Buletinul Forţelor Navale nr.23 / 2015

ROMÂNIA MINISTERUL AP ĂRĂRII NA ŢIONALE

STATUL MAJOR AL FOR ŢELOR NAVALE

BULETINUL

FORŢELOR NAVALE

NR. 23/2015 – SERIE NOUĂ –

CONSTANŢA – 2015 –

COLEGIUL DE REDAC ŢIE Preşedinte:

Contraamiral de flotilă dr. Constantin CIOROBEA Membri:

Contraamiral de flotilă dr. Gigi-Cristinel UCE Contraamiral de flotilă dr. Dan HĂULICĂ Contraamiral de flotilă Ioan STĂNCIULESCU Contraamiral de flotilă (rez.) prof. univ. dr. ing. Vergil CHIŢAC Comandor Adrian IORDACHE Comandor Victor GÎDIUŢĂ Comandor Marian SĂVULESCU Comandor Victor GUIDEA Comandor Viorel ROMAN Comandor Vasile NECULA Comandor Petrică PÎRVU

Redactor responsabil: Căpitan-comandor Cornel-Marius ABAGIU

Tehnoredactare computerizată: Pcc Elena GÂDEI

Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 206 din 27.05.2004 privind buna

conduită în cercetarea ştiin ţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare

Tehnoredactare realizată la Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale

TIPOGRAFIA DIREC ŢIEI HIDROGRAFICE MARITIME

CONSTANŢA

B. _____ comanda___/2015

______________________________________________________________________________ 1

CUPRINS

TACTIC Ă ŞI ARTĂ OPERATIVĂ

INFLUEN ŢE DE MEDIU ASUPRA ORGANIZ ĂRII ŞI ÎNTREBUIN ŢĂRII FORŢELOR ÎNTRUNITE ÎNTR-O ZON Ă PENINSULARĂ ............................... 3

Comandor Mihai PANAIT

ARMAMENT ŞI TEHNIC Ă NAVAL Ă

SISTEME MODERNE DE ATAC ELECTRONIC ................................................ 9 Locotenent colonel Ştefan GROSU

PROIECTUL RACHETEI DE CROAZIER Ă ANTINAV Ă CVS401 PERSEUS .................................................................................................... 21

Locotenent Sorin PRICOP

STUDII, ANALIZE, CERCET ĂRI

STUDIU PRIVIND INTEGRAREA RADARELOR DE NAVIGA ŢIE ÎN REŢEA .................................................................................................................. 25

Aspirant George CHICOŞ

OPINII

POLIŢIA MILITAR Ă A FORŢELOR NAVALE – ELEMENTUL DE SECURITATE AL AC ŢIUNILOR DE LA LITORAL ......................................... 49

Maior Ciprian COBZARU APĂRAREA UNEI ŢĂRI CU O MARIN Ă DE MICI DIMENSIUNI ................ 55

Locotenent Mădălina DRĂGAN-GHIGALĂU

CULTURĂ, TRADIŢII ŞI ISTORIE NAVAL Ă

NAVELE MARINEI REGALE ROMÂNE DUP Ă 23 AUGUST 1944 ................ 59 Dr. Andreea Maria CROITORU

CENTRUL 39 SCAFANDRI (1976-1990).UN DECENIU ŞI JUMĂTATE DE EXCELENŢĂ ÎN DOMENIUL P ĂTRUNDERII OMULUI SUB AP Ă PARTEA I: CENTRUL 39 SCAFANDRI (1976-1989). EVOLUŢIA CA STRUCTURĂ MILITAR Ă COMPLEXĂ ŞI SPECIALIZAT Ă .......................... 69

Căpitan-comandor dr. ing. Marian TĂNASE O CURSĂ A ÎNARM ĂRILOR APROAPE UITAT Ă ........................................... 87

M.m.p. Marian BOZA

ASPIRANŢII CONDEIULUI

COMANDAN ŢI CARE AU SCHIMBAT R ĂZBOIUL PE MARE –NAVARHUL FORMION ....................................................................................... 101

Aspirant Vlad UNGUREANU

Buletinul For ţelor Navale nr. 23/2015 ____________________________________

2 ______________________________________________________________________________

COMANDAN ŢI CARE AU SCHIMBAT R ĂZBOIUL PE MARE – GEORGE BRYDGES RODNEY ........................................................................... 113

Aspirant Nina NICHIFOR COMANDAN ŢI CARE AU SCHIMBAT R ĂZBOIUL PE MARE – THOMAS COCHRANE ......................................................................................... 117

Aspirant Ionuţ ŞFARC-IFTIMI

______________________________________________________________________________ 3

INFLUEN ŢE DE MEDIU ASUPRA ORGANIZ ĂRII ŞI ÎNTREBUIN ŢĂRII FORŢELOR ÎNTRUNITE ÎNTR-O ZON Ă PENINSULARĂ

Comandor Mihai PANAIT, Locţiitorul şefului de stat major pentru instrucţie, Comandamentul Flotei

MOTTO : „War is not an affair of chance. A great deal of knowledge, study and meditation is necessary to conduct it well.”

(Frederick the Great, 1712-1786)

Abstract Acest studiu prezintă câteva consideraţii despre conceptul ducerii operaţiilor

întrunite, despre importanţa şi influenţa mediului asupra organizării şi întrebuinţării forţelor întrunite într-o zonă specifică şi de complexitate ridicată aşa cum este zona peninsulară dintr-o mare închisă sau semiînchisă. Studiul încearcă să demonstreze şi să valideze o serie de elemente care pot fi analizate în procesul de dezvoltare a scenariilor, astfel încât găsirea optimului necesar şi suficient să stea la baza creării premiselor succesului operaţiei întrunite ofensive sau defensive, în egală măsură.

1. Introducere Importanţa factorilor de mediu în procesul de planificare şi luare a deciziei,

organizării şi ducerii acţiunilor militare este demonstrată de istorie, de marile operaţii întrunite desfăşurate de-a lungul timpului, începând cu anul 490 î.Hr., când regele Darius al Persiei şi-a trimis armatele (peste 20.000 militari de infanterie şi cavalerie îmbarcaţi la bordul a 600 nave) şi continuând cu mai recentele operaţii conduse de SUA (Operation URGENT FURY – Invazia Grenadei din anul 1982, Operation JUST CAUSE – Panama 1989) sau operaţia ofensivă împotriva Serbiei din anul 1989, condusă de NATO (Operation ALLIED FORCE).

În Războiul Crimeii (1853-1856), Marea Britanie şi Franţa au fost capabile să-şi demonstreze superioritatea navală în faţa forţelor ruseşti într-o zonă peninsulară, situată într-o mare închisă sau semiînchisă. Coaliţia a reuşit să transporte, să susţină şi să conducă o structură mare şi complexă de forţe într-un mediu deosebit de neprielnic şi să obţină succesul planificat.

Comandanţii militari au atributul esenţial de conducere a pregătirii, organizării şi luării deciziei în mod constant pe toată durata campaniei. Pe timpul pregătirii şi


4 ______________________________________________________________________________

ducerii operaţiilor întrunite, precum şi pe timpul fazei post conflict, mediul şi influenţa acestuia trebuie analizate cu multă atenţie.

De la Războaiele Napoleoniene, din anul 1815, schimbările tehnologice, dar şi ale societăţii în general, au fost principalii factori în determinarea evoluţiei războaielor la toate nivelurile, dar, în special, la nivelul operaţiilor întrunite.

Viitorii lideri militari nu trebuie să aibă o viziune limitată la nivel tactic sau la nivelul performanţelor atinse pe timp de pace. Pentru a conduce cu succes, ei trebuie să posede o abordare cuprinzătoare asupra fenomenului luptei şi în acest context, să dea importanţa cuvenită influenţelor de mediu asupra organizării şi întrebuinţării forţelor întrunite.

2. Analiza contextului dezvoltării doctrinare a operaţiilor întrunite În conformitate cu Doctrina Armatei României: „La nivel operativ, în cadrul

unei Zone de Operaţii Întrunite desemnate, forţele întrunite sunt dislocate şi angajate în conformitate cu planul de campanie/operaţii şi obiectivele militare stabilite la acest nivel, pentru realizarea stării finale dorite. În mod normal, acest lucru implică operaţii executate prin acţiuni simultane sau secvenţiale ale forţelor alocate.”

Pentru analiza desfăşurării operaţiei întrunite într-o zonă peninsulară situată într-o mare închisă şi pentru îndeplinirea obiectivelor strategice nu va fi necesară întotdeauna dislocarea unei forţe considerabile, puternic echipată.

De asemenea, respectarea principiilor de bază ale desfăşurării operaţiilor întrunite: definirea obiectivelor, unitatea de efort, susţinerea, concentrarea efortului, economia de forţe, flexibilitatea, iniţiativa, menţinerea moralului, surprinderea adversarului, evitarea surprinderii forţelor proprii, simplitatea, eficienţa, protecţia mediului şi a valorilor culturale sunt esenţiale şi în strânsă legătură cu analiza factorilor de mediu.

Din punct de vedere juridic, legislaţia internaţională stabileşte un set de reguli necesar a fi respectate în acelaşi timp. Pentru mările închise, Convenţia de la Montreaux şi Convenţia de la Montego Bay stabilesc distinct regimul strâmtorilor, dreptul de tranzit şi de staţionare al navelor militare, regimul juridic al apelor teritoriale, zona contiguă, dar şi zona economică exclusivă. De exemplu, pentru Strâmtorile Bosfor şi Dardanele tranzitul navelor militare care nu aparţin statelor riverane Mării Negre, nu pot depăşi un tonaj de 10.000 tdw şi nu pot staţiona o perioadă mai mare de 21 zile în această mare.

Toate aceste reguli şi principii sunt, de asemenea, analizate atunci când elaborăm designul operaţional pentru întrebuinţarea forţelor întrunite într-o zonă peninsulară situată într-o mare închisă sau semiînchisă.

Conceptele doctrinare sunt diverse, pornind de la cea americană la cea rusă sau la cea NATO, ele evoluând odată cu desfăşurarea războaielor sau campaniilor de-a lungul timpului. Conceptele au început în era războaielor greco-romane cu dominaţia flotei şi suportul acesteia pentru armatele de uscat. Totuşi, în ultimii 200 ani, cooperarea între marină, forţele terestre şi aviaţie a crescut considerabil, devenind tot mai interdependentă, şi odată cu dezvoltarea aviaţiei, preluarea de către această armă a rolului decisiv în câştigarea războaielor sau cel puţin a operaţiilor întrunite.

________________________________________________ Tactică şi artă operativă

______________________________________________________________________________ 5

3. Influenţe de mediu asupra organizării şi întrebuin ţării for ţelor întrunite într-o zonă peninsulară

În era modernă, majoritatea campaniilor a implicat toate cele trei categorii de

forţe. În campaniile din Afganistan din perioada 2001-2002 şi Irak din anul 2003, nivelul de integrare al celor trei categorii de forţe a fost deosebit de ridicat şi în consecinţă, perioada conflictului a fost scurtă. În contrast, campania NATO din Kosovo, din anul 1999, a folosit, în general, forţe terestre şi aeriene şi foarte puţin forţe navale, iar durata conflictului a fost de 78 zile.

Din această perspectivă, dar nu numai, zilnic, pe timpul ducerii luptei sau desfăşurării operaţiei întrunite în apărare sau ofensivă, comandanţii şi statele majore trebuie să rezolve probleme simple, de rutină, dar şi complexe. Pentru a veni în sprijinul procesului de pregătire, organizare şi luarea deciziei, aceştia trebuie să folosească toate instrumentele pentru analiza detaliată a factorilor de mediu, astfel încât să aducă în analiză acele elemente primordiale necesare adoptării soluţiilor optime.

Primul pas în acest proces este reprezentat de definirea mediului operaţional în care sunt incluse caracteristicile geografice şi nongeografice. Dimensiunile geografice şi nongeografice ale mediului de luptă, în cazul de faţă – O ZONĂ PENINSULARĂ într-o MARE ÎNCHISĂ sau SEMIÎNCHISĂ – sunt importante să fie analizate din perspectiva a trei elemente principale:

- identificarea Zonei de Operaţii şi a Zonei de Interes (care o include pe prima);

- determinarea caracteristicilor semnificative ale mediului înconjurător – spaţiu, timp, forţe şi interacţiunea acestora;

- evaluarea bazei de date existente şi stabilirea priorităţilor. Descrierea, identificarea şi analizarea efectelor mediului asupra ducerii

acţiunilor de luptă reprezintă cel de-al doilea pas al procesului. Scopul acestui pas este acela de a determina efectele asupra desfăşurării operaţiei întrunite, atât pentru forţele proprii, dar în egală măsură şi pentru inamic. Identificarea şi ulterior analiza tuturor dimensiunilor zonei (terestre, maritime, aeriene, spaţiul electromagnetic, cibernetic, dar şi dimensiunea factorului uman) este necesară şi obligatorie.

Din punct de vedere al analizei factorului spaţiu – a mediului operaţional – desfăşurarea operaţiilor întrunite într-o zonă peninsulară trebuie să fie abordată comprehensiv pentru că sunt influenţate, atât pregătirea, planificarea, dar şi desfăşurarea operaţiilor ofensive sau defensive, în egală măsură pentru forţele proprii şi cele inamice.

Condiţiile meteorologice (vremea) reprezintă un element de îngrijorare constant pentru comandanţii de nivel tactic, în timp ce clima este atent studiată de comandanţii de la nivel operaţional şi strategic.

Dimensiunea terestră este concretizată de analiza terenului şi constă în evaluarea aspectelor militare ale câmpului de luptă şi determinarea efectelor acestuia asupra acţiunilor inamicului şi forţelor proprii. Cele mai importante aspecte ale câmpului de luptă într-o zonă peninsulară situată în mare închisă sau semiînchisă sunt

Buletinul Forţelor Navale nr. 23/2015 ____________________________________

6 ______________________________________________________________________________

reprezentate de posibilităţile de observare şi câmpurile de foc, acoperirea aeriană, obstacolele, punctele cheie sau trecerile cheie şi nu în ultimul rând, căile de comunicaţii.

Dimensiunea maritimă analizează aspectele cheie ale mediului maritim. Acestea includ spaţiul de manevră, punctele obligatorii de trecere, porturile şi zonele de ancoraj, aeroporturile şi bazele navale, rutele comerciale, caracteristicile hidrografice şi topografice ale fundului mării şi litoralului peninsular, dar şi a Zonei de Interes şi în sens mai larg al mării respective datorită specificităţii acestei mări închise sau semiînchise.

Dimensiunea aeriană include analiza factorilor de mediu care pot afecta operaţiile aeriene pentru forţele proprii şi pentru inamic. Infrastructura inamicului din Zona Peninsulară, dar şi din zona de proximitate de unde poate susţine lupta, operaţia ofensivă sau defensivă trebuie analizată cu atenţie. Această analiză cere a fi luată în considerare, nu numai din punct de vedere al terenului şi condiţiilor de vreme, dar şi al problemelor de spaţiu aerian.

Dimensiunea electromagnetică, cibernetică, a factorului uman sunt analizate, în egală măsură, în funcţie de amploarea operaţiilor.

Din punct de vedere al geografiei militare, mediul fizic include o serie de parametri care influenţează capabilităţile de luptă şi execuţia operaţiilor întrunite ofensive sau defensive şi le vom analiza secvenţial.

1. Zona de Operaţii – suprafaţa totală delimitată în kilometri pătraţi, unde este planificată desfăşurarea operaţiei întrunite, de o anumită lungime şi lăţime şi cu graniţe geografice terestre, maritime sau fluviale.

2. Poziţia – terestră şi maritimă pentru zona peninsulară, determinată de coordonatele geografice.

3. Distanţele – distanţele de la bazele proprii la Zona de Operaţii Întrunită, distanţele între Zona de Operaţii Întrunită şi raioanele de concentrare, precum şi distanţele între diferitele obiective ale inamicului.

4. Caracteristicile terenului – teren arabil, culturi permanente, culturi irigate, dealuri, câmpii sau lanţuri muntoase, zone de deltă, mlăştinoase, canale naturale sau artificiale. În acest context, nivelul de înclinare al terenului trebuie determinat şi analizat detaliat (scăzut, moderat şi ridicat) sau nivelul de acoperire cu vegetaţie (de la neglijabil la dens). Terenul deşertic, alpin, artic sau jungla sunt alte astfel de detalii necesar a fi analizate. Din perspectiva maritimă, adâncimile mării sunt analizate în funcţie de caracteristicile navelor forţelor proprii pentru debarcare, din perspectiva pericolului inamic concretizat în posibilităţile de luptă antisubmarin, dar şi în cel al minelor instalate pentru apărare.

5. Calitatea aerului – poluarea apei, aerului, terenului şi posibilele pericole, cum ar fi analiza zonei din punct de vedere seismic. Temperatura aerului este, de asemenea, un element care se ia în calcul pentru pregătirea şi ducerea operaţiilor.

6. Topografia – determinarea caracteristicilor principale ale reliefului, formelor de câmpie, deal, munte sau deşert care influenţează dislocarea şi redislocarea forţelor proprii sau ale inamicului.

________________________________________________ Tactică şi artă operativă

______________________________________________________________________________ 7

7. Vegetaţia – determinarea caracteristicilor principale ale formelor de vegetaţie care influenţează dislocarea şi redislocarea forţelor proprii sau ale inamicului.

8. Hidrografia sau oceanografia – mărimea zonei peninsulare, a zonei maritime, zona costieră, forma ţărmului, zonele care permit debarcarea şi dimensiunile acestora, insulele, arhipelagurile, deltele, strâmtorile, trecerile înguste, topografia fundului mării, adâncimile apei, salinitatea, transparenţa apei, curenţii marini, mărimea valurilor, periodicitatea mareelor, estuare, râuri şi fluvii, lacurile şi canalele naturale sau artificiale, toate acestea sunt elemente care influenţează întrebuinţarea forţelor întrunite în operaţie.

9. Clima – temperată, rece, arctică, tropicală sau subtropicală, schimbarea sezoanelor, durata zilei, răsăritul şi apusul soarelui, crepusculul, acoperirea norilor, ceaţa, vizibilitatea, precipitaţiile, nivelul mării (gradul mai mare de 5 nu permite desfăşurarea în siguranţă a operaţiei de debarcare), temperatura apei, fenomenele extreme, umiditatea şi efectul acestora asupra echipamentelor şi armamentului, ninsorile, îngheţul sau furtunile de nisip, sunt elemente esenţiale în orice analiză detaliată.

4. Concluzii analitice şi recomandări Importanţa factorilor de mediu, a influenţei acestora în procesul de planificare

şi luare a deciziei, organizării şi ducerii acţiunilor militare, a întrebuinţării forţelor întrunite într-o zonă peninsulară situată într-o mare închisă sau semiînchisă este demonstrată în analiza prezentată, dar mai ales prin lecţiile învăţate rezultate în urma desfăşurării campaniilor din ultimii ani ai epocii războaielor moderne sau conflictelor din ultima perioadă. În strânsă legătură cu factorii de mediu sunt analizate factorul timp şi ulterior determinarea structurii de forţe şi organizarea acestora.

Factorul timp este, de asemenea, analizat din punct de vedere al relaţiei cheie TIMP-SPAŢIU pentru forţele proprii şi ale inamicului.

Determinarea structurii de forţe şi organizarea acestora se realizează prin analiza matricei de sincronizare şi de determinare a soluţiilor optime, pe baza elementelor prezentate mai sus, a influenţelor de mediu asupra întrebuinţării forţelor întrunite asupra elementelor tangibile (echipamente, cantitatea forţelor, calitatea acestora, capabilităţile, mobilitatea, logistica, rezerva de forţe, organizarea forţelor, puterea de luptă) şi intangibile (moralul, disciplina, antrenamentul, leadershipul, doctrina, dorinţa de a lupta, suportul public, alianţele şi coaliţiile).

Operaţiile întrunite pot fi parte integrantă a campaniilor maritime sau terestre. În situaţia de faţă, întrebuinţarea forţelor întrunite într-o zonă peninsulară aflată

în mare închisă, rolul de a interconecta foarte strâns toate cele trei categorii de forţe trebuie atribuit Forţelor Navale.

Desfăşurarea operaţiilor întrunite într-o zonă peninsulară oferă multe avantaje, dar şi o serie de dezavantaje.

Buletinul Forţelor Navale nr. 23/2015 ____________________________________

8 ______________________________________________________________________________

Probabil, cel mai important avantaj este acela că sunt implicate toate cele trei categorii de forţe, şi astfel, comandanţii din teatru beneficiază de capabilităţi deosebite, care nu ar fi putut fi oferite în situaţia acţiunii independente.

Complementaritatea categoriilor de forţe este un avantaj care trebuie exploatat cu oportunitate şi inteligenţă pentru obţinerea succesului. Unul dintre dezavantajele majore în acelaşi timp este acela că doctrine diferite, proceduri diferite de acţiune sau diferite concepţii de suport logistic trebuie armonizate, uneori în timp relativ scurt.

Întrebuinţarea tuturor celor trei categorii de forţe într-o operaţie ofensivă sau defensivă într-o zonă peninsulară este de departe cea mai eficientă soluţie, dar şi cea mai complicată.

Pentru operaţiile viitoare de acest gen este esenţial ca procesul de integrare la nivelul capabilităţilor, dar şi al planificării, pregătirii şi ducerii acţiunilor de luptă să se realizeze încă din timp de pace.

Bibliografie 1. Doctrina Armatei României. Bucureşti: 2012. 2. F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale. Bucureşti: 2010. 3. Col. prof. univ. dr. CALOPĂREANU, Gheorghe. Fizionomia Operaţiilor

Întrunite – Cursul Operaţii Întrunite. Note de curs. Universitatea Naţională de Apărare, Bucureşti: 2014.

4. VEGO, N. Milan. Joint Operational Warfare, Theory and Practice. Newport, Rhode Island, Naval War College: 2007.

5. Naval War College, Joint Operation Planning Process (JOPP) Workbook, JMO Department, 2008.

______________________________________________________________________________ 9

SISTEME MODERNE DE ATAC ELECTRONIC

Locotenent colonel Ştefan GROSU

1. Introducere

Dezvoltarea concepţiilor de desfăşurare a unui război care previzionează orientarea preocupărilor către aspecte cu un pronunţat caracter ştiinţific, dintre care câştigarea superiorităţii informaţionale şi electronice asupra adversarului, ocupă un loc aparte. Specialiştii militari au confirmat că superioritatea în domeniul mijloacelor electronice, în general, a utilizării spectrului electromagnetic, în special, determină obţinerea şi menţinerea supremaţiei militare.

Războiul electronic este parte inalienabilă a unei acţiuni militare. Importanţa forţelor şi mijloacelor de război electronic, întrebuinţate în conflictele armate, creşte permanent datorită rolului deosebit al mijloacelor electronice în amplificarea posibilităţilor de luptă ale trupelor. Acest fapt atrage după sine lărgirea permanentă a arsenalului de măsuri tehnico-organizatorice, care determină eficienţa întrebuinţării mijloacelor electronice în timpul acţiunilor de luptă. Ca urmare a acestor mutaţii permanente şi profunde, conţinutul, structura, cerinţele, principiile, formele, procedeele şi efectul acţiunilor de război electronic, mai ales în ultimele decenii, s-au schimbat mult.

Atât forţele militare, cât şi populaţia civilă utilizează spectrul electromagnetic pentru comunicaţii, navigaţie, culegere, procesare şi stocare de informaţii şi raportare. În acelaşi timp, forţele militare folosesc spectrul electromagnetic pentru detectarea şi identificarea forţelor inamice, pentru realizarea operaţiunilor de comunicaţii, supraveghere şi comanda/controlul sistemelor de arme.

Operaţiunile militare de succes depind acum, în mare măsură, de controlul în mediul electromagnetic.

În timpul unui conflict, toţi comandanţii încearcă să se impună în mediul electromagnetic prin îngreunarea, întreruperea funcţionării, dezinformarea, distrugerea sau interzicerea capabilităţilor de comandă-control şi de luptă ale adversarului. Toate acestea se subsumează războiului electronic, parte importantă a arsenalului avut la dispoziţie de un comandant. Ca parte a operaţiunilor informaţionale, războiul electronic se integrează în planificarea şi execuţia operaţiunilor militare.

Lucrarea are în intenţie prezentarea unor mijloace moderne destinate bruiajului electronic.


10 _____________________________________________________________________________

2. Atacul electronic – componentă a războiului electronic

Războiul electronic este acţiunea militară desfăşurată în scopul cunoaşterii situaţiei şi obţinerii de efecte ofensive şi defensive, pe baza exploatării energiei electromagnetice. Este folosit pentru atacarea adversarului, apărarea forţelor proprii, controlul şi modelarea mediului electromagnetic şi contribuie la managementul spectrului electromagnetic.

Acţiunile de război electronic prin care se realizează efecte în mediul electromagnetic şi se asigură sprijinul operaţional sunt:

- supravegherea electronică (Electronic Surveillance/ES) – reprezintă acţiunea de exploatare a energiei electromagnetice în scopul cunoaşterii situaţiei electromagnetice şi culegerii de informaţii;

- atacul electronic (Electronic Atack/EA) – reprezintă acţiunea de utilizare a energiei electromagnetice în scopuri ofensive şi este folosit pentru îngreunarea, întreruperea funcţionării, dezinformarea, distrugerea sau interzicerea capabilităţilor de comandă-control şi de luptă ale adversarului şi pentru diminuarea posibilităţilor acestuia de a modela sau exploata mediul electromagnetic. Atacul electronic, include atât utilizarea mijloacelor de bruiaj electronic şi a armelor cu energie dirijată, cât şi a rachetelor dirijate pe fascicul de energie electromagnetică – rachetele anti-radiolocaţie;

- apărarea electronică (Electronic Defence/ED) – reprezintă acţiunea de utilizare a energiei electromagnetice în scopul asigurării protecţiei forţelor şi capabilităţilor de luptă proprii/aliate şi folosirii eficiente de către acestea a spectrului electromagnetic.

Pentru obţinerea efectelor stabilite, acţiunile de război electronic se realizează prin aplicarea/utilizarea măsurilor de război electronic.

Măsurile de război electronic au un caracter preponderent tehnic şi sunt axate pe mecanismele/activităţile prin care se realizează acţiunile de război electronic.

Măsurile de război electronic sunt următoarele: - măsurile de sprijin electronic (Electronic Support Measures/ESM); - măsurile de protecţie electronică (Electronic Protective Measures/EPM); - contramăsurile electronice (Electronic Counter Measures/ECM). Contramăsurile electronice/ECM reprezintă componenta războiului electronic

care cuprinde activităţile de reducere sau interzicere a folosirii eficiente a spaţiului electromagnetic de către adversar prin folosirea energiei electromagnetice.

Contramăsurile electronice cuprind: - bruiajul electronic; - dezinformarea electronică; - neutralizarea electronică. Bruiajul electronic reprezintă radiaţia intenţionată, re-radiaţia sau reflexia

energiei electromagnetice, executată în scopul de a reduce eficienţa/interzice funcţionarea mijloacelor/sistemelor electronice de luptă ale adversarului.

____________________________________________ Armament şi tehnică navală

_____________________________________________________________________________ 11

Bruiajul electronic poate fi privit din mai multe puncte de vedere. Astfel, pot fi luate în considerare mai multe clasificări1.

1. După efectul acţiunii , bruiajul electronic al comunicaţiilor poate fi: - bruiaj de neutralizare – realizează acoperirea semnalelor utile în receptorul

sistemului electronic ţintă, fiind eficient când puterea semnalului de bruiaj este mai mare decât aceea a semnalului util;

- bruiaj de mascare – distorsionează structura semnalelor recepţionate, îngreunează (sau exclude complet) posibilitatea separării semnalelor utile în receptor şi micşorează precizia măsurării caracteristicilor semnalelor;

- bruiaj de imitare – serveşte pentru producerea de informaţii false în receptoarele ţintă inamice.

2. După lărgimea spectrului ocupat de semnalul de bruiaj electronic, acesta poate fi:

- bruiaj electronic ochit (spot, focalizat); - bruiaj electronic multispot – implică bruiajul electronic simultan a mai

multor frecvenţe; - bruiaj electronic glisant (sweep) – realizează o trecere printr-o gamă

succesivă de frecvenţe, apoi se repetă procesul continuu. Toate frecvenţele din gamă sunt bruiate. Frecvenţele comunicaţiilor proprii (amice) pot fi afectate doar dacă nu sunt protejate prin lista de frecvenţe restricţionate (Restricted Frequency List/RFL);

- bruiaj electronic de baraj; - bruiaj electronic prin multiplexare în timp (cu salt în frecvenţă). 3. După caracterul semnalelor de bruiaj electronic întrebuinţate, acesta poate

fi: - nemodulat; - modulat; - modulat continuu (în ton); - modulat în impuls; - cu oscilaţii armonice; - cu zgomot.

3. Sisteme moderne de atac electronic

Sistemele moderne de atac electronic sunt următoarele: - sistemul de bruiaj semnale de comunicaţii CICADA-C ; - sistemul mobil de bruiaj automat V/UHF-AJAS; - sistemul de bruiaj electronic de comunicaţii VHF/UHF – GRJ8000; - sistemul de ECM pentru comunicaţii TALOS .

1 Cdor prof. univ. dr. TOPOR, Sorin. Război Electronic. Note de curs. UN.Ap., 2010, pp. 56-62.


12 _____________________________________________________________________________

3.1. Sistemul de bruiaj semnale de comunicaţii CICADA-C 3.1.1. Prezentare generală Familia de sisteme mobile de bruiaj semnale de comunicaţii CICADA-C

dispune de echipamente de bruiaj cu răspuns automat, proiectate să opereze cu puteri mari de emisie orientate împotriva reţelelor de comunicaţii din benzile H/V/UHF.

Ţintele tipice ECM sunt legăturile tactice de date şi voce şi legăturile de date folosite pentru comanda şi controlul forţelor din zona înaintată de acţiune.

Familia de sisteme CICADA C oferă facilităţi cum ar fi: - gama extinsă de frecvenţe de lucru; - moduri de bruiaj dedicate pentru semnale cu spectru distribuit, telefonie

mobilă, sisteme de navigaţie prin satelit etc.; - capabilităţi ELINT/ESM. Cel mai important aspect privind concepţia acestor sisteme este schimbarea

extrem de rapidă a frecvenţei de lucru ce permite o reacţie rapidă la modificările ameninţărilor şi eficacitate deosebită a bruiajului asupra ţintelor multiple.

Din punct de vedere tactic, astfel de capacităţi sunt esenţiale pentru sistemele moderne de bruiaj.

Sistemele de bruiaj pot fi, atât fixe, cât şi mobile, permiţând o amplasare optimă şi oferă diferite moduri de lucru, cum ar fi bruiajul multicanal sau automat, folosind multiplexarea prin divizarea timpului/TDM sau prin bruiajul monocanal, ca răspuns. Se utilizează antene cu câştig mare ce maximizează puterea câmpului de bruiaj produs la receptorul ţintei.

Sistemul de bruiaj poate fi controlat local, de un operator sau de la distanţă, de la un centru de operaţii de război electronic/EWOC. Modul de control de la distanţă permite EWOC să selecteze amplasamentul potrivit pentru sistemul de bruiaj şi să reacţioneze rapid la priorităţile comenzii tactice. Dacă sistemul de bruiaj acţionează independent, operatorul poate îndeplini sarcini de interceptare şi monitorizare, folosind mijloace de supraveghere electronică încorporate. Partea de recepţie a sistemului de bruiaj are funcţiunile complete ale unui receptor de supraveghere electronică, incluzând toate tipurile de modulaţie necesare (FM, FSK, AM, SSB, CW), lăţimi de bandă de recepţie selectabile şi caracteristici, precum baleiajul memoriei, baleiajul frecvenţei, şi lock-out al frecvenţei.

Sistemul de bruiaj semnale de

comunicaţii CICADA-C


_____________________________________________________________________________ 13

3.1.2. Caracteristici funcţionale Caracteristicile funcţionale ale sistemul de bruiaj semnale de comunicaţii

CICADA-C sunt următoarele: - performanţă optimă, prin corelarea sensibilităţii receptorului cu gama de

bruiaj; - secvenţe de bruiaj corelate automat de calculator; - interfaţa om-maşină ergonomică, în concordanţă cu standardele

WINDOWS. Capabilităţile de atac electronic ale sistemul de bruiaj semnale de

comunicaţii CICADA-C. Sistemul oferă multiple capabilităţi de bruiaj: - bruiaj preselectat:

• până la 16 frecvenţe, predefinite într-o ordine de priorităţi, simultan multiplexate extrem de rapid, prin diviziunea timpului;

• capacitate de supervizare ce asigură că bruiajul este activ numai când semnalul ţintă este activ.

- bruiaj în bandă: • iniţiat de operator sau iniţiat automat de semnalul ţintă; • într-o singură bandă; • multibandă.

- bruiaj de atac: monitorizarea unui singur canal de frecvenţă, bruiajul efectuându-se imediat după ce semnalul ţintă este recepţionat.

- bruiajul manual: bruierea unui singur canal iniţiat manual de către operator. - bruiajul de imitare:

• cu un număr de semnale de înşelare interne şi externe ale sistemului; • playback al semnalelor ce urmează a fi bruiate.

