Comentarii bacalaureat

Aci sosi pe vremuri

(poezie traditionala)

I.Pillat

Incadrare in gen si specie

Poezia Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este o poezie traditionala, inclusa in volumul „Pe Arges in sus”, aparut in 1923.

Principalele trasaturi are acestei orientari literare sunt: valorificarea specificului national(istoria si folclorul), componenta spirituala a sufletului taranesc, constiinta religioasa ortodoxa. Poetul traditionalist doar priveste catre trecut, dar o face constient ca apartine prezentului. El dezvolta astfel o poetica a melancoliei si a nostalgiei, dar evita idilizarea excesiva a trecutului sau a universului rural. Poezia apartine directiei traditionaliste prin tema, prin abordarea livresc-rafinata a acesteia, prin modul de constructie a textului, dar si prin registrul stilistic utilizat.

Viziunea despre lume

Universul rural, care constituie decorul povestii de iubire, este privit cu nostalgie, cu o vaga urma de melancolie, fiind receptat nu ca spatiu intim de traire in prezent, ci ca un topos cu parfum romantic de recuperare, prin timp, a unei traditii. Erosul insusi este perceput cu o usoara urma de detasare, prin situarea sa in sfera implacabila a repetabilitatii. Iubirea din prezent repeta iubirea din trecut, ambele fiind oglindiri ale iubirilor din carti.

Lirism subiectiv

Sentimentul elegiac si meditativ are ca suport lirismul subiectiv, sustinut de prezenta marcilor lexico-gramaticale specifice (pronume personale, adjective posesive si verbe la persoana I si a II-a singular, elemente deictice spatiale si temporale: "aci" - " acolo" , "acum"-"atunci").

Motive poetice

Motivele literare contureaza imaginea unui spatiu arhaic, ramas parca in impietrire. Elementul central al universului rural descris este „casa cu pridvor”, a carei poarta e prinsa cu zavor, iar hornul a incetat demult sa mai fumege. Panza de paianjen ilustreaza motivul trecerii timpului si al uitarii. Casa este plasata in centrul unui univers din care fac parte codrul, lanurile de secara, campia. Satul e situat parca in afara acestui cadru, in departare, singurul element care il desemneaza fiind clopotul din turnul vechi. Povestea de dragoste se desfasoara sub semnul ocrotitor al noptii si al lunii, doua motive importante prezente in poezie. Plopii care strajuiesc drumul reprezinta tot un motiv romantic asociat temei timpului, cu semnificatii care vizeaza melancolia, asteptarea.

Tema poeziei

Tematica rurala isi subsumeaza tema iubirii si tema timpului, care sunt surprinse intr-o constructie simetrica, de factura clasica.

Titlul poeziei

Titlul, reluat in prima secventa a textului, este centrat asupra problematicii timpului. In structura sa simbolica este vizibil atat trecutul, prin locutiunea adverbiala „pe vremuri”, cat si prezentul, prin

adverbul „aci”. Intre trecut si prezent,legatura este asigurata de un topos simbolic. Adverbul „aci”, termen popular, marca a subiectivitati, anunta prin sonoritatea sa oarecum nostalgica, tema rurala. Cheia interpretarii o constituie insa verbul la perfect simplu, sosi, care face legatura intre trecut si prezent. Numind o actiune recent incheiata, perfectul simplu are rolul de a relationa trecutul cu prezentul. Iubirea de odinioara este retraita in prezent, reiterand(repetand) un moment deosebit din trecut.

Simetrie si opozitie compozitionala

Iubirea, ca tema centrala, este surprinsa in doua ipostaze, simetrice si in acelasi timp identice ca valoare: iubirea din prezent, ilustrata in partea a III-a a textului, coincide cu imaginea in oglinda a iubirii din trecut. Intre cele doua povesti de iubire, legatura care se stabileste este reprezentata de spatiu. Relatiile de simetrie sunt prezente si la nivelul motivelor si al imaginilor artistice. Casa e aceeasi, drumul e acelasi, berlina e inlocuita de trasura, iar lanul de secara pare a fi supravietuit trecerii continue a anotimpurilor. Opozitia aparenta dintre viata si moarte este si ea anulata: clopotul suna in mod egal, din moarte renaste viata, intr-o ciclicitate permanenta.

Compozitia poeziei

Compozitional, poezia este alcatuita din distihuri si un vers final, liber, avand rolul de laitmotiv al poeziei , care sugereaza si indepartarea de modelul clasic. Textul are trei parti organizate simetric.

Prima parte configureaza imaginea iubirii de odinioara, fiind alcatuita din doua secvente.Cea dintai secventa, corespunzatoare primelor trei distihuri, contureaza in imagini descriptive

decorul povestii de dragoste. Motivul central il constituie casa amintirii, epitetul avand valoare anticipativa, sugerand ca peste timp, amintirea va reactualiza experienta trecutului. Detaliile descrierii fixeaza imaginea unei case traditionale, cu obloane, pridvor, poarta cu zavor. Aflata in parasire, casa pare a nu mai fi spatiu locuibil, fapt sugerat de panza de paianjen si de hornul lipsit de functionalitate. Senzatia de nemiscare este accentuata de imaginea sirului de plopi , a caror pierdere in zare este asociata cu sentimentul imbatranirii.

A doua secventa a primei parti, alcatuita din sapte distihuri, cuprinde scenariul istoriei de iubire a bunicilor. Spatiul se anima si prinde viata prin prezenta cuplului de indragostiti, surprinsi conform ritualurilor vremii. Berlina opreste la scara, iar din ea coboara, sprintena, tanara fata imbracata in crinolina. Scenariul povestii de dragoste este construit intr-o maniera romantica: perechea de indragostit de afla intr-un decor nocturn, luminat de luna si isi traieste momentul de extaz prin impartasirea de impresii si emotii livresti. Poezia devine mijloc de cunoastere si de recunoastere a propriilor trairi interioare. Finalul secventei se centreaza pe imaginea auditiva a batailor clopotului, care anunta in fapt trecerea implacabila a timpului. Chiar daca isi imagineaza ca prin iubire vor primi dreptul la nemurire ( „Dar ei in clipa asta simteau c-o sa ramana”), indragostitii devin si ei victime ale trecerii timpului. („Demult e mort bunicul, bunica e batrana”).

Partea a doua, care are rolul de a face legatura dintre trecut si prezent , este o meditatie pe tema trecerii timpului si a uniformizarii destinelor umane. Alcatuita din doua distihuri, aceasta parte mediana surprinde in paralel imaginea perisabilitatii trupului, si respectiv, pe cea a perenitatii amintirii. Meditatia se face prin imagini puse in paralel: intre portret, care e o imagine a realitatii din trecut, si „fata ta”din prezent se aseaza bariera timpului. Regretul si amintirea – „caci trupul tau te uita, dar tu nu-l poti uita” – sunt singurele semne ale unei realitati, demult apuse.

Cea de-a treia parte reda, in oglinda fata de cea dintai, scenariul povestii de iubire din prezent. Alcatuita din sapte distihuri si un vers independent, se incheie prin reluarea unei imagini simbolice din prima parte, in care turnul si cloptul devin simboluri are ciclicitatii. Aceasta ultima parte a poeziei reitereaza simetric experienta trecutului. Accentul cade nu atat pe descrierea scenariului de iubire, cat mai ales pe sublinierea seriei de identitati: „ca ieri sosi bunica... si vii acuma tu”. Aceleasi gesturi, aceleasi miscari, aceleasi elemente ale spatiului , aceeasi delicatete a feminitatii se regasesc , peste ani, intr-o aceeasi poveste de iubire, traita de alti protagonisti. Peste timp, bunicul si nepotul se raporteaza la creatia poetica pentru a-si explica si manifesta trairile interioare. Daca bunicul a fost romantic, nepotul poate parea si simbolist, semn ca experienta culturala se acumuleaza, nu se schimba.

Elemente prozodice si fonetice

La nivel fonetic si prozodic se observa rima imperecheata, ritmul iambic si masura de 13-14 silabe. Insa versul independent din final relativizeaza constructia clasica.

Alternanta trecut-prezent este sustinuta la nivel fonetic de alternanta numelor cu sonoritati vechi, din secolul al XIX-lea(Calyopi, Eliad, Le lac, Sburatorul), si a celor cu sonoritati moderne, de la inceputul secolului XX ( Francis Jammes, Horia Furtuna).

Alexandru Lapusneanul

( nuvela romantica istorica)

Costache Negruzzi

(incadrare in gen si specie)

Nuvela este opera epică, în proză, cu o acţiune mai dezvoltată decât schiţa, cu un singur fir narativ, având o intrigă mai complicată, ce determină conflicte puternice prin care se evidenţiază caracterul mai multor personaje.

Opera literara „Alexandru Lapusneanul” este o nuvela romantica de inspiratie istorica si a aparut in primul numar al revistei „Dacia Literara” in 1840.

Este o nuvela deoarece este o specie epica in proza, cu o constructie riguroasa, avand un fir narativ central. Se observa concizia intrigii, tendinta de obiectivizare a perspectivei narative si verosimilitatea faptelor prezentate. Personajele sunt relativ putine, caracterizate succint si graviteaza in jurul personajului principal.

Este o nuvela romantica datorita mai multor trasaturi: specie, inspiratia din istoria nationala, tema, conflict, naratiune liniara, personaje exceptionale in situatii exceptionale, personaje construite in antiteza ( doamna Ruxanda – blanda, supusa, Lapusneanul – crud, razbunator).

(viziunea despre lume)

Scriitorii pasoptisti se inspira din cronici si din folclor, Costache Negruzzi fiind primul scriitor roman care valorifica intr-o creatie literara cronicile moldovenesti. El aduce in prim-plan nu un model de patriotism, ci un antimodel de conducator.

(titlul operei)

Titlul nuvelei face referire la personajul principal, anticipând conflictul şi importanţa personajului în operă.

(tema operei)

Nuvela are ca tema lupta pentru putere in epoca medievala si evoca un moment zbuciumat din timpul celei de-a doua domnii a lui Al. Lapusneanul.

(Perspectiva narativa)

Naratorul este omniscient, omniprezent, detasat, predominant obiectiv, dar intervine direct prin cateva epitete de caracterizare: „tiran”, „curtezan”, „misel”. Naratiunea are focalizare zero si viziune „dindarat”.

( Relatia incipit-final)

Incipitul rezuma evenimentele care motiveaza revenirea la tron a lui Lapusneanul si atitudinea lui razbunatoare. Frazele finale consemneaza sfarsitul tiranului in mod concis, obiectiv, realizandu-se caracterul verosimil, specific nuvelei.

(Repere temporale si spatiale)

Timpul si spatiul actiunii sunt precizate, confera verosimilitate naratiunii si sunt bine fixate: Moldova medievala, intre 1564 si 1569, anii celei de a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanul.

(Conflict)

Conflictul nuvelei este complex si pune in lumina personalitatea puternica a personajului principal. Conflictul principal este un conflict exterior, de ordin politic: lupta pentru putere intre domnitor si boieri. Conflictul secundar, intre domnitor si Motoc, particularizeaza dorinta de razbunare a domnitorului. Conflictul social, intre boieri si popor, se limiteaza la revolta multimii din capitolul al treilea.

(Relatia realitate-fictiune)

Negruzzi preia din cronici imaginea personalitatii domnitorului, precum si scene, fapte si replici, dar se indeparteaza de realitate istorica prin apelul la fictiune. Nu trebuie confundate persoanele din cronici sau lucrari stiintifice cu personajele literare, care ilustreaza anumite tipuri umane, iar autorul le atribuie destine si profiluri psihologice care sustin coerenta narativa.

(Constructia discursului narativ)

Naratiunea se desfasoara linear, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative si a episoadelor. Textul narativ este organizat in patru capitole, care fixeaza momentele subiectului. Capitolele poarta cate un motto cu rol rezumativ, care constituie replici memorabile ale personajelor. In capitolul I – „Daca voi nu ma vreti, eu va vreu” este raspunsul dat de Lapusneanul boierilor care ii cerusera sa se intoarca de unde a venit, pentru ca „norodul” nu il vrea. Capitolul II - „Ai sa dai sama, Doamna!” este avertismentul pe care vaduva unui boier decapitat il adreseaza doamnei Ruxanda, pentru ca nu ia atitudine fata de crimele sotului sau. Capitolul III – „Capul lui Motoc vrem..” este cererea razbunatoare a norodului care gaseste in Motoc vinovatul pentru toate nemultumirile. Capitolul IV – „De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu..” este amenintarea rostita de domnitor care, bolnav, fusese calugarit potrivit obiceiului vremii, pierzand astfel puterea domneasca.

(Actiunea – Momentele Subiectului)

Expozitiunea – este ilustrata in capitolul I si reprezinta intoarcerea lui Al. Lapusneanul la tronul Moldovei, in 1564 si intalnirea cu solia formata din cei patru boieri trimisi de Tomsa: Veverita, Motoc, Spancioc si Stroici.

Intriga – este ilustrata tot in capitolul I si reprezinta hotararea domnitorului de a-si relua tronul si dorinta sa de razbunare fata de boierii tradatori.

Desfasurarea actiunii – este prezenta in capitolele II si III. Capitolul II cuprinde o serie de evenimente declansate de reluarea domniei de catre Al. Lapusneanul: fuga lui Tomsa in Muntenia, incendierea cetatilor, desfiintarea armatei pamantene, confiscarea averilor boieresti, uciderea unor boieri, interventia doamnei Ruxanda pe langa domnitor pentru a inceta cu omorurile si promisiunea pe care acesta i-o face.

Capitolul III contine mai multe scene romantice cu caracter exceptional: participarea si discursul domnitorului la slujba religioasa, ospatul de la palat si uciderea celor 47 de boieri, omorarea lui Motoc de catre multimea revoltata si „leacul de frica” pentru doamna Ruxanda.

Punctul culminant – este prezentat in capitolul III. Spre sfârşitul ospăţului, la semnul domnitorului, „toţi slujitorii de pe la spatele boierilor” scot jungherele şi-i omoară pe toţi boierii

Deznodamantul – este ilustrat in capitolul al IV-lea si infatiseaza moartea prin otravire a domnitorului. Dupa patru ani de la cumplitele evenimente, domnitorul se retrage in cetatea Hotinului. Bolnav de friguri, acesta este calugarit. Faptul ca atunci cand isi revine ameninta ca ii ucide pe toti o determina pe doamna Ruxanda sa accepte sfatul boierilor de a-l otravi.

( Constructia personajului principal – caracterizare )

Alexandru Lapusneanul este personajul principal al nuvelei, personaj romantic, exceptional, care actioneaza in situatii exceptionale. Domnitorul este caracterizat direct de catre narator („Lăpuşneanul, ai cărui ochi scânteiară ca un fulger”) şi de catre celalalte personaje, şi indirect, prin intermediul dialogului, monologului, gesturilor şi comportamentului.

Al. Lapusneanul ilustreaza tipul domnitorului sangeros, tiran si crud. El este construit din contraste si are o psihologie complexa, calitati si defecte puternice. Hotarat, viclean, disimulat, inteligent, bun cunoscator al psihologiei umane, personajul este puternic individualizat si memorabil. Forta exceptionala a personajului domina relatiile cu celalalte personaje, care, in general, sunt manipulate de domnitor. Lapusneanul este un personaj „rotund”, spre deosebire de celalalte personaje care sunt „plate”, „ construite in jurul unei singure idei sau calitati”.

Faptele domnitorului, ajuns pentru a doua oară pe tronul Molodvei (omorârea boierilor, „leacul de frică” oferit Domniţtei Ruxanda, aruncarea lui Moţoc in mâinile mulţimii), pun în evidenţă tiania domnitorului care acţionează pentru întărirea autorităţii domneşti şi slăbirea puterii boierilor. Fiind un bun cunoscător al firii umane, Lăpuşneanu îl cruţă pe Moţoc pentru încercarea de a-l înşela din nou, deoarece avea nevoie de acesta „ca să mai uşureze blăstemurile norodului”. Această scenă reflectă duritatea, luciditatea şi ironia necruţătoare a domnului. Partea a III-a a nuvelei („Capul lui Moţoc vrem”) este cea mai dramatică şi începe printr-o linişte şi o atmosferă de sărbatoare, unde domnul şi boierii se adunaseră la biserică. Dismularea şi ipocrizia, precum şi ateismul sunt trăsături specifice personajului romantic şi sunt foarte bine evidenţiate în această scenă. În scena finală a bolii şi a otrăvirii sale, personajul principal trăieşte cu intensitate atât umilinţa, cât şi revolta împotriva celor ce l-au călugărit, după care urmează groaza în faţa morţii.

( Particularitati de limbaj )

Naratiunea si descrierea sunt reduse, naratorul obiectiv limitandu-si interventiile. Descrierile au valoare documentara, nu valoare epica.

Baltagul

( roman realist-mitic)

Mihail Sadoveanu


Romanul este specia genului epic, în proza, de mare întindere, cu o acţiune complexa ce se poate desfăşura pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine individualizata si cu o intriga complicata.

Trasaturile romanului obiectiv: Isi propune sa reflecte o existenta obisnuita,constructia subiectului respectă ordinea cronologică, incipitul prezintă cadrul acţiunii, fixează timpul, reuneşte cele mai importante personaje din roman si se afla intr-o stransa legatura cu finalul, acţiunea se desfăşoară coerent, fără apariţia unor situaţii neprevăzute, evoluţia ei putând fi anticipată, finalul este închis, rezolvând conflictele şi nepermiţându-i cititorului alte interpretări, personajul este reprezentativ pentru o categorie socială sau umană, fiind deseori vorba de tipuri, personajul este surprins într-un proces de transformare.

Publicat în 1930, romanul „Baltagul” face parte din a doua etapa a creatiei sadoveniene si se incadreaza intr-un tip aparte de realism, şi anume realismul mitic.

(surse de inspiratie)

Sursa de inspiraţie a romanului a fost balada populară „Miorita” din care preia tema, motivele, conflictul, discursul epic simplu şi concepţia asupra morţii. Autorul se inspiră şi din alte balade: Salga- din care preia ideea de împlinire a dreptăţii; Dolca- din care preia legătura dintre om şi animalul credincios.

(titlul operei)

Titlul romanului, „Baltagul” semnifica, in acelasi timp, unealta crimei si a pedepsei. Baltagul sfintit al lui Gheorghita ramane nepatat de sange, pedepsirea facandu-se cu baltagul cu baltagul cu care s-a infaptuit crima. Baltagul este simbolul existentei pastorale a ciobanilor care isi croiesc drum in singuratate cu toporul sau cu cata. Baltagul este securea cu doua taisuri careia grecii ii spun “labris”, adica firul calauzitor in labirintul pe care femeia si feciorul il strabat.

(tema operei)

Tema romanului o constituie cautarea si cunoasterea adevarului. Temei centrale i se subordoneaza motivul transhumantei, femeia justitiara, cainele credincios, legatura omului cu natura.


Naraţiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniprezent şi omniscient reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului şi observaţie, lumea satului de munteni şi acţiunile Vitoriei.

(Relatia incipit-final)

Romanul începe cu o anecdotă pe care obişnuia să o spună Nechifor Lipan la petreceri şi pe care şi-o aminteşte Vitoria stând şi torcând pe prispă, îngrijorată de întârzierea neobişnuită a soţului ei. Romanul se încheie cu o lungă replică a Vitoriei adresată lui Gheorghiţă. După înmormântarea lui Lipan şi pedepsirea ucigaşilor, Vitoria se simte eliberată de povara datoriei pe care o avea de îndeplinit. Incipitul si finalul se afla in simetrie prin infatisarea destinului oamenilor de la munte.


Timpul romanului curge din toamna, cand Nechifor Lipan pleaca la Dorna dupa oi, pana in primavara, cand Vitoria ii descopera trupul neinsufletit. Spatiul actiunii cuprinde tinuturile de munte dintre Magura Tarcaului, zona Dornelor si a Bistritei, pana la campie, la Cristinesti si Baltile Jijiei.

(Conflict)

Pe firul epic al cautarii personajului disparut se ordoneaza doua conflicte importante: unul moral, care presupune pedepsirea ucigasilor pentru savarsirea faptei abominabile si altul interior, detectabil in suferinta Vitoriei si in tentativele ei de a ramane tare in fata loviturilor destinului.


Romanul Baltagul este alcatuit din 16 capitole, deschise de un prolog cu un rol esential in conturarea viziunii despre lume si a perspectivei narative.


Expozitiune - Singura pe prispa, Vitoria Lipan se gandeste cu ingrijorare la sotul ei, Nechifor Lipan, care, plecand sa cumpere oi de la dorna, intarzie sa se intoarca. Impreuna cu fiul ei, Gheorghita, Vioria merge sa se roage la Manastirea Bistrita si la Piatra Neamt . La Piatra Neamt, staretul o sfatuieste sa se adreseze autoritatilor.

