Suport Curs- Procedura Penala

Capitolul I

Noţiuni generale privind dreptul procesual penal

şi procesul penal

Secţiunea I-a

Normele de drept procesual penal

1. Noţiune

Normele de drept procesual penal sunt normele juridice care

reglementează activitatea organelor judiciare penale, a părţilor şi a altor persoane

participante la procesul de constatare a faptelor ce constituie infracţiuni şi de

aplicare a pedepselor şi a măsurilor prevăzute de legea penală celor care le-au

săvârşit, precum şi raporturile ce se stabilesc între acestea. Totalitatea acestor

norme constituie dreptul procesual penal.

2. Clasificarea normelor de drept procesual penal

Sub aspectul conţinutului reglementării, dreptul procesual penal cuprinde

două categorii de norme:

- norme procesuale;

- norme procedurale.

După sfera lor de aplicabilitate, normele procesual penale sunt:

- norme generale (de drept comun);

- norme speciale.

În raport de obiectul reglementării, normele de drept procesual penal se

pot clasifica în:

1

- norme de organizare;

- norme de competenţă;

- norme de procedură.

3. Aplicarea în spaţiu a normelor de drept procesual penal

Normele de drept procesual penal se aplică actelor procesuale şi

procedurale efectuate în cadrul procesului penal de către organele judiciare

române pe teritoriul României.

Aplicarea legii procesuale penale în spaţiu are la bază principiul

teritorialităţii, potrivit căruia toate activităţile realizate în cadrul procesului

penal pe teritoriul României cad sub incidenţa legii procesuale penale române.

De la această regulă există unele excepţii: în cazul comisiei rogatorii

internaţionale, al recunoaşterii şi executării hotărârilor pronunţate în străinătate

sau al extrădării.

4. Aplicarea în timp a normelor de drept procesual penal

Normele de drept procesual penal se aplică potrivit principiului activităţii

conform căruia actele procesuale sau procedurale se efectuează conform normei

de drept procesual penal aflată în vigoare la data efectuării actului.

Există însă şi situaţii în care, prin excepţie de la regula activităţii, normele

de procedură penală retroactivează (se aplică înainte de intrarea lor în vigoare)

sau ultraactivează (continuă să se aplice şi după ce a intrat în vigoare legea

nouă).

Conform dispoziţiilor Legii nr.31/1968, norma nouă retroactivează în

materie de nulităţi şi ultractivează în materie de căi de atac şi în materie de

termene. Legea nr.281/2003 prevede, la rândul său, un caz de ultraactivitate a

2

legii vechi în materia competenţei, iar Legea nr.576/2004 un caz de

ultraactivitate privind recursul în anulare.

Secţiunea a II-a

Obiectul de reglementare al dreptului procesual penal

1. Noţiunea de proces penal

Obiectul de reglementare a dreptului procesual penal îl constituie procesul

penal.

Procesul penal este activitatea judiciară reglementată de lege, desfăşurată

într-o cauză penală de organele judiciare, cu participarea părţilor şi a altor

persoane, ca titulare de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea la timp şi

în mod complet a infracţiunilor şi tragerea la răspundere penală a celor care le-au

săvârşit, în aşa fel încât prin aceasta să se asigure ordinea de drept precum şi

apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

2. Scopul procesului penal

Scopul procesului penal este definit de art.1 al.1 ca fiind constatarea la

timp şi în mod complet a tuturor faptelor care constituie infracţiuni astfel încât

orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici

o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Acesta este scopul

direct, imediat al procesului penal.

Procesul penal are însă şi un scop general sau mediat. Scopul general,

prevăzut de art.1 al.2, este acela de a contribui la apărarea ordinii de drept, la

3

apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea

infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.

3. Fazele procesului penal

Procesul penal în forma sa tipică este organizat pe trei faze procesuale:

urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti.

Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la

existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii

acestuia pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în

judecată. În cadrul acestei faze îşi desfăşoară activitatea procurorul şi organele

de cercetare penală.

Faza de judecată are ca obiect stabilirea de către instanţă, cu caracter

definitiv, printr-o hotărâre judecătorească, a vinovăţiei inculpatului şi a

sancţiunii împotriva acestuia. Judecata parcurge judecata în primă instanţă şi

judecata în căile de atac (apel şi recurs). La faza de judecată participă şi

procurorul, însă instanţa este aceea care pronunţă hotărârea.

Faza de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti constă în

aducerea la îndeplinire de către instanţa de executare a dispoziţiilor hotărârii

judecătoreşti rămase definitivă.

4

Bibliografie

1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti,

2004, p.23-34.

2. Neagu, Ion, Paraschiv, Carmen, Lazăr, Mugurel, Damaschin, Mircea.

Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p.17-30.

3. Pamfil, Mihaela Laura. Drept procesual penal. Partea generală,

Editura Venus, Iaşi, 2005, p.7-17.

4. Păvăleanu, Vasile. Drept procesual penal. Partea generală, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.7-48.

5. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea generală, vol. I,

Editura Cugetarea, Iaşi, 1996, p.1-60.

6. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela, Tratat de procedură penală.

Editura All, Bucureşti, 2001, p.3-24.

7. Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.I, Editura Paideia,

Bucureşti, 1996, p.7-72.

5

Capitolul II

Principiile fundamentale ale procesului penal

Secţiunea I-a

Noţiunea şi sistemul principiilor fundamentale

Prin principii fundamentale ale procesului penal se înţeleg regulile cele

mai generale în temeiul cărora este reglementat şi se desfăşoară procesul penal.

Principiile care guvernează procesul penal îşi găsesc consacrarea în

dispoziţiile Codului de procedură penală (art.2-7) şi în cele ale Constituţiei

României (art.16, art.21, art.26-28).

Secţiunea a II-a

Conţinutul principiilor fundamentale

1. Legalitatea procesului penal

Principiul legalităţii, instituit de art.2 al.1, pretinde ca procesul penal să se

desfăşoare atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii, potrivit

dispoziţiilor prevăzute de lege. Deşi textul se referă doar la primele două faze ale

procesului penal, el trebuie înţeles ca referindu-se la întreg procesul penal; şi

faza de punere în executare a hotărârilor trebuie să se supună cu aceeaşi

rigurozitate prevederilor legale ca şi urmărirea penală şi judecata.

6

2. Oficialitatea procesului penal

Conform art.2 al.2 actele necesare desfăşurării procesului penal se

îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

Principiul oficialităţii acţionează în latura penală a procesului penal; în

latura civilă acţionează principiul disponibilităţii, caracteristic procesului civil.

Totuşi, în cazul în care victima este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu

sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, principiul oficialităţii îşi va găsi

aplicarea şi în latura civilă a cauzei (art.17 al.1).

De la acest principiu există şi unele excepţii, în sensul că, în anumite

cazuri, legea interzice autorităţilor judiciare să acţioneze din oficiu, impunând

existenţa unei manifestări de voinţă din partea unei persoanei sau a unui anumit

organ.

3. Aflarea adevărului

Principiul aflării adevărului este înscris în art.3, conform căruia, în

desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire

la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

4. Rolul activ al organelor judiciare

Potrivit art.4, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt

obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.

Rolul activ al organelor judiciare penale înseamnă dreptul şi obligaţia

acestora de a interveni, din proprie iniţiativă, în procesul penal pentru a ajuta

părţile să desfăşoare o activitate de calitate sau pentru a suplini inactivitatea

acestora, în vederea soluţionării legale şi temeinice a cauzei.

7

5. Garantarea libertăţii persoanei

Dispoziţiile Codului de procedură penală (art.5) ca şi cele ale Constituţiei

(art.23) garantează libertatea persoanei în tot cursul procesului penal. Regula o

constituie aşadar, desfăşurarea cauzelor penale cu inculpatul aflat în stare de

libertate. În anumite situaţii, reglementate judicios de lege, însă, este permisă şi

privarea de libertate a persoanei urmărite sau judecate, fără ca prin aceasta să se

aducă atingere acestui principiu.

6. Respectarea demnităţii umane

Legiuitorul a instituit principiul respectării demnităţii umane ca principiu

fundamental al procesului penal în art.51, prin care a prevăzut că orice persoană

care se află în curs de urmărire sau judecată trebuie tratată cu respectarea

demnităţii umane, iar supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime,

inumane sau degradante este pedepsită de lege.

7. Prezumţia de nevinovăţie

Prezumţia de nevinovăţie îşi găseşte consacrarea atât în prevederile

Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art.11) cât şi în cele ale Constituţiei

României (art.23 pct.11) şi ale Codului de procedură penală (art.52). Potrivit

acestei prezumţii, ridicată la rang de principiu, orice persoană este considerată

nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.

Prezumţia de nevinovăţie decurge din cerinţa ca nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere, constituind o garanţie pentru orice

persoană că, în lipsa probelor de vinovăţie, nu poate fi trimisă în judecată şi

condamnată.

8

8. Garantarea dreptului de apărare

Principiul garantării dreptului de apărare este reglementat de art.6 conform

căruia dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi

în tot cursul procesului penal.

Dreptul de apărare constă în totalitatea mijloacelor instituite de lege pentru

constatarea şi invocarea împrejurărilor ce susţin apărarea, precum şi pentru

aplicarea dispoziţiilor favorabile părţii care se apără.

9. Desfăşurarea procesului penal în limba română

Potrivit art.7 al.1, în procesul penal procedura judiciară se desfăşoară în

limba română. Acest principiu presupune folosirea limbii române atât în

dezbaterea orală ce are loc în faţa instanţei cât şi în actele procedurale scrise

întocmite de organele judiciare sau de părţi.

Reglementarea permite totuşi părţilor şi altor persoane chemate în proces

să folosească în faţa organelor judiciare limba maternă, impunând însă

întocmirea actelor procedurale în limba română (art.7 al.2). De acelaşi drept se

bucură şi părţile care nu vorbesc, nu înţeleg sau nu se pot exprima în limba

română, cărora li se asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului,

de a vorbi şi de a pune concluzii în instanţa, prin interpret (art.8).

10. Egalitatea în faţa legilor şi a organelor judiciare

Principiul egalităţii este reglementat de Constituţie care, prin art.16 al.1,

statuează că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără

privilegii şi fără discriminări. Se prevede, de asemenea, în al.2 al aceluiaşi articol

că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art.124 al.2 că justiţia este unică,

imparţială şi egală pentru toţi.

9

11. Accesul liber la justiţie

Accesul liber la justiţie constă, conform art.21 din Constituţie, în faptul că

orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor

şi a intereselor sale legitime fără ca vreo lege să poată împiedica exercitarea

acestui drept.

12. Respectarea vieţii intime, familiale sau private

Potrivit prevederilor art.26 al.1 din Constituţie, autorităţile publice

respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. Ca urmare, în cauzele

penale, strângerea probelor şi desfăşurarea actelor de urmărire penală şi de

judecată se vor desfăşura în condiţii care să nu aducă atingere vieţii intime,

familiale sau private a celor care au calitatea de părţi în procesul penal.

13. Inviolabilitatea domiciliului şi a secretului corespondenţei

Domiciliul şi reşedinţa sunt, potrivit art.27 al.1 din Constituţie, inviolabile;

nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul unei persoane fără învoirea

acesteia. Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri, al convorbirilor

telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este, de asemenea,

declarat inviolabil de către Constituţie prin art.28.

14. Operativitatea procesului penal

Principiul operativităţii constituie un principiu fundamental al procesului

penal, cu toate că el nu este reglementat explicit în Codul de procedură penală

sau în Constituţia României. El decurge însă din chiar scopul procesului penal,

respectiv, constatarea la timp a faptelor care constituie infracţiuni, precum şi din

cerinţa desfăşurării procesului penal într-un termen rezonabil impusă de

Constituţie în art.21 al.3.

10

Bibliografie

1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004,

p.35-44.

2. Istrate, Ilie. Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual penale, Editura

Scrisul romînesc, Craiova, 1984, 231p.



4. Pamfil, Mihaela Laura. Drept procesual penal. Partea generală, Editura

Venus, Iaşi, 2005, p.17-36.





7. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela. Tratat de procedură penală, Editura

All, Bucureşti, 2001, p.25-46.

8. Tulbure, Adrian Ştefan. Prezumţia de nevinovăţie. Contribuţii la

integrarea europeană, Editura Red, Sibiu, 1996, 207p.

9. Ţigănaşu Jănică, Arion. Garantarea dreptului la apărare, Editura Aramis,

Bucureşti, 2002, 272p.

10.Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.I, Editura Paideia,

Bucureşti, 1996, p.73-128.

11

Capitolul III

Participanţii la procesul penal

Secţiunea I-a

Noţiunea de participant

Participanţii la procesul penal sunt persoanele care iau parte la activitatea

judiciară desfăşurată în cauzele penale în vederea realizării scopului legii penale

si al procesului penal.

Secţiunea II-a

Organele judiciare penale

Organele judiciare penale sunt organele de stat competente să realizeze

activităţile procesuale ce formează conţinutul procesului penal. În desfăşurarea

procesului penal intervin ca organe judiciare: instanţele judecătoreşti, Ministerul

Public şi organele de cercetare penală, fiecare cu atribuţii proprii.

1. Instanţele judecătoreşti

Instanţele judecătoreşti alcătuiesc un sistem unitar şi sunt organizate sub

forma unei piramide având în vârf Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care este

instanţa supremă în stat. Veriga imediat următoare este formată din Curţile de

Apel şi Curtea Militară de Apel, urmată de veriga alcătuită din Tribunale şi

12

Tribunalul Militar Teritorial. Baza piramidei cuprinde instanţele cele mai mici în

grad, anume Judecătoriile şi Tribunalele Militare.

Modul de compunere a completelor de judecată

Completele de judecată sunt alcătuite din judecători, într-un număr stabilit

de lege, şi sunt prezidate de către un preşedinte numit dintre aceştia.

La judecata în primă instanţă desfăşurată la oricare dintre instanţele

judecătoreşti stabilite de lege, cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

completul de judecată este format dintr-un singur judecător.

La judecata în apel, completul de judecată este compus din 2 judecători,

iar la judecata în recurs din 3 judecători.

La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completul de judecată în primă

instanţă este alcătuit din 3 judecători, iar în recurs se judecă în complet de 3

judecători sau de 9 judecători, după cum hotărârea atacată a fost pronunţată de o

Curte de Apel sau de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Constituirea instanţei de judecată

Instanţa de judecată se constituie cu procuror şi cu grefier. La Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie, rolul grefierului este preluat de un magistrat-asistent.

Poziţia procesuală a instanţei

Activitatea instanţei se desfăşoară în principal în faza de judecată. În

această fază, instanţa de judecată este conducătorul procesului penal, întreaga

procedură judiciară desfăşurându-se în faţa sa şi fiind singura autoritate îndrituită

să hotărască în tot ceea ce priveşte cauza.

În afară de această funcţie, instanţa desfăşoară şi activităţi legate de

urmărirea penală, de punerea în executare a hotărârilor penale rămase definitive

13

şi de unele proceduri speciale care nu realizează un proces penal propriu zis, dar

soluţionează probleme importante legate de anumite cauze penale.

2. Ministerul Public

Potrivit normelor constituţionale (art.131 al.1) şi a Legii privind

organizarea judiciară (art.4 al.1), Ministerul Public reprezintă în cadrul activităţii

judiciare, interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi

drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Ministerul public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în

parchete. Parchetele funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti dar nu sunt

subordonate acestora. De regulă, pe lângă fiecare instanţă judecătorească

funcţionează câte un parchet, excepţie făcând Tribunalele Militare pe lângă care

funcţionează mai multe parchete.

Procurorul, ca reprezentant al Ministerului Public, îşi desfăşoară

activitatea pe parcursul întregului proces penal, potrivit principiilor legalităţii,

imparţialităţii şi controlului ierarhic şi în conformitate cu legea.

Rolul primordial îl ocupă în faza de urmărire penală, pe care fie o

efectuează personal, fie o supraveghează.

În faza de judecată, procurorul se află pe o poziţie de egalitate cu părţile şi

de subordonare faţă de instanţă, exercitând funcţia de învinuire (acuzare).

În faza de punere în executare a condamnării penale, procurorul

supraveghează modul în care este adusă la îndeplinire executarea mandatelor de

executare şi veghează la respectarea legii la locurile de executare a pedepselor,

măsurilor educative şi de siguranţă. De asemenea, participă obligatoriu la

procedurile desfăşurate în faţa instanţei de executare,

14

3. Organele de cercetare penală

Organele de cercetare penală îşi desfăşoară activitatea în cadrul procesului

penal numai în prima sa fază, faza de urmărire penală, efectuând urmărirea

penală sub supravegherea procurorului.

Conform art.201 al.2 sunt organe de cercetare penală: organele de

cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale.

Poliţia judiciară

Poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie specializaţi

în efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în

vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală.

Organele de cercetare ale poliţiei judiciare sunt organizate şi funcţionează

în structura Inspectoratului General al Poliţiei, Inspectoratului General al Poliţiei

de Frontieră şi a unităţilor teritoriala ale acestuia. Ele îşi desfăşoară activitatea, în

mod nemijlocit, sub conducerea, supravegherea şi controlul procurorului.

Organele de cercetare penală speciale

Conform art.208, sunt organe de cercetare speciale:

organele de cercetare penală militare

ofiţerii poliţiei de frontieră pentru infracţiunile de frontieră prevăzute în

Legea privind frontiera de stat a României.

căpitanii porturilor pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe

apă şi contra ordinii şi disciplinei la bord precum şi pentru infracţiunile de

serviciu sau în legătură cu serviciul săvârşite de personalul navigant al marinei

civile, dacă fapta a pus în pericol sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei

sau a navigaţiei.

15

Secţiunea a III-a

Părţile în procesul penal

Părţile sunt acele persoane participante la procesul penal care au interese

proprii în rezolvarea cauzei penale şi care, potrivit art.23 şi 24 c.p.p., au drepturi

şi obligaţii ce izvorăsc direct din exercitarea acţiunii penale şi acţiunii civile în

cadrul procesului penal.

Au calitatea de părţi în procesul penal inculpatul, partea vătămată, partea

civilă şi partea responsabilă civilmente.

1. Inculpatul

Persoana care a săvârşit o infracţiune şi este chemată să răspundă penal în

faţa organelor judiciare penale poartă denumiri diferite în raport de stadiul de

desfăşurare a procesului penal. Codul de procedură penală foloseşte denumirea

de făptuitor (art.200, 214, 215) atunci când se referă la persoana bănuită de a fi

săvârşit o infracţiune, dar faţă de care nu s-a început încă procesul penal.

Din momentul începerii urmăririi penale şi până la punerea în mişcare a

acţiunii penale, făptuitorul poartă denumirea de învinuit (art.229), iar după

punerea în mişcare a acţiunii penale, învinuitul dobândeşte calitatea de inculpat

(art.23). Această calitate este păstrată pe tot parcursul procesului penal până la

pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare în cauză când va dobândi

calitatea de condamnat.

Codul atribuie atât învinuitului, în faza de urmărire penală, cât şi

inculpatului, în tot cursul procesului penal, o serie de drepturi procesuale de

natură a le asigura exercitarea dreptului de apărare, dar şi mai multe obligaţii a

căror respectare este impusă de realizarea scopului procesului penal.

16

2. Partea vătămată

Conform art.24 al.1, persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare

fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal se numeşte parte

vătămată.

Pentru ca o persoană să devină parte vătămată în procesul penal se cer a fi

îndeplinite următoarele condiţii:

- să existe o vătămare fizică, morală sau materială;

- vătămarea să fie urmarea săvârşirii unei fapte penale;

- să existe o manifestare de voinţă din partea persoanei vătămate cu privire

la tragerea la răspundere a făptuitorului.

Şi partea vătămată are la îndemână pentru apărarea intereselor sale şi

exercitarea funcţiei de învinuire mai multe modalităţi procesuale.

Calitatea de parte vătămată încetează prin deces sau prin renunţarea

persoanei vătămate la această calitate.

3. Partea civilă

Conform art.24 al.2, persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în

cadrul procesului penal are calitatea de parte civilă. Pentru a putea dobândi

calitatea de parte civilă în procesul penal, persoana vătămată trebuie să aibă

dreptul, potrivit legii civile, de a obţine în justiţie repararea prejudiciului cauzat

prin infracţiune.

Dobândirea calităţii de parte civilă se face prin constituirea ca parte civilă.

Partea civilă îndeplineşte în procesul penal funcţia procesuală de susţinere

a pretenţiilor civile decurgând din pagubele provocate de infracţiune astfel că se

bucură de toate drepturile acordate părţii vătămate dar numai în ceea ce priveşte

latura civilă.

17

4. Partea responsabilă civilmente

Potrivit art.24 al.3, persoana chemată în procesul penal să răspundă,

potrivit legii civile, pentru pagubele cauzate prin fapta învinuitului sau

inculpatului se numeşte parte responsabilă civilmente. Au vocaţia de a fi

chemate în calitate de parte responsabilă civilmente următoarele persoanele

prevăzute de legea civilă (art.1000 al.2-4 C.civ.)

Calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal se poate

dobândi, conform art.16, prin două modalităţi:

- prin introducerea persoanei responsabile civilmente în cauză de către

organul judiciar din oficiu sau la cererea părţii civile. Introducerea în cauză poate

avea loc fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la

citirea actului de sesizare a instanţei.

- prin intervenţia persoanei responsabile civilmente, din proprie iniţiativă, în

cauză. Intervenţia voluntară poate avea loc în tot cursul urmăririi penale şi al

judecăţii în primă instanţă până la terminarea cercetării judecătoreşti, luându-se

procedura din stadiul în care se află.

Partea responsabilă civilmente participă în proces, numai în latura civilă,

apărându-şi interesele legitime în legătură cu răspunderea sa civilă.

18

Secţiunea a III-a

Apărătorul

1. Asistenţa juridică

Conform art.6 al.4, orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot

cursul procesului penal. Apărătorul este persoana care participă în procesul penal

pentru a acorda asistenţă juridică învinuitului, inculpatului sau celorlalte părţi din

proces.

Asistenţa juridică se acordă, de regulă, de către avocaţi.

Asistenţa juridică în procesul penal este facultativă. În unele cazuri, expres

prevăzute de lege, asistenţa juridică a învinuitului şi a inculpatului este însă

obligatorie (art.171 al.2). Dacă, în aceste cazuri, partea nu îşi angajează apărător,

organul judiciar este obligat să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din

oficiu.

2. Poziţia procesuală a apărătorului

Apărătorul nu este parte în proces, ci doar un subiect procesual care se

situează pe poziţia părţii pe care o apără, îndeplinind funcţia procesuală de

apărare. Participarea sa la procesul penal este ocazionată de apărarea drepturilor

şi intereselor părţii pe care o asistă, astfel că el poate exercita drepturile

procesuale acordate de lege acesteia. Exercitarea drepturilor procesuale ale

părţilor are loc în limitele prevăzute de lege.

Afară de drepturile procesuale ale părţii pe care o asistă, apărătorul are şi

unele drepturi procesuale proprii.

19

Secţiunea a IV-a

Alţi participanţi la procesul penal

1. Reprezentantul

Reprezentantul este persoana împuternicită să îndeplinească în procesul

penal acte procesuale în numele şi în interesul unei părţi din proces care nu

doreşte sau nu poate să se prezinte la chemarea organelor judiciare.

Reprezentarea în procesul penal poate fi legală şi convenţională.

Reprezentarea legală are loc în baza legii şi intervine în cazul persoanelor

lipsite de capacitate de exerciţiu şi al persoanelor juridice.

Reprezentarea convenţională are loc în baza unui acord de voinţă şi

intervine în urma încheierii unui contract de mandat între una din părţi, ca

reprezentat (mandant) şi o altă persoană ca reprezentant (mandatar).

2. Substituitul judiciar (procesual)

Substituitul procesual este persoana împuternicită de lege să îndeplinească

activităţi procesuale în nume propriu pentru realizarea unui drept al altuia.

Calitatea de substituit nu poate apărea decât în temeiul legii şi se poate referi

numai la actele pe care legea le autorizează în mod expres.

3. Succesorii

Potrivit art.21, prin succesori se înţeleg persoanele fizice sau juridice care,

în condiţiile legale, succed în drepturi persoanelor fizice decedate sau

persoanelor juridice reorganizate, desfiinţate sau dizolvate şi anume moştenitorii,

unităţile succesoare în drepturi şi lichidatorii.

20

Bibliografie


p.45-66.

2. Buneci, Petre. Partea responsabilă civilmente în procesul penal, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, 134p.



4. Nistoreanu, Gheorghe, Apetrei, Mihai, Nae, Laurenţiu. Asistenţa juridică

în procesul penal, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993, 108p.


Venus, Iaşi, 2005, p.37-64.








Bucureşti, 1996, p.141-216.

21

Capitolul IV

Acţiunile ce se exercită în cadrul procesului penal

Secţiunea I-a

Consideraţii generale privind acţiunile în justiţie

1. Noţiunea şi elementele acţiunii în justiţie

Acţiunea în justiţie este instrumentul (mijlocul) juridic prin care o

persoană este trasă la răspundere juridică în faţa autorităţii judecătoreşti pentru a

fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept

încălcate.

Pentru a avea eficienţă juridică, acţiunea în justiţie este condiţionată de

existenţa unor elemente care permit o reglementare precisă a ei şi asigură corecta

desfăşurare a întregii activităţi judiciare. Aceste elemente sunt: temeiul, obiectul,

subiecţii şi aptitudinea funcţională.

2. Acţiunile în justiţie ce se exercită în cadrul procesului penal

În cadrul procesului penal se exercită acţiunea penală şi eventual şi

acţiunea civilă accesorie acţiunii penale.

Acţiunea penală este specifică procesului penal şi nu se poate promova şi

exercita decât în cadrul unui proces penal. Acţiunea civilă este specifică

procesului civil.

În cazul în care acţiunile sunt exercitate împreună în cadrul procesului

penal, acţiunea penală constituie principalul, iar acţiunea civilă accesoriul.

22

Acţiunea civilă poate fi promovată şi separat de acţiunea penală în cadrul

unui proces civil. În cazul în care cele două acţiuni sunt exercitate concomitent

judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei

penale.

Secţiunea a II-a

Acţiunea penală

1. Noţiunea şi elementele acţiunii penale

Acţiunea penală este mijlocul procesual prin care o persoană care a

săvârşit o infracţiune este adusă în faţa organului judiciar penal în vederea

tragerii la răspundere penală.

Elementele acţiunii penale sunt cele comune oricărei acţiuni în justiţie:

temeiul, obiectul, subiecţii şi aptitudinea funcţională.

Temeiul de drept al acţiunii penale îl constituie norma de drept care

incriminează fapta şi dă dreptul la acţiune; temeiul de fapt constă în săvârşirea

unei infracţiuni.

Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor

care au săvârşit infracţiuni (art.9 al.1).

Subiecţii activi ai acţiunii penale sunt procurorul, partea vătămată şi

instanţa de judecată.

Subiectul pasiv este inculpatul.

Acţiunea penală are aptitudine funcţională atunci când folosirea ei poate

determina pornirea procesului penal, iar actele procesuale efectuate în

exercitarea sa pot servi la dinamizarea desfăşurării activităţii procesuale.

23

Codul de procedură penală prevede la art.10 unele situaţii în care

aptitudinea funcţională a acţiunii este înlăturată în sensul că acţiunea penală nu

poate conduce la realizarea obiectului ei şi, ca urmare, nu mai poate fi pusă în

mişcare, sau dacă a fost promovată, ea nu mai poate fi exercitată. Aptitudinea

funcţională a acţiunii penale este înlăturată în următoarele situaţii:

- lit.a) fapta nu există;

- lit.b) fapta nu e prevăzută de legea penală;

- lit.b1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;

- lit.c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat;

- lit.d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii;

- lit.e) există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;

- lit.f) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau

sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege necesară

pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;

- lit.g) a intervenit amnistia, prescripţia sau decesul făptuitorului; lit.h) a

fost retrasă plângerea prealabilă sau părţile s-au împăcat;

- lit.i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;

- lit.i1) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

- lit.j) există autoritate de lucru judecat.

