat cu o victorie romană eroică. O delegaŃie dacă a fost invitată la Roma pentru a ratifica tratatul de pace, iar în iarna anului 102, Imperiul Roman a deschis baza de la Sarmizegetusa Regia.

Cunoscutul pod de la Drobeta a fost construit pentru pregătirea celui de-al doilea război. Acest pod, probabil cel mai mare la acea dată, şi pentru multe secole în continuare, a fost proiectat de Apollodor din Damasc, fiind necesar pentru recucerirea Daciei, deoarece Imperiul Roman a "pierdut pacea". Decebalus primise întăriri tehnice şi militare de la Traian pentru a crea o zonă aliată puternică împotriva unor eventuale expediŃii ale popoarelor migratoare din teritoriile estice şi nordice. Resursele acestea au fost însă folosite pentru a face din Regatul Dac o mare putere independentă.

Deasemenea provincia romană Pannonia a fost impărŃită din punct de vedere administrativ în Pannonia Superioară şi Pannonia Inferioară.

Cel de-al doilea război După înfrângerea din primul război cu Traian, Decebal a respectat o perioadă înŃelegerea cu

Roma, dar la scurt timp după aceea a început să incite la răscoală triburile învecinate, şi să pustiască

8 coloniile romane de dincolo de Dunăre. Traian, cunoscut pentru caracterul său optimist şi întreprinzător, şi-a adunat încă odată forŃele în 106 d.Hr. pentru un al doilea război împotriva Regatului Daciei.

Spre deosebire de primul conflict, cel de-al doilea război a implicat mai multe lupte care au provocat pierderi însemnate care, aflată în faŃa a numeroase triburi aliate cu Decebal, nu a reuşit să obŃină repede o victorie decisivă. Multe oraşe din sud care au fost fortificate de către armata romană erau asediate de daci în special de-a lungul Dunării. În fruntea armatei romane s-a aflat şi Traian în bătăliile din Dobrogea. Traian a stabilit cartierul general al armatei romane in localitatea Drobeta situată pe Dunăre, din acel punct coordonând armata. În cele din urmă, Roma a triumfat şi a ocupat Dacia. Un asediu asupra capitalei Sarmizegetusa a avut loc la începutul verii anului 106. Dacii au respins primul atac, însă romanii au distrus apeductele capitalei dace. Oraşul a fost incendiat, iar Decebal a fugit, preferând însă să se sinucidă în loc să fie capturat. Totuşi, războiul a continuat. Datorită trădării unui confident al regelui dac, Bicilis, romanii au descoperit comoara lui Decebal în râul Sargesia/Sargetia - estimată de Jerome Carcopino la 165 500 kg de aur şi 331 000 kg de argint. Ultima bătălie cu armata regelui dac a avut loc la Porolissum (Moigrad).

Concluzii şi urmări Războaiele dacice au reprezentat un triumf uriaş pentru Roma şi armatele sale. Traian a anunŃat

123 de zile de sărbătoare în întreg imperiul. Minele de aur bogate ale Daciei au fost folosite de romani, asigurând surse importante de finanŃare pentru alte campanii romane. Cele două războaie au reprezentat victorii importante în cadrul campaniilor expansioniste ale Romei, câştigând sprijinul şi admiraŃia oamenilor pentru Traian. Prin cuceririle ulterioare din Asia, Traian a realizat cea mai mare întindere din istoria Imperiului Roman. O mare parte a populaŃiei civile a Daciei a fost ucisă sau trecută în sclavie, în parte pentru a descuraja alte rebeliuni. Mai puŃin de jumătate din Dacia a fost oficial anexată şi apoi organizată ca provincie imperială.

Dacia Romană între anii 106 şi 271.

RESURSE: Bibliografice: 1. ***„Istoria militara a poporului român”, Ed. Militară, Bucureşti, vol. I, 1984; 2. Almaş, Dumitru „Decebal”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972. 3. Giurescu,C-tin C.,. „Istoria românilor”. Ed. ALL EducaŃional, Bucureşti, vol. I, 2003; 4. Matyszak, Philip, Duşmanii Romei. De la Hannibal la Attila, Ed. All, Bucureşti, 2008; 5. Piatkowski, A. (1998). O istorie a Greciei antice. Ed. Albatros, Bucureşti, 1998; 6. Popa, M., Matei, H., Mică enciclopedie de istorie universală, Ed. ŞtiinŃifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1983; Resurse web: http://www.stoa.org/trajan http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboaiele_punice http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboaiele_medice