Intriga – Neavand incredere in autoritati, Vitoria decide sa plece impreuna cu fiul ei, Gheorghita, in cautarea lui Nechifor Lipan.

Desfasurarea actiunii – Cei doi pleaca spre Dorna. La Farcasa, Mos Pricop isi aminteste de Nechifor. In Vatra Dornei afla ca Nechifor a cumparat 300 de oi, apoi, impreuna cu doi ciobani, a plecat spre Neagra. Vitoria si Gheorghita refac drumul celor 3 ciobani si afla ca la Suha turma era insotita numai de 2 ciobani: Calistrat Bogza si Ilie Cutui.

Punctul culminant - Cu ajutorul cainelui, Lupu, insotitorul lui Nechifor Lipan de-a lungul drumului, gasit intr-o curte din Sabasa, Vitoria descopera osemintele sotului ei.

Deznodamantul - La praznicul de inmormantare, Vitoria reface momentele crimei, determinandu-i pe cei doi ciobani, sa se autodenunte


Vitoria Lipan este personajul principal al romanului realist-mitic „Baltagul”. Portretul moral al acesteia reiese mai ales din faptele şi gândurile eroinei, prin caracterizare directă. Infatisarea fizica, farmecul chipului tradeaza prea-plinul trairii sufletesti, caci “nu mai era tanara, dar avea o frumusete neobisnuita in privire”. Nelinistea generate de lipsa prelungita a sotului ei pune treptat

stapanire pe existenta Vitoriei. “Ochii ei caprii, in care parca se rasfrangea lumina castanie a parului, erau dusi departe”. Dispune de o inteligenta nativa, remarcabila fiind iscusinta in descifrarea sufletului omenesc, dupa cum remarca si Gheorghita (“mama asta trebuie sa fie fermecatoare, cunoaste sufletul omului”) Spirit justitiar, Vitoria da dovada de perseverenta si tarie morala cand hotaraste: “N-am sa mai am hodina cum nu are paraul Tarcaului pan’ce l-oi gasi pe Nechifor“. Fire aspra, ii face lui Gheorghita un baltag, iar ea ia o pusca pe care s-o foloseasca la nevoie. Credincioasa, indeplineste ritualul de purificare inaintea plecarii la drum si respecta traditiile stramosesti, participand la botezul de la Borca si la nunta de la Cruci. Superstitioasa, crede in semene si vise, in descantece si vraji

Viitoria Lipan este înzestrată cu spirit justiţiar, inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, devotament şi neclintire în împlinirea tradiţiilor şi datinilor străvechi, trăsături care reies mai ales din faptele, vorbele şi gândurile femeii, prin caracterizare indirecta.

Drumul Vitoriei si al lui Gheorghita catre Dorna este o calatorie dinspre lumea cunoscuta inspre cea necunoscuta. Motivul drumului a fost asociat si mitului labirintului, calea dintre viata si moarte, character dual, sugerat si de securea dubla, baltagul.

Enigma Otiliei

( roman realist balzacian )

George Calinescu




Elemente de realism balzacian: motivul mostenirii, motivul paternitatii, notarea amanuntelor semnificative, descrieri minutioase, tehnica detaliului.

Romanul Enigma Otiliei, numit iniţial Părinţii Otiliei, a fost publicat în anul 1938 si este un roman realist balzacian care ofera oferă cititorului o imagine amplă a societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.


Viziunea despre lume prezinta detaliat societatea romaneasca de la inceputul secolului al XX-lea, urmarindu-se mediul familial, universitar, al restaurantelor, al cinematografelor si al plimbarilor cu trasura, arhitectura specifica si preocuparile oamenilor: casatorie, cariera, imbogatire prin orice mijloace.

(titlul operei)

Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare dintre personaje determină într-un anumit fel destinul orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Autorul schimbă titlul şi deplasează accentul pe misterul prin care se caracterizeaza comportamentul personajului. Otilia devine o enigmă pentru că fiecare personaj din roman o percepe în mod diferit, nereuşind să o definească în totalitate.

(tema operei)

Tema romanului „Enigma Otiliei” este specific balzacian. Romanul este istoria unei mosteniri, totodata romanul mai dezvolta o tema balzaciana si anume tema paternitatii.


Intamplarile sunt relatate la persoana a III-a. Viziunea „dindarat” presupune un narator obiectiv, detasat, care nu se implica in faptele prezentate. Naratorul omniscient stie mai multe decat personajele sale si, omniprezent, controleaza evolutia lor ca un regizor universal.


Încă din incipitul romanului personajele sunt prezentate în mod direct de către narator: Felix Sima, un tanar de 18 ani, vine în casa bătrânului avar deoarece vrea să studieze medicina şi are nevoie de un loc unde să locuiască, acesta fiind tutorele lui.Incipitul, specific romanului realist, fixează veridic cadrul temporal şi spaţial al acţiunii.

Finalul este inchis deoarece aduce rezolvarea conflictului si este urmat de un epilog. Incipitul se afla in stransa legatura cu finalul care îl prezintă pe Felix cu aproximativ zece ani mai târziu, plimbându-se din nou pe Strada Antim pentru a revedea casa în care a locuit.


Acţiunea romanului începe, după cum precizează şi autorul, în iulie 1909 şi are în principal, ca spaţiu de desfăşurare, casa lui Moş Costache. Alte locuri unde se desfăşoară o parte din evenimentele prezentate în carte sunt: casa familiei Tulea, casa lui Leonida Pascalopol, moşia acestuia din Bărăgan, casa Georgetei sau cea a lui Stănică Raţiu.

(Conflict)

Istoria acestei moşteniri include două conflicte succesorale: primul este iscat în jurul averii lui moş Costahe şi se referă la adversitatea manifestată de Aglae împotriva Otiliei, iar al doilea este reprezentat de interesul lui Stănică Raţiu pentru banii bătrânului care duce la destrămarea familia Tulea.


Romanul, alcatuit din 20 de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care urmaresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui stanica Ratiu, etc. Cele două planuri principale ale naraţiunii prezintă istoria moştenirii şi maturizarea lui Felix. Autorul acordă importanţă şi planurilor secundare deoarece ele realizează o imagine amplă a societăţii citadine.


Expozitiunea – Tanarul Felix Sima, orfan, absolvent al Liceului Internat din Iasi, vine la Bucuresti in casa unchiului si tutorelui sau legal, pentru a urma facultatea de medicina. Costache Giurgiuveanu este un rentier avar, care o creste in casa lui pe Otilia Marculescu, fica sa vitrega, cu intentia de a o infia. Patruns in locuinta, Felix il cunoaste pe unchiul lui, un omulet straniu care se teme de straini, pe verisoara Otilia si asista la o scena de familie: jocul de table.

Intriga – Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu şi destinul tânărului Felix Sima.

Desfasurarea actiunii - Moş Costache trăieşte cu iluzia unei vieţi veşnice doar pentru a nu fi nevoit să realizeze un testament care să asigure viitorul fiicei vitrege, Otilia Mărculescu. Aglae impreuna cu întreaga familie Tulea, doreşte obţinerea averii totale a lui Costache, plan care poate fi periclitat de înfierea Otiliei. Un alt personaj care doreşte să pună mâna pe averea bătrânului este Stănică Raţiu. Costache intentioneaza sa-i construiasca Otiliei o casa. In acest scop, isi procura materiale ramase de la demolari pe care le depoziteaza in curte, apoi le muta in casa. Din pricina efortului, Costache este lovit de apoplexie., prilej pentru familia Aglaei de a ocupa "militareste" casa, in asteptarea decesului.

De familia lui Costache s-a atasat si Leonida Pascalopol, mosier bogat si fin, indragostit de Otilia. Invitati la Pascalopol, Felix si Otilia petrec o perioada la mosia acestuia. Indragostit de Otilia, Felix ii cere ca dovada de iubire sa nu-l mai vada pe Pascalopol, situatie care duce la o cearta intre cei doi.

Situatia Otiliei era nesigura. Desi ii folosea averea, Costache Giurgiuveanu ezita sa o adopte si, de frica Aglaei, nu-i face nici testament. Aceasta pandea orice miscare a batranului, fiind convinsa ca averea lui ii revine de drept. Otilia ramane intr-o situaţie dilematica, pentru care Moş Costache nu apucase să depună la bancă decât o sută de mii de lei.

Punctul culminant - Când Costache are a doua criză, Stanica Ratiu profită de scurta absenţă a Otiliei şi a lui Felix şi îi fură banii de sub saltea.

Deznodamantul - Din cauza durerii că a pierdut banii, bătrânul moare. Familia îl îngroapă cu oarecare fală spre a nu fi de râsul lumii. Astfel se rezolvă şi conflictul exterior al cărţii şi problema moştenirii. Otilia refuză să se căsătorească cu Felix, pe motiv că ar constitui o piedică în calea realizării sale profesionale, şi părăseşte casa fără ca Felix să o mai vadă vreodată. După mai mulţi ani, Felix se întâlneşte cu Pascalopol care îi spune că Otilia este în Spania, căsătorită cu un conte. Felix ajunge, aşa cum visase, un doctor de renume, profesor universitar şi realizează şi el o căsătorie fericită. Revăzând-o într-o fotografie oferită de Pascalopol, lui Felix îi este cu neputinţă să o recunoască în femeia aceea cu trăsături fine pe Otilia cea plină de ciudăţenii şi copilăroasă din anii tinereţii. O ascensiune spectaculoasă are Stănică Raţiu care, devenit bogat, graţie banilor furaţi de la Moş Costache, o părăseşte pe Olimpia, se căsătoreşte cu Georgeta şi ajunge om politic.


Otilia Marculescu este caracterizata direct , de catre autor , alte personaje si prin autocaracterizare , cat si indirect , trasaturile sale morale desprinzandu-se din vorbe, fapte , mediu de viata si relatiile cu alte personaje . De la autor aflam ca Otilia , o tanara de 18 ani , este fiica celei de-a doua sotii a lui Costache Giurgiuveanu , care murise de suparare si-i lasa acestuia toata averea . Costache o creste pe Otilia dar avaritia il impiedica sa o infieze sau sa-i asigure un viitor. Portretul fizic al Otiliei este relatat direct prin ochii lui Felix , de unde reies trasaturile sale morale de delicatete , tinerete , farmec , cochetarie , inocenta si maturitate. Mos Costache o iubeste pe „Otilica”, pe fe-fetita mea”, el fiind papa care primeste de la ea un strop de tinerete, lumina si vioviciune. Pascalopol o priveste pe Otilia ca pe femeia in devenire, cu care are rabdare, dar fata de care nu distinge insa „ce e patern si ce e viril” in dragostea lui pentru ea. Pentru Stanica Ratiu, Otilia este o femeie cu „spirit practic”, care stie ce vrea si cum sa se descurce in viata: „desteapta fata”. Aglae o considera „o zanatica, o stricata”, care suceste capul baietilor din familie, deoarece chiar si pe fiul acesteia, Titi, reuseste sa-l cucereasca. Otilia este un personaj cu un comportament

derutant, fiind capabila de emotii puternice, apoi trecand brusc de la o stare la alta, imprastiata si visatoare, deseori dovedind in mod surprinzator luciditate si tact. Este un amestec ciudat de atitudine copilaroasa si matura in acelasi timp: alearga desculta prin iarba din curte, sta ca un copil pe genunchi lui Pascalopol dar este lucida si matura atunci cand ii explica lui Felix motivele pentru care cei doi nu se pot casatori.

In fata lui Felix are gesturi familiare, tandre, ce ilustreaza deseori o grija materna pentru el. Finalul romanului este decis in privinta destinului ce-l va avea Otilia, modernismul personajului consta si in faptul ca nimeni nu poate dezlega misterul ce se tese in jurul ei, Felix impreuna cu Pascalopol, ajungand in finalul romanului la concluzia ca dupa atatia ani, pentru ei, Otilia nu „a ramas decat o enigma”

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

(poezie modernista – arta poetica)

L.Blaga


Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de L.Blaga este asezata in fruntea primului sau volum,Poemele luminii(1919), si face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii romane interbelice, alaturi de Testament de T. Arghezi si Joc secund de I.Barbu.

Textul poate fi considerat o arta poetica, deoarece autorul isi exprima crezul liric(propriile convingeri despre arta literara si despre aspectele esentiale ale acesteia) si viziunea asupra lumii

Poezia apartine directiei moderniste, in primul rand pentru ca interesul autorului in arta poetica este deplasat de la tehnica poetica la relatia poet-lume si poet-creatie. In aceasta arta poetica moderna, exista o identitate intre planul autorului si planul eului liric, deoarece discursul liric reda prin mijloace artistice aspecte ale filosofiei lui Blaga, precum atitudinea de potentare, de sporire a tainelor Universului sau optiunea pentru cunoasterea luciferica. In al doilea rand, poezia ilustreaza exacerbarea eului creator ca factor decisiv in raportul interrealtional stabilit cu cosmosul, sentimentul absolutului, interiorizarea si spiritualizarea peisajului, tensiunea lirica.


Arta poetica „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”sintetizeaza viziunea blagiana despre lume, care implica o dubla perspectiva: poetica si filosofica. In plan literar, cunoasterea se articuleaza prin doua tipuri de metafore: plasticizante si revelatorii. Metaforele plasticizante aproprie idei, fapte care apartin lumii reale fara sa aduca un plus de semnificatie. Metaforele revelatorii scot la iveala misterul din fapte, lucruri si idei. In opinia lui Blaga, În poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează. Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi simbol, elemente specifice imaginaţiei, creatorul să pătrundă în tainele Universului, sporindu-le. Creaţia este un mijlocitor între eu şi lume care nu reduce însă misterul cuvântului originar. Acest cuvânt poetic nu este folosit însă pentru a numi ci pentru a sugera.

Lirismul subiectiv

Blaga adoptă formula lirismului subiectiv, subliniat de atitudinea poetică transmisă în mod direct şi prin mărcile lingvistice ale subiectivităţii: pronumele personale la persoana I singular: eu (care se repetă de cinci ori pe parcursul poeziei), adjectivul posesiv de persoana I: mea, verbele la persoana I: nu strivesc, nu ucid, întânlesc, sporesc, îmbogăţesc, iubesc.

Tema poeziei

Poezia are o tema filozofica: cunoasterea, descriind prin metaforele revelatorii „lumina mea”si „lumina altora”, cele doua tipuri de cunoastere specifice sistemului filozofic blagian. Astfel, poetul plaseaza in opozitie atitudinea poetica de potentare a marilor taine ale Universului – cunoasterea luciferica(„Eu cu lumina mea sporesc a lumii taina”)- fata de intentia de descifrare a misterului-cunoasterea paradiziaca(Lumina altora/Sugruma vraja nepatrunsului ascuns”). Cunoasterea lumii in planul creatiei este posibila numai prin iubire („Eu nu strivesc../Caci eu iubesc”).

Motive literare

Discursul liric se organizeaza in jurul unor motive poetice/ elemente de recurenta, cum sunt: misterul si motivul luminii, care implica si principiul contrar: intunericul. Motivul central este lumina, metafora emblematica pentru opera poetica a lui Lucian Blaga, care sugereaza cunoasterea, dar si iubirea pentru tainele lumii.

Titlul poeziei

Titlul include o metaforă revelatorie, „corola de minuni a lumii”, care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Pronumele personal „eu”este asezat orgolios in fruntea primei poezii din primul volum, adica in fruntea operei.Plasarea sa initiala poate corespunde exacerbarii eului, dar poate exprima si atitudinea poetului-filozof de protejare a misterelor lumii, atitudine izvorata din iubire. Forma negativa a verbului „nu strivesc”exprima refuzul cunoasterii de tip rational si optiunea pentru cunoasterea luciferica/poetica. Metafora „Corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este de a adânci taina.

Incipit

Incipitul reia titlul poeziei, aflându-se într-o relaţie de sens cu versurile care încheie arta poetică: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii [...] căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.


Discursul liric se construieste in jurul unor relatii de opozitie intre cele doua tipuri de cunoastere, care se realizeaza prin antiteza eu/altii, lumina mea/lumina altora, prin alternarea motivului luminii si al intunericului, dar si prin conjuctia subordonatoare adversativa „dar”. Ele se regasesc in cea de-a doua secventa poetica. Simetria textului liric se realizeaza prin reluarea sintagmei din titlu in incipit, dar si prin reluarea metaforelor enumerate in prima si ultima secventa poetica. Aceste metafore surprind teme majore ale creatiei poetice, imaginate ca petalele unei corole uriase care adaposteste misterul lumii: „flori”-viata/efemeritatea/frumosul, „Ochi”-cunoasterea/contemplarea poetica a lumii, „Buze”- rostirea, sarutul, „morminte”- marea taina a mortii, eternitatea.

Compozitia poeziei

Cele trei secvente poetice care alcatuiesc discursul liric sunt marcate prin scrierea cu initiala majuscula a versurilor, iar in final, prin constructia conclusiva. Prima secvenţă oferă o definiţie a creaţiei, poezia însemnând pentru Blaga intuirea în particular („eu nu strivesc”) a universalului, a misterului. De asemenea, este prezentată atitudinea poetică faţă de acest mister, exprimată prin verbele la forma negativă: „nu strivesc, nu ucid”. Eul liric refuză cunoaşterea paradisiacă, raţională („cu mintea”) a misterului, care ar duce de fapt la dispariţia acestuia. Drumul creaţiei pe care şi-l alege este exprimat prin substantivul dublat de un adjectiv pronominal posesiv (care exprimă tocmai ideea de opţiune): „calea mea”. Minunile corolei sunt descrise prin patru metafore-simbol, care se referă la temele creaţiei blagiene: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”.

A doua secvenţă este construită pe relaţia de opoziţie dintre opţiunea poetului şi opţiunile altor scriitori în ceea ce priveşte revelarea misterului. Această opoziţie semnifică de fapt antiteza dintre cele două tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică. Diferenţa dintre cele două atitudini poetice este redată la nivelul textului de către pronumele personal „eu”, adjectivul pronominal posesiv

„mea” („lumina mea”) şi adjectivul nehotărât „altora” („lumina altora”). Metafora luminii, care este metafora centrală a volumului Poemele luminii, simbolizează cunoaşterea. Cele două tipuri de cunoaştere sunt redate prin asocierea acestor elemente de opoziţie cu verbe sugestive care le pun şi mai bine în evidenţă: „Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”, în timp ce eul liric blagian sporeşte „a lumii taină / [...] nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii.” Elementele care ţin de mister, de imaginarul poetic sunt sugerate de alte cuvinte-simbol, care fac parte din câmpul semantic al misterului: „nepătrunsul ascuns” (epitet metaforic, inversiune), „adâncimi de întuneric” (metaforă), „a lumii taină”, „taina nopţii” (metaforă), „întunecata zare” (epitet, inversiune), „largi fiori de sfânt mister” (epitete metaforice), „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai mari”. Crezul poetic este reluat în ultima secvenţă, aflată în relaţie de simetrie cu prima. Finalul are un rol conclusiv ( folosirea conjuncţiei „căci” nu este întâmplătoare), în care poetul reia imaginea corolei alcătuită din elementele misterului poetic: „căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Cunoaşterea poetică este atât un act de contemplaţie (aşa cum reiese din ultimele două versuri ale celei de a doua secvenţe: „se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari / sub ochii mei”), cât şi un act de iubire: „căci eu iubesc”.


Un alt element modern al acestei arte poetice este prozodia: versurile au măsuri diferite, se anulează rima, folosindu-se versul liber.

Fantana dintre plopi

( povestire)

Mihail Sadoveanu


Povestirea reprezinta o specie literara a genului epic, avand dimensiuni restranse (poate fi incadrata intre schita si nuvela), cu o actiune limitata la o singura intamplare relatata.

Trasaturile povestirii: perspectiva narativa este in general subiectiva, naratorul se limiteaza la prezentarea unui singur fapt epic cel mai adesea insolit, desfasurarea actiunii e mai putin tensionata decat in nuvela, accentul cade pe evenimentele prezentate si nu pe personaj.

Opera literara „Fantana dintre plopi” este a patra povestire din volumul „Hanul Ancutei”, publicat in anul 1928 si este realizata prin tehnica povestirii in rama.


Aproape toate povestirile se situeaza intr-un plan al trecutului, principala lor caracteristica fiind evocarea unei lumi apuse, a „celeilalte Ancute”. Volumul se incadreaza realismului mitic prin impresia de fabulos produsa de actul nararii si prin aspectele sociale infatisate.

