CUPRINS

PARTEA GENERALĂ _____________________________________________________ 1Titlul I. Principiile şi limitele aplicării legii procesuale penale ___________________ 1

Capitolul I. Scurte consideraţii introductive ______________________________ 1Capitolul al II-lea. Principiile fundamentale ale procesului penal român _______ 4Capitolul al III-lea. Aplicarea legii procesuale penale în timp şi în spaţiu ______ 48

Titlul al II-lea. Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal _____________ 50Capitolul I. Acţiunea penală __________________________________________ 50Capitolul al II-lea. Acţiunea civilă ______________________________________ 65

Titlul al III-lea. Participanţii în procesul penal _____________________________ 107Capitolul I. Dispoziţii generale _______________________________________ 107Capitolul al II-lea. Competenţa organelor judiciare ______________________ 114

Secţiunea 1. Competenţa funcţională, după materie şi după calitatea persoanei a instanţelor judecătoreşti ____________________________ 114

Secţiunea a 2‑a. Competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti _______ 126Secţiunea a 3‑a. Dispoziţii speciale privind competenţa instanţelor

judecătoreşti _______________________________________________ 131§1. Joncţiunea procesuală penală _______________________________ 133§2. Reunirea cauzelor ________________________________________ 134§3. Disjungerea cauzelor ______________________________________ 138§4. Mecanisme prin care este garantată respectarea normelor

privind competenţa instanţelor ______________________________ 139Secţiunea a 4‑a. Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi

şi a judecătorului de cameră preliminară _________________________ 146Secţiunea a 5‑a. Organele de urmărire penală şi competenţa

acestora ___________________________________________________ 151Secţiunea a 6‑a. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea ______________ 177

§1. Incompatibilitatea ________________________________________ 180§2. Abţinerea şi recuzarea _____________________________________ 198

Secţiunea a 7‑a. Strămutarea _____________________________________ 207Secţiunea a 8‑a. Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei ______ 215

Capitolul al III-lea. Părţile şi subiecţii procesuali principali. Drepturile acestora ______________________________________________________ 217Secţiunea 1. Subiecţii procesuali principali şi părţile în procesul penal _____ 219

X Cuprins

Secţiunea a 2‑a. Drepturile subiecţilor procesuali principali şi ale părţilor procesului penal ______________________________________ 231

Capitolul al IV-lea. Avocatul. Asistenţa juridică şi reprezentarea ____________ 246Secţiunea 1. Avocatul. Incompatibilităţi. Contrarietatea de interese.

Asistenţa juridică şi reprezentarea_______________________________ 249Secţiunea a 2‑a. Asistenţa juridică obligatorie ________________________ 257Secţiunea a 3‑a. Drepturile şi obligaţiile avocatului ____________________ 265Secţiunea a 4‑a. Reprezentarea ____________________________________ 269

Titlul al IV-lea. Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii __________ 271Capitolul I. Reguli generale _________________________________________ 271Capitolul al II-lea. Audierea persoanelor _______________________________ 290

Secţiunea 1. Reguli generale în materia audierii persoanelor ____________ 290Secţiunea a 2‑a. Audierea suspectului sau a inculpatului ________________ 298Secţiunea a 3‑a. Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi

a părţii responsabile civilmente _________________________________ 310Secţiunea a 4‑a. Audierea martorilor _______________________________ 321Secţiunea a 5‑a. Protecţia martorilor _______________________________ 338Secţiunea a 6‑a. Confruntarea _____________________________________ 352

Capitolul al III-lea. Identificarea persoanelor şi a obiectelor _______________ 353Capitolul al IV-lea. Metode speciale de supraveghere sau cercetare _________ 358

Secţiunea 1. Consideraţii generale _________________________________ 358Secţiunea a 2‑a. Supravegherea tehnică _____________________________ 362Secţiunea a 3‑a. Obţinerea de date privind tranzacţiile financiare şi

situaţia financiară ale unei persoane ____________________________ 389Secţiunea a 4‑a. Măsuri de supraveghere asupra corespondenţei

persoanei __________________________________________________ 397Secţiunea a 5‑a. Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu

identitate reală şi a colaboratorilor. Participarea autorizată la anumite activităţi ____________________________________________ 402

Secţiunea a 6‑a. Livrarea supravegheată ____________________________ 412Secţiunea a 7‑a. Obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate

de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului ____ 415

Capitolul al V-lea. Cercetarea datelor şi sistemelor informatice ____________ 423Capitolul al VI-lea. Percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri ___________ 434

Secţiunea 1. Consideraţii generale _________________________________ 434Secţiunea a 2‑a. Percheziţia domiciliară _____________________________ 437Secţiunea a 3‑a. Alte forme de percheziţie ___________________________ 447Secţiunea a 4‑a. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri ______________________ 453

Cuprins XI

Capitolul al VII-lea. Expertiza şi constatarea ____________________________ 457Secţiunea 1. Constatarea, ca procedeu probatoriu _____________________ 465Secţiunea a 2‑a. Expertiza ________________________________________ 468

§1. Dispoziţii comune _________________________________________ 468§2. Tipuri de expertiză reglementate ____________________________ 473

Capitolul al VIII-lea. Cercetarea locului faptei şi reconstituirea _____________ 479Capitolul al IX-lea. Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului,

inculpatului sau ale altor persoane ________________________________ 482Capitolul al X-lea. Mijloace materiale de probă _________________________ 483Capitolul al XI-lea. Înscrisurile _______________________________________ 484

Titlul al V-lea. Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale _________________ 489Capitolul I. Măsurile preventive ______________________________________ 489

Secţiunea 1. Dispoziţii generale ____________________________________ 489Secţiunea a 2‑a. Reţinerea ________________________________________ 518Secţiunea a 3‑a. Controlul judiciar _________________________________ 525Secţiunea a 4‑a. Controlul judiciar pe cauţiune________________________ 548Secţiunea a 5‑a. Arestul la domiciliu ________________________________ 559Secţiunea a 6‑a. Arestarea preventivă ______________________________ 576

§1. Aspecte generale privind arestarea preventivă __________________ 581§2. Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive _____ 583§3. Luarea măsurii arestării preventive ___________________________ 593§4. Tratamentul medical sub pază permanentă ____________________ 614

Secţiunea a 7‑a. Încetarea de drept, revocarea şi înlocuirea măsurilor preventive _________________________________________________ 615§1. Încetarea de drept a măsurilor preventive _____________________ 617§2. Revocarea măsurilor preventive _____________________________ 627§3. Înlocuirea măsurilor preventive ______________________________ 631

Secţiunea a 8‑a. Dispoziţii speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor ____________________________________________ 635