2. Trăsăturile acţiunii penale

Având în vedere obiectul său specific, precum şi cadrul legal în care se

desfăşoară, acţiunea penală se manifestă prin trăsături particulare ce o

diferenţiază de alte acţiuni judiciare. Cele mai importante trăsături caracteristici

ale acţiunii penale sunt următoarele:

- acţiunea penală aparţine statului;

- acţiunea penală este obligatorie;

24

- acţiunea penală este indisponibilă;

- acţiunea penală este personală;

- acţiunea penală este indivizibilă.

3. Momentele desfăşurării acţiunii penale

Desfăşurarea acţiunii penale presupune existenţa a trei momente esenţiale:

punerea în mişcare a acţiunii penale, exercitarea şi epuizarea sau stingerea ei.

Punerea în mişcare a acţiunii penale

Acţiunea penală se pune în mişcare de subiecţii săi activi – procurorul,

partea vătămată şi instanţa de judecată – fiecare dintre aceştia putând realiza

acest act numai în cazurile anume prevăzute de lege.

Procurorul poate pune în mişcare acţiunea penală prin următoarele acte de

inculpare:

- prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale;

- prin rechizitoriu, la terminarea urmăririi penale;

- prin declaraţie orală, în cursul judecăţii, în cazul extinderii procesului

penal cu privire la alte fapte sau alte persoane.

Partea vătămată pune în mişcare acţiunea penală în cazul infracţiunilor

prevăzute la art.279 al.2 lit.a pentru care plângerea prealabilă se adresează direct

instanţei.

Acţiunea penală se pune în mişcare de instanţa de judecată, prin încheiere,

numai în mod excepţional, în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte

fapte şi numai dacă procurorul nu este prezent la judecată.

Exercitarea acţiunii penale

Acţiunea penală se exercită de procuror şi de partea vătămată.

25

Soluţionarea acţiunii penale

Acţiunea penală se soluţionează de către instanţa de judecată.

Instanţa de judecată sesizată cu judecarea cauzei poate da acţiunii penale

una din următoarele rezolvări:

- condamnarea, atunci când fapta există, constituie infracţiune şi a fost

săvârşită de inculpat (art.345 al.2);

- achitarea, când se constată existenţa uneia din situaţiile prevăzute la

art.10 lit. a-e (art.11 pct.2 lit.a şi art.345 al.3);

- încetarea procesului penal când se constată existenţa uneia din situaţiile

prevăzute la art.10, lit. f-j (art.11 pct.2 lit.b şi art.345 al.3).

4. Continuarea procesului penal

În caz de amnistie, prescripţie, retragere a plângerii prealabile, precum şi

în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul pot cere

continuarea procesului penal, pentru a-şi dovedi nevinovăţia (art.13).

Secţiunea a III-a

Acţiunea civilă

1. Noţiunea şi elementele acţiunii civile

Acţiunea civilă ce se exercită în cadrul procesului penal este mijlocul legal

prin intermediul căruia persoana păgubită material sau moral în urma săvârşirii

unei infracţiuni, cere organelor judiciare penale să-i fie reparat prejudiciul cauzat

sau daunele morale.

26

Temeiul acţiunii civile îl va constitui aşadar producerea unui prejudiciu

material sau moral ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni.

Obiectul acţiunii civile constă în tragerea la răspundere civilă a persoanei

ce a săvârşit infracţiunea ce a produs prejudiciul reclamat sau/şi a persoanelor

care răspund din punct de vedere civil pentru prejudiciul cauzat de acesta.

Acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru

repararea daunelor morale, potrivit legii civile (art.14 al.5).

Subiecţii activi ai acţiunii civile sunt partea civilă şi procurorul. Subiecţii

pasivi sunt inculpatul şi partea responsabilă civilmente.

Pentru ca acţiunea civilă ce se exercită în cadrul procesului penal să aibă

aptitudine funcţională trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- infracţiunea să fi produs un prejudiciu material sau moral;

- între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul reclamat să existe un raport de

cauzalitate;

- prejudiciul să fie cert.;

- prejudiciul să nu fi fost reparat;

- să existe o manifestare de voinţă a persoanei vătămate în legătură cu

dezdăunarea sa.

2. Trăsăturile acţiunii civile

Trăsăturile caracteristice acţiunii civile desfăşurate în procesul penal sunt

următoarele:

- acţiunea civilă aparţine persoanei care a suferit un prejudiciu prin

infracţiune;

- acţiunea civilă este facultativă;

- acţiunea civilă este disponibilă;

- acţiunea civilă este patrimonială;

27

- acţiunea civilă este divizibilă.

3. Dreptul de opţiune

Prejudiciul material sau moral rezultat dintr-o infracţiune poate fi reparat

pe calea unei acţiuni civile promovată fie în faţa unei instanţe penale, fie în faţa

unei instanţe civile. Persoana vătămată este cea care hotărăşte pe care dintre cele

două căi o va folosi.

Odată ce dreptul de opţiune a fost exercitat prin alegerea căii prin

intermediul căreia persoana vătămată a înţeles să-şi valorifice pretenţiile sale

civile, opţiunea devine irevocabilă. Partea vătămată nu poate părăsi calea aleasă

pentru a se îndrepta pe cealaltă cale sub sancţiunea pierderii dreptului de a obţine

repararea pagubei pe cale judiciară, afară de cazurile exceptate de lege.

4. Momentele desfăşurării acţiunii civile în faţa instanţei penale

Desfăşurarea acţiunii civile în faţa instanţei penale presupune existenţa a

trei momente principale: punerea în mişcare, exercitarea şi soluţionarea acţiunii

civile.

Punerea în mişcare a acţiunii civile

Punerea în mişcare a acţiunii civile se realizează de către subiecţii săi

activi: partea civilă şi procurorul.

Acţiunea civilă se pune în mişcare în procesul penal de către persoana

vătămată printr-o declaraţie de constituire ca parte civilă, făcută în faţa organelor

de urmărire penală sau instanţei de judecată, în scris sau oral (art.15 al.2).

Procurorul pune în mişcare acţiunea penală, din oficiu, în cazurile în care

cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de

exerciţiu restrânsă (art.17 al.1).

28

Exercitarea acţiunii civile

Acţiunea civilă se exercită de partea civilă concomitent cu acţiunea penală

exercitată de procuror pentru ca instanţa să soluţioneze concomitent cele două

acţiuni.

Acţiunea civilă promovată de partea civilă poate fi exercitată şi de

procuror (art.18 al.1). În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de

capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă procurorul este

obligat să exercite din oficiu acţiunea civilă, chiar dacă acesta nu s-a constituit

parte civilă sau a renunţat, cu încălcarea legii, la pretenţiile civile (art18 al.2).

Soluţionarea acţiunii civile

Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal se soluţionează de

către instanţă odată cu acţiunea penală prin aceeaşi hotărâre judecătorească.

Soluţionarea acţiunii civile presupune adoptarea unei soluţii de admitere sau de

respingere.

- În mod excepţional, codul permite lăsarea nerezolvată a acţiunii civile în

anumite situaţii, expres prevăzute (art.346 al.4).

5. Exercitarea acţiunii civile în faţa instanţei civile

Dacă persoana vătămată a ales calea civilă pentru valorificarea pretenţiilor

sale civile, se vor aplica regulile procesului civil în ceea ce priveşte promovarea,

exercitarea şi soluţionarea acţiunii civile. Când, după sesizarea instanţei civile, se

pune în mişcare acţiunea penală în procesul penal, judecata în faţa instanţei

civile se suspendă până la soluţionarea definitive a acţiunii penale de către

instanţa penală (art.14 al.2).

29

Bibliografie


p.67-82.

2. Gorgăneanu, Ion. Acţiunea penală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998,

207p.




Venus, Iaşi, 2005, p.65-88.








Bucureşti, 1996, p.217-272.

30

Capitolul V

Competenţa în materie penală

Secţiunea I-a

Noţiunea şi formele competenţei

1. Noţiune

Competenţa, în materie procesuală, constă în împuternicirea recunoscută

de lege unui organ judiciar de a urmări, respectiv de a judeca şi soluţiona o cauză

penală, cu excluderea altor organe judiciare de la îndeplinirea acestei activităţi.

Competenţa are în vedere atât organele de urmărire penală cât şi instanţele

judecătoreşti şi cele mai multe reguli privitoare la competenţă sunt aplicabile

atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată.

2. Formele competenţei

Formele competenţei reprezintă criteriul sau modalitatea în funcţie de care

se diferenţiază capacitatea organelor judiciare de a urmări sau judeca diversele

cauze penale. Criteriile avute în vedere de legiuitor privesc fapta săvârşită,

persoana făptuitorului ori a persoanei vătămate şi organele judiciare. În raport de

aceste elemente, în procesul penal se întâlnesc patru forme fundamentale de

competenţă: funcţională, materială, personală şi teritorială.

Competenţa funcţională este acea formă a competenţei care determină

sfera de atribuţii ce revine fiecărui organ judiciar în cursul soluţionării unei

cauze penale.

31

Competenţa materială este acea formă a competenţei care împarte

cauzele penale pe linie verticală, între organe judiciare de grad diferit, în funcţie

de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.

Competenţa personală este acea formă a competenţei care împarte

cauzele penale pe linie verticală, între organe judiciare de grad diferit, în funcţie

de calitatea sau starea făptuitorului în momentul săvârşirii faptei.

În determinarea competenţei personale, se are în vedere calitatea

făptuitorului din momentul săvârşirii infracţiunii şi de regulă, nu se cere să existe

o legătură între calitatea făptuitorului şi infracţiunea săvârşită, fiind suficient ca

în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să aibă una din calităţile prevăzute de

lege.

Competenţa teritorială este acea formă a competenţei care repartizează

cauzele penale între organe judiciare de acelaşi grad, pe linie orizontală, în raport

de circumscripţiile teritoriale în care aceste organe îşi exercită atribuţiile şi de

localizările speciale arătate de lege.

În determinarea competenţei teritoriale se au în vedere două modalităţi,

după cum infracţiunea este săvârşită în ţară sau în străinătate.

În cazul în care infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul ţării,

competenţa teritorială se determină, conform art.30 al.1, în funcţie de

următoarele criterii:

locul unde a fost săvârşită infracţiunea (locul unde s-a desfăşurat

activitatea infracţională, în tot sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul

acesteia),

locul unde a fost prins făptuitorul,

locul unde locuieşte făptuitorul,

locul unde locuieşte persoana vătămată.

32

Judecarea cauzei se va face însă la acea instanţă din cele arătate în a cărei

circumscripţie s-a efectuat urmărirea penală; urmărirea se efectuează la primul

organ de urmărire penală sesizat, iar în caz de sesizări simultane se are în vedere

ordinea de preferinţă stabilită de cod în art.30 al.1.

În cazul în care infracţiunea a fost săvârşită în străinătate, ea va fi

judecată de instanţa civilă sau militară în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul

sau locuieşte făptuitorul (art.31 al.1). Dacă acesta nu are domiciliul şi nici nu

locuieşte în ţară, fapta se va judeca la instanţa competentă după materie şi

calitatea persoanei din Bucureşti, iar dacă e de competenţa judecătoriei la

Judecătoria sectorului 2, afară când prin lege se dispune altfel.

Secţiunea a II-a

Competenţa instanţelor judecătoreşti

Reglementarea actuală a competenţei după calitatea persoanei împarte

instanţele judecătoreşti în două categorii: instanţe de drept comun şi instanţe

militare. Competenţa instanţelor militare este dată, în principal, de calitatea

făptuitorului în momentul săvârşirii faptei – calitatea de militar, iar la unele

dintre instanţele militare şi de existenţa unei legături între aceste calitate şi

îndatoririle de serviciu ale făptuitorului.

33

Secţiunea a III-a

Prorogarea de competenţă

Prin prorogare de competenţă se înţelege extinderea competenţei unui

organ judiciar asupra unei cauze care, conform regulilor generale de competenţă,

nu intră în competenţa sa.

Prorogarea de competenţă în procesul penal poate avea loc în următoarele

cazuri: în caz de indivizibilitate şi de conexitate, în cazul chestiunilor prealabile

şi în caz de schimbarea a încadrării juridice sau calificării faptei.

Prorogarea de competenţă în caz de indivizibilitate sau conexitate

Art.33 prevede trei cazuri de indivizibilitate:

a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane;

b) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act;

c) când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.

Conform art.34 există conexitate atunci când:

a) două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acte diferite, de una sau

mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;

b) două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite în timp ori în loc diferit, după

o prealabilă înţelegere între făptuitori;

c) o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea

unei infracţiuni sau pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspundere

penală a făptuitorului unei alte infracţiuni;

d) între două sau mai multe infracţiuni există o legătură şi reunirea cauzelor se

impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.

Regulile de determinare a competenţei prin prorogare dau prioritate,

conform art.35, instanţei celei dintâi sesizate (instanţe egale în grad şi de aceeaşi

34

categorie), instanţei militare (instanţe egale în grad şi de categorii diferite) şi

instanţei mai mari în grad (instanşe de aceeaşi categorie şi de grad diferit). Când

infracţiunile sunt de competenţa unor instanţe de categorii şi grade diferite, iar

instanţa civilă este mai mare în grad ca instanţa militară prorogarea competenţei

se face în favoarea instanţei militare echivalente în grad cu instanţa civilă.

Reunirea cauzelor se dispune în faza de judecată de instanţă, iar în faza de

urmărire de procuror. În faza de judecată, reunirea cauzelor se hotărăşte de

instanţa competentă să judece cauzele reunite, afară de cazul în care competenţa

revine instanţei militare egale în grad cu instanţa civilă, când reunirea se dispune

de instanţa civilă care trimite apoi cauzele reunite instanţei militare competente

prin prorogare (art.36).

Alte cazuri de prorogare a competenţei

Potrivit art.44, instanţa penală este competentă să judece orice chestiune

prealabilă de care depinde soluţionarea cauzei, chiar dacă, prin natura ei, acea

chestiune este de competenţa altei instanţe.

Schimbarea încadrării juridice a faptei intervenită după efectuarea

cercetării judecătoreşti la instanţa ierarhic superioară celei competente să judece

fapta respectivă determină prorogarea competenţei acestei instanţei asupra cauzei

respective (art.41 al.1).

Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă intervenită în cursul

judecării cauzei nu atrage incompetenţa instanţei, afară de cazul când prin acea

lege s-ar prevede altfel.

Prorogarea de competenţă poate interveni şi în cursul urmăririi penale.

Organul de cercetare penală prorogă competenţa în cazuri urgente, când

efectuează acte de cercetare ce nu suferă amânare într-o cauză ce nu este de

competenţa lui (art.213) sau în afara circumscripţiei sale judiciare (art.212).

35

Secţiunea a IV-a

Regularizarea competenţei penale

Controlul regularităţii competenţei se poate face din oficiu sau la cerere,

prin ridicarea excepţiilor de necompetenţă.

Excepţia de necompetenţă este mijlocul legal prin care subiecţii

procesuali pot invoca lipsa de competenţă a organului judiciar în faţa căruia se

desfăşoară procedura judiciară şi pot solicita desesizarea organului respectiv.

Respingerea excepţiei duce la continuarea judecării cauzei în faţa instanţei

sesizate. Admiterea excepţiei de necompetenţă va determina declinarea de

competenţă în favoarea instanţei competente.

Declinarea de competenţă reprezintă manifestarea de voinţă a unei

instanţe de a se dezinvesti de judecarea unei cauze penale cu care a fost sesizată

şi de a trimite cauza unei alte instanţe pe care o consideră competentă în raport

de infracţiunea săvârşită, de calitatea făptuitorului sau de criteriile teritoriale

stabilite de legiuitor.

Conflictele de competenţă reprezintă dezacordurile ce se pot ivi între

două sau mai multe instanţe penale sesizate simultan sau succesiv cu aceeaşi

cauză, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare. Conflictele de competenţă

pot fi pozitive sau negative.

Rezolvarea conflictelor de competenţă este de competenţa instanţei

ierarhic superioare comune. Instanţa ierarhic superioară comună soluţionează

conflictul de competenţă, cu citarea părţilor, stabilind situaţia de fapt ce rezultă

din dosarul de urmărire penală şi încadrarea juridică dată a faptei şi, în raport de

acestea, instanţa competentă să judece în cauză. Hotărârea instanţei poartă

denumirea de regulator de competenţă şi nu este supusă nici unei căi de atac.

36

Secţiunea a V-a

Incompatibilitatea şi remediile sale procedurale

Incompatibilitatea este instituţia prin intermediul căreia anumite persoane

ce fac parte din organele care desfăşoară procesul penal sau care ajută la

soluţionarea acestuia sunt împiedicate să participe la activitatea procesuală.

Împiedicarea prevăzută de lege se justifică prin intervenţia unor împrejurări de

natură a pune sub semnul îndoielii obiectivitatea acestor persoane în soluţionarea

cauzei penale.

Cazurile de incompatibilitate sunt expres prevăzute de Codul de

procedură penală în art.46-49 şi 54 şi se referă la următoarele categorii de

persoane: judecători, procurori, magistraţii-asistenţi, grefierii de şedinţă,

organele de cercetare penală, experţi şi interpreţi.

Remediile procesuale ale incompatibilităţii sunt abţinerea şi recuzarea.

Abţinerea constituie modalitatea prin care persoana care are cunoştinţă că

se află în vreunul din cazurile de incompatibilitate arată că înţelege să nu

participe la desfăşurarea procesului penal.

Recuzarea este modalitatea prin care, în lipsa unei declaraţii de abţinere,

oricare dintre părţile în proces cere ca persoana aflată într-un caz de

incompatibilitatea să fie oprită de la participarea la desfăşurarea procesului

penal. Recuzarea se formulează oral sau scris, printr-o cerere.

În faza de urmărire penală, declaraţia de abţinere şi cererea de recuzare se

soluţionează de procuror prin ordonanţă, în cel mult 3 zile.

37

În faza de judecată, abţinerea sau recuzarea judecătorului, procurorului,

magistratului-asistent sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţă

secretă, fără participarea celui presupus incompatibil, printr-o încheiere.

Secţiunea a VI-a

Strămutarea

Strămutarea este instituţia prin care se realizează transferul unei cauze de

la instanţa competentă la o altă instanţă de acelaşi grad şi de aceeaşi categorie cu

scopul de a se asigura desfăşurarea normală a procesului penal.

Strămutarea unei cauze poate fi cerută de partea interesată, de procuror sau

de ministrul justiţiei şi se adresează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care are

competenţa exclusivă de a o judeca.

Procedura de rezolvare a cererii de strămutare parcurge trei etape:

informarea (art.57), înştiinţarea părţilor (art.58) şi examinarea cererii (art.59).

Cererea de strămutare se soluţionează printr-o hotărâre care îmbracă forma

unei încheieri semnată de toţi judecătorii care au luat parte la deliberare şi care

nu se motivează.

38

Bibliografie


p.83-103.




Venus, Iaşi, 2005, p.89-120.



5. Stroe, Gheorghe. Competenţa de judecată a instanţelor penale, Editura

Tempus, Bucureşti, 2002, 216p.



7. Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu Angela. Tratat de procedură penală, Editura



Bucureşti, 1996, p.273-330.

39

Capitolul VI

Probele în procesul penal

Secţiunea I-a

Noţiune şi clasificare

Prin probe se înţeleg elementele de fapt care servesc la constatarea

existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a

săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor necesare pentru justa

soluţionare a cauzei (art.63 al.1).

Probele pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care cele mai

importante sunt funcţia procesuală pentru care intervin, izvorul din care provin şi

faptul la care se referă. După funcţia procesuală pentru care intervin, probele

sunt în apărare şi în acuzare (învinuire). După izvorul din care provin, probele

sunt imediate şi mediate. În raport de faptul la care se referă, probele se clasifică

în probe directe şi probe indirecte.

Secţiunea a II-a

Cerinţele probelor

Pentru ca probele folosite de organele judiciare să conducă la aflarea

adevărului şi la realizarea scopului legii penale, e necesar ca ele să îndeplinească

40

anumite cerinţe: să fie admisibile, să fie pertinente, să fie concludente şi să fie

utile.

Admisibilitatea

În procesul penal este admisibilă, în principiu, orice probă cu condiţia de a

fi concludentă şi utilă pentru soluţionarea justă a cauzei penale. Regula generală

a admisibilităţii probelor (principiul libertăţii probelor) cunoaşte două categorii

de limitări: limitări legale şi limitări impuse de concepţiile generale despre lume.

Dacă intervin asemenea limitări, proba devine inadmisibilă.

Pertinenţa

Sunt pertinente probele care conduc la constatarea unor fapte sau

împrejurări care au legătură cu cauza urmărită sau judecată. Probele ce nu sunt în

legătură cu împrejurările de fapt ce formează obiectul probaţiunii nu sunt

pertinente.

Concludenţa

Probele sunt concludente dacă servesc la dovedirea unor fapte şi

împrejurări de care depinde aflarea adevărului şi soluţionarea justă a cauzei

penale. Aprecierea unei probe, în sensul că este sau nu concludentă, are loc

atunci când părţile cer administrarea unei probe şi nu după ce proba a fost deja

administrată. Probele contrare celor deja administrate sunt întotdeauna

concludente.

Utilitatea

Probele sunt utile când administrarea lor este necesară pentru soluţionarea

legală şi temeinică a cauzei penale. Sunt utile şi deci trebuie administrate numai

probele concludente; nu toate probele concludente sunt însă utile cauzei. O probă

concludentă poate deveni inutilă în situaţia în care faptele sau împrejurările pe

care le dovedea au fost deja dovedite prin administrarea altor probe.

41

Secţiunea a III-a

Obiectul probaţiunii

Activitatea de strângere şi verificare a probelor desfăşurată de organele

judiciare poartă denumirea de probaţiune. Prin obiect al probaţiunii se înţelege

ansamblul faptelor şi împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite într-o cauză

penală, pentru a fi legal şi temeinic soluţionată.

În ansamblul de fapte şi împrejurări care formează obiectul probaţiunii se

disting:

- fapte şi împrejurări ce se referă la fondul cauzei;

- fapte şi împrejurări ce se referă la normala desfăşurare a cauzei.

Obiectul probaţiunii are în vedere, în principal, faptele şi împrejurări ce se

referă la fondul cauzei. În cadrul acestor fapte se face distincţie între faptul

principal şi faptele probatorii.

Faptul principal îl constituie faptele ce formează obiectul procesului

penal – infracţiunea şi autorul ei.

Faptele probatorii sunt acele fapte sau împrejurări care deşi nu cuprind

faptul principal, prin existenţa sau inexistenţa lor asigură constatarea existenţei

sau inexistenţei faptului principal.

În afara faptelor şi împrejurărilor care au legătură cu faptul principal, mai

exisă şi altele care, deşi nu au această legătură, prin datele pe care le pot furniza

pot să ajute la rezolvarea unei cauze penale. Asemenea fapte pot fi: auxiliare,

similare şi negative.

Există însă şi o categorie de fapte sau împrejurări care, deşi se referă la

faptul principal, nu trebuie dovedite în cauză. Aceste fapte intră in obiectul

probaţiunii, dar pentru ele există dispensă de probă întrucât legea sau

42

cunoştinţele noastre despre lume le consideră existente. Asemenea fapte sunt

prezumţiile legale, faptele notorii şi faptele necontestate.

Secţiunea a IV-a

Procedura probaţiunii

1. Sarcina probaţiunii

Potrivit art.65, sarcina administrării probelor în procesul penal revine

organelor judiciare: organului de urmărire penală în faza de urmărire şi instanţei

de judecată în faza de judecată.

Părţilor în proces nu le revine sarcina dovedirii împrejurărilor pe care le

invocă, ci li se acordă dreptul de a propune probe şi de a cere administrarea lor

(art.67 al.1).

2. Administrarea probelor

Administrarea probelor constă în deducerea în faţa organului judiciar a

faptelor şi împrejurărilor faptice care configurează orice probă, în aşa fel încât să

se formeze o reprezentare exactă a celor petrecute. Deducerea probelor în faţa

organelor judiciare se realizează prin intermediul mijloacelor de probă.

Administrarea probelor în procesul penal este guvernată de principiul

libertăţii, astfel că organele judiciare au posibilitatea de a alege dintre mijloacele

de probă prevăzute de lege pe acelea prin care se pot administra cele mai sigure

probe.

Probele sunt administrate de organele judiciare care instrumentează cauza.

Există însă şi situaţii în care administrarea unor probe se poate face şi de un alt

43

organ judiciar. Potrivit art.132, când un organ de urmărire penală sau instanţa de

judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la faţa

locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act

procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală sau unei alte

instanţe, care are posibilitatea să le efectueze. În acest fel, se procedează la

efectuarea actului procedural prin comisie rogatorie sau prin delegare.

3. Aprecierea probelor

Aprecierea probelor reprezintă operaţia finală a activităţii de probaţiune.

În cadrul acesteia, organele judiciare determină măsura în care probele le

formează încrederea că sunt în conformitate cu adevărul, în sensul că faptele la

care se referă au avut loc sau nu în realitatea obiectivă.

În materia aprecierii probelor operează principiul liberei aprecieri a

probelor consacrat de dispoziţiile art.63 al.2 care prevede că probele nu au

valoare mai dinainte stabilită. Libera apreciere a probelor şi egalitatea valorii

probante a acestora obligă organele judiciare să aprecieze fiecare probă în parte

nu în raport de anumite elemente prestabilite, ci în raport de încrederea pe care

le-o produce că este veridică.

44

Bibliografie


p.104-113.




Venus, Iaşi, 2005, p.121-136.



5. Sava, Alexandru. Aprecierea probelor în procesul penal, Editura Junimea,

Iaşi, 2002, 216p.






Bucureşti, 1996, p.331-357.

45

Capitolul VII

Mijloacele de probă

Secţiunea I-a

Noţiunea de mijloc de probă

Mijloacele de probă sunt mijloacele legale prin care se constată elementele

de fapt ce pot servi ca probă în procesul penal. Conform art.64 al.1, mijloacele

de probă ce pot fi folosite în procesul penal sunt: declaraţiile învinuitului sau ale

inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile

civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video,

fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice,

constatările medico-legale şi expertizele.

Fiecare mijloc de probă, în funcţie de specificul său, îşi are procedeele sale

de administrare. Cele mai des întâlnite procedee probatorii sunt ascultarea

(audierea), confruntarea, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, percheziţia, cercetarea

la faţa locului şi reconstituirea.

46

Secţiunea a II-a

Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului

1. Noţiune

Declaraţiile învinuitului şi inculpatului constituie mijloace de probă dacă

sunt făcute în cursul procesului penal, în faţa organelor judiciare şi doar dacă au

fost obţinute prin procedeele prevăzute de lege şi cu respectarea tuturor

prevederilor legale.

Declaraţiile învinuitului şi inculpatului sunt obţinute în procesul penal prin

trei procedee probatorii: luarea unei declaraţii scrise personal, ascultarea şi

confruntarea. Dintre acestea, rolul cel mai important îl are ascultarea, folosirea

celorlalte două procedee fiind condiţionată de ascultare.

2. Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Procedura de ascultare a învinuitului sau inculpatului este, în principiu,

aceeaşi atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată. Ca regulă

generală, învinuitul şi inculpatul sunt ascultaţi la sediul organului judiciar.

Fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat.

Înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la

unele date necesare pentru stabilirea situaţiei sale personale.

I se aduce apoi la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, dreptul

de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-

i-se atenţia totodată că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.

Învinuitul sau inculpatul este lăsat mai întâi să declare tot ce ştie în cauză.

După terminarea expunerii libere, învinuitului sau inculpatului i se pot pune

întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei şi la învinuirea care i

47

se aduce, de natură a completa sau a preciza relatarea făcută sau pentru a se

verifica exactitatea celor declarate. De asemenea, este întrebat cu privire la

probele pe care înţelege să le propună în susţinerea celor declarate.

3. Consemnarea declaraţiilor

Declaraţiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris, complet

şi exact. Declaraţia scrisă se citeşte apoi celui ascultat sau, dacă cere, i se dă să o

citească. Când acesta este de acord cu conţinutul ei, o semnează pe fiecare

pagină şi la sfârşit. Învinuitul şi inculpatul pot reveni asupra declaraţiilor date

anterior sau pot aduce completări, rectificări sau precizări la declaraţiile date

anterior.

4. Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

Conform art.69, declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului pot servi la

aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi

împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Declaraţia

inculpatului luată independent de celelalte mijloace de probă nu are valoare

probatorie.

48

Secţiunea a III-a

Declaraţiile celorlalte părţi din proces

(art.75-77)

Art.64 enumeră în categoria mijloacelor de probă ce pot fi folosite în

procesul penal şi declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii

responsabile civilmente.

Dacă persoana vătămată alege să participe la proces ca parte vătămată

sau/şi ca parte civilă, ea va fi ascultată în această calitate. În cazul contrar,

persoana vătămată va fi ascultată ca martor, aplicându-i-se toate dispoziţiile

prevăzute de lege pentru această calitate.

Ascultarea acestor persoane se face potrivit dispoziţiilor privitoare la

ascultarea învinuitului sau inculpatului. Şi declaraţiile părţii vătămate, ale părţii

civile şi ale părţii responsabile civilmente au o valoare probatorie condiţionată de

existenţa unor probe care să le sprijine.

Secţiunea a IV-a

Declaraţiile martorilor

1. Calitatea de martor

Martorul este persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre

vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului şi care este chemată

de organele judiciare pentru a fi ascultată cu privire la acestea (art.78).

Nu pot fi ascultate ca martor următoarele categorii de persoane:

49

- persoanele care au calitatea de părţi în cauză.

- persoanele obligate a păstra secretul profesional (art.79).

- soţul şi rudele apropiate ale inculpatului, dacă acestea nu consimt să

dea declaraţii (art.80).

Dobândirea calităţii de martor atrage după sine şi unele drepturi şi obligaţii

procesuale.

2. Măsurile de protecţie a martorului

Măsurile de protecţie a martorilor vizează următoarele aspecte:

- protecţia datelor de identitate a martorului;

- ascultarea martorului protejat de către organele judiciare, sub o altă

identitate decât cea reală sau prin modalităţi speciale de distorsionare a imaginii

şi vocii;

- măsuri sporite de siguranţă la domiciliu, precum şi de protejare a

deplasării martorului la şi de la organele judiciare.

3. Ascultarea martorilor

Ascultarea martorilor se face în ambele faze ale procesului penal, la sediul

organului judiciar sau acolo unde se află, atunci când deplasarea sa nu este

posibilă. Martorii sunt ascultaţi pe rând, fără a fi de faţă martorii care nu au fost

deja ascultaţi pentru a nu se influenţa unii pe alţii.

Înainte de a fi ascultat martorul este întrebat cu privire la nume, prenume,

vârstă, adresă şi ocupaţie şi cu privire la raporturile în care se află cu părţile în

proces, dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna dintre ele sau dacă a suferit

vreo pagubă de pe urma infracţiunii.

Martorul este invitat apoi să depună jurământul.

50

După depunerea jurământului sau a formulei prevăzute de lege, martorului

i se pune în vedere că, dacă nu spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de

mărturie mincinoasă. Martorul este lăsat apoi să facă o relatare liberă, fără a fi

întrerupt. După ce martorul a făcut declaraţii, i se pot pune întrebări cu privire la

faptele şi împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana

părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele relatate.

4. Consemnarea declaraţiilor

Consemnarea declaraţiilor se face de organul judiciar care a procedat la

ascultarea martorului după aceleaşi reguli ca şi consemnarea declaraţiei

învinuitului sau inculpatului. În declaraţia scrisă se va face menţiune şi despre

jurământul care a fost depus şi despre îndeplinirea obligaţiei organului judiciar

de a-i atrage atenţia asupra consecinţelor ascunderii adevărului.

5. Valoarea probatorie a declaraţiilor martorului

Declaraţiile martorilor sunt guvernate de regula generală a liberei aprecieri

a probelor, având o valoare probatorie independentă. Pentru declaraţiile date de

martorii cu identitate protejată, codul a condiţionat însă valoarea probatorie de

existenţa unor alte probe care să ateste veracitatea lor.

Secţiunea a V-a

51

Confruntarea

Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar prin care se

urmăreşte lămurirea contrazicerilor care există între declaraţiile date anterior de

două sau mai multe persoane în aceeaşi cauză.

Confruntarea se realizează prin întrebări formulate de către organul de

urmărire penală sau de instanţa de judecată şi va privi doar faptele şi

împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic.

Declaraţiile date ca şi întrebările formulate se consemnează într-un proces

verbal ce va fi semnat atât de persoanele confruntate cât şi de organul judiciar

care a realizat confruntarea.

Secţiunea a VI-a

Interceptările şi înregistrările audio sau video

Interceptările şi înregistrările audio sau video sunt mijloacele de probă din

al căror conţinut rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea

adevărului în cauzele penale. Aceste mijloace de probă pot fi folosite în procesul

penal doar în cazurile şi condiţiile prevăzute expres de lege.

1. Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor

şi comunicărilor

52

Pentru a se putea dispune efectuarea de interceptări şi înregistrări audio

sau video se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:

- interceptarea sau înregistrarea să fie necesară pentru aflarea adevărului

şi realizarea scopului procesului penal;

- să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea

unei infracţiuni ce se urmăreşte din oficiu;

- să existe o autorizare din partea organelor competente.

Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor poate fi

autorizată doar în cazul infracţiunilor ce se urmăresc din oficiu, expres arătate de

cod în art.911 al.2.

2. Autorizarea interceptărilor şi înregistrărilor

Autorizarea interceptărilor şi înregistrărilor pe bandă magnetică sau pe

orice alt tip de suport se dispune, la cererea procurorului, de către preşedintele

instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, în

camera de consiliu. Autorizarea poate fi cerută şi de partea vătămată pentru

interceptarea şi înregistrarea comunicărilor ce îi sunt adresate.

Autorizarea se dă, prin încheiere, pentru durata necesară înregistrării până

la cel mult 30 de zile, cu posibilitatea de prelungire pentru motive temeinic

justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata maximă a

înregistrărilor autorizate este de 4 luni.

3. Efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor

53

Efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor este de competenţa procurorului

care poate proceda personal la aceasta sau poate dispune efectuarea lor de către

organul de cercetare penală.

4. Certificarea înregistrărilor

După efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor, procurorul sau organul de

cercetare penală întocmeşte un proces-verbal cu privire la înregistrările efectuate.

Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă şi se ataşează

la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de

cercetare penală, verificat şi contrasemnat de procurorul care efectuează sau

supraveghează urmărirea penală în cauză. Banda magnetică sau orice alt tip de

suport, însoţită de transcrierea integrală şi copii de pe procesele-verbale, se

păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat.

5. Valoarea probantă a interceptărilor şi înregistrărilor

Interceptările şi înregistrările audio sau video autorizate au o valoare

probantă independentă, de sine stătătoare.

Secţiunea a VII-a

Înscrisurile

Înscrisurile constituie mijloace de probă dacă în conţinutul lor se arată

fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului în cauză.

Cele mai des folosite înscrisuri în cauzele penale sunt procesele verbale.

Pot încheia procese verbale cu privire la faptele care constituie infracţiuni sau la

54

împrejurările referitoare la acestea, organele de cercetare penală, procurorul,

instanţa de judecată, investigatorii sub acoperire, organele de constatare precum

şi alte organe şi persoane, dacă legea prevede aceasta.

Pentru a servi ca mijloc de probă, procesul verbal trebuie să cuprindă fapte

şi împrejurări legate de săvârşirea infracţiunii, constatate prin propriile simţuri de

către persoana care îl încheie.

Înscrisurile au valoare probantă independentă, putând servi la aflarea

adevărului în cauză fără a fi necesară coroborarea lui obligatorie cu alte probe.

Secţiunea a VIII-a

Mijloacele materiale de probă (art.94-95)

Mijloacele materiale de probă sunt obiecte care orin legătura lor cu

infracţiunea săvârşită ajută la aflarea adevărului în cauză.

Din definiţia dată noţiunii de mijloace materiale de probă de art.94 rezultă

că există 5 categorii de mijloace de probă:

- obiecte care conţin sau poartă o urmă a infracţiunii

- obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să servească la

săvârşirea infracţiunii;

- obiecte care sunt produsul infracţiunii

- orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului.

Obiectele care pot constitui mijloace materiale de probă ajung la îndemâna

organelor judiciare ca urmare a descoperirii lor cu ocazia unei cercetări la faţa

locului, unei ridicări de obiecte şi înscrisuri sau a unei percheziţii sau ca urmare

a prezentării lor de către părţi.

55

Mijloacele materiale de probă nu au o valoare probatorie dinainte stabilită.

Secţiunea a IX-a

Procedeele de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi

mijloacelor materiale de probă

Codul de procedură penală reglementează 3 procedee probatorii prin

intermediul cărora înscrisurile şi mijloacele materiale de probă pot ajunge la

îndemâna organelor judiciare: ridicarea de obiecte şi înscrisuri, percheziţia şi

cercetarea la faţa locului.

1. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri (art.96-99)

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este procedeul probatoriu prin

intermediul căreia organele judiciare procedează la strângerea obiectelor şi

înscrisurilor ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal despre a căror

existenţă şi situare au cunoştinţă.

Organul de urmărire penală se prezintă personal la persoana fizică sau

juridică la care se află mijloacele de probă respective, le solicită de la aceasta şi

le ridică, încheind despre aceasta un proces verbal. Instanţa de judecată solicită,

prin adresă, persoanei juridice să predea obiectele sau înscrisurile necesare

cauzei ori dispune părţii prezente să le înfăţişeze.

În ipoteza în care se refuză predarea, organul de urmărire penală sau

instanţa de judecată va dispune ridicarea silită. Procedura ridicării silite a

obiectelor şi înscrisurilor este aceeaşi cu procedura efectuării percheziţiei

domiciliare.

56

2. Percheziţia (art.100-111)

Percheziţia este procedeul probatoriu prin intermediul căruia sunt căutate

şi ridicate obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă în procesul

penal a căror existenţă sau situare este doar bănuită de organele judiciare.

Percheziţia poate fi corporală sau domiciliară.

Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare

penală, de procuror sau de judecător şi se efectuează de organul judiciar care a

dispus-o, cu obligaţia de a se legitima în prealabil, sau de persoana desemnată de

acest organ. Persoana care procedează la efectuarea percheziţiei corporale

trebuie să fie de acelaşi sex cu persoana percheziţionată.

Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai după începerea urmăririi

penale, numai de către judecător, prin încheiere motivată. Ea se efectuează de

către procuror sau de organul de cercetare penală, însoţiţi după caz, de lucrători

operativi.

3. Procedura efectuării percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi

înscrisuri

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se pot

efectua numai între orele 6-20, iar în celelalte ore, numai în caz de infracţiune

flagrantă sau când percheziţia urmează a se efectua într-un local public.

Percheziţia începută între orele 6-20 poate continua şi în timpul nopţii.

Ambele procedee probatorii se efectuează în prezenţa persoanei de la care

se ridică obiecte sau înscrisuri ori la care se face percheziţia, a unui reprezentant,

a unui membru al familiei sau a unui vecin cu capacitate de exerciţiu.

Înainte de a proceda la efectuarea percheziţiei organul judiciar este obligat

să se legitimeze şi să prezinte, dacă este cazul, autorizaţia dată de judecător. Se

57

procedează apoi la căutarea obiectelor şi înscrisurilor, organul judiciar având

dreptul de a deschide orice încăperi sau alte mijloace de păstrare în care s-ar

putea găsi obiecte sau înscrisuri.

Despre efectuarea percheziţiei sau a ridicării de obiecte şi înscrisuri se

întocmeşte un proces verbal.

4. Cercetarea la faţa locului (art.129, art.131)

Cercetarea la faţa locului este procedeul probatoriu care constă în

deplasarea organului judiciar la locul unde s-a săvârşit infracţiunea, unde s-a

produs rezultatul acesteia sau unde au rămas urme, în vederea constatării situaţiei

locului săvârşirii infracţiunii, a descoperirii şi fixării urmelor infracţiunii şi a

stabilirii poziţiei şi a stării mijloacelor materiale de probă şi a împrejurărilor în

care a fost săvârşită infracţiunea.

Cercetarea la faţa locului se poate efectua atât în cursul urmăririi penală

cât şi în cursul judecăţii.

Activitatea desfăşurată cu ocazia cercetării la faţa locului se consemnează

într-un proces verbal la care se pot anexa schiţe, desene sau fotografii făcute cu

această ocazie.

5. Reconstituirea

Reconstituirea este procedeul probatoriu care constă în reproducerea, în

întregime sau în parte, a modului şi condiţiilor în care a fost săvârşită fapta, în

scopul verificării sau precizării unor date de la locul faptei.

Despre efectuarea reconstituirii se întocmeşte un proces verbal care va

trebui să arate cu precizie modul în care s-a desfăşurat reconstituirea şi

rezultatele ce au fost obţinute.

58

Secţiunea a XI-a

Constatările tehnico-ştiinţifice şi constatările medico-legale

1. Constatarea tehnico-ştiinţifică

Efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice poate fi dispusă numai în faza

de urmărire penală, de organul de urmărire penală, din oficiu sau la cerere,

printr-o rezoluţie.

Organul de urmărire penală îl cheamă pe specialist sau tehnician în faţa sa

şi îi pune în vedere să efectueze constatarea tehnico-ştiinţifică şi să răspundă la

întrebările puse, prezentându-i totodată şi datele şi materialele necesare.

Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialului şi datelor puse la

dispoziţie de către organul de urmărire penală.

2. Constatarea medico-legală

Constatarea medico-legală se efectuează de organele medico-legale

competente potrivit normelor de organizare a instituţiilor şi serviciilor medico-

legale.

Potrivit art.114, este obligatorie efectuarea unei constatări medico-legală

în următoarele cazuri:

- în caz de moarte violentă;

- în caz de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă;

- când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului sau asupra

persoanei vătămate pentru a se constata pe corpul acestora existenţa urmelor

infracţiunii.

59

Procedura dispunerii şi efectuării constatării medico-legale se desfăşoară

după aceleaşi reguli ca şi constatarea tehnico-ştiinţifică.

3. Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală

Operaţiile efectuate de specialist sau tehnician şi concluziile la care acesta

a ajuns se consemnează într-un raport ce va fi depus la organul de urmărire

penală care a dispus efectuarea constatării (art.115).

Dacă raportul depus nu răspunde la toate întrebările puse sau dacă

răspunsurile date nu sunt precise, organul de urmărire penală, din oficiu sau la

cererea uneia dintre părţi, dispune prin rezoluţie completarea sau refacerea

constatării efectuate sau efectuarea unei expertize dacă nu mai există urgenţă.

4. Valoarea probatorie a constatărilor

Rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică şi medico-legală nu au o

valoare probatorie preferenţială faţă de celelalte mijloace de probă, ci au o

valoare probatorie egală cu cea a celorlalte mijloace de probă, putând fi reţinute

numai dacă formează încrederea ca sunt conforme cu adevărul.

Secţiunea a XII- a

Expertizele

60

1. Noţiune

Efectuarea unei expertize poate fi dispusă, din oficiu sau la cererea părţilor

interesate, atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată.

De regulă, expertiza este facultativă. Există însă şi unele situaţii în care

legea impune, în mod expres, efectuarea obligatorie a unei expertize.

Organele de urmărire penală dispun efectuarea expertizei prin rezoluţie

sau prin ordonanţă (expertiza tehnică şi cea contabilă), iar instanţa de judecată

prin încheiere.

2. Desemnarea expertului şi efectuarea expertizei

În ceea ce priveşte numirea expertului, codul utilizează două sisteme: fie

expertul este desemnat de organul judiciar din lista experţilor oficiali în

specialitatea respectivă, fie organul judiciar se adresează unei instituţii

specializate pentru efectuarea expertizei, urmând ca aceasta să desemneze unul

sau mai mulţi experţi.

Expertiza este efectuată pe baza materialului pus la dispoziţia expertului

de către organul judiciar.

3. Raportul de expertiză

După efectuarea expertizei, expertul întocmeşte un raport scris care se

depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei. Raportul de

expertiză cuprinde, potrivit art.123, trei părţi.

Dacă se constată că expertiza nu este completă va dispune efectuarea unui

supliment de expertiză de către acelaşi expert sau de către un altul.

Dacă organul judiciar are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor

raportului de expertiză, se poate dispune efectuarea unei noi expertize.

61

4. Valoarea probatorie a raportului de expertiză

Raportul de expertiză nu are o valoare probatorie superioară altor mijloace

de probă, cu toate că el este fundamentat pe nişte cunoştinţe de specialitate.

Aprecierea lui se va face de către organul de urmărire penală sau de instanţa de

judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în cauză.

Bibliografie


p.114-157.

62

2. Buneci, Petre, Butoi, Ioana Teodora. Martorul pe tărâmul justiţiei, Editura

Pinguin Book, Bucureşti, 2004, 168p.

3. Doltu, Ioan. Probele şi mijloacele de probă, cu privire specială la

declaraţiile învinuitului şi ale inculpatului ca mijloace de probă şi de apărare în

procesul penal, Editura Dobrogea, Constanţa, 1997, 210p.

4. Doltu, Ioan. Martorul în procesul penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2004, 144p.




Venus, Iaşi, 2005, p.137-190.



8. Radu, Constantin. Expertizele – mijloc de probă în procesul penal, Editura

Tehnică, Bucureşti, 2000, 275p.



10.Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu Angela. Tratat de procedură penală, Editura


11.Văduva, Nicolae. Mijloace de probă în procesul penal român, Editura

Little Star, Bucureşti, 2004, 96p.


Bucureşti, 1996, p.358-398.

Capitolul VIII

Măsurile procesuale

63

Secţiunea I-a

Noţiunea de măsuri procesuale

Măsurile procesuale sunt mijloacele prevăzute de lege prin care organele

judiciare asigură desfăşurarea normală a procesului penal, executarea

sancţiunilor aplicate şi repararea pagubei produse prin infracţiune sau previn

săvârşirea de fapte antisociale.

Secţiunea a II-a

Măsurile preventive

Măsurile preventive sunt măsurile procesuale ce pot fi luate de organele

judiciare penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal sau

pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea

penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei (art.136 al.1).

Măsurile preventive pot fi împărţite, în funcţie de constrângerea pe care o

exercită, în două categorii: măsuri privative de libertate (reţinerea şi arestarea

preventivă) şi măsuri restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea

şi obligarea de a nu părăsi ţara).

1. Luarea măsurilor preventive

Pentru a putea fi luată o măsură preventivă împotriva învinuitului sau

inculpatului, legea cere îndeplinirea următoarelor condiţii:

64

să existe probe sau indicii temeinice că s-a săvârşit o faptă prevăzută de

legea penală;

infracţiunea urmărită sau judecată să fie sancţionată de lege cu pedeapsa

detenţiunii pe viaţă sau a închisorii;

să existe vreunul din cazurile anume prevăzute de lege la art.148 şi

anume:

a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa

datelor necesare;

b) infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege

este mai mare de un an;

c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la

urmărire sau de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi

dacă în cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la

executarea pedepsei;

d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea

adevărului prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea

mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte;

e) inculpatul a comis din nou o infracţiune ori din datele existente

rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni;

f) inculpatul este recidivist;

h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa

detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai

mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică;

i) există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va

exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere

frauduloasă cu aceasta.

65

Luarea măsurilor preventive se dispune prin ordonanţă, de către organul de

cercetare penală sau de procuror, şi prin hotărâre (încheiere, sentinţă sau

decizie), de către instanţa de judecată sau de judecător.

2. Înlocuirea şi revocarea măsurilor preventive

Potrivit art.139 al.1, măsura preventivă se înlocuieşte cu o altă măsură

atunci când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Revocarea unei măsuri preventive se dispune, din oficiu sau la cerere, atunci

când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea ei (art.139 al.2).

Înlocuirea şi revocarea se dispun, de regulă, de organul judiciar care a

dispus luarea măsurii preventive.

3. Încetarea de drept a măsurilor preventive

Încetarea de drept constituie un obstacol legal în menţinerea măsurilor

preventive, organul judiciar fiind obligat să pună de îndată în libertate pe cel

reţinut sau arestat sau să ridice obligaţia de a nu părăsi localitatea sau ţara

impusă învinuitului sau inculpatului.

Conform art.140 al.1, toate măsurile preventive încetează de drept în

următoarele cazuri:

la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele

judiciare;

în caz de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a urmăririi penale

sau a procesului penal sau de achitare;

4. Reglementarea măsurilor preventive

Reţinerea (art.143-144)

66

Reţinerea poate fi luată atât de organul de cercetare penală cât şi de

procuror, printr-o ordonanţă în care se menţionează ziua şi ora la care reţinerea a

început.

Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore.

Împotriva ordonanţei prin care s-a dispus reţinerea se poate face plângere,

în termen de maxim 24 de ore de la luarea măsurii. Plângerea se adresează

procurorului care supraveghează urmărirea penală, dacă reţinerea a fost dispusă

de organul de cercetare penală, şi procurorului ierarhic superior, dacă a fost

dispusă de procuror. Procurorul competent trebuie să se pronunţe asupra

plângerii înainte de expirarea măsurii, prin ordonanţă (art.1401).

Obligarea de a nu părăsi localitatea (art.145)

În faza de urmărire penală, obligarea de a nu părăsi localitatea se dispune

de către procuror, printr-o ordonanţă a cărei copie se comunică atât învinuitului

sau inculpatului, cât şi secţiei de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte acesta.

Măsura poate fi luată pe o durată de cel mult 30 de zile.

Împotriva ordonanţei prin care s-a dispus obligarea de a nu părăsi

localitatea, învinuitul sau inculpatul poate face plângere, în termen de 3 zile de la

luarea măsurii, la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă

instanţă.

Durata măsurii poate fi prelungită în caz de necesitate şi numai motivat,

fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Competenţa de a dispune

prelungirea obligării de a nu părăsi localitatea îi revine instanţei căreia i-ar reveni

competenţa să judece cauza în fond.

În faza de judecată, obligarea de a nu părăsi localitatea se dispune de către

instanţa de judecată printr-o încheiere supusă recursului în termen de 24 de ore.

Măsura se ia în faza de judecată pe o perioadă nedeterminată de timp şi poate

67

dura, dacă se menţin temeiurile care au justificat luarea ei, până la soluţionarea

cauzei.

Obligarea de a nu părăsi ţara (art.1451)

Dispoziţiile prevăzute de cod cu privire la luarea, durata şi prelungirea

măsurii obligării de a nu părăsi localitatea se aplică în mod corespunzător şi în

ceea ce priveşte obligarea de a nu părăsi ţara.

Arestarea preventivă

Arestarea preventivă se poate dispune, în tot cursul procesului penal,

numai de judecător. Arestarea preventivă se dispune printr-o hotărâre

judecătorească pe baza căreia se emite, de îndată după luarea măsurii, mandat de

arestare.

Codul de procedură penală reglementează arestarea preventivă în două

modalităţi, în funcţie de calitatea pe care o are în procesul penal persoana

arestată.

Arestarea preventivă a învinuitului (art.146-147)

Arestarea preventivă a învinuitului constă în privarea de libertate a

învinuitului pentru o perioadă de cel mult 10 zile atunci când interesul urmăririi

penale o impune şi dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege.

În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune doar la

propunerea procurorului de către judecător. Împotriva încheierii prin care s-a

dispus arestarea sau s-a respins propunerea de arestare se poate declara recurs de

învinuit şi de procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţarea instanţei,

respectiv de la comunicarea încheierii.

Arestarea preventivă a inculpatului (art.148 – 160b)

68

În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă a inculpatului se dispune

numai de către judecător la propunerea motivată a procurorului. Durata arestării

inculpatului în această fază nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea

este prelungită în condiţiile legii.

În faza de judecată, arestarea preventivă a inculpatului se dispune de către

instanţa sesizată cu judecarea fondului cauzei, pe termen nelimitat, prin încheiere

motivată, susceptibilă de recurs în termen de 24 de ore.

Deşi nu prevede o durată a arestării preventive a inculpatului în faza de

judecată, codul impune instanţei să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de

zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.

Prelungirea arestării preventive a inculpatului

Arestarea inculpatului poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale,

motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare

privarea de libertate sau există temeiuri noi în acest sens. Prelungirea arestării

preventive este de competenţa instanţei căreia i-ar reveni spre judecare fondul

cauzei sau a instanţei corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de

deţinere.

Arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită de instanţă cu cel

mult 30 de zile. În cauză pot fi acordate mai multe prelungiri, fiecare neputând

depăşi 30 de zile. Durata totală a arestării inculpatului în faza de urmărire penală

nu poate depăşi însă un termen rezonabil şi oricum, nu mai mult de 180 de zile.

5. Dispoziţii speciale pentru minori

Măsurile preventive se pot lua în cadrul procesului penal şi faţă de

învinuiţii şi inculpaţii minori, aplicându-se, în principiu, aceleaşi reguli ca şi

69

pentru majori. Există însă şi unele dispoziţii cu caracter special în ceea ce

priveşte reţinerea şi arestarea preventivă a minorilor.

Reţinerea învinuiţilor minori cu vărsta între 14 şi 16 ani poate fi dispusă

numai în mod excepţional dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune

pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare.

Reţinerea învinuitului minor poate dura cel mult 10 ore, cu posibilitatea de a fi

prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror, pentru o

durată de cel mult 10 ore. Pentru reţinerea învinuitului minor cu vârsta între 16 şi

18 ani, se aplică dispoziţiile prevăzute de cod pentru reţinerea învinuiţilor majori

(art.143-144), ne fiind instituite dispoziţii speciale.

Arestarea minorilor între 14 şi 16 ani poate fi dispusă doar dacă pedeapsa

prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau

închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă.

Dacă minorul are calitatea de învinuit, arestarea preventivă durează cel

mult 3 zile. Dacă minorul are calitatea de inculpat, arestarea preventivă durează,

în cursul urmăririi penale, cel mult 15 zile. Durata măsurii poate fi prelungită în

cursul urmăririi penale, numai în mod excepţional, fiecare prelungire neputând

depăşi 15 zile. Durata totală a arestării în cursul urmăririi penale nu poate să

depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de zile. În cursul

judecăţii, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14 şi 16 ani se dispune

pe perioadă nedeterminată, dar instanţa este obligată să verifice legalitatea şi

temeinicia măsurii luate periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile.

Minorii cu vârsta peste 16 ani fi arestaţi preventiv ca învinuiţi pentru cel

mult 3 zile. Dacă minorul are calitatea de inculpat, arestarea preventivă durează,

în cursul urmăririi penale, cel mult 20 de zile, cu posibilitatea de prelungire a

acestei durate, de fiecare dată cu 20 de zile. Arestarea preventivă a inculpatului

70

minor în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească, în total, un termen

rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile.

Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului

minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai

târziu de 40 de zile.

Secţiunea a III-a

Liberarea provizorie (art.1601 – 16010)

1. Noţiune şi modalităţi

Liberarea provizorie este o măsură procesuală cu un caracter accesoriu

faţă de măsura arestării preventive, care constă în punerea în libertate provizorie

a învinuitului sau a inculpatului arestat preventiv sub condiţia respectării

anumitor obligaţii impuse de lege sau stabilite de instanţă. Măsura se dispune de

instanţa de judecată atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii

(art.1602a).

Codul de procedură penală reglementează liberarea provizorie în două

modalităţi: sub control judiciar şi pe cauţiune.

Liberarea provizorie sub control judiciar constă în condiţionarea ca pe

toată perioada de liberare, învinuitul, respectiv inculpatul să respecte una sau mai

multe obligaţii impuse la acordarea liberării, urmată de verificarea modului de

îndeplinire a acestor obligaţii. Obligaţiile ce îi pot fi impuse învinuitului sau

inculpatului sunt prevăzute de art.1602 al.3.

Liberarea provizorie pe cauţiune presupune condiţionarea învinuitului

sau a inculpatului de a respecta anumite obligaţii pe timpul liberării, precum şi

71

plata unei sume de bani, numită cauţiune, ca o garanţie a respectării obligaţiilor

impuse(art.1604).

Cuantumul cauţiunii este stabilit de instanţă şi nu poate fi mai mic de 10

milioane lei. Consemnarea cauţiunii se face pe numele învinuitului sau

inculpatului şi la dispoziţia instanţei.

2. Procedura liberării provizorii

Condiţiile liberării (art.1602 al.1 şi 2)

Pentru acordarea liberării provizorii, în oricare din cele două modalităţi, se

impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

- învinuitul sau inculpatul să fi fost arestat preventiv şi să se menţină

temeiurile care au stat la bază arestării preventive;

- învinuitul sau inculpatul să fi săvârşit o infracţiune din culpă sau o

infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu

depăşeşte 12 ani;

- învinuitul sau inculpatul să nu fie recidivist;

- din datele existente în cauză să nu rezulte necesitatea de a-l împiedica

pe cel arestat preventiv să săvârşească alte infracţiuni sau să zădărnicească

aflarea adevărului;

- să se aprecieze că nu mai este necesară privarea de libertate.

În cazul liberării provizorii pe cauţiune, se cere a fi îndeplinită şi condiţia

de a se fi depus cauţiunea stabilită de instanţă.

Cererea de liberare provizorie (art.1606 al.1-3)

Liberarea provizorie, în oricare dintre modalităţile sale, se dispune de către

instanţa de judecată la cerere. Cererea de liberare provizorie poate fi făcută, atât

în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, de către învinuit sau de

inculpat, de soţul şi rudele apropiate ale acestuia.

72

Cererea se soluţionează de către instanţa căreia i-ar reveni competenţa să

judece cauza în fond, în faza de urmărire penală, şi instanţei sesizate cu

judecarea cauzei, în faza de judecată.

Procedura de soluţionare a cererii de liberare (art.1607 – 1609)

Procedura de soluţionare a cererii de liberare provizorie parcurge trei

etape: verificarea prealabilă a menţiunilor cuprinse în cerere, examinarea

admisibilităţii în principiu a cererii şi soluţionarea cererii.

Cererea de liberare provizorie se respinge atunci când:

- nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege;

- cererea este neîntemeiată;

- cererea a fost făcută de o altă persoană decât inculpatul şi acesta nu şi-a

însuşit-o.

Dacă sunt îndeplinite condiţiile legii şi cererea este întemeiată, instanţa va

dispune, prin încheiere, admiterea cererii şi punerea în libertate provizorie a

inculpatului, stabilind şi obligaţiile pe care acesta trebuie să le respecte.

Încheierea instanţei este supusă recursului în termen de 24 de ore de la

pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă la

pronunţare.

Revocarea liberării provizorii (art.16010)

Revocarea liberării provizorii se poate dispune în cazul în care se constată,

în cursul liberării provizorii, că aceasta a fost dispusă fără temei sau că cel liberat

nu respectă obligaţiile ce i-au fost impuse.

Revocarea liberării provizorii este de competenţa instanţei ce a admis

cererea de liberare provizorie. Revocarea se dispune prin încheiere după

ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător.

Încetarea liberării provizorii

73

Încetarea liberării provizorii se poate dispune în tot cursul procesului

penal. În faza de urmărire penală, procurorul va dispune încetarea liberării

provizorii, în caz de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi

penale. În faza de judecată, instanţa va dispune încetarea liberării provizorii

odată cu soluţia asupra fondului cauzei, indiferent că aceasta este de achitare, de

condamnare sau de încetare a procesului penal. Liberarea provizorie va înceta şi

ca urmare a dispariţiei temeiurilor care au justificat luarea măsurii arestării

preventive, încetarea fiind dispusă prin încheiere de către instanţă.

Secţiunea a IV-a

Măsurile asigurătorii

1. Noţiunea şi scopul măsurilor asigurătorii

Măsurile asigurătorii sunt măsurile procesuale cu caracter real ce pot fi

luate în cursul procesului penal de către procuror şi de către instanţă şi constau în

indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile şi imobile

aparţinând învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în

vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea

executării pedepsei amenzii.

În funcţie de bunul asupra căruia se aplică sechestrul, măsurile asigurătorii

sunt de trei feluri : sechestrul propriu-zis (care priveşte bunurile mobile),

inscripţia ipotecară (bunurile imobile) şi poprirea (sumele de bani).

2. Procedura luării măsurilor asigurătorii

74

Luarea măsurilor asigurătorii este, în principiu, facultativă şi se poate

dispune atât la cererea părţii civile cât şi din oficiu.

În faza de urmărire penală, măsurile asigurătorii se dispun de procuror,

prin ordonanţă, şi se aduc la îndeplinire de către acesta sau de secretarul

parchetului (atunci când procurorul este cel ce efectuează urmărirea penală) ori

de organele proprii de executare ale unităţii păgubite în cazul în care aceasta este

una din cele la care se referă art.145 C.p.

În cursul judecăţii, luarea unei măsuri asigurătorii se dispune de către

instanţă, prin încheiere, şi se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc.

Procedura de luare a măsurilor asigurătorii este reglementată diferenţiat, în

funcţie de felurile sechestrului penal.

Sechestrul propriu-zis (art.165)

În vederea indisponibilizării bunurilor, organul care aplică sechestrul

procedează mai întâi la identificarea şi evaluarea bunurilor persoanei împotriva

căreia s-a luat măsura, iar apoi la inventarierea acestora într-un proces verbal.

Bunurile sechestrate pot fi ridicate sau lăsate în păstrare.

Despre aplicarea sechestrului se întocmeşte un proces verbal. Un exemplar

de pe procesul verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul, iar în lipsă

celor cu care locuieşte, administratorului, portarului ori celui care în mod

obişnuit îl înlocuieşte sau unui vecin, iar alt exemplar se înaintează organului

care a dispus luarea măsurii asigurătorii în termen de 24 de ore de la încheierea

procesului verbal.

Inscripţia ipotecară (art.166 al.3)

În cazul în care sechestrul priveşte bunuri imobile, indisponibilizarea

acestor bunuri se realizează prin luarea inscripţiei ipotecare. În acest sens,

organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea

inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate.

75

Poprirea (art.167)

Poprirea constă în indisponibilizarea sumelor de bani datorate învinuitului,

inculpatului sau părţii responsabile civilmente, cu orice titlu, de către cel păgubit

sau de un terţ. Sumele datorate sunt poprite în mâinile debitorilor de la data

primirii actului prin care se înfiinţează sechestrul până la scadenţă. În termen de

5 zile de la scadenţă, debitorii vor trebui să consemneze aceste sume la dispoziţia

organului care a dispus poprirea sau a organului de executare şi să predea

recipisa de consemnare acestora în termen de 24 de ore de la consemnare.

3. Contestarea măsurilor asiguratorii

Învinuitul, inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă

persoană interesată pot face plângere împotriva măsurii asigurătorii dispuse sau

împotriva modului de îndeplinire a acesteia. Plângerea se adresează procurorului

în faza de urmărire penală şi instanţei în faza de judecată.

Secţiunea a V-a

Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare

Restituirea lucrurilor (art.169)

76

Restituirea lucrurilor se dispune de către procuror sau de instanţă, în

condiţiile în care se constată că bunurile ridicate de la învinuit sau inculpat sau

de la orice persoană care le-a primit de la aceştia pentru a le păstra, sunt

proprietatea persoanei vătămate sau au fost luate pe nedrept din posesia sau

deţinerea sa.

Restabilirea situaţiei anterioare (art.170)

Restabilirea situaţiei anterioare se dispune atunci când, în urma săvârşirii

infracţiunii, s-a produs, în mod vădit, o schimbare a situaţiei de fapt sau de drept.

Procurorul şi instanţa pot lua măsuri prin care să restabilească situaţia anterioară

săvârşirii infracţiunii, dacă restabilirea este posibilă.

Bibliografie


p.159-195.

2. Ciuncan, Dorin. Liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control judiciar,

Editura Juridică, Bucureşti, 2004, 203p.

77




Venus, Iaşi, 2005, p.191-234.



6. Sima, Constantin. Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan,

Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.88-112;

7. Sima, Constantin, Ţuculeanu, Alexandru, Ciuncan, Dorin. Arestarea

preventivă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, 319p.





10.Ţuculeanu, Alexandru. Reţinerea. Arestarea preventivă. Obligarea de a

nu părăsi localitatea. Realităţi şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2003, 223p.


Bucureşti, 1996, p.399-450.

Capitolul IX

Actele procesuale şi procedurale comune

Secţiunea I-a

78

Actele procesuale şi procedurale

1. Noţiune şi clasificare

Actele procesuale şi procedurale sunt instrumentele juridice prin

intermediul cărora se dinamizează şi se înfăptuieşte activitatea procesual penală

din momentul începerii acesteia şi până la soluţionarea cauzei.

Actele procesuale sunt actele prin care participanţii la procesul penal îşi

manifestă voinţa, în condiţiile şi în formele prevăzute de lege, de începere şi de

desfăşurare a procesului în vederea realizării scopului acestuia.

Actele procedurale sunt actele prin care se aduce la îndeplinire un act sau

o măsură procesuală ori se constată efectuarea şi se consemnează conţinutul unui

act procesual sau procedural ori a unei măsuri procesuale. Actele procedurale

prin care se atestă îndeplinirea unor acte procesuale sau procedurale se mai

numesc şi acte procedurale constatatoare sau documente procedurale.

Actele procesuale şi procedurale sunt de mai multe feluri, putând fi

clasificate după următoarele criterii:

1. după obligativitatea efectuării lor, sunt acte imperative şi facultative;

2. după forma lor, sunt acte materiale, acte scrise şi acte orale;

3. după momentul îndeplinirii lor, actele sunt comune şi speciale;

4. după subiecţii procesuali care le efectuează, sunt oficiale şi neoficiale.

2. Rectificarea actelor procedurale

Rectificarea actelor procedurale se poate produce pe calea modificării

actelor procedurale, îndreptării erorilor materiale sau a înlăturării unor omisiuni

vădite

Modificarea (art.194 al.1 şi 2) poate avea loc în cursul întocmirii actului

sau imediat după aceasta, putând fi făcută doar de cel care a încheiat actul.

79

Îndreptarea erorilor materiale (art.195) cuprinse în actele procedurale

se face de către organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată care a

întocmit actul, la cererea celui interesat sau din oficiu. Îndreptarea erorii se

consemnează de organul de urmărire penală într-un proces verbal şi de instanţă

într-o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârşitul actului corectat.

Procedura de îndreptare a erorilor materiale se aplică şi în cazul în care, ca

urmare a unor omisiuni vădite, organul de urmărire penală sau instanţa de

judecată nu s-a pronunţat asupra unor chestiuni adiacente fondului.

3. Comunicarea actelor procedurale

Comunicarea este actul procedural scris prin care se transmite unui

participant la procesul penal un alt act procedural scris, îndeplinit în cauză, spre

a lua cunoştinţă de conţinutul său.

Comunicarea actelor procedurale este obligatorie, ori de câte ori legea

impune aceasta. Ea se poate realiza prin transmiterea unei copii integrale după

act sau a unei copii parţiale. Comunicarea se face potrivit aceloraşi dispoziţii ca

şi citarea.

Secţiunea a II-a

Citarea

1. Noţiunea de citare

80

Citarea este actul de dispoziţie prin care o persoană este chemată în faţa

unei autorităţi judiciare la o anumită dată, sub prevederea unei sancţiuni în caz

de neprezentare.

Citarea se realizează de regulă prin citaţie scrisă, dar se permite şi citarea

prin notă telefonică sau telegrafică (art.175 al.1).

2. Citaţia

Citaţia se prezintă ca un formular cu două părţi: prima parte o constituie

citaţia propriu-zisă care se înmânează sau se afişează, iar cea de a doua este

dovada de îndeplinire a procedurii de citare ce se restituie organului judiciar şi se

ataşează la dosar.

Citaţia trebuie să cuprindă obligatoriu menţiunile prevăzute de art.176.

3. Locul de citare (art.177)

Ca regulă generală, citarea se face la adresa unde locuieşte inculpatul, deci

adresa efectivă din momentul citării care poate fi diferită de domiciliul stabil.

Dacă nu se cunoaşte adresa, inculpatul se citează la locul de muncă prin

serviciul personal al unităţii respective. Dacă nu se cunosc adresa şi locul de

muncă, inculpatul se citează la sediul Consiliului Local în a cărui rază teritorială

s-a săvârşit infracţiunea. Când activitatea infracţională s-a desfăşurat în mai

multe locuri, afişarea se face la sediul Consiliului Local în a cărei rază teritorială

se află organul care a efectuat urmărirea penală.

Bolnavii aflaţi în spital sau case de sănătate se citează prin administraţia

acestora. Deţinuţii se citează prin administraţia locului de deţinere, iar militarii

încazarmaţi se citează prin comandantul unităţii militare.

81

Dacă inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se face prin scrisoare

recomandată dacă adresa este cunoscută, în caz contrar, inculpatul se citează prin

afişare la sediul Consiliului Local de la locul săvârşirii faptei.

Persoana juridică se citează la sediul ei prin serviciul de registratură.

4. Înmânarea citaţiei (art.178-179)

Înmânarea citaţiei se face de agentul anumit însărcinat cu îndeplinirea

acestei atribuţii sau prin mijlocirea serviciului poştal.

Înmânarea citaţiei se face personal celui citat, dacă este găsit la locul citat,

acesta trebuind să semneze dovada de primire a citaţiei. Dacă cel citat nu este

găsit acasă, citaţia se înmânează soţului, unei rude sau oricărei persoane care

locuieşte cu cel citat sau unei persoane care îi primeşte corespondenţa în mod

obişnuit.

Dacă nu este găsită nici una dintre aceste persoane sau acestea efuză

primirea, citaţia se afişează pe uşa locuinţei.

Înmânarea citaţiei se face numai personal în situaţia în care citarea se face

prin serviciul personal al locului de muncă sau administraţia spitalului sau

locului de detenţie sau prin comandantul unităţii militare.

În cazul în care scrisoarea recomandată prin care este citat inculpatul ce

locuieşte în străinătate nu poate fi înmânată datorită refuzului primirii ei sau din

orice alt motiv, citaţia se va afişa la sediul parchetului sau al instanţei, după caz.

La fel se procedează şi în situaţia în care statul destinatarului nu permite citarea

prin poştă a cetăţenilor săi.

5. Dovada de îndeplinire a procedurii de citare (art.181)

Dovada de îndeplinire a procedurii de citare se face prin dovada de primire

a citaţiei sau procesul-verbal încheiat de agentul procedural.

82

Procesul-verbal încheiat cu ocazia înmânării sau afişării citaţiei cuprinde

aceleaşi date la care se adaugă şi cauza care a determinat încheierea procesului-

verbal.

În cazul citării persoanelor aflate în străinătate prin scrisoare recomandată,

avizul de primire a scrisorii, semnat de destinatar, ţine loc de dovadă a

îndeplinire procedurii de citare (art.177 al.8).

Secţiunea a III-a

Mandatul de aducere (art.183)

Mandatul de aducere este actul procedural prin care se ordonă aducerea

silită a unei persoane în faţa organului judiciar în situaţia în care aceasta, deşi

citată, nu s-a prezentat şi ascultarea sau prezenţa sa este necesară.

Aducerea cu mandat poate fi dispusă de organul de urmărire penală şi de

instanţa de judecată şi se execută de către organele de poliţie, mai puţin în cazul

militarilor, pentru care executarea mandatului se face prin comandantul unităţii

militare sau prin comandantul garnizoanei.

Persoana adusă cu mandat va fi ascultată de îndată de organul judiciar, ne

putând fi ţinută la dispoziţia organului judiciar decât timpul strict necesar pentru

audiere, afară de cazul când s-ar dispune reţinerea sau arestarea sa preventivă.

Secţiunea a IV-a

Termenele

83

1. Noţiune

Termenele sunt intervale de timp înăuntrul cărora sau după expirarea

cărora poate fi îndeplinit un act procesual sau procedural sau poate fi luată o

măsură procesuală.

În desfăşurarea procesului penal intervin două categorii de termene:

termene substanţiale şi termene procedurale.

Termenele substanţiale sunt cele ce ocrotesc drepturi şi interese

extraprocesuale, preexistente procesului penal şi independente de acesta limitând

durata unor măsuri sau condiţionând îndeplinirea unor acte sau promovarea unor

acţiuni care ar anihila un drept sau un interes extraprocesual.

Termenele procedurale sunt termenele care ocrotesc drepturile şi

interesele procesuale ale participanţilor la procesul penal şi contribuie la

disciplinarea şi sistematizarea activităţii procesuale în vederea asigurării

realizării la timp şi în mod just a scopului procesului penal.

2. Clasificarea termenelor procedurale

Termenele procedurale se pot clasifica în mai multe categorii, în funcţie de

următoarele criterii:

- după factorul ce stabileşte termenul, sunt termene legale şi termene

judiciare;

- după efectele pe care le produc, termenele pot fi: imperative,

prohibitive şi de recomandare;

- după modul de fixare, termenele pot fi: fixe, maxime şi minime;

- după sensul în care sunt calculate, termenele pot fi de succesiune şi de

regresiune.

84

3. Calcularea termenelor (art.186 şi art.188)

Modul de calcul al termenelor este diferit după cum termenul este

substanţial sau procedural, respectiv după unitatea de timp pe care este stabilit.

Termenele procedurale pe ore şi pe zile se calculează potrivit sistemului pe

unităţi libere de timp în sensul că nu intră în calcul nici ora sau ziua când

termenul începe să curgă şi nici ora sau ziua când termenul expiră.

Termenele substanţiale pe ore şi pe zile se calculează potrivit sistemului pe

unităţi pline de timp în sensul că intră în calcul şi ora sau ziua când termenul

începe şi ora sau ziua când termenul expiră.

Termenele procedurale pe luni şi pe ani se calculează potrivit sistemului

calendaristic, în sensul că termenul expiră în ziua corespunzătoare din ultima

lună, respectiv ultimul an.

În ceea ce priveşte termenele substanţiale pe luni şi pe ani, conform

dispoziţiilor Codului penal (art.154), luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi

înainte de ziua corespunzătoare datei la care au început să curgă.

4. Modificarea termenelor procedurale

Durata efectivă a termenele procedurale poate fi modificată prin prorogare

(ceea ce presupune extinderea duratei lor) sau prin abreviere (scurtarea duratei

lor).

Prorogarea termenelor procedurale intervine atunci când ultima zi a

termenului este o zi nelucrătoare, caz în care termenul va expira la sfârşitul

primei zile lucrătoare care urmează (art.186 al.4).

Abrevierea intervine în cazul termenelor procedurale pe luni, atunci când

ultima zi a termenului cade într-o lună care nu are zi corespunzătoare, caz în care

termenul va expira în ultima zi a acelei luni (art.186 al.3).

85

5. Actele considerate ca făcute în termen (art.187)

Actele ce trebuie depuse într-un anumit termen la un anumit organ judiciar

sunt considerate ca făcute în termen dacă sunt depuse în termenul respectiv la un

alt organ expres prevăzut de lege. Organele la care se poate depune actul sunt

limitativ prevăzute de lege şi anume, locul de deţinere (pentru arestaţi şi

deţinuţi), unitatea militară (pentru militari) şi oficiul poştal.

În ceea ce priveşte actele efectuate de procuror care trebuie depuse la alte

organe judiciare, cu excepţia căilor de atac, acestea vor fi considerate ca făcute în

termen dacă data la care este trecut actul în registrul de ieşiri al parchetului este

înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului.

6. Consecinţele nerespectării termenelor (art.185)

Nerespectarea termenelor impuse de lege produce efecte diferite după cum

termenul procedural este imperativ sau prohibitiv.

În cazul termenelor imperative, neefectuarea actului înăuntrul termenului

conduce la decăderea din exerciţiul dreptului a titularului care nu şi-a exercitat

dreptul în termenul prevăzut de lege..

În cazul termenelor prohibitive, dacă actul este efectuat înainte de a expira

termenul impus de lege, el va fi lipsit de efecte juridice, fiind lovit de nulitate ca

prematur. După expirarea termenului, actul va putea fi efectuat din nou, putând

produce efecte juridice.

În ceea ce priveşte termenele substanţiale, când o măsură procesuală nu

poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept

încetarea măsurii luate.

Secţiunea a V-a

86

Sancţiunile procesual penale

Sancţiunile procesual penale constau fie în pierderea unor drepturi

procesuale, fie în lipsirea de valabilitate a actelor procesuale sau procedurale

efectuate ori a măsurilor procesuale dispuse cu încălcarea dispoziţiilor care

reglementează desfăşurarea procesului penal.

Codul de procedură penală reglementează patru categorii de sancţiuni

procesual penale: decăderea din exerciţiul dreptului, inadmisibilitatea,

inexistenţa şi nulitatea.

1. Decăderea din exerciţiul dreptului (art.185 al.1)

Decăderea din exerciţiul dreptului este sancţiunea care intervine în cazul în

care nu s-a respectat un termen imperativ şi constă în pierderea unui drept

procesual ca urmare a neexercitării lui în termen. Dacă, totuşi, actul va fi efectuat

el va fi lovit de nulitate ca tardiv şi nu va produce efecte juridice.

2. Indmisibilitatea

Inadmisibilitatea constă în lipsirea de efecte a unui act procesual sau

procedural pe care legea nu îl prevede ori îl exclude, precum şi a unui act prin

care a fost exercitat sau se încearcă exercitarea unui drept procesual exercitat şi

epuizat anterior.

Inadmisibilitatea este o sancţiune procesual-penală care împiedică

efectuarea unui act; dacă totuşi actul este efectuat, nu produce efecte juridice,

fiind lovit de nulitate.

3. Inexistenţa

87

Inexistenţa este sancţiunea procesuală ce caracterizează actele şi măsurile

procesual penale ce nu sunt îndeplinite sau efectuate cu respectarea condiţiilor

esenţiale pretinse de lege pentru existenţa lor. Actul inexistent este o simplă

realitate de fapt care, însă, nu poate produce nici un efect juridic, datorită

modului cum a fost conceput.

4. Nulitatea (art.197)

Nulitatea este sancţiunea procesuală care atrage nevalabilitatea actelor

procesuale şi procedurale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează

desfăşurarea procesului penal, dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi

înlăturată decât prin remedierea sau refacerea actelor viciate, când acest lucru

este posibil.

Clasificarea nulităţilor

Principala clasificare a nulităţilor se face după natura, modul de aplicare şi

efectele pe care le produc. După acest criteriu, nulităţile sunt:

- nulităţi absolute. Nulităţile absolute intervin în cazurile expres prevăzute

de lege (art.197 al.2) şi pot fi invocate oricând în cursu1 procesului penal şi de

către oricine, putând fi luate în considerare şi din oficiu.

- nulităţi relative. Nulităţile relative sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt

incidente în cazul încălcării oricărei alte dispoziţii legale decât cele enumerate

anterior. Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea care a suferit

vătămarea prin încălcarea legii, numai într-o anumită stare a procesului şi poate

fi acoperită prin voinţa părţilor.

Nulităţile pot fi clasificate şi în raport de următoarele criterii:

- după modul de exprimare în norma juridică, nulităţile pot fi exprese si

virtuale;

- după cum legea permite acoperirea nulităţilor prin voinţa părţilor sau prin

88

trecerea unui termen util pentru a putea fi invocate, nulităţile se clasifică în

sanabile şi nesanabile (neacoperibile);

- după limitele la care se extind consecinţele, nulitatea poate fi totală sau

parţială.

Condiţiile nulităţii

Conţinutul procesual al nulităţii este determinat de întrunirea unor condiţii

necesare pentru existenţa ei ca sancţiune procesuală şi de prezenţa unor trăsături

pentru valorificarea ei în procesul penal.

Atât nulităţile absolute cât şi cele relative presupun mai întâi îndeplinirea

unor condiţii generale de existenţă a nulităţii:

să se constate o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează

desfăşurarea procesului penal;

să se producă o vătămare procesuală;

vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului

îndeplinit prin încălcarea legii.

Invocarea nulităţii

Nulitatea nu operează automat, prin simpla încălcare a legii ci trebuie

invocată în faţa autorităţii judiciare de către partea îndrituită sau trebuie luată în

discuţie din oficiu de către organul judiciar. Nulitatea se invocă, în cursul

procesului penal, prin excepţia de nulitate.

Constatarea şi declararea nulităţii

Pentru ca nulitatea să devină operantă în procesul penal nu este suficient

ca ea să fie invocată şi pusă în discuţia părţilor, ci este necesar ca ea sa fie

constatată şi declarată de organul judiciar competent. Constatarea şi declararea

89

nulităţii se poate face în tot cursul procesului penal, atât în faza urmăririi penale,

cât şi a judecaţii.

Astfel în faza de urmărire penală organul judiciar împuternicit să constate

şi să declare nulitatea va fi în primul rând organul de urmărire penală care

instrumentează cauza, iar în cursul judecăţii instanţa în faţa căreia s-a produs

încălcarea legii.

Efectele nulităţii

Odată constatată şi declarată, nulitatea trece în stare activă şi produce

efecte specifice de sancţiune şi remediu procesual. După declararea ei judiciară

nulitatea produce două efecte principale, consecutive:

- lipseşte de efecte juridice actele efectuate cu încălcarea legii;

- creează posibilitatea şi atrage obligativitatea restabilirii legalităţii prin

refacerea sau remedierea actelor neregulate.

Secţiunea a VI-a

Cheltuielile judiciare

Cheltuielile judiciare sunt cheltuielile făcute de organele judiciare sau de

părţi pentru îndeplinirea actelor de procedură, administrarea probelor şi

conservarea mijloacelor materiale de probă, retribuirea apărătorilor, precum şi

pentru orice alte activităţi inerente desfăşurării procesului penal.

Cheltuielile judiciare se acoperă în cursul procesului penal de către părţi

sau din sumele avansate de stat.

1. Cheltuielile judiciare avansate de stat (art.191 şi 192)

90

Obligaţia de a suporta cheltuielile judiciare avansate de stat se determină

în raport de soluţia procesuală dată cauzei penale. Cheltuielile judiciare vor fi

suportate de partea aflată în culpă procesuală.

În caz de condamnare, obligaţia plăţii îi revine inculpatului mai puţin în

ceea ce priveşte cheltuielile privind interpreţii şi apărătorul, dacă s-a dispus

acordarea de asistenţă gratuită, care rămân în sarcina statului.