(titlul operei)

Titlul operei, format din doua civinte semnificative, "Fântâna", în care apa sugereaza viata, iubire (eros), dar si moartea (tanatos) si plopul, considerat arborele singuratatii, copac blestemat, de crengile caruia s-a spânzurat Iuda, desemneaza locul de întâlnire al celor doi: "Fântâna dintre plopi". Numarul plopilor din jurul fâmtânii - patru, sugereaza tot moartea,prezenta locului sugerând predestinarea pentru un loc tragic, tainic, singuratic.

(tema operei)

Tema operei literare "Fântâna dintre plopi" o presupune iubirea tragica dintre Neculai Isac si tigancusa Marga.


Fantana dintre plopi are ca personaj-narator pe capitanul Neculai Isac. Naratiunea la persoana I, subiectiva ( cu focalizare interna) implica doua planuri temporale: repezentarea evenimentelor traite in tinerete ( timpul narat ) si autoanaliza faptelor din perspectiva maturitatii ( timpul naratiunii ).

Incipit

Incipitul fixeaza coordonatele spatio-temporale, cadrul intalnirii povestitorilor, „intr-o toamna aurie”, la Hanul Ancutei.


Timpul si spatiul actiunii plaseaza povestirea in planul evocarii. Naratorul relateaza ascultatorilor o intamplare traita de el in tinerete, in urma cu peste 25 de ani, pe „acele meleaguri”, la fantana dintre patru plopi, in apropierea hanului, dar revine la timpul prezent, al maturitatii, prin unele comentarii si aprecieri.

Timpul povestirii este magic, pentru ca reconstituie prin forta cuvantului o lume si sta sub semnul varstei de aur. Spatiul povestirii are valoare mitica. Asezat la rascruce de drumuri ( destine), hanul este un loc de popas si de petrecere, ocrotitor ca o cetate si cunoscut calatorilor din vremurile vechi.

(Conflict)

Conflictul povestirii consta in incercarea lui Hassanache si a fratilor sai de a-l atrage pe tanarul necugetat intr-o cursa, cu ajutorul fetei, spre a-l ucide si a-i lua banii.


Actiunea se desfasoara alert, fiind identificabile toate momentele subiectului.


Expozitiunea – Intr-o toamna, Neculai Isac duce vinuri in tinutul Sucevei si face popas la Hanul Ancutei.

Intriga – Plimbandu-se calare pe malul raului Moldova, intalneste un grup de tigani care se scalda. E intampinat de Hasanache, un batran cersetor, care o alunga fara succes din calea boierului pe Marga, o tigancusa de optsprezece ani. Frumusetea fetei il tulbura si le da celor doi cate un ban de aur.

Desfasurarea actiunii – Fata il cauta la han a doua zi pentru a-i arata ciubotelele cumparate cu banul primit. Apoi tinerii petrec o noapte la fantana dintre plopi si isi promit o noua intalnire de dragoste la intoarcerea lui de la Pascani, unde trebuia sa-si vanda marfa. A doua intalnire la fantana are un final tragic. Indragostita, fata ii marturiseste ca Hasanache o trimisese la han ca sa-l seduca, iar planul era ca tiganii sa-l omoare si sa-i ia banii de pe marfa.

Punctul culminant – Desi este constienta ca o vor omori pentru ca i-a tradat, fata il avertizeaza asupra pericolului. Tanarul fuge calare, scapa cu viata, dar o prajina aruncata de urmaritori ii scoate un ochi.

Deznodamantul – Insotit cu faclii de carausii de la han care auzisera strigatele sale, revine la fantana dintre plopi, unde sangele proaspat de pe colacul de piatra este semnul ca fata fusese ucisa cu cruzime si aruncata in fantana.


Personajul-narator relateaza intamplarea din perspectiva tanarului nestiutor, dar reprezentarea faptelor este insotita de analiza si condamnarea lor, din perspectiva maturului, din cauza consecintelor tragice. Acesta foloseste cuvinte dure pentru auto-caracterizare: „Eram un om buiac si ticalos”.

Tanarul Neculai Isac are defecte specifice varstei: lipsa de experienta, incapacitatea de a prevedea urmarile faptelor savarsite. Prima intalnire cu tiganii si cu fata care umbla prin apa in fusta ei rosie e relatata din perspectiva tanarului, care nu vede capcana in aceasta „intamplare”. Comportamentul ulterior al fetei este imprevizibil pentru indragostitul naiv, tanarul crede ca traieste etapele unei idile superficiale, dar se vede prins in capcana intinsa de tigani. Plateste nechibzuinta sa cu lumina unui ochi. Scapa cu viata tot datorita tineretii: calitatile fizice si seninatatea inconstienta.

Tanarul este caracterizat in mod indirect, prin fapte, limbaj, comportament, gesturi. Portretul fizic al maturului este realizat inca din incipit, din momentul venirii la han, vestimentatia reflectand statutul social. Aerul demn si tragic al capitanului de mazili se datoreaza rangului nobiliar si tristetii. Venirea lui produce un efect deosebit asupra celor de la han.

El povesteste din dorinta de a revedea trecutul pentru a-l intelege. Desi fantana dintre plopi nu mai exista, el o poate vedea. Pentru el, timpul interior s-a oprit intr-un prezent etern, cand a inteles ca inconstienta sa inseamna vinovatie.

Frumoasa Marga este eroina tragica a acestei povesti de iubire. Conditia ei umila, de tigancusa care se lasa folosita de grupul nomad pentru a-i jefui pe calatorii dornici de aventuri trupesti, este umanizata si metamorfozata de puterea dragostei adevarate. Aflata in situatia limita de a se supune cetei primitive sau de a-l salva pe barbatul iubit, ea alege jertfa de sine. Personaj romantic, actioneaza in situatii exceptionale. Personajul este caracterizat indirect, prin fapte, gesturi, statut social, cat si direct, de catre personajul-narator: „obrazul ii era copilaresc, dar nasul arcuit, cu nari largi si ochii iuti ma tulburara de indata.”.


Naratiunea se imbina cu dialogul si scurte pasaje descriptive. Modalitatile nararii prezente in text sunt: relatarea, reprezentarea, povestirea, iar dominanta stilistica este oralitatea. Farmecul zicerii este dat de prezenta elementelor de limbaj popular (singur ca un cuc) , arhaic (catastih, mazili), regional(buiac, hojma,imas, rosa).

Floare albastra

(poezie romantica)

M. Eminescu


Poezia „Floare albastra” a fost scrisa in 1872 si a fost publicată în revista „Convorbiri literare”. Este una dintre cele mai reprezentative poezii care tratează tema iubirii, dar care în acelaşi timp pune în evidenţă locul pe care îl ocupă natura în lirica de iubire eminesciană.


Viziunea romantica e data de tema, de motivele literare, de atitudinea poetica, de asocierea speciilor: poem filozofic (meditatie), egloga (idila cu dialog) si elegie. La romantici, tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii, pentru ca natura vibreaza la starile sufletesti ale eului liric. Floare albastra apartine acestei teme si reprezinta ipostaza iubirii paradisiace. Depaseste insa cadrul unei idile, implicand conditia geniului.

Lirismul subiectiv

Floare albastra este o poezie lirica, in care eul liric imprumuta, pe rand, cele doua ipostaze, masculin-feminin. Marci ale lirismului subiectiv sunt pronumele la persoana I (m-, -mi, ma) si a II-a singular (te, ti) si verbe la persoana I (am ras, n-am zis, vom sedea)si a II-a (te-ai cufundat, m-ai uita, mi-i spune), adjectivele pronominale posesive (mea,ta,noastra) si dativul posesiv(albastra-mi). Perceptia principiului masculin asupra femeii inregistreaza mai multe trepte ale cunoasterii erotice, sugerate prin modificarea apelativelor, de la „mititica”(iubirea ca joc), la „Ce frumoasa, ce nebuna/ E albastra-mi dulce floare”(asumarea iubirii-pasiune) la „dulce minune”(iubirea ca mister al vietii) si pana la chemarea nostalgica din final: „Floare albastra! Floare albastra!..”(idealul de iubire). Trecerea de la concret la abstract se realizeaza stilistic prin trecerea de la epitet la metafora si apoi la simbol. In timp ce principiul feminin, aflat in consonanta cu natura personificata, are ca atribute gratia rustica si miscarea, princiul masculin este contemplativ („Eu am ras, n-am zis nimica”;”Ca un stalp eu stam in luna”) si meditativ („Totusi este trist in lume”).

Tema poeziei

Temele centrale ale poeziei sunt tema iubirii combinată cu tema naturii şi cu cea a trecerii ireversibile a timpului.

Motive literare

Pe langa figurile de stil, pentru a spori expresivitatea textului, poetul foloseste un sir de motive literare cum ar fi: motivul lunii, motivul codrului, motivul marii intunecate, motivul stancii, motivul izvorului, etc.

Titlul poeziei + surse de inspiratie

Sursa de inspiraţie a poeziei este mitul romantic al florii albastre, caracteristic romantismului. Acest mit este preluat din opera scriitorului german Novalis (Heinrich von

Ofterdingen) şi se referă la dorinţa de cunoaştere, de atingere a unui ideal. La Eminescu acest ideal este iubirea, floarea albastră fiind aici o metaforă pentru femeia iubită.


Poezia se structureaza in jurul unei serii de opozitii: eternitate/moarte-temporalitate/viata, maculin-feminin, detasare apolinica – traire dionisiaca, abstract-concret, vis-realitate, aproape-departe, atunci-acum. Simetria celor patru secvente poetice este sustinuta de monologul liric al fetei, care exprima termenii antonimici ( lumea lui-lumea ei).Monologul fetei ia, in primele trei strofe, forma reprosului si contine contine simbolurile eternitatii-mortii, configurand imaginea lumii reci a ideilor abstracte. Meditatia barbatului, din strofa a patra, segmenteaza monologul fetei, care se continua cu chemarea la iubire in spatiul terestru, cadru natural paradisiac.

Compozitia poeziei

Prima secventa poetica(strofele I-III) infatiseaza lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul fetei incepe cu reprosul realizat prin adverbul „iar” plasat la inceputul poeziei. Povestea de iubire este redată sub forma unei amintiri. Monologul fetei descrie înstrăinarea treptată a omului de geniu de fiinţa iubită. Tânăra simte că datorită preocupărilor abstracte, bărbatul se înstrăinează, îl avertizează că fericirea nu stă în „câmpiile asire” şi în „piramidele-nvechite” ci în iubire, in lumea terestra: „Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!” A doua secventa poetica (strofa a IV-a) constituie meditatia barbatului asupra sensului profund al unei iubiri rememorate. Bărbatul nu o înţelege pe tanara indragostita, preocupările sale sunt de natură filozofică, motiv pentru care o tratează cu îngăduinţă: „Eu am râs, n-am zis nimica.”

A treia secventa poetica contine strofele V-XII. Monologul fetei continua cu o chemare la iubire in lumea ei, planul terestru: „Hai in codru cu verdetea..”. Refacerea cuplului adamic necesita un spatiu protector, paradis terestru si un timp sacru. Poezia respectă scenariul idilei eminesciene care începe cu o chemare în mijlocul naturii, continuă cu jocul iubirii şi sfârşeşte cu despărţirea. Universul în care încearcă să-l atragă este unul tentant. Elementele descrise prin intermediul epitetelor „prăpastia măreaţă”, „balta senină”, „trestia lină” şi personificării: „Und-izvoare plâng în vale” alcătuiesc un peisaj paradisiac din care nu pot lipsi unele dintre motivele principale ale creaţiei eminesciene, cum ar fi teiul şi luna. Acest cadru se află în antiteză cu cel sugerat la început, unde stelele, norii, întunecata mare şi piramidele învechite, simboluri ale infinirii, alcătuiesc un peisaj abstract, incompatibil cu jocul iubirii. Iubita are de asemenea trăsături care o pun în antiteză cu imaginea masculină, redate prin comparaţia: „Voi fi roşie ca mărul” şi prin epitetul metaforic „de-aur părul”. Vorbirea populara („mi-i da”, „te-oi tinea”, „nime”, „s-apoi”), limbajul familiar, cu alternarea persoanei I si a II-a a verbelor si a pronumelor si tonul sagalnic sau chemarii impresia de sinceritate si prospetime juvenila: „Cui ce-i pasa ca mi-esti drag?”. Idila este de fapt o reverie.

Ultima secventa poetica (strofele XIII-XV) este a doua interventie a vocii lirice din strofa a IV-a, continuare a meditatiei barbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o proiecteaza acum in ideal si amintire. Cadrul obiectiv al idilei se incheie cu despartirea, iar in planul subiectiv, se accentueaza lirismul. Contrastul dintre vis si realitate, ca si incompatibilitatea dintre cele doua lumi, care o clipa s-au intalnit in iubire pentru ca apoi sa se reaseze in limitele lor, sunt sugerate de versul final, de o dulce tristete: „Totusi este trist in lume!” Elemente prozodice si fonetice

Muzicalitatea aparte a poemului este conferita de elementele de prozodie: masura de 8 silabe, rima imbratisata, ritmul trohaic. De asemenea, la nivel fonetic, consoanele ş,s,t (in ultima strofa) sugereaza tristetea, iar m,n in rima, nostalgia.

Povestea lui Harap Alb

(basm cult)

I.Creanga


Basmul cult este o specie narativa ampla, o naratiune pluriepisodica, cu numeroase personaje purtatoare ale unor valori simbolice. Actiunea basmului implica prezenta fabulosului, conflictul dintre bine si rau se incheie prin victoria binelui iar personajele indeplinesc prin raportare la erou numeroase functii(antagonistul, ajutoarele, donatorii). Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale si modificarea statutului social al protagonistului.

„Povestea lui Harap Alb” de I. Creanga este un basm cult, publicat in revista Convorbiri literare, in anul 1877.


Viziunea lumii pe dos , realizata in universul de fictiune din basmul lui Creanga, este exprimata in monologul lui Ochila, gigantul tovaras al eroului:”vad iarba cum creste din pamant, copacii cu varful in jos, vitele cu picioarele in sus si oamenii umbland cu capul intre umere”.

(titlul operei)

Titlul incadreaza opera in seria „povestilor fantastice” si aduce in prim-plan personajul principal al basmului. De asemenea, contine un oximoron, substantivul harap insemnand sluga de culoare iar adjectivul alb desemnand conditia nobila a protagonistului.

(tema operei)

Tema basmului este lupta binelui impotriva raului, incheiata prin triumful binelui. Concret, eroul parcurge o aventura eroica imaginara, un drum al maturizarii, pentru dobandirea unor valori morale si etice. In basm sunt prezente motive precum imparatul fara urmasi pe linie masculina, crifrele magice, probele, labirintul, ajutoarele.

Incipit si final

In basm sunt prezente formule tipice, plasate in incipit si final: de inceput („Amu cica era odata intr-o tara un crai care avea trei feciori”), cu rolul de a plasa actiunea „illo tempore”(in afara timpului), de final („Si a tinut veselia ani intregi, si acum mai tine inca, cine se duce acolo be si mananca”). Formulele mediane („si merg ei ce merg”, „si se cam duc la imparatie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este”) realizeaza trecerea de la o secventa narativa la alta si intretin interesul cititorului.


In incipit, coordonatele actiunii sunt vagi, prin atemporalitatea si aspatialitatea conventiei: „Tara in care imparatea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pamantului, si craiia istuilalt la alta margine”. Reperele spatiale sugereaza dificultatea aventurii eroului, care trebuie sa ajunga

de la un capat la celalalt al lumii (in plan simbolic de la imaturitate la maturitate). El paraseste lumea aceasta, cunoscuta, si trece dincolo, in lumea necunoscuta.

Perspectiva narativa

Naratiunea la persoana a III-a este realizata de un narator omniscient, dar nu si obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflectii, unele adresate interlocutorilor ipotetici. Naratorul se detaseaza de diegeza (pretinde ca evenimentele s-au intamplat fara el) si se considera responsabil numai cu discursul, sa spuna povestea. Focalizarea este zero iar viziunea „dindarat”.

(Fabulosul)

In basmele populare, fantasticul presupune o alta realitate, „taramul celalalt”, realitate ordonata dupa legi proprii, aici fiind locul vrajitoarelor, al zmeilor, balaurilor. Nimic din toate acestea insa nu se regaseste in basmul lui Creanga. Exista si aici personaje magice – Sfanta Duminica sau calul nazdravan- dar acestea actioneaza in limita credibilului. Celalalte personaje, imparatul si fetele sale, par sa fie construite pe un corespondent real. Chiar protagonistul este departe de modelul consacrat al basmului, el neavand puteri magice, neinfaptuind acte eroice si dezvoltandu-se numai in plan psiho-moral. O situatie aparte o constituie cei 5 prieteni ai lui Harap-Alb, monstruosi prin infatisare, dar superbi prin prietenie si devotament. Ei nu sunt atat niste monstri, cat oameni care au o anumita trasatura exagerata: unuia ii este foarte frig, altuia foarte foame sau foarte sete, un altul vede cu singurul sau ochi toate adevarurile, chiar ascunse, ale lumii, iar cel din urma isi poate modela corpul dupa propria dorinta. Modelul pe care au fost construite aceste 5 personaje este recognoscibil in „Amintiri din copilarie”si este modelul taranului humulestean.

(Conflict)

In basm, conflictul dintre bine si rau se incheie prin victoria fortelor binelui. Momentul întâlnirii cu Spânul declanşează conflictul principal şi exterior al basmului, care îsi va găsi rezolvarea doar în final.


Actiunea se desfasoara linear; succesiunea secventelor narative este redata cronologic, prin inlantuire.


Expozitiunea presupune o stare de echilibru: un crai avea trei feciori, iar in alt capat de lume, un frate mai mare, Verde-imparat, avea doar fete.

Intriga are drept cauza o lipsa relevata de scrisoarea lui Verde-imparat: absenta mostenitorului pe linie masculina. Craiul este rugat de fratele sau sa i-l trimita „pe cel mai vrednic dintre nepoti”, ca sa-i urmeze la tron.

Desfasurarea actiunii prezinta cautarea eroului care se concretizeaza prin incercarea la care isi supune craiul baietii: se imbraca in piele de urs si iese in fata lor de sub un pod. Reuseste sa treaca aceasta proba a curajului fiul cel mic. El trece podul dupa o parte pregatitoare a initierii, in care este ajutat de Sfanta Duminica. Drept rasplata pentru milostenia aratata Sfintei Duminici, deghizata in cersetoare, mezinul este sfatuit de aceasta sa ia „calul, armele si hainele” cu care tatal sau a fost mire pentru a izbandi. Pe drum, dupa ce se rataceste in padurea-labirint, fiul cel mic al

craiului se intalneste cu un om span care ii cere sa-l ia in slujba lui. Cum are nevoie de un initiator, cele trei aparitii ale spanului il determina sa incalce sfatul parintesc si, crezand ca se afla in „tara spanilor”, il tocmeste ca sluga. Inca naiv, feciorul craiului ii marturiseste ce l-a sfatuit tatal si coboara in fantana, fara a se gandi la urmari. Lipsa de maturitate este sanctionata prin pierderea insemnelor originii si a dreptului de a deveni imparat:”spanul pune mana pe carte, pe banii si pe armele fiului de crai”. Spanul ii fura identitatea, il transforma in rob, ii da numele de Harap-Alb si ii spune ca va trebui sa moara si sa invie ca sa-si recapete identitatea. „Rautatea spanului il va pune in situatii dificile, a caror traversare implica demonstrarea unor calitati morale necesare atunci cand va fi imparat. Incercarile echivaleaza cu diverse probe ale ascultarii, indemanarii, curajului, colaborarii si cumsecadeniei. Harap-Alb va trebui sa aduca salati din Gradina Ursului, pielea cu pietre pretioase din Padurea Cerbului si pe fata imparatului Ros. Ultima proba presupune alte serii de probe, prin care imparatul Ros tinde sa indeparteze ceata de petitori. ( casa de arama, ospatul, alegerea macului de nisip), ca si acelea care o vizeaza direct pe fata(fuga nocturna a fetei transformate in pasare, ghicitul, proba impusa de fata: aducerea a „trei smicele de apa vie si apa moarta”). Trecerea incercarilor se produce pentru ca personajul asculta de Sfanta Duminica si este ajutat de craiasa furnicilor, de cal, de craiasa albinelor, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila si Ochila.

Punctul culminant presupune intoarcerea lui Harap-Alb la curtea lui Verde-imparat cu fata Imparatului Ros , care dezvaluie adevarata lui identitate. Incercarea spanului de a-l ucide pe Harap-Alb este ratata. Episodul cuprinde scena taierii capului personajului principal si a reinvierii lui de catre fata imparatului, cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal.