Capitolul al II-lea. Aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu caracter medical _______________________________________________ 639

Capitolul al III-lea. Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii __________________ 648Secţiunea 1. Măsurile asigurătorii __________________________________ 648Secţiunea a 2‑a. Restituirea lucrurilor. Restabilirea situaţiei

anterioare _________________________________________________ 672

XII Cuprins

Titlul al VI-lea. Acte procesuale şi procedurale comune _____________________ 677Capitolul I. Citarea, comunicarea actelor procedurale şi mandatul

de aducere ____________________________________________________ 677Secţiunea 1. Noţiunea de act procesual şi de act procedural. Clasificare ___ 677Secţiunea a 2‑a. Citarea__________________________________________ 679Secţiunea a 3‑a. Comunicarea altor acte procedurale __________________ 706Secţiunea a 4‑a. Mandatul de aducere ______________________________ 708Secţiunea a 5‑a. Accesul la bazele electronice de date __________________ 716

Capitolul al II-lea. Termenele ________________________________________ 717Secţiunea 1. Noţiune şi caractere juridice ____________________________ 717Secţiunea a 2‑a. Clasificarea termenelor _____________________________ 721Secţiunea a 3‑a. Calculul termenelor _______________________________ 731Secţiunea a 4‑a. Acte considerate ca făcute în termen __________________ 735Secţiunea a 5‑a. Consecinţele nerespectării termenului _________________ 737

Capitolul al III-lea. Cheltuielile judiciare _______________________________ 738Capitolul al IV-lea. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor

materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite ________________________ 752Capitolul al V-lea. Nulităţile _________________________________________ 759

Secţiunea 1. Scurte precizări privind sancţiunile procesuale penale ________ 760Secţiunea a 2‑a. Nulitatea ________________________________________ 761

§1. Consideraţii generale ______________________________________ 761§2. Nulitatea absolută ________________________________________ 771§3. Nulitatea relativă _________________________________________ 789

Capitolul al VI-lea. Amenda judiciară _________________________________ 799

PARTEA SPECIALĂ ____________________________________________________ 817Titlul I. Urmărirea penală ______________________________________________ 817

Capitolul I. Dispoziţii generale _______________________________________ 817Capitolul al II-lea. Sesizarea organelor de urmărire penală ________________ 826

Secţiunea 1. Reglementări generale ________________________________ 826Secţiunea a 2‑a. Plângerea prealabilă ______________________________ 845

Capitolul al III-lea. Conducerea şi supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror ______________________________ 858

Capitolul al IV-lea. Efectuarea urmăririi penale _________________________ 871Secţiunea 1. Desfăşurarea urmăririi penale __________________________ 871Secţiunea a 2‑a. Suspendarea urmăririi penale _______________________ 895Secţiunea a 3‑a. Clasarea şi renunţarea la urmărirea penală _____________ 901Secţiunea a 4‑a. Terminarea urmăririi penale _________________________ 919

Cuprins XIII

Secţiunea a 5‑a. Dispoziţii privind efectuarea urmăririi penale de către procuror ___________________________________________________ 924

Capitolul al V-lea. Rezolvarea cauzelor şi sesizarea instanţei _______________ 930Capitolul al VI-lea. Reluarea urmăririi penale ___________________________ 945Capitolul al VII-lea. Plângerea împotriva soluţiilor,

măsurilor şi actelor de urmărire penală ____________________________ 957Secţiunea 1. Plângerea la procuror sau la procurorul ierarhic superior _____ 960Secţiunea a 2‑a. Plângerea la judecătorul de cameră preliminară _________ 965

Titlul al II-lea. Camera preliminară ______________________________________ 996Secţiunea 1. Consideraţii introductive _______________________________ 998Secţiunea a 2‑a. Obiectul procedurii în camera preliminară _____________ 1002Secţiunea a 3‑a. Durata procedurii în camera preliminară.

Participanţii _______________________________________________ 1015Secţiunea a 4‑a. Structura procedurii în camera preliminară ____________ 1016Secţiunea a 5‑a. Soluţiile ce pot fi date fazei de cameră preliminară ______ 1027Secţiunea a 6‑a. Calea de atac împotriva soluţiilor date în camera

preliminară ________________________________________________ 1031

Titlul al III-lea. Judecata ______________________________________________ 1034Capitolul I. Dispoziţii generale ______________________________________ 1034

Secţiunea 1. Domeniu de aplicare. Legea aplicabilă în cauzele aflate în curs de judecată la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală ___________________________________________ 1040

Secţiunea a 2‑a. Principiile fazei de judecată ________________________ 1040Secţiunea a 3‑a. Reguli comune privind judecata în procesul penal _______ 1055Secţiunea a 4‑a. Suspendarea judecăţii ____________________________ 1073

Capitolul al II-lea. Judecata în primă instanţă __________________________ 1075Secţiunea 1. Desfăşurarea judecării cauzelor ________________________ 1075

§1. Obiectul judecăţii. Etapa preliminară începerii cercetării judecătoreşti____________________________________________ 1080

§2. Judecata în cazul recunoaşterii învinuirii ______________________ 1089§3. Cercetarea judecătorească în procedura comună _______________ 1108§4. Dezbaterile ____________________________________________ 1122

Secţiunea a 2‑a. Deliberarea şi hotărârea instanţei ___________________ 1125Capitolul al III-lea. Apelul __________________________________________ 1153

Secţiunea 1. Condiţii privind exercitarea apelului _____________________ 1156Secţiunea a 2‑a. Declararea, renunţarea la apel şi retragerea

apelului___________________________________________________ 1173Secţiunea a 3‑a. Efectele apelului _________________________________ 1177

XIV Cuprins

Secţiunea a 4‑a. Judecata în apel _________________________________ 1187Secţiunea a 5‑a. Rejudecarea cauzei _______________________________ 1201

Capitolul al IV-lea. Contestaţia ______________________________________ 1203Secţiunea 1. Dispoziţii generale ___________________________________ 1203Secţiunea a 2‑a. Cazuri. Procedura aplicabilă ________________________ 1205

Capitolul al V-lea. Căile extraordinare de atac _________________________ 1235Secţiunea 1. Contestaţia în anulare ________________________________ 1235

§1. Cazurile de contestaţie în anulare ___________________________ 1236§2. Condiţii privind exercitarea contestaţiei în anulare ______________ 1255§3. Admiterea în principiu, procedura de judecare şi soluţionarea

contestaţiei în anulare ____________________________________ 1261Secţiunea a 2‑a. Recursul în casaţie _______________________________ 1266