Capabilităţile de supraveghere electronică ale sistemul de bruiaj semnale de comunicaţii CICADA-C. Sistemul asigură următoarele posibilităţi:

- baleiaj rapid al frecvenţelor: în benzi de frecvenţă selectabile, până la întreaga bandă de lucru.

- baleiaj al memoriei: • monitorizare automată până la 1.000 locaţii (frecvenţe); • monitorizare cu afişare a spectrului semnalului; • semnalul ţintă şi semnalul de bruiaj pot fi afişate simultan, în scopul

optimizării semnalului de bruiaj. 3.1.3. Capabilităţi complementare Capabilităţile complementare ale sistemul de bruiaj semnale de comunicaţii

CICADA-C sunt următoarele: - recunoaşterea automată a tipului de modulaţie a semnalului ţintă; - BITE corespunzător pentru a monitoriza starea sistemului şi a subsistemelor

avariate; - control de la distanţă prin legătură cablu sau radio, fără întreruperea

bruiajului;


14 _____________________________________________________________________________

- raport ES şi EA memorat local şi/sau trimis către EWOC prin legătura la distanţă;

- instrument de planificare a misiunii, în scopul prevederii eficienţei bruiajului.

În funcţie de misiunile primite şi de cerinţele de amplasare, echipamentul poate fi instalat pe poziţii fixe sau pe mijloace de transport mobile.

3.2. Sistemul mobil de bruiaj automat V/UHF – AJAS 3.2.1. Prezentare generală Sistemul mobil de bruiaj automat AJAS al comunicaţiilor acţionează în banda

de frecvenţe VHF/UHF pentru detecţia, analiza canalelor de comunicaţii ale inamicului şi de aplicarea unui bruiaj eficient pe canalele alese manual sau automat. Ţintele obişnuite ale AJAS sunt legăturile tactice de date şi voce: sol-aer, aer-aer sau sol-sol. Aceste comunicaţii sunt, de obicei, folosite pentru comanda şi controlul forţelor în războiul modern. Caracteristicile principale ale sistemului AJAS constau în scanarea deosebit de rapidă, detecţie, clasificare şi găsire a direcţiei semnalului, schimbarea foarte rapidă a frecvenţei sursei de emisie, puterea foarte mare a amplificatoarelor (solid-state).

Sistemul AJAS este instalat pe o platformă mobilă, constând dintr-un container cu dimensiuni standard, grup electrogen, instalate pe un şasiu de camion 4x4 de 5 t, asigurându-se astfel o mare mobilitate şi o amplasare rapidă în zona de conflict. Sistemul AJAS necesită un timp de instalare de 15 minute de către doi operatori antrenaţi.

Sistemul AJAS permite diferite moduri de bruiaj: bruiaj multiplexat cu divizare a timpului, bruiaj simultan multi-canal, bruiaj de baraj de bandă largă, bruiaj de răspuns. Sunt disponibile modulaţii speciale pentru bruierea emiţătoarelor cu salt de frecvenţă.

Sistemul AJAS este compus din trei staţii mobile, fiecare putând fi folosită ca centru de comandă-control.

Comunicaţiile dintre staţii se fac prin echipament tip WLAN sau opţional, pe linii telefonice analogice. Sistemul AJAS poate fi controlat local, de către operator sau de la distanţă, printr-un dispozitiv de comandă, distanţa maximă fiind, în mod standard de 200 m.

În varianta standard, sistemul AJAS necesită un timp de instalare/strângere de 15 minute pentru fiecare sistem, cu un echipaj de două persoane: comandant şi operator. Cabina de conducere oferă locuri pentru maxim trei persoane.

Sistemul mobil de bruiaj automat V/UHF – AJAS


_____________________________________________________________________________ 15

Sistemul de aer condiţionat este instalat pe acoperişul containerului, asigurând temperatura optimă pentru operator şi echipamente.

3.2.2. Caracteristici tehnico-tactice: Caracteristicile tehnico-tactice ale sistemului AJAS sunt următoarele: - gama de frecvenţe: 80-1.000 MHz; - gama de frecvenţe receptor scanare: 20-1.300 MHz; - viteza de scanare: 1 GHZ/s; - lăţime bandă scanare: 50 kHz-128 kHz; - ecart de frecvenţă: 1 kHz; - precizie determinare direcţie: 30 (cu antena CMA 6362); - tipuri de modulaţie: AM, FM, PM, FSK, PSK, cu spectru distribuit; - putere semnal bruiaj: 500 W/750 W/1.000 W; - tip amplificator de putere: Broadband Solid State, răcit cu aer; - tip antena bruiaj: polarizată liniar, logaritmică; - câştig în antenă: 7,5 dBi; - VSWR antenă: 1,8/1; - durata de trecere de pe o frecvenţă de bruiaj pe alta este de aproximativ

3 ms (pentru semnal necunoscut) şi de 5 ms (pentru semnal cunoscut); - moduri de bruiaj:

• bruiaj presetat; • bruiaj de bandă largă; • bruiaj de imitaţie/înşelare; • bruiaj manual.

- capacitate memorare ţinte: 2.000; - număr canale în mod TDM: setabil de la 1 la 2.000; - capacitate de bruiaj: până la 4 reţele radio simultan. Fiecare subsistem din cadrul AJAS este echipat cu sistem de navigaţie ce

cuprinde: busolă electronică, receptor GPS şi sistem de reprezentare pe hartă electronică.

Toate echipamentele AJAS sunt controlate central de către un singur controller ce utilizează următoarele aplicaţii software:

- software WinDF pentru detectarea semnalului şi determinarea direcţiei; - software de transmitere a locaţiei împreună cu sistemul de reprezentare a

situaţiei pe harta digitală. Interfaţa om-maşină include un ecran LCD de 19″, tastatură, mouse şi două

butoane de căutare a frecvenţei. În modul de operare Control de la semidistanţă, laptopul militar este folosit ca interfaţă om-maşină. Toate aplicaţiile software ce rulează pe Controllerul de Sistem pot fi urmărite şi controlate de laptop. Construcţia echipamentelor este deosebit de robustă, etanşă la pătrunderea apei şi poate fi utilizată în orice condiţii de mediu.


16 _____________________________________________________________________________

3.3. Sistemul de bruiaj electronic de comunicaţii VHF/UHF – GRJ8000 Sistemul de bruiaj electronic de comunicaţii VHF/UHF – GRJ8000 este un

produs al firmei Grintek Ewation din Africa de Sud, cu capabilităţi de supraveghere şi atac electronic în gama VHF/UHF.

3.3.1. Caracteristici Caracteristicile sistemului de bruiaj electronic de comunicaţii VHF/UHF –

GRJ8000 sunt următoarele: - configurabil pentru funcţionare

complet independentă (standalone) sau ca parte a unui sistem tactic scalabil integrat de EW cu capabilităţi de Direction Finding şi de comandă control;

- tehnologie de scanare rapidă a receptorului de bandă largă pentru detectarea activităţii ţintei;

- acoperire completă de frecvenţă 20-3.000 MHz;

- bandă instantanee de 40 MHz (un canal receptor) sau 200 MHz (cinci canale receptor);

- supravegherea avansată de bandă largă la nivel local şi de la distanţă care actualizează datele şi execută analiză de reţea;

- moduri de atac electronic multiplu şi contramăsuri împotriva comunicaţiilor moderne cu spectru împrăştiat;

- prioritatea bazată pe bruiajul electronic de răspuns (responsive) cu model de atac configurabil foloseşte generator de semnal de RF de bruiaj electronic avansat;

- modul de trasare predictivă de urmărire salturi pentru bruiaj electronic de urmărire până la 512 salturi/secundă;

- funcţia „canal de gardă” opreşte bruiajul electronic la detecţia activităţilor în canalul gardă;

- blocarea frecvenţelor pentru benzi protejate; - receptor de bandă îngustă pentru demodulare înregistrare audio şi

manipulare; - generator de modulare (Counter Modulare Generator/CMG) pentru

manipulare audio pentru contramăsuri împotriva transmisiei; - funcţiile de supraveghere electronică includ demodulaţii sau capabilităţi de

detecţie avansată de semnal; - funcţionalităţi geo I2Geo Map pentru construirea şi analiza reţelelor radio

inamice şi realizarea predicţiilor de propagare RF; - capabilităţi opţionale de decodare date; - sistemul este proiectat să fie „self-contained” şi poate fi instalat în locaţii

fixe pentru utilizare statică sau în sheltere transportabile.

Sistemul de bruiaj electronic de

comunicaţii VHF/UHF – GRJ8000


_____________________________________________________________________________ 17

3.3.2. Moduri de operare Sistemul poate fi dislocat pentru a opera independent (standalone) sau ca parte

a sistemului integrat tactic de EW în subordinea Centrului de control a operaţiilor tactice/TOCC pentru operaţiuni „slave” sau „remote”

3.3.3. Moduri de bruiaj electronic Toate modurile operaţionale sunt accesibile prin interfaţa utilizator a sistemului

care permite utilizarea simplă şi intuitivă pentru sarcini manuale sau automate. GRJ8000 este setat să caute cu filtre presetate pentru ţinte cu salt în frecvenţă. 3.4. Sistemul de ECM pentru comunicaţii TALOS Sistemul de ECM pentru comunicaţii TALOS este un produs pentru ECM

tactice. Deşi operează similar unui bruiaj de urmărire ultrarapid, el acoperă domeniul de frecvenţe de intrare într-un singur cadru de timp de cercetare în numai 50 μs. Acesta poate fi redus la 1 μs dacă reţeaua lucrează în salt de frecvenţe rapid.

Specificaţie Valoare Comentarii

Gama de frecvenţă

De la VHF la microunde

TALOS I: 30-90 MHz (VHF). TALOS II: 110-136, 225-500 MHz (UHF). TALOS-C1 module: Benzi radio civile (Radio, TV). TALOS-C2 module: GSM şi UMTS.

Putere de ieşire 100 W la 2 KW Alt nivel de putere, la cerere

Antene Omnidirecţionale, fascicul sectorial şi foarte îngust

Antenele sunt folosite în funcţie de scenariul de bruiaj. Pentru VHF şi benzi înalte antenele Log-Periodic sunt utilizate pentru recepţia şi emisia directivă. Pentru bruiajul GSM sunt utilizate antene foarte directive.

Foe target modes of operation

Semnale FH, DS, CW, Burst.

Foe target signal modulation

AM, FM analog şi toate semnalele digitale.

Modulaţia semnalului mijlocului de bruiaj

Pentru ţintele analogice, orice semnal audio se poate folosi modulaţia Tx. Orice format digital audio este suportat. Pentru ţinte digitale, semnalele digitale sunt produse pentru cea mai bună eficienţă de bruiaj.

Capabilitatea ratei de salt a bruiajului electronic

Peste 20.000 hops/sec

Mijlocul de bruiaj este unic în această capabilitate de salt în frecvenţă, deoarece are subsistemele de recepţie şi emisie care văd orice semnal în banda sa de frecvenţă şi retransmit o copie cu zgomot, cu timp de întârziere aproape zero.


18 _____________________________________________________________________________

Specificaţie Valoare Comentarii Capabilitatea de rată de salt de bruiaj poate fi acordată în timpul producţiei de fabricaţie.

Reţele Foe Peste 10 reţele FH şi DS bruiate simultan. Poate face saltul în orice frecvenţă în gama de frecvenţe a mijlocului de bruiaj

Scenarii de bruiaj

Cel mai rău scenariu: (forţe terestre) 10 reţele FH sau DS operează simultan. Emiţătoarele şi receptoarele ţintă sunt la 12 km distanţă de mijlocul de bruiaj şi distanţa dintre ele sub 2 km. Puterea emiţătoarelor Foe 0,5-500 w. Puterea mijloacelor de bruiaj 500 W. Antenă omnidirecţională pentru bruiaj Rx şi Log-Periodic pentru bruiaj Tx.

Frecvenţe non-jam

2-6 frecvenţe pot fi setate la nebruiaj. Frecvenţele de urgenţă aeriene sunt protejate.

Sistemul software

Controlul sistemului local şi de la distanţă. Facilităţi principale: Man Machine Intreface/MMI pentru controlul modulelor sistemului (receptor, amplificator, benzi, frecvenţe nonjammed, afişare spectru). Controlul antenei: suport hărţi digitale şi GPS. Sistemele pot, de asemenea, opera sub un control de la distanţă completă

Mai mult de 10 reţele de FH operează în câmpul de luptă. TALOS operează de la o distanţă de peste 12 km pentru reţelele Foe. Distanţele între emiţătoare şi receptoare Foe sub 2 km.


_____________________________________________________________________________ 19

Specificaţie Valoare Comentarii

Distanţele între emiţătoare şi nave este sub 2 km.

Sistemul poate lucra opţional ca ESM de comunicaţii, deoarece are propriul

receptor şi poate monitoriza spectrul de frecvenţe. Sistemul este complet controlabil prin computer şi prin wireless sau cablu; poate fi controlat de la distanţă.

Antenele pot fi dislocate automat şi tot sistemul este operaţional în 15 minute.

4. Concluzii

Măsurile de bruiaj electronic au un impact direct asupra schimbului de informaţii, cel puţin de încetinire a acestuia. În acelaşi timp, poate afecta şi relevanţa, deoarece o informaţie ajunsă târziu la destinatar devine irelevantă.

Un mijloc de bruiaj electronic poate folosi mai multe tehnici. Fiecare tehnică are propriile sale avantaje şi dezavantaje, dar poate fi cea mai bună împotriva unui anumit set de ţinte.

Progresul tehnologic poate duce la proiectarea de mijloace de bruiaj electronic adecvate împotriva semnalelor „rezistente la bruiaj”/AJ, dar acelaşi progres tehnologic duce la proiectarea contramăsurilor de bruiaj electronic. Astfel, suntem într-o spirală care complică din ce în ce mai mult mediul electromagnetic.

Cu speranţa că am reuşit să punctez importanţa atacului electronic şi în special, efectele acestuia asupra comunicaţiilor şi că în eventualitatea nedorită a antrenării armatei române într-un conflict militar, acţiunile desfăşurate de structurile de război electronic (dotate şi instruite corespunzător) vor face ca spusele generalului Alfred M. Gray „Comunicaţiile fără informaţii sunt zgomot, iar informaţiile fără comunicaţii sunt irelevante” să se adeverească pentru comunicaţiile inamicului.

Abrevieri

AJ Anti Jam Anti bruiaj DF Direction Finding Determinarea direcţiei (goniometrare) EA Electronic Atack Atac electronic


20 _____________________________________________________________________________

ECM Electronic Counter Measures Contramăsuri electronice ED Electronic Defence Apărare electronică EPM Electronic Protective Measures Măsuri de protecţie electronică ES Electronic Surveillance Supraveghere electronică ESM Electronic Support Measures Măsuri de sprijin electronic RFL Restricted Frequency List Lista de frecvenţe restricţionate

Bibliografie 1. Doctrina pentru război electronic în Armata României. Ed. a 2-a, 2013. 2. Comandor prof. univ. dr. TOPOR, Sorin. Războiul electronic – Note de

Curs. Bucureşti: Universitatea Naţională de Apărare, 2010. 3. Col. ing. CHIRIŢĂ, Daniel. Războiul electronic – Note de Curs. Bucureşti:

Universitatea Naţională de Apărare, 2013. 4. VIZITIU, Constantin Iulian. Războiul electronic – fundamente de bază.

Academia Tehnică Miliară. 5. ALEXANDRESCU, Gelu. Curs teoria deciziei. Bucureşti: Universitatea

Naţională de Apărare, 2010. 6. ADAMY, David. EW-103 – Tactical Battelfield Communication EW. 2009. 7. POISEL, Richard. Modern Communications Jamming Principles and

Tehniques. Ed. a 2-a, 2011. 8. GRAHAM, Adrian. Comunications, Radar and Electronic Warfare. 2011. 9. http://www.ams-mw.com/Products/Military_Systems/

TALOS_Communication_ECM_System/100_TALOS_Communications_countermeasures_systems.pdf

10. http://www.gew.co.za/ea-GRJ8000.html

_____________________________________________________________________________ 21

PROIECTUL RACHETEI DE CROAZIER Ă ANTINAV Ă CVS401 PERSEUS

Locotenent Sorin PRICOP Racheta de croazieră antinavă CVS401 PERSEUS este un concept de rachetă

de croazieră supersonică cu tehnologie „stealth”, în dezvoltare de către compania MBDA în cooperare cu Forţele Navale Britanice şi Forţele Navale Franceze, intenţionată să înlocuiască rachetele de tip HARPOON şi EXOCET . Ar urma să intre în serviciu de luptă peste aproximativ 15 ani1.

Racheta de croazieră antinavă

CVS401 PERSEUS (expoziţia Paris „Air Show 2011”)

Racheta de croazieră antinavă CVS401 PERSEUS

(cu cele două capete de luptă secundare)

Racheta este descrisă drept „multirol, multiplatformă, capabilă să fie integrată pe toate tipurile de platforme de luptă: nave, submarine, avioane şi sisteme cu bazare terestră”.

Caracteristici tehnico-tactice Racheta de croazieră antinavă CVS401 PERSEUS are următoarele

caracteristici tehnico-tactice: - Lungime: 5 m; - Greutate: 800 kg; - Cap de luptă („principal”): 200 kg; - Două capete de luptă secundare: 40-50 kg fiecare; - Propulsie: Propulsor Ramjet cu undă cu detonare continuă2;

1 În preajma anului 2030. 2 Continuous detonation wave engine Ramjet motor.


22 _____________________________________________________________________________

- Rază de acţiune: 300 km; - Viteză: Mach 3. Pe lângă capul de luptă principal, racheta dispune de două capete de luptă mai

mici, cu ghidare inerţială, care pot fi lansate din lateralul rachetei, înainte ca aceasta să-şi atingă ţinta. Această caracteristică inovatoare şi unică permite rachetei să lovească, atât ţinte multiple situate în aceeaşi zonă, cât şi o navă de dimensiuni mari în mai multe puncte odată, asigurând un nivel maxim de distrugere. Astfel, poate fi ales un model de atac liniar, capetele de ghidare lovind pupa, centrul şi prova simultan. Dacă este nevoie de o lovitură unitară, atunci capetele de lovire suplimentare vor rămâne înăuntrul rachetei, adăugându-şi forţa de lovire capului de luptă principal.

Infografie – racheta de croazieră antinavă CVS401 PERSEUS


_____________________________________________________________________________ 23

Tipuri de atac Tipurile de atac ale rachetei de croazieră antinavă CVS401 PERSEUS sunt

următoarele: - apropiere la altitudine mare, pentru angajarea ţintelor terestre; - zbor la suprafaţa apei, urmat de o manevră de ridicare-coborâre, pentru

angajarea navelor de suprafaţă; zborul la suprafaţa apei, urmat de manevra de ridicare, ar permite navei inamice un timp estimat de răspuns de doar trei secunde.

Senzori Senzorii rachetei de croazieră antinavă CVS401 PERSEUS sunt următorii: - radar cu scanare electronică şi Doppler; - radar laser pentru ghidare în faza terminală şi recunoaşterea ţintei. Racheta dispune şi de capabilitate de ghidare laser semiactivă. Racheta are

lansare verticală şi este compatibilă cu sistemele de lansare verticală Mark 41 (american) şi A70 Sylver (francez).

Caracteristicile stealth şi viteza supersonică (asigurată de propulsorul inovator) asigură o rezistenţă mare împotriva sistemelor antiaeriene cele mai moderne.

Comentariu: Racheta este doar la stadiul de concept, iar varianta finală ar

putea suferi modificări de-a lungul timpului, însă prin caracteristicile unice de propulsie, corp, viteză, angajare şi efect la ţintă, este descrisă ca arma antinavă a viitorului.

Bibliografie 1. www.mbda-systems.com/innovation/future-systems/concept-visions/2011-

cvs401-perseus 2. www.en.wikipedia.org/wiki/Perseus_(missile) 3. www.mbda-systems.com/mediagallery/files/cvs401-perseus-_datasheet-

1315926538.pdf 4. http://www.meretmarine.com/fr/content/perseus-le-nouveau-concept-de-

missile-de-mbda


24 _____________________________________________________________________________

– PAGINĂ ALBĂ –

_____________________________________________________________________________ 25

STUDIU PRIVIND INTEGRAREA RADARELOR DE NAVIGA ŢIE ÎN REŢEA

Aspirant George CHICOŞ, Fregata 111 – „Mărăşeşti”

1. Scopul lucrării

Problema eficienţei acţiunilor militare a constituit dintotdeauna o provocare pentru Armata Română. Victoriile á la Pirrus, în urma cărora învingătorul era aproape la fel de epuizat ca învinsul, nu au constituit un model tentant. Din motive de eficienţă, în acţiunile militare s-au folosit întotdeauna cele mai moderne instrumente pe care ştiinţa le-a putut oferi. De

aceea, războiul a constituit oglinda epocii în care s-a desfăşurat. Era informaţională oferă resurse nebănuite pentru mărirea eficienţei tuturor

tipurilor de acţiuni umane. Ea relevă ceea ce este comun acţiunilor, indiferent de domeniul în care acestea se desfăşoară. Lumea afacerilor a demonstrat că o sursă eficientă poate fi informaţională şi că deficienţele organizatorice, limitarea resurselor etc. pot fi compensate prin informaţii. Probabil, pentru prima dată în istorie, nu acţiunea militară a constituit un model de urmat pentru lumea afacerilor, ci invers.

Conceptul de integrare a RADARELOR de navigaţie, prezente la bordul tuturor navelor militare româneşti, a apărut şi evoluează ca o componentă a revoluţiei în problemele Marinei Române.

Acest concept se bazează pe exploatarea imprevizibilităţii informaţionale, care permite cunoaşterea aprofundată a spaţiului luptei, ca premisă hotărâtoare pentru a modela şi a controla spaţiul maritim în folos propriu.

Premisa de la care s-a pornit în fundamentarea conceptului este aceea că societatea s-a schimbat profund datorită informaţiei, iar domeniul militar nu trebuie să rămână în urmă. Schimbările au fost generate de evoluţia integrată a proceselor şi organizaţiilor economice, tehnologiei informaţionale şi de afaceri, pentru a realiza noi standarde ale eficienţei.

Figura nr. 1. Comunicaţii navale


26 _____________________________________________________________________________

2. Stadiul actual privind integrarea radarelor în reţea

În prezent, nu există niciun program românesc care să simuleze extragerea semnalului analogic furnizat de RADAR şi convertirea acestuia în semnal digital.

Pe plan mondial, unul dintre cele mai prolifice programe de extracţie a semnalului video şi conversia lui în semnal digital se numeşte „FOX Radar Extractor”, produs la companiei SAAB.

Acest program de extracţie are posibilitatea de a decide ce obiective să fie achiziţionate şi care să fie excluse.

„FOX Radar Extractor” este o componentă extrem de importantă, deoarece permite utilizatorului să se concentreze pe lucrurile importante. Acesta are o serie de tehnici de filtrare şi de detectare sofisticate pentru a creşte performanţele de detectare, chiar şi atunci când se utilizează antene RADAR mai puţin performante. Există o serie de configuraţii standard FOX, optimizate pentru aplicaţii RADAR tipice ce pot fi uşor adaptate, în funcţie de cerinţele clienţilor.

Principalul obiectiv al acestui program este controlul de la distanţă al spaţiului maritim, control obţinut prin posibilităţile pe care le oferă: filtrarea semnalului RADAR, prelucrarea acestuia, urmărirea ţintelor, selectarea şi înregistrarea acestora, conversia parametrilor obţinuţi în date.

3. Placa de achiziţii date

Pentru realizarea acestui studiu s-a folosit o placă de achiziţii date USB 6008 ce aparţine companiei National Instruments.

Placa de achiziţie realizează conversia semnalului din analog în numeric (digital) A/D şi invers (D/A), pentru a-l adapta la calculator sau la sistemul de comandă al unui element de execuţie. Un semnal analogic variază continuu în timp. Un semnal digital sau binar are două valori discrete: zero şi unu.

În general, placa de achiziţie se poate monta, ca şi alte componente (placă video, placă de sunet etc.), într-un slot liber al

calculatorului. Există şi posibilităţi de conectare prin USB/Universal Serial Bus sau interfaţă paralelă.

Figura nr. 2. Interfaţă FOX Radar Extractor

Figura nr. 3. Plăcuţă achiziţie

date USB 6008

________________________________________________ Studii, analize, cercetări

_____________________________________________________________________________ 27

Calculatorul poate avea legături numerice directe cu procesul fizic controlat, dar şi cu alte sisteme, de exemplu, cu instrumente de măsură.

Prelucrarea numerică a semnalelor are loc în trei etape: eşantionarea, cuantificarea şi restituirea.

Eşantionarea constă în reprezentarea unui semnal analogic continuu printr-un

ansamblu de valori discrete (eşantioane). Un sistem de tip „cronometru declanşator” comandă achiziţia de eşantioane la intervale egale de timp.

În figura nr. 5 săgeţile indică valorile reţinute în memoria calculatorului în momentele în care a fost declanşată achiziţia. Perioada de eşantionare Te

se alege de către utilizator în domeniul permis de placa de achiziţie, precizând numărul de semnale ce vor fi achiziţionate pe secundă.

Cuantificarea conduce la exprimarea valorilor achiziţionate în cod binar. Restituirea are ca scop refacerea semnalului analogic prin interpolare între

valorile discrete achiziţionate. Reprezentarea precisă a semnalului analogic real este asigurată prin utilizarea plăcilor de achiziţie cu rezoluţie mare.

Rezoluţia este variaţia minimă de semnal ce produce saltul cu o cuantă în convertorul A/D şi este determinată de numărul de biţi utilizaţi la reprezentarea binară a unui semnal analogic.

Comanda achiziţiei de eşantioane se poate realiza cu ajutorul ferestrelor analogice de declanşare. O fereastră este delimitată de două niveluri ale semnalului,

Figura nr. 4. Structura generală a unei plăci de achiziţie

Figura nr. 5. Valori reţinute în memoria calculatorului


28 _____________________________________________________________________________

superior şi inferior. Declanşarea achiziţiei are loc fie la intrarea semnalului analog în fereastră (figura nr. 6, a), fie la ieşirea din aceasta (figura nr. 6, b).

Figura nr. 6. Intrare/Ieşire semnal analogic

Specificaţii placă de achiziţii date USB 6008

Tabelul nr. 1. Caracteristici USB 6008 Interfa ţa USB Interfaţa: USB 2.0. Intr ări analogice Canale: 8 single-ended, 4 diferenţiale, selectabile din

software. Tipul de intrare: Single-ended: ±10 V;

Diferenţial: ±20 V, ±10 V, ±5 V, ±4 V, ±2.5 V, ±2 V, ±1.25 V, ±1 V.

Rata de eşantionare: 10 kS/s. Rezoluţie: 12 biţi. FIFO: 512 biţi. Impedanţa de intrare: 144 kΩ. Protecţia la supratensiune: ±35 V. Ieşiri analogice Canale: 2. Rezoluţie: 12 biţi. Tensiunea de ieşire: 0 la +5 V. Impedanţa de ieşire: 50 Ω. Curentul maxim de ieşire: 5 mA. Viteza de creştere: 1 V/μs. Curentul de scurtcircuit: 50 mA. Acurateţe absolută (fără încărcare): 7 mV tipic, 36.4 mV maxim. Intr ări/ieşiri digitale Canale: 8 linii pentru P0.<0..7>, 4 linii pentru

P1.<0..3>.


_____________________________________________________________________________ 29

Controlul direcţiei: Fiecare canal este programat individual ca intrare sau ieşire.

Rezistor pull-up: 4.7 kΩ pentru 5 V. Tipul driver-ului de ieşire: Open collector (open-drain). Compatibilitate: TTL, LVTTL, CMOS. Numărător Canale: 1. Rezoluţie: 32 biţi. Rezistor pull-up: 4.7 kΩ la 5 V. Frecvenţa maximă: 5 MHz. Tensiunea de intrare: 0.8 şi 2.0 V. Caracteristici mecanice Dimensiuni: 8.51 x 8.18 x 2.31 cm. Greutate: 84 g. Conector: Bloc terminal. Alimentare Alimentare: via interfaţa USB. Consum: 500 mA, max. Caracteristici de mediu Temperatura de operare: 0 la 55°C. Umiditatea de operare: 5 la 95% RH Temperatura de stocare: -10 la 70°C.

Datorită faptului că placa de achiziţie date USB 6008 are o rată foarte mică de

achiziţie, iar semnalul redat de RADAR are o frecvenţă foarte mare, la întocmirea acestui studiu semnalul a fost simulat prin intermediul limbajului de programare LabView.

4. Conversia analog-digitală a semnalului

Conversia analog-digitală este procesul prin care unui semnal analogic i se asociază o secvenţă de coduri numerice, compatibile cu structura internă a calculatoarelor. Ea este formată din trei procese succesive, ce definesc:

- eşantionarea; - cuantificarea; - codarea. Procesul invers, prin care unei secvenţe de coduri numerice i se asociază un

semnal continuu, se numeşte conversie digital-analogică.


30 _____________________________________________________________________________

4.1. Eşantionarea semnalelor analogice

Figura nr. 7. Eşantionare semnal analogic

( ) ( ){ }ee nTxtx = (Rel. 1)

Dacă t = nTe, x(t) prezintă o discontinuitate de tip treapta (salt), se consideră:

( ) ( ) ( )[ ][ ]ε++ε−=→ε eee nTxnTxnTx

0lim

2

1 (Rel. 2)

Modelul matematic al procesului de eşantionare

( ) ( ) ( )ttxtx Te δ⋅= (Rel. 3) unde

( ) ( )∑+∞

−∞=

−δ=δn

eT nTtt (Rel. 4)

reprezintă o succesiune periodică de impulsuri unitate, numită funcţia delta periodică, definită astfel:

( ) =

=δrestîn

nTtpentrut e

,0

,1 (Rel. 5)

se poate scrie:

( ) ( ) ( )∑+∞

−∞=

−δ=n

eee nTtnTxtx (Rel. 6)

Eşantionarea cu memorare:

Figura nr. 8. Eşantionare cu memorare


_____________________________________________________________________________ 31

( ) ( ) ( ) ( ) ( )[ ]∑∑+∞

∞−

+∞

∞−

∆−−σ−−σ== tkTtkTtnTxSnTxtx eeemee (Rel.7)

unde s-a notat cu Sm funcţia de memorare definită de: ( ) ( )tnTtnTtS eem ∆−−σ−−σ= (Rel. 8)

s(t) este funcţia treaptă unitate. Eşantionarea cu urmărire:

Figura nr. 9. Eşantionare cu urmărire

( ) ( )∑+∞

∞−

−∆−σ−

−∆+σ= eee nTt

tnTt

ttxtx22

(Rel. 9)

4.2. Cuantificarea semnalelor Cuantificarea înseamnă reprezentarea sub formă numerică a eşantioanelor unui

semnal analogic, prin atribuirea acestor eşantioane a unor valori numerice discret. Numărul de nivele (trepte) egale între ele sunt notate cu q, numit pas de

cuantificare sau cuantă.

0 ... Xmax → n

Xq

2max= (Rel. 10)

Cunatificarea uniformă şi eroarea corespunzătoare

Figura nr. 10. Cuantificare uniformă


32 _____________________________________________________________________________

Figura nr. 10 a). Eroarea sau zgomotul de cuantificare

( ) ( )txtxq −=ε (Rel. 11)

2

q±=ε (Rel. 12)

Figura nr. 10 b). Pasul qi urmează o lege logaritmică de forma

1logaqi = (Rel. 13) 4.3. Codarea semnalelor Un număr întreg zecimal N se exprimă în sistemul binar natural printr-un şir de

n + 1 cifre binare (n + 1 biţi): anan-1 ...a1a0 (Rel. 14)

iar valoarea sa (exprimată în sistemul zecimal) este:

∑=

=n

i

iiaN

0

2 (Rel. 15)

unde: valoarea maximă a numărului zecimal care se poate exprima cu relaţia este: 12 1

max −= +nN (Rel. 16) Exemplu: numărul binar 101011 reprezintă în sistemul zecimal valoarea:

43212120212021 012345 =⋅+⋅+⋅+⋅+⋅+⋅=N (Rel. 17) Un număr fracţionar X se poate reprezenta binar prin succesiunea:

bnbn-1 ...b1b0 (Rel. 18) unde: [ ] [ ]nibi ,...1,1,0 ∈∀∈ care are în sistemul zecimal valoarea dată de

expresia:

∑=

−=n

i

iibN

0

2 (Rel. 19)

cu: nX 21max −= (Rel. 20)

Exemplu: numărul fracţionar binar 0,1011 reprezintă în zecimal:


_____________________________________________________________________________ 33

6875.021212021 4321 =⋅+⋅+⋅+⋅= −−−−X (Rel. 21) În majoritatea convertoarelor analog-digitale se foloseşte forma binară

fracţionară, fără se mai reprezenta şi virgula zecimală. Dacă toţi biţii sunt „1”, atunci valoarea corespunzătoare acestui număr este

maximă şi rezultă ca fiind (1 - 2-n)Xmax, unde 2-nXmax reprezintă mărimea pasului de cuantizare, iar 2-n este bitul cel mai puţin semnificativ (LSB) al codului binar corespunzător.