Deznodamantul consta in refacerea echilibrului si rasplata eroului. Asadar, conflictul dintre bine si rau se incheie prin victoria fortelor binelui.


Harap-Alb este personajul principal al basmului. Este caracterizat atât cu ajutorul mijloacelor directe (portretul făcut de narator şi de alte personaje), cât şi indirecte (caracterizarea prin propriile acţiuni, nume).

Harap-Alb este cel mai reprezentativ dintre eroii pozitivi ai lui Creangă. El nu are trăsături supranaturale, puterea lui stă în gândul lui bun. La fel ca şi alte personaje din poveştile autorului, Harap-Alb e omenos şi milostiv.

Încă de la începutul basmului, fiul cel mic al Craiului îşi va dovedi calităţile de erou, fiind singurul dintre cei trei fraţi care este afectat de dojana tatălui şi mâhnit de faptul că reprezintă un motiv de ruşine pentru acesta. Apoi se observă trăsăturile lui fundamentale, mila şi bunătatea, care îl ajută să-şi facă ajutoare ce îl vor sprijini în călătoria sa, cum ar fi Sfânta Duminică şi calul năzdrăvan. După ce trece de capcana pe care i-o întinde tatăl şi care era menită să-i probeze vitejia, eroul pleacă în călătoria sa iniţiatică. Dând dovadă de naivitate, dar şi de lipsă de experienţă de viaţă, fiul craiului nu ascultă sfaturile date de tată la plecare şi se lasă păcălit de Spân. Neascultător cu tatăl, se dovedeşte însă supus în relaţia cu Spânul, din al cărui cuvânt nu iese. Spânul nu are trăsături miraculoase, dar el reprezintă omul rău, maleficul, inumanul. El reuşeşte să-l păcălească pe erou datorită vicleniei şi astfel are loc o schimbare de statut: Spânul devine fiul de crai, iar acesta se transformă în sluga primului. Prima etapă a formări personajului este coborârea în fântână, care echivalează cu o coborâre ad inferos, un botez în urma căruia fiul craiului primeşte un

nou nume, Harap-Alb, şi o nouă identitate, de slugă a Spânului. De asemenea, Spânul are rolul unui iniţiator, este „un rău necesar”, fără de care nu s-ar fi putut realiza iniţierea eroului pozitiv.

Probele la care este supus sunt menite a-l pregăti ca viitor conducător, moştenitor al tronului unchiului său, dar şi în vederea căsătoriei. Harap-Alb devine un erou exemplar nu prin însuşiri miraculoase aşa cum se întâmplă de obicei în basme, ci prin trăsturile sale profund umane. Bunătatea şi mila de care dă dovadă încă de la început îl situează în rândul personajelor care reprezintă forţele binelui. Pentru ca iniţierea eroului să fie totală, el trebuie să primească din nou botezul morţii şi al învierii. În final, el dobândeşte un set de valori morale care în viziunea autorului sunt necesare unui împărat: mila, bunătatea, generozitatea, prietenia, respectarea jurământului, curajul.

Ion

( roman realist obiectiv)

Liviu Rebreanu




Publicat în 1920, romanul Ion reprezintă un roman obiectiv care apartine prozei interbelice, dar si un roman realist, social, cu tematica rurala.


Geneza romanului „Ion” este legată de câteva scene inspirate din realitate: o scenă pe care a văzut-o autorul cu un ţăran care săruta pământul, un eveniment din satul său, când un ţăran văduv şi bogat şi-a bătut fata pentru că rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac şi o discuţie cu un flăcău foarte sărac, Ion Pop al Glanetaşului, din cuvintele căruia „se simţea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă.”


Viziunea despre lume infatisata in acest roman este strans legata de conceptia scriitorului despre literatura si despre menirea ei.

(titlul operei)

Titlul este un eponim, reprezentand numele personajului principal caruia ii plaseaza in centrul cartii destinul sau tragic si simbolizeaza tipul taranului ardelean, puternic individualizat.

(tema operei)

Tema romanului o constituie lupta ţăranului român pentru pământ într-o societate împărţită în săraci şi bogaţi. Pe parcursul romanului se desprinde ideea că dorinţa de pământ duce la dezintegrare morală atunci când aceasta depăşeşte limitele normalului, transformându-se în obsesie. În acelaşi timp, romanul este o monografie a satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea.


Naratiunea se desfasoara la persoana a III-a din perspectiva unui narator omniscient, care stie mai multe decat personajele sale si omniprezent, dirijand evolutia personajelor ca un regizor.


Incipitul si finalul sunt construite pe motivul drumului. Ca prim personaj al textului, drumul se constituie ca intermediar intre realitate si fictiune. Crucea stramba vegheaza, atat la inceput, cat si la final o lume rau alcatuita, in care se macina destine incapabile sa progreseze. Simetria dintre incipit si final, descrierea drumului, pare sa-i sugereze cititorului ideea zadarniciei zbaterilor vietii.


Actiunea se desfasoara pe parcursul catorva ani, la inceputul secolului al XX-lea si debuteaza intr-o plina vara, intr-o duminica, la hora. Din punct de vedere spatial, actiunea se plaseaza in imediata vecinatate a lumii reale din zona Bistritei, concentrata in cea mai mare parte in Pripas.

(Conflict)

Conflictul central al acestui roman realist este determinat de lupta pentru pamant. Conflictul exterior, social, se manifesta intre Ion al Glanetasului si Vasile Baciu iar conflictul interior este precizat in roman prin titlul celor doua parti: Glasul pamantului si Glasul Iubirii. Romanul prezinta si conflicte secundare, precum cele dintre invatatorul Herdelea si preotul Belciug, Ion si George, Ion si Simion Butunoiu.


Din punct de vedere compoziţional, romanul este alcatuit din 13 capitole si este împărţit în două părţi, Glasul pământului şi Glasul iubirii, titlurile acestora sintetizând esenţa conţinutului.Prima parte a romanului, Glasul pamantului, urmareste patima lui Ion pentru pamant si dorinta lui de a se impune in ierarhia satului, unde i s-a rezervat un rol marginal, din cauza lipsei de avere. Partea a doua a romanului, Glasul iubirii, gaseste personajul principal in ipostaza de stapan al pamanturilor. Glasul nestavilit al iubirii il va duce pe Ion spre o moarte violenta, cu care plateste incalcarea tuturor poruncilor scrise si nescrise.

Prin tehnica planurilor paralele este prezentata viata taranimii si a intelectualitatii rurare.


Expozitiune - Intr-o duminica de vara, in curtea vaduvei lui Maxim Oprea, se aduna la hora duminicala toata suflarea Pripasului. Ion hotaraste sa o ia la dans pe Ana cea bogata, chiar daca Florica, frumoasa, dar saraca fata a gazdei, ii atrage si privirile, si inima.

Intriga – Aparitia lui Vasile Baciu marcheaza intriga. Acesta il numeste pe Ion „hot, talhar, sarantoc”, declansand astfel in tanarul mandru si ambitios o sete de razbunare care se va finaliza dezastruos pentru toate personajele.

Desfasurarea actiunii – Inceputul desfasurarii actiunii este marcat de bataia dintre Ion si George, pornita, in aparenta, de la plata lautarilor. Victoria este de partea lui Ion, care il infrange pe rivalul lui cu o lovitura decisiva cu parul, fapta pentru care va fi aspru mustrat de preotul Belciug in biserica. Intre timp, Ion renunta temporar la iubirea pentru Florica, o seduce pe Ana, fortandu-l pe Vasile Baciu sa fie de acord cu casatoria, dar complicatiile nu se sfarsesc aici, pentru ca Ion nu intrase inca in posesia actelor pamantului. Pentru Ana incepe un adevarat calvar, este batuta si alungata de sot si de tata si se adanceste tot mai mult in gandurile sinuciderii. Faptul ca Ion intra in posesia pamantului si i se naste un fiu, Petrisor, nu rezolva conflictul. Nici sinuciderea Anei, nici moartea copilului nu ii trezesc regrete si compasiune lui Ion, pentru ca ei reprezentau simple instrumente de obtinere si mentinere a pamantului. Intors la pasiunea initiala, Ion ignora ca intre timp Florica devenise sotia lui George.

Deznodamantul – rezolva dramatic toate conflictele. Surprins noaptea la Florica, Ion este ucis cu sapa de George, instiintat de catre Savista, oloaga satului, de infidelitatea sotiei sale. Criminalul este arestat, iar Florica urmeaza sa isi duca viata in singuratate. In urma acestei drame, averea lui Ion revine bisericii.


Ion este personajul principal al romanului cu acelasi nume. Trăsătura sa esenţială este dragostea pentru pământ. Prin caracterizare directă, îi sunt subliniate de către narator o parte din trăsături: Ion este un ţăran sărac, dar harnic, un bun gospodar care doreşte să aibă ce munci. De asemenea, i se pun în evidenţă inteligenţa, ambiţia, voinţa, trăsături remarcate şi de celelalte personaje: Zaharia Herdelea, Titu Herdelea, chiar şi Vasile Baciu. Apreciat în sat pentru hărnicia şi isteţimea sa, el înţelege că doar munca cinstită nu-l poate ajuta să ajungă printre cei cu stare. Cu timpul însă, obţinerea pământurilor se transformă într-o obsesie care duce la decăderea morală a personajului, aducând în prim-plan trăsăturile negative ale acestuia: Ion va da dovadă de egoism şi cruzime faţă de Ana, de răutate şi chiar de violenţă. Dacă în acţiunea de dobândire a pământului, Ion se dovedise lucid, calm, controlându-şi acţiunile, gesturile, dupa sinuciderea Anei, ameninţat de pierderea lor, acţionează încrâncenat, dezorganizat.

Scena sărutării pământului are un rol important deoarece reprezintă un simbol al iubirii obsesive pentru pământ. Este un gest semnificativ nu numai pentru destinul personajului principal ci şi pentru conturarea întregii naraţiuni, deoarece destinul tuturor personajelor se învârte în jurul problemei pământului. Moartea copilului redeschide lupta pentru pământ dintre Ion şi Vasile Baciu, dar şi paisunea pentru Florica. Deşi la începutul romanului iubirea lor este una îngăduită, în final situaţia se schimbă deoarece Florica este căsătorită acum cu George. Obsesia pentru Florica ia locul obsesiei pentru pământ, ajunge la concluzia că nimic nu are valoare fără cineva alături. Prin dorinţa de a o cuceri pe Florica, Ion încalcă din nou legile morale ale colectivităţii, dar mai ales înfruntă din nou destinul. El îşi doreşte totul: pământurile şi pe Florica, uitând de echilibru şi măsură, însă sancţiunea pe care o va primi este definitivă. Florica îi acceptă dragostea, dar totul se va sfârşi tragic prin uciderea lui Ion de către George Bulbuc.

Iona

( teatru modern)

Marin Sorescu


Tragedia este o specie a genului dramatic care prezintă personaje puternice, angajate în luptă cu un destin potrivnic sau cu propriile sentimente, conflictul soluţionându-se cu înfrângerea sau moartea eroului.

Parabola este o povestire alegorică având un cuprins religios sau moral.Trasaturile teatrului modern sunt: renuntarea la regulile teatrului clasic, preferinţa pentru

teatrul-parabolă şi teatrul absurdului, îmbinarea comicului şi a tragicului, inserarea liricului în text, metaforele-simbol, valorificarea miturilor, încălcarea succesiunii temporale a evenimentelor, lipsa conflictului.

Parabola dramatica „Iona” de Marin Sorescu face parte din volumul „Setea muntelui de sare” si a aparut in 1974. Apartine teatrului modern si este subintitulata „tragedie in patru tablouri”.


Avand ca punct de plecare povestea biblica a lui Iona, Marin Sorescu creeaza o drama moderna despre singuratate si tragica absenta a sensului din lume. Omul se cauta pe sine fara folos iar interogatiile lui Iona raman suspendate intr-un spatiu inchis, fara iesire.

(titlul operei)

Titlul piesei trimite la mitul biblic al proorocului Iona din cartea cu acelasi titlu a Vechiului Testament.

(tema operei)

Tema piesei este singurătatea, stare în care omul încearcă să se regăsească pe sine, deşi nu ştie care este drumul spre această cunoaştere. Alături de această temă, se adaugă problema omului care se revoltă în faţa destinului, care suferă din cauza lipsei de libertate şi de comunicare.

(repere temporale si spatiale)

Tragicul situatiei constra in faptul ca procesul cunoasterii se deruleaza intr-o lume inchisa: abdomenul monstrului marin.

(Conflict)

Din tragedia lui Sorescu lipseste confruntarea dintre personaje specifica teatrului clasic. Conflictul este de fapt drama existentiala a protagonistului Iona.

(constructia discursului narativ)

Piesa Iona este subintitulata „tragedie in patru tablouri”. La inceputul fiecarui tablou, autorul plaseaza niste indicatii scenice ample destinate fixarii spatiului si menite sa individualizeze personajul.


In tabloul I, spatiul descris desemneaza de la inceput conditia tragica a omului modern condamnat sa-si duca existenta intr-o lume inchisa, limitata, fara sperante de a comunica cu alte lumi. Aflat in asteptarea pestelui fabulos care intarzie sa apara, Iona incearca prin joc sa pacaleasca soarta potrivnica si isi aduce de acasa un acvariu din care vaneaza pestii deja captivi pe care ii arunca in navod. El isi doreste sa atinga absolutul, dar se lasa ispitit de tot felul de iluzii. Eroul se striga, isi cheama „dublul” pana raguseste, spre a constata ca e inconjurat doar de pustietate. Spaima protagonistului este cauzata de faptul ca omul constata sursa nefericirii sale, dandu-si seama ca lumea este doar o serie de orizonturi-pantece-de-chit.

In tabloul II, scena se deruleaza in interiorul pestelui I, inceputul tabloului surprinzand personajul in stare meditativa. Meditatia asupra timpului anuleaza orice speranta, orice protectie a unui viitor.Personajul mediteaza de asemenea asupra limitelor pe care omul ar trebui sa si le stabileasca in viata, pentru a nu fi ranit, pentru a nu suferi.

In tabloul III, „mica moara de vant” aflata in burta Pestelui II ( care inghitise Pestele I) constituie si ea un avertisment simbolic. Spre deosebire de Don Quijote, eroul lui cervantes, care infrunta morile de vant, crezand ca sunt uriasi, Iona evita pericolul. La fel facuse de fapt tot timpul pana atunci: refuzase sa-si constientizeze situatia, incercand doar sa se adapteze, sa se resemneze in fata a ceea ce se intampla. Captiv in pantecele pestelui, Iona incearca sa comunice cu semenii sai care cunosc un traseu initiatic asemanator. Ilustrativa in acest sens este aparitia celor doi pescari cu cate o barna in spinare. Iona reuseste sa taie, cu ajutorul unghiilor, o fereastra prin care sa evadeze din burta pestelui, dar constata ca n-a reusit sa patrunda decat intr-un alt peste mai mare. Apropierea mortii se insinueaza lent, chiar si prin faptul ca protagonistul se gandeste din ce in ce mai des la mama sa. Se gandeste sa-i scrie mamei sale un bilet prin care sa o roage sa-l mai nasca o data. Faptul ca tot el e acela care regaseste biletul ii accentueaza sentimentul acut al singuratatii.

Tabloul IV il surprinde pe Iona intr-o „gura de grota, spartura ultimului peste spintecat” . Surprinderea lui Iona se naste in momentul in care isi da seama ca orizontul pe care crede ca il vede din fata grotei nu este decat o serie de burti de peste. Simbol al omului modern, Iona sufera din cauza absentei semnelor divinitatii din lume. De asemenea, Iona constata ca „toate lucrurile sunt pesti”. Cu alte cuvinte, existenta umana este in permanenta ingradita, iar iesirea din limitele vechi inseamna intrarea in limite noi. In cele din urma, Iona isi regaseste trecutul, defineste in maniera metaforica viata. Gestul final, al spintecarii burtii, poate fi interpretat atat in maniera existentialista, sinuciderea fiind singura modalitate de a evada din limitele existentei, cat si in maniera simbolica, personajul gasind calea mantuirii, a iluminarii in sine.


Mijloacele de caracterizare ale personajului principal Iona sunt specifice personajului dramatic: este caracterizat direct de către autor prin intermediul didascaliilor, şi indirect prin limbaj, gesturi, acţiuni simbolice, redate prin intermediul monologului. Statutul social al personajului este acela de pescar. Actul de a pescui semnifica nevoia de cunoastere si autocunoastere. Acesta este punctul esential care contureaza statutul psihologic si moral al personajului. Drama existentiala a personajului este bine individualizata prin indicatiile autorului.

Fiecare tablou surprinde eroul in calatoria sa ratata. Cu cat se apropie de esec, cu atat indicatiile scenice sunt mai semnificative. Principala trasatura a protagonistului, care se dovedeste mai degraba o stare de fapt este singuratatea. Spaima protagonistului este cauzata de faptul ca omul constata sursa nefericirii sale, dandu-si seama ca lumea este doar o serie de orizonturi-pantece-de-chit. O alta secventa care accentueaza sentimentul acut al singuratatii este aceea in care Iona scrie un bilet cu propriul sange, taindu-si o bucata de piele din podul palmei stangi. Incearca sa trimita scrisoarea, intr-un gest disperat, punand-o intr-o basica de peste, dar tot el este acela care o gaseste. Iona este un personaj impresionant prin tenacitatea de a invinge un destin potrivnic, prin iluzia ca poate alunga sau insela singuratatea, prin vointa niciodata infranta de a iesi la lumina.


Stilul nuvelei este sobru, concis, lipsit de artificii stilistice. Modurile de expunere folosite ( dialogul, descrierea, naratiunea, vorbirea directa) indeplinesc o serie de functii epice in discursul narativ. Registrele stilistice utilizate ( limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea) sustin impresia de veridicitate a reprezentarii unei lumi.

Luceafarul

(poezie romantica)

M.Eminescu


Poemul Luceafarul a aparut in 1883, in Almanahul Societatii Academice Social-Literare Romania Juna din Viena, fiind apoi reprodus in revista Convorbiri literare. Este un poem romantic, o alegorie pe tema geniului, dar si o meditatie asupra conditiei umane duale(omul supus unui destin pe care tinde sa-l depaseasca).

Poemul este romantic prin amestecul genurilor(epic,liric si dramatic) si al speciilor. Imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent din starea de contemplatie si de visare, in cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafarul, marea, castelul, fereastra,oglinda, visul. Tema poemului este romantica: problematica geniului in raport cu lumea, iubirea si cunoasterea. Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul comun.

Luceafarul se incadreaza in specia literara a poemului , specie de interferenta a epicului cu liricul , de intindere relativ mare, cu un continut filozofic si caracter alegoric. Elementele fantastice se intalnesc in prima si a treia parte(metamorfozele si calatoria lui Hyperion), partea a doua combina specii lirice aparent incompatibile, idila-povestea de dragoste dubla si elegia, iar partea a patra a poemului contine elemente de meditatie, idila si pastel. In esenta, poemul este un monolog liric;


Viziunea romantica despre lume este data de tema, de relatia geniu-societate, de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de antiteze, de motivele literare, de imaginarul poetic, de amestecul speciilor(elegie, meditatie, idila, pastel) si de metamorfozele lui Hyperion. Elemente ale viziunii clasice sunt echilibrul compozitional, simetria, armonia si caracterul gnomic.

Lirismul subiectiv

Poemul “Luceafarul” apartine lirismului obiectiv, deoarece lipsesc marcile eului liric.

Motive literare

Alte motive, al ingerului si al demonului, sunt chipuri sub care se arata Luceafarul, marind tensiunea lirica a trairii emotiei erotice. In antiteza cu imaginea angelica a primei intrupari, a doua este circumscrisa demonicului, dupa cum o percepe fata: „O, esti frumos, cum numa-n vis/Un demon se arata”. Zborul cosmic, motiv literar ce releva setea de iubire ca act al cunoasterii absolute, se intersecteaza cu nuantate motive ale timpului. Zburand spre Demiurg, Hyperion ajunge intr-un spatiu atemporal, care coincide cu momentul dinaintea nasterii lumilor: „Caci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaste/ Si vremea-ncearca in zadar/ Din goluri a se naste”.

Titlul poeziei

Titlul poemului se refera la motivul central al textului,Luceafarul, si sustine alegoria pe tema romantica a locului geniului in lume, vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun. Titlul uneste doua mituri: unul romanesc, al stelei calauzitoare si altul grecesc, al lui Hyperion, sugerand prin aceasta natura duala a personajului de tip romantic.