Dacă partea responsabilă civilmente a fost obligată în solidar cu inculpatul

la repararea pagubei, ea va fi obligată în mod solidar şi la plata cheltuielilor

judiciare avansate de stat.

În caz de achitare sau de scoatere de sub urmărire penală, plata

cheltuielilor revine:

- părţii vătămate, în măsura în care au fost determinate de aceasta;

- părţii civile căreia i s-a respins în totul pretenţiile civile, în măsura în

care au fost determinate de această parte;

- inculpatului, în cazul când, deşi achitat, a fost obligat la repararea

pagubei.

În caz de încetare a urmăririi penale sau a procesului penal, obligaţia

de a suporta cheltuielile judiciare avansate de stat îi revine :

- inculpatului, dacă s-a dispus înlocuirea răspunderii penale sau există o

cauză de nepedepsire;

- ambelor părţi, în caz de împăcare;

- părţii vătămate, în caz de retragere a plângerii prealabile.

Dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, în condiţiile art.13,

cheltuielile judiciare sunt suportate de către partea vătămată, dacă inculpatul este

scos de sub urmărire penală sau achitat şi de către inculpat, atunci când,

neputându-şi dovedi nevinovăţia, procesul penal a încetat faţă de acesta.

91

În cazul declarării apelului sau recursului ori introducerii oricărei alte

cereri, persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea

va fi cea obligată la plata cheltuielile judiciare.

În toate celelalte cazuri, cheltuielile avansate de stat rămân în sarcina

statului.

2. Cheltuielile judiciare făcute de părţi (art.193)

În ceea ce priveşte cheltuielile judiciare făcute de părţi, plata acestora se

face tot de partea aflată în culpă procesuală.

În caz de condamnare şi în caz de admitere a acţiunii civile, inculpatul

este obligat să plătească părţii vătămate, şi respectiv părţii civile, cheltuielile

făcute de aceasta.

În caz de achitare, partea vătămată este obligată să plătească inculpatului

şi părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura

în care au fost provocate de ea.

În toate celelalte cazuri, obligaţia de restituire se stabileşte potrivit legii

civile.

Secţiunea a VII-a

Amenda judiciară (art.198-199)

92

Amenda judiciară este măsura procedurală ce poate fi luată în cazul

săvârşirii unei abateri judiciare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului

penal şi împiedicării oricărei tergiversări a soluţionării cauzelor.

Art.198 reglementează abaterile judiciare ce pot fi comise în trei categorii,

în funcţie de consecinţele pe care le pot produce, cuantumul amenzii fiind diferit.

Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar de

instanţă prin încheiere.

Bibliografie


p.196-220.

93

2. Giurgiu, Narcis. Cauzele de nulitate în procesul penal, Editura Ştiinţifică,





Venus, Iaşi, 2005, p.235-266.







8. Vasiliu, Alexandru. Teoria generală a actelor de procedură penală,

Editura All Beck, Bucureşti, 2003, 344p.


Bucureşti, 1996, p.451-490.

Capitolul X

Urmărirea penală

94

Secţiunea I-a

Noţiunea, obiectul şi principiile specifice

urmăririi penale

1. Noţiune

Urmărirea penală este prima fază a procesului penal şi are rolul de a

pregăti şi asigura buna desfăşurare a procesului penal în faza de judecată.

Urmărirea penală se efectuează obligatoriu în majoritatea cauzelor penale.

Nu se efectuează urmărire penală în cazul infracţiunilor prevăzute la art.279 al.2

lit.a şi nici în cazul extinderii procesului penal conform art.335, 336, 337.

Competenţa de a efectua urmărirea penală revine organelor de urmărire

penală: procurorul şi organele de cercetare penală. În desfăşurarea urmăririi

penale, organul de urmărire dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin

ordonanţă, acolo unde legea prevede aceasta, iar în celelalte cazuri prin rezoluţie

motivată.

2. Obiectul urmăririi penale

Conf. art.200 C.p.p., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor

necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului şi la

stabilirea răspunderii acestuia pentru a se constata dacă este sau nu cazul să fie

trimis în judecată.

3. Principiile specifice urmăririi penale

95

Pe lângă principiile fundamentale ale procesului penal care îşi găsesc

aplicarea şi în această fază, urmărirea penală este guvernată şi de anumite

principii specifice, cum ar fi:

a) Lipsa de publicitate;

b) Operativitatea;

c) Mobilitatea;

d) Lipsa de contradictorialitate;

e) Forma preponderent scrisă.

Secţiunea a II-a

Competenţa organelor de urmărire penală

Conf. art.201, c.p.p., urmărirea penală se efectuează de procuror şi de

organele de cercetare penală.

Procurorul

Procurorul are ca atribuţii efectuarea urmăririi penale în cazurile şi

condiţiile prevăzute de lege precum şi supravegherea activităţii de cercetare

penală efectuată de poliţie şi de alte organe de cercetare speciale.

Este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală

procurorul de la parchetul corespunzător instanţei căreia îi revine competenţa să

judece cauza în primă instanţă.

În marea majoritate a cauzelor penale, procurorul supraveghează urmărirea

penală. Există însă unele situaţii expres prevăzute de lege (art.209) în care

urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror.

96

Când este efectuată de procuror, urmărirea penală este supusă

supravegherii procurorului ierarhic superior.

Organele de cercetare penală

Conf. art.201 al.2 sunt organe de cercetare penală: organele de cercetare

ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale.

Organele de cercetare ale poliţiei judiciare au o competenţă generală în

efectuarea urmăririi penale, putând instrumenta orice cauză care nu este dată prin

lege în competenţa procurorului sau a organelor de cercetare specială. Ca organe

de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi din

Ministerul de Interne anume desemnaţi de ministrul de interne, cu avizul

favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, sub autoritatea căruia îşi desfăşoară activitatea.

Organele de cercetare penală speciale sunt prevăzute de art.208, ca

fiind:

1. organele de cercetare militară

- comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare şi ofiţerii anume

desemnaţi de aceştia pentru militarii în subordine;

- şefii comenduirilor de garnizoană şi ofiţerii anume desemnaţi de aceştia

pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara UM;

- comandanţii centrelor militare şi ofiţerii anume desemnaţi de aceştia

pentru infracţiunile săvârşite de civili în legătură cu obligaţiile lor militare.

Competenţa organelor de cercetare militară este o competenţă exclusivă,

organele de poliţie neputând efectua cercetarea penală în locul acestora.

2. ofiţerii poliţiei de frontieră anume desemnaţi pentru infracţiunile de

frontieră.

3. căpitanii porturilor pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe

apă şi contra ordinii şi disciplinei la bord precum şi pentru infracţiunile de

97

serviciu sau în legătură cu serviciul săvârşite de personalul navigant al marinei

civile, dacă fapta a pus în pericol sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei

sau a navigaţiei.

Aceste organe de cercetare penală efectuează urmărirea penală în cauzele

arătate sub supravegherea procurorului.

Secţiunea a III-a

Organele de constatare (art.214, 215)

Fără a le recunoaşte calitatea de organe de cercetare penală, legea acordă

unor organe şi persoane, denumite organe de constatare, dreptul de a încheia acte

de constatare a săvârşirii unor infracţiuni. Procesele verbale încheiate de aceste

organe constituie mijloace de probă.

Sunt organe de constatare:

a) organele inspecţiilor de stat şi alte organe de stat pentru infracţiunile

care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o

controlează potrivit legii;

b) organele de control şi conducere ale administraţiei publice sau ale

unor unităţi la care se referă art.145 C.p. pentru infracţiunile săvârşite în

legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordine sau sub controlul lor;

c) ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei române pentru

infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice.

d) comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe

acestea cât timp se află în afara porturilor şi aeroporturilor;

e) agenţii de poliţie de frontieră pentru infracţiunile de frontieră.

98

Organelor de constatare enumerate de cod li se adaugă persoanele şi

organele cărora li se recunoaşte prin lege dreptul de a face constatări cu privire la

săvârşirea unei infracţiuni.

Actele efectuate de organele de constatare au semnificaţia unor acte

premergătoare începerii urmării penale.

Secţiunea a IV-a

Supravegherea exercitată de procuror în activitatea

de urmărire penală (art.216-220)

Procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare penală şi

supraveghează ca actele de urmărire penală sa fie efectuate cu respectarea

dispoziţiilor legale.

Supravegherea se realizează prin următoarele modalităţi:

1. verificarea legalităţii actelor de urmărire penală.

2. participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penală.

3. trecerea cauzei de la un organ de cercetare la altul.

4. darea de dispoziţii obligatorii pentru organul de cercetare penală.

5. infirmarea actelor sau măsurilor procesuale luate cu încălcarea legii.

6. autorizarea, încuviinţarea, avizarea sau confirmarea unor acte de

urmărire penală.

7. soluţionarea plângerilor împotriva actelor şi măsurilor de urmărire

penală.

În cazurile în care procurorul efectuează personal urmărirea penală,

supravegherea activităţii de urmărire penală se efectuează de prim-procurorul

99

parchetului sau de procurorul ierarhic superior, prin următoarele modalităţi:

procurorul ierarhic superior poate asista la efectuarea unor acte de urmărire

penală, poate da dispoziţii obligatorii procurorului, are competenţa de a se

pronunţa asupra plângerilor îndreptate împotriva actelor şi măsurilor luate de

procuror şi confirmă rechizitoriul întocmit de procuror.

Secţiunea a V-a

Sesizarea organelor de urmărire penală

Conform art.221, principalele moduri de sesizare a organelor de urmărire

penală sunt plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu.

Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o

persoană juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune. Ea

poate fi formulată de persoana vătămată personal sau prin mandatar sau de

substituiţii procesuali: un soţ pentru celălalt soţ sau copilul major pentru părinte.

Plângerea poate fi făcută în scris sau oral, plângerea orală fiind

consemnată într-un proces-verbal de organul care o primeşte şi va cuprinde

următoarele date:

- numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului;

- descrierea faptei ce formează obiectul plângerii;

- indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut;

- indicarea mijloacelor de probă.

Denunţul este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o

persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. Denunţul poate fi făcut în

scris, caz în care trebuie semnat de denunţător, sau oral, cu obligaţia consemnării

100

într-un proces-verbal de cel care îl primeşte şi trebuie să cuprindă aceleaşi date

ca şi plângerea.

Denunţul este obligatoriu pentru orice persoană cu atribuţii de conducere

într-o unitate la care se referă art.145 C.p. sau cu atribuţii de control, care a luat

cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate, precum şi pentru orice

funcţionar care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu

serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile

Sesizarea din oficiu

Organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu atunci când află prin

orice altă cale, decât prin denunţ sau plângere, de săvârşirea unei infracţiuni.

Modalităţi concrete prin care se poate realiza sesizarea din oficiu:

- pe baza constatării personale a unei infracţiuni flagrante;

- pe baza unui denunţ anonim sau pseudodenunţ;

- prin intermediul mijloacelor de informare în masă;

- prin descoperirea, în timpul cercetării într-o cauză, a unor fapte sau

aspecte noi, uneori cu totul străine de ceea ce se cercetează.

În vederea sesizării din oficiu, organul de urmărire penală întocmeşte un

proces-verbal în care consemnează faptele şi împrejurările constatate şi faţă de

care s-ar justifica începerea urmăririi penale.

Moduri de sesizare speciale

Sunt moduri de sesizare speciale:

a) plângerea prealabilă - în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede

în textul de incriminare că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea

prealabilă a persoanei vătămate;

b) sesizarea organului prevăzut de lege – când legea prevede că

începerea urmăririi penale nu poate avea loc fără o sesizare specială, cum ar fi

101

sesizarea comandantului pentru infracţiunile săvârşite de militari contra ordinii şi

disciplinei militare.

c) autorizaţia prealabilă din partea autorităţii prevăzute de lege.

Organul de urmărire penală poate fi sesizat în aceste cazuri prin unul din modurile

generale de sesizare dar nu poate proceda la începerea urmăririi decât în condiţiile

obţinerii autorizaţiei impuse de lege. Astfel, magistraţii nu pot fi reţinuţi, cercetaţi,

arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără încuviinţarea secţiilor

Consiliului Superior al Magistraturii.

Secţiunea a VI-a

Actele premergătoare

Actele premergătoare sunt mijloacele de investigaţie prin care se verifică

seriozitatea unei sesizări, precum şi existenţa sau inexistenţa vreunuia din

cazurile prevăzute de art.10.

Actele premergătoare constau în acte de investigaţie, de strângere a

mijloacelor materiale de probă, ridicare de înscrisuri, ascultare de persoane, ori

efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau medico-legale pentru a se constata

dacă este sau nu cazul să se dispună începerea urmăririi penale.

Potrivit art.224, actele premergătoare se pot efectua de organul de

cercetare penală şi de lucrătorii operativi din Ministerul de Interne precum şi din

celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, dar şi de

investigatorii sub acoperire.

102

Secţiunea a VII-a

Desfăşurarea urmăririi penale

1. Începerea urmăririi penale

Începerea urmăririi penale se dispune de către organul judiciar competent

să efectueze urmărirea penală printr-o rezoluţie, în cazul unui act de sesizare

extern, sau printr-un proces verbal, în cazul sesizării din oficiu.

Rezoluţia şi procesul verbal de începere a urmăririi penale emise de

organul de cercetare penală sunt supuse confirmării motivate a procurorului care

exercită supravegherea, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii

urmăririi penale.

Pentru a se putea dispune începerea urmăririi penale se cer a fi îndeplinite

cumulativ 2 condiţii:

organul de urmărire penală să fi fost sesizat în vreunul din modurile

prevăzute de lege;

din conţinutul actului de sesizare sau a actelor premergătoare efectuate să

nu rezulte existenţa vreunui caz din cele prevăzute la art.10, cu excepţia

cazulurilor de la lit.b1, i şi i1.

2. Cercetarea penală

Cercetarea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la

existenţa infracţiunii pentru care s-a început urmărirea, identificarea făptuitorului

şi stabilirea răspunderii penale şi civile a acestuia, pentru a se constata dacă este

sau nu cazul de a se dispune trimiterea în judecată.

Cercetarea penală se poate desfăşura în 2 modalităţi: fără acţiune penală

pusă în mişcare şi cu punerea în mişcare a acţiunii penale.

103

Cât timp acţiunea penală nu este pusă în mişcare, cel urmărit are calitatea

de învinuit. El este ascultat obligatoriu, iar înainte de ascultare i se ia o declaraţie

scrisă personal.

În cauzele de o mai mare complexitate, cercetarea penală se efectuează cu

punerea în mişcare a acţiunii penale. Organul de cercetare, după punerea în

mişcare a acţiunii penale, este obligat să îl cheme pe inculpat, să îi comunice

fapta pentru care este învinuit şi să îi dea explicaţii cu privire la drepturile şi

obligaţiile pe care le are. De asemeni, inculpatului aflat în stare de libertate

trebuie să îi pună în vedere că este obligat să se prezinte la toate chemările ce i se

vor face în cursul procesului penal şi că are îndatorirea să comunice orice

schimbare de adresă.

După ce organul de cercetare penală apreciază că a administrat toate

probele necesare în cauză, pregăteşte dosarul în vederea înaintării lui la procuror

şi întpcmeşte un referat de terminare a cercetării penale. Dacă cercetarea penală

se efectuează de către procuror, nu se mai întocmeşte referat de terminare a

cercetării penale.

3. Prezentarea materialului de urmărire penală

Prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie la terminarea

urmăririi penale atât faţă de învinuit cât şi faţă de inculpat. Materialul de

urmărire penală se prezintă învinuitului de către procuror, iar inculpatului de

către organul de cercetare penală, afară de cazul în care cercetarea este efectuată

chiar de procuror.

Despre prezentarea materialului de urmărire penală, se va încheia un

proces verbal în care se consemnează şi declaraţiile, cererile şi răspunsurile

învinuitului sau inculpatului. Procesul verbal de prezentare a materialului de

104

urmărire penală trebuie semnat de învinuit sau inculpat, de apărătorul acestuia şi

contrasemnat de organul de urmărire penală.

4. Rezolvarea cauzei de către procuror

Procurorul este obligat ca în termen de cel mult 15 zile de la primirea

dosarului înaintat de organul de cercetare penală să procedeze la verificarea

lucrărilor de urmărire penală şi să se pronunţe asupra acestora. În urma

verificărilor se pot ivi două situaţii (art.262):

A) procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile legale care

garantează aflarea adevărului şi că urmărirea penală este completă, existând

probele necesare şi legal administrate, caz în care poate dispune:

- trimiterea în judecată, atunci când din materialul de urmărire penală

rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat şi că acesta

răspunde din punct de vedere penal.

- scoaterea de sub urmărire penală, atunci când se constată că a

intervenit una din situaţiile de la art.10 lit.a-e. În cazul prevăzut la art.10, lit.b1 se

dispune şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ (mustrare, mustrare

cu avertisment, amendă).

- încetarea urmăririi penale, atunci când se constată că a intervenit

una din situaţiile de la art.10 lit.f-h şi j.

- clasarea, atunci când urmărirea penală s-a desfăşurat fără învinuit în

cauză, acesta fiind necunoscut şi a intervenit una din situaţiile de la art.10.

B) procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau a fost

efectuată cu nerespectarea dispoziţiilor legale sau a fost efectuată de un organ

necompetent, caz in care va dispune prin ordonanţă:

- restituirea cauzei la organul care a efectuat cercetarea pentru

completarea sau refacerea urmăririi penale atunci când aceasta nu este completă

105

sau a fost efectuată cu încălcarea dispoziţiilor legale care garantează aflarea

adevărului.

- trimiterea cauzei la organul competent, atunci când se constată că

urmărirea a fost efectuată de un organ necompetent.

Secţiunea a VIII-a

Trimiterea în judecată

Trimiterea în judecată se dispune de către procuror prin rechizitoriu dacă

se constată că fapta există, a fost săvârşită de învinuit sau inculpat şi acesta

răspunde din punct de vedere penal. Rechizitoriul se întocmeşte de procurorul

care supraveghează urmărirea penală sau care efectuează personal urmărirea şi

este supus, în acest ultim caz, confirmării procurorului ierarhic superior.

Rechizitoriu constituie, conform art.264, actul de sesizare a instanţei de

judecată. Când acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi

penale, rechizitoriul îndeplineşte un dublu rol: este şi act de sesizare a instanţei

dar este şi act de inculpare.

Rechizitoriul se întocmeşte în atâtea exemplare câţi inculpaţi în stare de

deţinere sunt. Acestora odată cu citaţia li se va înmâna şi o copie de pe

rechizitoriu.

106

Secţiunea a IX-a

Încetarea urmăririi penale

Încetarea urmăririi penale are loc, conform art.242, atunci când se constată

existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art.10 lit.f-h şi j şi există învinuit

sau inculpat în cauză.

Încetarea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă, în cazul

în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare şi prin rezoluţie, dacă urmărirea s-

a efectuat cu învinuit în cauză.

Prin ordonanţa de încetare se dispune totodată şi asupra măsurilor

procesuale dispuse în cauză. Aceleaşi probleme trebuie rezolvate şi prin rezoluţia

de încetare a urmăririi penale.

Secţiunea a X-a

Scoaterea de sub urmărire penală

Scoaterea de sub urmărire penală are loc, conform art.249, atunci când se

constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute de art.10 lit.a-e şi există

învinuit sau inculpat în cauză.

Procedura scoaterii de sub urmărire penală este aceeaşi cu cea a încetării

urmăririi penale. Procurorul dispune, la propunerea organului de cercetare

penală, scoaterea de sub urmărire prin ordonanţă, dacă acţiunea penală a fost

pusă în mişcare, şi prin rezoluţie în caz contrar.

107

Dacă temeiul soluţiei adoptate îl constituie însă cazul prevăzut de art.10 lit

b1, procurorul se pronunţă prin ordonanţă, indiferent dacă acţiunea penală a fost

sau nu pusă în mişcare. Alături de scoaterea de sub urmărire penală, în acest caz,

procurorul va dispune şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ

(mustrare, mustrare cu avertisment, amendă).

Secţiunea a XI-a

Suspendarea urmăririi penale

Suspendarea urmăririi penale se poate dispune dacă învinuitul sau

inculpatul suferă de o boală gravă care-l împiedică să ia parte la proces. Pentru a

putea conduce la suspendare, e necesar ca boala gravă să fie constată printr-o

expertiză medico-legală. Procurorul dispune suspendarea, la propunerea

organului de cercetare penală, prin ordonanţă.

Secţiunea a XII-a

Reluarea urmăririi penale

Conform art.270, urmărirea penală poate fi reluată în caz de:

a) încetare a cauzei de suspendare. Reluarea se dispune în acest caz de

către procuror, prin ordonanţă, la propunerea organului de cercetare penală.

b) restituire a cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii

sau completării urmăririi, ori ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a

108

procesului penal. Reluarea se dispune în acest caz de către instanţă, prin sentinţă

sau decizie.

c) redeschidere a urmăririi penale. Redeschiderea urmăririi penale se

dispune de către procuror atunci când acesta constată că nu a existat în fapt

cazul care a determinat scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi

sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia soluţia respectivă.

Redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă, după care

cauza este trimisă organului de cercetare penală care reia cercetarea din stadiul în

care se afla în momentul scoaterii de sub urmărire penală sau al încetării

urmăririi penale.

Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă se constată ca între timp

a intervenit vreunul din cazurile prevăzute în art. 10.

Secţiunea a XIII-a

Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală

Împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală pot face plângere atât

părţile cât şi orice altă persoană, chiar străină de cauză, dacă respectivul act a

adus o vătămare intereselor sale legitime.

Plângerea adresată procurorului

Plângerea împotriva actelor întocmite de organul de cercetare penală se

adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare

penală şi se depune fie direct la procuror, fie la organul de cercetare.

109

Plângerea contra actelor procurorului sau contra actelor efectuate de

organul de cercetare penală pe baza dispoziţiilor procurorului se rezolvă de

procurorul ierarhic superior.

Dacă plângerea se îndreaptă împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi

penale, a ordonanţei sau rezoluţiei de scoatere de sub urmărire sau de încetare a

urmăririi penale, ea trebuie să fie formulată în termen de 20 de zile de la data

înştiinţării persoanelor interesate despre soluţia dată.

Procurorul este obligat să rezolve să rezolve plângerea în termen de cel

mult 20 de zile de la primire şi să comunice de îndată persoanei care a făcut

plângerea modul în care a fost rezolvată.

Plângerea adresată instanţei

Persoana vătămată şi orice altă persoană a cărei interese legitime au fost

vătămate pot face plângere la instanţă dacă plângerea lor împotriva rezoluţiei de

neîncepere a urmăririi penale, a ordonanţei sau rezoluţiei de scoatere de sub

urmărire, de încetare a urmăririi penale sau de clasare a fost respinsă de procuror

sau dacă acesta nu a fost soluţionată de acesta în termenul legal.

În soluţionarea plângerii, instanţa poate adopta una din următoarele soluţii:

- respinge plângerea, prin sentinţă, menţinând soluţia din rezoluţia sau

ordonanţa atacată;

- admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa

atacată şi trimite cauza procurorului în vederea începerii sau redeschiderii

urmăririi penale.

- admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa

atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei,

reţine cauza spre judecare în primă instanţă.

Sentinţa prin care instanţa s-a pronunţat asupra plângerii poate fi atacată

cu recurs.

110

Bibliografie


p.221-273.

2. Ionăşeanu, Eugen. Procedura începerii urmăririi penale, Editura Militară,


3. Lefter, Alexandru, Tun, Ion, Dinu, Ion, Mihălcioiu, Serghie, Popa, Ştefan.

Cercetarea penală. Aspecte teoretice şi practice, Editura Global Print, Bucureşti,

1999, 396p.

4. Mateuţ, Gheorghiţă. Procedură penală. Partea specială, vol.I, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.4-33 şi 65-247.

5. Păvăleanu, Vasile, Iacobuţă, Ioan, Covalciuc, Mihai. Drept procesual

penal, Editura Panfilius, Iaşi, 2005, p.209-247.

6. Pop, Octavian. Soluţii ce pot fi pronunţate în cazul urmăririi penale,

Editura Mirton, Timişoara, 2003, 68p.

7. Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea specială, vol. II,




9. Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.II, Editura Paideia,

Bucureşti, 1996, p.7-110.

111

Capitolul XI

Procedura plângerii prealabile

Secţiunea a I-a

Noţiunea, natura juridică şi efectele

plângerii prealabile

Plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată

printr-o infracţiune îşi manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală autorul

acelei infracţiuni, act fără de care nu poate interveni răspunderea penală şi, ca

urmare nu poate începe şi nici continua procesul penal.

Afară de caracterul de condiţie indispensabilă pentru punerea în mişcare şi

exercitarea acţiunii penale, plângerea prealabilă are în procesul penal şi rolul de

act de sesizare a organului de urmărire penală sau chiar a instanţei de judecată şi

rolul de act de inculpare atunci când ea se adresează direct instanţei.

Plângerea prealabilă produce efecte in rem. Astfel, pentru a fi antrenată

răspunderea penală a tuturor celor care au luat parte la infracţiune e suficint ca

doar una dintre părţile vătămate să fi formulat plângere sau plângerea să se refere

doar la unul dintre autori.

Întrucât plângerea produce efecte in rem şi retragerea ei va avea

consecinţe tot in rem. Astfel o retragerea parţială a plângerii este lipsită de

eficienţă şi în raport cu ceilalţi participanţi şi în raport de cel faţă de care a fost

retrasă, toţi continuând să fie traşi la răspundere penală.

112

Împăcarea părţilor, spre deosebire de retragerea plângerii prealabile,

produce efecte in personam astfel că va fi înlăturată răspunderea penală doar

pentru inculpatul cu care persoana vătămată s-a împăcat.

Secţiunea a II-a

Condiţii de fond şi formă pentru introducerea

plângerii prealabile

1. Titularul plângerii prealabile

Conform art.279, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la

plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care

legea prevede că este necesară o astfel de plângere.

Dacă persoana vătămată nu are capacitate de exerciţiu, plângerea va fi

introdusă de reprezentantul său legal, iar dacă are capacitate de exerciţiu

restrânsă, plângerea se face de către aceasta dar cu încuviinţarea reprezentantului

său legal. Pentru aceste persoane, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din

oficiu de procuror, fără a fi nevoie de plângere prealabilă.

2. Conţinutul plângerii prealabile

Plângerea prealabilă trebuie să fie făcută în scris şi semnată de persoana

vătămată. Conform art.283, plângerea trebuie să cuprindă descrierea faptei,

indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părţilor şi a

martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă şi

indicarea persoanei responsabile civilmente, dacă este cazul.

113

Plângerea trebuie să arate totodată numele, prenumele şi adresa persoanei

vătămate, precum şi manifestarea de voinţă a acesteia ca făptuitorul să fie tras la

răspundere penală.

Atunci când plângerea este făcută de reprezentantul legal sau de mandatar,

la plângere trebuie să se anexeze actele din care rezultă calitatea de reprezentant.

3. Termenul de introducere a plângerii prealabile

Potrivit art.284 al.1, plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de 2

luni din ziua în care persoana vătămată a cunoscut cine este făptuitorul. În cazul

în care persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul curge de la

data când persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul.

Secţiunea a III-a

Organele cărora li se adresează plângerea prealabilă

Conform art.279 al.2 plângerea se adresează fie instanţei, fie organelor de

cercetare penală, în funcţie de infracţiunea săvârşită sau de calitatea

făptuitorului.