Tabelul nr. 2. Codurile utilizate în conversia analog-digital

Tipul semnalului Coduri folosite în CAN Simbol

Semnal unipolar Cod binar natural CBN Cod zecimal codificat binar BCD Cod Gray CG

Semnal bipolar

Cod binar deplasat CBD Cod binar deplasat complementar CBD Cod complement faţă de 2 CCD Cod complement faţă de 1 CCU Cod binar semn-amplitudine CSA

5. Simularea integrării radarelor de navigaţie în reţea

La realizarea acestui studiu s-a folosit limbajul de programare grafică al programului LabView, produs al companiei americane National Instruments USA. Contribuţiile aduse în acest studiu constau în transformarea semnalului analogic recepţionat de RADAR în semnal digital prin programare. S-a reuşit, prin intermediul acestui limbaj de programare, să se proceseze semnalul RADAR, astfel încât semnalul obţinut să aibă un singur protocol (ex. NMEA) şi ulterior să poată fi transmis între nave, respectiv sisteme de radiolocaţie navale sau terestre.

Importanţa transmiterii datelor furnizate de RADAR între navele aliate, este dovedită de necesitatea stăpânirii şi controlului mării. Astfel, prin schimbul de date obţinute de fiecare navă se poate monitoriza şi supraveghea mult mai bine spaţiul de interes, navele comandant putând să-şi distribuie forţele, asigurându-şi astfel un avantaj uriaş într-un posibil conflict.

5.1. Mediul de instrumentaţie virtuală LabView LabView este diferit de celelalte programe prin următorul aspect esenţial: în

timp ce toate celelalte medii de programare folosesc limbaje bazate pe text pentru a crea linii de cod, LabView foloseşte un limbaj de programare grafic pentru a realiza o diagramă bloc, executabilă ulterior.

Programele din LabView sunt instrumente virtuale notate VI/Virtual Instruments. Un VI constă dintr-un panou frontal şi o diagramă bloc. Panoul frontal


34 _____________________________________________________________________________

(cu butoane, indicatoare, reprezentări grafice şi alte obiecte) specifică intrările şi ieşirile şi creează partea operaţiilor interactive.

Figura nr. 11. Panoul frontal

În spatele panoului frontal este diagrama bloc cu programul executabil.

Componentele diagramei bloc reprezintă subnivelul instrumentelor şi structura de control a programului. Se ataşează conexiunile între obiecte pentru a se pune în evidenţă cauzalitatea sistemului reprezentat şi a permite compilatorului să ia cunoştinţă de interconectarea sistemului.

Figura nr. 12. Diagrama bloc

LabView integrează funcţiile de achiziţii de date, analiza şi reprezentarea

datelor.


_____________________________________________________________________________ 35

Pentru achiziţii de date şi instrumente de control, LabView suportă plăci în standardele IEEE488 (GPIB), porturi seriale de tip RS232/422, precum şi convertoare analog-numerice şi numeric-analogice.

Acest mediu este, de asemenea, dotat cu peste o sută de instrumente şi drivere necesare pentru simplificarea controlului aplicaţiilor. Pentru realizarea aplicaţiilor care folosesc concepte din analiza matematică se poate folosi biblioteca de analiză. Această bibliotecă conţine funcţii pentru generare de semnale, prelucrare de semnale, filtre, statistici, algebră liniară şi tabele aritmetice.

Deoarece LabView este conceput ca mediu grafic, este foarte convenabilă prezentarea datelor sub formă de diagrame, grafice şi grafice predefinite.

În forma actuală de achiziţie, analiză şi prezentare a aparatelor, LabView este complet funcţional, astfel că orice aplicaţie realizată într-un limbaj de programare convenţional este posibil de a fi realizată folosind acest mediu de instrumentaţie virtuală.

5.2. Achiziţionarea teoretică a semnalului radar prin intermediul mediului

de instrumentaţie virtuală LabView Achiziţia semnalului generat de RADAR este realizabilă prin intermediul unei

plăci de achiziţie date. Ceea ce se poate realiza practic cu o placă de achiziţie date, suficient de performantă, este simulat în programul realizat în figura nr. 13, folosind placa de achiziţie de date USB 6008.

Figura nr. 13. Diagrama bloc achiziţie semnal RADAR

În realizarea programului de achiziţie de semnal RADAR din figura nr. 13 au

fost urmaţi paşii de mai jos, astfel: 1. crearea unui canal de intrare analogic sub formă de tensiune electrică; 2. definirea parametrilor unei surse exterioare de măsurare a timpului.

Adiţional, s-a definit modul de colectare a semnalelor sub formă continuă; 3. începerea achiziţiei de semnale;


36 _____________________________________________________________________________

4. citirea, într-o buclă de repetiţie, a semnalelor analogice până când utilizatorul apasă butonul „STOP” sau atunci când apare o eroare. Acest program a fost conceput să achiziţioneze semnale de la mai multe surse, precum RADAR şi ţinte. Rezultatul procesării semnalelor este afişat sub formă grafică;

5. după afişarea semnalelor sub formă grafică şi îndeplinirea tuturor sarcinilor întrebuinţate, programul se va restarta şi datele vor fi şterse;

6. afişarea erorilor din program, dacă există, şi care sunt acestea; Parcurgerea în mod corect a etapelor enumerate anterior are drept finalitate

simularea semnalelor RADAR. În figura nr. 14, în partea stângă, sunt reprezentaţi parametrii unui RADAR,

setaţi manual de către utilizator, iar în partea dreaptă, graficul rezultat după achiziţionarea de semnal RADAR.

Figura nr. 14. Grafic semnal RADAR

5.3. Realizarea programului software de conversie a semnalului analogic

în semnal digital 5.3.1. Simularea semnalelor Primul pas în întocmirea acestui studiu îl constituie simularea achiziţiei de

semnal RADAR. Astfel, au fost realizate mai multe tipuri de semnal, precum cel generat de

RADAR, dar şi cele generate de ţinte. Simularea semnalului RADAR În această simulare s-a generat un semnal identic cu cel redat de RADAR.

Acestui semnal i s-au atribuit anumiţi parametri, precum frecvenţa de transmisie, amplitudine şi perioada de timp în care să colecteze eşantioane. De asemenea, pentru ca această simulare să fie cât mai reală, a fost introdus şi zgomot de fundal.


_____________________________________________________________________________ 37

Figura nr. 15. Configurare semnal RADAR

În figura nr. 16 se observă cum arată semnalul RADAR, acesta având o

amplitudine cuprinsă între 1,8 V şi 2,5 V, de fiecare dată când trece la următorul grad. Pentru o acurateţe cât mai ridicată s-a împărţit fiecare grad în 10 diviziuni. Durata în timp de trecere de la un grad la următorul este de 0,002 secunde, astfel că pentru o rotaţie completă RADARUL are nevoie de 1,12 secunde.

Figura nr. 16. Grafic semnal RADAR

Simularea semnalelor ţintelor Pentru ca această simulare să fie cât mai clară, în acest studiu au fost generate

două ţinte cu parametri diferiţi. Acestea diferă din punct de vedere al frecvenţei şi


38 _____________________________________________________________________________

amplitudinii alese. În generarea lor s-a introdus acelaşi număr de eşantioane în perioada de timp.

Figura nr. 17. Ţinta nr. 1

Figura nr. 18. Ţinta nr. 2

În figura nr. 19 se observă cele două ţinte de culoare verde, respectiv roşu.

Acestora li s-au atribuit caracteristici diferite pentru a putea fi mai uşor identificate şi recunoscute.


_____________________________________________________________________________ 39

Amplitudinile acestora diferă una faţă de cealaltă, variind între 0,4 V şi 1,5 V.

Figura nr. 19. Grafic semnal ţinte

Resetarea turei Acestui program i s-a introdus o funcţie care, prin valorile atribuite frecvenţei

şi amplitudinii sale, are rolul de a reseta tura şi de a sincroniza semnalul video cu afişajul de relevmentul 0°. Acestei funcţii i s-a setat o frecvenţă de 250 Hz şi o amplitudine de 1,2 V.

Figura nr. 20. Resetare tură


40 _____________________________________________________________________________

5.3.2. Corelarea semnalelor Pentru a putea fuziona semnalele generate anterior,

s-a folosit o funcţie special destinată. Aceasta, prin rolul pe care îl are, le-a corelat pe toate

cele patru, rezultând o singură ieşire. Este nevoie de această funcţie deoarece ajută programul în procesarea semnalelor.

5.3.3. Calcularea valorilor Următorul pas în acest studiu îl reprezintă calcularea semnalelor generate

anterior. Astfel, folosind o funcţie (figura nr. 22) se adună cele patru semnale, urmând ca rezultatul să fie folosit în continuare. Această interfaţă este folosită pentru a crea formule matematice, exact ceea ce poate realiza un calculator ştiinţific obişnuit.

Figura nr. 22. Calculator

Rezultatul corelării acestor patru semnale, înainte de a fi filtrat, este reprezentat

sub formă grafică în figura nr. 23.

Figura nr. 21.

Îmbinarea semnalelor


_____________________________________________________________________________ 41

Figura nr. 23. Graficul celor 4 semnale simulate 5.3.4. Limitarea şi filtrarea semnalului RADAR Prin intermediul acestei funcţii rezultatul obţinut anterior este procesat. În

interiorul acestei funcţii se setează limita superioară şi cea inferioară a semnalului procesat. Rolul acestei funcţii este de a filtra semnalul şi de a-l afişa doar pe cel al ţintelor în format video.

Figura nr. 24. Funcţie de limitare

De asemenea, acestei funcţii îi

sunt atribuite două limite: inferioară şi superioară, limite setate manual de către programator. Acestea au rolul de a selecta şi afişa doar semnalele cuprinse între valorile setate.

Deoarece ţintele pot avea frecvenţe diferite de cele selectate în acest program, limitele între care acestea sunt selectate şi afişate pot fi

modificate oricând de utilizator prin apăsarea butoanelor aferente. 5.3.5. Evaluare semnal Unul din graficele ce sunt afişate după ce semnalele sunt analizate şi separate,

este cel din figura nr. 23, în care sunt reprezentate doar semnalele ţintelor, în funcţie de amplitudine şi de timp.

Figura nr. 25. Constante


42 _____________________________________________________________________________

5.3.6. Testarea şi verificarea semnalelor În graficul din figura nr. 27 sunt reprezentate semnalele filtrate şi butoanele

prin care se pot seta cele două limite. Astfel, vor fi afişate doar cele ce au valorile cuprinse între 0,2 V şi 1,5 V, amplitudini setate anterior ca şi constante. Limita superioară este marcată cu verde, iar cea inferioară cu albastru.

Semnalele ce nu au amplitudini cuprinse între valorile setate, vor fi afişate ca rateuri şi au culoarea roşie.

Figura nr. 27. Semnal filtrat

5.3.7. Prelucrarea semnalelor filtrate şi afişarea acestora Una dintre ultimele etape o reprezintă semnalul prelucrat şi convertit, astfel

încât să fie afişat sub formă de valori reale. Semnalul de ieşire este trecut iniţial printr-un convertor şi afişat sub formă tabelară.

Figura nr. 26. Semnale ţinte


_____________________________________________________________________________ 43

Figura nr. 28. Afişare semnal de ieşire

Toate etapele enumerate şi detaliate anterior sunt introduse în două bucle de

repetiţie, care, pentru a putea rula corect programul, trebuie îndeplinite. Prima buclă este condiţionată de faptul că programul trebuie să ruleze în mod corect de 10 ori, atâtea zecimi câte are un grad. A doua buclă are drept condiţie de rulare repetarea de 360 ori a programului iniţial, atâtea grade câte descriu un cerc complet.

După ce ambele condiţii sunt îndeplinite, programul va afişa relevmentele şi distanţele în care RADARUL a descoperit ţinte, sub formă booleană.

Dacă pe parcursul rulării programului apar erori, acestea vor fi evidenţiate automat şi corectate de către programator.

Figura nr. 29. Prima buclă de repetiţie


44 _____________________________________________________________________________

Figura nr. 30. A doua buclă de repetiţie

5.3.8. Afişarea semnalului RADAR Ultima etapă o reprezintă afişarea propriu-zisă a tabelelor cu valorile

înregistrate de RADAR, pe parcursul efectuării unei ture complete de 360°. Afi şarea tabelului cu valori reale este realizată cu ajutorul unui convertor şi al

unei funcţii create.

Tabelul nr. 3. Tabel valori reale

Afi şarea tabelului cu valori booleane este realizată după ce, iniţial, valorile

reale generate de program au fost trecute printr-un filtru şi apoi printr-un convertor de date.


_____________________________________________________________________________ 45

Tabeull nr. 4. Tabel valori booleane

Ţintele descoperite de RADAR pe parcursul unei ture complete sunt marcate în

tabel cu valoarea 1. Acolo unde valorile semnalelor sunt diferite de parametrii introduşi, adică mai mici de 0,2 V şi mai mari de 1,5 V, funcţia va returna în tabel valoarea 0.

Astfel, în tabelul cu valori booleane sunt marcate 360 coloane, reprezentând cele 360° ale unei rotaţii complete şi 10 rânduri, atâtea câte zecimi are un grad.

De aici rezultă faptul că pe coloană ne este furnizat relevmentul unei ţinte, iar pe rând distanţa până la aceasta.

Exemplu: Pentru a explica mai bine rezultatele obţinute în acest studiu, s-a ales un exemplu cu măsurările efectuate de RADAR pe un număr de 18°. Se observă faptul că în acest sector s-a descoperit un număr de opt ţinte.

Tabelul nr. 5. Ţinte descoperite

0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0

Drept exemplu a fost aleasă ţinta marcată în caseta gri, aceasta fiind

caracterizată de doi parametri. Primul este reprezentat de coloana pe care se află, aceasta determinându-i

relevmentul în care a fost descoperită. Ţinta aleasă se află în coloana nouă, deci în Relevment adevărat 9°.


46 _____________________________________________________________________________

Al doilea parametru este distanţa până la ţintă, deci în funcţie de rândul pe care se află ţinta selectată se determină aceasta. Ţinta marcată de culoarea gri se află pe rândul cinci în tabel. Fiecare grad fiind împărţit în 10 secţiuni, durata de parcurgere în timp a unui grad fiind de 0,002 secunde şi bătaia eficientă în distanţă a RADARULUI de 48 Mm, rezultă formula de calcul:

d= (Rel. 22)

Din această formulă rezultă: d= (Rel. 23)

deci: d= 24 Mm (Rel. 24)

Astfel, ţinta selectată se află în Ra = 9°, la distanţa de 24 Mm. 5.3.9. Diagrama bloc a programului realizat Prezentul studiu a fost realizat prin corelarea şi îmbinarea mai multor funcţii

ale limbajului de programare LabView. Acestor funcţii li s-au atribuit anumiţi parametri care simulează perfect achiziţionarea de semnal video al RADARULUI şi transformarea acestuia în semnal digital.

Diagrama bloc sau programarea propriu-zisă este reprezentată în figura nr. 31.

Figura nr. 31. Diagrama bloc 5.3.10. Semnalul digital real furnizat de RADAR În realitate, datele furnizate de RADARUL de navigaţie sunt extrase în format

NMEA, format dezvoltat de compania National Marine Electronics Association. Acesta este un protocol standard NATO folosit în toate comunicaţiile navale, inclusiv în Forţele Navale Române. Acest protocol este recunoscut şi utilizat în toate


_____________________________________________________________________________ 47

echipamentele de comunicaţii precum Link 11, NAVTEX, DSC/Digital Selective Call – selector digital pentru convorbiri, Radio VHF portabil, transmiţător/emiţător MF/HF cu frecvenţa pentru alarme. De asemenea, GPS-ul/Global Positionig System furnizează date în format NMEA.

6. Concluzii

În încheiere, se poate spune că realizarea practică a programului prezentat anterior ar putea reprezenta o modalitate de a genera putere de luptă prin integrarea semnalelor RADAR într-o reţea informaţională, în scopul cunoaşterii cuprinzătoare şi permanente a spaţiului luptei, măririi eficienţei conducerii operaţiilor (prin ritm, intensitate, viteză, stabilitate şi forţă) şi accelerării dinamicii operaţiilor.

Bibliografie 1. BOZIANU, F. Echipamente şi sisteme de navigaţie maritime. Constanţa:

Editura Ex Ponto, 2001 şi 2005. 2. WILLIAMS, B. Digital Signal Processing Handbook. CRC Press LLC,

1999. 3. SOPHOCLES, J. O. Introduction on Signal Processing. 2010. 4. Delft University of Technology, Signal processing for communications,

2005. 5. www.radartutorial.eu 6. www.ni.com/labview 7. www.naval-technology.com 8. www.saabgroup.com.eu 9. www.analog.com/en/analog-to-digital-converters 10. www.imperialelectric.ro


48 _____________________________________________________________________________


_____________________________________________________________________________ 49

POLIŢIA MILITAR Ă A FORŢELOR NAVALE – ELEMENTUL DE SECURITATE AL AC ŢIUNILOR DE LA LITORAL

Maior Ciprian COBZARU, Comandant Companie poliţie militar ă, Batalionul de sprijin al Forţelor Navale

1. Introducere

Respectarea legilor şi a regulamentelor militare privind păstrarea ordinii şi disciplinei militare în zona de responsabilitate a Statului Major al Forţelor Navale, controlul şi îndrumarea circulaţiei autovehiculelor şi coloanelor militare, protecţia personalului armatei, paza şi apărarea obiectivelor militare sau de interes militar, precum şi a bunurilor aflate în patrimoniul armatei în timp de pace, în operaţiuni multinaţionale, în situaţii de criză şi la război, contribuind astfel la întărirea potenţialului moral al armatei şi la creşterea eficienţei acţiunilor militare, sunt doar câteva dintre misiunile specifice ale Companiei Poliţie Militară.

2. Acţiuni şi funcţii ale poliţiei militare

Poliţia militară este o structură organizatorică de sprijin de luptă, destinată să asigure sprijinul pentru desfăşurarea operaţiilor militare în întreaga zonă de responsabilitate.

Poliţia militară a Forţelor Navale execută acţiuni în sprijinul unităţilor şi marilor unităţi din subordinea Statului Major al Forţelor Navale, prin operaţii executate independent, în cooperare cu alte structuri din Forţele Navale sau, în funcţie de amploarea acţiunilor şi zona de acţiune, cu sprijinul forţelor aeriene sau/şi forţelor terestre.

Poliţia militară a Forţelor Navale are o zonă de responsabilitate identică cu cea a structurii în sprijinul căreia execută misiuni, chiar şi temporar. Aceasta este angajată/întrebuinţată în operaţii pentru a spori mobilitatea, siguranţa şi puterea de luptă a forţelor în sprijinul cărora acţionează. Angajată/întrebuinţată în operaţie în mod corespunzător, compania de poliţie militară poate influenţa hotărâtor puterea de luptă a forţelor în folosul cărora desfăşoară misiuni.

Angajarea subunităţilor de poliţie militară pentru executarea misiunilor în zona de responsabilitate este determinată de tipul marii unităţi/unităţii care va fi sprijinită/în folosul căreia acţionează, factorii de risc şi factorii MIFT-TC (misiune, inamic, forţe proprii, teren, timp, consideraţii legate de civili).


50 _____________________________________________________________________________

Structurile de poliţie militară1, datorită flexibilit ăţii, mobilităţii, pregătirii personalului şi capacităţii de adaptare la situaţiile noi, inedite, care apar, pot oferi o gamă largă şi diversificată de sprijin comandanţilor marilor unităţi tactice sau operative din Forţele Navale. Fiind un multiplicator al puterii de luptă, acestea sprijină comandanţii, prin îndeplinirea celor cinci funcţii ale poliţiei militare, integrând efortul de sprijin cu cel al celorlalte elemente şi formaţiuni de sprijin (informaţii şi cercetare, transmisiuni, geniu, CBRN, transport, mentenanţă etc.).

Pentru o mai clară înţelegere şi folosire a tipologiei acţiunilor militare şi a misiunilor executate de structurile de poliţie militară, şi din considerente de interoperabilitate cu structurile similare din armatele membre NATO – în special cele ale poliţiei militare a Forţelor Terestre Americane (US Army), vom folosi drept concept fundamental funcţiile poliţiei militare.

Cele cinci funcţii ale poliţiei militare pot fi înţelese drept câmpuri sau zone funcţionale în care se vor regăsi grupate, pe categorii specifice, toate misiunile care pot fi executate de structurile de poliţie militară, în funcţie de tipologia sprijinului pe care o oferă executarea acelei misiuni comenzii Forţelor Navale.

Există astfel cinci funcţii ale poliţiei militare: - sprijinul manevrei şi mobilităţii; - asigurarea securităţii, pazei şi apărării; - procesarea, manipularea prizonierilor de război, a suspecţilor şi a civililor; - menţinerea şi restabilirea ordinii şi disciplinei; - culegerea şi procesarea de date şi informaţii de către subunităţi.

3. Misiuni corespunzătoare funcţiilor poli ţiei militare în acţiunile militare

Fiecărei funcţii îi corespund următoarele misiuni: - misiunile executate pentru sprijinul manevrei şi mobilităţii M.U.; - misiunile executate pentru asigurarea securităţii, pazei şi apărării; - colectarea, procesarea, paza şi evacuarea (escortarea) prizonierilor de

război, a suspecţilor şi a civililor; - misiunile executate pentru menţinerea şi restabilirea ordinii şi disciplinei; - culegerea şi procesarea de date şi informaţii. 3.1. Misiunile ce pot fi executate pentru sprijinul manevrei şi mobilit ăţii

M.U. Misiunile ce pot fi executate pentru sprijinul manevrei şi mobilităţii M.U. sunt

următoarele: - pregătirea şi executarea punctelor de control trafic; - pregătirea şi executarea punctelor de blocare trafic; - pregătirea şi operarea zonelor de staţionare/haltelor; - cercetarea şi supravegherea căilor de comunicaţii, prin patrulare şi posturi

de observare;

1 Prin structuri de poliţie militară, înţelegem Cp. PM şi/sau subunităţile organice ale acesteia.

______________________________________________________________ Opinii

_____________________________________________________________________________ 51

- marcarea şi semnalizarea căilor de comunicaţii; - controlul militarilor rătăciţi şi al civililor necombatanţi; - sprijinul forţării cursurilor de apă. Sprijinul manevrei şi mobilităţii (MMS) implică acele măsuri luate şi acţiuni

desfăşurate de către structurile de poliţie militară pentru a sprijini libertatea de mişcare a comandantului U/M.U. în zona sa de responsabilitate. Acestea facilitează şi accelerează deplasarea resurselor de luptă (de sprijin) către aliniamentul de contact sau între limitele laterale ale fâşiei de siguranţă, în cazul câmpului de luptă linear, sau în întreaga zonă de responsabilitate, în cazul câmpului de luptă circular (ex.: SSO2), asigurând primirea de către unităţile luptătoare a forţelor, mijloacelor şi proviziilor la locul şi în momentul în care acestea sunt necesare.

Acest aspect este deosebit de important în condiţiile realităţilor câmpului de luptă modern în care dispersarea forţelor şi mijloacelor este foarte mare, iar rutele principale şi secundare de aprovizionare (MSR şi ASR3) sunt foarte extinse. Structurile de poliţie militară asigură siguranţa rutelor de aprovizionare (căilor de comunicaţii) tactice, operative şi strategice (ex.: MSR – ruta principală de aprovizionare care face legătura între Kuwait şi Bagdad în T.O.4 IRAK) pentru a facilita comandanţilor deplasarea şi angajarea forţelor din subordine. Subunităţile de poliţie militară sprijină comandanţii M.U. şi accelerează şi fluidizează traficul, pregătind şi executând puncte de control trafic, puncte de blocare a traficului, pentru a opri temporar circulaţia care se interpune fluxului de deplasare, zone de staţionare, cercetând şi supraveghind căile de comunicaţii (rutele de aprovizionare) prin patrulare şi posturi de observare, semnalizând rutele principale şi pe cele secundare prin marcarea cu semne specifice (important pentru orientarea comandanţilor şi a şoferilor), asigurând protecţie coloanelor prin misiuni de escortare, sprijinind forţarea cursurilor de apă prin marcarea (semnalizarea) raionului şi punctelor de forţare, pregătirea şi executarea punctelor de control trafic şi punctelor de îndrumare.

3.2. Misiunile ce pot fi executate pentru asigurarea securităţii, pazei şi apărării

Misiunile ce pot fi executate pentru asigurarea securităţii, pazei şi apărării sunt următoarele:

- cercetarea ariei de responsabilitate şi cercetarea zonei; - paza bazelor militare navale, punctelor de comandă şi a punctelor de

acostare (permanente/temporare) ale navelor militare româneşti şi străine; - securitatea punctelor critice; - intervenţie cu trupe la obiective militare/de interes militar; - escortarea convoaielor; - protecţia demnitarilor militari şi civili; - protecţia şi escortarea reprezentanţilor mass-media.

2 SSO/Support and Stability Operations – Operaţii de Sprijin şi Stabilitate. 3 MSR/Main Supply Route – Rută principală de aprovizionare; ASR/Additional Supply Route – Rută secundară de

aprovizionare. 4 T.O./Teatrul de operaţii.


52 _____________________________________________________________________________

Asigurarea securităţii, pazei şi apărării de către structurile de poliţie militară conferă protecţie forţelor luptătoare şi le oferă libertatea acţională de a-şi îndeplini misiunile specifice. Mobilitatea subunităţilor de poliţie militară permite acestora să detecteze ameninţarea prin executarea constantă şi agresivă de misiuni de patrulare în zona de responsabilitate, pe căile de comunicaţii principale şi secundare, în zonele de mare importanţă din zona de responsabilitate (ex.: localităţi), între punctele şi facilităţile de maximă importanţă (ex.: porturi, puncte de debarcare etc.).

De asemenea, subunităţile de poliţie militară asigură paza şi apărarea punctelor de comandă, a punctelor (bazelor) logistice şi de sprijin. Acestea constituie, totodată, forţa uşoară, mobilă de ripostă5 a comandantului marii unităţi tactice sau operative, care poate executa manevra, angaja lupta, comunica în timp util şi se poate adapta rapid la orice situaţie neaşteptată.

3.3. Colectarea, procesarea, paza şi evacuarea (escortarea) prizonierilor de război, a suspecţilor şi a civililor

Misiunile specifice acestei funcţii, ce pot fi îndeplinite de către Compania Poliţie Militară şi subunităţile organice, sunt următoarele:

- colectarea prizonierilor de război, a suspecţilor şi a civililor; - procesarea prizonierilor de război, a suspecţilor pe timpul îndeplinirii

misiunilor; - paza prizonierilor de război, a suspecţilor şi a civililor; - evacuarea (escortarea) prizonierilor de război, a suspecţilor şi a civililor. Colectarea, procesarea, paza şi evacuarea (escortarea) prizonierilor de război, a

suspecţilor şi a civililor refugiaţi sau dislocaţi în zonă, sau a militarilor reţinuţi, din cadrul forţelor proprii, reprezintă cea de-a treia funcţie a poliţiei militare. Aceasta reprezintă o deosebită importanţă, atât din punct de vedere tactic, cât şi din punct de vedere uman. În orice zonă de operaţii, tratarea umană în condiţii de siguranţă a categoriilor de persoane menţionate anterior, este cerută de legislaţia internaţională.

Acţiunile militare desfăşurate în teatrele de operaţii moderne vor avea ca rezultat capturarea unui număr mare de prizonieri de război, precum şi prezenţa în zonă a unui număr mare de refugiaţi sau civili dislocaţi sau redislocaţi, care pot reduce semnificativ capacitatea de luptă a marii unităţi tactice sau operative care desfăşoară aceste acţiuni militare. Compania Poliţie Militară şi subunităţile organice ale acesteia trebuie să fie în măsură să degreveze comandantul U/M.U. de procesarea, colectarea, paza şi evacuarea (escortarea) prizonierilor de război, a suspecţilor şi a civililor refugiaţi sau dislocaţi în zonă. În acest proces, poliţia militară cooperează cu structurile informative pentru obţinerea de informaţii ce pot fi utilizate în operaţiile curente sau cele ulterioare. După colectare, procesare, pază, interogare la locul de colectare iniţial, aceştia vor fi escortaţi către locul de dispunere intermediar al M.U. operative (eşalonului superior) şi apoi (sau direct – după caz) către cele de lungă durată.

5 Immediate Response Team/Element de Răspuns Imediat – Poate fi independent sau parte a QRF/Quick Response

Force.

______________________________________________________________ Opinii

_____________________________________________________________________________ 53

3.4. Misiunile ce pot fi executate pentru menţinerea şi restabilirea ordinii şi disciplinei

Misiunile specifice acestei funcţii, ce pot fi îndeplinite de către Compania Poliţie Militară şi subunităţile organice, sunt următoarele:

- controlul mulţimii; - arestarea suspecţilor; - pregătirea şi executarea misiunilor de scotocire-arestare; - impunerea măsurilor de protecţie (ex.: respectarea regulilor de circulaţie şi a

limitei de viteză, portul echipamentului etc.) a forţei stabilite prin Planul cu măsurile de protecţie a forţei prin patrulare şi puncte de control trafic.

Menţinerea şi restabilirea ordinii şi disciplinei constituie a patra funcţie a poliţiei militare şi constă în luarea acelor măsuri necesare pentru a menţine şi/sau restabili ordinea de drept în rândul populaţiei civile, în teatrul de operaţii, sau a disciplinei militare, în rândul forţelor proprii.

3.5. Culegerea şi procesarea de date şi informa ţii Culegerea şi procesarea de date şi informaţii reprezintă a cincea funcţie a

poliţiei militare, care contribuie la protecţia forţelor proprii, avertizarea situaţională şi vizualizarea imaginii de ansamblu a zonei de responsabilitate, prin utilizarea informaţiilor ce pot afecta mediul operativ şi pe cel tactic.

Aceste informaţii sunt culese şi procesate prin două modalităţi: - prin îndeplinirea celorlalte funcţii ale poliţiei militare şi executarea

misiunilor specifice acestora, finalizate cu un raport de informare după misiune; - prin îndeplinirea următoarelor misiuni specifice acestei funcţii:

• cercetarea ariei şi a zonei; • cercetarea căilor de comunicaţie; • posturile de observare; • patrularea; • rapoartele.

Dotările structurilor de poliţie militară sunt limitate. Funcţiile specifice sunt îndeplinite în orice condiţii de timp, anotimp şi stare a vremii şi sunt determinate de nevoile comandantului U/M.U., de intensitatea conflictului (nivelul de ameninţare) şi de resursele pe care subunităţile de poliţie militară le au la dispoziţie. Comandantul structurii de poliţie militară analizează sprijinul de care comandantul U/M.U. are nevoie şi sprijinul pe care structura de poliţie militară îl poate oferi, şi recomandă valoarea forţelor şi maniera utilizării acestora.

4. Concluzii

Compania de Poliţie Militară din Batalionul de sprijin al Forţelor Navale este singura structură de Poliţie Militară din cadrul Forţelor Navale abilitată să execute întreg spectrul misiunilor specifice din zona de responsabilitate.


54 _____________________________________________________________________________


_____________________________________________________________________________ 55

APĂRAREA UNEI ŢĂRI CU O MARIN Ă DE MICI DIMENSIUNI

Locotenent Mădălina DRĂGAN-GHIGAL ĂU, Fregata 221 „Regele Ferdinand”

1. Definiţia puterii maritime

Conceptul de putere maritimă, ca şi componentă a strategiei unei ţări, a fost dezvoltat şi analizat de multe secole.

Puterea maritimă este o sumă de capabilităţi prin care o ţară îşi impune interesele asupra zonei maritime, utilizând oceanul pentru activităţi politice, economice şi militare, pe timp de pace sau război, în scopul de a obţine obiectivele naţionale.

Alfred Thayer Mahan a publicat, în anul 1890, The Influence of Sea Power Upon History, unde a definit puterea maritimă ca fiind, atât o forţă navală militară, cât şi o forţă comercială.

Mahan a expus şase condiţii necesare pentru ca o naţiune să fie o putere maritimă:

- o poziţie geografică avantajoasă; - zone costiere utilizabile, resurse natural abundente şi un climat favorabil; - extinderea teritorială; - o populaţie destul de numeroasă pentru a putea să îşi apere teritoriul; - o societate cu aptitudini pentru comerţul maritim; - un guvern cu influenţă spre a stăpâni zonele maritime. Astfel, o ţară care este forţată să se apere îndeosebi pe uscat, nu va putea fi

niciodată o putere maritimă (nu este necesar), în comparaţie cu o ţară care nu are graniţe continentale.

România are un total de 3.150 km de graniţe continentale şi doar 245 km de litoral.

Acesta este cauza, în accepţiunea lui Mahan, pentru care necesitatea unei marine de mari dimensiuni nu există. Dar este foarte clar că forţele navale pot fi primul zid către ameninţările ce vin dinspre mare.

Un stat ca România nu trebuie să fie o putere maritimă în lume, dar necesitatea unei forţe navale profesioniste, cu aliaţi, precum NATO, UE şi statele riverane Mării Negre, este important să existe, astfel încât să poată acţiona împotriva oricăror ameninţări. Deşi Marina Română este o marină care acţionează costier, aceasta a participat la operaţii de securitate maritimă în afara bazinului Mării Negre, precum operaţii NATO de combatere a terorismului în Marea Mediterană, operaţii NATO de impunere a embargoului pe coasta libaneză, operaţii UE împotriva pirateriei pe coastele Somaliei.