Incipit si finalul

Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Timpul este mitic(illo tempore): „A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata”. Portretul fetei de imparat, realizat prin superlativul absolut „o prea frumoasa fata” scoate in evidenta unicitatea terestra. La început, ea reprezintă ipostaza angelică a femeii din lirica eminesciană, punându-se accentul pe unicitate şi puritate: „Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele, / Cum e Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele.” Strofele finale se află în strânsă legătură cu incipitul poemului, deoarece ele exprimă dramatismul omului de geniu care constată că împlinirea prin iubire este imposibilă, fiinde nevoit la rândul lui să-şi accepte condiţia şi să-şi asume destinul, eternitatea


Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul comun. Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de asumare a eternitatii,si,o data cu ea, a indiferentei, a ataraxiei stoice. Omul comun este incapabil sa-si depaseasca limitele, iar geniul manifesta un profund dispret fata de aceasta incapacitate:”Ce-i pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?”. Geniul constata cu durere ca viata cotidiana a omului urmeaza o miscare circulara, orientata spre accidental si intamplator:”Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece”. Simetria compozitionala se realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel: cele doua planuri interfereaza in prima si in ultima parte, pe cand partea a doua reflecta doar planul terestru(iubirea dintre Catalin si Catalina), iar a treia parte este consacrata planului cosmic(calatoria lui Hyperion la Demiurg, ruga si raspunsul).

Compozitia poeziei

Partea intai a poemului este o splendida poveste de iubire. Iubirea se naste lent din starea de contemplatie si de visare, in cadrul nocturn. Semnificatia alegoriei este ca fata pamanteana aspira spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialitatii. La chemarea-descantec rostita de fata: „Cobori in jos, luceafar bland/ Alunecand pe-o raza, Luceafarul se smulge din sfera sa, spre a se intrupa prima oara din cer si mare, ca un „tanar voievod”, „un mort frumos cu ochii vii”. In aceasta ipostaza angelica, Luceafarul are o frumusete construita dupa canoane romantice: „par de aur moale”, „umerele goale”,”umbra fetei stravezii/ E alba ca de ceara”. Cea de-a doua intrupare, din soare si noapte, reda ipostaza demonica. Luceafarul vrea sa eternizeze iubirea lor, oferindu-i fetei mai intai imparatia oceanului, apoi a cerului. Insa paloarea fetei si stralucirea ochilor, semne ale dorintei de absolut, sunt intelese de fata ca atribute ale mortii: „Privirea ta ma arde”. Ea ii cere sa devina muritor, iar luceafarul/geniul accepta sacrificiul:”Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/In schimb pe-o sarutare..”.

In partea a doua, idila dintre fata de imparat, numita Catalina si pajul Catalin, infatiseaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre exponentii lumii terestre si se desfasoara sub forma unui joc din universul cinegetic(vanatoresc). Este o alta ipostaza a iubirii, opusa cele ideale. Asemanarea numelor sugereaza apartenenta la aceeasi categorie: a omului comun. Catalin devine intruchiparea teluricului , a mediocritatii pamantene: „viclean copil de casa”, „Baiat din flori si de pripas/ Dar indraznet cu ochii”,”cu obrajei ca doi bujori”.

Zborul spre Demiurg structureaza planul cosmic si constituie cheia de bolta a poemului. Aceasta parte, a treia, poate fi structurata la randul ei in trei secvente poetice: zborul cosmic, rugaciunea, convorbirea cu Demirugul si eliberarea. Călătoria sa reia procesul de creaţie a lumii, anulând noţiunile de timp şi spaţiu: „Căci unde ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar / din goluri a se naşte. Hyperion ii cere Demiurgului sa-l dezlege de

nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, in numele careia este gata de sacrificiu:”Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire.”Demiurgul refuza cererea lui Hyperion pentru ca el face parte din ordinea primordiala a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. Cu ajutorul antitezei se subliniază diferenţa dintre oamenii comuni şi fiinţele superioare: „Ei au doar stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, / Şi nu cunoaştem moarte. De asemenea, ii ofera lui Hyperion in compensatie diferite ipostaze ale geniului: filozoful, poetul(ipostaza orfica),geniul militar, ca si argumentul infidelitatii fetei.

In ultima parte , imaginarul poetic se nuanteaza printr-un peisaj umanizat, tipic eminescian, in care scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei inflorite, in singuratate si liniste, in pacea codrului, sub lumina blanda a lunii. Declaratia de dragoste a lui Catalin , patimasa lui sete de iubire exprimata prin metaforele:”noaptea mea de patimi”,”durerea mea de-ntai”, „visul meu din urma”, ca si constituirea cuplului adamic il proiecteaza pe acesta intr-o alta lumina decat aceea din partea a doua a poemului, producand ambiguitate asupra identitatii vocii lirice. Elemente prozodice si fonetice

Muzicalitatea elegiaca, meditativa a celor 98 de strofe ale poemului, este data si de particularitatile prozodice : masura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic,rima incrucisata; sunt prezente asonantele si rima interioara(una-luna, zare-rasare,plec-imple).

Sursele poemului

Poemul este inspirat din basmul romanesc Fata in gradina de aur, cules de austriacul Richard Kunisch.

Maitreyi

( roman modern psihologic)

Mircea Eliade



Opera literara „Maitreyi” a aparut in 1933 si este un roman modern de analiza psihologica, fiind un roman al experientei, dar si un roman exotic.

„Maitreyi” este un roman al experientei pentru ca valorifica trairea cat mai intensa, de catre personaje, a unor experiente definitorii, iar impresia de autenticitate provine din utilizarea unor elemente care tin de realitate, precum jurnalul din India al scriitorului, elemente autobiografice, scrisori, etc.


Principala sursa de inspiratie a romanului este povestea de dragoste traita de autor alaturi de fiica profesorului Narendra-Sen, gazda lui din India, unde Eliade petrece mai multi ani, dedicandu-se studiilor la Universitatea din Calcutta.

(titlul operei)

Titlul romanului coincide cu numele personajului principal feminin, considerata de critica literara cel mai exotic personaj feminin din literatura romana.

(tema operei)

Tema romanului infatiseaza o iubire interzisa si ilustreazaconsecintele provocate de dragostea a doua persoane de religii si natiuni diferite. Povestea nefericita traita de cuplul de indragostiti aminteste de „Romeo si Julieta”sau „Tristan si Isolda”.


Romanul este de tipul jurnalului-intim iar intamplarile sunt relatate la persoana I, din perspectiva subiectiva a personajului-narator, europeanul Allan.


Incipitul constituie prima dintre secventele narative semnificative intrucat surprinde prima intalnire a personajelor. Aceasta se petrece accidental, cand Allan o vede pe Maitreyi in masina tatalui sau. Din amanuntele consemnate in incipit, referitoare la frumusetea stranie a tinerei bengaleze se poate deduce faptul ca infiriparea unei povesti de iubire este aproape iminenta.

Finalul romanului reia aceeasi imagine a personajului-narator care, aflat la o masa intr-un restaurant, converseaza cu nepotul doamnei Sen, incercand sa afle noutati despre Maitreyi si

despre ceea ce a urmat despartirii lor. Finalul deschis intretine misterul frumoasei Maitreyi, care va ramane pentru europeanul Allan o enigma.


Actiunea romanului se petrece in anul 1929, in Calcutta, unde traieste o lume pestrita, alcatuita din trei comunitati: cea autohtona, foarte conservatoare, apoi comunitatea alba, preponderent engleza si o comunitate eurasiatica, dispretuitoare fata de autohtoni, dar grabita sa-i imite pe europeni.

(Conflict)

Conflictul romanului se construieste pe opozitia dintre doua lumi diferite: cea europeana si cea asiatica. Conflictul dintre europeanul Allan si bengalezul Narendra-Sen reda opozitia dintre libertatea dragostei si constrangerea traditiei si reprezinta incompatibilitatea sau lipsa de comunicare dintre civilizatii si mentalitati.


Romanul are o structura narativa ampla si este alcatuit din 15 capitole.


Allan este un tanar inginer englez care, atras de exotismul Indiei, dar si dornic de a-si face o cariera, se angajeaza la o societate de canalizare a deltei. Se imbolnaveste de malarie si este spitalizat, iar inginerul hindus Narendra Sen, cu studii stralucite la Edinburgh, il invita pe Allan sa locuiasca in casa lui, in timpul convalescentei. Pe langa ajutorul pe care i l-ar da tanarului englez faptul de a locui intr-o familie, Narendra Sen intentioneaza sa il adopte ca fiu pe Allan, apoi sa se mute cu totii in Anglia. Allan afla mult mai tarziu adevaratele intentii ale inginerului, crezand la inceput ca Sen voia sa-l insoare cu fiica lui.

La prima intalnire cu Maitreyi, Allan este frapat neplacut de trasaturile fizice si vestimentare ale tinerei bengaleze. Cand Maitreyi il viziteaza impreuna cu tatal sau la spital, Allan se simte tulburat in prezenta fetei. Cand se muta in casa lui Sen, Allan crede ca familia Sen ii incurajeaza apropierea de Maitreyi. In primele luni nu se gandeste la dragoste, dar treptat englezul devine fascinat de viata familiei bengaleze si de complexitatea sufletului Maitreyiei. Allan incepe sa ia lectii de bengaleza de la Maitreyi, iar el o invata in schimb limba franceza. Allan se lasa prins de jocurile Maitreyiei, traversand toate etapele iubirii. Inainte de a se darui lui Allan, tanara oficiaza o logodna mistica si ii daruieste lui Allan un inel. Fericirea indragostitilor nu dureaza, pentru ca sora Maitreyiei, Chabu, indragostita inconstient de Allan, tradeaza secretul lor. Narendra Sen il alunga pe Allan, tatal orbeste iar Chabu moare, in urma unor crize de nebunie. In incercarea de a-l regasi pe Allan, Maitreyi se da vanzatorului de fructe, sperand sa fie alungata din casa, dar sacrificiul e zadarnic.

Disperat, Allan se refugiaza in Himalaya si episodul iubirii pasagere cu Jenia Isaac ii confirma faptul ca traise alaturi de Maitreyi iubirea absoluta. La Singapore se intalneste dupa un timp cu nepotul doamnei Sen, care ii povesteste despre incercarea disperata si inutila pe care o facuse Maitreyi.


Maitreyi este considerată cel mai exotic personaj feminin din literatura română. Adolescentă bengaleză, copil şi femeie în acelaşi timp, poetă, preocupată de filozofie şi apreciată în cercurile intelectuale bengaleze, Maitreyi simbolizează misterul feminin. Prin caracterizare directă, naratorul realizează, în diferite etape ale iubirii lor, mai multe portrete, care îi surprind vestimentaţia, chipul, detalii fizice senzuale sau inocente, gesturi, calităţi. Când o vede pentru întâia oară, Allan nu este impresionat, ba dimpotrivă, adolescenta i se pare chiar urata. Caracterizarea indirectă a fetei se constituie treptat, din faptele, gesturile şi cuvintele ei, pe măsură ce Allan se îndrăgosteşte. Tânăra de numai 16 ani dovedeşte largi disponibilităţi afective. Sufletul ei pur a fost permanent însetat de iubire. Prima sa pasiune a fost un copac numit „şapte frunze”, asupra căruia şi-a revărsat toată afecţiunea. Apoi, a iubit ani în şir un tânăr care i-a dăruit o coroană de flori într-un templu, pentru ca în final să se lege cu jurământ de Tagore, modelul ei spiritual şi „guru-ul” ei, pentru care îşi dorea să fie bătrână, pentru a fi mai aproape de el. În schimb, iubirile lui Allan fuseseră doar trupeşti, fără spiritualitate. Apropierea ei de Allan este firească, iar dragostea este plină de devotament şi naturaleţe. Însuşi Allan observă complexitatea sufletului ei. Ca să oficializeze într-un fel legatura lor, tânăra naivă imaginează o logodnă mistică, săvârşeşte un jurământ sacru, având ca martor apa, pădurea şi cerul.

După despărţirea brutală de tânărul englez, fata dă dovadă de tărie în apărarea iubirii ei, astfel explicându-se şi gestul final când se oferă unui vânzător de fructe cu speranţa că va fi alungată de acasă. Caracterizarea indirectă, prin fapte, limbaj şi atitudini, gesturi, relaţii cu celelalte personaje, dezvăluie asumarea tragică a iubirii, pentru că Maitreyi este singura din cuplu care cunoaşte interdicţiile şi urmările erosului interzis în lumea sa. Ea îl iniţiază pe Allan în iubire, în cultura orientală şi în sacralitate.

Moara cu noroc

( nuvela realista psihologica)

Ioan Slavici


Nuvela este opera epică, în proză, cu o acţiune mai dezvoltată decât schiţa, cu un singur fir narativ, având o intrigă mai complicată, ce determină conflicte puternice prin care se evidenţiază caracterul mai multor personaje.

Caracteristicile nuvelei psihologice sunt: personajele traiesc intr-un mediu actual si familiar, conflictele exterioare determina conflictele interioare, analiza psihologica vizeaza atat individul, cat si mentalul colectiv, personajele se modifica profund de-a lungul actiunii, se observa tendinta spre obiectivizare etc.

Moara cu noroc de I. Slavici este o nuvela realista psihologica, publicata in 1881.

Este o nuvela psihologica prin tematica, prin conflict interior, prin modalitatile de caracterizare a personajului. Accentul cade asupra complexitatii personajului, asupra transformarilor interioare ale constiintei sale si asupra tensiunilor sufletesti traite de acesta.


Viziunea despre lume in nuvela lui I. Slavici este structurata conform principiilor scriitorului ardelean, care isi construieste subiectele si personajele pornind de la teze morale si principii etice ferme, aflate la baza societatii traditionale. Teza de la care porneste Slavici este formulata in cuvintele batranei din incipitul nuvelei si se refera la raportul dintre bogatie si fericire, la faptul ca fericirea nu trebuie cautata in bunastarea materiala obtinuta cu orice pret: „ omul sa fie multumit cu saracia sa,caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit”

(titlul operei)

Titlul nuvelei are valoare simbolica, fiind in acelasi timp ironic, norocul asteptat dovedindu-se a fi nenoroc. Titlul nuvelei este bivalent: conţine şi şansa de îmbogăţire a lui Ghiţă, dar şi ameninţarea morţii ascunsă sub ademenitoarea aparenţă a norocului.

(tema operei)

Nuvela „Moara cu noroc” abordeaza tema familiei traditionale, pe care o subsumeaza temei destinului si pe care o pune sub semnul dramei comunicarii. Tema textului poate fi privita din mai multe perspective: din perspectiva sociala, nuvela prezinta incercarea lui Ghita de a-si schimba statutul social si de a asigura familiei sale un trai indestulat. Din perspectiva moralizatoare, nuvela prezinta consecintele nefaste ale dorintei de a avea bani. Din perspectiva psihologica, nuvela reprezinta conflictul interior trait de Ghita care, dornic de prosperitate economica, isi pierde pe rand increderea in sine si in familie.


Intamplarile din naratiunea realista sunt relatate la persoana a III-a, din perspectiva unui narator omniscient si omniprezent. Relatarea evenimentelor nu se realizeaza totusi linear, iar inlantuirea dintre capitole se face prin tehnici epice diverse: dialog, descriere la timpul prezent,etc. Pe langa perspectiva obiectiva a naratorului, intervine tehnica punctului de vedere in interventiile simetrice ale batranei, din incipitul si din finalul nuvelei.

( Relatia incipit-final)

Incipitul si finalul se afla in simetrie. Incipitul nuvelei are statutul unui prolog si surprinde relatiile din familia lui Ghita, personajul principal. Replica soacrei indica rolul ei de sfatuitor, care insa nu trece peste deciziile barbatului: „ voi faceti dupa gandul vostru”. Finalul o readuce in prim-plan pe batrana, printr-o replica privitoare la destinul implacabil: „ Asa le-a fost data” .


Actiunea nuvelei se desfasoara intr-un spatiu real, transilvanean. Timpul desfasurarii actiunii este a doua jumatate a secolului al XIX-lea in interval de un an, de la Sfantul Gheorghe, cand Ghita ia in arenda carciuma, pana la Paste, cand locul arde, iar protagonistii mor.

(Conflict)

Fiind o nuvela psihologica, in „ Moara cu noroc” de I. Slavici conflictul central este conflictul interior al protagonistului. Personajul principal, Ghita, oscileaza intre doua dorinte puternice, dar contradictorii: dorinta de a ramane om cinstit, pe de-o parte, si dorinta de a se imbogati alaturi de Lica, pe de alta parte. De asemenea, conflictul interior se reflecta in plan exterior, prin confruntarea dintre carciumarul Ghita si Lica Samadaul.


Expozitiunea – In expozitiune, Ghita, cizmar sarac, dar onest, harnic si muncitor, hotaraste sa ia in arenda carciuma de la Moara cu noroc, pentru a castiga rapid bani. Carciuma este asezata la rascruce de drumuri, izolata de restul lumii. O vreme, la Moara cu noroc afacerile ii merg bine lui Ghita.

Intriga - Aparitia lui Lica Samadaul, seful porcarilor si al turmelor de porci din imprejurimi, la Moara cu noroc, constituie intriga nuvelei, declanseaza in sufletul lui Ghita conflictul interior si tulbura echilibrul familiei.

Desfasurarea actiunii – ilustreaza procesul instrainarii carciumarului fata de familie, care, dornic sa faca avere, se indeparteaza treptat de Ana si devine complicele lui Lica la diverse nelegiuiri, primind de la Lica bani obtinuti din jafuri si crime. Este anchetat in doua randuri, fiind acuzat de complicitate in jefuirea arendasului si chiar in uciderea unei femei si a unui copil, dar nu se poate dovedi nimic. Mustrarile de constiinta alterneaza cu momentele de sinceritate in care isi cere iertare de la sotie. Carciumarul se aliaza cu jandarmul Pintea, fost hot de codru si tovaras al lui Lica, pentru a-l da in vileag pe Samadau, insa nu joaca cinstit, caci doreste sa isi pastreze o parte din banii obtinuti din afaceri necurate.

Punctul culminant – ilustreaza dezumanizarea lui Ghita. La Sarbatorile Pastelui, Ghita isi arunca sotia in bratele lui Lica, lasand-o singura la carciuma, in timp ce el merge sa-l anunte pe jandarm ca Lica are asupra lui banii furati. Dezgustata de lasitatea sotului, Ana i se daruieste lui

Lica. Cand se intoarce si isi da seama de acest lucru, Ghita o ucide pe Ana, fiind la randul sau omorat din ordinul lui Lica de catre Raut.

Deznodamantul – este tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui Lica mistuie carciuma de la Moara cu noroc. Pentru a nu cadea viu in mainile lui Pintea, Lica se sinucide. Singurele persoane care supravietuiesc sunt batrana si copiii, nuvela avand astfel un final moralizator.


Personajul principal din nuvela, Ghita, este unul complex, in jurul lui polarizandu-se intreaga actiune. El intra in relatie cu toate celalalte personaje, care ii nuanteaza evolutia. Caracterizarea lui se realizează atât în mod direct, cât şi indirect, portretul acestuia însumând o varietate de trăsături condradictorii. De asemenea, se foloseşte ca modalitate de caracterizare monologul interior. La început se precizează că este un om cu voinţă puternică, harnic şi perseverent, care vrea să-şi scape familia de sărăcie. Spre deosebire de soacra sa, identifică sărăcia cu lipsa de demnitate, nu cu liniştea. Vine la Moara cu noroc pentru că îşi iubeşte familia şi doreşte o viaţă mai bună pentru aceasta. Atâta timp cât se dovedeşte un om cu iniţiativă, cinstit, lucrurile merg bine, cârciuma aduce profit, iar familia trăieşte în armonie. Datorită ambiţiei şi hărniciei, transformă hanul într-un loc cunoscut şi apreciat de călători. Bun meseriaş, om harnic, blând şi cumsecade, Ghiţă doreşte să agonisească bani ca să-şi angajeze vreo zece calfe pentru un atelier de cizmărie. Aspiraţia lui este firească şi nu depăşeşte limitele firescului.

Apariţia lui Lică Sămădăul la han tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă. Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi pentru familia lui, nu se poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra sa, deoarece tentaţia îmbogăţirii este mare. Ghiţă îşi ia la început toate măsurile de precauţie împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi angajează o slugă credincioasă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad.” Din momentul legării acestei „prietenii” începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de familie. El devine o victimă a lui Lică numai pentru că acesta îi descoperă slăbiciunea pentru bani. Aceste schimbări sunt prezentate în mod direct de către narator.

Transformarea protagonistului este progresiva, mergând de la izolarea şi înstrăinarea de familie până la complicitate, la hoţii şi crime. La început, personajul oscilează între atracţia pentru bani şi dorinţa de a rămâne un om cinstit, ceea ce îl transformă într-un personaj tragic. Deşi iniţial pare plin de voinţă, ajunge să fie victima lui Lică. Ghita traieste o drama psihologica, pierzandu-si pe rand increderea in sine, increderea celorlalti si increderea Anei in el.