Plângerea se adresează instanţei de judecată în cazul infracţiunilor expres

prevăzute de art.279 al.2 lit.a, dacă făptuitorul este cunoscut. Activitatea

procesuală în faţa instanţei sesizată prin plângerea prealabilă se desfăşoară

potrivit normelor dreptului comun aplicabile în faza de judecată, cu deosebirea

că lipsa nejustificată a părţii vătămate la două termene consecutive de judecată

este considerată drept retragere a plângerii prealabile.

114

Atunci când infracţiunea săvârşită este o infracţiune pentru care acţiunea

penală se pune în mişcare la plângere prealabilă, oricare alta decât cele

enumerate anterior, plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare

penală sau procurorului (art.279 al.2 lit.b).

În cazul în care, însă, făptuitorul are în momentul săvârşirii infracţiunii o

anume calitate, plângerea prealabilă se adresează organului competent să

efectueze urmărirea penală în respectiva cauză (art.279 al.2 lit.c).

Dacă plângerea este greşit îndreptată la organul de urmărire penală deşi

trebuia depusă la instanţă sau viceversa, acest organ judiciar este obligat să o

trimită organului competent. În aceste cazuri, plângerea se consideră introdusă în

termen, luându-se în considerare data când a fost depusă la organul necompetent.

Secţiunea a IV-a

Aspecte speciale privind procedura plângerii prealabile

1. Procedura în cazul infracţiunilor flagrante

În cazul infracţiunilor flagrante supuse plângerii prealabile, organul de

urmărire penală este obligat să constate săvârşirea infracţiunii, chiar şi în lipsa

plângerii prealabile.

2. Procedura în caz de conexitate sau de indivizibilitate

În caz de conexitate sau de indivizibilitate între infracţiunile cu plângere

prealabilă şi infracţiuni ce se urmăresc din oficiu se procedează la disjungerea.

Dacă disjungerea nu este posibilă cauzele se vor soluţiona împreună, fiind

aplicabile regulile generale în materia conexităţii şi indivizibilităţii.

115

3. Procedura schimbării încadrării juridice a faptei

În caz de schimbare a încadrării juridice dintr-o infracţiune ce se

urmăreşte din oficiu într-o infracţiune pentru care este necesară plângerea

prealabilă, organul de cercetare penală ori instanţa trebuie să cheme partea

vătămată şi să o întrebe dacă înţelege să facă plângere.

116

Bibliografie


p.274-288.

2. Mateuţ, Gheorghiţă. Procedură penală. Partea specială, vol.I, Editura








6. Turai, Constantin. Plângerea prealabilă, Editura Curentul, Bucureşti,

1938, 200p.


Bucureşti, 1996, p.111-136.

117

Capitolul XII

Judecata

Secţiunea I-a

Noţiunea, obicetul şi principiile specifice

fazei de judecată

1. Noţiunea de judecată

Judecata este activitatea procesuală şi procedurală desfăşurată de instanţa

de judecată cu participarea procurorului, a părţilor şi a persoanelor chemate în

interesul cauzei, în vederea aflării adevărului cu privire la fapta şi inculpatul cu

care a fost sesizată şi soluţionării legale şi temeinice a cauzei penale.

În marea majoritate a cauzelor penale, judecata poate parcurge trei grade

de jurisdicţie : judecata în primă instanţă, judecata în apel şi judecata în recurs.

Parcurgerea tuturor celor gradelor de jurisdicţie nu este însă necesară şi

obligatorie. Judecata în apel şi cea în recurs sunt etape eventuale ale judecăţii şi

intervin numai în măsura în care ele sunt promovate de persoanele îndrituite de

lege în termenele legale.

De la regula celor trei grade de jurisdicţie există şi excepţii, unele cauze

putând fi judecate numai în primă instanţă şi în recurs, nefiind susceptibile de

apel.

Cele trei (sau două) grade de jurisdicţie se înscriu în ciclul obişnuit al

procesului penal, trecerea cauzei de la un grad la altul făcându-se fără ca

hotărârea să rămână definitivă. După rămânerea definitivă, hotărârea se bucură

de autoritate de lucru judecat şi poate fi pusă în executare. O nouă judecare a

118

acelei cauze este posibilă numai în situaţii excepţionale, anume prevăzute de

lege, prin intermediul unei căi extraordinare de atac.

2. Obiectul judecăţii

Judecata are ca obiect aflarea adevărului în cauza supusă judecăţii şi

tragerea la răspundere penală a inculpatului găsit vinovat sau, dimpotrivă,

absolvirea inculpatului de învinuirea formulată împotriva sa când există o cauză

de excludere sau de înlăturare a răspunderii penale.

3. Principiile specifice fazei de judecată

Faza de judecată este guvernată nu numai de principiile fundamentale ale

procesului penal ci şi de unele principii specifice:

- publicitatea;

- oralitatea;

- nemijlocirea;

- contradictorialitatea.

Secţiunea a II-a

Reglementări comune privind judecata

1. Reglementări comune privind pregătirea judecăţii

Pregătirea şedinţei de judecată se caracterizează prin efectuarea unor acte

care asigură buna desfăşurarea a şedinţei de judecată; aceste acte sunt acte de

administrare a justiţiei, raţiune pentru care nu li se aplică principiile specifice ale

119

judecăţii. Ele sunt efectuate în afara şedinţei de judecată de către preşedintele

instanţei şi de personalul auxiliar: grefieri, arhivari.

Pregătirea şedinţei de judecată în oricare dintre etapele sale presupune

efectuarea următoarelor acte:

a) Fixarea termenului de judecată;

b) Desemnarea completului de judecată;

c) Citarea părţilor şi a altor persoane chemate în interesul cauzei.

(martori, experţi şi interpreţi);

d) Asigurarea apărării;

e) Alte măsuri pregătitoare. Preşedintele completului de judecată are

îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare, pentru ca la termenul de

judecată fixat judecarea cauzei să nu sufere amânare.

De asemenea, se îngrijeşte ca lista cauzelor fixate pentru judecată sa fie

intocmită şi afişată la instanţă, spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului de

judecată.

2. Reglementări comune privind desfăşurarea şedinţei de judecată

Şedinţa de judecată se desfăşoară public, oral, nemijlocit şi contradictoriu

în faţa completului de judecată, în prezenţa procurorului şi a părţilor, atunci când

aceştia participă la judecată, cu respectarea următoarelor dispoziţii cu caracter

general:

1. Deschiderea şedinţei de judecată de către preşedintele instanţei;

2. Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi de către grefier;

3. Conducerea şedinţei de judecată de către preşedintele instanţei. Ceea ce

impune şi asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei.

4. Constatarea infracţiunilor de audienţă de către preşedintele instanţei;

5. Verificarea sesizării instanţei;

120

6. Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării inculpatului;

7. Rezolvarea chestiunilor incidente. Cererile şi excepţiile formulate de

procuror şi de către părţi, precum şi cele invocate din oficiu de către instanţă, ca

chestiuni prealabile, sunt puse în discuţie în şedinţă, după care instanţa se

pronunţă asupra lor prin încheiere motivată. Instanţa se pronunţă prin încheiere

motivată şi asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecăţii.

8. Suspendarea judecăţii. Suspendarea cursului judecăţii poate interveni în

două situaţii: în cazul unei boli grave a inculpatului şi atunci când se ridică în

faţa instanţei o excepţie de neconstituţionalitate a unei text de lege în legătură cu

cauza.

9. Note privind desfăşurarea procesului. În cursul şedinţei de judecată,

grefierul consemnează toate afirmaţiile, întrebările şi susţinerile celor prezenţi,

inclusiv ale preşedintelui completului. Consemnarea se face prin înregistrarea cu

mijloace tehnice, urmată de transcriere. În cel mai scurt timp de la terminarea

şedinţei de judecată şi oricum înainte de termenul următor, părţile primesc câte o

copie de pe notele grefierului sau de pe transcrierea înregistrărilor.

10. Încheierea de şedinţă. Pe baza notelor luate în cursul şedinţei de

judecată, se întocmeşte în 24 de ore de la terminarea şedinţei, de către grefier,

încheierea de şedinţă.

3. Reglementări comune privind deliberarea şi pronunţarea hotărârii

Deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac, potrivit art.306, de îndată după

închiderea dezbaterilor. afară de cazul când, din motive temeinice, sunt amânate

dar nu mai mult de 15 zile.

Deliberarea are loc în secret şi la ea iau parte doar membrii completului

în faţa căruia a avut loc dezbaterea. Hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului

membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse

121

deliberării. Când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate.

În cazul în care completul este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate

fi întrunită, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă.

Dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care

opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate

de părerea sa.

Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută ce va fi semnată de

toţi membrii completului de judecată.

Pronunţarea hotărârii se face prin citirea minutei de către preşedintele

instanţei de judecată asistat de către grefier. Pronunţarea are loc în şedinţă

publică, fără citarea părţilor.

După pronunţare, soluţia dată cauzei se trece şi în condica de şedinţă a

instanţei judecătoreşti, iar hotărârea se redactează în cel mult 20 de zile.

Secţiunea a III-a

Felurile hotărârilor judecătoreşti

Instanţele judecătoreşti pot pronunţa trei feluri de hotărâri: încheieri,

sentinţe şi decizii.

Încheierile sunt hotărârile prin care instanţa de judecată rezolvă toate

chestiunile premergătoare soluţionării fondului. În faza de urmărire penală, ori

de câte ori instanţa este chemată să dispună asupra unei măsuri procesuale sau

procedurale sau să efectueze un act, ea se pronunţă printr-o încheiere.

Sentinţele sunt hotărârile prin care prima instanţă soluţionează fondul

cauzei sau se dezinvesteşte fără să soluţioneze fondul cauzei.

122

Deciziile sunt hotărârile prin care instanţa se pronunţă asupra apelului,

recursului, recursului în interesul legii, precum şi hotărârile prin care instanţa de

recurs soluţionează fondul cauzei după rejudecare.

Cuprinsul hotărârii judecătoreşti variază de la o hotărâre la alta; în general

însă orice hotărâre judecătorească cuprinde 3 părţi: partea introductivă

(practicaua), expunerea (considerentele) şi dispozitivul (minuta).

Secţiunea a IV-a

Judecata în primă instanţă

1. Noţiunea şi obiectul judecăţii în primă instanţă

Judecata în primă instanţă este etapa iniţială şi obligatorie a judecăţii fără

de care nu se poate vorbi de actul de justiţie. La judecata în primă instanţă

trebuie să se soluţioneze fondul cauzei, anume să se constate dacă învinuirea

adusă inculpatului este întemeiată şi în caz afirmativ, să se aplice sancţiunea

prevăzută de legea penală. Totodată rezolvarea fondului cauzei impune şi

pronunţarea asupra pretenţiilor civile ale părţii civile.

Judecata în primă instanţă se mărgineşte, conform art.317, la fapta şi

persoana arătate în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a

procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea.

2. Participanţii la judecata în primă instanţă

La judecata în primă instanţă pot lua parte atât părţile cât şi procurorul şi

întotdeauna participă instanţa de judecată, în lipsa căreia judecata nu poate avea

loc.

123

Procurorul participă în mod obligatoriu la judecata în primă instanţă

desfăşurată la alte instanţe decât judecătoria, iar la judecătorie, participarea sa

este obligatorie atunci când instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu,

în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii

de 3 ani sau mai mare, în cauzele în care vreunul din inculpaţi se află în stare de

detenţie sau în vreuna dintre situaţiile care impun asistenţa juridică obligatorie,

precum şi în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a

închisorii. La şedinţele de judecată privind alte infracţiuni, procurorul participa

doar când consideră necesar.

Inculpatul aflat în stare de liberate poate să nu se prezinte la judecată.

Dacă procedura de citare este legal îndeplinită, neprezentarea sa nu va împiedica

judecarea cauzei. Dacă însă inculpatul este arestat sau se află în stare de deţinere,

aducerea inculpatului la judecată este obligatorie.

3. Măsuri premergătoare şedinţei de judecată în primă instanţă

Pregătirea şedinţei de judecată în primă instanţă este supusă

reglementărilor comune în materia judecăţii cu unele dispoziţii specifice acestei

etape a judecăţii.

Astfel, sunt citate toate persoanele care au dobândit o calitate procesuală în

cauză. Persoana vătămată prin infracţiune va fi citată chiar dacă nu s-a constituit

parte civilă sau nu a declarat că doreşte sa participe la proces ca parte vătămată

pentru a i se da posibilitatea să dobândească calitatea de parte în faţa instanţei.

4. Şedinţa de judecată în primă instanţă

Şedinţa de judecată în primă instanţă parcurge trei stadii procesuale:

începutul şedinţei, cercetarea judecătorească şi dezbaterile.

124

A) Începutul şedinţei de judecată este marcat de strigarea cauzei de către

preşedintele instanţei, urmată de dispoziţia de a se face apelul părţilor şi a

celorlalte persoane care au fost citate.

Se verifică în primul rând prezenţa şi identitatea inculpatului. Judecata

poate avea loc în lipsa inculpatului doar dacă acesta, legal citat fiind, nu se

prezintă. După apelul părţilor se face apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor.

Preşedintele explică apoi persoanei vătămate că se poate constitui parte

civilă sau că poate participa ca parte vătămată în proces. Sunt întrebaţi apoi

procurorul şi părţile daca au de formulat excepţii, cereri sau propun efectuarea de

probe noi.

Dacă cererile au fost rezolvate şi nu s-a ajuns la o amânare a cauzei ori la

dezinvestirea instanţei, preşedintele instanţei de judecată va dispune citirea

actului de sesizare a instanţei, marcându-se astfel trecerea la cel de-al doilea

stadiu al şedinţei, cercetarea judecătorească.

B) Cercetarea judecătorească are ca obiect readministrarea tuturor

probelor care au fost administrate în cursul cercetării penale dar şi administrarea

oricăror alte probe noi necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele.

După ce au fost readministrate toate probele strânse în cursul urmăririi

penale, preşedintele instanţei va da cuvântul procurorului şi părţilor pentru ca

aceştia să-şi propună, dacă este cazul, probe noi. Instanţa poate dispune şi din

oficiu administrarea de probe, dacă aceasta se impune pentru aflarea adevărului.

C) Incidente ivite în cursul cercetării judecătoreşti

În cursul cercetării judecătoreşti, înainte de terminarea acesteia, pot

interveni unele incidente procesuale care determină fie o întrerupere a cursului

judecăţii, fie o modificare a cursului iniţial.

Restituirea cauzei la procuror poate fi dispusă de instanţa de judecată în

vederea realizării fie a refacerii urmăririi penale, fie a completării acesteia.

125

Restituirea cauzei în vederea refacerii urmăririi penale (art.332) se dispune

atunci când, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, instanţa constată că în

cauza supusă judecăţii, cercetarea penală s-a efectuat de un alt organ decât cel

competent.

Restituirea pentru completarea urmăririi penale (art.333) intervine în

condiţiile în care din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că

urmarirea penală nu este completă şi că în faţa instanţei nu s-ar putea face

completarea acesteia decât cu mare întârziere.

Instanţa pronunţă restituirea cauzei printr-o sentinţă supusă recursului.

Schimbarea încadrării juridice (art.334) intervine în cursul judecăţii

atunci când, în raport de probele administrate, se constată că încadrarea juridică

dată faptei prin actul de sesizarea a instanţei nu este corectă.

Extinderea obiectului judecăţii se poate realiza în cursul cercetării

judecătoreşti prin extinderea acţiunii penale sau a procesului penal, realizându-se

în acest fel sesizarea instanţei şi cu privire la alte acte materiale, alte fapte sau

persoane decât cele cuprinse în actul de sesizare iniţial.

Extinderea acţiunii penale (art.335) se dispune de către instanţa de

judecată, prin încheiere, dacă în cursul judecăţii se descoperă în sarcina

inculpatului date cu privire şi la alte acte materiale, care intră în conţinutul

infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.

Extinderea procesului penal se poate realiza pentru alte fapte, pentru alte

persoane şi pentru alte fapte şi persoane.

Conform art.336, extinderea procesului penal pentru alte fapte poate avea

loc atunci când se descoperă în cursul judecăţii în primă instanţă date din care

rezultă că inculpatul a mai săvârşit şi o altă faptă prevăzută de legea penală în

legătură cu cea pentru care este judecat.

126

Procedura extinderii este diferită după cum procurorul este sau nu prezent

la judecată. Dacă procurorul nu participă la judecată, instanţa va extinde din

oficiu procesul penal şi va proceda fie la judecarea cauzei în întregul ei, fie la

trimiterea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale. Dacă

procurorul participă la şedinţa de judecată, instanţa nu mai poate dispune

extinderea procesului penal din oficiu, ci numai la cererea procurorului.

Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane este reglementată

de art.337 şi are în vedere două situaţii:

- participarea unei alte persoane la săvârşirea faptei pentru care inculpatul

este judecat;

- săvârşirea de către altă persoană a unei alte infracţiuni care are legătură cu

fapta pentru care este judecat inculpatul.

În oricare din cele două situaţii, extinderea nu poate avea loc decât la

cererea procurorului; instanţa nu poate dispune extinderea procesului penal din

oficiu chiar dacă procurorul ar lipsi de la judecată.

D) Dezbaterile judiciare

Dezbaterile judiciare constau în concluziile pe care le pun oral procurorul

şi părţile din proces asupra fondului cauzei. Art.340 impune următoarea ordine:

procurorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi

inculpatului.

După ce s-a dat cuvântul tuturor participanţilor la dezbateri, dacă se

impune discutarea unor chestiuni de care depinde soluţionarea cauzei cu privire

la care procurorul şi părţile nu s-au referit iniţial, preşedintele poate da cuvântul

şi în replică, la cerere sau din oficiu.

Momentul final al dezbaterilor este marcat de ultimul cuvânt al

inculpatului.

127

După ce inculpatul a avut ultimul cuvânt, instanţa va declara dezbaterile

închise iar părţile pot depune din proprie iniţiativă sau la cererea instanţei,

concluzii scrise.

5. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii

Deliberarea poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei făptuitorului,

asupra stabilirii pedepsei, asupra măsurii educative ori măsurii de siguranţă când

este cazul sa fie luat o asemenea măsură, precum şi asupra computării reţinerii şi

arestării preventive.

Instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după

caz, una din următoarele soluţii: condamnarea, achitarea sau încetarea procesului

penal. Dispunând achitarea pentru cazul prevăzut de art.10 lit.b1, respectiv

încetarea procesului penal şi înlocuirea răspunderii penale (art.10 lit.i), instanţa

va dispune şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.

Completul de judecată deliberează şi asupra reparării pagubei produse prin

infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asigurătorii, mijloacelor materiale de

probă, cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind

justa soluţionare a cauzei.

În rezolvarea laturii civile, instanţa poate obliga la repararea pagubei

materiale şi a daunelor morale, potrivit legii civile sau poate respinge acţiunea

civilă. Instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea

pentru cazul prevăzut în art.10 lit.b, ori când pronunţă încetarea procesului penal

pentru vreunul din cazurile prevăzute în art.10 lit. f si j.

Hotărârea se redactează în termen de cel mult 20 de zile, iar după

redactare inculpaţilor amintiţi anterior li se comunică copii de pe aceasta.

128

6. Sentinţa penală

Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care

aceasta se dezinvesteşte fără să soluţioneze fondul poartă denumirea de sentinţă.

Sentinţa penală cuprinde ca orice hotărâre judecătorească 3 părţi: partea

introductivă, expunerea şi dispozitivul.

Întrucât judecata poate parcurge două sau trei grade de jurisdicţie,

neexistând cauze ce sunt soluţionate în fond în primă şi ultimă instanţă, sentinţa

penală este nedefinitivă în momentul pronunţării sale.

Deşi nedefinitivă, sentinţa penală produce totuşi unele efecte:

- dezinvesteşte instanţa de judecarea cauzei, aceasta nemaiavând

dreptul de a modifica soluţia adoptată;

- determină prin pronunţarea sau comunicarea sa scurgerea termenului

de apel sau de recurs;

- impune punerea în executare a dispoziţiilor executorii (cele

referitoare la arestarea sau punerea în libertate a inculpatului, la măsurile

asiguratorii şi la confirmarea măsurii de siguranţă a internării medicale).

După rămânerea definitivă, sentinţa penală are un dublu efect: pe de o

parte, hotărârea trece sub autoritatea lucrului judecat, fiind împiedicată

desfăşurarea unui proces penal cu privire la acea cauză (art.10 lit.j), iar pe de altă

parte, se naşte posibilitatea şi obligaţia punerii hotărârii în executare de către

organele competente.

129

Bibliografie

Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004,

p.289-333.

Gheorghe, Dumitru. Procesul penal. Judecata în primă instanţă, Editura

Editas, Bucureşti, 2005, 295p;

Mateuţ, Gheorghiţă. Procedură penală. Partea specială, vol.II, Editura


Păvăleanu, Vasile, Iacobuţă, Ioan, Covalciuc, Mihai. Drept procesual penal,

Editura Panfilius, Iaşi, 2005, 256-294.

Plăeşu, Teodora Eleonora. Judecata în cauzele penale. Reguli de bază,

Editura Junimea, Iaşi, 2003, 317p.

Surdescu, Ioana, Popa, Aida Rodica. Minuta – act al deliberării în procesul

penal român. Aspecte metodologice, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, 199p.

Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, Editura

Cugetarea, Iaşi, 1998, p.179-294.

Tulbure, Adrian Ştefan, Tatu, Angela. Tratat de procedură penală, Editura


Volonciu, Nicolae. Tratat de procedură penală, vol.II, Editura Paideia,

Bucureşti, 1996, p.137-230.

130

Capitolul XIII

Căile de atac ordinare

Secţiunea I-a

Reglementări comune privind căile de atac ordinare

1. Noţiune

Căile ordinare de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se

exercită un control judecătoresc asupra hotărârilor judecătoreşti prin care s-a

soluţionat a cauză penală, înainte de rămânerea lor definitivă în scopul

descoperirii şi îndreptării eventualelor erori pe care acestea le-ar cuprinde.

Codul de procedură penală reglementează două căi de atac ordinare: apelul

şi recursul.

2. Persoanele care pot acţiona prin căile de atac ordinare

Subiecţii procesuali care au drept de apel şi de recurs, precum şi întinderea

acestui drept pentru fiecare dintre ei, sunt arătaţi în art.362 şi 3852. Aşadar, pot

declara apel sau recurs:

a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;

b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;

c) partea vătămată, numai în ce priveşte latura penală;

d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura

civilă, dar şi latura penală;

e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile

judiciare cuvenite acestora;

131

f) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o

măsură sau printr-un act al instanţei.

Apelul poate fi declarat pentru persoanele prevăzute la lit. b)-f) şi de către

reprezentantul legal şi de către apărător, iar pentru inculpat, şi de către soţul

acestuia.

3. Termenul de declarare al căilor de atac ordinare

Conform art.363 şi 3853, durata termenului de apel şi a celui de recurs este

de 10 zile, cu excepţia cazurilor când legea dispune altfel.

Nedeclararea căii de atac în termen duce la decăderea din exerciţiul

dreptului şi la respingerea căii de atac formulate ca fiind tardivă. Codul

reglementează însă două remedii procesuale prin care decăderea este înlăturată

dacă sunt îndeplinite anumite condiţii stabilite de lege: repunerea în termen şi

apelul sau recursul peste termen.

Repunerea în termen (art.364 şi 3853al.2)

Pentru a interveni repunerea în termen se cer a fi îndeplinite cumulativ

două condiţii:

- partea să fi fost oprită să declare apel de o cauză temeinică de

împiedicare.

- să nu fi trecut mai mult de 10 zile de la începerea executării pedepsei sau

a despăgubirilor civile din hotărâre.

Repunerea în termen în termen se dispune la cererea motivată a persoanei

care nu a putut declara apel sau recurs în termen, iar dacă cererea este admisă,

calea de atac este considerată ca făcută în termen producând toate efectele pe

care legea i le atribuie (inclusiv efectul suspensiv).

132

Apelul peste termen (art.365 şi 3853al.2)

Pentru ca un apel declarat peste termen să investească instanţa de apel cu

judecarea apelului declarat, se cer a fi îndeplinite două condiţii:

- partea să fi lipsit atât la judecată cât şi la pronunţare.

- să nu fi trecut mai mult de 10 zile de la începerea executării pedepsei sau

a despăgubirilor civile din hotărâre.

Apelul peste termen investeşte instanţa cu rejudecarea cauzei dar nu

suspendă executarea hotărârii primei instanţe.

4. Procedura de declarare a căilor ordinare de atac

Conform art.366 şi 3854, apelul şi recursul pot fi declarate în scris sau oral.

Căile de atac ordinare se declară în scris printr-o cerere semnată personal

de persoana care uzează de calea de atac, cerere ce se depune la instanţa a cărei

hotărâre se atacă, ori la unul din locurile arătate în art.187.

Căile de atac ordinare pot fi declarate şi oral în şedinţa în care s-a

pronunţat hotărârea, cu obligaţia pentru instanţă de a consemna aceasta într-un

proces-verbal.

5. Renunţarea la apel sau la recurs

După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a

căii de atac, părţile pot renunţa în mod tacit sau expres la calea de atac (art.368 şi

3854 al.2).

Renunţarea tacită intervine atunci când partea lasă termenul să se

împlinească fără a formula apel sau recurs. Renunţarea expresă poate fi făcută de

parte, personal sau prin mandatar cu procură specială, fie printr-o cerere scrisă

depusă la instanţă, fie oral în şedinţa în care are loc pronunţarea.

133

Partea poate reveni asupra renunţării făcute dar numai în ceea ce priveşte

latura penală a cauzei şi numai până la expirarea termenului de apel ori de

recurs.

6. Retragerea apelului sau recursului declarat

Potrivit dispoziţiilor art.369 şi 3854 al.2, oricare dintre părţi îşi poate

retrage apelul sau recursul declarat până la închiderea dezbaterilor la instanţa de

apel ori de recurs. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei

hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de apel.

7. Efectele declaraţiei de apel sau de recurs

Declararea apelului sau a recursului produce, potrivit art.370-373 şi

art.3855- 3858, patru efecte: suspensiv, devolutiv, extensiv şi neagravarea

situaţiei în propria cale de atac.

Efectul suspensiv

Atâta timp cât curge termenul de apel sau de recurs, toate dispoziţiile din

hotărâre sunt suspendate. Declararea apelului sau a recursului are ca efect

suspendarea în continuare a executării hotărârii atacate. Efectul suspensiv

priveşte însă doar acele dispoziţii din hotărâre care se referă la persoana care a

formulat calea de atac sau la care aceasta se referă.

Dispoziţiile din hotărâre care, prin voinţa legii, sunt executorii, chiar dacă

hotărârea nu este definitivă nu se suspendă ca urmare a declarării apelului sau

recursului, chiar dacă de referă la persoana celui care a declarat apel sau recurs.

Efectul devolutiv

Prin efect devolutiv se înţelege transmiterea, în întregime sau în parte, a

cauzei spre o nouă judecată, de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată la

instanţa competentă să soluţioneze calea de atac.

134

Efectul devolutiv al apelului sau al recursului, cunoaşte o triplă limitare:

- este limitat de persoana apelantului sau recurentului;

- este limitat de calitatea procesuală a celui care declară apel sau recurs;

- este limitat de efectul neagravării situaţiei în propria cale de atac.

Când recursul este a doua cale de atac ce poate fi exercitată în cauză,

efectul său devolutiv este limitat şi la cazurile de casare prevăzute de art.3859.

Efectul extensiv

Efectul extensiv al căilor de atac ordinare obligă instanţa de control

judiciar să examineze cauza, prin extindere, şi cu privire la persoanele care nu au

uzat de calea de atac sau la care aceasta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa

acestora fără însă a le putea crea o situaţie mai grea.