56 _____________________________________________________________________________

2. Definiţia marinei mici

Cea mai simplă definiţie pentru o marină mică este aceea că nu este mare, dar comparativ cu marina SUA, toate celelalte forţe navale par mici; această definiţie nu este în totalitate corectă.

O marină de mici dimensiuni nu este o marină slabă şi o marină de dimensiuni mari nu este puternică.

Astfel, o marină de mici dimensiuni, dar bine pregătită, este mai eficientă decât o marină de dimensiuni mari, dar care neglijează pregătirea şi educaţia personalului. O marină de dimensiuni mici, care are personal corect recompensat în societate este cu siguranţă mai eficientă decât o marină mare, care este afectată de un moral scăzut.

Poate fi sugerat, astfel, că o marină mică este o marină ce are mijloace şi aspiraţii limitate.

3. Influenţa navală

Mijloacele moderne de a atinge influenţa navală sunt următoarele: - atacul direct cu rachete nucleare sau convenţionale, bombe sau foc de

artilerie; - sprijinul operaţiilor terestre cu rachete, foc de artilerie sau sprijin fluvial; - izolarea inamicului cu o blocadă navală sau operaţii de minare ofensivă; - iniţierea de operaţii terestre cu atacuri amfibii; - protejarea reaprovizionărilor; - protejarea linilor de comunicaţii maritime; - protejarea transportului naval, care este important, atât pe timp de pace, cât

şi în război. Istoria maritimă arată că bătăliile navale sunt rare, cele mai comune acţiuni ale

forţelor navale fiind desantul, sprijinul operaţiilor costiere, protejarea transporturilor maritime. Trebuie amintit, de asemenea, că sunt necesare competenţe tactice exemplare pentru operaţiile amfibii, dragaj sau convoiere.

4. Influenţa unei marine mici

Misiunile unei marine mici sunt de cele mai multe ori o combinaţie de sarcini ofensive şi defensive.

O marină ce trebuie să apere, atât o graniţă maritimă, cât şi graniţa Deltei Dunării (ex. România) are următoarele misiuni:

- protejarea căilor de comunicaţii maritime; - protejarea transportului maritim de mărfuri; - minarea defensivă; - sprijinul operaţiilor terestre; - limitarea operaţiilor amfibii ale inamicului în Delta Dunării.

______________________________________________________________ Opinii

_____________________________________________________________________________ 57

5. Structura unei marine mici

O marină mică va avea de înfruntat aceleaşi ameninţări ca o marină de mari dimensiuni, însă aceasta va trebui să găsească alte soluţii.

Astfel, trebuie să se găsească cea mai eficientă structură a unei marine de mici dimensiuni, şi aceasta este influenţată de:

- nevoile de apărare; - vecini şi aliaţi; - suportul aerian şi terestru. O marină ce luptă în mod clasic, nu mai este viabilă. O forţă navală îşi găseşte

rolul în acţiuni întrunite şi victoriile navale pot fi realizate cu suport aerian. O marină de mici dimensiuni trebuie să ia în considerare că pentru a-şi învinge

inamicul are nevoie să folosească informaţiile de la senzorii proprii şi aerieni şi are nevoie să folosească forţa combinată a navelor şi aeronavelor.

Clasele de nave mari nu sunt eficiente pentru marinele mici, în schimb navele mici, rapide, foarte manevriere şi cu putere mare de lovire pot asigura protecţia necesară.

Conceptul unei nave ce poate acţiona împotriva oricăror pericole şi ce poate să susţină lupta în toate mediile, precum suprafaţă, submarină, amfibiu, electronic, aerian, poate fi răspunsul pentru o marină de mici dimensiuni.

O navă tip LCS/Littoral Combat Ship răspunde la toate nevoile unei marine mici de a-şi apăra litoralul.

O navă LCS este o clasă de nave relativ mici ce acţionează în zone costiere. Conceptul LCS a fost dezvoltat de marina SUA şi este o navă ce este uşor de reconfigurat pentru diferite roluri, incluzând lupta antisubmarin, lupta antimină, lupta la suprafaţă, culegere de informaţii, supraveghere, operaţii speciale, asigurare logistică.

Dar, când o flotă formată din nave LCS nu este posibilă (pentru că întotdeauna tehnologia nouă este costisitoare), atunci o utilizare inteligentă a navelor, o defensivă inteligentă şi sprijinul aerian sunt paşii de urmat către victorie.

O marină ce acţionează costier trebuie să includă şi batalioane de infanterie marină, pentru a opera în zone lagunare.

Un stat mic trebuie, de asemenea, să-şi apere litoralul folosind baterii de coastă cu armament de calibre diferite şi rachete antinavă ce pot fi amplasate la câţiva km de coastă şi de cele mai multe ori, după dealuri.

Minele marine sunt un instrument extraordinar pentru marinele mici. Acestea nu sunt costisitoare, nu implică o tehnologie avansată, pot fi plantate uşor şi nu necesită întreţinere. Acestea pot avaria grav sau chiar scufunda o navă mare şi sofisticată. Prezenţa minelor sau doar faptul că se ştie că sunt plantate pot îngreuna mult o operaţie a unei marine mari.

O marină de mici dimensiuni prezintă un foarte mare atu dacă are alianţe cu vecinii, NATO sau UE.

Eficacitatea unei marine mici este afectată de relaţiile cu vecinii ei.


58 _____________________________________________________________________________

Operaţiile de menţinere a păcii, diferitele exerciţii de antrenament în comun creează legături puternice între marinele mici şi aliaţii ei.

6. Concluzii

În primul rând o marină cu acţiune costieră nu trebuie să fie o putere maritimă pentru a fi profesionistă şi puternică în domeniul ei de responsabilitate. Un personal bine pregătit, nave rapide (chiar dacă nu multe) ce pot lupta în medii diferite şi alianţe puternice, pot ajuta o marină de mici dimensiuni să facă faţă ofensivei unei puteri maritime.

În al doilea rând, o marină de mici dimensiuni trebuie să facă tot ce este posibil pentru a opri atacul dinspre mare, inclusiv ameninţările asimetrice.

O marină de mici dimensiuni va trebui să folosească la maximum sprijinul aerian, fie că e vorba de avioane tip MPA/Maritime Patrol Aircraft sau avioane de vânătoare-bombardament.

În concluzie, o marină profesionistă, aliaţi puternici şi sprijinul aerian sunt atuurile principale ce vor face ca o marină mică să poată să facă faţă unui inamic puternic.

Bibliografie 1. Michael MULQUEEN, Deborah SANDERS, Ian SPELLER. Small Navies:

Strategy and Policy for Small Navies in War and Peace. 2. MAHAN, A. T. The Influence of Sea Power Upon History, 1660-1783. 3. http://en.wikipedia.org/wiki/Littoral_combat_ship 4. Wayne P. HUGHE. Fleet Tactics and Coastal Combat.

_____________________________________________________________________________ 59

NAVELE MARINEI REGALE ROMÂNE DUP Ă 23 AUGUST 1944

Dr. Andreea Maria CROITORU, Responsabil Secţia de Istorie a Marinei, Muzeul Marinei Române

Perioada interbelică a însemnat, pentru forţele navale maritime, ani de dotări importante. În anul 1920 au intrat în compunere distrugătoarele Mărăşti şi Mărăşeşti, construite în Italia, iar din Franţa au fost aduse patru canoniere maritime. În perioada 1930-1931 Divizia de Mare şi-a sporit forţa prin intrarea în serviciu a distrugătoarelor Regele Ferdinand şi Regina Maria, şi a unei moderne nave-bază, Constanţa. Primul submarin românesc, Delfinul, a primit pavilionul pe data de 9 mai 1936, în portul Fiume din Italia, iar pe 14 mai 1939, a fost lansat, la Galaţi, puitorul de mine Amiral Murgescu.

În aceeaşi perioadă a început construcţia unor submarine ale căror subansamble proveneau din Reich-ul german. Acestea au fost lansate tot la Galaţi şi au purtat numele de Rechinul şi Marsuinul, iar în anul 1940, au sosit din Marea Britanie, mai multe vedete torpiloare. În afară de dotările cu nave, forţele maritime au mai fost înzestrate cu artilerie de coastă şi hidroaviaţie.

În ceea ce priveşte Divizia de Dunăre, au intrat în compunere monitoarele Ardeal, Bucovina şi Basarabia, provenite de la fosta flotă austro-ungară.

La sfârşitul deceniului trei al secolului trecut, pentru prima dată în istoria ei, România a fost învinsă fără să fi luptat. În urma încheierii Pactului de neagresiune sovieto-german, în vara anului 1939, s-au modificat substanţial raporturile de forţe în Europa, procedându-se la o împărţire a sferelor de influenţă în Europa Răsăriteană, fapt ce a afectat grav România, prin pierderea de teritorii istorice.

La 1 septembrie 1939, Germania a invadat Polonia iar, două zile mai târziu, Anglia şi Franţa au declarat război acesteia. La 7 septembrie, Consiliul de Coroană de la Cotroceni a decis neutralitatea României, această hotărâre fiind în favoarea aliaţilor tradiţionali occidentali.

La 6 septembrie 1940 s-a instaurat guvernul generalului Ion Antonescu. Din cauza conjuncturii internaţionale nefavorabile, Antonescu s-a orientat spre alianţa cu Reichul german. România a aderat la Pactul Tripartit la 23 noiembrie 1940, fiind inclusă, astfel, în sistemul de alianţe al Axei.

Din acest moment România intra în război împotriva Uniunii Sovietice, Marina Militară Română jucând un rol important, în ciuda înzestrării ei destul de precare.

La 10 septembrie 1940 Ministerul Aerului şi Marinei a fost desfiinţat în urma apariţiei Directivelor pentru îndrumarea şi coordonarea activităţii Ministerului Apărării Naţionale şi s-au organizat două subsecretariate de stat: al Aerului şi al Marinei, acestea fiind subordonate Ministerului Apărării Naţionale.


60 _____________________________________________________________________________

La acel moment, forţele maritime operative, în urma unor acţiuni de restructurare, cuprindeau: Comandamentul Marinei Militare, Comandamentul Diviziei de Mare, Comandamentul Diviziei de Dunăre, Detaşamentul Maritim Sulina şi Sectorul Dunărea de Sus.

Divizia de Mare, constituită ca o mare unitate tactică, avea misiunea de apărare a litoralului maritim, şi era formată din:

- Forţa navală maritimă, având în compunere: • Escadra de distrugătoare (patru nave); • Secţia torpiloare (trei nave); • Secţia canoniere (trei nave); • Secţia nave miniere maritime (trei nave); • Grupul submarinelor şi vedetelor torpiloare (un submarin şi trei vedete torpiloare).

- Comandamentul Portului şi Zonei Constanţa: • Flotila de siguranţă (patru remorchere-dragoare, o şalupă dragoare,

patru remorchere ascultătoare de submarine); • Serviciul de pilotaj; • Secţia apărare sub apă; • Secţia de şalupe de patrulare.

- Grupul de artilerie de coastă Constanţa (şase baterii de artilerie); - Flotila de hidroaviaţie (trei escadrile). Divizia de Dunăre avea ca forţe operative: - Forţa navală fluvială:

• Escadra de monitoare (trei nave); • Secţia de vedete fluviale (două nave); • Compania de debarcare; • un grup de apărare sub apă.

- Gruparea tactică Tulcea formată din două monitoare, patru vedete fluviale şi o secţie de apărare sub apă;

- Detaşamentul Maritim Sulina, avea misiunea de apărare a Deltei şi a gurilor Dunării, şi cuprindea:

• Subdetaşamentul Sulina, cu Batalionul 16 infanterie marină, Gruparea de coastă Sulina, cu două baterii a trei secţii fiecare şi Grupul artilerie plutitoare, cu patru secţii;

• Subdetaşamentul Periprava, cu Batalionul 17 infanterie marină şi o baterie de artilerie navală;

• Subdetaşamentul Chilia Veche, cu Batalionul 15 infanterie marină şi o baterie de artilerie navală;

• Secţia şalupe de patrulare. - Sectorul Dunărea de Sus, avea misiunea de apărare a cursului Dunării în

zona Cazanelor şi Porţilor de Fier, şi cuprindea Căpităniile porturilor, două baterii de artilerie, o secţie de proiectoare şi o secţie cu două şalupe.

_________________________________________ Cultură, tradiţii şi istorie navală

_____________________________________________________________________________ 61

Această componenţă a Marinei a fost modificată până la 23 august 1944, în funcţie de evoluţia frontului terestru şi înzestrarea cu nave, tehnică de luptă şi materiale.

Pe măsură ce frontul se deplasa spre est, au fost înfiinţate Detaşamentul Maritim Odessa şi Detaşamentul Maritim Liman, intrate în subordinea directă a Comandamentului Marinei Militare. Datorită majorării numărului de submarine, Grupul de submarine şi vedete torpiloare a fost desfiinţat şi s-au constituit o escadră de submarine şi una de vedete torpiloare.

În momentul începerii operaţiilor militare, marina a acţionat cu o grupare de minare care a fost acoperită de întreaga forţă maritimă, pentru minarea zonei de larg a portului Constanţa. Cu această ocazie au fost instalate cinci baraje de mine între Midia şi Tuzla. În toamna anului 1941 s-au refăcut aceste baraje şi au mai fost instalate încă cinci, spre sud, până la Şabla.

Distrugătoarele au executat misiuni de siguranţă în folosul acţiunilor de dragaj, minare şi transport, de sprijin şi supraveghere. Celelalte nave au îndeplinit acţiuni de patrulare, escortă şi ascultare antisubmarin. Submarinul Delfinul a realizat, atât misiuni de cercetare şi patrulare în largul Constanţei, cât şi patrulare în zona centrală a Mării Negre.

Pe data de 26 iunie 1940 navele sovietice Harkov şi Moskva, sprijinite de aviaţie, au atacat portul Constanţa. Atacul a fost respins de către distrugătoarele româneşti şi artileria de coastă, iar o navă inamică s-a scufundat, lovindu-se de o mină.

În această perioadă navele noastre au scufundat numeroase submarine sovietice, iar Delfinul a trimis în adâncuri o navă de transport.

Pe Dunăre, forţele navale au interzis pătrunderea monitoarelor inamice spre oraşele şi porturile româneşti, au distrus nave ale acestuia şi au respins o debarcare în sectorul Chilia-Vâlcov. Concomitent, s-a executat minarea fluviului în diferite raioane.

În anul 1941 unităţile navale româneşti au fost subordonate operativ comandamentului naval german Admiral Schwerzes Meer. Între 1941 şi 1944 au fost executate misiuni de transport şi escortă, de luptă antisubmarin şi de supraveghere a litoralului propriu. Transporturile s-au organizat pentru aprovizionarea frontului cu materiale de război, de-a lungul coastei româneşti, spre Bosfor, apoi spre Odessa sau litoralul Crimeii. În faţa Odessei a fost instalat un baraj de mine.

Luna aprilie a anului 1943 a însemnat declanşarea ofensivei sovietice în Crimeea, eliberarea Sevastopolului şi retragerea armatelor române şi germane. Cu această ocazie s-a pus problema evacuării peninsulei ruseşti. Cu toate că stafful german se opunea acestei idei, forţele navale româneşti, din ordinul secret al mareşalului Ion Antonescu, au început acţiunea de retragere a efectivelor şi tehnicii de război.

După un an, în aprilie 1944, cererea comandamentului român de plecare a fost aprobată de către Hitler. A fost planificată o acţiune de evacuare, denumită OPERAŢIA 60.000, care a fost executată în două etape: prima, între 14-24 aprilie, iar a doua, în intervalul 9-13 mai. La această misiune au participat nave militare şi civile


62 _____________________________________________________________________________

româneşti, acestea fiind atacate de numeroase ori de navele de suprafaţă, submarinele şi aviaţia sovietică. Această operaţie, prin întinderea spaţiului de desfăşurare şi dimensiunile relativ reduse ale forţelor participante, se înscrie în cartea istoriei navale universale alături de Operaţia DYNAMO, organizată pentru retragerea trupelor britanice de la Dunkirk.

Odată cu înaintarea frontului sovietic, Marina Română a executat, în continuare, supraveghere, convoiere şi luptă antisubmarin. A fost instalat un baraj de mine în faţa Sulinei, iar pe fluviu s-au desfăşurat acţiuni de dragaj, însoţire şi sprijin al trupelor de uscat.

În spaţiul carpato-balcanic se concentrau, în vara anului 1944, 20% din diviziile de infanterie şi 9% din unităţile blindate ale Germaniei hitleriste, care însumau peste 900.000 militari. Numărul total al militarilor din trupele germane aflate pe teritoriul românesc se ridica la 700.000. Pe teatrul de operaţii militare din Marea Neagră, forţele navale germane totalizau peste 200 nave de luptă diferite, reunite în flotile ce aveau ca baze porturile: Constanţa ca bază principală, Sulina, Varna şi Burgas. Din acestea, în aria geografică a litoralului maritim românesc şi a Dunării de Jos acţionau aproximativ 100 nave de luptă şi auxiliare.

Forţele şi mijloacele proprii ale Marinei, subordonate în ansamblu Statului Major al Marinei de la Bucureşti (al cărui şef era viceamiralul Ioan Georgescu), erau organizate pe trei comandamente:

- Comandamentul Forţelor Navale Maritime – la Constanţa – condus de contraamiralul Horia Macellariu;

- Comandamentul Litoralului Maritim şi Fluvial – la Constanţa – condus de comandorul Nicolae Bardescu;

- Comandamentul Forţelor Fluviale – la Tulcea – condus de contraamiralul Alexandru Stoianovici.

Marina Română dispunea la mare de 22 nave de luptă şi 25 nave auxiliare. Forţele fluviale constau din monitoare, 5 vedete fluviale, 22 vedete de siguranţă şi dragaj, 3 pontoane de transport armate şi aproximativ 100 nave auxiliare, dintre care o parte se aflau în subordinea detaşamentelor fluviale Dunărea de Mijloc şi Dunărea de Sus. În ansamblu, unităţile navale române erau inferioare celor germane.

Forţele terestre române aflate în Dobrogea erau alcătuite din efectivele Diviziei 9 infanterie, Diviziei 10 infanterie, Regimentului 8 artilerie antiaeriană, Regimentului 2 grăniceri şi câteva escadrile de aviaţie.

Directiva operativă a Marelui Stat Major român, din noaptea de 23 august, ca şi ordinele ulterioare, stabilea ca obiectiv principal al forţelor armate din Dobrogea dezarmarea şi capturarea trupelor germane şi oprirea trecerii, în ambele sensuri, a acestora peste Dunăre.

Încă din noaptea de 23 august 1944, unităţile şi comandamentele române din Dobrogea s-au alarmat, pregătirile lor pentru luptă devansând pe cele ale comandamentelor germane. Din primele momente, Comandamentul Forţelor Navale Maritime s-a desprins de cel german, instalându-se în alt punct de comandă. Noua situaţie politico-militară, odată cunoscută, a pus în stare de alertă şi unităţile germane, dar aceste acţiuni au fost tardive. S-a cerut tuturor forţelor navale, terestre şi aeriene


_____________________________________________________________________________ 63

germane din zonă să părăsească apele şi teritoriul maritim românesc fără să pricinuiască daune şi stricăciuni. În după-amiaza zilei de 25 august, navele germane bazate la Constanţa au ieşit pe mare în direcţia Varna-Burgas, deşi condiţiile meteo erau cu totul neprielnice, fapt ce a dus la naufragierea mai multor nave.

La 29 august, ca urmare a acţiunii energice a trupelor române, forţele germane au fost eliminate complet din spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră.

Pierderile suferite de marina germană în vestul Mării Negre şi în Dobrogea s-au amplificat, ca urmare a luptelor angajate de navele româneşti pe Dunăre. Marina germană dispunea, de-a lungul malului românesc, de la Marea Neagră la Baziaş, de numeroase nave de război şi vase comerciale de toate categoriile.

Încă din noaptea de 24 spre 25 august, navele maritime germane de mic tonaj din Sulina, un număr însemnat de nave fluviale din Tulcea, Ismail, Reni, Galaţi, Brăila şi Măcin, au început să se retragă în susul fluviului. Convoiul german a pornit la 25 august de la Brăila în amonte, completându-se pe drum cu alte nave. Acest convoi avea intenţia de a urca, prin luptă, pe Dunăre, până dincolo de Baziaş, pentru a se retrage de pe teritoriul românesc.

Misiunea pentru forţele fluviale, în cooperare cu trupele terestre din zona limitrofă Dunării, era eliminarea prezenţei hitleriste de pe fluviu, dezarmarea şi preluarea navelor germane, zădărnicirea acţiunilor acestora împotriva porturilor, obiectivelor economice şi a localităţilor româneşti.

Din ziua de 23 august până la sfârşitul lunii, Dunărea a fost complet degajată de forţele hitleriste, a fost dezarmată şi a fost preluată majoritatea parcului german de nave militare şi de transport, au fost salvate porturile de distrugeri şi s-a asigurat culoarul navigabil pentru traficul de război pe unele porţiuni ale fluviului.

După numai 41 de ore de la declanşarea ostilităţilor, cea mai mare parte a Deltei Dunării era eliberată, ceea ce a creat posibilitatea forţelor sovietice de a înainta nestingherite.

Cele mai importante lupte de pe Dunăre au avut loc la Hârşova, Cernavodă, Călăraşi, Olteniţa, Zimnicea, Turnu Măgurele, Corabia, Turnu Severin şi Orşova. În îndeplinirea misiunilor au intervenit dificultăţi legate de raporturile cu flota sovietică de Dunăre. Cu toate că guvernul sovietic a luat notă de întoarcerea armelor împotriva Germaniei, unele eşaloane de comandament sovietice au ignorat acest lucru şi au continuat să trateze navele române ca unităţi inamice. La 24 august, în urma unui intens bombardament, monitoarele Mihail Kogălniceanu şi Lascăr Catargiu au fost scufundate, iar monitorul I.C. Brătianu a fost grav avariat.

În ziua de 26 august a avut loc, la Ismail, o întâlnire între delegaţi români şi comandantul flotei sovietice de Dunăre, unde împuternicitul sovietic a comunicat că, neavând cunoştinţă de încetarea ostilităţilor, cerea predarea fără condiţii a navelor româneşti şi echipajelor, până la 27 august. Imediat ce guvernul a fost informat de această situaţie, Ministerul Afacerilor Externe a comunicat Statului Major al Marinei, la 27 şi 28 august, că sovieticii consimţeau că, dacă trupele române vor lupta alături de Armata Roşie, le vor lăsa armele.

Până la 12 septembrie, când s-a semnat Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite, s-au înregistrat numeroase momente de tensiune cu flota sovietică. Astfel, în


64 _____________________________________________________________________________

ziua de 5 septembrie 1944, în porturile Constanţa şi Ismail, navele româneşti au fost arestate şi rechiziţionate de către sovietici.

Bilanţul acţiunilor desfăşurate pe Dunăre de către unităţile Comandamentului Forţelor Fluviale a fost edificator pentru contribuţia generală a Marinei Militare Române la eliberarea ţării noastre de sub dominaţia fascistă. De la 23 august până la 1 septembrie 1944, forţele fluviale, pe lângă pierderile provocate trupelor terestre germane, au capturat pe Dunăre, între Sulina şi Turnu Severin, circa 500 nave inamice care au fost predate armatei sovietice, împreună cu toţi prizonierii de război.

Proclamaţia regelui Mihai I către Ţară, difuzată în ziua de 23 august 1944, la orele 22:23, prin care se anunţa încetarea ostilităţilor ca urmare a acceptării armistiţiului oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, a creat în primele momente confuzie şi panică.

În realitate nu s-a obţinut un armistiţiu, deoarece Aliaţii, în special Uniunea Sovietică, nu au reacţionat prompt în recunoaşterea ieşirii României din Axă şi alăturarea ei, cu toate forţele, Coaliţiei Naţiunilor Unite. Deşi, în mod real, armata română a început lupta împotriva Germaniei din după-amiaza zilei de 23 august, devenind de facto aliata Uniunii Sovietice şi Naţiunilor Unite, de jure, încetarea ostilităţilor s-a consfinţit odată cu semnarea Convenţiei de Armistiţiu în noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova.

În acest interval Armata Roşie a acţionat pe teritoriul românesc fără a ţine seama de evenimentele politico-militare de la 23 august 1944, trupele Frontului 2 ucrainean comportându-se ca într-un teritoriu inamic cucerit.

Încălcând art. 17 al Convenţiei de Armistiţiu, care prevedea restabilirea administraţiei româneşti pe întreg teritoriul României, în intervalul 25 august-5 septembrie, Uniunea Sovietică a marcat navele româneşti cu semne exterioare de captură, a internat, la Dunăre sau concediat, la mare, personalul, înlocuindu-l cu echipaje sovietice şi a trimis navele din Constanţa spre URSS cu destinaţie necunoscută.

Cu toate că ordinul primit de forţele navale române în noaptea de 23 august 1944, de a înceta orice act de agresiune împotriva Naţiunilor Unite, a fost pus în practică, în ziua de 24 august, ignorând voit realitatea, forţele aeriene sovietice au atacat şi scufundat pe braţul Chilia nave aparţinând Comandamentului Forţelor Fluviale Române, a cărui principală forţă navală o constituiau cele şapte monitoare blindate cu mare putere de foc.

În dimineaţa zilei de 24 august 1944, la orele 03:30, bastimentele româneşti staţionate în zona Ismail, ca şi cele aflate în alte puncte pe Dunăre, au primit de la Comandamentului Forţelor Fluviale ordinul radio de încetare a ostilităţilor, fără a mai executa trageri contra avioanelor şi navelor sovietice. Ca urmare, monitoarele Kogălniceanu şi Brătianu, aflate la Ismail, au luat măsuri de siguranţă şi supraveghere a forţelor germane aflate în port. Sosit la bordul monitorului Kogălniceanu, delegatul Armatei a III-a, comandantul Negoescu, ordonă ca navele să treacă pe malul românesc, tocmai pentru a evita eventuale incidente cu forţele sovietice. În timp ce se îndrepta spre Chilia Nouă, formaţia a fost atacată de aviaţia sovietică. În urma unui intens bombardament, monitorul Kogălniceanu se scufundă la


_____________________________________________________________________________ 65

Km 43, răsturnându-se spre babord, cu chila în sus, monitorul Catargiu este scufundat în zona Periprava, în timp ce monitorul Brătianu, grav avariat, devine neoperativ.

În cursul zilelor următoare situaţia s-a agravat. Pe 28 august, monitoarele Lahovari, Ardeal, Basarabia şi Bucovina, aflate la Brăila, au fost constituite în două grupuri cu misiunea de a captura sau scufunda navele germane ce se retrăgeau pe Dunăre sau se refugiau în Bulgaria. În timpul executării misiunii, în ziua de 30 august, orele 19:00, soseşte la Hârşova o vedetă sovietică, având la bord pe căpitanul-comandor Blinov, însoţit de doi ofiţeri sovietici, care aduceau un ordin al amiralului Gorşcov, comandantul Flotei sovietice de Dunăre. Acest Ordin adresat Comandamentului Forţelor Fluviale dispunea: toate navele de luptă române (monitoare, vedete etc.) aflate în amonte de Brăila, să fie prezente în ziua de 31 august 1944, orele 18:00, la Reni; Comandamentul Forţelor Fluviale, împreună cu Statul Major să fie în ziua de 1 septembrie 1944, orele 10:00, la Brăila cu toate documentele necesare întocmirii planului comun de acţiune pe Dunărea Mijlocie şi Superioară.

În pofida insistenţelor contraamiralului Alexandru Stoianovici, comandantul Forţelor Navale Fluviale Române, care, aflat în faţa unui atac iminent din partea unui grup de nave de război germane, solicită amânarea executării acestui ordin, sovieticii somează navele să se deplaseze la Ismail, ameninţând cu scufundarea.

O parte din nave au sosit la Ismail în seara zilei de 1 septembrie, unde se mai aflau ancorate nava şcoală Mircea şi monitorul Brătianu. În dimineaţa zilei de 5 septembrie au sosit ultimele vase, monitorul Basarabia şi remorcherul Basarab. Echipajele au fost debarcate, navele puse la dispoziţia flotei sovietice, iar Comandantul Forţelor Fluviale, împreună cu statul său major, a fost sechestrat şi pus sub pază la Comandamentul Naval Sovietic.

Aceeaşi soartă au avut-o şi navele de luptă maritime. În dimineaţa zilei de 29 august, amiralul Oktiabriski, comandantul Flotei Sovietice din Marea Neagră, a ordonat ca toată flota română de război şi auxiliară să fie mutată la Sulina şi predată la Comandamentul Maritim Sovietic, în caz de refuz, ameninţa amiralul sovietic, cu începere de la orele 15:00 din 29 august voi începe atacul flotei şi bazei dumneavoastră de pe mare şi din aer.

La 5 septembrie 1944, ministrul Afacerilor Externe, Grigore Niculescu-Buzeşti, trimitea delegaţiei române aflate la Moscova o comunicare prin care aducea la cunoştinţă abuzurile armatei sovietice faţă de flota română, contrar angajamentelor luate de Molotov prin Declaraţia din 25 august. Prezentând situaţia foarte gravă în care se găsea flota română de mare şi de Dunăre, ale cărei nave erau dezarmate şi ofi ţerii arestaţi, ministrul român cerea intervenţia urgentă şi insistentă pe lângă guvernul sovietic pentru a da instrucţiuni ca această stare de lucruri să înceteze.

În ciuda eforturilor făcute de Comandamentul Marinei Române pentru a-şi dovedi buna credinţă, în dimineaţa zilei de 5 septembrie, Comandamentul sovietic a procedat, cu ajutorul detaşamentelor armate, la dezarmarea navelor româneşti şi la înlocuirea pazei portuare cu trupe sovietice.


66 _____________________________________________________________________________

În discuţiile purtate, delegaţia română a demonstrat că măsura de a duce navele româneşti, având la bord echipaje şi comandanţi sovietici, arborând pavilioane sovietice, în porturi ruseşti, nu reprezintă numai o încălcare a clauzelor Convenţiei de Armistiţiu, ci şi o încălcare a dreptului internaţional conform căruia nu există drept de captură sau pradă de război fără declaraţie de război şi orice captură sau pradă de război operată înainte de declararea războiului, în timpul armistiţiului sau după încheierea păcii este nulă. Or, România, începând cu data de 23 august, încetase ostilităţile faţă de URSS şi la data dezarmării se găsea alături de aceasta în acţiunile de luptă contra navelor germane.

Contraamiralul Bogdenko, conducătorul delegaţiei sovietice, a acceptat în principiu obiecţiile părţii române, dar s-a disculpat declarând că măsurile luate au fost determinate de necesităţile operative de siguranţă, iar schimbarea pavilioanelor şi înlocuirea echipajelor, precum şi plecarea navelor din porturile româneşti nu contravin art. 1 din Convenţia de Armistiţiu, deoarece sunt întrebuinţate la ducerea în comun a operaţiunilor de război contra Germaniei şi Ungariei.

Până la 12 septembrie, Comandamentul naval sovietic de la Constanţa luase patru distrugătoare, două torpiloare, trei canoniere, două purtătoare de mine, o navă bază, şapte vedete torpiloare, trei vânătoare de submarine, trei pontoane armate, o navă şcoală, 16 nave auxiliare diverse, în total 44 unităţi care reprezentau întreaga flotă maritimă militară românească. Concomitent, de la Dunăre au fost luate cinci monitoare, şapte vedete fluviale, două nave de comandament, 38 şalupe de dragaj şi patrulare, 15 şlepuri, 12 tancuri şi două remorchere, în total 81 unităţi, constituind forţa fluvială românească de luptă şi convoiul ei, partea logistică plutitoare, alcătuită, în parte, din nave aparţinând flotei fluviale civile.

Semnarea Armistiţiului în noaptea de 12/13 septembrie 1944 la Moscova de către delegaţia guvernamentală română condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu, n-a exclus echivocul în ceea ce priveşte ocuparea militară a ţării şi nu a rezolvat nici pe departe problemele grave cu care România, tratată ca o ţară învinsă, se confrunta deja.

Acest document, care a stat la baza statutului juridic al României până la încheierea păcii, a influenţat în mod covârşitor prin consecinţele şi implicaţiile sale directe şi indirecte, evoluţia politico-economică românească, pe o perioadă mai mare decât aceea a aplicării şi valabilităţii lui.

Încercând să rezolve problema lipsei de nave, material flotant, în general, guvernul român a solicitat restituirea unui număr de nave, din cele preluate de organele sovietice după 1 septembrie 1944.

Prin Convenţia semnată la Moscova, la 11 septembrie 1945, de Petru Groza şi Gheorghe Tătărescu, pentru partea română şi Anastas Ivanovich Mikoian şi Andrei Ianuarievici Vâşinski, în numele guvernului sovietic, acesta din urmă a consimţit să satisfacă cererea României şi să retrocedeze un număr de 18 nave maritime de război şi 23 nave din flota comercială şi tehnică. Convenţia a fost respectată numai în parte, URSS ignorând atât prevederile acestui document, cât şi unele articole din Convenţia de Armistiţiu, ca de exemplu cele care obligau România să pună la dispoziţia Înaltului Comandament Aliat Sovietic mijloacele proprii de transport pe apă, de unde reieşea indiscutabil dreptul de proprietate al României asupra navelor sale.