Arestul şi judecata îi provoacă mustrări de conştiinţă pentru modul în care s-a purtat. De ruşinea lumii, de dragul soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la Moara cu noroc. Ghiţă înţelege că singurul mod de a învinge răul şi de a-şi recăpăta familia este divulgarea fărădelegilor lui Lică. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate nici faţă de acesta, ceea ce îl va pierde. Ghiţă îi oferă probe în legătură cu vinovăţia lui Lică numai după ce îşi poate opri jumătate din banii aduşi de acesta.

Ultima etapă a degradării morale a lui Ghiţă are loc la Sărbătorile Paştelui, când, orbit de furie, îşi aruncă soţia, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că Ana va rezista influenţei malefice a lui Lică. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă care se înstrăinase de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică. Ghiţă îşi dă seama că soţia l-a înşelat, ştie că acest lucru s-a întâmplat din cauza lui şi că a determinat decăderea morală a Anei şi o ucide. Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie materială

şi socială. Moartea sa sugerează că nimic nu este mai presus de legea morală, condiţie esenţială a existenţei lumii.


Stilul nuvelei este sobru, concis, lipsit de artificii stilistice. Modurile de expunere folosite ( dialogul, descrierea, naratiunea, vorbirea directa) indeplinesc o serie de functii epice in discursul narativ. Registrele stilistice utilizate ( limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea) sustin impresia de veridicitate a reprezentarii unei lumi.

Morometii

( roman realist postbelic)

Marin Preda




Romanul „Morometii” de M. Preda este un roman realist postbelic. Primul volum al romanului apare in 1955. Volumul al doilea apare peste 12 ani si poate fi considerat unul din primele romane antitotalitare, pentru ca descrie abuzurile regimului comunist in viata comunitatii rurale.


Romanul dezvolta, prin tema familiei, o viziune noua despre lume, despre realitatile contemporane, facand apel si la observatia psihologica. Viziunea despre lume se contureaza in roman prin tema, prin conflict, prin particularitatile de compozitie, prin evenimentele prezentate si, mai ales, prin perspectiva personajului Ilie Moromete asupra vietii si a intamplarilor.

(titlul operei)

Titlul Moromeţii aşază tema familiei în centrul romanului, însă evoluţia şi criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc.

(tema operei)

O alta tema este criza comunicarii, absenta unei comunicari reale intre Ilie Moromete si familia sa. Tema timpului viclean, nerabdator, relatia dintre individ si istorie nuanteaza tema sociala.


Romanul este relatat la persoana a III-a din perspectiva unui narator obiectiv, omniscient. Povestitorul relaxat consemneaza atat gesturile si replicile personajelor, cat si gandurile, framantarile si starile lor sufletesti.


Simetria compoziţională este dată de legătura dintre incipit şi final la nivelul primului volum care subliniază tema timpului. La început, aparent îngăduitor, „timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari”, pentru ca în final să se modifice imaginea timpului, care devine necruţător şi intolerant şi „nu mai avea răbdare.”


Reperele temporale si spatiale ale actiunii sunt bine precizate, ca in orice roman realist. In volumul intai, actiunea se desfasoara in satul Silistea-Gumesti din Campia Dunarii, cu trei ani inaintea izbucnirii celui de-al doilea Razboi Mondial. In volumul al doilea exista si secvente plasate in Bucuresti si in satul Palamida (unde Niculae devine activist de partid), iar reperele temporale se refera la perioada instaurarii regimului comunist si a reformei agrare.

(Conflict)

In primul volum, cel mai important conflict exterior este cel dintre tată şi cei trei fii ai săi din prima căsătorie, Achim, Paraschiv şi Nilă. Ilie Moromete nu poate să înţeleagă dorinţa de îmbogăţire a celor trei fii iar băieţii îşi dispreţuiesc tatăl fiindcă nu ştie să transforme în bani produsele agricole, aşa cum face vecinul lor, Tudor Bălosu. Acest conflict va duce pînă la urmă la dezmembrarea familiei deoarece pleacă de acasă. Al doilea conflict exterior izbucneşte între Moromete şi Catrina, soţia lui. Moromete vându-se în timpul secetei un pogon din lotul soţiei, promiţându-i, în schimb, trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor celor mari care îşi urau mama vitregă, Moromete amână îndeplinirea promisiunii. În al doilea volum acest conflict determină decizia Catrinei de a-şi părăsi soţul, după ce află de vizita lui la Bucureşti şi de propunerea făcută celor trei fii mai mari. Această rupură va fi definitivă, Catrina refuzând să se mai întoarcă acasă. Al treilea conflict se desfăşoară între Moromete şi sora lui, Guica, care şi-ar fi dorit ca fratele văduv să nu se mai căsătorească şi a doua oară. În felul acesta, ea ar fi rămas în casa fratelui, să se ocupe de gospodărie şi de creşterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la bătrâneţe. Faptul că Moromete se recăsătorise şi să îşi construise o casă departe de gospodăria ei îi aprinsese ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari.


Romanul este alcatuit din doua volume aparute la mare distanta unul de celalt si care sunt legate intre ele de personaje. Primul volum utilizeaza tehnica decupajului si accelerarea gradata a curgerii timpului naratiunii si este structurat in trei parti. Prima parte, de sambata seara pana duminica noaptea, cuprinde scene care ilustreaza viata rurala: cina, taierea salcamului, intalnirea duminicala din poiana lui Iocan, hora, fuga Polinei cu Birica. Partea a doua se deruleaza pe parcursul a doua saptamani, incepand cu plecarea lui Achim cu oile, la Bucuresti si pana la serbarea scolara cu ocazia careia Niculae ia premiul intai. Partea a III-a, de la seceris pana la sfarsitul verii, se incheie cu fuga feciorilor. Volumul al II-lea este structurat in cinci parti si se prezinta viata rurala intr-o perioada de un sfert de veac. In acest volum este folosita tehnica rezumativa.


Acţiunea primului volum este structurată pe mai multe planuri narative. În prim plan se află destinul familiei Moromeţii. Ilie Moromete încearcă să păstreze întreg, cu preţul unui trai modest, pământul familiei pentru a-l transmite apoi băieţilor. Fiii cei mari nu împărtăşesc idealul tatălui deoarece ei îşi doresc independenţa economică. Ei se simt neîndreptăţiţi pentru că, după moartea mamei lor, Moromete s-a însurat cu altă femeie şi că are încă trei copii.Îndemnaţi de Guica, cei trei băieţi pun la cale un plan care va amplifica problemele econimice ale familiei. Ei intenţionează să plece la Bucureşti, fără ştirea familiei, pentru a-şi face un rost. În acest scop, vor să ia oile cumpărate printr-un împrumut la bancă şi al căror lapte constituie principala sursă de hrană a familiei şi caii, indispensabili pentru munca la câmp. Prin vânzarea oilor şi a cailor, ar obţine un capital pentru a începe viaţa la oraş. Datoria la bancă nefiind achitată, planul celor trei băieţi urmează a da o grea lovitură familiei. Achim îi propune tatălui să-l lase să plece cu oile la Bucureşti, să la pască la marginea oraşului şi să vândă laptele şi brânza la un preţ mai bun în capitală. Moromete se lasă convins de utilitatea acestui plan, amână achitarea datoriei la bancă şi vinde o parte din lotul familiei pentru a-şi putea plăti impozitul pe pământ. Însă Achim vinde oile la Bucureşti şi aşteaptă venirea fraţilor. După amânările generate de refuzul lui Nilă de a-şi lăsa tatăl singur în preajma secerişului, cei doi fug cu caii şi cu o parte din zestrea surorilor. Moromete este nevoit să vândă din nou o parte din pământ pentru a-şi reface gospodăria, pentru a plăti foncierea, rata la bancă şi taxele de şcolarizare ale lui Niculae.

Planurile secundare completează acţiunea romanului, conferindu-i caracterul de frescă socială: boala lui Boţoghină, revolta ţăranului sărac Ţugurlan, dragostea dintre Polina şi Birică, discuţiile din fierăria lui Iocan, rolul instituţiilor şi al autorităţilor în satul interbelic.

In cel de-al doilea volum, Ilie Moromete pleaca la Bucuresti incercand sa-si convinga fiii sa se intoarca, promitandu-le ca le va da tot ce mai are. Catrina afla de promisiunea facuta si se supara atat de tare incat pleaca de acasa, mutandu-se la fiica ei din prima casatorie, Maria. Niculae incearca sa isi impace parintii, insa ura catrinei este atat de mare incat isi doreste ca sotul ei sa moara. In cele din urma Moromete moare, avand-o alaturi doar pe ilinca, iar romanul se sfarseste cu intoarcerea lui niculae acasa pentru inmormantarea tatalui.

Protagonistul celui de-al doilea volum este Niculae, care, dupa terminarea liceului, se inscrie in PCR si se implica in procesul de colectivizare in satul Palamida. Desi pe parcursul romanului Moromete incearca sa il convinga ca socialismul are multe dezavantaje, totusi Niculae considera ideologia comunista „o noua religie a binelui”. Niculae incepe sa-si puna intrebari in momentul in care un taran isi pierde viata pentru a scapa de colectivizare. Conflictul se rezolva prin scena finala a visului in care Niculae intelege cata dreptate avusese tatal sau. ( Constructia personajului principal – caracterizare )

il Ilie Moromete este personajul central al romanului. El este capul familiei Moromete în jurul căruia se desfăşoară întreaga acţiune a primului volum. Este reprezentantul ţărănimii tradiţionale, ale cărei valori le apără cu îndârjire. Moromete se distinge, in primul rand, prin inteligenta sa si spiritul contemplativ de care da dovada, el intelegand esenta din spatele aparentelor: „tatal avea ciudatul dar de a vedea lucruricare lor le scapau, pe care ei nu le vedeau”. O alta diferenta majora intre Moromete si alte personaje de aceeasi conditie sociala este dezinteresul pentru bani. O scena ilustrativa este cea in care el pleaca la munte pentru a face negot cu cereale; el se multumeste cu un pret mai mic pentru ca ii place cumparatorul. Caracterizarea directa are la baza mai ales opiniile celorlalte personaje; de exemplu, baietii il numesc „lenes”, dar

apreciaza, totusi, ciudatul dar de a vedea lucruri pe care ei nu le vad. Caracterizarea indirecta se face prin mijloace specifice romanului realist: fapte, vorbe, monolog interior, biografie si relatia cu alte personaje. Principala trasatura a personajuui este capacitatea de intelegere superioara, asa cum reiese, in primul rand, din scena discutiilor din poiana lui Iocan. Moromete este singurul care citeste articolele din ziar pentru ca doar el le intelege si le poate explica si celorlalti. Aceeasi intuitie e dovedita si in volumul al doilea, atunci cand Moromete isi da seama de capcanele noului regim politic. Ilie Moromete este un om sociabil si comunicativ, placerea lui cea mai mare fiind de a studia prin dialog gandirea celorlalti: „Lovi-o-ar moartea de vorba de care nu te mai saturi, Ilie! Toata ziua stai de vorba si bei tutun.” Relatia dintre Moromete si cea de-a doua sotie, Catrina, se bazeaza, inca de la inceput, nu pe iubire ci pe nevoile fiecaruia: el avea nevoie de o mama pentru copii, iar ea dorea sa-si refaca viata si sa indrepte greselile trecutului. Ea accepta autoritatea sotului, are grija de familie, este foarte credincioasa, iar singurul motiv pentru care ea a re o interventie este legat de studiile lui Niculae. Moromete o considera naiva si o trateaza cu ironie, condamnand mai ales apropierea ei de biserica. In al doilea volum, totusi, Catrina devine un personaj cu identitate literara, schimbandu-si radical comportamentul si intrand intr-un conflict puternic cu sotul ei. In primul volum, o scena ilustrativa pentru conturarea relatiilor dintre cei doi este chiar scena cinei, in care Catrina se comporta in concordanta cu rolul ei de femeie supusa, docila. Autoritatea lui Moromete in familie reiese din faptul ca „el statea bine pe locul lui”, pe pragul inalt al casei. In volumul al doilea, scena in care ura Catrinei reiese cel mai bine este cea in care Niculae incearca sa-si impace parintii, convingandu-l pe Moromete sa o cheme pe sotia sa acasa.

O scrisoare pierduta

(comedie)

I.L.Caragiale


Comedia este specia genului dramatic in proza sau in versuri, in care sunt prezentate personaje, moravuri sociale, relatii sociale si tipuri umane, intr-un mod care starneste rasul având un final fericit şi, deseori un rol moralizator.

Trasaturile comediei: personajele apartin stratului de mijloc sau paturii joase a societatii, starneste rasul, punand in lumina defecte morale sau fizice, dar si conflictul intre aparenta si realitate, limbajul are ca model vorbirea comuna, iar finalul aduce impacarea adversarilor.

„O scrisoare pierduta” este a treia din cele patru comedii scrise de autor, fiind reprezentată pe scenă în 1884. Piesa este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, timpul si spatiul actiunii fiind limitate.


In lumea lui Caragiale, indivizii sunt fara principii morale, fara capacitatea de a discerne intre bine si rau, intre adevar si minciuna, intre esenta si aparenta, situandu-se dincolo de moralitate si imoralitate: ei sunt pur si simplu amorali. Singura abilitate pe care o au este imitatia unor comportamente, fie ca este vorba despre dragoste, tradare, despre onoare sau despre politica. In profunzimea viziunii caragialiene asupra existentei se dezvolta intuitia apropierii dintre comic si tragic, pana la estomparea granitelor dintre cele doua categorii.

(titlul operei)

Titlul are in vedere pretextul in jurul caruia se dezvolta intamplarile: pierderea, de catre Zoe Trahanache, a scrisorii de dragoste primite de la Stefan Tipatescu, prefectul judetului.

(tema operei)

Tema comediei o constituie prezentarea vietii social-politice dintr-un oras de provincie, in preajma alegerilor pentru Camera.

(tipuri de comic)

Comicul, categoria estetica opusa tragicului, are ca efect imediat rasul, declansat de contrastul dintre aparenta si esenta. Tipurile de comic sunt: comicul de situatie, comicul de caracter, comicul de moravuri, comicul de limbaj, comicul de nume, comicul de intentie.

Comicul de situatie ilustreaza întâmplările neprevăzute, construite după scheme comice clasice: scrisoarea este pierdută şi găsită succesiv, răsturnarea de statut a lui Caţavencu, teama exagerată de trădare a grupului Farfuridi-Brânzovenescu, confuziile lui Dandanache care o atribuie pe Zoe când lui Trahanache, când lui Tipătescu şi, în final, împăcarea ridicolă a forţelor adverse.

Comicul de limbaj este ilustrat prin intermediul ticurilor verbale: „Ai puţintică răbdare”, „Curat...”, pleonasme: „O soţietate fără prinţipuri, va să zică nu le are”, stâlcirea cuvintelor:

„momental”, „famelie”, negarea primei propoziţii prin a doua: „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”, tautologii „interesul si iar interesul”. Limbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor

Comicul de caracter izvoraste din atitudinea personajelor si a ipostazelor in care sunt prezentate( Dandanache e ramolit, dar siret, Catavencu se pretinde patriot, dar isi urmareste interesele personale);

Comicul de moravuri apare din infatisarea relatiei dintre Tipatescu si Zoe Trahanache, din modul in care se pregatesc si se castiga alegerile, vizand atat viata de familie, cat si viata politica.

Comicul de nume: Numele lui Tipatescu provine de la substantivul „tip” care realizeaza trasatura esentiala a personajului: tip important in viata politica, cu o infatisare agreabila, care-l face capabil de aventuri amoroase.

Numele lui Zaharia Trahanache provine de la „zahariseala” si „trahana”( coca moale), reliefand incetineala si gandirea plata a personajului.

Catavencu isi trage numele de la cuvantul „căţăie” (flecareste)

Farfuridi si Branzovenescu sugereaza prin numele lor cu rezonanta culinara, inferioritatea si vulgaritatea.

Numele lui Pristanda vine de la un joc moldovenesc si exprima ideea ca personajul joaca dupa cum i se canta.

Comicul de intentie evidentiaza atitudinea autorului fata de evenimente si personaje: umor, ironie, sarcasm. Umorul si ironica, ca atitudine a autorului, se remarca in indicatiile de regie, didascalii, fiind singurele interventii directe in text ale autorului.. Indicatiile scenice au un rol important in prezentarea decorului, in prezentarea jocului actoricesc, dar sunt si un mijloc de caracterizare a personajelor.

Incipit

Incipitul se afla in opozitie cu finalul: scandalul care deschide comedia are corespondent in petrecerea care dizolva conflictele si tensiunile.


Actiunea se desfasoara „ in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, pe durata a trei zile.

(Conflict)

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forţe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, preşedintele grupării locale a partidului şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al zairului Răcnetul Carpaţilor. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută prin apariţia şi dispariţia scrisorii, prin felul cum evoluează încercarea de şantaj a lui Caţavencu.


Cele patru acte ale comediei urmaresc traseul scrisorii si, implicit, conflictele politice pe care biletelul le genereaza.


Scena iniţială din actul I prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc ziarul Răcnetul Carpaţilor şi numără steagurile. Intriga este ilustrata de pierderea de către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a fost adresată lui Tipătescu, prefectul judeţului. Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi sustrasă acestuia de Caţavencu, este folosită de acesta din urmă ca mijloc de şantaj pentru a obţine candidatura. Pe parcursul primelor cinci scene ale actului I se contureaza expozitiunea, consumata deja inaintea debutului actiunii propriu-zise. Desfasurarea actiunii introduce in scena personaje noi. Farfuridi si Branzovenescu dau primele semne de suspiciune, Zoe utilizeaza tot arsenalul feminin pentru a-l convine pe Fanica sa sustina candidatura „ canaliei”, dar acesta nu accepta, spre deosebire de Trahanache, care a cedat mult mai usor.

In actul II, Pristanda este prins intre ordine contradictorii: prefectul ii poruncise perchezitionarea casei lui Catavencu si arestarea lui, pe cand Zoe solicita eliberarea captivului si ii promitea sprijinul electoral. Actul se incheie cu sosirea telegramei de la centru, prin care se solicita alegerea altui candidat.

Discursurile candidatilor Farfuridi si Catavencu deschid actul III si pregatesc punctul culminant: anuntarea noului candidat, Agamemnon Dandanache. Bătaia dintre taberele de alegători se declanşează imediat după anunţarea candidatului, astfel încercarea lui Caţavencu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează. În încăierare, Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat, care o duce destinatarei.

Actul IV, deznodământul, aduce rezolvarea conflictului iniţial pentru că scrisoarea revine la Zoe, prin intermediul Cetăţeanului turmentat, trimisul de la centru este ales, iar Caţavencu apare umil şi speriat. Propulsarea ploitică a candidatului-surpriză se datorează unei poveşti asemănătoare deoarece şi el găsise o scrisoare compromiţătoare. Caţavencu este nevoit să accepte să conducă festivitatea în cinstea noului ales, şi totul se termină într-o atmosferă de sărbătoare şi împăcare.


Stefan Tipatescu este prefectul judetului. La adăpostul autorităţii politice, îşi foloseşte avantajele în propriile lui interese. În acelaşi timp, el întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, femeia cochetă, încă din momentul în care ea se căsătoreşte cu neica Zaharia. În comparaţie cu celelalte personaje, Tipătescu este cel mai puţin marcat comic, fiind spre deosebire de toţi ceilalţi un om instruit, educat, dar cu toate acestea impulsiv, după cum îl caracterizează în mod direct şi Trahanache: „E iute! N-are cumpăt”. În fond, Tipătescu trăieşte o dramă. De dragul unei femei pe care este nevoit să o împartă cu altcineva, sacrifică o carieră promiţătoare la Bucureşti, aşa cum remarcă Trahanache: „Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucreşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica... şi la drept vorbind, Joiţica a stăruit mai mult...”. Tipătescu dovedeşte o bună ştiinţă a disimulării: când Trahanache îi aduce vestea existenţei scrisorii, se preface a nu şti nimic; în faţa lui Farfuridi şi Brânzovenescu ia poză de victimă a propriei sale sensibilităţi pentru partid, iar în relaţia cu Nae Caţavencu este perfid şi violent. Personajul nu are ambiţii politice, postul de prefect oferindu-i o stare de suficienţă, tulburată doar de pierderea scrisorii.