§1. Condiţii privind exercitarea recursului în casaţie________________ 1270§2. Cazurile în care se poate face recurs în casaţie _________________ 1277§3. Declararea şi retragerea recursului în casaţie __________________ 1285§4. Comunicarea şi admiterea în principiu a cererii. Suspendarea

executării ______________________________________________ 1288§5. Efectele recursului în casaţie _______________________________ 1292§6. Judecarea recursului în casaţie. Soluţii _______________________ 1295§7. Rejudecarea cauzei ______________________________________ 1300

Secţiunea a 3‑a. Revizuirea ______________________________________ 1302§1. Cazurile de revizuire ______________________________________ 1305§2. Condiţii privind exercitarea revizuirii _________________________ 1314§3. Admiterea în principiu a cererii. Suspendarea executării _________ 1322§4. Rejudecarea cauzei. Soluţii ________________________________ 1325§5. Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor

Omului ________________________________________________ 1328Secţiunea a 4‑a. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării

în lipsa persoanei condamnate ________________________________ 1334Capitolul al VI-lea. Dispoziţii privind asigurarea unei practici

judiciare unitare ______________________________________________ 1346Secţiunea 1. Recursul în interesul legii _____________________________ 1346Secţiunea a 2‑a. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în

vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ______________________________________ 1357

Titlul al IV-lea. Proceduri speciale ______________________________________ 1371Capitolul I. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei _______________________ 1371Capitolul al II-lea. Contestaţia privind durata procesului penal ____________ 1395

Cuprins XV

Capitolul al III-lea. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice ___________________________________________ 1414

Capitolul al IV-lea. Procedura în cauzele cu infractori minori______________ 1426Secţiunea 1. Precizări introductive ________________________________ 1429Secţiunea a 2‑a. Dispoziţii privind desfăşurarea urmăririi penale

în cazul infractorilor minori ___________________________________ 1430Secţiunea a 3‑a. Dispoziţii privind judecata în primă instanţă şi

în apel ____________________________________________________ 1436Secţiunea a 4‑a. Alte dispoziţii speciale _____________________________ 1450Secţiunea a 5‑a. Punerea în executare a hotărârilor penale privind

minorii ___________________________________________________ 1452Capitolul al V-lea. Procedura dării în urmărire _________________________ 1462Capitolul al VI-lea. Procedura reabilitării _____________________________ 1469

Secţiunea 1. Reabilitarea de drept ________________________________ 1470Secţiunea a 2‑a. Reabilitarea judecătorească ________________________ 1472

Capitolul al VII-lea. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri ____________________________________ 1489

Capitolul al VIII-lea. Procedura în caz de dispariţie a dosarelor judiciare şi a înscrisurilor judiciare ________________________________ 1501

Capitolul al IX-lea. Procedura privind cooperarea judiciară internaţională şi punerea în aplicare a tratatelor internaţionale în materie penală _____________________________________________ 1509

Capitolul al X-lea. Procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în cazul clasării _______________________________________________ 1511

Titlul al V-lea. Executarea hotărârilor penale _____________________________ 1522Capitolul I. Dispoziţii generale ______________________________________ 1522Capitolul al II-lea. Punerea în executare a hotărârilor ___________________ 1536

Secţiunea 1. Punerea în executare a pedepselor principale _____________ 1536Secţiunea a 2‑a. Punerea în executare a pedepselor complementare _____ 1547Secţiunea a 3‑a. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă _________ 1558

§1. Obligarea la tratament medical _____________________________ 1561§2. Internarea medicală ______________________________________ 1564§3. Măsuri de siguranţă provizorii ______________________________ 1571§4. Interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie sau

de a exercita o profesie ori o altă activitate ____________________ 1572§5. Executarea confiscării speciale sau a confiscării extinse __________ 1573

Secţiunea a 4‑a. Punerea în executare a altor dispoziţii ________________ 1576Secţiunea a 5‑a. Punerea în executare a amenzii judiciare şi a

cheltuielilor judiciare avansate de stat __________________________ 1578

XVI Cuprins

Secţiunea a 6‑a. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre __________________________________________________ 1580

Capitolul al III-lea. Alte dispoziţii privind executarea ____________________ 1585Secţiunea 1. Condamnarea în cazul anulării sau revocării renunţării

la aplicarea pedepsei sau a amânării aplicării pedepsei _____________ 1585Secţiunea a 2‑a. Schimbări în executarea unor hotărâri ________________ 1587Secţiunea a 3‑a. Amânarea executării pedepsei închisorii sau a

detenţiunii pe viaţă _________________________________________ 1607Secţiunea a 4‑a. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a

detenţiunii pe viaţă _________________________________________ 1621Secţiunea a 5‑a. Înlăturarea sau modificarea pedepsei ________________ 1628

Capitolul al IV-lea. Dispoziţii comune ________________________________ 1633

Titlul al VI-lea. Dispoziţii finale ________________________________________ 1655

BIBLIOGRAFIE _____________________________________________________ 1657

INDEX ____________________________________________________________ 1665

TiTLuL AL ii‑LEA. AcţiuNEA PENALĂ şi AcţiuNEA civiLĂ îN PRocEsuL PENAL

capitolul i. Acţiunea penală

REGLEMENTAREArt. 14. obiectul şi exercitarea acţiunii penale. (1) Acțiunea penală are ca obiect tragerea

la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni.(2) Acțiunea penală se pune în mișcare prin actul de inculpare prevăzut de lege.(3) Acțiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal, în condițiile legii.Art. 15. condiţiile de punere în mişcare sau de exercitare a acţiunii penale. Acțiunea penală

se pune în mișcare și se exercită când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există cazuri care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acesteia.

Art. 16. cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. (1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege;c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție

prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică

sau s‑a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură

răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) și j), acțiunea penală poate fi pusă în mișcare ulterior,

în condițiile prevăzute de lege.Art. 17. stingerea acţiunii penale. (1) În cursul urmăririi penale acțiunea penală se stinge

prin clasare sau prin renunțare la urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege.(2)[1] În cursul judecății acțiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești

de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.

Art. 18. continuarea procesului penal la cererea suspectului sau inculpatului. În caz de amnistie, de prescripție, de retragere a plângerii prealabile, de existență a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunțării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.

[1]  Alin. (2) al art. 17 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 102 pct. 5 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013).

Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal 51

COMENTARIU

17. Dreptul la acţiune. Încălcarea unei norme de drept penal de către o persoană dă naștere unui raport juridic de conflict între subiectul activ (persoana sau persoanele care au săvârșit, în calitate de autori, coautori, instigatori sau complici, o infracțiune fapt consumat ori o tentativă pedepsibilă), pe de o parte, și subiectul pasiv al infracțiunii, care este statul, ca reprezentant al societății[1]. Acest raport de drept substanțial, între stat și infractor, presupune, pe de o parte, dreptul statului de a folosi acțiunea penală împotriva infractorului, de a‑l trage la răspundere penală, de a‑i aplica o pedeapsă și de a‑l sili să o execute, iar, pe de altă parte, obligația infractorului de a răspunde pentru infracțiunea săvârșită și de a executa pedeapsa ce i‑a fost aplicată, precum și dreptul său de a folosi contraacțiunea de apărare împotriva acțiunii penale a statului[2].

Așadar, în cadrul unui proces penal nu există doar acțiunea penală a statului împotriva infractorului, ci și contraacțiunea acestuia din urmă, prin care își exercită apărarea împotriva acțiunii penale, adică propune probe în apărare, invocă excepții, declară căile de atac prevăzute de lege etc. Noul Cod de procedură penală, ca și codul anterior, reglementează în mod explicit doar acțiunea penală, nemenționând nimic cu privire la contraacțiunea inculpatului. Doctrina susține că aceasta din urmă ia naștere doar din momentul în care acțiunea penală este pusă în mișcare, iar temeiul ei se găsește în principiile de bază ale procesului penal, și anume: principiul contradictorialității, principiul aflării adevărului și principiul asigurării dreptului la apărare[3]. În concepția noului Cod de procedură penală, care a accentuat caracteristicile sistemului adversial, instituind dreptul la tăcere al suspectului sau inculpatului, și a atribuit acuzării sarcina probei în procesul penal, rămâne de văzut dacă mai este sustenabilă teoria contraacțiunii inculpatului în procesul penal. Acesta din urmă nu are obligația de a contribui la aflarea adevărului, nu trebuie să își dovedească nevinovăția, putându‑se rezuma doar la a susține netemeinicia probelor aduse în acuzare.

Așa cum s‑a arătat în doctrină, normele juridice (inclusiv normele penale), spre deosebire de normele morale, religioase, de bună‑cuviință, conțin în structura lor, în afară de precept și sancțiune (care există la orice normă), și dreptul de a acționa în justiție, adică dreptul de a trage la răspundere pe cel care a săvârșit fapta ilicită și de a obține aplicarea sancțiunii legale cuvenite[4]. Dreptul la acțiune în justiție este conținut virtual și impersonal în fiecare normă juridică, însă el devine concret și personal în momentul în care norma a fost încălcată prin săvârșirea faptei ilicite[5]. Tot astfel, acțiunea penală este conținută în mod virtual, in nuce, în norma de incriminare, încă din momentul adoptării acesteia, însă ea devine concretă, exercitabilă din momentul încălcării acestei norme de către infractor, adică în momentul săvârșirii infracțiunii reglementate de norma respectivă.

Această concepție, promovată de vechiul și de noul Cod de procedură penală, este diferită de concepția promovată de Codurile de procedură penală din 1864 și din 1936, care aveau la bază ideea că acțiunea penală se naște din infracțiune, aceste coduri menționând că „orice infracțiune dă naștere la o acțiune penală” (art. 1 CPP 1864 și art. 1 CPP 1936).

[1]  G. Antoniu, C. Bulai, Dicționar de drept penal și procedură penală, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 772.[2]  Idem, p. 773.[3]  V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de

procedură penală român. Partea generală, vol. V, ed. a 2‑a, Ed. Academiei, Ed. All Beck, București, 2003, p. 65. [4]  Idem, p. 55.[5]  V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. V, p. 55.

52 Cristinel Ghigheci

18. Titularii acţiunii penale. Din această diferență de viziune rezultă și diferența cu privire la titularul acțiunii penale, respectiv cu privire la persoana care poate pune în mișcare acțiunea penală (editio actionis). Astfel, în art. 14 alin. (2) CPP [ca de altfel și în art. 9 alin. (2) CPP 1968] se prevede că „Acțiunea penală se pune în mișcare prin actul de inculpare prevăzut de lege”. Potrivit art. 309 alin. (1) CPP, procurorul este cel care pune în mișcare acțiunea penală, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, când constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune. Această din urmă condiție pentru punerea în mișcare a acțiunii penale trebuie interpretată nuanțat, deoarece la momentul procesual al punerii în mișcare a acțiunii penale nu trebuie să fie probe privind săvârșirea infracțiunii similare celor necesare pentru a se dispune condamnarea inculpatului. Fiind într‑o fază incipientă a procesului penal, de regulă putem vorbi doar despre suspiciuni rezonabile că o persoană a săvârșit o infracțiune. De altfel, această interpretare rezultă și din condițiile menționate în art. 202 alin. (1) CPP pentru luarea măsurilor preventive, care face referire doar la probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune. Cum măsurile preventive (cu excepția reținerii) se pot dispune doar după punerea în mișcare a acțiunii penale, rezultă că aceasta este inter pretarea care ar trebui dată textului de la art. 14 alin. (2) CPP cu privire la condițiile de pu nere în mișcare a acțiunii penale.

Spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală, în noul cod nu se mai dă posibilitatea procurorului de a pune în mișcare acțiunea penală și prin rechizitoriu, odată cu sesizarea instanței, ci în mod obligatoriu acesta trebuie să pună în mișcare acțiunea penală în cursul urmăririi penale, printr‑un act separat. De asemenea, nu se mai prevede posibilitatea punerii în mișcare a acțiunii penale de către instanța de judecată sau de către procurorul de ședință în cazurile în care codul anterior permitea extinderea procesului penal. Ca urmare a separării funcțiilor judiciare, judecătorul nu mai poate pune în mișcare acțiunea penală nici în cazul soluționării plângerilor împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată, așa cum se prevedea în codul anterior.

Un caz particular de „punere în mișcare a acțiunii penale” pentru anumite fapte sau anumite persoane este acela prevăzut în art. 311 alin. (5) CPP, constând în extinderea acțiunii penale cu privire la aspectele noi intervenite după punerea în mișcare a acțiunii penale într‑o cauză. De asemenea, un alt caz particular este punerea în mișcare a acțiunii penale prin declarația orală a procurorului de ședință, în cazul infracțiunilor de audiență, potrivit art. 360 alin. (2) CPP.