_____________________________________________________________________________ 67

La 25 septembrie 1945 Guvernul URSS (Adresa nr. 14.594) a făcut cunoscut că a hotărât să restituie Guvernului român:

- distrugătoarele Mărăşti şi Mărăşeşti; - canonierele Ghiculescu şi Stihi; - torpiloarele Zborul şi Zmeul; - submarinul Delfinul; - vedetele torpiloare tip Power nr. 4, 5, 6, 7, 8, 9; - vedetele fluviale nr. 1, 2, 3; - şalupele hidrografice Rândunica şi Pescăruş; - o serie de nave tehnice. Ceremonialul predării-primirii navelor a avut loc la Galaţi, în ziua de 12

octombrie 1945. După semnarea proceselor verbale de restituire, navele au fost predate conform

tradiţiei marinăreşti, în acordul Imnurilor sovietic şi român. La final, oficialităţile au vizitat navele, după care întreaga asistenţă a coborât

pe cheu şi s-a instalat la tribuna oficială, înconjurată de o mulţime impresionantă. În anul 1951, Guvernul sovietic a restituit României o a doua serie de nave: - distrugătorul D 21 (ex Regele Ferdinand, ex Lihoi); - distrugătorul D 22 (ex Regia Maria, ex Letuci); - submarinul S 11 (ex Rechinul); - monitoarele M 1 (ex Lahovary), M 2 (ex Brătianu), M 11 (ex Basarabia),

M 12 (ex Bucovina), M 20 (ex Ardealul). - şalupa de dragaj magnetic S. D. 50 şi şalupe de serviciu. Navele fluviale au sosit în portul Galaţi la 20 iunie 1951, iar cele de mare, la 23

iunie. Distrugătoarele, submarinul şi şalupele au fost predate în stare de funcţionare, iar monitoarele în stare de conservare.

O situaţie similară au cunoscut şi navele flotei comerciale (cu 608 unităţi luate de organele sovietice, la 24 august 1944) şi ale flotei tehnice româneşti.

Bibliografie 1. ATANASIU, Carmen; COJOC, Mariana; ATANASIU, Andreea. Navigaţie

şi ... politică. Constanţa: Editura Muntenia & Leda, 2001. 2. ATANASIU-CROITORU, Andreea. Forţa navală maritimă a României

între cele două războaie mondiale. În „Analele Dobrogei”, serie nouă, X-XIII, 2009-2012.

3. Momente din istoria Marinei Militare Române reflectate într-un document original Andreea Atanasiu-Croitoru, Jurnalul Istoric al Diviziei de Mare. În volumul de studii „Forţele Navale Române. 150 de ani de tradiţie”. Constanţa: Editura Muzeului Marinei Române, 2010

4. ATANASIU-CROITORU, Andreea. Pagini de istoria Marinei Române. Craiova: Editura SITECH, 2012.

5. ATANASIU-CROITORU, Andreea. Operaţia 60.000. Situaţia marinei


68 _____________________________________________________________________________

române în primăvara anului 1944. În „Anuarul Muzeului Marinei Române – 2014”, tom XVII. Constanţa: Editura Muzeului Marinei Române, 2014.

6. Contraamiral de flotilă dr. MÎRŞU, Alexandru; dr. ATANASIU-CROITORU, Andreea; comandor dr. CUSTURĂ, Ion; comandor CHODAN, Tiberiu Liviu. De la Divizia de Mare la Flotă. 1896-2011. Monografie. Bucureşti: Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, 2011.

7. Comandor (ret.) prof. univ. dr. ROTARU, Jipa. Calvarul navelor Marinei Militare Regale după 23 august 1944. Constanţa: Editura Muzeului Marinei Române, 2011.

8. Comandor (ret.) prof. univ. dr. ROTARU, Jipa; comandor (r) DAMASCHIN, Ioan. Glorie şi Dramă. Marina militară Regală 1940-1945. Bucureşti: Editura Ion Cristoiu, 2000.

_____________________________________________________________________________ 69

CENTRUL 39 SCAFANDRI (1976-1990). UN DECENIU ŞI JUMĂTATE DE EXCELEN ŢĂ ÎN DOMENIUL

PĂTRUNDERII OMULUI SUB AP Ă – PARTEA I: CENTRUL 39 SCAFANDRI (1976-1989). EVOLUŢIA CA

STRUCTURĂ MILITAR Ă COMPLEXĂ ŞI SPECIALIZAT Ă –

Căpitan-comandor dr. ing. Marian TĂNASE, Comandantul Grupului de Nave Speciale pentru Scafandri,

Divizionul 175 Nave Scafandri

1. Introducere

În anul 2016, Centrul 39 Scafandri va sărbători 40 ani de existenţă ca mare unitate de elită a Forţelor Navale şi 35 ani de la prima scufundare simulată executată de scafandri români în care s-au folosit instalaţiile Laboratorului Hiperbar.

Totodată, în acest an scafandrii români sărbătoresc 110 ani de la introducerea oficială în Marina Militară Română a specialităţii de scafandru, prin Înalt Decret Regal.

Istoria scafandreriei româneşti, încadrată în timp de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în zilele noastre, este încărcată de realizări remarcabile ale scafandrilor, unele recorduri şi premiere naţionale, şi ne relevă eforturile făcute de statul român, în general, şi de Forţele Navale, în special, pentru deţinerea unei capabilităţi importante, atât pentru domeniul militar, cât şi pentru economia naţională.

Tradiţia pe care generaţia noastră a moştenit-o, creată cu sudoarea, ambiţia, curajul şi sacrificiul înaintaşilor noştri, reprezintă sursa principală a mândriei noastre de român, marinar şi scafandru.

Prin acest studiu ne dorim să punem la dispoziţia tuturor celor care au într-un anume fel o cât de firavă legătură cu marina şi scafandreria, informaţii relevante despre evenimente şi fapte semnificative pentru evoluţia Centrului de Scafandri, o instituţie militară şi autoritate naţională în domeniul pătrunderii omului sub apă şi pentru meseria de scafandru, o meserie extrem de grea, dar frumoasă.

Perioada de care ne-am ocupat reprezintă perioada în care în România erau alte condiţii sociale şi politice, dar în care s-au făcut cele mai multe progrese într-un timp relativ scurt şi s-au executat un număr foarte mare de ore de scufundare simulate şi reale per scafandru.

Având în vedere volumul de informaţii avut la dispoziţie până la această dată şi spaţiul limitat de publicare am considerat necesară împărţirea acestui studiu în două părţi.


70 _____________________________________________________________________________

În această primă parte ne-am ocupat de modul în care s-a luat decizia politică de înfiinţare a Centrului de Scafandri şi de momentele semnificative în evoluţia acestei importante instituţii a Forţelor Navale.

În a doua parte a studiului nostru, intitulat Aspecte esenţiale ale activităţii şi a misiunilor specifice executate de Centrul 39 Scafandri în perioada 1980-1989, care va fi publicată într-un număr viitor al Buletinului Forţelor Navale, ne-am aplecat asupra contribuţiei scafandrilor Forţelor Navale Române la realizarea unor obiective economice de importanţă strategică, activităţii de cercetare desfăşurată în cadrul Laboratorului Hiperbar şi am evidenţiat câteva dintre misiunile specifice executate de către scafandri militari şi civili în folosul altor unităţi sau instituţii civile din România.

2. Scafandrii militari în perioada anterioară anului 1976 La sfârşitul secolului al XIX-lea, puterea maritimă a României se afla în plin

proces de dezvoltare şi consolidare. Programele navale de dotare cu nave militare şi civile anterioare şi cel aflat în desfăşurare, precum şi lucrările de amenajare hidrotehnică din porturile maritime şi fluviale, executate sau aflate în derulare, au impus necesitatea achiziţionării din străinătate a tehnologiei şi echipamentelor de scufundare pentru folosirea scafandrilor echipaţi cu costum de scafandru în executarea diverselor lucrări sub apă, printre care cele mai uzuale fiind cele de întreţinerea operei vii a navelor, eliminarea problemelor apărute la cârme şi elice şi căutarea şi recuperarea din apă a unor obiecte.

În anul 1906, după o perioadă de timp relativ scurtă, în care prezenţa scafandrilor la bordul navelor militare a fost una de pionierat, dar care a dovedit utilitatea acestora, s-a impus necesitatea reglementării şi introducerii specialităţii scafandru, precum şi înfiinţarea primei structuri de pregătire şi antrenare scafandri.

Comitetul Consultativ al Marinei, prin procesul-verbal nr. 130 din 10 august, propunea completarea art. 6 din Legea de organizare a Marinei Militare prin adăugarea specialităţilor militare, specifice de marină, de electrician, piloţi militari şi scafandru (scafandrier). Ca urmare a propunerilor făcute, au fost aprobate de Regele Carol I, prin Înaltul Decret nr. 3206 din 5 septembrie 1906, actul oficial de naştere al meseriei de scafandru în România1.

Pregătirea şi antrenarea scafandrilor (Programul cunoştinţelor cerute la examenul pentru obţinerea brevetului) intra în responsabilitatea Corpului Apărărilor Submarine , care până în anul 1911 a întocmit şi primul manual românesc de folosire a scafandrilor (Manualul scafandrierului).2

De la apariţia scafandrilor în Marina Militară şi până la mijlocul deceniului şapte al secolului trecut, intervenţia cu scafandri a presupus folosirea echipamentului clasic de scufundare specific scafandrilor grei cu alimentare de la suprafaţă, realizate

1 Vezi: Monitorul Oastei, nr. 40, 19 septembrie 1906, Partea regulamentară, pp. 545-546. 2 Vezi: Marina Militară, Manualul scafandrierului, Institutul de arte grafice Carol Gӧbl S-r I St. Rasidescu 16,

Strada Doamnei 16, Bucureşti, 1911. Manualul a fost aprobat prin Decizia ministerială nr. 49 din 3 februarie 1911.


_____________________________________________________________________________ 71

cu ajutorul unei pompe manuale. S-a dispus de un număr redus de scafandri, precum şi de facilităţi minime. Pregătirea şi încadrarea scafandrilor în structurile Marinei Militare a cunoscut diverse modificări pe care nu intenţionăm să le acoperim în această lucrare.

După anul 1965, scafandrii de luptă, ca gen de forţă al Marinei Militare, beneficiază de o atenţie mai mare, atât din partea C.M.M., cât şi din partea conducerii de stat. Apariţia în lume a tehnologiei de scufundare autonomă – metoda Cousteau – a determinat şi în România reconsiderarea locului şi rolului scafandrului. Un rol important l-a avut ofiţerul de marină Constantin SCARLAT, care poate fi considerat întemeietor de şcoală şi tradiţie, o personalitate importantă pentru istoria scafandreriei româneşti.

Primul pas a fost făcut în anul 1967, prin înfiinţarea la Mangalia a Grupului 279 Scafandri, subordonat C.M.M. prin Secţia de cercetare a Statului Major al C.M.M..3

Evoluţia „acţiunilor omului sub apă” în Marina Militară şi în România a fost favorizată de descoperirea zăcămintelor de petrol din platoul continental al Mării Negre.

În anul 1970 s-a înfiinţat, la Constanţa, Institutul Român de Cercetării Marine „Grigore Antipa”, care a dezvoltat şi programe în pătrunderea omului sub apă.4 În cadrul acestei instituţii a fost înfiinţat Laboratorul de tehnologie marină, care a desfăşurat activităţi legate de „fiziologia hiperbară” şi de „tehnologii de scufundare”, domenii de pionierat la acea dată în România.5 La acest laborator specialiştii români au obţinut progrese importante la care au concurat şi scafandri militari ai Grupului 279 Scafandri.

3. Conjunctura înfiin ţării Centrului 39 Scafandri În anii ’70, România a achiziţionat din SUA licenţa pentru construcţia de

platforme de foraj maritim. În acest scop, până în anii ’90, au fost construite patru platforme de către Şantierul Naval din Galaţi.

În condiţiile crizelor mondiale ale petrolului, dezvoltarea industriei româneşti de exploatare a petrolului „off-shore” a beneficiat de o atenţie deosebită din partea preşedintelui din acea vreme, Nicolae CEAUŞESCU, investindu-se foarte mult în acest domeniu. Acest segment al industriei de exploatare a zăcămintelor de petrol nu

3 Aprobarea M.F.A. a fost transmisă la C.M.M. prin Disp. şefului M.St.M. cu nr. CL-001062 din 16.11.1967. 4 Vezi: http://www.rmri.ro/RMRI/historyRO.html (accesat la data de 05.09.2011). 5 Pentru detalii privind tehnologia scufundării vezi: Dinu Dumitru, Vlad Constantin. Intervenţii subacvatice. Editura

Tehnică, Bucureşti, 1982; Idem, Scafandri şi vehicule subacvatice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986; Aron Petru, Mircea Degeratu, Sergiu Ioniţă, Ghidul scafandrului autonom, Editura Olimp-Press, Bucureşti, 1992; D. Dinu M. Pânzariu, C. Stanca, C. Vlad, Autorizarea activităţilor subacvatice, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000; Mircea Degeratu, Aron Petru, Ştefan Georgescu, Aparate de respirat sub apă, Editura Matrixrom, Bucureşti, 2004; Ştefan Georgescu, Mircea Degeratu, Sergiu Ioniţă, Lucrări subacvatice realizate cu scafandri. Scule, unelte şi utilaje pentru lucrul sub apă. Tăiere şi sudare. Subacvatică, Editura Matrixrom, Bucureşti, 2004; Mircea Degeratu, Ştefan Georgescu, Sergiu Ioniţă, Lucrări subacvatice realizate cu scafandri. Control nedistructiv şi utilizare de explozivi sub apă. Lucrări tehnice sub apă. Editura Matrixrom, Bucureşti, 2005; Mircea Degeratu, Aron Petru, Ştefan Georgescu, Sergiu Ioniţă: Tehnologii hiperbare pentru scufundări unitare şi în saturaţie, Editura Matrixrom, Bucureşti, 2008.


72 _____________________________________________________________________________

putea evolua fără o dezvoltare pe măsură a activităţii specifice scafandrilor utilitari, iar pentru aceasta era nevoie de nave pentru intervenţie cu scafandri de mare adâncime, dotate cu instalaţii care să asigure desfăşurarea în condiţii de siguranţă a activităţilor complexe sub apă, pentru cercetarea spaţiului submarin, întreţinerea şi exploatarea instalaţiilor de foraj.

Programul românesc de foraj maritim a început în anul 1976, cu platforma Gloria, care fora la o adâncime maximă a apei de 90 m. Sistemul de exploatare a zăcămintelor de hidrocarburi din platoul continental al Mării Negre presupune extracţia cu platforme de foraj care transmit hidrocarburile extrase la o platformă centrală (centrala de producţie), care, la rândul său, le transmite prin sistemul de conducte la o staţie de la litoral. Pentru montarea conductelor şi întreţinerea platformelor de foraj marin erau necesare capabilităţi ridicate pentru lucru sub apă.

Programul de exploatare a resurselor de hidrocarburi a devenit un program naţional, iar în cadrul acestuia a fost cuprinsă şi dezvoltarea capabilităţilor necesare lucrului sub apă cu scafandri la mare adâncime. Pe de altă parte, scafandrii de luptă reprezentau un gen de forţe important în cadrul Marinei Militare, pentru a căror instruire şi certificare era imperios necesară existenţa unui centru de pregătire, care să asigure conducerea, pregătirea şi asistenţa medicală specializată, precum şi înzestrarea cu nave rapide de intervenţie cu scafandri de luptă.

La acea vreme, în România, activităţile civile legate de domeniul „acţiunii omului sub apă” au fost trecute sub responsabilitate militară, păstrarea secretului fiind considerată o cerinţă esenţială a acţiunilor de explorare şi exploatare a zăcămintelor de petrol din Marea Neagră. În plus, exploatarea petrolului din platoul continental al Mării Negre impunea, ca sarcină permanentă pentru Marina Militară, apărarea platformelor de foraj maritim şi a sistemului de conducte contra diversiunii sub apă, sarcină care se realiza prin executarea misiunilor specifice cu toate genurile de forţe de care dispunea Marina Militară.

În vara anului 1976, la nivelul conducerii de stat s-a luat în discuţie dezvoltarea programului naţional de exploatare a resurselor de hidrocarburi din platoul continental al Mării Negre. Un asemenea program strategic nu se putea realiza fără scafandri de mare adâncime şi fără nave de intervenţie cu scafandri, capabilităţi care erau minime la acea dată.

Asigurarea dezvoltării unui domeniu atât de complex şi de util a impus înfiinţarea unei unităţi militare specializate. În consecinţă, la cel mai înalt nivel decizional, Biroul Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., s-a aprobat, în şedinţa din 21 august 1976, înfiinţarea în cadrul Marinei Militare, în următoarele luni, a unei structuri militare care să gestioneze domeniul acţiunii omului sub apă în România, un domeniu extrem de necesar, atât din punct de vedere civil, cât şi militar.

Punerea în practică a acestei hotărâri, aprobate de Nicolae CEAUŞESCU, s-a concretizat prin emiterea Ordinului ministrului Apărării Naţionale de înfiinţare la Constanţa începând cu 1 octombrie 1976 a Centrului 39 Scafandri (U.M. 02145).


_____________________________________________________________________________ 73

4. Constituirea şi consolidarea Centrului 39 Scafandri ca mare unitate specializată a Marinei Militare (1976-1990)

La 1 octombrie, s-a înfiinţat Centrul 39 Scafandri Constanţa (U.M. 02145),

pe baza efectivelor şi tehnicii Grupului 279 Scafandri Mangalia, care s-a desfiinţat cu această ocazie, dar cu o structură nouă care să corespundă noilor nevoi în domeniul scafandreriei militare şi civile româneşti.6

De la înfiinţare (30 octombrie 1976) şi până la prima reorganizare (1 martie 1978) Comandamentul Centrului de Scafandri a avut o organizare restrânsă, corespunzătoare procesului de formare de la zero a unei mari unităţi specializate. Structura acestuia era următoarea: comandant; Statul Major (şef de stat major; ofiţer 2 cu planificarea; ofiţer 2 în statul major; ofiţer 2 mobilizare şi evidenţă; furier; grupă de transmisiuni); Comitetul de Partid (secretarul de partid şi secretarul U.T.C.); locţiitorul tehnic (locţiitorul tehnic şi un ofiţer 2); locţiitorul pentru servicii; medicul şef.

În prima organizare a Centrului 39 Scafandri (similar unui divizion) a fost prevăzută existenţa unui Grup de Scafandri de Mare Adâncime (două nave de intervenţie cu scafandri) şi un Grup de Scafandri de Luptă (două vedete rapide de intervenţie şi bărci pneumatice). Pe lângă aceste două subunităţi de bază, Comandamentul Centrului 39 Scafandri mai subordona un Cabinet de studii şi dresaj animale marine şi un Laborator de cercetare ştiin ţifică (privind pătrunderea omului sub apă), precum şi subunităţi şi formaţiuni de servicii (cea mai importantă fiind Infirmeria – embrionul Centrului de Medicină Navală).

Ansamblul misiunilor stabilite pentru Centrul de Scafandri, structurate pe trei direcţii importante: pregătire, lucru sub apă şi cercetare, au fost, în principal, următoarele:

- selecţia, pregătirea, brevetarea şi menţinerea pregătirii scafandrilor militari (de mare adâncime şi de luptă) şi civili (de mare adâncime);

- executarea de acţiuni specifice ale scafandrilor (sarcini operative cu caracter militar şi civil);

- cercetarea în domeniul pătrunderii omului sub apă (comportamentului omului sub apă; tehnologii de scufundare; instalaţii, mijloace şi metode de lucru sub apă etc.) şi studiu/dresaj animale marine (delfini).

După cum am amintit, concomitent cu înfiinţarea Centrului de Scafandri a fost desfiinţat Grupul 279 Scafandri (U.M. 02145 Mangalia), unitatea care începând din anul 1967, pregătea scafandri pentru Marina Militară şi care colaborase cu alte instituţii civile din ţară cu preocupări în domeniu. Noua unitate de scafandri a preluat, atât personalul, cât şi tehnica de scufundare deţinute până la acea dată de către Grupul 279 Scafandri. Personalul acestei unităţi a constitui nucleul de bază al celor două grupuri de scafandri, în special cel de scafandri de luptă. Comandantul Grupului 279 (Cpt.lt. Ion MUNTEANU) a rămas după înfiinţarea Centrului de Scafandri locţiitor al comandantului Grupului Scafandri de Luptă.

6 Aprobarea M.Ap.N. a fost transmisă la C.M.M. prin Dispoziţia şefului M.St.M. cu nr. Pr.-00659 din 06.10.1976.

R.I. al C. 39 Scf., vol. I, f. 1. Peste timp, data de 1 octombrie a devenit în România Ziua scafandrului.


74 _____________________________________________________________________________

Însă, nevoile pentru activitatea de pregătire a scafandrilor, de cercetare în domeniul pătrunderii omului sub apă, precum şi pentru cele operaţionale (lucru sub apă) erau mult mai mari.

În vara anului următor, activitatea Centrului 39 Scafandri a fost reglementată prin Decretul nr. 240 din 27 iulie 1977, al Consiliului de Stat, prin care s-a stabilit că: Ministerul Apărării Naţionale asigură prin Centrul de Scafandri pregătirea, antrenarea şi perfecţionarea scafandrilor, inclusiv de mare adâncime, pentru economia naţională şi pentru apărare. În baza acestui act normativ Centrul 39 Scafandri a devenit autoritatea naţională în domeniu.

De aceea, s-a apelat la aducerea în cadrul centrului de la Institutul Român de Cercetări Marine din Constanţa a aparaturii şi instalaţiilor aferente privind pregătirea, antrenarea şi perfecţionarea scafandrilor care au făcut parte din Laboratorul de tehnologie marină. Totodată, prin acest transfer au fost aduşi la Centrul 39 Scafandri un colectiv de cercetători şi de scafandri de la I.R.C.M. care a lucrat în Laboratorul de tehnologie marină şi care avusese câteva realizări importante în acest domeniu, unele fiind premiere pentru România.7

Odată cu înfiinţarea Centrului de Scafandri în Marina Militară a fost reluată cercetarea pentru dresajul delfinilor în scopuri militare (detecţia obiectelor sub apă şi transportul de încărcătură explozivă la o ţintă). În acest sens, în perioada 1976-1986, a funcţionat în cadrul acestei unităţi Cabinetul de studii şi dresaj animale marine. Experienţa acumulată în acest domeniu de fosta Secţie de studii biosubmarine a fost preluată de către Centrul de Scafandri, iar cercetarea în acest domeniu s-a făcut în strânsă colaborare cu Delfinariul şi Institutul de Cercetări Marine din Constanţa.

Pentru activitatea de cercetare în domeniul hiperbar, precum şi pentru instruirea şi acţiunea scafandrilor era necesar a se achiziţiona din străinătate aparatura şi tehnica necesară pentru dotarea laboratoarelor Centrului 39 Scafandri şi a navelor de intervenţie cu scafandri. Încă din anul 1976, au fost contactate autorităţile franceze pentru un program de colaborare pe termen lung, acest demers concretizându-se cu un contract cu firma Comex S.A. Industries.

Pe baza acestuia, colaborarea româno-franceză s-a derulat pe mai mulţi ani şi a avut un aport important la dezvoltarea domeniului în România. În scurt timp a fost importată tehnica necesară pentru dotarea primei nave de intervenţie cu scafandri de mare adâncime. Au urmat stagii de pregătire în Franţa şi, poate cel mai important, până în anul 1980, a fost realizat Laboratorul hiperbar .

De la înfiinţare şi până la 1 noiembrie 1976, Centrul 39 Scafandri a trecut la noua organizare. A fost numit comandantul unităţii în persoana C.R.1 ing. Friţu ILIESCU8, au fost încadrate celelalte funcţii de comandă9 şi au fost numiţi

7 Laboratorul de tehnologie marină al Institutului Român de Cercetări Marine din Constanţa a fost înfiinţat în anul

1972. Acesta a fost transferat la Centrul 39 Scafandri prin Decretul nr. 240 din 27 iulie 1977 al Consiliului de Stat. Colectiv care a fost transferat odată cu laboratorul era condus de ing. Gerea Ionşi. Din colectiv făceau parte scafandri civili: Pavel Marinel, Vaihel Viorel, Nicola Valentin, Motoi Aurel, Fântână Constantin, Oancea Gheorghe, Radu Nicolae. Ibidem, f. 4.

8 Cf. Ordinului M.Ap.N. nr. MC-668 din 27.10.1976. Ibidem, f. 1. 9 În principalele funcţii din cadrul Centrului 39 Scafandri au fost numiţi în funcţii următorii ofiţeri: C.R.1 Marcu

Neculai – şef de stat major; C.R.3 ing. Cheşcă Constantin – locţiitor tehnic; C.R.2 Covaci Gheorghe – comandant al G.S.M.A.; Lt.maj. ing. Petru Aron – locţiitor tehnic al G.S.M.A.; C.R.2 Cravţov Ivan – comandant al navei de


_____________________________________________________________________________ 75

comandanţii grupurilor de scafandri10. La data de 1 noiembrie 1976, a avut loc festivitatea de deschidere a Anului de instrucţie 1976-1977, unitatea fiind constituită. În discursul său, comandantul Centrului de Scafandri a arătat importanţa deosebită şi sarcinile ce revin efectivelor care se instruiesc în specialitatea de scafandru, şi a precizat că „pregătirea de luptă” este organizată conform Dispoziţiunilor de pregătire de luptă în Marina Militară, emise de C.M.M., iar pregătirea de specialitate a scafandrilor de mare adâncime se execută după un „program special” în garnizoanele Mangalia şi Constanţa, sub directa îndrumare a comandantului G.S.M.A., C.R.2 Gheorghe COVACI, ajutat de maistrul militar Dumitru SAVIUC.11

Încă de la înfiinţare s-a stabilit că această mare unitate, unicat pentru armata română, urma să funcţioneze într-o cazarmă nouă, dispusă în Constanţa, pe Bulevardul 1 Mai, a cărei infrastructură trebuia să fie dată în folosinţă în următorii 2-3 ani. Până la instalarea efectivă în locaţia prevăzută, Comandamentul Centrului 39 Scafandri avea să îşi desfăşoare activitatea la bordul unei nave bază. Comandamentul Marinei Militare a repartizat o navă bază aflată în construcţie la S.N. Mangalia – Prahova (C.P.-395) – care a intrat în înzestrare în vara anului 1977.12 Comandamentul Centrului 39 Scafandri şi-a desfăşurat activitatea la bordul navei bază Prahova (care se afla în organizarea Grupului de Scafandri de Luptă), dislocată în dana 73 a Portului Constanţa, până la 1 octombrie 1979, când s-a mutat în imobilul din str. Remus Opreanu nr. 10, unde împărţea aceiaşi cazarmă cu Direcţia Hidrografică Maritimă.

Problema sediului acestei importante instituţii avea să fie rezolvată în vara anului 1980, când Comandamentul, laboratoarele şi formaţiunile anexe s-au mutat în cazarma din Bulevardul 1 Mai, ocazie cu care structura Centrului 39 Scafandri a fost reorganizată.

O altă problemă importantă care trebuia rezolvată până la finele anului 1980, a fost înzestrarea grupurilor de scafandri cu nave dotate cu instalaţii specifice acţiunii omului sub apă.

Pentru acţiunea scafandrilor de mare adâncime şi a scafandrilor de luptă erau necesare echipamente de scufundare şi nave de intervenţie. Încă din vara anului 1976, s-a stabilit că Grupul Scafandri de Mare Adâncime urma să dispună de două nave de intervenţie dotate cu instalaţii speciale pentru lucru sub apă la adâncimi mari (cel mai probabil atunci s-a stabilit ca acestea să poarte numele faimoşilor exploratori români Emil Racoviţă şi Grigore Antipa), iar pentru activitatea scafandrilor de luptă în cadrul G.S.L. urmau să intre în înzestrare două vedete de intervenţie şi bărci pneumatice cu motor. Ulterior, s-a decis suplimentarea înzestrării G.S.L. cu două vedete rapide de

intervenţie cu scafandri de mare adâncime; Cpt.lt. Munteanu Ion – locţiitor al comandantul G.S.L.; Lt.col. dr. Tichescu George – şef al cabinetului de studii şi dresaj animale marine. Cf. O.C.M.M. nr. 51 din 28.10.1976. Idem.

10 Pe funcţiile de comandanţi grupă scafandri de luptă au fost numiţi maiştri militari Chiţu Toderiţă, Reşednic Aurel, Ivanov Ştefan, Anton Atanasie, Gănescu Marian, Vasiliu Mihai, iar Croitoru Ştefan (civil) pe funcţia de specialist scafandru. Cf. O.C.M.M. nr. 22 din 28.10.1976. Ibidem, f. 2.

11 Idem. 12 CP-395 Prahova a fost recepţionată de la S.N. Mangalia începând cu data de 07.07.1977. Aceasta a intrat

înzestrare cu O.C.M.M. nr. 19/22.07.1977. La 25.08.1977 Prahova este adusă în Portul Constanţa (dana nr. 73). Ibidem, ff. 7; 7(v).


76 _____________________________________________________________________________

intervenţie cu scafandri. Întreg acest program de înzestrare a fost cuprins în planul de înzestrare al Marinei Militare pentru perioada 1976-1980.

Până la intrarea acestora în înzestrare, Grupul Scafandri de Luptă s-a folosit de S.R.S.-575 şi de S.M.-169. La înfiinţare, Centrul 39 Scafandri a preluat şalupa de remorcaj-salvare (scafandri) 575 şi bărcile care au fost în dotarea Grupului 279 Scafandri. În primăvară anului 1977 a mai fost transferată de la Divizionul 129 Nave Auxiliare al Diviziei 42 Maritime o şalupă maritimă de remorcaj, S.M.-169.13

În perioada 1978-1980, pe baza unor proiecte modificate ale unor nave deja construite, provenite din licenţe chinezeşti (V.T.Ap. şi V.Sm.), au fost construite şi au intrat în înzestrare două tipuri de vedete:

- vedetele maritime (mari) pentru scafandri Saturn şi Venus14 (în anul 1978);

- vedetele maritime (mici) pentru scafandri Marte15 (în octombrie 1979) şi Jupiter16 (în ianuarie 1980).

În aceeaşi perioadă (1978), scafandrii de luptă au mai fost dotaţi cu bărci pneumatice propulsate cu motoare Johnson:

- două de tip Comando-4 (cu motor de 35 CP); - şase de tip Comando-5 (cu motor de 50 CP). Încă din toamna anului 1976, pentru acţiunea scafandrilor de mare adâncime au

fost făcute demersuri pentru realizarea şi intrarea în înzestrare până în vara anului următor a primei nave maritime de intervenţie cu scafandri de mare adâncime. În acest sens a fost transferat de la NAVROM cargoul Arad. Până la sfârşitul anului 1977 Arad a fost transformată de către S.N. Drobeta Turnu-Severin în navă maritimă de intervenţie cu scafandri de mare adâncime (proiectul nr. 1443 al ICEPRONAV Galaţi) şi a intrat în compunerea Grupului de Scafandri de Mare Adâncime cu numele de Emil Racoviţă, la 31 noiembrie 1977. Cea de-a doua navă maritimă de intervenţie cu scafandri de mare adâncime a fost o construcţie nouă realizată de S.N. Mangalia pe care s-au montat instalaţii, echipamente şi tehnică de scufundare importante din occident şi care a intrat în înzestrare în decembrie 1979, cu numele de Grigore Antipa.

La începutul anului 1978 Centrul 39 Scafandri era deja o structură care se afla într-un ritm susţinut de creştere din toate punctele de vedere. Comandamentul Centrului (comandant: C.R.1 ing. Friţu ILIESCU; şef de Stat Major: C.R.1 Neculai MARCU; locţiitor politic/secretar al comitetului de partid: C.R.2 Alexandru LEONTE; locţiitor tehnic: C.R.2 ing. Constantin CHEŞCĂ; locţiitor pentru Servicii: Col. Gheorghiţă PARASCHIV; Lt.maj. med. Viorel ORDEANU), subordona Grupul de Scafandri de Mare Adâncime, constituit din comanda grupului (comandant: C.R.2 Gheorghe COVACI), N.M.I.S. Emil Racoviţă cu două grupe de scafandri la bord şi Grupul de Scafandri de Luptă compus din cinci grupe de scafandri, deservit de S.R.S.-575, S.M.-169 şi C.P. Prahova, precum şi celelalte subunităţi de cercetare,

13 Cf. O.C.M.M. nr. PA-0224 din 08.03.1977. Ibidem , f. 5(v). 14 Cf. O.C.M.M. nr. 28 din 05.12.78; Marina Română, an XX, nr. 143 (5/2010), p. 29. 15 Cf. O.C.M.M. nr. 38 din 10.10.1978. 16 Cf. O.C.M.M. nr. 2 din 14.01.1980.