Zoe, în schimb, în ciuda văicărelilor, a leşinurilor, dar şi faptului că este considerată o damă „simţitoare”, este în realitate o femeie voluntară, stăpână pe sine, care ştie foarte bine ce vrea şi care îi manipulează pe toţi în funcţie de propriile dorinţe. Spre deosbire de amantul ei, ea nu cade pradă disperării ci încearcă să rezolve situaţia cu Caţavencu cât mai repede posibil. Dincolo de aparenţe, în

cuplul pe care Zoe îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă raţiunea, puterea şi deţine de fapt controlul asupra relaţiei. Tipătescu refuză iniţial compromisul politic şi îi propune Zoei o soluţie disperată, arătându-se pregătit să renunţe la tot pentru ea: „Să fugim împreună...” Ea intervine însă energic şi refuză „nebunia”, deoarece nu doreşte să renunţe la poziţia sa de primă doamnă a oraşului. În confruntarea dintre cei doi în ceea ce priveşte susţinerea candidaturii lui Caţavencu, prefectul este cel care cedează până la urmă de dragul Zoei: „În sfârşit, dacă vrei tu... fie!”. Finalul comediei aduce împăcarea tuturor. Odată ce intră în posesia scrisorii, Zoe devine triumfătoare, se comportă ca o doamnă, îşi recapătă superioritatea la care renunţase pentru scurt timp, face promisiuni pentru Caţavencu („Fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!”), în timp ce Tipătescu se retrage ca şi mai înainte în umbra ei.

In concluzie, ca specie a genului dramatic, opera literara „O scrisoare pierduta” este o comedie intrucat provoaca rasul prin surprinderea moravurilor, a unor tipuri umane sau a unor situatii neprevazute.

Plumb

(poezie simbolista)

G.Bacovia


Poezia simbolistă Plumb deschide volumul cu acelaşi nume, apărut în 1916. Textul conţine următoarele elemente specifice liricii simboliste: folosirea simbolurilor (plumbul), tehnica repetiţiilor (se repetă de 6 ori cuvântul plumb), cromatica, dramatismul trairii eului liric şi sugestia. Instrainarea, impietrirea, izolarea, privirea in sine ca intr-un strain se circumscriu esteticii simboliste. Asemenea stari sufletesti nelamurite, confuze sunt transmise pe calea sugestiei, folosita drept cale de exprimare a corespondentelor intre planul exterior si cel interior. Cultivarea simbolurilor este o alta caracteristica a curentului. Simboluri recurente ale operei bacoviene precum plumb, cavou, singur, organizeaza discursul liric si confera ambiguitate prin plurivalenta semnificatiilor. Muzicalitatea interioara este data de repetitia obsedanta a unor cuvinte (lexemul „plumb”), a anumitor consoane si vocale sau a laitmotivului „stam singur” si de pauze ( cezura, puncte de suspensie) care transmit senzatia de impietrire, spaima de moarte si vidul existential.


Poezia „Plumb” este poezia unui solitar si a unui prizonier. Viziunea este fara iesire, nemetafizica, intrucat textul hiperbolizeaza starea de singuratate, obsesia deplinei izolari si presimtirea mortii, a mineralizarii, a neantului.

Lirismul subiectiv

Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei prin marcile subiectivitatii: persoana I a verbelor „stam”, „am inceput”, persoana I a adjectivului posesiv „(amorul) meu”.

Tema poeziei

Tema poeziei o constituie condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii şi artificială, condiţie care se leagă de două coordonate esenţiale, iubirea şi moartea.

Titlul poeziei

Titlul poeziei este simbolul central plumb, care sugerează apăsarea, angoasa, greutatea sufocantă, închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire. Ca element anorganic sugereaza mineralizarea(pietrificarea)/moartea; prin greutate denota apasarea sufleteasca, sufocanta, prabusirea interioara; culoarea gri poate reda tristetea, monotonia, plictisul, angoasa, cenusiul vietii cotidiene; raceala – lipsa de viata, absenta sentimentelor, singuratatea.

Simetrie compozitionala

Textul este alcatuit din doua catrene construite pe baza lexemului „plumb”, care este reluat in sase din cele opt versuri. Realizate prin paralelism, cele doua strofe/secvente poetice corespund celor doua planuri ale realitatii: realitatea exterioara, obiectiva, simbolizata de cimitir si de cavou, si realitatea interioara, subiectiva, simbolizata de sentimentul iubirii, a carui invocare se face cu disperare.

Compozitia poeziei

Poezia este structurată în două catrene construite în jurul cuvântului-simbol plumb care este reluat în şase din cele opt versuri ale poeziei. Cele două strofe corespund celor două planuri ale realităţii: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir şi de cavou şi realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii („amorul meu de plumb”).

Strofa I descrie un cadru spaţial închis, apăsător, sufocant, în care eul liric se simte claustrat: „Stam singur în cavou...”. Cavoul este un simbol pentru universul interior care provoacă o stare de angoasă datorită sugerării greutăţii plumbului. Acest cadru este descris cu ajutorul epitetelor metaforice: „sicriele de plumb”, „funerar vestmânt” (şi inversiune), „flori de plumb”, „coroanele de plumb” şi este un spaţiu claustrofobic, un spaţiu limitat prin excelenţă. Repetarea epitetului „de plumb” subliniază existenţa mohorâtă, lipsită de transcendenţă sau de posibilitatea înălţării, deoarece la Bacovia moartea înseamnă totdeauna anihilare totală atât a trupului, cât şi a sufletului, iar plumbul este un simbol al apăsării şi al strivirii fiinţei. Moartea este sugerată încă de la început, deoarece poezia începe nu întâmplător cu verbul „dormeau”, asociat cu adverbul de mod „adânc”, somnul fiind considerat o stare incertă între existenţă şi moarte, o rupere de lumea reală. Chiar şi elementele care ar trebui să inspire bucurie şi viaţă, florile, aici sunt împietrite, sunt contaminate de materia generală, plumbul: „flori de plumb”. Vântul este singurul element care sugerează mişcarea, dar şi acesta produce efecte reci, ale morţii: „şi era vânt... / Şi scârţiau coroanele de plumb.” Verbele la imperfect desemnează trecutul nedeterminat şi sugerează permanenţa unei stări de angoasă şi a unei permanente aspiraţii spre un final dorit, aşteptat şi simţit ca o eliberatoare încheierea a unui ciclu existenţial: „dormeau”, „stam”, „era”, „scârţiau”.

Strofa a II-a mută accentul pe interioritate, dar aceasta nu este o posibilitate de salvare deoarece se află sub semnul tragicului. Optimismul este anulat total, iubirea, afectivitatea sunt surprinse în momentul dispariţiei: „Dormea întors amorul meu de plumb.” (cuvântul „întors” se referă la întoarcerea mortului cu faţa spre apus). Încercarea de salvare este iluzorie, strigătul eului liric fiind unul zadarnic: „şi-am început să-l strig”. Eul solitar aude, vede, înregistrează tot ce îl înconjoară ca pe un eveniment important, dar comunicarea propriu-zisă este exclusă. Dorinţa de evadare şi de înălţare produsă de sentimentul de iubire este şi ea contaminată de atmosfera generală, „aripile de plumb” sugerând de fapt o cădere surdă şi grea, adică moartea. Apropierea morţii este anticipată de sentimentul de singurătate: „Stam singur lângă mort...”, vers care are corespondent în prima strofă: „Stam singur în cavou...”. La Bacovia iubirea şi moartea (Eros şi Thanatos) sunt strâns legate şi nu se anulează una pe cealaltă. De asemenea, cuvintele din întreaga poezie fac parte din câmpul semantic al morţii: sicriu, cavou, funerar, coroană, mort, punând şi mai bine în evidenţă ideea centrală.


Poezia simbolistă se caracterizează prin muzicalitate. Pe parcursul întregii poezii sonorităţile care sugerează moartea sunt obţinute prin aglomerarea consoanelor dure: b, p, m, n, s, ş, t, ţ. Un alt element care conferă muzicalitate textului este repetarea cuvântului plumb de şase ori pe parcursul întregii poezii. Versurile au rimă îmbrăţişată, măsura este de 10 silabe, iar ritmul alternează de la iambic la amfibrah.

Riga Crypto si Lapona Enigel

(poezie modernista-balada)

I.Barbu


Poezia Riga Crypto şi lapona Enigel face parte din volum Joc secund, publicat în anul 1930. Autorul îşi subintitulează poezia Baladă şi o include în ciclul Uvedenrode,numele inedit al unei rape imaginare, unde transformari greu de inchipuit devin, totusi, posibile. Opera poetica a lui I.Barbu apare in perioada interbelica, atunci cand in literatura romana se confrunta doua directii puternice: traditionalismul si modernismul. Ermetismul, curentul literar in care se incadreaza poezia lui I.Barbu, solicita dimensiunea rationala a conditiei umane, inhiband-o pe cea sentimentala.

Balada Riga Crypto si lapona Enigel este o poezie modernista, in primul rand, pentru ca este rezultatul unei sinteze inedite intre doua domenii considerate in mod traditional disjuncte. In al doilea rand,poezia este modernista prin incalcarea conventiilor constitutive ale genurilor si speciilor literare: balada preia o formula specifica epicului in proza, aceea de povestire in cadru, dar pastreaza intacte resursele filonului liric. In spiritul poeziei moderniste, printre ale carei caracteristici de limbaj se numara si ambiguitatea, balada poate fi citita-la un prim nivel- ca legenda despre nasterea ciupercilor otravitoare, dar se deschide spre un nivel superior de interpretare, ca alegorie a Fiintei. Interpretarea data de insusi I.Barbu poemului, „un Luceafar intors”, releva asemanarea cu capodopera creatiei lui Eminescu: drama incompatibilitatii dintre doua lumi care incearca sa comunice si sa se implineasca.


Viziunea despre lume reflectata in balada Riga Crypto si lapona Enigel nu se lasa relevata cu usurinta, solicitand un cititor atent, constient ca participa la o experienta initiatica, in urma careia va iesi profund transformat. Initierea debuteaza cu intalnirea menestrelului care , care este rugat de nuntasul fruntas sa spuna povestea unei nunti esuate.

Lirismul

Fiind o „baladă”, se păstrează structura narativă deoarece poezia are un fir epic şi „personaje”. Caracterul dramatic este oferit de dialogurile dintre „personaje”, dar şi în această poezie acestea au valoare de simbol, fapt care subliniază lirismul.

Tema poeziei

Tema identificata este iubirea, in varianta ei esuata. Cititorului atent i se va revela o tema situata la un inalt nivel de generalitate: opozitia ireductibila dintre materie si spirit. Crypto, materia fragila, este hipnotic atras de ideea insotirii cu regnul superior. Fiinta umana, traitoare in orizontul spiritului, nu poate accepta insotirea cu materia si refuza blestemul negarii cunoasterii.

Motive literare

Motivele poetice care se întâlnesc sunt: transhumanţa, tentaţia Sudului, atracţia pentru Soare, visul şi „sufletul-fântână”. O componenta importanta a imaginarului poetic este visul, plan mediator intre lumi astfel comunicante.

Un alt motiv important este motivul soarelui. Daca pentru Crypto soarele reprezinta moarte, pentru Enigel este astrul tutelar al vietii.

Motivul recurent al fantanii este relevant pentru evidentierea diferentelor ireconciliabile intre protagonisti. In datul existential al materiei nu este inscrisa eternitatea, astfel ca pentru riga accesul la „fantana tineretii”este conditionat de un pact faustic cu „vrajitoarea manatarca”. In schimb, omului ii este rezervat alt statut existential: el este centrat pe „sufletul-fantana”, in care se oglindeste insusi Soarele-cunoasterea, care ii asigura eternitatea spiritului, nemurirea.

Titlul poeziei

Titlul baladei este construit pe ideea cuplului, dar în acest caz acesta nu se întregeşte datorită incompatibilităţii dintre cei doi eroi, care fac parte din regnuri diferite. Fiecare se află pe o treaptă superioară în propria lume, dar povestea de dragoste este imposibilă mai ales datorită aspiraţiilor fiecăruia. Numele lui Crypto, regele ciupercilor, are dubla provenienta: din termenul criptograma( grup de plante inferioare, fara flori, care se inmultesc prin spori) si din adjectivul criptic(ascuns, incifrat). Numele lui Enigel are o posibila etimologie in substantivul regasit in limbile germanice in diverse variante derivate din latinescul „angelus”(engel, enigel, angel)

Incipit

O particularitate a incipitului este formula de adresare folosita de nuntasul care incearca, intr-un registru protocolar si persuasiv, sa convinga trubadurul sa rosteasca tainicul „cantec larg”.Motivul menestrelului merita o atentie speciala, deoarece poate deschide perspective adanci in interpretarea textului. Intoarcerea poetului modernist ermetic la poezia medievala nu este deloc intamplatoare. Cantaretul(autor al textului pe care il rosteste) este un initiat, posesor al unor taine si legi dincolo de fire, pe care le transmite respectand constrangerile specifice ritului initiatic: in primul rand, atmosfera secreta si spatiul izolat. Cantecul sau „larg este unul incapator pentru intelesuri ascunse, nerelevate oricui. Asa se explica si indaratnicia prin care il caracterizeaza partenerul sau de dialog; ea este o forma de opozitie, de reticenta la divulgarea tainei.


O evidenta relatie de opozitie se remarca inca din titlu(la nivelul protagonistilor) si se distribuie pe trei directii: nonuman-uman, feminin-masculin, regal-comun. O alta opozitie majora este opozitia materie-spirit. Un sistem complex de opozitii se realizeaza in simboluri importante ale textului poetic: Soare-umbra. In ceea ce priveste relatiile de simetrie, textul se deschide si se inchide cu evocarea a doua nunti: cea umana(la finalui careia se rosteste povestea menestrelului) si cea din lumea plantelor otravitoare. Ele intercaleaza istoria unei nunti ratate, imposibile intre Crypto si Enigel. Simetria are menirea de a dezvalui o lege cosmica: nuntirea se poate realiza numai intre cei care au acelasi statut ontologic. O alta relatie de simetrie vizeaza impulsul protagonistilor de a-si defini pozitia in raport cu soarele.

Compozitia poeziei

Prima parte cuprinde primele patru strofe care au rolul de prolog al baladei şi reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntaşul fruntaş”.. Se face trimiterea spre un timp mitic, spre Evul Mediu, prin adresarea directă către cel care va rosti povestea tragică a laponei Enigel şi a lui riga Crypto: „Menestrel trist”, „Mult îndărătnic menestrel”.A doua parte conţine povestea propriu-zisă dintre riga Crypto şi lapona Enigel şi este realizată din mai multe secvenţe poetice: portretul şi descrierea împărţiei regelui ciupercilor (strofele 5-7), portretul şi descrierea mediului în care trăieşte lapona Enigel (strofele 8 şi 9), întâlnirea în vis a celor doi (strofa 10), cele trei chemări ale rigăi şi primele două refuzuri ale laponei (strofele 11-15), refuzul categoric al

laponei şi relevarea simbolului solar după care îşi ghidează existenţa (strofele 16-20), încheierea întâlnirii dintre cei doi (strofele 21 şi 22), pedepsirea lui Crypto din final (strofele 23-27). În prima secvenţă sunt prezentate personajele: în lumea lui, Crypto este un ales, are un statut superior: „Des cercetat de pădureţi / În pat de râu şi-n humă unsă, / Împărăţea peste bureţi / Crai Crypto, inimă ascunsă.” Deşi admirat, are parte şi de adversităţi: este considerat „sterp” şi „nărăvaş” de celelalte plante ale pădurii care nu înţeleg de ce el nu îşi acceptă condiţia de ciupercă şi încearcă să o depăşească. Fiinţa la care visează aparţine de regnul uman, este deosebită în lumea ei datorită faptului că doreşte ea o împlinire absolută reprezentată prin lumina solară. Ea pendulează anual între cotidian: „de la iernat” şi idealul reprezentat de Sud, de Soare: „la păşunat, [...] tot mai la sud.” Singura asemănare dintre cele două fiinţe este statutul superior pe care îl au în propria lume, dar acest element nu va fi suficient pentru împlinirea prin iubire. Deosebirile sunt prezentate cu ajutorul antitezelor şi a imaginilor care descriu mediul existenţial al celor doi. Lumea lui Crypto se defineşte prin umezeală şi răcoare: „În pat de râu şi humă”, în timp ce lumea laponei este un spaţiu rece: „În ţări de gheaţă urgisită”, fapt care explică atracţia ei spre soare şi lumină. În drumul ei spre sud, „lapona mică, liniştită” Enigel este rugată de către regele ciupercilor să rămână alături de el în lumea umedă şi răcoroasă a plantelor pădurii. Întâlnirea celor doi se realizează în lumea visului, acest motiv făcând din nou trimitere la poemul Luceafărul. Regele ciupercilor încearcă să o ademenească în lumea lui prin intermediul a trei chemări. În prima chemare riga Crypto o îmbie pe laponă cu „dulceaţă” şi cu „fragi”, elemente definitorii pentru mediul vegetal din care provine. Darul lui este refuzat categoric de Enigel şi exprimă aspiraţia ei spre Soare: „- Rigă spân, de la sân, / Mulţumesc Dumitale. / Eu mă duc să culeg / Fragii fragezi, mai la vale.”

În a doua chemare îndrăgostitul merge şi mai departe propunându-i sacrificiul de sine: „Dacă pleci să culegi, / Începi, rogu-te cu mine.”. Lapona înţeleaptă îl refuză şi de data aceasta, arătându-i motivele pentru care nuntirea lor este imposibilă: Crypto este „umed şi plăpând” şi este sfătuit să aştepte să se coacă: „Teamă mi-e, te frângi curând, / Lasă. Aşteaptă de te coace.”

Ultima încercare pe care o face riga este urmată de un refuz şi mai categoric. Fiinţa superioară îşi dă seama că iubirea lor nu este posibilă şi că opoziţia dintre soare şi întuneric, dintre raţiune şi instinct nu va putea fi niciodată anulată: „La soare, roata se măreşte; / La umbră numai carnea creşte”. Refuzul laponei este fatal pentru rigă deoarece puterea descântecului se întoarce asupra lui, atributele lumii pe care Enigel o alege se întorc asupra lui. Dorind să-şi urmeze aspiraţia spre fiinţa superioară, „regele-ciupearcă” este pedepsit pentru îndrăzneala lui şi transformat în ciupercă otrăvitoare: „Dar soarle, aprins inel, / Se oglindi adânc în el; [...] Şi sucul dulce înăcreşte! / Ascunsa-i inimă plesneşte.”. Astfel, încercarea lui Crypto de a schimba ordinea firească a lumii eşuează, iar ordinea este în final restabilită. Cel ajutat „De-o vrăjitoare mânătarcă, / De la fântâna tinereţii” pentru a se putea împlini, ajunge, prin oglindire (un alt motiv esenţial al poeziei), să se însoţească cu o fiinţă din lumea lui, „Cu măsălariţa-i mireasă, / Să-i ţie de împărăteasă.”


Masura versurilor(predominant de 8,9 silabe) nu are constanta continua, ci urmareste ritmurile, mai lente sau mai accelerate, ale interventiei naratorului sau ale dialogului protagonistilor. O atentie speciala merita complicatul sistem de rime la care poetul recurge pentru realizarea euritmiilor. Rimei incrucisate, dominanta in text, i se adauga rima interioara, producatoare de efecte incantatorii, specifice cantecelor ritualice.

Testament

(poezie modernista – arta poetica)

T. Arghezi


Poezia Testament face parte din volumul Cuvinte potrivite şi este o artă poetică modernă. Aceasta deschide primul volum al lui Arghezi, „Cuvinte potrivite”, aparut in 1927. Testament este o artă poetică modernă deoarece nu se limitează să vorbească doar despre rolul poetului şi al poeziei, ci tratează şi problema limbajului, a transfigurării socialului în estetic (estetica urâtului), a raportului dintre inspiraţie şi tehnica poetică. In poezie sunt prezente idei privind dimensiunile sociale, estetice si etice, regasim identitatea dintre planul autorului si cel al eului liric.Textul este unul complex în care se disting trei idei fundamentale: aceea a legăturii spirituale între generaţii şi a responsabilităţilor urmaşilor în faţa mesajului primit de la străbuni, aceea a luptei cu materia limbii şi cea a menirii poeziei.

Poezia apartine directiei moderniste prin adancirea lirismului si ambiguitatea limbajului, construieste metafore socante potrivit esteticii noi, prin care elementele uratului se transforma in frumos si prin rolul asumat de poet de a crea si a reflecta asupra creatiei sale, un fel de „lirism voluntar”


Testament ilustreaza unitatea de conceptie si de viziune a lui Arghezi asupra existentei. Rolul poeziei este acela de transfigurare a oricaror aspecte ale realitatii, prin cuvant si imagine artistica:”Din bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi”. Ca si poetul francez Charles Baudelaire, care a impus estetica uratului in volumul Les Fleures du mal (Florile raului), Arghezi considera ca orice aspect al realitatii, indiferent ca este frumos sau urat, grotesc sau sublim poate constitui material poetic.