În viziunea Codului de procedură penală din 1936, care îmbrățișa opinia că acțiunea penală se naște prin săvârșirea infracțiunii, și nu prin adoptarea normei de drept penal, statul nu era singurul titular al acțiunii penale, ci, în anumite cazuri, aceasta putea fi pusă în mișcare și de partea vătămată, prin plângere directă în fața instanțelor de judecată. În concepția noului Cod de procedură penală, de vreme ce statul este cel care adoptă normele de drept penal (care includ în mod virtual și acțiunea penală), tot statul este singurul titular al acțiunii penale, care o poate pune în mișcare prin intermediul procurorului. Chiar și în cazul infracțiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, tot procurorul este cel care pune în mișcare acțiunea penală, după introducerea acestei plângeri, având în vedere că art. 295 CPP prevede că punerea în mișcare a acțiunii penale în aceste cazuri se face la plângerea prealabilă, iar nu prin plângerea prealabilă. Aceeași este situația și în cazurile în care este necesară autorizarea sau sesizarea organului competent, pentru punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.

Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal 53

În practica judiciară și în doctrină s‑au adoptat soluții diferite în cazul în care procurorul a dispus trimiterea în judecată a unei persoane fără a pune anterior în mișcare acțiunea penală pentru una sau mai multe infracțiuni. Problema se pune în mod similar și în noul Cod de procedură penală, chiar dacă acțiunea penală trebuie pusă în mișcare anterior trimiterii în judecată. Într‑o opinie, lipsa dispoziției de punere în mișcare a acțiunii penale înseamnă absența unui act esențial al urmăririi penale, ceea ce atrage nelegalitatea trimiterii în judecată[1]. În această opinie, se consideră că punerea în mișcare a acțiunii penale nu este o simplă formalitate și nu poate fi realizată implicit prin dispoziția de trimitere în judecată[2]. Într‑o altă opinie, care se întemeia pe interpretarea strictă a dispozițiilor art. 262 CPP 1968, în cazul în care acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi penale, aceasta se face de procuror prin darea rechizitoriului, apreciindu‑se că, dacă în rechizitoriu nu se face expres precizarea punerii în mișcare a acțiunii penale, acest fapt este lipsit de relevanță, deoarece din dispozițiile art. 262 pct. 1 lit. a) și b) CPP 1968 nu rezultă că o astfel de mențiune ar fi obligatorie[3]. Această soluție nu mai poate fi susținută sub imperiul noului Cod de procedură penală, care nu mai prevede posibilitatea punerii în mișcare a acțiunii penale prin rechizitoriu. De altfel, soluția era discutabilă și sub imperiul vechiului cod, având în vedere că, într‑o astfel de situație, practic nu exista acțiune penală, nefiind niciun act de punere în mișcare a acesteia.

19. Exercitarea acţiunii penale. Într‑un mod identic cu cel din vechiul Cod de procedură penală se folosește în noul cod conceptul de „exercitare a acțiunii penale”, precizând că aceasta se poate face în tot cursul procesului penal, în condițiile legii. Așa cum s‑a precizat în literatura de specialitate, exercitarea acțiunii penale înseamnă efectuarea, în cursul procesului penal, de către subiectul activ al acțiunii, prin intermediul organelor judiciare, a diferitelor acte procesuale care, potrivit funcției dinamice a acestei acțiuni, servesc la propulsarea activității procesuale și la realizarea scopului procesului penal[4]. Ea cuprinde toate activitățile titularilor dreptului de a exercita acțiunea penală, din momentul punerii în mișcare și până la realizarea obiectului acesteia, efectiva tragere la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni[5]. După această concepție, ar trebui să considerăm că și persoana vătămată exercită acțiunea penală, prin propunerea de probe în acuzare, declararea căilor de atac etc.

Articolul 14 alin. (3) CPP [ca și art. 9 alin. (3) CPP 1968] conține o inconsecvență față de ansamblul dispozițiilor procesuale, prevăzând că acțiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal, deoarece în mod tradițional se consideră că procesul penal conține și faza de executare a hotărârilor penale. Or, acțiunea penală nu mai poate fi exercitată în această fază a procesului penal, deoarece s‑a adoptat deja o hotărâre definitivă de con‑damnare. Eventual, în cazul admiterii unor căi extraordinare de atac, se mai poate vorbi despre o exercitare a acțiunii penale, dacă se reia judecata în fond sau în apel.

20. obiectul acţiunii penale. Tot prin existența dreptului statului la acțiunea penală se explică și definirea obiectului acțiunii penale în noul Cod de procedură penală. Astfel, obiectul acțiunii penale, indicat în art. 14 alin. (1) CPP [identic cu art. 9 alin. (1) CPP 1968],

[1]  Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1996, p. 140, apud A. Crişu, Drept procesual penal, ed. a 4‑a, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 137.

[2]  H. Diaconescu, Considerații cu privire la obiectul judecății și limitele acestuia în procesul penal, în Dreptul nr. 9/2001, p. 93, apud A. Crişu, op. cit., 2013, p. 137.

[3]  Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1175/1972, în Repertoriu 1969‑1975, p. 348.[4]  V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. V, p. 64.[5]  I. Gorgăneanu, Acțiunea penală, Ed. Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 89.

54 Cristinel Ghigheci

este tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Așa cum s‑a precizat în doctrina elaborată după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală adoptat în 1968, răspunderea penală se realizează în cadrul raportului juridic penal[1], iar acest raport juridic presupune existența unor drepturi și obligații reciproce care se stabilesc între subiecți, în vederea realizării comportării prescrise de lege acestora[2]. Așadar, pentru a se putea realiza tragerea la răspundere penală a infractorului, trebuie să existe un drept al statului la o acțiune penală.

Anterior adoptării Codului de procedură penală din 1968, obiectul acțiunii penale era definit într‑un mod diferit de cel actual. Astfel, în art. 2 CPP 1864 se prevedea că „acțiunea publică are de obiect pedepsirea faptelor care vatămă ordinea socială”, iar în art. 2 CPP 1936 se prevedea că „acțiunea penală are de obiect aplicarea pedepselor și a măsurilor de siguranță”, nefăcându‑se vreo referire la tragerea la răspundere penală a infrac torului. Deci, în această viziune, obiectul acțiunii penale nu era tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârșit o infracțiune, ci aplicarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță acesteia. În ambele coduri, din 1864 și din 1936, iar uneori și în lucrările de drept procesual penal, se confunda însă obiectul acțiunii penale – tragerea la răspundere penală – cu scopul acesteia – aplicarea sancțiunilor de drept penal[3].