Şi efectul extensiv este limitat de calitatea persoanei care declară apelul,

astfel încât dacă apelul acesteia devoluează doar una din laturile procesului penal

şi extinderea va putea avea loc numai în cadrul acelei laturi.

Efectul neagravării situaţiei în propria cale de atac

Conform acestui efect, instanţa de control judiciar nu poate crea o situaţie

mai grea decât cea hotărâtă de prima instanţă, pentru cel care a declarat apel ori

recurs sau în favoarea căruia a fost declarat apelul ori recursul.

Efectul se produce nu numai la judecarea cauzei în apel sau în recurs ci şi

la rejudecarea cauzei ca urmare a desfiinţării hotărârii în apel cu trimitere sau a

casării în recurs cu trimitere şi la reluarea urmăririi penale ca urmare a restituirii

cauzei la procuror de către instanţa de apel ori de cea de recurs.

135

Secţiunea a II-a

Apelul

1. Noţiune şi caracterizare

Apelul este calea ordinară de atac prin care se promovează, la instanţa

imediat ierarhic superioară, o rejudecare a cauzei în fond sub toate aspectele de

fapt şi de drept, cu posibilitatea de a se schimba soluţia dată prin hotărârea

atacată în privinţa persoanei care a declarat apel sau la care se referă declaraţia

de apel şi în limitele calităţii sale procesuale.

Apelul se caracterizează prin aceea că este o cale ordinară de atac cu

privire la fondul cauzei, specială, preponderent de reformare şi numai în mod

excepţional, de anulare.

Conform art.378, obiectul judecăţii în apel îl constituie verificarea

hotărârii atacate pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror

înscrisuri noi, prezentate la instanţa de apel şi pronunţarea asupra tuturor

motivelor de apel invocate.

2. Hotărârile penale supuse apelului

Conform art.361, pot fi atacate cu apel sentinţele şi încheierile date în

primă instanţă.

Toate sentinţele sunt supuse apelului cu excepţia:

a) sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile menţionate în

art.279 al.2 lit.a;

136

b) sentinţelor pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile

menţionate în art.279 al.2 lit.a şi infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare

sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;

c) sentinţelor pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel;

d) sentinţelor pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie;

e) sentinţelor de dezinvestire (de restituire a cauzei la procuror, de

declinare de competenţă).

Încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai o dată cu

fondul. Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva

încheierilor, chiar daca acestea au fost date după pronunţarea sentinţei.

Nu sunt atacabile cu apel următoarele încheieri:

- încheierile date în cauzele nesusceptibile de apel;

- încheierile pentru care este reglementată calea de atac separată a

recursului (încheierile privind măsurile preventive);

- încheierile nesupuse nici unei căi de atac (încheierea prin care s-a

admis sau respins abţinerea).

3. Motivarea apelului

Motivele de apel se formulează în scris prin cererea de apel sau printr-un

memoriu separat depus la instanţa de apel cel târziu în ziua judecăţii (art.374

C.p.p.). Motivarea apelului nu este obligatorie.

4. Judecata în apel

Judecata în apel se desfăşoară potrivit normelor cu caracter general care

disciplinează faza de judecată la care se adaugă unele norme specifice căilor

ordinare de atac, în general sau apelului, în special.

137

Măsurile premergătoare şedinţei de judecată sunt cele comune

judecăţii în oricare din etapele sale. Sunt de observat doar următoarele reguli

specifice: sunt citate numai părţile faţă de care apelul poate produce efecte, iar

martorii sunt citaţi numai dacă se dispune reascultarea lor.

La şedinţa de judecată în apel prezenţa procurorului este obligatorie,

indiferent de obiectul cauzei, iar părţile dobândesc la judecarea în apel denumiri

specifice – cel care a declarat apel poartă numele de apelant, iar cel împotriva

căruia s-a declarat apelul, numele de intimat – fără a-şi pierde însă calităţile

iniţiale de parte.

Judecata propriu-zisă în faţa instanţei de apel se poate desfăşura în două

modalităţi: fără cercetare judecătorească şi cu cercetare judecătorească.

Judecarea apelului fără cercetare judecătorească. Judecata în apel se

face, de regulă, pe baza probelor administrate de prima instanţă şi, eventual, pe

baza unor înscrisuri noi prezentate în faţa instanţei de apel (art.378 al.1). În acest

caz, judecata propriu-zisă a apelului se identifică cu dezbaterea acestuia.

Preşedintele instanţei de judecată va da cuvântul părţilor în următoarea

ordine: apelant, intimat, procuror. Preşedintele poate da cuvântul şi în replică.

Înainte de a se încheia dezbaterile, inculpatului trebuie să i se acorde

ultimul cuvânt.

Judecarea apelului cu cercetare judecătorească. Motivele de apel

formulate şi susţinute în faţa instanţei pot releva necesitatea administrării unor

noi probe sau a readministrării unor probe administrate la prima instanţă. În

aceste situaţii, instanţa de apel poate proceda la efectuarea unei cercetări

judecătoreşti, după punerea în discuţie a utilităţii ei.

După administrarea probelor, se va da cuvântul părţilor pentru dezbateri,

procedura fiind identică cu cea prezentată anterior.

138

Deliberarea instanţei de apel are loc conform reglementărilor comune în

materie. Dacă în cauză au fost declarate mai multe apeluri, instanţa este obligată

să le examineze pe toate şi să se pronunţe asupra lor. Rezultatul deliberării se

consemnează într-o minută care va fi pronunţată în şedinţă publică, potrivit

reglementărilor comune.

5. Soluţiile pe care le poate adopta instanţa de apel

După ce deliberarea a luat sfârşit, instanţa de apel poate pronunţa una din

următoarele soluţii principale: respingerea apelului sau admiterea apelului.

Instanţa de apel respinge apelul şi menţine hotărârea atacată în

următoarele situaţii:

- când apelul este tardiv;

- când apelul este inadmisibil;

- când apelul este nefondat.

Apelul se admite atunci când hotărârea primei instanţe este greşită fie sub

aspectul stabilirii situaţiei de fapt, fie sub aspectul aplicării legii. Admiterea

apelului presupune întotdeauna desfiinţarea hotărârii atacate, în întregime sau în

parte. Admiterea apelului este însoţită întotdeauna de una din următoarele soluţii

subsecvente:

a) se dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost

desfiinţată, atunci când hotărâree a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea

cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal

citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre

această posibilitate, ori pentru că prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei;

b) se dispune rejudecarea de către instanţa competentă, atunci când

prima instanţă a judecat cu încălcarea normelor de competenţă prevăzute sub

sancţiunea nulităţii absolute;

139

c) se pronunţă o nouă hotărâre de către instanţa de apel, în toate

celelalte situaţii în care hotărârea primei instanţe este greşită.

Admiterea apelului poate fi urmată şi de restituirea cauzei la procuror

atunci când instanţa de apel apreciind necesitatea administrării unor noi probe,

consideră că administrarea acestora în faţa ei s-ar putea produce doar cu mare

întârziere.

6. Procedura rejudecării cauzei

Rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii în apel cu trimitere spre

rejudecare se desfăşoară potrivit normelor aplicabile judecăţii în primă instanţă.

Instanţa de rejudecare este obligată, însă, să se conformeze hotărârii instanţei de

apel în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea

apelului.

Secţiunea a III-a

Recursul

1. Noţiune

Recursul este calea ordinară de atac ce se poate îndrepta împotriva

hotărârilor judecătoreşti pronunţate în apel, realizând un al doilea control

judecătoresc al cauzei, preponderent în drept, sau împotriva hotărârilor

pronunţate în primă instanţă, în cauzele nesupuse apelului, realizând un control

judecătoresc integral al cauzei.

În oricare din formele sale, recursul este o cale ordinară de atac,

exercitabilă în orice cauză penală, cu o devoluţie predominant în drept,

140

admisibilă în cazurile prevăzute de lege şi preponderent de reformare.

2. Hotărârile suspuse recursului

Recursul se poate îndrepta împotriva sentinţelor, a deciziilor, şi a

încheierilor.

Potrivit art.3851, pot fi atacate cu recurs:

sentinţele pronunţate de judecătorii în cazul infracţiunilor menţionate

în art.279 alin.2 lit.a), precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;

sentinţele pronunţate de tribunalele militare în cazul infracţţiunilor

menţionate în art.279 alin.2 lit.a) şi al infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei

militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;

sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;

sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie;

deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, tribunalele

militare teritoriale, curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, cu excepţia

deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor;

încheierile date în aceste cazuri, chiar dacă au fost date după

pronunţarea hotărârii, dar numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată, cu

excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Pot fi atacate cu recurs şi încheierile şi sentinţele pentru care este

prevăzută separat calea de atac a recursului.

3. Cazurile de casare

Atunci când recursul urmează apelului, în sensul ca este a doua cale de

atac ordinară ce poate fi exercitată într-o cauză penală, recursul poate fi admis

141

doar dacă şi hotărârea recurată cuprinde anumite erori expres prevăzute de lege

şi numite cazuri de casare.

Cazurile de casare sunt prevăzute expres în art.3859.

Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi

atacată cu apel, nu este limitat la cazurile de casare prevazute în art.3859.

4. Motivarea recursului

Recursul trebuie sa fie motivat. Motivele de recurs se formulează în scris

prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la

instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

În cauzele supuse doar recursului, nu şi apelului, motivele de recurs pot fi

formulate şi oral în ziua judecăţii.

5. Judecata în recurs

Judecata în recurs se desfăşoară potrivit normelor cu caracter general care

disciplinează faza de judecată la care se adaugă unele norme specifice căilor

ordinare de atac, în general sau recursului, în special.

Măsurile premergătoare şedinţei de judecată sunt cele comune judecăţii

în oricare din etapele sale. O măsură pregătitoare, specifică recursului, constă în

posibilitatea de a se dispune întocmirea unui raport cu privire la cauza dedusă

judecăţii de către unul din magistraţii ce vor alcătui completul de judecată.

Raportul trebuie să cuprindă, pe scurt, obiectul procesului, soluţiile

pronunţate de instanţe şi faptele reţinute de ultima instanţă, în măsura în care

sunt necesare soluţionarii recursului, observaţii asupra condiţiilor de

admisibilitate a recursului, precum şi expunerea motivelor de recurs, fără a se

arăta opinia raportorului.

142

Şedinţa de judecată în recurs se desfăşoară conform reglementărilor

comune în materia judecăţii. Părţile dobândesc la judecarea în recurs denumiri

specifice – cel care a declarat recurs poartă numele de recurent, iar cel împotriva

căruia s-a declarat recursul numele de intimat – fără a-şi pierde însă calităţile

iniţiale de parte.

Judecata în recurs constă în dezbaterea motivelor de recurs formulate.

După citirea raportului, când s-a dispus întocmirea acestuia, preşedintele

completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului şi procurorului.

Inculpatul are cel din urmă cuvântul.

Deliberarea instanţei de recurs are loc conform reglementărilor comune în

materie. Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs

invocate de procuror sau de părţi. Rezultatul deliberării se consemnează într-o

minută care va fi pronunţată în şedinţă publică, potrivit reglementărilor comune.

6. Soluţiile la judecata în recurs

După ce deliberarea a luat sfârşit, instanţa de recurs poate pronunţa una

din următoarele soluţii principale: respingerea recursului sau admiterea

recursului.

Instanţa respinge recursul şi menţine hotărârea când recursul este tardiv,

inadmisibil sau nefondat.

Recursul se admite atunci când instanţa de recurs apreciază că cel puţin

unul din cazurile de casare invocate de procuror sau de părţi sau examinate din

oficiu de către instanţă sunt întemeiate. Admiterea recursului conduce

întotdeauna la casarea hotărârii atacate, în întregime sau în parte.

Admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate sunt însoţite întotdeauna

de una din următoarele soluţii subsecvente:

a) se menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis;

143

b) se dispune achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal în

cazurile prevazute în art.10;

c) se dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată în

cazurile când:

- hotărârea atacată este lovită de nulitate absolută (cu excepţia cazului de

incompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă);

- judecarea la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau

care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa

despre această imposibilitate;

- la judecarea cauzei unei părţi i s-a respins în mod nejustificat o cerere de

amânare şi din această cauză nu a putut să-şi facă apărarea;

- prin hotărârea atacată nu a fost rezolvat fondul cauzei.

Trimiterea cauzei spre rejudecare se poate dispune şi pentru administrarea

de probe dar doar dacă instanţa de recurs este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

rejudecarea făcându-se în acest caz de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată

sau, când interesele justiţiei o cer, de către o altă instanţă egală în grad;

d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs în celelalte cazuri decat

cele prevăzute la lit. c).

Admiterea recursului poate fi urmată şi de restituirea cauzei la procuror

pentru completarea urmăririi penale atunci când instanţa de recurs apreciind

necesitatea administrării unor noi probe, consideră că administrarea acestora în

faţa ei s-ar putea produce doar cu mare întârziere.

7. Rejudecarea cauzei după casare

Procedura rejudecării cauzei după casarea hotărârii se desfăşoară după

aceleaşi reguli ca rejudecarea după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel.

144

Bibliografie


p.334-370.

2. Mateuţ, Gheorghiţă. Procedură penală. Partea specială, vol.II, Editura


3. Papadopol, Vasile, Turianu, Corneliu. Apelul penal, Editura Şansa,



penal, Editura Panfilius, Iaşi, 2005, 295-334.

5. Rădescu, Dumitru, Jipa, Cristian. Apelul şi recursul în procesul penal,

Editura Juridică, Bucureşti, 2003, 531p.



7. Theodoru, Grigore. Teoria şi practica recursului penal, Editura Junimea,

Iaşi, 2003, 433p.




Bucureşti, 1996, p.231-314.

145

Capitolul XIV

Căile de atac extraordinare

Secţiunea I-a

Noţiuni generale privind căile de atac extraordinare

Căile de atac extraordinare sunt mijloacele prevăzute de lege prin care pot

fi atacate hotărârile judecătoreşti ce se bucură de autoritate de lucru judecat în

scopul desfiinţării acelor hotărâri care, deşi definitive, nu corespund legii sau

adevărului.

Codul de procedură penală (art.386-4142) reglementează trei căi de atac

extraordinare: contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii.

Modul de reglementare este însă diferit pentru contestaţia în anulare şi revizuire,

pe de o parte, şi recurs în interesul legii, pe de altă parte.

Astfel, recursul în interesul legii nu produce efecte asupra hotărârilor date

cauzelor penale, având doar rolul de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a

legilor penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării, pe când contestaţia

în anulare şi revizuirea pot conduce la desfiinţarea hotărârilor atacate care sunt

nelegale sau netemeinice. Admiterea lor are ca efect readucerea cauzei în ciclul

ordinar al procesului (la judecata în primă instanţă, în apel sau în recurs), urmând

a se pronunţa o nouă hotărâre asupra fondului cauzei.

146

Secţiunea a II-a

Contestaţia în anulare


Contestaţia în anulare este calea de atac extraordinară prin intermediul

căreia se poate asigura soluţionarea legală a unor cauze penale în care instanţele

de recurs au pronunţat hotărâri definitive ce cuprind erori de procedură ori

instanţele au pronunţat mai multe hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă şi

acelaşi făptuitor.

Contestaţia în anulare se caracterizează prin următoarele trăsături:

- este o cale extraordinară de atac;

- este o cale de atac de anulare;

- este o cale de atac de retractare;

- viciile cuprinse în hotărârea atacată sunt, ca regulă, vicii de procedură;

- se îndreaptă, de regulă, numai împotriva hotărârilor pronunţate în

recurs.

2. Cazurile de contestaţie în anulare

Codul de procedură penală a reglementat prin art.386, patru cazuri în care

se poate face contestaţie în anulare:

a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat

cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

147

b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către

instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinta

instanţa despre aceasta împiedicare;

c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a

procesului penal din cele prevăzute în art.10 lit. f-i1, cu privire la care existau

probe în dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive

pentru aceeaşi faptă.

3. Procedura de exercitare a contestaţiei în anulare

Cererea de contestaţie în anulare

Potrivit art.387, contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre

părţi, iar contestaţia pentru motivele prevăzute în art.386 lit.c şi d, şi de procuror.

În cererea de contestaţie în anulare pentru motivele prevăzute în art.386

lit.a-c trebuie să se arate toate cazurile de contestaţie pe care le poate invoca

contestatorul şi toate motivele aduse în sprijinul acestora.

Termenul de introducere

Contestaţia în anulare pentru motivele arătate în art.386 lit. a-c poate fi

introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai tarziu în

10 zile de la începerea executarii, iar de către celelalte părţi în termen de 30 de

zile de la data pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere.

Contestaţia pentru cazul prevăzut în art.386 lit.d poate fi introdusă oricând.

Instanţa competentă

Contestaţia în anulare pentru cazurile prevazute în art.386 lit.a-c se

introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a carei anulare se cere.

Contestaţia pentru cazul prevazut în art.386 lit.d se introduce la instanţa la

care a rămas definitivă ultima hotărâre.

148

4. Procedura de soluţionare a contestaţiei în anulare

Admiterea in principiu

Instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie

prevăzute în art.386 lit.a-c, fără citarea părţilor.

Instanţa constatând că cererea de contestaţie este facută în termenul

prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele

prevazute în art.386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi

care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor

interesate.

Până la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, luând

concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se

cere.

Judecarea contestaţiei în anulare

La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa,

ascultand părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată,

desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de

îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea recursului, sau la

rejudecarea cauzei după casare.

Judecarea contestaţiei prevăzute în art.386 lit.d se face cu citarea părţilor

interesate în cauza în care s-a pronunţat ultima hotărâre. Instanţa, ascultând

părţile şi concluziile procurorului, daca găseşte contestaţia întemeiată,

desfiinţează prin decizie sau, după caz, prin sentinţă, ultima hotărâre sau acea

parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat.

149

Sentinţa dată în contestaţie este supusă apelului, iar decizia dată în apel este

supusă recursului.

Secţiunea a III-a

Revizuirea


Revizuirea este calea de atac extraordinară prin care se îndreaptă erorile de

judecată cu privire la faptele cauzei datorită necunoaşterii de către instanţele care

au pronunţat hotărârea definitivă a unor fapte şi împrejurări în raport de care

aceasta nu corespunde adevărului şi, ca urmare, nici legii.

Hotărârile judecătoreşti pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura

penală cât şi la latura civilă, pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.

Revizuirea se caracterizează prin următoarele trăsături:

- este o cale extraordinară de atac;

- este o cale de atac de anulare;

- este o cale de atac de retractare;

- viciile cuprinse în hotărârea atacată sunt vicii de judecată;

- nu se întemeiază pe o critică a hotărârii atacate ci pe descoperirea unor

situaţii noi care, dacă ar fost cunoscute la data pronunţării hotărârii atacate, ar fi

dus la o altă soluţie.

2. Cazurile de revizuire

Potrivit art.394, revizuirea poate fi cerută când:

150

a) s-au descoperit fapte sau împrejurari ce nu au fost cunoscute de instanţă

la soluţionarea cauzei;

b) un martor, un expert sau un interpret a savârşit infracţiunea de mărturie

mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;

c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a

fost declarat fals;

d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a

efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legatură cu cauza a

cărei revizuire se cere;

e) când două sau mai multe hotărâri judecatoreşti definitive nu se pot

concilia.

Cazul de la lit.a constituie motiv de revizuire, dacă pe baza faptelor sau

împrejurarilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare

a procesului penal ori de condamnare.

Cazurile de la lit.b, c şi d constituie motive de revizuire, dacă au dus la

darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.

În cazul prevazut de lit.e, toate hotărârile care nu se pot concilia sunt

supuse revizuirii.

3. Persoanele care pot cere revizuirea

Revizuirea poate fi cerută de:

a) oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale;

b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea

acestuia.

Procurorul poate din oficiu sa iniţieze procedura revizuirii.

4. Cererea de revizuire

151

Cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă

instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.

Cererea se face în scris, cu arătarea cazului de revizuire pe care se

întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia. Dacă cererea nu

îndeplineşte conditiile impuse de lege, procurorul o va chema pe persoana care a

facut cererea în vederea completării sau precizării acesteia.

5. Termenul de introducere a cererii

Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând,

chiar după executarea pedepsei sau după moartea condamnatului.

Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a

celui faţă de care s-a încetat procesul penal, se poate face în termen de un an.

Revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit o

cauza care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea

procesului penal.

6. Procedura prealabilă a revizuirii

După introducerea cererii de revizuire procurorul ascultă, dacă este cazul,

persoana care solicită revizuirea. În cazul când este necesară efectuarea de

cercetari pentru a verifica temeinicia cererii de revizuire, procurorul dispune

aceasta prin ordonanţă şi cere, dacă este necesar, dosarul cauzei. Termenul de

efectuare a actelor de cercetare este de 2 luni şi curge de la data introducerii

cererii de revizuire.

Dupa efectuarea cercetarilor, procurorul înaintează întregul material

împreună cu concluziile sale instanţei competente.

7. Procedura de judecare a revizuirii

152

Instanţa competentă

Conform art.401, competentă să judece cererea de revizuire este instanţa

care a judecat cauza în primă instanţă. Când temeiul cererii de revizuire constă în

existenţa unor hotărâri ce nu se pot concilia, competenţa se determină potrivit

regulilor din materia prorogării de competenţă.

Masuri premergatoare

La primirea lucrărilor trimise de procuror, preşedintele instanţei fixează

termen de judecată pentru examinarea cererii de revizuire, în vederea admiterii în

principiu, dispunând citarea părţilor interesate.

Când persoana în favoarea sau defavoarea căreia s-a cerut revizuirea se

află în stare de deţinere, chiar într-o altă cauză, preşedintele dispune

încunoştinţarea acestei persoane despre termen şi ia masuri pentru desemnarea

unui apărător din oficiu. Persoana arestată este adusă la judecată.

Admiterea în principiu a cererii de revizuire

Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează

dacă cererea de revizuire este facută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din

probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente

pentru admiterea în principiu. Instanţa poate verifica oricare dintre probele pe

care se întemeiază cererea sau poate, când este necesar, să administreze probe

noi.

Instanţa, în baza celor constatate, dispune, prin încheiere, admiterea în

principiu a cererii de revizuire sau, prin sentinţă, respingerea acesteia.

Rejudecarea

Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se

face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă.

153

Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează

hotărârea în masura în care a fost admisă revizuirea sau hotărârile care nu se pot

concilia şi pronunţă o nouă hotărâre cu privire la fonul cauzei.

Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o

respinge.

Sentinţele instanţei de revizuire sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi

hotărârile la care se referă revizuirea, iar deciziile date în apel sunt supuse

recursului.

8. Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor

Omului

Potrivit art.4081, hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale pot fi supuse revizuirii.

Pot cere revizuirea:

a) persoana al cărei drept a fost încălcat;

b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia;

c) procurorul, din oficiu.

Cererea de revizuire se poate face în termen de un an de la data publicării

hotărârii CEDO în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Procedura judecării cererii de revizuire este cea comună.

154

Secţiunea a IV-a

Recursul în interesul legii

Conform art.4142, recursul în interesul legii are rolul de a asigura

interpretarea si aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală pe intreg

teritoriul ţării, prin adoptarea unor soluţii de către instanţa supremă asupra

chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor

judecătoreşti. Soluţiile date în acest recurs se pronunţă numai în interesul legii,

nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia

părţilor din acele procese.

Recursul în interesul legii poate fi formulat de următoarele persoane:

- de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie;

- de ministrul justiţiei, prin intermediul procurorului general.

Competenţa de a se pronunţa asupra recursului în interesul legii revine

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Deciziile prin care se soluţionează sesizările se

pronunţă de Secţiile Unite şi se aduc la cunoştinţa instanţelor de Ministerul

Justiţiei.

155

Bibliografie1. Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004,

p.371-394 şi 405-406.

2. Mihăescu, Dumitru Valeriu, Rămureanu, Virgil. Căile extraordinare de

atac în procesul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, 397p.


penal, Editura Panfilius, Iaşi, 2005, 335-350.


Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p.448-505 şi 523-525.


All, Bucureşti, 2001, p.462-488 şi 496.


Bucureşti, 1996, p.315-362 şi 375-376.

156

Capitolul XV

Executarea hotărârilor penale

Secţiunea I-a

Dispoziţii generale privind executarea

1. Hotărârile executorii

Conform art.415, hotărârile instanţelor penale devin executorii la data

când au rămas definitive.

Deşi regula este că numai hotărârile definitive sunt executorii, sunt

executorii şi hotărârile nedefinitive atunci când legea dispune aceasta. Asemenea

situaţii de excepţie există însă în afara fazei de executare şi privesc diferite

activităţi de judecată şi nu soluţionarea în fond a cauzei penale.

2. Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe

Conform art. 416, hotărârile primei instanţe rămân definitive:

- la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici

recursului;

- la data expirării termenului de apel, când nu s-a declarat apel în termen şi

când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului;

- la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea

termenului de apel;

157

- la data expirării termenului de recurs în cazul hotărârilor nesupuse apelului

sau dacă apelul a fost respins, atunci când nu s-a declarat recurs în termen ori

recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului;

- la data retragerii recursului, în cazul hotărârilor nesupuse apelului dacă

aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs;

- la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul în cazul

hotărârilor nesupuse apelului.

3. Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel

Conform art.4161, hotărârile instanţei de apel, afară de cele prin care s-a

dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, rămân definitive:

- la data expirării termenului de recurs, când nu s-a declarat recurs în

termen şi atunci când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului;

- la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii instanţei de apel,

daca aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs;

- la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat

împotriva hotărârii instanţei de apel.

4. Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de recurs

Potrivit art.417, hotărârea instanţei de recurs rămâne definitivă la data

pronunţării acesteia dacă nu s-a dispus trimiterea spre rejudecare a cauzei.

5. Instanţa de executare şi procedura în faţa sa

Instanţa de executare este, potrivit art.418, instanţa care a judecat cauza în

primă instanţă, fără deosebire după cum hotărârea a rămas definitivă la prima

instanţă, la instanţa de apel sau la instanţa de recurs.

158

De la această regulă, codul prevede o singură excepţie, în privinţa

hotărârilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca primă instanţă.

Aceste hotărâri vor fi puse în executare nu de Înalta Curte, ci de Tribunalul

municipiului Bucureşti sau Tribunalul Militar Teritorial, după caz.

Punerea efectivă în executare se realizează de unul dintre judecătorii

delegaţi ai instanţei de executare. În cazul în care se ivesc nelămuriri sau

împiedicări la executare, judecătorul delegat poate sesiza instanţa de executare

care are competenţa să se pronunţe asupra acestora.

Procedura în faţa instanţei de executare se supune aceloraşi reglementări

generale privind faza de judecată, cu următoarele precăzări:

- după sesizarea instanţei, preşedintele dispune citarea părţilor interesate şi

ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, în cazurile când legea

impune asistenţa juridică obligatorie;

- condamnatul arestat este adus obligatoriu la judecată;

- participarea procurorului este obligatorie;

- este obligatorie ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor;

- instanţa se pronunţă prin sentinţă.

Secţiunea a II-a

Punerea în executare a hotărârilor

1. Punerea în executare a pedepselor principale (art.420-425)

Punerea în executare a dispoziţiilor penale din hotărâre se face din oficiu

de către instanţa de executare.

Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

159

Pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viată se pun în executare

prin emiterea mandatului de executare de către instanţa de executare. Mandatul

de executare se întocmeşte în trei exemplare.

În vederea aducerea la îndeplinire a mandatului de executare, două

exemplare de pe acesta se trimit, după caz, organului de poliţie, comandantului

locului de deţinere când condamnatul este arestat, sau comandantului unităţii

militare unde face serviciul militar cel condamnat.