Lirismul subiectiv

Fiind un monolog adresat, lirismul subiectiv se realizeaza prin atitudinea poetica transmisa in mod direct iar la nivelul expresiei, prin marcile subiectivitatii : pronumele personale: „eu”, „mine”, adjectivele pronominale posesive: „mei”, „mea”, „noastră” şi verbele la persoana I: „am ivit”, „am prefăcut”, „făcui”, „am preschimbat”, „am luat”, „am pus”; si prin topica afectiva (inversiuni si dislocari sintactice).

Tema poeziei

Tema poeziei este creaţia literară văzută sub două ipostaze: ca meşteşug, punându-se accentul pe efortul creator al poetului, şi ca moştenire, creaţie transmisă urmaşilor ca dovadă şi ca mijloc de cunoaştere.Poezia este scrisă sub forma unui monolog sau dialog imaginar adresat de „tată” unui fiu spiritual căruia îi este lăsată drept moştenire „cartea”, care simbolizează de fapt creaţia, opera literara.

Motive literare

Motivul central al textului este acela al cartii, care simbolizeaza ideea de cunoastere, de legatura spirituala intre generatii, dar si ideea de truda, de mestesug, de pasiune. Cuvantul carte are o bogata serie sinonimica in text: testament, hrisov, cuvinte potrivite. Motivul revoltei imbraca forme semnificative, dar nu dramatice: „Durerea noastra surda si amara/ O gramadii pe-o singura vioara”. Motivul metamorfozei, al transformarii uneltelor de creatie este cheia de bolta a poeziei. In versurile „Ca sa schimbam acum intaia oara/ Sapa-n condei si brazda-n calimara” sunt prezentate instrumentele muncii fizice si ale muncii spirituale. Motivul transfigurarii lirice a realitatii, nucleul esteticii uratului, este dezvoltat in versurile: „Din bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi”.

Titlul poeziei

In sens denotativ, „testament” inseamna un act juridic unilateral, prin care cineva isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi indeplinite dupa moarte, mai cu seama in legatura cu transmiterea averii sale. In sens conotativ, metafora din titlu ilustreaza ideea de mostenire literara, „act oficial” adresat urmasilor-cititori sau viitorilor artizani ai condeiului.


Simetria textului este data de plasarea cuvantului-cheie „carte” si a sinonimelor sale in diferite pozitii ale discursului liric.

Versurile : „Ca sa schimbam, acum, intaia oara/ Sapa-n condei si brazda-n calimara” contin o serie de opozitii privind transformarea uneltelor muncii fizice in uneltele muncii intelectuale sau trecerea de la formele poetice traditionale la acelea moderne. Sursele creatiei, materia poetica si chiar poezia sunt prezentate prin metafore si sintagme organizate in serii opuse, ce vizeaza realitatea si lumea artei:”Facui din zdrente muguri si coroane/ Veninul lor l-am preschimbat in miere”.Functia artei este redata tot printr-o opozitie:”Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte/ Si izbaveste-ncet,pedepsitor”. Versurile cele mai relevante pentru ideea de arta poetica moderna: „Din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi” sunt organizate tot pe serii opuse semantic.Opozitia robul-Domnul se gaseste in versul: „Robul a scris-o, Domnul o citeste” si reda relatia dintre cititor si scriitor, in care robul-poet si-a asumat statutul umil, de truditor al cuvantului.

Compozitia poeziei

Incipitul este formulat ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual prin intermediul căreia îi lasă moştenire „un nume adunat pe-o carte”, simbol pentru creaţia poetică şi implicit pentru poet. Adresarea directă se realizează prin intermediul vocativului „fiule”, care reprezintă orice cititor potenţial, poetul devenind în mod simbolic un tată. Bunul spiritual pe care îl lasă poetul moştenire este o creaţie despre suferinţele strămoşilor redate prin metafora „seara răzvătită care vine / De la străbunii mei până la tine”. Aceasta este o „treaptă”, o legătură spirituală între trecut şi viitor, o treaptă în desăvârşirea cunoaşterii. Procesul de creaţie este descris ca un drum dificil, asemănător cu drumul parcurs de înaintaşi în trecut: „Prin râpi şi gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci.” În strofa a doua este prezentată o altă ipostază a cărţii, ea căpătând o semnificaţie sacră divină. Cartea devine un document important, o carte de căpătâi asemănătoare Bibliei: „Ea e hrisovul vostru cel dintâi”. Creaţia literară are acum o valoare socială deoarece prezintă suferinţele strămoşilor, fiind o mărturie pentru întreaga lor existenţă: „Al robilor cu saricile pline / De osemintele vărsate-n mine.” Poetul este din nou elementul de legătură dintre trecut şi viitor, el preia suferinţa strămoşilor: „osemintele vărste-n mine” şi o transmite mai departe prin intermediul poeziei. În a treia strofă poezia se materializează, se transformă într-o lume obiectuală. Ideea esenţială a acestei secvenţe este transformarea elementelor concrete, care reprezintă socialul, în elemente estetice. Realitatea materială capătă prin intermediul poetului valoare spirituală. Ipostaza poetului ca meşteşugar este subliniată prin intermediul verbelor la persoana I („am ivit”, „am

prefăcut”, „am preschimbat”) şi al elementelor de opoziţie. Efortul creativ este redat prin intermediul elementelor aflate în opoziţie, „sapa”, „brazda”, care reprezintă munca fizică a ţăranilor, şi „condei”, „călimară” care descriu munca intelectuală a poetului. Uneltele folosite pentru a lucra pământul se transformă în unelte de scris, munca de creaţie este asemănată cu munca plugarilor care modelau pământul: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară, / Sapa-n condei şi brazda-n călomară.” În continuare se conturează imaginea poetului ca născocitor, care transformă limbajul ţăranilor: „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite” în limbaj poetic: „am ivit cuvinte potrivite”. La Arghezi, poezia nu este inspiraţie ci meşteşug, meşteşugul poetic presupune însă un efort, redat prin intermediul paralelismului cu munca fizică a strămoşilor: „Sudoarea muncii sutelor de ani / [...] Şi, frământate mii de săptămâni, / Le-am prefăcut în versuri şi icoane. / [...] Veninul strâns l-am preschimbat în miere.” Socialul este transformat în estetic prin trecerea elementelor care ţin de durerea şi suferinţele strămoşilor în elemente ale creaţiei poetice: îndemnurile pentru vite sunt transformate în „cuvinte potrivite”, „veninul strâns” în sufletul ţăranilor se metamorfozează în miere, păstrând însă forţa lui socială („Veninul strâns l-am preschimbat în miere / Lăsând întreagă dulcea lui putere.”). Din „zdrenţe”, „venin”, „ocară”, şi mai târziu, „bube, mucegaiuri şi noroi” se hrăneşte şi capătă o formă lumea poeziei: „leagăne” devin simbol pentru linişte şi detaşare, „icoane” se referă la partea spirituală a creaţiei, „muguri” sunt semnele vitalităţii cuvinteleor uitate, „miere” reprezintă valoarea artistică a limbajului poetic şi „frumuseţi şi preţuri noi” care descriu originalitatea poeziei ca efect al transfigurării socialului. Strofa a patra prezintă în continuare imaginea poeziei ca meşteşug, dar şi imaginea ca posibilitate de a exprima revolta socială: „Am luat ocara, şi torcând uşure / Am pus-o când să-mbie, când să-njure.” Poetul are puterea de exprima atât imagini sensibile („să-mbie”), cât şi imagini care descriu răul („să-njure”), poezia putând avea şi un rol estetic, dar şi unul moralizator. Prin intermediul poetului, opera literară capătă valoare justiţiară: „Am luat cenuşa morţilor din vatră / Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, / Hotar înalt, cu două lumi pe poale, / Păzind în piscul datoriei tale.” Rolul poetului de vorbi despre trecut îi revine „fiului”, ca simbol pentru urmaşi, fapt subliniat de adjectivul posesiv „tale”. În strofa a cincea se reia ideea transfigurării socialului în estetic prin faptul că durerea, revolta socială sunt transformate în poezie, simbolizată prin substantivul „vioară”: „Durerea noastră surdă şi amară / O grămădii pe-o singură vioară.” Este reluată şi ideea că poezia este un instrument de luptă socială: „Pe care ascultând-o a jucat / Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.”, dar şi un mijloc de răzbunare a suferinţei înaintaşilor: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Şi izbăveşte-ncet pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor.” Problema limbajului este reluată în această strofă prin sublinierea ideii de estetică a urâtului. Ultima strofă subliniază ideea că poezia este în primul rând meşteşug, sintetizând astfel crezul poetic al artistului. Muza, simbolizată în poezie de „domniţă” este depăşită de meşteşug, poezia modernă fiind o expresie a efortului creativ, nu o sursă a inspiraţiei: „Întinsă leneşă pe canapea, / Domniţa suferă în cartea mea.” Această condiţie a poziei moderne este duală însă, fapt subliniat de opoziţia dintre „slova de foc” (cuvântul inspirat, de sursă divină) şi „slova făurită” (cuvântul elaborat, meşteşugit de poet): „Slova de foc şi slova făurită / Îmărechiate-n carte se mărită, / ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.” Condiţia poetului este redată în versul „Robul a scris-o, Domnul o citeşte”, artistul fiind un truditor al condeiului şi se află în slujba cititorului, „Domnul”. Acest cititor, care reprezintă de fapt urmaşii, este obligat să descifreze sensul ascuns al „cărţii” în care „zace mânia bunilor mei.” Prin urmare, poezia îşi atinge scopul de a lăsa moştenire o dovadă a suferinţei şi a destinului strămoşilor.


Poezia este alcatuita din cinci strofe inegale ca numar de versuri, are masura de 9-11 silabe, rima imperecheata si ritmul variabil.

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

( roman modern psihologic)

Camil Petrescu



Opera literara „Ultima noapte de dragoste,intaia noapte de razboi” a aparut in 1930 si este un roman modern de analiza psihologica, redactat la persoana I, din perspectiva subiectiva a protagonistului.

Este un roman psihologic prin tema, conflict interior, protagonist si prin utilizarea unor tehnici moderne ale analizei psihologice (introspectie, monolog interior, fluxul constiintei).

Este un roman modern de tip subiectiv, deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent si subiectiv, fluxul constiintei, memoria afectiva, naratiunea la persoana I, luciditatea autoanalizei, anticalofilismul,etc.


Viziunea despre lume a scriitorului este viziunea unui spirit reflexiv cu preocupari filosofice si literare. Accentul cade pe factorul psihologic, pe inregistrarea si analiza ecoului pe care evenimentele exterioare il au in constiinta personajului, epicul fiind diminuat.

(titlul operei)

Titlul romanului indica temele acestuia. Cuvântul "noapte" repetat în titlu redă simbolic incertitudinea, îndoiala, iraţionalul, nesiguranţa şi absurdul, necunoscutul şi tainele firii umane. Cele două "nopţi" din titlu sugerează şi două etape din evoluţia personajului principal, dar nu şi ultimele, întrucât - în final - Ştefan Gheorghidiu este disponibil sufleteşte pentru o nouă experienţă existenţială.

(tema operei)

Tema romanului o constituie drama intelectualului lucid care trece prin două experienţe fundamentale, iubirea şi războiul, pe care le analizează în încercarea de a găsi semnificaţia profundă a existenţei sale. Daca prima parte reprezinta rememorarea iubirii matrimoniale esuate dintre Stefan si Ela, partea a doua, construita sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmareste experienta de pe front, in timpul Primului Razboi Mondial.


Romanul este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Stefan Gheorghidiu. Focalizarea exclusiv interna si viziunea „impreuna cu” presupun identitatea dintre planul naratorului si al personajului, iar faptele si personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate. Punctul de vedere unic si subiectiv al personajului-narator il determina pe cititor sa cunoasca despre ele atat cat stie si personajul principal.


Incipitul romanului constituie prezentarea lui stefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca proaspat sublocotenent rezervist. La popota ofiterilor el asista la o discutie despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt divers citit in presa: un barbat care si-a ucis sotia infidela fusese achitat la tribunal. Aceasta discutie declanseaza memoria afectiva a protagonistului, trezindu-i amintiri legate de cei doi ani si jumatate de casnicie cu Ela.

Finalul este unul deschis, iar dupa terminarea romanului, in mintea cititorului continua sa planeze aceeasi intrebare, ca si pe parcursul lecturarii acestuia: „Si-a inselat sau nu Ela sotul?”

Daca incipitul este construit intr-o maniera realista, cu detalii de timp si spatiu, finalul deschis lasa loc interpretarilor multiple. Astfel, Gheorghidiu, obosit sa mai caute certitudini si sa se mai indoiasca, se simte detasat de tot ceea ce il legase de Ela, hotaraste sa o paraseasca si sa-i lase „tot trecutul”.


Actiunea romanului se petrece atat in mediul citadin ( Bucuresti, Campulung), cat si pe front si cuprinde evenimente traite de protagonist cu aproximativ doi ani si jumatate inainte de 1916, anul intrarii Romaniei in razboi, cat si din timpul desfasurarii acestuia.

(Conflict)

Spre deosebire de romanele traditionale, in romanul lui C. Petrescu, conflictul este interior si se produce in constiinta personajului-narator, care traieste stari si sentimente contradictorii in ceea ce o priveste pe sotia sa, Ella. Implicarea Elei in lumea mondena pe care eroul o dispretuieste reprezinta principalul motiv al rupturii dintre Stefan si sotia sa. Conflictul exterior pune in evidenta relatia personajului cu societatea, plasandu-l in categoria inadaptatilor sociali.


Romanul este structurat în două părţi, cu titluri semnificative, surprinzând două ipostaze existenţiale: „Ultima noapte de dragoste”, care exprimă aspiraţia către sentimentul de iubire absolută şi „întâia noapte de război”, care ilustrează imaginea războiului tragic şi absurd.

Capitolul I si VI din prima parte a romanului cuprind evenimente contemporane cu momentul nararii. Capitolele II, III, IV, V constituie o retrospectiva, reprezentand aproximativ doi ani si jumatate din viata protagonistului. Capitolul al VI-lea reia firul cronologic intrerupt si cuprinde doua zile pline de intamplari chinuitoare pentru gelozia lui Stefan Gheorghidiu (drumul la Campulung, cearta cu sotia, intoarcerea pe front). Capitolele VII – XII cuprind relatari de pe front, trairea in constiinta a terorii razboiului. In ultimul capitol al romanului se revine la povestea de dragoste.


Iubirea - Stefan Gheorghidiu, student la Filozofie, se casatoreste din dragoste cu Ela, studenta la Litere, orfana crescuta de o matusa. Dupa casatorie, cei doi soti traiesc modest, dar sunt fericiti. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o mostenire pe care Gheorghidiu o primeste la moartea unchiului sau avar, Tache. Ela se implica in discutiile despre bani, lucru care ii displace

lui Gheorghidiu profund. Mai mult, spre deosebire de sotul sau, Ela este atrasa de viata mondena, la care noul statut al familiei ii ofera acces. Cuplul evolueaza spre o inevitabila criza matrimoniala, al carei moment culminant are loc cu ocazia excursiei la Odobesti, prilejuita de sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena. In timpul acestei excursii se pare ca Ela ii acorda o atentie exagerata unui anumit domn G, „vag avocat” si dansator monden, care, dupa opinia personajului-narator, ii va deveni mai tarziu amant.

Dupa excursia de la Odobesti, legatura, ce parea pana atunci indestructibila, incepe sa fie serios pusa sub semnul indoielii, mai ales de catre Stefan. Relatia lor devine o succesiune de separari si impacari. Pentru a se razbuna pe Ela, Stefan aduce acasa o prostituata, motiv pentru care sotia il paraseste. Dupa o despartire temporara, cei doi soti se impaca. Urmeaza o alta despartire cand Stefan vine pe neasteptate acasa de la Azuga, de unde era concentrat, si nu o gaseste pe Ela, care isi face aparitia abia dimineata. Impacarea survine dupa ce Gheorghidiu descopera un bilet ratacit printre lucrurile Elei, bilet prin care Anisoara, verisoara lui, o invita pe Ela sa doarma la ea exact in seara in care el nu o gasise acasa.

Concentrat pe Valea Prahovei, Gheorghidiu primeste o scrisoare de la Ela prin care aceasta il cheama urgent la Campulung prin care aceasta vrea sa-l convinga sa treaca o suma de bani pe numele ei pentru a fi asigurata din punct de vedere financiar in cazul mortii lui pe front. Afland ce-si doreste sotia sa, S. Gheorghidiu este convins ca aceasta planuise divortul, pentru a ramane cu domnul G, pe care Stefan il intalneste pe strada in oras. Din cauza izbucnirii razboiului, Stefan nu mai apuca sa verifice daca sotia il insela sau nu.

Razboiul - În ciuda aşteptărilor, batalionul sublocotenentului Gheorghidiu este mobilizat când ţara intră în război. Batalionul lui luptă la Magura, unde acesta este aproape omorât de un soldat, din neatenţie. Pe măsură ce Ştefan se implică tot mai mult în zbuciumul războiului, acesta reflectă la cât de străin se simte de drama lui cu Ela. Ironic, acesta se gândeşte că aceasta l-a înşelat numai după ce a devenit bogat. La sfârşitul luptei, acesta scrie o scrisoare prin care îi lasă suma de bani cerută la Câmpulung.

În zilele următoare prinde un grup de copii de ţigani care furaseră din sat. O tânără de 15 ani îi atrage atenţia şi o arestează ca să o sperie, dar îi dă drumul. Un ţăran pârăşte două fete că ar fi spioane, dar nimeni nu ştie ce să facă cu ele. Gheorghidiu şi batalionul lui trec Oltul şi se opresc în Cohalm. Sunt atacaţi de unguri. Rănit, este trimis la Bucuresti, unde toată familia îl copleşeşte cu ceea ce consideră falsă afecţiune. Mama lui, odată foarte ostilă la citirea testamentului, acuma vine să-i aducă cele trebuincioase la spital. Acasă la soţie acesta observă detaşat cât de puţin îl afectează situatia şi se desparte de ea, lăsându-i restul banilor şi posesiunilor sale.


Personajul principal, S. Gheorghidiu, reprezinta tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care traieste drama indragostitului de absolut. Personajul-narator e caracterizat direct de catre alte personaje, dar portretul moral e completat si de caracterizarea indirect ce rezulta din propriile actiuni, simtiri, ganduri. Gheorghidiu este filozof, un spirit lucid care analizează totul, interpretează totul, fiecare gest al soţiei este un chin pentru el, este interpretat ca un gest de trădare. Relatia dintre Stefan si Ela se bazeaza pe orgoliu, atat in construirea, cat si in destramarea ei. Stefan incepe sa tina la Ela din orgoliul de a fi iubit, gelozia se naste din acelasi motiv, iar orgoliul ii impiedica pe amandoi sa se impace. În capitolul „Diagonalele unui testament”, personajul dă dovadă de alte calităţi, cum ar fi tăria de caracter, indiferenţa faţă de partea materială a existenţei, dar şi onestitateaşi inteligenţa, calităţi care îl determină pe unchiul Tache să îi lase o mare parte din avere.

Primirea moştenirii are efecte într-un plan mult mai profund, deoarece generează criza matrimonială. Dintr-un orgoliu exagerat refuză să intre în competiţie cu ceilalţi, fiindcă i se pare sub demnitatea lui de intelectual să-şi schimbe garderoba şi să adopte comportamentul superficial al dansatorilor mondeni apreciaţi de Ela. De aceea nici nu întreprinde nimic pentru a recâştiga preţuirea pierdută a soţiei. Cu ocazia excursiei la Odobeşti gelozia sa este amplificată. Mici incidente, gesturi fără importanţă, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G., se amplfică în conştiinţa personajului.

O ultimă încercare de a junge la acea cunoaştere absolută este participarea la război. Ştefan se înrolează voluntar din dorinţa de a trăi această experienţă existenţială. Imaginea razboiului e demitizata, frontul inseamna haos, mizerie, masuri absurde, invalmaseala, dezordine. Ordinele ofiterilor superiori sunt contradictorii, din cauza informatiilor eronate, artileria romana isi fixeaza tunurile asupra propriilor batalioane. Experientele dramatice de pe front modifica atitudinea personajului-narator fata de restul existentei sale. Capitolul „Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu” ilustreaza absurdul razboiului si tragismul confruntarii cu moartea. Astfel, drama războiului anulează drama iubirii.

Documents

Comentarii bacalaureat