Această diferență este explicabilă prin faptul că instituția răspunderii penale nu era reglementată în codurile penale anterioare ca o instituție fundamentală a dreptului penal, alături de instituția infracțiunii și de cea a pedepsei. În doctrina anterioară adoptării Codului penal din 1969, se considera că instituțiile fundamentale ale dreptului penal sunt infracțiunea, infractorul și pedeapsa, nefiind menționată și instituția răspunderii penale. Ulterior adoptării Codului penal din 1969, s‑a modificat structura instituțiilor fundamentale ale dreptului penal, considerându‑se că acestea sunt infracțiunea, răspunderea penală și pedeapsa. Nu toate sistemele de drept occidentale au însă reglementată instituția răspunderii penale, astfel încât în dreptul comparat se întâlnește destul de frecvent opinia că acțiunea penală ar avea ca obiect aplicarea unei sancțiuni penale[4]. Dacă această opinie este compatibilă cu principiile sistemului procesual adversial, unde este aplicabil principiul oportunității acțiunii penale și în cursul judecății, ea nu mai poate fi justificată în cadrul sistemelor procesuale continentale, unde acțiunea penală nu mai poate fi retrasă de titular după sesizarea instanței de judecată. Or, așa cum corect s‑a subliniat în literatura de specialitate[5], a considera că acțiunea penală are ca obiect aplicarea sancțiunii penale înseamnă a prevedea posibilitatea titularului acțiunii penale de a reevalua oportunitatea ei și în faza de judecată, deoarece nu a fost încă aplicată o sancțiune penală.

În sistemul nostru procesual, dacă procurorul care participă la ședințele de judecată pune concluzii de achitare, aceasta nu echivalează cu o revocare a acțiunii penale, care

[1]  G. Antoniu, C. Bulai, op. cit., p. 778.[2]  Idem, p. 773.[3]  I. Gorgăneanu, op. cit., p. 29.[4]  G. Stefani, G. Levasseur, Droit pénal et de procédure pénale, tome II, Ed. Dalloz, Paris, 1975, p. 87;

P. Bouzat, J. Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie, tome II, Procédure pénale, Ed. Dalloz, Paris, 1970, p. 914; G. Levasseur, A. Chavanne, J. Montreuil, B. Bouloc, Droit pénal général et procédure pénale, 12e éd., Ed. Sirey, Paris, 1996, p. 114, apud Gh. Mateuț, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 538.

[5]  N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972, p. 103, apud Gh. Mateuț, op. cit., vol. I, p. 538.

Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal 55

este indisponibilă, ci, într‑un astfel de caz, procurorul renunță doar la exercitarea acțiunii penale, fără însă ca instanța să fie obligată să pronunțe o soluție conformă cu poziția lui[1].

21. condiţii privind punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. Ca o noutate față de vechea reglementare, în art. 15 CPP se enumeră două condiții de punere în mișcare sau de exercitare a acțiunii penale, respectiv când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există cazuri care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acesteia. În doctrină, pe lângă cele două condiții, se mai enumeră și o a treia, anume ca acțiunea penală să se refere la o persoană certă, identificată, având în vedere că răspunderea penală este personală[2]. Este cunoscut că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare decât dacă este cunoscut autorul sau, mai exact, persoana bănuită că a săvârșit acțiunea.

Ce‑a de‑a doua condiție enunțată în art. 15 CPP pentru punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, respectiv să nu existe cazuri care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acesteia, este abordată în doctrina actuală sub denumirea de aptitudinea funcțională a acțiunii penale. Inaptitudinea funcțională a acțiunii penale provine uneori din lipsa temeiu‑lui de fapt (fapta nu există, nu este săvârșită de inculpat, intervine o cauză care înlă tură caracterul penal al faptei), alteori din lipsa temeiului de drept (fapta nu este pre văzută de legea penală, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii), iar alteori din existența unor cauze care înlătură răspunderea penală (lipsește plângerea prealabilă ori aceasta a fost retrasă, a intervenit amnistia, prescripția răspunderii penale, decesul făptuitorului, există autoritate de lucru judecat).

Temeiul de drept al acțiunii penale este existența unei dispoziții de lege care reglementează o infracțiune, instituind implicit dreptul la acțiune, iar temeiul de fapt al acțiunii penale este săvârșirea faptei incriminate[3].

22. cazurile care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. În noul Cod de procedură penală s‑au păstrat în general cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale din art. 10 CPP 1968, cu unele modificări. Totodată, prin introducerea principiului oportunității urmăririi penale și înlăturarea din definiția legală a infracțiunii (art. 15 CP) a pericolului social, ca trăsătură esențială a infracțiunii, a fost înlăturat cazul de la art. 10 alin. (1) lit. b1) CPP 1968.

a) În art. 16 alin. (1) lit. a) CPP, într‑o formulare identică cu cea din vechiul cod, se prevede că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau exercitată atunci când fapta nu există. Codul are în vedere inexistența unei fapte în materialitatea ei.

S‑a statuat în practica judiciară că primirea de foloase, dar nu pentru a determina un funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, ci într‑un scop licit, constituie temeiul pentru achitare din lipsa unui element constitutiv al infracțiunii, iar nu pentru că fapta nu există, deoarece fapta constând în primirea de foloase există în materialitatea ei, dar nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii[4].

b) La art. 16 alin. (1) lit. b) CPP au fost reunite într‑o singură cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale („fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege”) cazurile prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. b) și d) CPP 1968, care determină inaptitudinea funcțională a acțiunii penale prin lipsa

[1]  A. Crişu, op. cit., 2013, p. 138.[2]  I. Gorgăneanu, op. cit., p. 99‑100.[3]  Idem, p. 58‑61.[4]  C.S.J., compl. 9 jud., dec. pen. nr. 1/2002, în B.J. 2002, p. 527.

56 Cristinel Ghigheci

temeiului de drept al acesteia. Astfel, sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală” va cuprinde, pe lângă faptele care pot constitui contravenții sau abateri disciplinare, și pe cele care ar fi putut constitui infracțiuni, însă le lipsește unul dintre elementele constitutive, cu excepția elementelor ce țin de latura subiectivă a infracțiunii, care sunt acoperite de sintagma „nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege”. Această modificare are o relevanță practică, în sensul că va fi incident acest caz nu doar în situația dezincriminării in abstracto a unei fapte prevăzute de legea penală, ci și în cazul dezincriminării in concreto a acesteia, respectiv atunci când fapta continuă să fie incriminată ca infracțiune, însă a fost restrânsă sfera de incidență a infracțiunii, astfel încât fapta concretă săvârșită de o persoană nu se mai încadrează în textul de lege (nu mai este întrunită trăsătura tipicității).