Comandantul locului de deţinere, după primirea condamnatului sau după

înmânarea mandatului de executare condamnatului aflat în stare de arest,

consemnează într-un proces-verbal data de la care condamnatul a început

executarea pedepsei. O copie de pe acest proces-verbal se trimite instanţei de

executare.

Punerea în executare a pedepsei închisorii cu executarea la locul de

muncă

Pedeapsa închisorii cu executarea la locul de munca se pune în executare

prin emiterea mandatului de executare. Mandatul se emite de instanţa de

executare şi se întocmeşte in 4 exemplare.

Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare emis, se trimite

cate un exemplar de pe mandat unităţii unde se va executa pedeapsa,

condamnatului şi organului de poliţie din localitatea în care îşi are sediul

unitatea. O copie de pe dispozitivul hotărârii se trimite de instanţa de executare

consiliului local în a cărui raza teritoriala îşi are domiciliul condamnatul.

Punerea în executare a amenzii penale

160

Punerea în executare a amenzii penale are loc numai în măsura în care

condamnatul nu achită de bunăvoie amenda stabilită de către instanţă. Achitarea

amenzii poate avea loc în termen de 3 luni de la rămânerii definitive a hotărârii

de condamnare, iar după achitare, persoana condamnată este obligată, conform

art.425, să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare.

Când cel condamnat se găseşte în imposibilitate de a achita integral

amenda în termenul prevăzut de lege, instanţa de executare, la cererea

condamnatului, poate dispune eşalonarea plaţii amenzii, pe cel mult 2 ani în rate

lunare.

În caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată în termenul de 3 luni sau de

neplată a unei rate, instanţa de executare procedează la punerea în executare a

amenzii comunicând angajatorului sau organului financiar al primăriei un extras

de pe hotărârea de condamnare la pedeapsa amenzii.

2. Punerea în executare a pedepselor complementare (art.426-472)

Interzicerea exerciţiului unor drepturi

Pedeapsa interzicerii exerciţiului unor drepturi se pune în executare prin

trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii,

consiliului local în a cărui raza îşi are domiciliul condamnatul şi organului care

supraveghează exercitarea acestor drepturi.

Degradarea militară

Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către

instanţa de executare a unei copii de pe hotărâre, după caz, comandantului

unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau comandantului centrului

militar în raza căruia domiciliază condamnatul.

3. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă (art.429-4391)

161

Obligarea la tratament medical

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre

definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a

copiei de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul

căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură sau administraţiei

locului de deţinere, dacă persoana este deţinută. Direcţia sanitară judeţeană va

comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat măsura, unitatea sanitară la

care urmează sa i se faca tratament, iar instanţa de executare comunică persoanei

faţă de care s-a luat măsura, că este obligata sa se prezinte de îndată la unitatea

sanitară la care urmează să i se facă tratamentul, atragându-i-se atenţia că în caz

de nerespectare a măsurii luate se va dispune internarea medicală.

Internarea medicală

Măsura de siguranţă a internarii medicale luată printr-o hotărâre definitivă

se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de

pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia

locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură.

Direcţia sanitară este obligată să efectueze internarea, încunoştinţând

despre aceasta instanţa de executare.

Interzicerea unei funcţii sau profesii şi interzicerea de a se afla în

anumite localităţi

Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii şi măsura de

siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se pun în executare prin

comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă la îndeplinire

aceste măsuri şi să supravegheze respectarea lor.

Revocarea acestor măsuri de siguranţă

Persoana cu privire la care s-a luat una din măsurile prezentate anterior

poate cere instanţei în a cărei circumscripţie locuieşte, revocarea măsurii, când

162

temeiurile care au impus luarea acesteia au încetat. Revocarea poate fi cerută şi

de procuror.

Soluţionarea cererii se face cu citarea persoanei cu privire la care este

luată măsura, ascultandu-se şi concluziile apărătorului şi procurorului. Asistenţa

juridică este obligatorie.

Expulzarea

Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura

de siguranţă a expulzarii, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei

închisorii că la data liberării, condamnatul sa fie predat organului de poliţie, care

va proceda la efectuarea expulzării.

Daca măsura expulzarii nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea în

vederea expulzării se face organului de politie, imediat ce hotărârea a rămas

definitivă.

Confiscarea specială

Măsura de siguranţă a confiscării speciale luată prin ordonanţă sau

hotărâre se execută după cum urmează:

a) lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau

valorifica potrivit dispozitiilor legii;

b) când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în

prezenţa, după caz, a procurorului sau judecătorului, întocmindu-se proces-

verbal care se depune la dosarul cauzei.

Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată

Când prin hotărârea de condamnare la pedepasa închisorii s-a luat şi

măsura interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, o

163

copie de pe dispozitivul hotărârii se comunică organului de poliţie în a cărui

circumscripţie se află locuinţa familiei.

4. Punerea în executare a sancţiunilor cu caracter adminsitrativ

În cazul aplicării unei sancţiuni cu caracter administrativ, executarea

mustrării şi a mustrării cu avertisment se efectuează de îndată în şedinţa în care

s-a făcut pronunţarea sau la un termen fixat în acest sens, iar executarea amenzii

se efectuează potrivit dispoziţiilor referitoare la executarea amenzii judiciare.

5. Punerea în executare a amenzii judiciare şi a cheltuielilor judiciare

avansate de stat

Amenda judiciară, precum şi cheltuielile judiciare avansate de stat se pun

în executare de către organul judiciar care a aplicat amenda sau a obligat la plata

cheltuielilor. Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea

parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii judiciare organului care,

potrivit legii, execută amenda penală.

6. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre

Restituirea lucrurilor si valorificarea celor neridicate

Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află

în pastrarea sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de către

judecătorul însărcinat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri persoanelor în

drept. În acest scop, sunt încunoştinţate persoanele cărora urmează sa li se

restituie lucrurile.

Dacă, în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţării, persoanele

chemate nu se prezintă, precum şi atunci când nu se cunosc persoanele cărora ar

trebui sa le fie restituite şi nimeni nu le-a reclamat în termen de 6 luni de la

164

rămânerea definitivă a hotărârii, lucrurile trec în patrimoniul statului. Instanţa

constată aceasta prin încheiere.

Înscrisurile declarate false

Dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals în tot sau în

parte se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat.

Cand înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune

despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile

care conţin falsul.

Despagubirile civile si cheltuielile judiciare

Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despagubirile civile şi la

cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile.

Secţiunea a III-a

Schimbări în executarea unor hotărâri

1. Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei

Asupra revocarii sau anulării suspendării condiţionate a executării

pedepsei sau a suspendării executării pedepsei sub supraveghere se pronunţă, din

oficiu sau la sesizarea procurorului, instanţa care judecă ori a judecat în primă

instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea.

Dacă până la expirarea termenului de încercare nu au fost respectate

obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, partea interesată sau

procurorul sesizează instanţa care a pronunţat în primă instanţă suspendarea, în

vederea revocării suspendării executării pedepsei.

165

2. Revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă

Revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă se dispune,

după caz, de către instanţa de executare sau de către instanţa corespunzatoare în

a cărei circumscripţie se află unitatea unde se execută pedeapsa, ori de către

instanţa care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea

atrage revocarea sau anularea. Sesizarea instanţei se face din oficiu, de către

procuror, de unitate sau de organul de poliţie. În caz de pierdere a capacităţii de

muncă, instanţa poate fi sesizată şi de către cel condamnat.

3. Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă

Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii se dispune,

din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat, de către instanţa de

executare, iar dacă cel condamnat se află în stare de deţinere, de către instanţa

corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.

4. Alte modificări de pedepse

Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a

hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri

definitive, existenţa concursului de infracţiuni, a recidivei sau a unor acte care

intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa

de executare a ultimei hotărâri. Sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea

procurorului sau a celui condamnat.

5. Înlocuirea pedepsei amenzii

Înlocuirea pedepsei amenzii se dispune de instanţa de executare. Sesizarea

instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii, execută

amenda.

166

6. Liberarea condiţionată

Liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută

potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecatoria în a

cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau de către tribunalul militar în a

cărui circumscripţie se află închisoarea militară.

Când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea

liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după

expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu

poate fi mai mare de un an.

Hotărârea instanţei este supusă recursului în termen de 3 zile. Recursul

declarat de procuror este suspensiv de executare.

7. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă

Încetarea executării pedepsei la locul de muncă se dispune de judecătoria

în a cărei circumscripţie se află unitatea unde condamnatul execută pedeapsa.

Procedura de acordare ori de respingere a cererii de încetare este aceeaşi cu cea a

liberării condiţionate.

8. Înlocuirea executării pedepsei pentru militari

Înlocuirea executării pedepsei închisorii cu executarea în închisoare

militară, în cazul condamnaţilor care au devenit militari în termen în cursul

judecăţii la o instanţa civilă, precum şi pentru cei care au devenit militari în

termen dupa rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, se dispune de către

tribunalul militar în a cărui circumscripţie se găseşte unitatea militară din care

face parte cel condamnat, la sesizarea comandantului.

167

9. Reducerea pedepsei pentru militari

Reducerea pedepsei ce se execută în închisoare militară se face la

sesizarea comandantului acelei închisori.

Instanţa competentă sa reducă pedeapsa este tribunalul militar în a cărui

circumscripţie se află închisoarea militară.

Secţiunea a IV-a

Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

Potrivit art.453, executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

poate fi amânată în următoarele cazuri:

a) când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat

suferă de o boala care îl pune în imposibilitate de a executa pedeapsa;

b) când condamnata este gravidă sau are un copil mai mic de un an;

c) când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar

avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează

condamnatul.

Amânarea executării pedepsei se poate acorda numai la cerere. Cererea de

amânare poate fi făcută de procuror, de condamnat, de apărătorul acestuia, de

reprezentantul său legal sau de către soţ, iar în cazul prevăzut la lit.c, şi de către

conducerea unităţii la care lucrează condamnatul.

168

Instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării amânării executării

pedepsei este instanţa de executare. Sentinţa prin care aceasta s-a pronunţat este

supusă apelului în termen de 10 zile.

Secţiunea a V-a

Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

Întreruperea executării pedepsei are aceeaşi raţiune şi poate interveni în

aceleaşi cazuri ca şi amânarea executării pedepsei.

Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este

instanţa de executare sau instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de

deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă,

corespunzătoare în grad instanţei de executare.

Instanţa de executare, administraţia locului de deţinere şi unitatea unde

condamnatul execută pedeapsa ţin evidenşa întreruperilor acordate. Dacă la

expirarea termenului de întrerupere cel condamnat la pedeapsa închisorii nu se

prezintă la locul de deţinere, administraţia trimite de îndată o copie de pe

mandatul de executare organului de poliţie, în vederea executării lui.

Administraţia locului de deţinere sau unitatea comunică instanţei de

executare data la care a reînceput executarea pedepsei.

Secţiunea a VI-a

Înlăturarea sau modificarea pedepsei

169

1. Intervenirea unor legi penale noi

Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege

ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea,

ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori

urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru reducerea sau înlocuirea pedepsei

conform legii penale.

Reducerea sau înlocuirea pedepsei se face din oficiu sau la cererea

procurorului ori a celui condamnat, de către instanţa de executare, iar dacă cel

condamnat se află în executarea pedepsei, de către instanţa corespunzatoare în

grad în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau unitatea unde

condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă.

2. Amnistia şi graţierea

Aplicarea amnistiei, când intervine după rămânerea definitivă a hotărârii,

precum şi aplicarea graţierii, se fac de către un judecător de la instanţa de

executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către un

judecător de la instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de

deţinere sau unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă.

Secţiunea a VII-a

Contestaţia la executare

Contestaţia la executare este un procedeu jurisdicţional de rezolvare a

plângerilor îndreptate împotriva actelor de executare.

170

Potrivit art.461, contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face

în urmatoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută

în hotărârea de condamnare;

c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo

împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere

ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării.

În cazurile prevăzute la lit.a, b şi d contestaţia se face, după caz, la instanţa

de executare, iar în cazul prevăzut la lit.c, la instanţa care a pronunţat hotărârea

ce se execută.

Procedura de rezolvare a contestatiei la executare este cea comună tuturor

procedurilor desfăşurate în faţa instanţei de executare.

Contestaţia privitoare la executarea dispoziţiilor civile ale hotărârii se face,

în cazurile prevăzute în art.461 lit.a şi b, la instanţa de executare, iar în cazul

prevăzut la lit.c, la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută.

Contestaţia împotriva actelor de executare se soluţionează de către instanţa

civilă potrivit legii civile.

Contestaţia contra executării amenzilor judiciare se soluţionează de către

instanţa care le-a pus în executare.

171

Bibliografie


p.407-433.

2. Lupaşcu, Dan. Punerea în executare a pedepselor principale, Editura

Rosetti, Bucureşti, 2003, 172p.








Bucureşti, 1996, p.377-440.

172

Capitolul XVI

Procedurile speciale

Secţiunea I-a

Noţiuni generale privind procedurile speciale

Procedura specială constituie un complex de norme de drept procesual

penal care instituie, pentru anumite cauze penale, o desfăşurare a procesului

penal parţial diferită de procedura obişnuită.

Codul de procedură penală reglementează proceduri speciale de urmărire

şi judecare pentru două categorii de cauze:

- pentru unele infracţiuni flagrante;

- pentru infracţiunile săvârşite de minori.

Procedura specială de urmărire şi judecare a acestor cauze se completează

cu normele de drept comun în materia urmăririi şi judecăţii.

173

Proceduri speciale sunt instituite şi pentru rezolvarea unor aspecte

adiacente raportului juridic procesual principal, cum sunt:

- procedura reabilitării judecătoreşti;

- procedura reparării pagubei materiale sau a daunei în cazul condamnării

pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal;

- procedura în cazul dispariţiei înscrisurilor judiciare.

Secţiunea a II-a

Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante

1. Noţiunea de infracţiune flagrantă

Potrivit art.465 este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul

săvârşirii sau imediat după săvârşire.

Este, de asemenea, considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei faptuitor,

imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vatămată, de martorii oculari

sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu

arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la

infracţiune.

2. Cazurile de aplicare a procedurii speciale

Pentru a fi urmărite şi judecate potrivit procedurii speciale, infracţiunile

flagrante trebuie să îndeplinească, potrivit art.466, cumulativ două condiţii:

174

- pedeapsa prevăzută de lege pentru forma tip a infracţiunii să fie

închisoarea mai mare de un an şi de cel mult 12 ani;

- să fie săvârşite în municipii sau oraşe, în mijloace de transport în comun,

bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gari, chiar dacă nu aparţin unităţilor

teritoriale arătate anterior, ori în orice loc aglomerat.

Procedura specială nu se aplică infracţiunilor săvârşite de minori şi nici

celor pentru care plângerea prealabilă se depune direct la instanţa de judecată.

3. Procedura specială de urmărire

Procedura de urmărire penală începe cu întocmirea procesului verbal de

constatare a infracţiunii flagrante în care se consemnează cele constatate cu

privire la fapta săvârşită, precum şi cele constatate cu privire la fapta săvârşită.

Reţinerea învinuitului este obligatorie şi durează 24 de ore. După luarea

măsurii reţinerii, urmărirea penală se poate finaliza în două moduri după cum

cercetarea penală a fost sau nu finalizată pe perioada reţinerii.

Dacă procurorul apreciază, în cele 24 de ore, că sunt suficiente dovezi

pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, dă rechizitoriu prin care pune în

mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată şi trimite dosarul

instanţei competente.

Dacă efectuarea cercetării penale nu poate fi finalizată în cele 24 de ore de

reţinere, procurorul la sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, poate

solicita judecătorului arestarea învinuitului, care nu poate depăşi 10 zile, acestea

calculându-se de la data expirării ordonanţei de reţinere.

175

Când procurorul dispune trimiterea în judecată, întocmeşte rechizitoriu şi

înaintează de îndată instanţei de judecată dosarul cauzei, cu propunerea de

arestare preventivă a inculpatului.

Dacă procurorul restituie cauza pentru completarea sau refacerea urmăririi

penale, urmărirea se efectuează potrivit procedurii obişnuite.

4. Procedura specială de judecare

Competenţa de judecată în cauzele privitoare la infracţiunile flagrante

prevăzute în art.466 este cea obişnuită.

Preşedintele instanţei fixează termenul de judecată, care nu poate depăşi 5

zile de la data primirii dosarului, dispunând totodată aducerea cu mandat a

martorilor şi a părţii vătămate. Inculpatul este adus la judecată. Celelalte părţi nu

se citează.

Participarea procurorului la judecată este obligatorie.

Înainte de a trece la judecarea cauzei, instanţa verifică dacă în cauză sunt

întrunite condiţiile impuse pentru aplicarea procedurii speciale, în caz contrar,

judecata desfăşurându-se după regulile comune.

Pentru administrarea probelor instanţa poate acorda termene care în total

nu trebuie să depaşească 10 zile.

Instanţa este obligată să se pronunţe asupra cauzei în aceeaşi zi în care s-

au încheiat dezbaterile sau cel mai târziu în următoarele 2 zile. Inculpatul aflat în

stare de deţinere este adus la pronunţare.

Hotărârea trebuie redactată în cel mult 24 de ore.

Termenul de apel şi cel de recurs sunt de 3 zile de la pronunţare, iar

judecarea în apel şi în recurs se face de urgenţă.

176

Secţiunea a III-a

Procedura în cauzele cu infractori minori

1. Condiţii de aplicare a procedurii speciale

Pentru a fi aplicabilă procedura specială reglementată de cod pentru

urmărire şi judecarea infractorilor se cere ca învinuitul sau inculpatul să nu fi

împlinit vârsta de 18 ani, cel puţin până la data sesizării instanţei de judecată.

Dacă împlinirea vârstei majoratului are loc după această dată, ea nu mai produce

efecte cu privire la procedura aplicabilă cauzei.

2. Procedura de urmărire penală

Urmărirea penală faţă de învinuiţii sau inculpaţii minori se face potrivit

regulilor obişnuite cu două deosebiri:

- pentru minorii ce nu au împlinit 16 ani, este obligatorie citarea delegatului

autorităţii tutelare şi a părinţilor (tutore, persoana în îngrijirea căreia se află

minorul) la prezentarea materialului de urmărire penală minorului şi este lăsată

la aprecierea organului de urmărire, citarea acestor persoane la ascultarea şi

confruntarea minorilor;

- este obligatorie efectuarea unei anchete sociale.

3. Ancheta socială

Potrivit art.482, în cauzele cu infractori minori este obligatorie efectuarea

anchetei sociale atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată.

Ancheta socială constă în strângerea de date cu privire la purtarea pe care

minorul o are în mod obişnuit, la starea fizică şi mintală a acestuia, la

antecedentele sale, la condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit, la modul în

177

care parinţii, tutorele sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul îşi

îndeplinesc îndatoririle faţă de acesta şi în general cu privire la orice elemente

care pot servi la luarea unei masuri sau la aplicarea unei sancţiuni faţă de minor.

4. Procedura de judecată

Cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de

competenţă obişnuită, de judecători anume desemnaţi.

Judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un minor se face în

prezenţa acestuia, cu excepţia cazului când minorul s-a sustras de la judecată.

La judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, autoritatea tutelara şi

părinţii, iar dacă este cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori

supravegherea căreia se află minorul, precum şi alte persoane a căror prezenţă

este considerată necesară de către instanţă.

Şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor se desfăşoară separat

de celelalte şedinţe şi nu este publică.

5. Punerea în executare a măsurilor educative

Mustrarea

În cazul când s-a luat faţă de minor măsura educativă a mustrării, aceasta

se execută de îndată, în sedinţa în care s-a pronunţat hotărârea.

Libertatea supravegheată

Când instanţa a luat faţă de minor măsura libertăţii supravegheate, această

măsura se pune în executare chiar în şedinţa în care este pronunţată, dacă

minorul şi persoana sau reprezentantul instituţiei sau unităţii speciale careia i s-a

încredinţat supravegherea sunt de faţă.

Revocarea măsurii libertăţii supravegheate pentru vreuna din cauzele

prevazute în art.108 C.p., cu excepţia cazului când minorul a săvârşit din nou o

178

infracţiune, precum şi înlocuirea libertăţii supravegheate se dispun de instanţa

care a pronunţat această măsură.

Internarea minorului

În cazul în care s-a luat faţă de un minor măsura educativă a internării într-

un centru de reeducare, instanţa poate dispune, prin aceeaşi hotărâre, punerea în

executare de îndată a măsurii luate. Punerea în executare se face prin trimiterea

unei copii de pe hotărâre organului de poliţie de la locul unde se află minorul.

Copia de pe hotărâre se predă centrului de reeducare în care minorul este

internat. Centrul de reeducare comunică instanţei efectuarea internării.

Revocarea măsurilor luate faţă de minor

Revocarea sau menţinerea măsurilor educative, precum şi a măsurii

liberării minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major sau

dintr-un institut medical-educativ, când minorul a săvârşit din nou o infracţiune,

se dispune de instanţa competentă să judece acea infracţiune.

Secţiunea a IV-a

Procedura reabilitării judecătoreşti

1. Cererea de reabilitare

Reabilitarea judecătorească poate fi acordată doar la cerere. Potrivit

art.495, cererea de reabilitare judecătorească se face de condamnat, iar după

179

moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate. Soţul sau rudele apropiate pot

continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului.

La cerere se anexează actele din care reiese ca sunt îndeplinite condiţiile

reabilitării.

2. Judecarea cererii de reabilitare

Competentă să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti este fie instanţa

care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru

care se cere reabilitarea, fie instanţa corespunzatoare în a cărei circumscripţie

domiciliază condamnatul.

Preşedintele instanţei, fixând termenul pentru soluţionarea cererii de

reabilitare, dispune citarea petiţionarului şi a persoanelor a căror ascultare o

consideră că ar fi necesară, ia măsuri pentru aducerea dosarului în care se găseşte

hotărârea de condamnare şi cere o copie de pe fişa cu antecedentele penale ale

condamnatului.

La termenul fixat instanţa ascultă persoanele citate, concluziile

procurorului şi verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru

admiterea reabilitării.

Conform art.497, cererea de reabilitare se respinge pentru neîndeplinirea

condiţiilor de formă în următoarele cazuri:

a) când a fost introdusă înainte de termenul legal;

b) când lipseşte adresa petiţionarului şi acesta nu s-a prezentat la termenul

de înfăţişare;

c) când lipsesc alte menţiuni cerute şi petiţionarul nu a completat cererea

la prima înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completarii.

În cazul prevazut la lit.a, cererea poate fi repetată după împlinirea

termenului legal, iar în celelalte cazuri, oricând.

180

Hotărârea prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă

apelului, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului.

3. Anularea reabilitării

Potrivit art.503, anularea reabilitării se hotarăşte la cererea procurorului,

de catre instanţa care a acordat reabilitarea.

Procedura prevazută pentru soluţionarea cererii de reabilitare se aplică în

mod corespunzător şi pentru soluţionarea cererii de anulare.

Secţiunea a V-a

Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei în cazul condamnării

pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal

1. Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei

Conform art.504, au dreptul la repararea pagubei suferite următorele

persoane:

- persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei

a fost achitată printr-o hotărâre definitivă;

- persoana care a fost supusă unei măsuri preventive în mod nelegal în

cursul procesului penal;

- persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia,

amnistia sau dezincriminarea faptei.

181

2. Felul şi întinderea reparaţiei

Reparaţia este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor

Publice. Reparaţia acordată poate consta în:

- plata unei sume de bani;

- constituirea unei rente viagere;

- încredinţarea persoanei unui institut de asistenţă socială şi medicală, pe

cheltuiala statului.

Pentru persoanele care înainte de privarea de libertate erau încadrate în

muncă, reparaţia constă şi în calcularea perioadei de privare de libertate la

vechimea în muncă stabilită potrivit legii.

3. Acţiunea pentru repararea pagubei

Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită

potrivit art.504, iar după moartea acesteia, poate fi continuată sau pornită de

către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.

Acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii

definitive a hotărârilor judecătoreşti de achitare sau de încetare a procesului

penal ori a ordonanţelor procurorului de scoatere de sub urmărire sau de încetare

a urmăririi penale.

Acţiunea pentru repararea pagubei se adresează tribunalului în a cărui

circumscripţie domiciliază persoana îndreptăţită la reparaţie şi este scutită de

taxă de timbru.

Secţiunea a VI-a

Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare

182

1. Constatarea dispariţiei

În cazul dispariţiei unui dosar judiciar sau a unui înscris care aparţine unui

astfel de dosar, organul de urmărire penală sau preşedintele instanţei la care se

găsea dosarul sau înscrisul întocmeşte un proces-verbal prin care constată

dispariţia şi arată măsurile care s-au luat pentru găsirea lui.

Procedura specială de înlocuire sau reconstituire se desfăşoară pe baza

acestui proces verbal.

2. Obiectul procedurii speciale

Când dosarul sau înscrisul dispărut este reclamat de un interes justificat şi

nu poate fi refăcut potrivit procedurii obişnuite, procurorul, prin ordonanţă, sau

instanţa de judecată, prin încheiere, dispune, după caz, înlocuirea sau

reconstituirea dosarului ori înscrisului disparut.

Încheierea instanţei se dă faără citarea părţilor, afară de cazul când instanţa

consideră necesară chemarea acestora. Încheierea nu este supusă nici unei căi de

atac.

3. Efectuarea procedurii speciale

Înlocuirea sau reconstituirea se efectuează de organul de urmărire penală

ori de instanţa de judecată înaintea căreia cauza se găseşte pendinte, iar în

cauzele definitiv soluţionate, de instanţa la care dosarul se găseşte în conservare.

Înlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci când există copii oficiale de

pe acel înscris. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată ia măsuri

183

pentru obţinerea copiei. Copia obţinută ţine locul înscrisului original până la

găsirea acestuia.

Când nu există o copie oficială de pe înscrisul dispărut, se procedează la

reconstituirea acestuia. Reconstituirea unui dosar se face prin reconstituirea

înscrisurilor pe care le conţinea. Rezultatul reconstituirii se constată, după caz,

prin ordonanţa organului de urmărire penala confirmată de procuror sau prin

hotărârea instanţei dată cu citarea părţilor. Hotărârea de reconstituire este supusă

apelului, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului.

Bibliografie


p.434-469.

2. Crişu, Anastasiu. Drept procesual penal. Proceduri speciale, Editura All

Beck, Bucureşti, 2004, 197p.








Bucureşti, 1996, p.441-482.

184

Cuprins

Capitolul INoţiuni generale privind dreptul procesual penal..................................................................1

Capitolul IIPrincipiile fundamentale ale procesului penal........................................................................6

Capitolul IIIParticipanţii la procesul penal................................................................................................12

Capitolul IVAcţiunile ce se exercită în cadrul procesului penal...............................................................22

Capitolul VCompetenţa în materie penală................................................................................................31

Capitolul VIProbele în procesul penal........................................................................................................40

185

Capitolul VIIMijloacele de probă.................................................................................................................46

Capitolul VIIIMăsurile procesuale.................................................................................................................64

Capitolul IXActele procesuale şi procedurale comune..............................................................................79

Capitolul XUrmărirea penală.....................................................................................................................95

Capitolul XIProcedura plângerii prealabile.............................................................................................112

Capitolul XIIJudecata..................................................................................................................................118

Capitolul XIIICăile de atac ordinare...........................................................................................................131

Capitolul XIVCăile de atac extraordinare...................................................................................................146

Capitolul XVExecutarea hotărârilor penale..............................................................................................157

Capitolul XVIProcedurile speciale...............................................................................................................173

186

Documents

Suport Curs- Procedura Penala