_____________________________________________________________________________ 77

pregătire şi antrenare scafandri.17 Personalul din Comandamentul Centrului de Scafandri îşi desfăşura activitatea la bordul navei bază Prahova, care era acostată în dana nr. 73 a Portului Constanţa.

La 1 martie 1978 a avut loc prima restructurare importantă a Centrului 39 Scafandri de la înfiinţarea acestuia. A fost prevăzută în stat intrarea în înzestrare a N.M.I.S. Grigore Antipa (cu două grupe de scafandri la bord) la G.S.M.A, a vedetelor Saturn şi Venus şi a bărcilor pneumatice de tip comando la G.S.L. Totodată, a fost scoasă din înzestrare S.M.-169 (care a revenit la Divizionul 129 Nave Auxiliare), iar S.R.S.-575 a trecut de la G.S.L. la Cabinetul de studii şi dresaj animale marine.18

Paşi extrem de importanţi făcuţi în dezvoltarea domeniului scafandreriei în Marina Militară în cei patru ani de la înfiinţare şi perspectivele din anii următori privind finalizarea construcţiei şi amenajării cazărmii destinate Comandamentului, precum şi derularea contractului cu francezii privind importul de tehnică specifică, au impus o nouă reorganizare importantă a Centrului 39 Scafandri. Conform demersurilor şi aprobărilor primite, la 1 iulie 1980 Centrul 39 Scafandri a început să funcţioneze după un stat de organizare corespunzător unei mari unităţi specializate.19

Principalele efecte ale acestei noi scheme de organizare a Centrului 39 Scafandri au fost transformarea grupurilor de scafandri în divizioane de nave pentru scafandri (unităţi fără indicativ şi cu un comandament mai restrâns)20, înfiinţarea Laboratorul Hiperbar , ca urmare stadiului înaintat al derulării contractului cu firma franceză COMEX, instituirea unui Curs de pregătire şi antrenare a scafandrilor, redimensionarea comandamentului (funcţia de comandant avea gradul de contraamiral – o stea) şi înfiin ţarea unui cabinet medical general şi de medicină hiperbară.

Laboratorul Hiperbar a fost încadrat cu cei mai buni specialişti scafandri, medici şi ingineri chimişti. La conducerea Laboratorului Hiperbar a fost numit Cpt.lt. ing. Petru ARON (ex locţiitorul tehnic al Grupului de Scafandri de Mare Adâncime), unul dintre cei mai pregătiţi ofi ţeri de marină în domeniu. Cpt.lt. Petru ARON a condus Laboratorul Hiperbar până în mai 1990, când a trecut în rezervă la demisie.

De asemenea, au mai fost cuprinse în organizare structuri şi formaţiuni de asigurare, precum atelierul de întreţinere şi reparaţii, compania pază, aprovizionare şi transport, popota, biblioteca şi depozite separate pentru armament, muniţii şi diverse materiale tehnice.

În vara anului 1980, Centrul 39 Scafandri avea următoarea structură:21 Comandament (U.M. 02145): comandant (C.R.1 ing. Friţu ILIESCU); Statul

Major (şef de stat major: C.R.2 Dumitrache OPREA; Ofiţer cu pregătirea de luptă; Şeful transmisiunilor; Ofiţer cu mobilizarea şi evidenţa gradaţilor şi soldaţilor; Birou

17 Ibidem, f. 11. 18 Ibidem, f. 21. 19 Aprobarea M.Ap.N. a fost transmisă la C.M.M. prin Dispoziţia şefului M.St.M. cu nr. CL-5333 din 20.05.1980.;

O.M.Ap.N. nr. 0098 din 01.07.1980. R.I. al Dn. 175 Nv.Scf.,vol. I, f. 4. 20 Structura comandamentelor divizioanelor de nave pentru scafandri era următoarea: comandant; Statul Major;

B.O.B. (biroul organizaţiei de bază a P.C.R.); medic şef. Statul major era organizat pe funcţii de specialişti (navigaţie; transmisiuni şi electronică; electromecanică; furier documente clasificate); ofiţer cu materiale de intendenţă; şef de magazie materiale scafandri; sef magazie materiale intendenţă.

21 R.I. al C. 39 Scf., vol. I, ff. 28(v)-30(v).


78 _____________________________________________________________________________

documente secrete; Grupa de transmisiuni); Comitetul de partid (secretar al CP şi locţiitor politic: C.R.1 Ion DOREANU); Locţiitor tehnic al comandantului (C.R.2 ing. Constantin CHEŞCĂ), Locţiitor pentru servicii (Col. Gheorghiţă PARASCHIV); Medic şef şi locţiitor al comandantului (Mr. med. Gheorghe MECLEA); Ofiţer cu activitatea de cadre (C.R.3 Ioan TUDOR); Ofiţer cu activitatea financiară.

Subunităţi de bază: - Divizionul Nave Scafandri de Mare Adâncime (U.M. 02145/A)

[comandant: C.R.2 Nicolae BURGHELEA; şef de Stat Major; C.R.2 Mihai PĂDURARU – numit la 18 octombrie 1980); N.M.I.S. Emil Racoviţă (comandant: C.R.2 Eugen ISPAS; ofiţer secund: Lt.maj. Ion VASILE-BULZAN) cu un Gp.S.M.A.; N.M.I.S. Grigore Antipa (comandant: C.R.2 Ion RUSU; ofiţer secund: Lt.maj. Mircea RUSMĂNICĂ) cu un Gp.S.M.A. (comandant: Lt.maj. Constantin AMĂRIUŢEI)];

- Divizionul Scafandri de Luptă (U.M. 02145/A) [comandant: C.R.2 Mihai PĂDURARU; şef de stat major: – neîncadrată; un grup (opt grupe a câte doi maiştri militari şi patru militari în termen) de scafandri de luptă (comandant: Lt.maj. Gheorghe COADĂ); V.M.S Saturn (comandant: Lt.maj. Ilie PUŞCAŞU); V.M.S Venus; V.M.S Marte; V.M.S Jupiter; bărci pneumatice dotate cu motoare Johnson: două de tip Comando-4 (motor de 35 CP) şi şase de tip Comando-5 (motor de 50 CP); C.P. (395) Prahova];

Subunităţi şi formaţiuni de cercetare, pregătire şi antrenare scafandri: - Laboratorul de cercetare, pătrundere om sub apă (şef.: PMC ing. Ionşi

GEREA); - Laboratorul Hiperbar; - Curs pregătire şi antrenare scafandri; - Cabinetul de studii şi dresaj animale marine [şef: Lt.col. med.vet. George

TICHESCU; S.R.S.-575 (Şalupă de remorcaj-salvare de 300 CP)]; - Cabinetul medical (şef cabinet: Mr. med. Virgil ORDEANU); Subunităţi şi formaţiuni de servicii (atelier de întreţinere şi reparaţii,

depozite, popotă, bibliotecă). La acea dată cazarma destinată Centrului 39 Scafandri se afla încă în

construcţie. De aceea, comandamentul şi subunităţile sale de cercetare, pregătire şi antrenare scafandri, precum şi cele de asigurare, au continuat să funcţioneze în cazarma din strada Remus Opreanu nr. 10, iar pe măsură ce facilităţile din cazarma situată pe bulevardul 1 Mai erau finalizate, acestea erau mutate.

Procesul de constituire după noul stat de organizare avea să dureze până spre sfârşitul anului următor, când Comandamentul Centrului 39 Scafandri, împreună cu subunităţile şi formaţiunile din subordinea acestuia, au fost instalate în noua cazarmă din Constanţa (bulevardul 1 Mai, nr. 19). În toamna aceluiaşi an divizioanele de scafandri au fost mutate de la dana 73 în dana 0 (noul Port Militar Constanţa).

De la 1 iulie 1980 şi până la 30 octombrie 1986, când a avut loc următoarea reorganizare importantă, Centrul 39 Scafandri a evoluat către o structură


_____________________________________________________________________________ 79

dimensionată corespunzător misiunilor sale specifice şi rangului său de mare unitate tactică de scafandri.22

Pe 9 noiembrie 1980, a decedat primul comandantul al Centrului de Scafandri, C.R.1 ing. Friţu ILIESCU. Întrucât funcţia de comandant era de contraamiral, la 17 decembrie 1980, a fost numit comandant al Centrului 39 Scafandri contraamiralul Ilie ŞTEFAN (a fost mutat din funcţia de comandant al Institutului de marină „Mircea cel Bătrân”). Ilie ŞTEFAN a fost comandant al acestei mari unităţi până la data de 30 decembrie 1989, când a fost numit locţiitor al comandantului Marinei Militare. Sub conducerea acestuia, Centrul 39 Scafandri a înregistrat progrese semnificative în domeniul acţiunii omului sub apă, atât din punct de vedere al cercetării şi inovării, cât şi din punct de vedere al dezvoltării capabilităţilor de intervenţie cu scafandri de mare adâncime, pentru diferite lucrări sub apă şi cu scafandri de luptă, pentru executarea unei game largi de misiunii ofensive şi de apărare specifice forţelor speciale.

În vara anului 1984, Divizionul Scafandri de Luptă se reorganizează pe două grupuri de scafandri de luptă a câte opt grupe, două grupe de scafandri geniu (EOD) şi un grup de nave speciale şi auxiliare. Această modificare a statului de organizare a divizionului a însemnat practic dublarea funcţiilor şi a efectivelor de scafandri de luptă. Acesta poate fi considerat momentul de început al dezvoltării serioase a folosirii scafandrilor în acţiunii de minare şi deminare, atât în ape puţin adânci, cât şi pe plajele litoralului românesc (domeniul EOD). La 8 august 1984, Divizionul Scafandri de Luptă se compunea din: comandant, stat major, Grupul 1 şi 2 luptă (scafandri de luptă de incursiune), grupa 1 şi 2 geniu (scafandri de luptă geniu/EOD, Grup nave speciale şi auxiliare [Saturn; Venus; Marte; Jupiter; S.R.S.-57523; S.R.S.-58224; Prahova (C.P.-395)].

Diversificarea misiunilor şi a posibilităţilor de acţiune ale structurilor Centrului 39 Scafandri, atât în domeniul militar, cât şi civil (economic), a impus o redimensionare a acestei mari unităţi pe o structură corespunzătoare statutului său în cadrul Marinei Militare, începând cu 30 octombrie 1986.

Cea mai importantă modificare a fost faptul că divizioanele din subordinea Centrului 39 Scafandri au fost redimensionate şi au devenit unităţi corp aparte

22 Cel de-al doilea comandant al Centrului 39 Scafandri, Viceamiral ing. (contraamiral – la acea dată) Ilie Ştefan povesteşte că: La începutul lunii ianuarie 1981, luam comanda acestei mari unităţi tactice noi a Marinei Militare, care se afla încă în etapa de constituire şi organizare prin: completarea cu efective; primirea aparatelor şi a tehnicii pentru scufundare la mare adâncime (contractul cu firma franceză COMEX era în derulare); clădirea pentru comandament şi laboratoare era în construcţie. Vezi: Contraamiral de Flotilă (r) Dan Leahu, Maria Grosu, O viaţă dedicată mării şi marinei, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 2013, p. 99. Principalele modificări şi transformări ale Comandamentul Centrului de Scafandrii au fost: în cadrul Statului Major s-a constituit Biroul Pregătire de Luptă; structura şi funcţia de locţiitor tehnic al comandantului s-a transformat în Serviciul Tehnic cu un şef al Serviciului Tehnic care era şi locţiitor tehnic (o transformare uniformă în marină); la Comitetul de Partid au fost introduse funcţiile de secretar adjunct, instructor cu probleme de propagandă şi instructor cu probleme de organizare; Cabinetul medical s-a extins şi a devenit Dispensarul policlinic şi de medicină hiperbară; Grupa de transmisiuni a Statului Major a devenit Centrul de Transmisiuni al centrului; Atelierul de întreţinere şi reparaţii s-a extins şi a devenit Secţia de reparaţii şi întreţinere.

23 S.R.S.-575 a fost transferat cu echipaj complet de la Comandamentul C 39 Scf. (Cabinetul de studii şi dresaj animale marine) cu ocazia reorganizării Dn.S.L. SRS-575 a intrat efectiv în compunere la 24.09.1984. Cf. OCMM nr. 00151 din 10.08.1984. R.I. al Dn. 175 Nv.Scf., vol. I, f. 53.

24 S.R.S.-582 a intrat iniţial în înzestrarea Dn. 306 Nv. Şc.(01.11.1982). La aproape de o lună (14.12.1982) a fost transferată la Dn.N.S.M.A. (R.I. al C. 39 Scf., vol. I, f. 54). A intrat în înzestrarea Dn.S.L.. cu OCMM nr. 00151 din 10.08.1984. R.I. al Dn. 175 Nv.Scf., vol. I, f. 53.


80 _____________________________________________________________________________

(divizioane de nave specializate cu indicativ propriu). Divizionul Nave Scafandri de Mare Adâncime a devenit Divizionul 164 Nave Scafandri de Mare Adâncime (U.M. 02014 Constanţa), iar Divizionul Scafandri de luptă s-a transformat în Divizionul 175 Nave Scafandri de Luptă (U.M. 02020 Constanţa).25

În compunerea Divizionul 175 Nave Scafandri de Luptă a intrat escortorul 283, transferat de la Divizionul 339 Vânători de Submarine, iar nava bază Prahova a fost cedată Divizionului 50 Vânători de submarine al Brigăzii 27 Fluvial-Maritime, mutat în vara anului 1986, la Sulina.26

Începând cu 30 octombrie 1986 structura divizioanelor de nave pentru intervenţie cu scafandri a fost următoarea: Divizionul 164 Nave Scafandri de Mare Adâncime: Comandament; N.M.I.S.A. (115) Emil Racoviţă; N.M.I.S.A. (75) Grigore Antipa; Divizionul 175 Nave Scafandri de Luptă: Comandament; Grup nr. 1 Scafandri de luptă (opt grupe scafandri; bărci pneumatice cu motor); Grup nr. 2 Scafandri de luptă (opt grupe; bărci pneumatice cu motor); Grupa nr. 1 Scafandri geniu; Grupa nr. 2 Scafandri geniu; Esc.-283; Grup nave speciale şi auxiliare: V.M.I.S. Saturn; V.M.I.S. Venus; V.M.I.S. Marte; V.M.I.S. Jupiter; S.R.S.-575; S.R.S.-582.

În virtutea aceleiaşi reorganizări şi redimensionării, în cadrul Comandamentului Centrului 39 Scafandri s-au mai produs câteva modificări importante. La 1 decembrie 1986 structura Locţiitor al comandantului pentru Servicii s-a transformat în Şeful Serviciilor.27 Începând cu 31 ianuarie 1987 structura Cabinet de studii şi dresaj animale marine şi-a estins activitatea de cercetare fiind transformat în Laboratorul de studii şi experimentare ecologie marină.28 Totodată, structura medicală a Centrului de Scafandri s-a extins ca organizare devenind Dispensar policlinic militar cu misiunea de a deservi pe lângă structurile centrului şi alte unităţi ale marinei din garnizoana Constanţa (D.H.M., Dn. 79 V.Sm., Dn. 146 Dg.Bz. şi PMn., Dn. 306 Nv.Şc. şi Sm.-609).29

Un eveniment important al anului 1986 a fost reprezentat de revenirea submarinului printre genurile de forţe ale Marinei Militare. La 20 noiembrie 1986 a intrat în înzestrarea Marinei Militare, în subordinea directă a Comandamentului Marinei Militare, submarinul torpilor proiect 877 E cu numărul de bordaj 609 (521; Delfinul), aflat la acea dată în Portul Odessa. Acesta a ajuns în ţară la 29

25 Aprobarea M.Ap.N. a fost transmisă la C.M.M. prin Dispoziţia şefului M.St.M. cu nr. B2 /003299 din 06.09.1986.

R.I. al C.39 Scf., vol.I, ff. 174; R.I. al C.M.M., vol. III, f. 133. 26 Esc.-283 a fost transferat de la Dn. 339 V.Sm. la Dn. 175 N.S.L., iar cazarma plutitoare CP-395 Prahova (CP-

395) de la Dn. 175 N.S.L. la Dn. 50 V.Sm. în baza O.C.M.M. nr. 14 din 21.11.1986. Esc-283 a fost luat în primire în perioada 3-15 decembrie. Prahova a fost predată în perioada 2-10 decembrie în Portul Constanţa. Din cauza vremii nefavorabile a rămas în Constanţa până în aprilie 1987. La 7 aprilie 1987 convoiul format din S.R.S.-575, S.R.S.-582 şi Prahova a executat marş de la Constanţa la Cernavodă pe canalul Dunăre–Marea Neagră (comandantul marşului fiind Cpt.lt. Vasile-Bulzan Ion). Două zile mai târziu Prahova a intrat într-un convoi fluvial civil şi a fost dusă la Sulina, unde a ajuns peste câteva zile. R.I. al C.39 Scf., vol.I, f. 174(v).

27 O.C.M.M. nr. PA-0912 din 16.12.1986. Ibidem, f. 175. 28 Cf. O.C.M.M. nr. PA-0056 din 21.01.1987. Ibidem, f. 179. 29 La data de 04.02.1987 Dispensarul policlinic al C. 39 Scf. se compunea din 9 cabinete medicale specializate (boli

interne, neurologie, expertiză, ORL, stomatologie, explorări funcţionale, ATI, fizioterapie şi analize medicale). Acesta era condus de medicul mr. Spineanu Nicolae. Ibidem, f. 180.


_____________________________________________________________________________ 81

noiembrie şi a fost dislocat în Portul Midia. Odată cu acest eveniment, vechea tradiţie românească a fost reluată cu sprijin sovietic.

O contribuţie importantă la intrarea în înzestrare în condiţii optime a submarinului Delfinul a avut-o şi Centrul 39 Scafandri prin comandantul său, contraamiral ing. Ilie ŞTEFAN, care a semnat la Moscova contractul pentru cumpărarea submarinului şi a fost implicat în toate etapele de recepţionare a acestuia.30

Anul următor, în subordinea Centrului 39 Scafandri a intrat submarinul 609 (U.M. 02018) şi anexele sale, aşa cum fusese stabilit iniţial. Prin această mutare rolul Centrului de Scafandri în Marina Militară a crescut semnificativ, iar misiunile pe care le puteau executa structurile acestuia s-au diversificat simţitor. De luat în seamă este cooperarea dintre scafandrii de luptă şi submarin în misiuni de cercetare. În acest sens s-au executat antrenamente de lansare a scafandrilor prin tuburile lanstorpilă ale submarinului.

Submarinul 609 (Delfinul) a trecut din subordonarea directă a Comandamentul Marinei Militare la Centrul 39 Scafandri, începând cu data de 1 mai 1987. Pentru deservirea submarinului ca navă de suport şi comandament a fost alocat escortorul 281 şi şalupa de salvare-remorcaj 571. Cu această ocazie, structurile anexă ale submarinului au fost trecute definitiv în custodia Bazei 330 Reparaţii şi Aprovizionare Mangalia din subordinea Comandamentului Diviziei 42 Maritime. Escortorul 281 a fost luat în primire de la Divizionul 339 Vânători de submarin în luna următoare, iar S.R.S.-571 la 12 decembrie 1987 (S.R.S.-571 deservea submarinul încă din noiembrie 1986, fiind detaşată de la Divizionul de Nave Auxiliare al Bazei 330 Reparaţii şi Aprovizionare).31

Ca urmare a solicitării Comandamentului Marinei Militare, ministrul Apărării Naţionale a aprobat ca submarinul să fie dislocat în Portul militar Constanţa, condiţiile de bazare fiind mai bune. De la 19 septembrie 1987, Delfinul are locul de staţionare permanentă la Constanţa.32

Intrarea în compunerea Centrului de Scafandri a submarinului Delfinul a impus creşterea pachetului de misiuni de luptă al acestei mari unităţi operative şi a adus noi provocări şi probleme legate de instrucţie, mentenanţă şi administraţie pentru întreaga unitate.

Totodată, a fost şi o oportunitate pentru creşterea nivelului de instruire a scafandrilor prin folosirea submarinului ca vector de lansare în raioane maritime a

30 Vezi: Căpitan-comandor dr. ing. Marian Tănase, Programul naval naţional de înzestrare a Marinei Militare cu

submarine în perioada apartenenţei României la Tratatul de la Varşovia în „Anuarul Muzeului Marinei Române – 2012”, tom XV, Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa, 2012, pp. 312-335.

31 Aprobarea M.Ap.N. a fost transmisă la C.M.M. prin Dispoziţia şefului M.St.M. cu nr. B3-003230 din 04.05.1987. O.C.M.M. nr. PA-00387 din 11.05.1987. Pentru aducerea la îndeplinire a ordinului comandantul D.42 M. a numit o comisie de predare-primire a anexelor la submarin care până la 18.05.1987 a definitivat predarea. R.I. al C.M.M., vol. III, f. 143; R.I. al D. 42 M., vol. I (1962-1988), f. 368; R.I. al Sm.-609, f. 8(v); C.39 Scf., vol.I, f. 188; 190.

32 Aprobarea a fost primită prin rezoluţie pe raportul comandantului Marinei Militare cu nr. XB-0600 din 27.07.1987. După ce a participat la expoziţia de nave din 8 august 1987 submarinul s-a întors la Midia. În perioada 28 august-19 septembrie a fost andocat în S.N. Constanţa, iar la coborârea de pe doc a acostat în noul loc de dislocare. R.I. al Sm.-609, f. 10.


82 _____________________________________________________________________________

scafandrilor de luptă de incursiune şi antrenarea scafandrilor de mare adâncime în proceduri de salvare a echipajului submarinului în situaţia producerii unui dezastru.

Toate acestea au determinat redimensionarea statului major începând cu 1 ianuarie 1988, prin separarea operaţiilor de instrucţie, adică Biroul pregătire de luptă a fost înlocuit cu un Birou operaţii şi un Birou pregătire de luptă, dimensionate şi încadrate corespunzător sarcinilor avute.

Experienţa acumulată în următorii doi ani în exploatarea şi folosirea în luptă a submarinului, precum şi perspectivele de dotare a Marinei Militare cu alte două submarine în perioada următoare, a impus înfiinţarea în cadrul Centrului 39 Scafandri, începând cu 15 mai 1989, a Divizionului 89 Unităţi de Submarine (U.M. 02018 Constanţa), compus din: comandament; submarinul 609 (Delfinul) cu echipaj de bază şi de rezervă; escortorul 281 – navă bază pentru submarine (transferată de la Divizionul 339 Vânători de Submarine); şalupă de salvare-remorcaj S.R.S.-571). Pentru deservirea submarinului s-a constituit o Secţie energetică, întreţinere şi asigurare tehnică şi o grupă centrală termică aflată în compunerea Bz. 330 R.A.33

În decembrie 1989, Centrul 39 Scafandri avea următoarea organizare:34 Comandamentul Centrului 39 Scafandri (UM 02145), Constanţa

[comandant: C.am. ing. Ilie ŞTEFAN; şef de Stat Major: C.R.1 Eugeniu DUMITRESCU; şef B.O.P.L.: C.R.1 Eugen ISPAS; locţiitor politic: C.R.1 Alexandru BĂBEANU; şeful Cercetării: Lt.maj. Virgil DOSPINESCU; şeful Transmisiunilor: Cpt.lt. Ilie IORGA; şef al P.Ch.; şeful Geniului: Mr. Vasile COSTINIUC; şeful Serviciului tehnic: C.R.1 Stelian CHIRTOP; şeful Serviciilor: Mr. Stan BERCEA]; Laborator de cercetare şi pătrundere om sub apă [şef: C.R.1 ing. Dumitru NANU]; Laborator Hiperbar [şef: C.R.3 ing. Petru ARON]; Curs pregătire şi antrenare scafandri [şef: C.R.1 Mihai PĂDURARU]; Laborator de studii şi experimentare ecologie marină [şef: Col. med. vet. George TICHESCU]; Dispensarul policlinic [medic şef: Mr. (medic) Octavian OPINCARU]; Subunităţi de formaţiuni şi servicii;

Divizionul 164 Nave Scafandri de Mare Adâncime (U.M. 02014), Constanţa [comandant: C.R.3 Cornel MIHAI; şef de Stat Major: Cpt.lt. Tudorel MICU; N.M.I.S. Emil Racoviţă (comandant: Cpt.lt. Ştefan GEORGESCU; ofiţer secund: Cpt.lt. Corneliu SPORIŞ; comandant G.S.M.A.: Cpt.lt. Ion STĂNIMIR); N.M.I.S. Grigore Antipa (comandant: Cpt.lt. Mircea RUSMĂNICĂ; ofiţer secund: Cpt.lt. Emil ŢIGĂNUŞ; comandant G.S.M.A.: Cpt.lt. Dumitru IFTIMIE];

Divizion 175 Nave Scafandri de Luptă (U.M. 02020), Constanţa [comandant: Cpt.lt. Paul CHIRON; şef de Stat Major: Cpt.lt. Valentin BUCSZ; specialist Scafandri: Cpt.lt. Gheorghe MĂNĂILĂ; specialist cu Navigaţia: Cpt.lt. Costel COMAN; specialist Transmisiuni: Cpt.lt. Stelian ANTONIU; specialist Electromecanic: Lt.maj. Gabriel TUDORANCEA; Grup nr. 1 Scafandri de luptă (comandant: Lt.maj. Marian STANCIU; opt grupe scafandri; bărci pneumatice cu

33 Ordinul M.Ap.N. nr. M 03314 din 03.05.1989. 34 Cf. Viceamiral (r) Constantin Iordache, Acţiunile navelor Marinei Militare în Revoluţia din decembrie 1989, Ed.

EX PONTO, 2004, Constanţa, p. 135; R.I. al C. 39 Scf., vol. I, f. 28(v)-30(v).


_____________________________________________________________________________ 83

motor); Grup nr. 2 Scafandri de luptă (comandant: Cpt.lt. Mircea MICU; opt grupe; bărci pneumatice cu motor); Grupa nr. 1 Scafandri geniu; Grupa nr. 2 Scafandri geniu; Esc.-283 (comandant: C.R.2 Eugen CIURDEA; Grup Nave Speciale şi Auxiliare: V.M.I.S. Saturn (comandant: Lt. Ionuţ DĂNILĂ); V.M.I.S. Venus (comandant: Lt. Dumitru GEORGESCU); V.M.I.S. Marte (comandant: Cpt.lt. Gabriel ABĂLARU); V.M.I.S. Jupiter (comandant: Cpt.lt. Ilie DUŢĂ); S.R.S.-575 (Şalupă de remorcaj-salvare de 300 CP); S.R.S.-582 (Şalupă de remorcaj-salvare de 300 CP)];

Divizionul 89 Unităţi de submarine (U.M. 02018), Constanţa [Sm.-609 (comandant: C.R.1 Corneliu CRISTESCU; comandant secund: C.R.3 Dumitru PLEŞCA; ofiţer secund: C.R.3 Adrian BRIGHIDĂU; comandant U.L.-1/navigaţie: Cpt.lt. Adrian STOICA; comandant U.L.-3/A.S.A: Cpt.lt. Titi BOBONEA; comandant U.L.-4/transmisiuni şi radioelectronică: Cpt.lt. Emanoil LAZĂR; comandant U.L.-5/electromecanică: C.R.3 Gheorghe POPESCU; ofiţer electromecanic: Lt.maj. Laurenţiu CHIRTOP); Echipaj de rezervă; Esc.-281; S.R.S.-571 (Şalupă de remorcaj-salvare de 300 CP)].

5. Concluzii

Înfiin ţarea Centrului 39 Scafandri, la data de 1 octombrie 1976, reprezintă un moment semnificativ al istoriei Forţelor Navale. După aproape zece ani de la înfiinţarea primei structuri cu rang de unitate militară, dedicată activităţilor specifice cu scafandri, s-a reuşit un pas extrem de mare în dezvoltarea acestui gen de forţe.

Este de amintit faptul că decizia luată la nivelul conducerii de stat în anul 1976 privind înfiinţarea Centrului de Scafandri, a fost parte dintr-un program mai amplu, unul de interes naţional.

De la nivelul comenzii Centrului de Scafandri şi până la Nicolae CEAUŞESCU, era agreată ideea că pentru a avea o structură organizată şi dotată corespunzător nevoilor reale militare şi civile, precum şi pentru a pune bazele şi a dezvolta cercetarea ştiinţifică în domeniul pătrunderii omului sub apă era nevoie de o susţinere financiară consistentă şi de achiziţie, din occident, de echipamente, tehnică şi tehnologie pentru scafandri.

Acest context a fost favorabil Centrului de Scafandri, întrucât statul a făcut eforturi financiare enorme pentru ca în România domeniul scafandreriei să fie unul al excelenţei. Rezultatele obţinute au fost peste aşteptări. În anul 1989 Centrul de Scafandri era o unitate de elită a Marinei Militare, bine dimensionată, organizată şi dotată şi cu personal înalt calificat. Un statut care s-a păstrat până în zilele noastre.


84 _____________________________________________________________________________

Bibliografie 1. GLODARENCO, Olimpiu-Manuel (coord.). Statul Major al Forţelor

Navale (1860-2010). Monografie. Bucureşti: Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2010.

2. IORDACHE, Constantin. Acţiunile navelor Marinei Militare în Revoluţia din decembrie 1989. Constanţa: Ed. EX PONTO, 2004.

3. LEAHU, Dan; GROSU, Maria. O viaţă dedicată mării şi marinei. Constanţa: Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, 2013.

4. MOŞNEAGU, Marian (coord.). Statul Major al Forţelor Navale (1860-2005). Tradiţii şi perspective. Bucureşti: Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2005.

5. PETRU, Aron; DEGERATU, Mircea; IONIŢĂ, Sergiu. Ghidul scafandrului autonom. Bucureşti: Editura Olimp – Press, 1992.

6. ***, Registrul Istoric al Centrului 39 Scafandri (R.I. al C. 39 Scf.), vol. I. 7. ***, Registrul Istoric al Divizionului 175 Nave Scafandri (R.I. al Dn. 175

Nv.Scf.), vol. I. 8. ***, Registrul Istoric al Divizionului 164 Nave de intervenţie cu Scafandri

de Mare Adâncime (R.I. al Dn. 164 N.S.M.A.). Abrevieri A.M.M.

R. Anuarul Muzeului Marinei Române

A.N.I.C. Arhivele Naţionale Istorice Centrale Asp. Aspirant C. Centrul C.C. Comitetul Central C.M.M. Comandantul Marinei Militare C.R.1 Căpitan de rangul 1 (similar comandor) C.R.2 Căpitan de rangul 2 (similar căpitan-comandor) C.R.3 Căpitan de rangul 3 (similar locotenent-comandor) CAm. Contraamiral Cdor Comandor Col. Colonel CP Cal putere Cpt. Căpitan Cpt.cdo

r Căpitan-comandor

Cpt.lt. Căpitan-locotenent D.42 M. Divizia 42 Maritimă D.H.M. Direcţia Hidrografică Maritimă D.S.L. Divizion Scafandri de Luptă Det. Detaşament Dn. Divizion (de nave) Esc. Escortor


_____________________________________________________________________________ 85

Flv. Fluvial/Fluvială G.S.L. Grup Scafandri de Luptă G.S.M.

A. Grup Scafandri de Mare Adâncime

H.C.M. Hotărârea Consiliului de Miniştri L.H. Laboratorul hiperbar Lt. Locotenent Lt.cdor Locotenent-comandor Lt.maj. Locotenent major M.Ap.N

. Ministerul Apărării Naţionale

M.m. Maistru militar/Maiştri militari M.St.M. Marele Stat Major Mm. Milă marină – unitate de măsură a distanţei pe mare: 1852 m Mr.

(mr.) Maior

M.T.Tc. Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor M.U. Mare Unitate N.S.M.

A. Nave Scafandri de Mare Adâncime

Nd. Nod: Unitate de măsurare a vitezei pe mare 1Nd: 1Mm/1 oră Nv. Navă (Nave) Nv.Şc. Navă Şcoală O.C.M.

M. Ordinul Comandantului Marinei Militare

O.G. Ordin General O.Z. Ordin de Zi O.Z.U. Ordin de Zi pe Unitate P.C.R. Partidul Comunist Român R.S.R. Republica Socialistă România S.M. Şalupă Maritimă Scf. Scafandri/Scafandru S.M.F.

N. Statul Major al Forţelor Navale

S.M.G. Statul Major General S.N. Şantierul Naval S.R.S. Şalupă de remorcaj-salvare S.R.S.S. Şalupă de remorcaj-salvare-scafandri Pcc Personal civil contractual Sm. Submarin U.M. Unitate Militară URSS Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice U.T.C. Uniunea Tineretului Comunist V.M.S. Vedetă Maritimă de Intervenţie cu Scafandri


86 _____________________________________________________________________________

VAm. Viceamiral


_____________________________________________________________________________ 87

O CURSĂ A ÎNARM ĂRILOR APROAPE UITAT Ă

M.m.p. Marian BOZA, Şcoala Militar ă de Maiştri Militari a For ţelor Navale „Amiral Ion Murgescu”

Concepte-cheie: cursa înarmărilor navale, „Jeune Ecole”, anul 1905, Dreadnought, flotă, Alfred Thayer Mahan, Tirpitz, John Arbuthnot Fisher.