S‑a statuat că lipsește elementul intențional din cadrul laturii subiective a unei infracțiuni de abuz de încredere în cazul refuzului restituirii unui bun determinat de faptul că între părți sunt nerezolvate unele neînțelegeri cu caracter civil[1]. De asemenea, nerestituirea la termenul convenit a unor bunuri consumptibile împrumutate nu atrage răspunderea penală pentru infracțiunea de abuz de încredere, refuzul de a restitui o sumă de bani primită cu titlu de împrumut neconstituind o faptă prevăzută de legea penală, ci poate genera un litigiu de competența instanței civile[2]. În cazul infracțiunii de tăinuire sunt prevăzute modalitățile de realizare, respectiv primirea bunului furat, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că provine din săvârșirea unei fapte penale; atunci când inculpatul nu a desfășurat niciuna dintre activitățile înscrise în text, împrejurarea că a căutat un cumpărător și a luat contact cu acesta constituie doar acte de pregătire, fapte rămase fără rezultat, astfel că inculpatul a fost greșit condamnat, deoarece, în cazul tăinuirii, nici actele preparatorii și nici tentativa nu se pedepsesc[3].

c) Fosta cauză de la art. 10 alin. (1) lit. c) CPP 1968 a fost reformulată, în loc de „fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat” fiind prevăzut că „nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea” [art. 16 alin. (1) lit. c) CPP]. În felul acesta, se acceptă posibilitatea existenței anumitor probe în acuzarea suspectului sau inculpatului, însă ele să nu fie convingătoare, ceea ce atrage incidența cauzei de împiedicare a exercitării acțiunii penale în discuție. Noua formulare răspunde mai bine necesității existenței unui caz de stingere a acțiunii penale care să corespundă principiului fundamental de drept procesual in dubio pro reo. Din punct de vedere practic, incidența art. 10 alin. (1) lit. c) CPP 1968 ar fi trebuit să atragă automat reluarea urmăririi penale pentru identificarea autorului infracțiunii, deși de cele mai multe ori cauza rămâne în nelucrare până la prescrierea răspunderii penale, pentru că adevăratul motiv al stingerii acțiunii penale este inexistența probelor suficiente pentru dovedirea vinovăției persoanei cercetate.

Instanța supremă a apreciat că se comite o gravă eroare atunci când participarea inculpatului la săvârșirea unei fapte penale este reținută în sarcina acestuia pe baza declarației date la urmărirea penală de o altă persoană, în numele său; din actele dosarului rezultă că, prin declarațiile făcute la urmărirea penală, inculpatul I.V. a recunoscut că a participat la sustragerea animalelor, pentru ca în fața instanței să nege săvârșirea faptei; or, în urma cercetărilor și verificărilor ce s‑au efectuat ulterior, s‑a stabilit că declarațiile care s‑au reținut că au fost date de inculpatul I.V. nu aparțin acestuia, ci unei alte persoane (D.S.),

[1]  Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 469/1979, în C.D. 1979, p. 424.[2]  C.S.J., s. pen., dec. nr. 3286 din 28 septembrie 1999, apud N. Volonciu, Al. Vasiliu, Codul de procedură

penală comentat. Art. 1‑611. Regulile de bază și acțiunile în procesul penal. Competența, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 53.

[3]  C.A. Bacău, dec. pen. nr. 330 din 5 noiembrie 1998, în B.J. 1998, apud N. Volonciu, Al. Vasiliu, op. cit., p. 58.

Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal 57

adevăratul participant la săvârșirea infracțiunii (decedat între timp), care a făcut recunoașteri în numele lui I.V.; în aceste condiții, s‑a dispus achitarea inculpatului I.V., deoarece fapta nu a fost săvârșită de acesta[1].

d) În concordanță cu dispozițiile noului Cod penal, care a împărțit cauzele care înlătură caracterul penal al faptei în cauze justificative și cauze de neimputabilitate, art. 16 alin. (1) lit. d) CPP prevede că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau exercitată atunci când există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.

Includerea instituțiilor grupate sub denumirea de cauze justificative în titlul referitor la infracțiune conduce la evitarea oricăror confuzii față de alte instituții/cauze operante în materie juridico‑penală, cum sunt cauzele care înlătură răspunderea penală sau cauzele de nepedepsire (în prezența cărora infracțiunea există, cu toate trăsăturile prevăzute de art. 15 CP, însă este înlăturată doar instituția fundamentală subsecventă – răspunderea penală – sau infractorul este apărat de pedeapsă)[2].

Sunt cauze justificative generale: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații, consimțământul persoanei vătămate. În afară de acestea, mai există și cauze justificative speciale, prevăzute în Partea specială a Codului penal [art. 201 alin. (6), art. 272 alin. (2), art. 302 alin. (5)]. Cauzele de neimputabilitate generale sunt: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea, cazul fortuit. Codul penal prevede și cauze de neimputabilitate speciale [art. 290 alin. (2)].

Diferența dintre cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate constă în aceea că primele nu atrag un caracter ilicit al faptei, aceasta fiind permisă de ordinea juridică, în timp ce, în cazul ultimelor, fapta rămâne una ilicită, însă nu este imputabilă făptuitorului. De aici decurg toate celelalte diferențe: cauzele justificative produc efecte in rem, în timp ce cauzele de neimputabilitate (cu excepția cazului fortuit) produc efecte in personam; primele se răsfrâng asupra tuturor participanților, pe când cele din urmă doar asupra persoanei căreia nu îi este imputabilă infracțiunea; când sunt incidente cauzele justificative, nu poate fi atrasă nicio formă de răspundere juridică (penală, civilă, administrativă, disciplinară etc.), pe când incidența cauzelor de neimputabilitate poate atrage alte forme de răspundere decât cea penală.

Existența uneia dintre aceste cauze trebuie stabilită în mod cert; oligofrenia cu tulburări de comportament care, potrivit expertizei medico‑legale psihiatrice, a cauzat o accentuată diminuare a discernământului nu este echivalentă cu starea de iresponsabilitate, care presupune abolirea discernământului; în aceste condiții, achitarea inculpatului este greșită[3]. Atitudinea imprudentă a persoanei vătămate și apariția acesteia în mod cu totul surprinzător în trafic a fost cauza unică a producerii accidentului și este caz fortuit. Este lipsit de relevanță faptul că inculpatul circula cu o viteză de 55 km/h și că nu a păstrat o distanță suficientă față de autoturismul din fața sa, deoarece aceste aspecte nu au fost în legătură cauzală cu producerea accidentului[4].

e) Începând de la art. 16 alin. (1) lit. e) CPP (lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru

[1]  C.S.J., s. pen., dec. nr. 3165 din 3 decembrie 1998, apud N. Volonciu, Al. Vasiliu, op. cit., p. 57.[2]  M.I. Michinici, M. Dunea, în T. Toader (coord.), Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu,

București, 2014, p. 54. [3]  C.S.J., s. pen., dec. nr. 3357 din 30 septembrie 1999, apud N. Volonciu, Al. Vasiliu, op. cit., p. 60.[4]  C.A. Brașov, s. pen., dec. pen. nr. 161/R/2001, în P.R. nr. 3/2002, p. 130.

58 Cristinel Ghigheci

punerea în mișcare a acțiunii penale), sunt reglementate cazurile care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale determinate de lipsa de obiect al acțiunii penale.

Lipsa plângerii prealabile nu împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale din oficiu, chiar și după expirarea termenului de introducere a acesteia, în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitatea de exercițiu restrânsă ori o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor [art. 157 alin. (4) CP] sau în cazul în care persoana vătămată a decedat ori persoana juridică a fost lichidată înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii [art. 157 alin. (5) CP]. Tardivitatea plângerii prealabile echivalează însă cu lipsa acesteia.

Autorizarea prealabilă a organului competent este necesară în cazul anumitor infracțiuni. Astfel, este necesară autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru punerea în mișcare a acțiunii penale în cazul infracțiunilor care intră sub incidența legii penale române potrivit principiului personalității, conform art. 9 CP, respectiv potrivit principiului realității, conform art. 10 CP.

În acord cu alți autori[1], apreciem că dispozițiile legale care reglementează imunitatea jude cătorilor Curții Constituționale nu impun existența unei autorizări prealabile pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. Potrivit art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale[2], judecătorii Curții Constituționale nu pot fi arestați sau trimiși în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaților, al Senatului sau a Președintelui României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Întrucât este vorba despre o condiție de procedibilitate, condiția autorizării prealabile trebuie interpretată restrictiv, textul legal anterior menționat impunând o astfel de aprobare doar pentru trimiterea în judecată, moment procesual distinct de punerea în mișcare a acțiunii penale.

Sesizarea organului competent, în baza căreia procurorul pune în mișcare acțiunea penală, este necesară pentru a se ajunge la trimiterea în judecată a militarilor pentru săvârșirea anumitor infracțiuni[3]. Ca natură juridică, sesizările speciale nu trebuie confundate cu plângerea prealabilă, pentru că, spre deosebire de aceasta, sesizarea, odată făcută, este irevocabilă[4].

S‑a reținut că prima instanță a apreciat greșit că lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cu motivarea că sesizarea este făcută de fratele acesteia; în cazul în care plângerea prealabilă adresată organului de urmărire penală este făcută de o persoană fără calitate procesuală, nulitatea este acoperită prin declarația persoanei vătămate care își însușește plângerea făcută pentru ea, cu condiția ca această manifestare de voință să aibă loc înaintea expirării termenului prevăzut pentru introducerea plângerii prealabile; în prezența unei asemenea declarații, prin care persoana vătămată a fost de acord cu plângerea făcută de fratele ei pentru ea și prin care și‑a manifestat voința de a se pune

[1]  A. Barbu, G. Tudor, A.M. Şinc, Codul de procedură penală adnotat cu jurisprudență națională și europeană, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 107‑108; A. Crişu, Drept procesual penal. Partea generală – conform noului Cod de procedură penală, ed. a 2‑a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 185‑186. În sens contrar, I. Kuglay, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 2‑a, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 126‑127.

[2]  Republicată în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.[3]  A se vedea art. 431 CP.[4]  N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, ed. a 2‑a, Ed. Paideia, București, 1996,

p. 241.

Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal 59

în mișcare acțiunea penală împotriva inculpatului, judecătoria nu putea înceta procesul penal din lipsa plângerii prealabile[1].

De asemenea, sesizarea organului competent este necesară în cazul miniștrilor sau al foștilor miniștri. Potrivit art. 109 alin. (2) din Constituție, numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. Diferențele de ordin terminologic între reglementarea constituțională care se referă la „cererea” de urmărire penală și termenul de „sesizare” folosit de Codul de procedură penală nu justifică încadrarea acestei situații în categoria „altor condiții prevăzute de lege”, câtă vreme cererea de urmărire penală reprezintă fără îndoială o sesizare a organelor judiciare care deschise calea posibilității urmăririi penale.

f) În art. 16 alin. (1) lit. f) CPP se prevede că este împiedicată punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale atunci când a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspec‑tului ori al inculpatului persoană fizică sau s‑a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică.

În acest caz, este vorba despre amnistia antecondamnatorie, iar nu despre cea postcondamnatorie. De asemenea, este vorba despre prescripția răspunderii penale, iar nu despre prescripția executării pedepsei. Legea prevede o serie de infracțiuni imprescriptibile, pentru care nu se poate dispune încetarea procesului penal pentru prescripția răspunderii penale (omor, omor calificat, infracțiunile intenționate care au avut ca urmare moartea victimei, infracțiunile de genocid, contra umanității și de război).

În cazul în care instanța de fond nu a pus în discuția părților eventuala incidență a prescripției răspunderii penale, s‑a adus atingere drepturilor la apărare ale inculpaților și părților civile, în condițiile în care, așa cum au precizat acestea din urmă, nu au avut posibi litatea de a‑și exprima punctul de vedere, deosebit de cel al instanței, cu privire la data de la care a început termenul de prescripție, nefiind posibilă aplicarea dispozițiilor referitoare la continuarea procesului penal în fața instanței de control judiciar, căci astfel părțile ar fi lipsite sub acest aspect de un grad de jurisdicție, iar vătămările aduse nu pot fi înlăturate decât prin anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță[2].

Sub imperiul noului Cod de procedură penală, este discutabil dacă s‑ar putea dispune o astfel de soluție de către instanța de apel, având în vedere că dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. b) CPP limitează cazurile de desființare a sentinței și trimitere spre rejudecare doar la cele în care judecata s‑a făcut în lipsa părții sau în care există un caz de nulitate absolută. Așadar, soluția instanței de apel ar trebui să fie rejudecarea apelului. Este posibilă însă invocarea acestui caz în recursul în casație, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 8 CPP, dacă instanța de apel ar fi aplicat în mod greșit aceste dispoziții de încetare a procesului penal pentru intervenirea prescripției răspunderii penale.

g) Articolul 16 alin. (1) lit. g) CPP reglementează cazul constând în retragerea plângerii prealabile, în situația infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, intervenirea împăcării ori încheierea unui acord de mediere în condițiile legii.

Trebuie nuanțată afirmația făcută sub imperiul vechiului Cod penal, potrivit căreia, pentru a produce efectele prevăzute de lege, retragerea plângerii prealabile trebuie să

[1]  C.S.J., s. pen., dec. nr. 1164 din 14 mai 1996, apud N. Volonciu, Al. Vasiliu, op. cit., p. 61.[2]  I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3703 din 21 octombrie 2010, în R.R.D.J. nr. 1/2011, apud M. Udroiu, Procedură

penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 98‑99.