Acest studiu îşi propune să prezinte, destul de schematic şi sumar, evoluţia interesantă a cursei construcţiilor navale care a cuprins cele mai importante puteri ale momentului şi care s-a manifestat destul de vizibil în deceniul care a precedat momentul 1914. Pe lângă prezentarea obligatorie de date care să susţină această întrecere belicoasă, lucrarea descrie şi câteva puncte de trecere obligatorii a acestei prime înarmări fără precedent: inventarea navei blindate, a torpilei şi submarinului, creşterea calibrului tunurilor navale şi, cheia acestui proces, apariţia navei revoluţionare Dreadnought, monocalibru mare, blindată şi rapidă.

Dacă se deschide subiectul cursei înarmărilor, vrând-nevrând, primul gând ne

poartă spre cursa înarmărilor, având în centru componenta nucleară care a îngrozit omenirea în perioada postbelică, actorii principali fiind S.U.A şi Uniunea Sovietică. Impactul ei asupra mentalului colectiv a fost aşa de puternic, astfel încât am uitat episoade asemănătoare din istoria recentă a planetei. Obiectivul lucrării de faţă este acela de a readuce în prim plan o cursă a înarmărilor navale, parte intrinsecă a cursei generale a înarmărilor, care s-a desfăşurat în puţinii ani care au precedat prima conflagraţie mondială.

Cursa înarmărilor a reprezentat o problemă structurală fundamentală în anii de dinaintea războiului. Ea a subminat pacea dintre puteri. Fenomenul a apărut din suprapunerea unor factori geopolitici cu sistemul de alianţe şi suspiciunea ridicată între marile puteri, în perioada ce a urmat diferitelor crize internaţionale. Cursa înarmărilor nu a fost nicicum instrumentată de marii producători de armament şi nici de către generalii din armată. Calculul politic a generat acest fenomen, fapt dovedit de suita legilor privind armata şi marina de dinainte de 1914, care au creat un deficit de securitate în raporturile dintre puteri. S-a produs astfel, o veritabilă militarizare a sistemului internaţional, influenţată de diplomaţie. Cu toate că liderii politici au căutat să prevină ca înarmările să nu degenereze în război, climatul politic internaţional s-a erodat sistematic. Dintre toţi factorii care au contribuit la izbucnirea războiului în anul 1914, cursa înarmărilor a fost cel mai important1.

1 TOPOR, Claudiu-Lucian. Originile Primului Război Mondial. Curs – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din

Iaşi, Facultatea de istorie, Învăţământ la distanţă, anul II, semestrul I, 2014-2015, p. 24, în http://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2012/12/2014Originile-primului-razboi-mondial.pdf, accesat la 29 martie 2015.


88 _____________________________________________________________________________

Pentru aproximativ un secol – marcat de Pax Britannica – Imperiul Britanic părea să fie cel mai mare şi mai bogat din lume, iar Royal Navy şi-a asumat cu plăcere această supremaţie. Predominanţa britanică a fost contestată mereu şi au existat temeri periodice în secolul al XIX-lea, atunci când supremaţia navală britanică poate să fi fost mai mult aparentă decât reală. Francezii au fost vizibil mai inovatori, ca exemplu, dezvoltarea unui nou tip de navă revoluţionar şi introducerea în serviciu a navei blindate Gloire, în anul 1859, şi a submarinului în ultima parte a secolului al XIX-lea. Dezvoltarea torpilei a dat francezilor noi oportunităţi, iar teoriile noi apărutei „Jeune Ecole” privind războiul împotriva comerţului maritim britanic a reprezentat o adevărată provocare pentru flotele reprezentative ale lumii. După acest an reper, 1859, au fost momente când francezii au avut o superioritate tehnică navală evidentă, ameninţare de care puţini şi-au dat seama în perioada respectivă. Însă, până în anul 1890, acest avantaj tehnic al francezilor a fost depăşit, alocaţiile financiare reprezentând principalul motiv, astfel că în timpul crizei Fashoda din anul 1898, marina franceză nu a reprezentat un pericol în calculele militare şi diplomatice ale britanicilor2.

După o cursă navală minoră şi de scurtă durată anglo-franceză, asistăm la finalizarea construcţiei navei britanice Warrior în anul 1862. Acest an este acceptat ca fiind debutul unei supremaţii maritime britanice ce a rămas de necontestat în următoarele trei decenii. În anul 1892, Marea Britanie a stabilit un echilibru de putere, protecţie şi propulsie care necesită aproximativ 14.000 t deplasament, un tip nou de navă botezat retroactiv „pre-dreadnoughts”. O astfel de navă avea patru tunuri principale cu calibrul de 305 mm, centură blindată pe linia de plutire şi o viteză de aproximativ 16 Nd. Ultimele pre-dreadnoughts, cum ar fi cele din clasa Virginia, din marina americană (1906-1907) au fost ceva mai bine înarmate, blindajul protector îmbunătăţit, dar nu au fost mult mai rapide şi doar puţin mai mari. Bătaia maximă a principalelor arme s-a dublat, de la o simplă bătaie de 1.500 yarzi (1371,295 m), la începutul anilor 1890, la 5.000 yarzi (4571,695 m), însă erau încă departe de realităţile unei adevărate lupte pe mare3. Acest tip de navă a reprezentat doar un simplu „intermezzo”, o soluţie de moment în această cursă navală nebună care era la începuturi.

Dezvoltarea Germaniei după înfrângerea Franţei (1871) i-a neliniştit foarte mult pe englezi. Ei vedeau în noua mare putere de pe continent o creştere industrială impresionantă, ambiţii imperiale, un militarism prusac considerat feroce şi, înainte de toate, ceva ce i-a tulburat incredibil de mult: obligativitatea serviciului militar. Ideea de a-i obliga pe cetăţeni să facă serviciul militar era incompatibilă cu tradiţia liberală britanică, însă şi alte state, precum Franţa, Italia, Japonia şi Rusia, au urmat exemplul german.

În anii 1898 şi 1900, în Germania au fost adoptate legi prin care erau stabilite tipurile şi numărul de nave de război ce trebuiau construite. Pentru a justifica

2 HALPERN, Paul G. A naval history of World War I. Naval Institute Press, Annapolis, 2012, p. 1. 3 NORRIS, Darrell A. From Innovation to Impasse: The Anglo-German Naval Arms Race. 1906-1916. În Middle

States Geographer, 2012, volume 45, p. 85-86, în http://msaag.org/wp-content/uploads/2013/10/10-Norris-MSG4584-892012.pdf, accesat la 5 mai 2015.


_____________________________________________________________________________ 89

imensele cheltuieli pe care le implica acest proiect, legile identificau şi inamicul ce trebuia contracarat prin înarmarea navală: Pentru Germania, cel mai periculos inamic naval în prezent este Anglia... Flota noastră trebuie construită astfel încât să-şi etaleze potenţialul militar extraordinar între Helgoland şi Tamisa.4 În acelaşi timp cu dezbaterile privind dezvoltarea flotei, un alt proiect foarte important din punct de vedere strategic era pus în practică: Canalul Kiel a fost inaugurat în anul 1895, oferind flotei germane o conexiune rapidă între Marea Baltică şi Marea Nordului, permiţându-i astfel să-şi transfere rapid navele şi să pună la punct operaţiuni în care segmente diferite ale flotei puteau coopera fără nicio problemă.

La festivitatea de inaugurare au mai fost prezente mai multe crucişătoare mari, Rurik – rusesc, Dupuy de Lome – francez şi New York – american. Aceste interpretări naţionale care reprezentau ideile amiralului Aube privind distrugerea comerţului pe mare, cunoscute ca teoriile „Jeune Ecole”, au pălit, ca potenţial pentru Wilhelm al II-lea, pe lângă cuirasatele mari5.

Ultimele decenii ale secolului al XIX-lea stau sub semnul dezvoltării politicilor navale în marile state ale lumii. Marea Britanie, cea mai mare forţă navală din lume, avea deja o flotă comercială şi militară bine dezvoltată, dar era una din puţinele ţări cu un asemenea arsenal. Celelalte state care, în secolul al XX-lea se vor afirma pe plan naval, Germania, Statele Unite ale Americii şi Japonia, încep abia acum să-şi contureze o adevărată politică navală în acord cu interesele comerciale sau militare.

Dezvoltarea politicilor navale moderne se datorează, în esenţă, unui singur om: căpitanul american Alfred Thayer Mahan. În anul 1890, el adună într-un volum cursurile predate la United States Naval College, sub titlul Influence of Sea Power on History. Mare parte a volumului este dedicată unei analize detaliate a războiului naval în secolele XVII-XVIII, dar Mahan a introdus şi comentarii generale privind natura şi elementele constitutive ale puterii navale şi relaţia dintre aceasta şi prosperitatea naţională. După publicarea acestei cărţi, Mahan va continua să scrie articole şi lucrări pe aceste teme, expunându-şi viziunea asupra importanţei puterii navale în lumea modernă. Potrivit lui Mahan, puterea navală, comerţul şi coloniile erau intrinsec legate, ele reprezentând şi baza bogăţiei şi prosperităţii naţionale.

Viziunea lui Mahan a fost transformată în doctrină în toate statele cu, sau aspirând la putere navală. Prima dintre ele a fost chiar Germania, pentru care dezvoltarea ca mare putere navală a însemnat o distanţare de tradiţie. Încă de la fondarea sa oficială, în anul 1867, de către Albrecht von Roon, Marina Germană fusese „copilul nedorit” al Cabinetului de Război, ajungând să fie administrată de soldaţi care, deşi îşi respectau îndatoririle funcţiei, considerau că singurul scop al marinei era de a elibera armata din obligaţiile apărării de coastă. Marina nu avea un scop în sine. Situaţia se va schimba, însă, radical în următoarele decenii. În perioada 1860-1870, Marina germană era relativ slab dotată: câteva fregate blindate, corvete neblindate, canoniere etc. Începând cu anii '80, apare însă o dezbatere importantă

4 LUPŞOR, Andreea. Noul inamic: Marea Britanie şi Germania între 1871-1914. În

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/noul-inamic-marea-britanie-i-germania-ntre-1871-1914, accesat la 18 iunie 2015.

5 IRELAND, Bernard. War at sea 1914-45. Cassell, London, 2002, p. 26-27.


90 _____________________________________________________________________________

privind dezvoltarea flotei. În anul 1884, Ministerul Marinei prezintă Reichstag-ului un memorandum în care se arată că vasele neblindate pe care Germania se bazează pentru protecţia comerţului vor fi inutile pe timp de război. Din punct de vedere politic, momentul era propice pentru a obţine finanţarea necesară: clasele industriale şi comerciale, aflate într-un avânt economic important, erau nemulţumite de sumele imense cerute constant de Ministerul de Război; erau însă dispuse să finanţeze dezvoltarea marinei, considerând că aceasta ar putea asigura Germaniei locul meritat în lume şi, mai mult, putea face asta fără a creşte şi mai mult influenţa Junkerilor. Apoi, din anul 1890, odată cu ieşirea din funcţie a Cancelarului Bismarck, principalul obstacol în conturarea politicii navale a dispărut, iar noul împărat era gata să inaugureze o nouă epocă în istoria Germaniei6.

Familiarizat cu scrierile lui Mahan, Wilhelm al II-lea a dezvoltat o relaţie apropiată cu amiralul von Tirpitz, căruia îi lasă practic mână liberă în dezvoltarea marinei. În opinia lui Tirpitz, Marina Germană trebuia să joace un rol mult mai important în stat, care să nu fie limitat doar la apărarea coastei. Comerţul naţional şi mondial, industria mondială şi, până la un punct, pescuitul, contactele internaţionale şi coloniile nu ar fi posibile fără o flotă capabilă de ofensivă. Mai mult, amiralul german a mers mai departe decât Mahan, apreciind valoarea unei flote puternice chiar şi pe timp de pace, ca modalitate de a adăuga forţă şi sens negocierilor diplomatice. Însă o flotă puternică însemna nave de luptă şi, mai mult, suficiente nave de luptă cât pentru a-i impresiona (intimida) pe britanici. Tocmai cu acest ţel în minte, Tirpitz a elaborat faimoasa teorie a riscului: flota germană ar trebui să fie cel puţin suficient de puternică, astfel încât, dacă s-ar confrunta cu cea britanică, să-i provoace suficiente daune, încât Royal Navy să nu mai poată rezista împotriva francezilor sau ruşilor. Astfel, riscul confruntării cu Germania ar fi suficient pentru a-i împiedica pe britanici să atace.

Când devine ministru al Marinei, în anul 1897, Tirpitz ia prima măsură în această direcţie: construirea a şapte nave de luptă (măsură care putea fi explicată fără probleme prin nevoia de a înlocui navele vechi), flota ajungând la un număr de 19 nave de război. Chiar şi prima lege navală din anul 1898, putea fi considerată o măsură de raţionalizare şi standardizare a marinei, nu doar de expansiune, astfel că britanicii nu trebuiau neapărat să se alarmeze. Însă, doi ani mai târziu, situaţia se schimbă: realizând că Marea Britanie are atât de multe obligaţii peste mări, germanii îşi dau seama că nu ar fi imposibil să ajungă o egalitate de forţe cu Royal Navy (în apele teritoriale, lăsând deoparte forţa britanică din colonii). Din această revelaţie se naşte legea navală din anul 1900, prin care forţa flotei germane se dublează, ea urmând să atingă 38 nave de luptă, 14 crucişătoare mari şi 38 crucişătoare uşoare7. Din acel moment, Marea Britanie, oricum alarmată de dezvoltarea germană, nu mai putea ignora faptul că înarmarea navală a Germaniei este direcţionată împotriva ei.

6 LUPŞOR, Andreea. Politica înarmării navale: Germania, SUA şi Japonia. În

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/politica-narm-rii-navale-germania-sua-i-japonia, accesat la 16 iunie 2015

7 STAFF, Gary. GERMAN BATTLESHIPS 1914-18 (1) Deutschland, Nassau and Helgoland classes. Oxford: Osprey Publishing, 2010, p. 4.


_____________________________________________________________________________ 91

Rezultatul este deja cunoscut: cursa înarmării din deceniul care precede izbucnirea Primului Război Mondial.

Englezii au urmărit neliniştiţi acest spectacol al voinţei Germaniei de a-şi pune la punct mijloacele prin care ar fi putut organiza o invazie a insulei britanice. Singura modalitate prin care puteau răspunde era prin dezvoltarea celei mai importante arme de care dispuneau: Royal Navy. În ciuda prestigiului şi aparenţei de putere de care se bucura, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Marina Regală britanică ajunsese de fapt să fie depăşită, dezorganizată şi, în fapt, nepregătită pentru a purta un război cu o mare putere. Primul Lord al Amiralităţii John Arbuthnot Fisher şi-a dat seama de această situaţie tulburătoare şi, când şi-a preluat funcţia în anul 1904, a iniţiat un program de reforme şi a promovat ideea de construire a unei nave de luptă revoluţionare. Aceasta avea să fie HMS Dreadnought. Lansată în anul 1906, ea a fost o minune a tehnologiei navale de război, redefinind modul în care era gândit conflictul pe mare. Acest lucru se întâmpla chiar dacă premierul englez William Glastone (1809-1898) constata că moda construirii navelor de război este schimbătoare ca moda pălăriilor de damă8.

Când a intrat de serviciu, în decembrie 1906, Dreadnought a fost cea mai mare navă de luptă din lume, având un deplasament de 21,845 t atunci când era complet încărcată cu cărbune şi magaziile pline. Avea zece tunuri de 12 inch montate în cinci turele duble, trei pe axul navei (una în faţă, una la mijlocul navei şi o alta la pupa), plus câte una montată pe fiecare parte a suprastructurii. Aceste ultime două turele aveau un arc de foc de 180°, ceea ce însemna că un număr maxim de patru turele puteau trage la o singură ţintă la un moment dat. Neobişnuit, această configuraţie a însemnat că trei turele puteau trage la o ţintă direct în faţa navei9.

Ea a fost dotată cu patru noi turbine cu aburi Parsons, care aveau o mişcare rotativă, reducând astfel vibraţiile în corpul navei. Aburul de înaltă presiune era furnizat de trei grupuri de şase cazane cu conducte Babcock & Wilcox, care generau 23.000 CP (17.000 Kw). Acest lucru a fost suficient pentru a da navei o viteză maximă de 21 Nd.10

Nava Dreadnought, din anul 1906 a încorporat „lecţiile” acţiunilor navale ruso-japoneze din perioada 1904-1905. Cercurile internaţionale navale au învăţat lecţiile legate de viteza superioară a liniei de luptă japoneze, deficienţele de proiectare chiar la cele mai noi nave ruseşti (bazate pe prototipuri franceze) şi daunele provocate de artileria japoneză. Prejudiciul a fost determinat de un melanj între distrugerile punţii superioare provocate de grindina loviturilor de calibru mic de la distanţă mică şi lovituri ucigătoare ale proiectilelor de 12 inch în apropiere de linia de plutire. Era clar că în duelurile viitoare se vor lupta de la distanţe lungi, astfel a apărut ideea unui vas de război cu toate tunurile mari. Într-adevăr, arhitectul naval Cuniberti a propus un astfel de proiect radical în anul 1903. Gândirea creativă a lui Cuniberti se datora mult moştenirii primului arhitect naval din Italia, Benedetto Brin, responsabil pentru unele dintre cele mai inovatoare nave de război din lume, după

8 PAINE, Lincoln. Marea şi civilizaţia. O istorie maritimă a lumii. Iaşi: Editura Polirom, 2015, p. 452 9 KONSTAM, Angus. BRITISH BATTLESHIPS 1914-18 (1). Oxford. Osprey Publishing, 2013, p. 9 10 Ibidem, p. 9


92 _____________________________________________________________________________

anul 1870. Dar Marina Italiană a refuzat design-ul ambiţios al lui Cuniberti şi l-a lăsat să-şi publice ideile în anul 1903, în revista Jane’s Fighting Ships. În SUA H. C. Poundstone a susţinut un vas de război cu toate tunurile mari încă din anul 190111.

Unul dintre principiile de bază şi de lungă durată ale construcţiilor navale britanice, atunci când Fisher a devenit primul Lord al Amiralităţii, a fost de a comanda un minim de patru nave mari blindate pe an pentru a menţine „Two-Power standard” din anul 1889, încă de bază în politica navală britanică12. Ce reprezenta acest standard naval britanic? Lordul Charles Beresford, ofiţer de marină şi membru al Parlamentului a cerut ca Marina Regală Britanică să-şi definească un standard... să aibă o flotă mai mare decât două puteri combinate, una trebuind să fie Franţa obligatoriu. În timpul audierilor care au urmat, Primul Lord al Amiralităţii a citat standardul celor două puteri, ca măsură tradiţională a puterii britanice navale. Când Parlamentul a aprobat Naval Defense Act la 7 martie 1889, acest standard a devenit oficial13.

Într-un document intitulat „Necesităţile Navale”, care a circulat mai întâi la „Comitetul celor şapte” în mai 1904, Fisher subliniază faptul că Noua Marină, cu excepţia câtorva nave speciale locale, (ar trebui) să fie absolut limitată la patru tipuri de nave, fiind toate adaptate necesităţilor moderne de luptă. Acestea patru au fost: un cuirasat cu o viteză de 21 Nd; un crucişător blindat cu 25 Nd; un distrugător cu 36 Nd echipat cu tunuri de 4 inch (105 mm) şi submarine moderne oceanice. Interesant, în ciuda ideilor lui citate mai sus, cuirasatul încă prezentat în schema lui avea configurarea iniţială, deşi este în mod clar un tip Dreadnought, şi el subliniază necesitatea unei armament uniform pentru a salva costurile14.

Dacă promotorii navei cu tunuri de calibru mare erau optimişti crezând că Dreadnought avea să aducă Marii Britanii un avans ca lider în construcţia şi proiectarea navală, alţii greşeau considerând că Marea Britanie ar fi putut evita o cursă a înarmărilor navale dacă nu construiau o astfel de navă. Ambele tabere ignorau tendinţa generală de dezvoltare a unor astfel de vase. Germania a răspuns provocării lansate de Marea Britanie, comandând patru nave din clasa Nassau, cu 12 tunuri de calibru 11,3 inch (287 mm), iar în 1907 Italia a proiectat nava Dante Aligheri după planurile lui Cuniberti, prima navă cu turele de trei tunuri. Nu poate fi ignorată nici susţinerea populistă. La un an de la înfiinţarea sa în 1898 era un sprijin important pentru Reichmarine, Uniunea Flotei Germane (Flottenverein) cuprindea 240.000 de membri, cu mult peste ligile de acest tip din alte ţări, oferind un sprijin important financiar bugetului naval al lui Tirpitz. Marina Regală avea o tradiţie mai veche în Marea Britanie, însă publicul a înţeles potenţialul pericol reprezentat de înarmarea navală germană abia odată cu publicarea romanului de spionaj Enigma nisipurilor de Erskine Childers (1903), care postula o invazie amfibie germană, a cărei plauzibilitate

11 NORRIS, Darrell A. Op. cit. p. 86 12 ROSS, Angus. HMS Dreadnought (1906) – A Naval Revolution. Misinterpreted or Mishandled? În The Northern

Mariner/le marin du nord, XX No. 2, (april 2010), p. 186. În http://www.cnrs-scrn.org/northern_mariner/vol20/tnm_20_175-198.pdf, accesat la 20 martie 2015

13 SONDHAUS, Lawrence. Navies of Europe. New York: Routledge, 2014, p. 107 14 Ibidem, p. 190


_____________________________________________________________________________ 93

era susţinută de experienţa personală a autorului, care navigase cu o ambarcaţiune mică pe coasta Germaniei. Childers nu era departe de adevăr din moment ce Statul Major German făcea planuri pentru o astfel de invazie încă din anul 1897. Dincolo de Atlantic, Marina Militară Americană era îngrijorată de dubla ameninţare a Germaniei şi Japoniei şi de dificultăţile coordonării flotelor pe două oceane. Germanii nu făcuseră niciun efort pentru a-şi disimula interesul pentru America de Sud şi Caraibe, iar un studiu al Naval War College avertiza că atunci când programul accelerat de construcţii de nave al Germaniei va fi încheiat, ne vor depăşi ca putere maritimă, Germania va fi atunci pregătită să ne înfrunte cu privire la Doctrina Monroe15, prin care SUA se opunea amestecului european în Americi.

Până în anii 1880, guvernul american nu a fost interesat să investească în construirea de nave blindate, aşa cum o făceau puterile europene. Absenţa intereselor de peste mări, obsesia privind problemele interne şi, mai ales, siguranţa oferită de izolarea geografică au făcut ca dezvoltarea navală americană să întârzie foarte mult. Până în anul 1883, cele mai multe nave ale Marinei Americane erau încă din lemn. Guvernul şi-a dat seama de înapoierea marinei abia când statele din America de Sud au început să achiziţioneze din Europa nave moderne cărora propriile vase nu le-ar fi făcut faţă. Treptat, americanii au început să experimenteze construcţia de nave de război moderne, iar din anul 1889, politica navală a luat o direcţie mai serioasă graţie lui Benjamind F. Tracy, Secretary of the Navy, care declara în raportul său anual că apărarea coastelor americane nu poate fi garantată decât de nave capabile să lupte împotriva unor nave inamice: ţara are nevoie de o flotă care să o ferească de război, dar singura flotă capabilă de acest lucru e o flotă care poate purta un război. Tracy estima că, cel puţin pentru început, era nevoie de 20 vase de război noi şi 40 crucişătoare moderne. Cererea a fost prea mare pentru Congres, care nu a aprobat decât construcţia a trei nave. Era însă un început!16

În anii 1890, mai ales sub influenţa publicării lucrării lui Mahan, guvernul american va acorda mai multă atenţie politicii navale. Însă, abia conflictul cu Spania i-a oferit imboldul final. Astfel, dacă în anul 1898 (războiul cu Spania), America avea doar cinci nave de luptă, trei ani mai târziu, când Teddy Roosevelt ajunge preşedinte, flota americană avea deja (pe mare sau în construcţie) 17 nave17.

Ajungem astfel în iulie 1914, când Germania construise 951.710 t, iar flota americană înregistra 765.133 t. Dacă se adaugă şi navele de război aflate în construcţie, totalul Germaniei ar creşte la 1.306.577 t, comparativ cu 849.899 t în dreptul americanilor. Flota SUA era mai aproape ca mărime de cea franceză decât cea germană în anul 1909 (când flota americană era pe poziţia secundă), când avea 306.145 t de nave de luptă construite sau în construcţie. Cifra corespunzătoare Franţei era de 323.450 t. Până în anul 1914, oricum, Franţa ameninţa să-i împingă pe americani pe locul patru, însă U.S. Navy şi-a menţinut supremaţia în dreadnoughts finalizate, cu opt vase, comparativ cu cele patru ale Marinei Franceze. Totuşi, americanii construiau patru, iar francezii opt. În termeni totali, tonajul american

15 PAINE, Lincoln. Op. cit., p. 453 16 LUPŞOR, Andreea. Politica înarmării navale: Germania, SUA şi Japonia 17 Ibidem


94 _____________________________________________________________________________

menţinea un avantaj de 765.133 la 688.840 t. Însă, dacă erau luate în calcul şi navele aflate în construcţie, francezii i-ar fi depăşit cu circa 50.000 t. După estimările US Navy, Marea Britanie, Germania şi Franţa aveau mult mai multe nave auxiliare, chiar şi Japonia urma să-i depăşească la acest capitol. Insuficienţa navelor auxiliare americane era atât de acută, încât atunci când americanii au încercat să blocheze coasta mexicană, în anul 1914, s-a descoperit că a fost necesar să trimită unele dintre cele mai mari nave de luptă pentru a face patrulare de rutină a coastei18.

Marinei Americane i-au fost alocate 140 milioane $ pentru ultimul an fiscal înainte de prima conflagraţie mondială, în timp ce germanii alocau doar 112 milioane $, iar francezii 122 milioane $. Totuşi, diferenţa este dată şi de faptul că americanii aveau personal angajat pe bază de voluntariat, pe când germanii foloseau sistemul conscripţiei, deci cu costuri mai reduse. Doar 35 milioane $, adică 25% din bugetul naval american era alocat pentru noi construcţii. În cazul Germaniei vorbim de 53 milioane sau 47% pentru acelaşi scop, iar Franţa 63 milioane, adică 44%. Chiar şi britanicii cu bugetul lor enorm de 235 milioane $, au fost capabili să cheltuiască 77 milioane sau 33% pentru noi construcţii. În acelaşi timp, SUA menţinea zece şantiere navale mari în anul 191419.

Am recurs la această scurtă prezentare comparativă a evoluţiei flotei americane pentru a arăta începuturile flotei moderne care astăzi domină mările şi oceanele lumii, şi citându-l pe renumitul istoric Tony Judt: ...istoria nu reprezenta doar o sursă de înţelegere a prezentului, ci ilustra cât de diferit erau lucrurile altădată.20

Un autor român chiar încearcă o prezentare comparativă a celor mai cunoscute cuirasate ale momentului, britanice şi germane21. Era ştiut că acest tip de nave germane, până în anul 1914, aveau dimensiuni mai reduse decât cele similare britanice şi armament cu calibru mai mic. Dreadnought avea tunuri de 305 mm, iar cele intrate în serviciu în anul 1914, navele din clasa Queen Elisabeth, aveau tunuri de 380 mm. (Erin, Agincourt şi Canada, care fuseseră construite în anul 1914, iniţial pentru marina turcă şi pentru cea chiliană, dispuneau de tunuri de 355 mm). Navele germane prin comparaţie, au la început tunuri de 280 mm, apoi de 304 mm şi numai ultimele două nave din clasa Baden aveau tunuri de 380 mm, însă aceste nave nu vor apuca să lupte în timpul Primului Război Mondial. Totuşi, navele germane de tip Dreadnought aveau unele calităţi care le depăşeau pe cele ale navelor similare britanice. Ele erau, de exemplu, mai bine protejate – cuirasele lor, dispuse în lungul liniei de plutire la toate compartimentele vitale, erau cu 30 până la 60 mm mai groase. Navele germane erau, de asemenea, mai mari în lăţime, cea ce făcea din ele nişte platforme artileristice mult mai stabile; aveau, totodată, structura internă mult mai bine împărţită în compartimente etanşe, de o manieră atât de elaborată, încât această măiestrie nu fusese atinsă de nicio navă britanică. Tirpitz avea dreptul să-şi considere navele superioare în lupta cu cele britanice, cele două moderne crucişătoare de bătălie

18 O'BRIEN, Phillips Payson. British and American Naval Power: Politics and Policy, 1900-1936. London: Praeger,

1998, p. 110-111 19 Ibidem, p.111 20 JUDT, Tony. Epoca postbelică: o istorie a Europei după 1945. Iaşi. Editura Polirom, 2008, p. 700 21 GLODARENCO, Olimpiu Manuel. Capacitatea combativă a flotei britanice şi a celei germane la începutul primei

conflagraţii mondiale. În Gândirea Militară Românească. Anul XIX, Nr. 4, iulie-august 2008, p. 106-107


_____________________________________________________________________________ 95

Derflinger şi Lutzowerau, cu siguranţă, cele mai bune nave de acest tip aflate în serviciu, egale ca viteză şi cuirasă navelor de linie din clasa Queen Elisabeth şi apropiate de acestea ca putere de foc. Crucişătoarele de bătălie britanice, prin comparaţie, aveau blindajul periculos de subţire, de asemenea, navele de linie britanice mai vechi aveau blindajul subţire şi erau insuficient de bine compartimentate pentru a oferi siguranţa necesară. Teribilele experienţe ulterioare au demonstrat că protecţia magaziilor de muniţii pe navele britanice era fatal inferioară celei de pe navele germane, neajuns care a constituit cauza celor mai mari pierderi umane şi materiale din Marea Jutlandei (31 mai-1 iunie 1916).

Exceptând această unică confruntare navală între cuirasatele britanice şi germane, rolul lor a fost mai mult de intimidare.

Instrucţiunile kaiserului din anul 1914, spuneau: Pentru moment am ordonat ca flota din larg să ia o atitudine defensivă. Strategia adoptată pentru acest instrument ascuţit de care dispunea era aceea de a exercita influenţa unei „flote existente” care intimidează prin simpla ei prezenţă. Acesta era cel mai potrivit rol pentru cea mai slabă dintre cele două flote, strategie aprobată de Mahan. El a ajuns mai târziu la concluzia că valoarea unei flote existente a „fost mult exagerată”, deoarece influenţa unei marine de război care preferă să nu lupte se reduce neîncetat22.

Apropiindu-ne de concluziile acestui demers istoric, putem observa în tabelele de mai jos că toate flotele europene cunosc, spre finalul perioadei analizate, creşteri spectaculoase, atât în cadrul bugetelor navale în totalitatea lor, dar şi în segmentul consacrat strict construcţiilor de nave. O observaţie simplă ne arată că Marea Britanie îşi păstrează locul fruntaş, chiar dacă urmăritorul german face eforturi serioase de a reduce decalajul la nivel de bugete navale. Este foarte vizibil că toate flotele europene se înscriu în această întrecere navală, alocând de la an la an sume tot mai mari.

Tabelul nr. 1. Bugetele construcţiilor navale ale Puterilor Europene, 1900-191323 (milioane £, preţuri curente)

Anul Marea Britanie Franţa Rusia Austro-

Ungaria Germania Italia

1900 11,2 4,6 3,1 0,6 3,2 1,5 1901 11,1 4,5 3,1 0,8 5,3 1,2 1902 10,7 4,6 2,6 0,9 5,5 0,9 1903 13,9 4,8 3,3 1,0 5,3 1,2 1904 14,1 4,7 4,1 1,1 5,1 1,4 1905 12,1 4,8 4,1 2,6 5,3 1,0 1906 11,1 4,9 4,3 1,2 5,8 1,7 1907 10,6 4,4 2,6 1,2 6,6 2,1 1908 9,4 4,8 2,2 0,8 9,0 2,4 1909 11,2 4,6 1,4 0,8 11,5 2,2 1910 16,7 5,3 1,8 1,8 12,7 2,2 1911 18,9 6,7 3,2 3,1 13,1 3,5

22 TUCHMAN, Barbara W. Tunurile din august. Bucureşti: Editura Politică, 1970, p. 416 23 STEVENSON, David, Armaments and the Coming of War: Europe, 1904-1914. Oxford. Oxford University Press,

2002, p. 8


96 _____________________________________________________________________________



1912 17,3 6,2 6,2 3,6 12,2 4,3 1913 17,1 7,0 11,1 4,4 11,4 -

Tabelul nr. 2. Bugetele navale ale Puterilor Europene, 1900-191324 (milioane £, preţuri curente)



1900 29,5 14,9 9,4 1,9 - - 1901 31,0 13,7 9,8 1,9 10,2 5,0 1902 31,2 11,9 10,6 2,1 10,6 4,9 1903 35,5 12,1 12,1 2,1 11,0 4,7 1904 36,8 11,7 11,9 2,3 10,7 4,7 1905 33,3 12,6 12,3 2,7 12,0 4,9 1906 31,4 12,2 12,3 2,9 12,7 4,8 1907 31,1 12,6 9,3 2,6 14,9 5,8 1908 32,2 13,2 9,9 3,1 17,0 5,9 1909 35,8 13,9 9,8 4,2 20,6 6,6 1910 40,4 14,5 11,9 4,2 21,3 6,3 1911 42,9 20,7 12,8 5,0 22,1 8,2 1912 44,4 17,1 18,6 7,1 22,7 11,2 1913 48,8 - 25,9 8,7 23,5 14,4

Dacă folosim date obţinute din alte surse, acest trend crescător al înarmărilor navale este mai mult decât evident. Dacă acceptăm că nivelul cheltuielilor navale germane din anul 1899 reprezintă o unitate, avem următoarele rezultate25:

Tabelul nr. 3. 1899-1900 1905-1906 1913-1914

Germania 1,00 1,76 3,51 Marea Britanie 3,74 5,12 7,10 Franţa 1,77 1,92 2,77 SUA 1,49 3,17 4,44 Rusia 1,40 1,89 3,74

Superioritatea britanică a fost demonstrată şi de numărul de dreadnoughts şi crucişătoare în serviciu sau aflate în construcţie la începutul războiului26:

Tabelul nr. 4. Flota britanică Flota germană

Dreadnoughts în serviciua 22 15 Dreadnoughts în construcţieb 13 5 Crucişătoare de bătălie în serviciuc 9 5 Crucişătoare de bătălie în construcţie 1 3

24 Ibidem, p. 7 25 IRELAND, Bernard. Op. cit., p. 36 26 HALPERN, Paul G. Op. cit., p. 7


_____________________________________________________________________________ 97

a include 2 nave turceşti rechiziţionate de Amiralitatea britanică b include o navă în construcţie pentru Chile şi rechiziţionată de Amiralitatea britanică şi o navă germană nefinalizată c include o navă aflată în serviciul australian

Avantajul britanic este şi mai marcant în ceea ce priveşte predreadnoughts, crucişătoarele, distrugătoarele, submarinele şi, cu toate că aceste tabele sunt discutabile, pentru că nu este întotdeauna clar ce să se includă în ceea ce priveşte vechimea şi tipurile de nave. Având în vedere aceste calificări, următoarele numere reprezintă o estimare aproximativă a navelor în funcţiune la începutul războiului, ajutându-ne, în acelaşi timp să ne construim o imagine de ansamblu a celor două importante flote aflate în discuţie27:

Tabelul nr. 5. Flota britanică Flota germană Predreadnoughts 40 25 Nave de apărare a litoralului N/A 8 Crucişătoare blindate 34 7 Crucişătoare protejate 52 17 Crucişătoare de cercetare 15 N/A Crucişătoare uşoare 20 16 Distrugătoare 221 90 Vedete torpiloare 109 115 Submarine 73 31

Fără a exagera cu afluxul de date, în a încerca de a evidenţia mai puternic existenţa acestei curse a înarmărilor navale, prezentăm evoluţia tonajului principalelor flote militare în perioada 1880-191428.

Tabelul nr. 6 1880 1890 1900 1910 1914

Marea Britanie 650.000 679.000 1.065.000 2.174.000 2.714.000 Franţa 271.000 319.000 499.000 725.000 900.000 Rusia 200.000 180.000 383.000 401.000 679.000 SUA 169.000 240.000 333.000 824.000 985.000 Italia 100.000 242.000 245.000 327.000 498.000 Germania 88.000 190.000 285.000 964.000 1.305.000 Austro-Ungaria 60.000 66.000 87.000 210.000 372.000 Japonia 15.000 41.000 187.000 496.000 700.000

Alegerea acestui segment al înarmărilor navale din întregul efort de înarmare înregistrat înainte de anul 1914, este foarte simplu. Navele, în general, şi cuirasatele, în special, reprezentau realizări de dimensiuni impresionante şi încorporau toate invenţiile momentului, pe când, de exemplu, avioanele îşi trăiau primii paşi ai copilăriei, tancul nu exista nici pe hârtie, iar mitraliera nu-şi arătase adevăratul potenţial nimicitor. Tunurile terestre, cele mai mari realizări ale armatei de uscat, păreau nişte pitici pe lângă impresionantele tunuri navale.

27 Ibidem, p. 8 28 KATZ, Randz H. Backround Data: The Naval War Game. University of California, Berkley, Spring 2013, p. 6. În

http://bnrg.cs.berkeley.edu/~randy/Courses/CS39K.S13/NavalGame/NavalGameBackground.pdf, accesat la 2 august 2015


98 _____________________________________________________________________________

Un adevărat start al acestei întreceri tehnologice şi financiare se produce abia cu anul 1905, când apare nava blindată monocalibru mare, Dreadnought, care devine imediat model şi etalon pentru orice flotă cu pretenţii. Analiza acestei curse este sumară, aplecându-se doar asupra flotelor britanică, germană şi americană, fără a arăta că acest tip modern de navă militară era dorit de toată lumea, în acest carusel al dotării cu el intrând chiar şi ţări din America Latină ca Brazilia, Chile şi Argentina, sau ţări mici mediteraneene ca Turcia şi Grecia. Olanda lua în discuţie, în cadrul unei comisii speciale în anul 1913, construcţia a nouă astfel de nave. Părea că nimic nu mai poate opri această întrecere, navele devenind tot mai mari şi dotate cu guri de foc cu calibru în creştere. Dacă Dreadnought avea o lungime de 160,6 m şi un deplasament maxim de 21.060 t, Iron Duke, lansat înainte de declanşarea războiului, atingea 189,9 m şi 29.500 t, şi nimeni nu s-a oprit aici.

Paradoxal, această nebunie a cheltuielilor navale a adus şi beneficii societăţii industriale în plină dezvoltare, şantierele navale devin tot mai mari şi mai complexe, apar invenţii şi inovaţii spectaculoase în domeniul explozibililor, siderurgiei şi opticii, iar arhitectura navală devine tot mai îndrăzneaţă şi mai competentă. Navele moderne de astăzi îşi cunosc începutul în această perioadă de descoperiri extraordinare.

Bibliografie 1. GLODARENCO, Olimpiu Manuel. Capacitatea combativă a flotei

britanice şi a celei germane la începutul primei conflagraţii mondiale. În Gândirea Militar ă Românească. Anul XIX, Nr. 4, iulie-august 2008.

2. HALPERN, Paul G. A naval history of World War I. Naval Institute Press, Annapolis, 2012.

3. IRELAND, Bernard. War at sea 1914-45. Cassell, London, 2002. 4. JUDT, Tony. Epoca postbelică: o istorie a Europei după 1945. Iaşi:

Editura Polirom, 2008. 5. KATZ, Randz H. Backround Data: The Naval War Game.

University of California, Berkley, Spring 2013, http://bnrg.cs.berkeley.edu/~randy/Courses/CS39K.S13/NavalGame/NavalGameBackground.pdf.

6. KONSTAM, Angus. BRITISH BATTLESHIPS 1914-18 (1). Oxford: Osprey Publishing, 2013.

7. LUPŞOR, Andreea. Noul inamic: Marea Britanie şi Germania între 1871-1914. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/noul-inamic-marea-britanie-i-germania-ntre-1871-1914.

8. LUPŞOR, Andreea. Politica înarmării navale: Germania, SUA şi Japonia. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/politica-narm-rii-navale-germania-sua-i-japonia.

9. NORRIS, Darrell A. From Innovation to Impasse: The Anglo-German Naval Arms Race. 1906-1916. În Middle States Geographer, 2012, volume 45, http://msaag.org/wp-content/uploads/2013/10/10-Norris-MSG4584-892012.pdf


_____________________________________________________________________________ 99

10. O’BRIEN, Phillips Payson. British and American Naval Power: Politics and Policy, 1900-1936. London: Praeger, 1998.

11. PAINE, Lincoln. Marea şi civilizaţia. O istorie maritimă a lumii. Iaşi: Editura Polirom, 2015.

12. ROSS, Angus. HMS Dreadnought (1906) – A Naval Revolution. Misinterpreted or Mishandled? În The Northern Mariner/le marin du nord, XX No. 2, (April 2010), http://www.cnrs-scrn.org/northern_mariner/vol20/tnm_20_175-198.pdf

13. SONDHAUS, Lawrence. Navies of Europe. New York: Routledge, 2014. 14. STAFF, Gary. GERMAN BATTLESHIPS 1914-18 (1) Deutschland, Nassau

and Helgoland classes. Oxford: Osprey Publishing, 2010. 15. STEVENSON, David. Armaments and the Coming of War: Europe,

1904-1914. Oxford: Oxford University Press, 2002. 16. TOPOR, Claudiu-Lucian. Originile Primului Război Mondial. Curs

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, facultatea de istorie, învăţământ la distanţă, anul II, semestrul I, 2014-2015, http://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2012/12/2014Originile-primului-razboi-mondial.pdf

17. TUCHMAN, Barbara W. Tunurile din august. Bucureşti: Editura Politică, 1970.


100 ____________________________________________________________________________


____________________________________________________________________________ 101

COMANDAN ŢI CARE AU SCHIMBAT R ĂZBOIUL PE MARE –NAVARHUL FORMION

Aspirant Vlad UNGUREANU, Fregata 222 „Regina Maria”

1. Atenianul Formion Atenianul Formion a fost un iscusit tactician naval, care a obţinut o serie de

victorii răsunătoare în timpul războiului peloponezian. Este considerat primul mare amiral din istorie.

În anul 440 î.Hr., pe timpul Războiului din Insula Samos, amiralul Formion se afla la comanda unei părţi din flota ateniană, biruitoare. În anul 432 î.Hr., în fruntea unui contingent de 1.600 hopliţi, amiralul Formion joacă un rol decisiv în asediul oraşului-stat Potidaea, finalizând construcţia contra-zidului menit să izoleze cetatea. În anul 431 î.Hr., amiralul Formion conduce o nouă operaţiune terestră, de data aceasta împotriva calcidienilor.

Nu era deloc surprinzător în acea epocă faptul ca unui comandant naval să i se încredinţeze asemenea misiuni de luptă pe uscat. Soarta bătăliilor pe întinderi de ape era, de cele mai multe ori, decisă prin tehnica abordajului. Navele nu reprezentau decât simple platforme purtătoare de hopliţi, care, ulterior ciocnirii, se încleştau într-o luptă aprigă ce păstra multe din caracteristicile unei confruntări desfăşurate pe uscat. Unui comandant precum amiralul Formion, operaţiunile terestre nu făceau altceva decât să-i întregească spectrul cunoştinţelor şi abilităţilor de tactician naval.

Cu toate acestea, navarhul a dobândit recunoştinţa poporului său şi admiraţia posterităţii în urma bătăliilor navele de la Rium şi Naupactos, în care, folosindu-se cu ingeniozitate de punctele forte ale flotei sale, a izbutit să smulgă două victorii strălucitoare din ghearele unei flote peloponeziene ce dispunea de un avantaj numeric copleşitor.

2. Raportul de forţe strategic

Raportul de forte strategic poate fi privit ca o medie ponderată a tuturor factorilor ce pot influenţa desfăşurarea şi deznodământul unui conflict armat. Ponderea asociată fiecărui factor poate varia în timp, funcţie de condiţiile concrete în care se desfăşoară războiul. Raportul de forţe strategic nu garantează succesul, dar ne indică facţiunea care are cele mai mari şanse de a învinge la un moment dat. Raportul de forţe strategic depinde de o serie de factori, precum:


102 ____________________________________________________________________________

- alianţele politice şi militare, capacitatea de a le menţine şi de a realiza altele noi;

- resursele umane şi materiale disponibile şi gradul de implicare al acestora în conflictul armat;

- susţinerea din partea populaţiei; - ideologii etc. În următoarele rânduri voi aborda primii doi factori enumeraţi mai sus. După înfrângerea flotei şi armatei persane la Salamina, respectiv Plataea, un

număr de 173 oraşe-state greceşti se asociază, formând sub conducerea Atenei o alianţă militară cu scopul de a continua lupta împotriva Imperiului Ahemenid. Această alianţă se va numi Liga de la Delos şi va avea drept urmare propulsarea Atenei ca rivală din punct de vedere militar a oraşului-stat Sparta, a cărui supremaţie nu a mai fost contestată de peste un secol.

În urma succeselor înregistrate de către Liga de la Delos împotriva Imperiului Persan, influenţa ateniană asupra aliaţilor creşte, cei mai mulţi fiind reduşi la statutul de supuşi tributari. Astfel, liga devine practic un Imperiu Atenian.

Neînţelegerile dintre Atena şi oraşele-state aliate Spartei cresc în intensitate. Între anii 460-445 î.Hr., are loc primul război peloponezian, care se încheie cu un compromis între cele două facţiuni – Imperiul Atenian şi Liga Peloponeziană – cunoscut sub denumirea: „Pacea de treizeci de ani” (cu toate că a durat numai 13 ani).

În anul 440 î.Hr., Atena se implică în războiul dintre oraşul-stat Corint şi colonia acestuia, Corcira, cea din urmă fiind membră a Ligii Deliene. Oraşul Megara, aliat al Spartei, care participă la acest conflict de partea Corintului, este pedepsit de atenieni prin impunerea de sancţiuni economice. Ultimul pas către invalidarea păcii este făcut tot de atenieni, aceştia asediindu-şi propriul „aliat”, Potidaea, dar care era colonie a Corintului.

Aceste dispute, asociate cu percepţia generală asupra faptului că Atena a devenit prea puternică, au dus la convocarea Consiliului Ligii Peloponeziane, în Sparta (432 î.Hr.). În urma dezbaterilor, consiliul decide invalidarea păcii, declarând practic război Imperiului Atenian.

Liga Peloponeziană era compusă din oraşe-state bazate exclusiv pe forţe terestre, capabile să ridice armate impresionante ca număr, în fruntea cărora se aflau legendarii hopliţi spartani. De cealaltă parte, Imperiul Atenian cuprindea insulele din Marea Egee, care-i plăteau tribut şi asupra cărora îşi menţinea influenţa prin intermediul

Imperiul Atenian (429 î.Hr.)

__________________________________________________ Aspiranţii condeiului

____________________________________________________________________________ 103

puterii navale. Astfel, cele două facţiuni se vedeau relativ incapabile să poarte o bătălie decisivă.

Strategia spartană presupunea invadarea teritoriilor din proximitatea Atenei, privându-i pe atenieni de recoltele ce puteau fi obţinute de pe acele terenuri fertile. Aceştia din urmă s-au refugiat între zidurile ce uneau oraşul Atena cu Portul Pireus.

Strategia ateniană presupunea evitarea confruntărilor terestre, aceştia încercând o rezolvare a conflictului prin bătălii navale.

Vara anului 429 î.Hr., a fost marcată de ofensiva peloponeziană în nord-vestul Greciei. Sparta şi aliaţii săi sperau să elimine din „ecuaţia războiului” câteva facţiuni membre ale Ligii de la Delos, precum Acarnania, Zacintus şi Cefalenia şi, dacă este posibil, să captureze Portul Naupactos. Această strategie presupunea transportul unor contingente de hopliţi de-a lungul Golfului Corint şi desantarea acestora pe litoralul sudic al regiunii Acarnania. Această întreprindere nu avea aparent nici un motiv serios pentru a eşua, având în vedere faptul că epidemia de ciumă din anul precedent a redus considerabil efectivele flotei ateniene, anulând expediţia acesteia din jurul Peloponezului.

Cetăţenii din Acarnania au sesizat pericolul iminent şi au trimis soli în Atena pentru a cere sprijin militar. Aceştia vroiau ca nimeni altul decât navarhul Formion să comande gruparea navală ateniană, trimisă în ajutor. Drept urmare, Adunarea Ateniană îl însărcinează pe amiralul Formion cu misiunea de a apăra Acarnania şi aliaţii vestici ai Atenei. Amiralul se vedea obligat să ducă la îndeplinire această misiune cu numai 20 trireme, oraşul-stat nefiind capabil să armeze mai multe în urma devastatoarei epidemii de ciumă.

Astfel, cu numai 20 trireme, amiralul Formion părăseşte Portul Pireus şi navigând de-a lungul coastei, în jurul Peloponezului, acostează în Portul Naupactos.

3. Raportul de forţe tactic Conform legii raportului de for ţe la nivel tactic, nimicirea inamicului nu este

posibilă decât în condiţii de superioritate asupra acestuia. Superioritatea în luptă armată este însă un subiect foarte delicat, datorită multitudinii de factori care intră în calcul: cantitate, instruire, echipare, motivaţie, calitatea ofiţerilor, calitatea comenzii, locul şi momentul desfăşurării acţiunilor, cultura şi tradiţia militară a facţiunilor beligerante etc. Astfel, rezultatul oricărei confruntări armate este, teoretic, impredictibil, unii dintre aceşti factorii enumeraţi fiind imposibil de cuantificat. Chiar dacă ar fi să considerăm doar factorii numeric şi calitativ (pe care nu putem să-i abordăm decât în strânsă corelaţie), superioritatea per ansamblu nu ar garanta reuşita părţii avantajate (ex. flota peloponesiană), partea dezavantajată per ansamblu (ex. flota ateniană) având posibilitatea de a-şi crea avantajul într-un anumit punct – principiul economiei de forţe şi mijloace (ex: presupunând un front, dacă slăbim centrul, întărind flancurile, cea mai mare parte a liniei frontului propriu – centrul – ar fi în inferioritate, dar am avea superioritate pe flancuri. Centrul s-ar retrage ordonat


104 ____________________________________________________________________________

din faţa inamicului superior, în timp ce flancurile proprii ar avansa. În final inamicul ar fi încercuit).

Formaţii, manevre şi tactici Flotele oraşelor-state operau în mod asemănător armatelor de uscat, ambele

având la fel de mult succes. Acţiunile navale se desfăşurau întotdeauna în apropierea uscatului. Nu era ieşit din comun ca navele să acosteze cu prova în mal, iar hopliţii şi infanteriştii marini ambarcaţi să continue lupta pe uscat.

Marina ateniană a dezvoltat un mod deosebit de democratic de a purta războiul pe mare, stabilindu-şi un obiectiv din a reduce pe cât posibil pierderile de vieţi omeneşti. Acest lucru presupunea ca luptele de abordaj să fie evitate, atenienii preferând scufundarea inamicului prin pintenare. Atenienii şi-au transformat triremele în proiectile propulsate de vâslaşi, care erau antrenaţi pentru a avea precizie în lovirea bordajului navei inamice cu pintenul sau ruperea ramelor cu etrava. Atenienii ignorau aproape complet infanteria marină. Marinarii atenieni procedau în felul următor: evitau pintenarea navei proprii de către inamic, girau pentru a-i „întoarce favoarea”, după care se retrăgeau cât mai repede pentru a evita abordajul şi proiectilele inamice. Astfel, una dintre cele mai de succes forţe navale din istorie era superioară în pintenare, dar avea ca punct slab lupta corp-la-corp.

Inamicii Atenei erau mai înceţi şi mai puţin pricepuţi în manevre, investind mai multe resurse în arcaşi şi infanterişti marini.

Pintenul era principala armă a unei trireme (mai ales în cazul atenienilor). Acesta reprezenta o prelungire a etravei acoperită cu o cuirasă din bronz. Era conceput astfel încât să perforeze bordajului navelor adverse şi în acelaşi timp să permită dezangajarea cu uşurinţă. Pentru o execuţie corectă a manevrei de pintenare, echipajul trebuia să fie foarte bine instruit. Nava trebuia să aibă viteza potrivită: dacă viteza ar fi fost prea mare, pintenul ar fi pătruns prea adânc în carena triremei inamice şi ar fi rămas înţepenit. Unghiul ideal de lovire era de 90°, iar viteza de 4 Nd.

Prima bătălie navală atestată istoric, rezolvată prin abordaj cu berbecele etravei, s-a desfăşurat în anul 535 î.Hr., opunând flota aliată etrusco-cartagineză unei coaliţii de oraşe-state din Magna Grecia. Izvoarele istorice sugerează existenţa acestei arme din vremuri încă şi mai timpurii – secolul al VIII-lea î.Hr.

Grupările navale greceşti adoptau pentru luptă formaţia de front. Navele erau aliniate bord în bord, cu etravele către inamic, nava comandant fiind ultima navă de pe flancul drept. Această formaţie se numea falangă şi reprezenta o formă de proiecţie a stilului eficient de luptă al hopliţilor pe mare (hopliţii erau organizaţi în detaşamente numite „taxis”, care aşezate una lângă alta formau un front, numit falangă – phalanx = tăvălug. Flancul drept era rezervat detaşamentelor de elită, conduse uneori chiar de către general – strategos. Acest detaşament avea cea mai dificil ă misiune. Dacă erau atacaţi şi din faţă şi din lateral, hopliţilor le-ar fi fost foarte greu să se apere, având scutul în mana stângă). Ca şi în cazul falangei de hopliţi, falanga navală era invincibilă abordată din faţă, dar vulnerabilă în faţa atacurilor pe flancuri şi din spate.


____________________________________________________________________________ 105

Diekplous reprezintă manevra ce presupunea străpungerea liniei inamice de către cele mai rapide nave din gruparea proprie. Pentru realizarea acestei manevre era nevoie de coordonare, viteză de reacţie şi o execuţie perfectă. Într-o formaţie de front, distanţa între nave era destul de mare, astfel încât să nu existe riscul ca ramele să se intercaleze şi să se rupă. Spaţiul dintre două nave inamice putea fi exploatat de navele proprii, astfel: fiecare triremă proprie se îndrepta către coliziune cu una din navele aflate în formaţia de front inamică (figura nr. 1.). Chiar înainte de impact, una din navele cele mai rapide gira într-un bord (ex. tribord – figura nr. 2). Inamicul, mai lent şi privat de iniţiativă, nu avea timp să gireze în bordul opus (ex. babord) pentru a contracara manevra. Astfel, nava care executa diekplous rupea cu etrava ramele navei inamice. Cu ramele dintr-un bord rupte, o triremă era scoasă din luptă. Navele proprii care reuşeau să ajungă în spatele frontului inamic urmau să pinteneze pupa sau flancurile triremelor adverse rămase în luptă cu navele proprii, care nu erau suficient de rapide pentru a executa diekplous (figura nr. 3.).

Figura nr. 1. Figura nr. 2. Figura nr. 3.

Kyklos reprezintă o formaţie radical-defensivă pentru contracararea unei forţe

superioare numeric. Aceasta presupunea aşezarea navelor într-un cerc, cu prova către exterior. În mijlocul cercului erau poziţionate rezervele care acţionau în cazul în care formaţia era străpunsă de inamic. Cel mai bun exemplu este Bătălia de la Artemisium, unde, în timpul celui de al Doilea Război Medic, flota greacă (271 trireme) respinge un inamic superior numeric (800 nave). Bătălia s-a desfăşurat astfel: flota greacă avansează pe direcţia inamicului refuzând flancurile pentru a evita încercuirea. Drept răspuns, flota Imperiului Persan refuză centrul şi avansează cu flancurile (figura nr. 4). Încercuite, triremele greceşti formează un cerc, cu etravele îndreptate înspre exterior (figura nr. 5). Navele persane se rotesc în jurul formaţiei greceşti apropiindu-se din ce în ce mai mult, pentru a găsi un punct slab. Când perşii ajung suficient de aproape, triremele rup formaţia, angajând adversarul cel mai apropiat cu pintenul etravei (figura nr. 6).


106 ____________________________________________________________________________

Figura nr. 4 Figura nr. 5 Figura nr. 6

Periplous reprezintă manevra care presupunea învăluirea inamicului. Pentru o

forţă superioară numeric, această manevră era mai uşor de executat decât diekplous, dar era la fel de uşor şi de evitat. Comandantul grupării adverse putea să-şi extindă linia, să aleagă un loc îngust, mărginit de uscat pentru desfăşurarea luptei, sau să poziţioneze unul dintre flancuri suficient de aproape de uscat, pentru a evita învăluirea, refuzând celălalt flanc prin adoptarea unei formaţii eşalonate.

Pentru ca o forţă inferioară numeric să execute cu succes o manevră de învăluire, aceasta avea nevoie de elementul surpriză sau de „ajutorul” adversarului.

4. Bătălia de la Rium

În vara anului 429 î.Hr., Navarhul Formion părăseşte Portul Pireus la comanda unei grupări navale compuse din 20 trireme ateniene, în scopul menţinerii hegemoniei ateniene în Golful Corint. A fost o decizie de nivel strategic, luată de cetăţenii oraşului-stat Atena sub îndrumarea Arhontelui Cleon. Navarhul nu era decât un simplu executant. Primind comanda tactică, Formion avea libertatea de a alege mijloacele utilizate pentru îndeplinirea misiunii încredinţate, cu forţele pe care le avea la dispoziţie.

Forţele din subordinea amiralului erau aparent insuficiente pentru atingerea obiectivului stabilit, având în vedere faptul că flotele peloponesiane (din Bătăliile de la Rium şi Naupactos) numărau în total 124 trireme şi mai aveau în compunere şi o flotil ă de nave de rang inferior. Atenienii, datorită spiritului energic care îi caracteriza, au încălcat două dintre legile luptei armate aflate într-o strânsă şi complexă conexiune: legea concordanţei dintre scopuri, forţe şi mijloace şi legea raportului de for ţe. Stabilirea scopului expediţiei nu s-a făcut în raport cu cantitatea forţelor strict necesare atingerii lui.

Oraşul-port Naupactos era situat în dreptul celei mai înguste porţiuni a Golfului Corint. În acest loc, amiralul Formion a impus o blocadă asupra oraşului Corint – cea mai importantă putere navală aliată Spartei.

Impunerea blocadei asupra Corintului prin controlul Strâmtorii Rium-Antirium reprezintă prima tentativă a navarhului de a compensa inferioritatea numerică. Cheia succesului hegemoniei navale rezidă în cucerirea şi menţinerea unor puncte/poziţii strategice esenţiale. Strâmtoarea, fiind cel mai îngust loc de tranzitare a Golfului


____________________________________________________________________________ 107

Corint, creştea şansele de reuşită ale unei operaţiunii de interdicţie maritimă executată cu insuficiente forţe.

Străpungerea blocadei ateniene de către amiralul spartan Cnemos şi debarcarea de forţe terestre peloponesiene în Acarnania, îl pune pe Formion într-o situaţie deosebită. Fără sprijin atenian, Acarnania era pierdută, dar ridicând blocada, risca să piardă Portul Naupactos şi să fie prins cu cei 200 infanterişti marini şi 500-600 hopliţi mesenieni aliaţi, în Acarnania, între armata lui Cnemos şi întăririle care urmau să sosească din Corint. Din simpatie faţă de aliaţi, altcineva ar fi putut alege să ridice blocada şi să vină în sprijinul acestora. Inspirat, navarhul alege să nu facă acest lucru, respectând principiul economiei de forţe şi mijloace care presupune „…să întrebuinţăm maximum de forţe pentru scopul principal al războiului …”. Divizarea forţelor ar fi modificat diferenţa calitativă dintre cele două flote, în defavoarea atenienilor.

Totuşi, evidenţele prevesteau un dezastru de proporţii pentru atenieni: dacă regiunea Acarnania ar fi căzut în mâinile peloponezilor, Atena şi-ar fi pierdut credibilitatea în faţa aliaţilor de pe coasta de nord a Golfului Corint şi a supuşilor insulari, tributari. Mai mult, oraşul-port Naupactos împreună cu rămăşiţele flotei ateniene staţionate acolo, ar fi rămas izolate, asediate în golf fără posibilităţi de aprovizionare. Pentru amiralul Formion, singura variantă de scăpare din aceasta situaţie era să angajeze şi să învingă flota ce urma să părăsească portul Corint pentru a transporta următorul contingent de hopliţi, în sprijinul operaţiunilor desfăşurate de armata de uscat peloponeziană, în Acarnania.

După câteva zile, marinarii atenieni au întrezărit o grupare de nave inamice care naviga de-a lungul coastei de sud a Golflui Corint. Amiralul Formion a decis să urmărească flota peloponeziană, navigând de-a lungul coastei de nord. Deoarece raportul de forţe era mult favorabil peloponezilor (47 trireme corintiene şi aliate precum şi numeroase alte nave de rang mai mic), amiralul Formion nu intenţiona să angajeze inamicul în interiorul golfului, ci mai degrabă în ape deschise, unde atenienii îşi puteau valorifica superioritatea în materie de viteză şi manevrabilitate.

Amiralul Formion urmăreşte navele inamice şi trecând printre Capul Rium şi Capul Antirium ajunge în ape deschise. Astfel, navarhul reuşeşte să-şi aducă forţele într-o poziţie favorabilă faţă de inamic. În numai câteva minute, cât a durat trecerea peste linia imaginară ce uneşte Capul Rium cu Antirium raportul de forţe se modifică în defavoarea peloponezilor.

În aceea noapte, flota peloponeziană a acostat la Patras. În loc să se întoarcă în Naupactos, amiralul decide să staţioneze pe malul opus, suspectând că inamicul, incomodat de trupele de desant ambarcate care îi reduceau dramatic viteza, va încerca să fugă pe timpul nopţii.

La răsărit ambele flote erau pe mare, foarte aproape una de alta. Flota peloponeziană se aranja într-o formaţie kyklos. Triremele grele, încărcate cu trupe, formau un cerc, fiind orientate cu prova înspre exterior. În interiorul cercului se aflau flotila de nave de rang inferior şi cele cinci trireme care nu transportau trupe, deci erau mult mai rapide. Ultimele trebuiau să atace triremele ateniene care ar fi reuşit să treacă de cercul exterior.


108 ____________________________________________________________________________

Pentru peloponezi, kyklos era considerată o formaţie defensivă invincibilă, care a avut atât de mult succes la Artemisium, acolo unde spartanii au văzut-o pentru prima dată în acţiune. Totuşi, amiralul Formion ştia foarte bine cum funcţionează această formaţie. Tactica navală reprezenta pentru atenieni o abilitate de supravieţuire, astfel că pentru ei formaţia kyklos era învechită şi avea puncte slabe.

Aparent, raportul iniţial de forţe dintre flota peloponeziană şi flota ateniană, în momentul începerii Bătăliei de la Rium, era de 47 la 20. Dar, triremele peloponeziene aveau viteza şi manevrabilitatea reduse, iar echipajele erau slab instruite şi motivate. De aici rezultă inferioritatea peloponezilor din punct de vedere calitativ (factor aflat în strânsă corelaţie cu cel cantitativ), deci raportul iniţial de forţe menţionat mai sus nu concordă nicidecum cu realitatea. Triremele ateniene erau „arme” superioare, proiectile plutitoare propulsate de vâslaşi. Nu degeaba alege navarhul peloponez să-şi dispună forţele într-o formaţie radical defensivă – kyklos. Observăm influenţa manifestată de nivelul dezvoltării armamentului şi tehnicii de luptă asupra formelor şi procedeelor acţiunilor militare: inferior numeric dar superior calitativ, Formion alege ofensiva şi preia în mod automat iniţiativa.

Alegând formaţia de cerc, navarhul peloponez îi ajută pe atenieni să compenseze încă şi mai mult din dezavantajul numeric iniţial, astfel:

- prin renunţarea în mod complet la viteză şi manevrabilitate, deci la flexibilitate şi capabilitate de reacţie, dezavantajul calitativ al forţelor peloponesiene, creşte;

- prin dispunerea flotilei de nave mici şi a celor cinci trireme rapide în interiorul cercului, raportul se transformă din 47 plus flotila de nave mici/20 în 42/20.

După studierea formaţiei inamice, amiralul Formion hotărăşte adoptarea unei formaţii de relevment şi amânarea atacului. Nu avea nici un motiv să se grăbească. Peloponezii nu aveau să plece nicăieri în formaţia în care se aflau.

Triremele ateniene simulau, pe rând, manevre diekplous asupra câte uneia din triremele încărcate cu trupe. Nava inamică ameninţată se retrăgea în interiorul formaţiei, iar celelalte micşorau distanţa dintre ele pentru a umple astfel breşa creată. Chiar înainte de impact, cârmacii atenieni girau, evitau coliziunea şi se întorceau în formaţie. În schimb, trirema care s-a retras în interiorul cercului pentru a evita atacul, nu se mai putea întoarce pe poziţia iniţială.

Astfel, raportul cantitativ dintre cele două forţe se echilibrează din ce în ce mai mult, în timp ce raportul calitativ creşte în favoarea atenienilor, odată cu restrângerea spaţiului de manevră şi în final imobilizarea completă a navelor peloponeziene.

Nici măcar în aceste condiţii, amiralul Formion nu a iniţiat atacul. El aştepta zorile care aduceau cu ele vântul ce bătea dinspre est, în fiecare dimineaţă, în Golful Corint. Acest vânt veni în cele din urmă, suflând în bordajul triremele peloponeziene. Acestea începură să se ciocnească una de alta. Marinarii încercau să evite coliziunea împingând cu prăjini de lemn în bordajul navelor vecine. Valurile îşi făcură apariţia doar pentru a spori confuzia. Neinstruiţi, vâslaşii peloponezieni, nu puteau vâsli eficient pe mare agitată, mai ales că distanţa între nave era prea mică pentru a permite asta. În aceste condiţii, cârmacii nu erau decât simpli spectatori. Strigătele, ameninţările şi înjurăturile acopereau ordinele ofiţerilor. Haosul domnea peste


____________________________________________________________________________ 109

formaţia peloponeziană, iar în mijlocul acestui haos erau blocate cele cinci trireme rapide.

Când confuzia şi dezordinea au atins apogeul, amiralul Formion a iniţiat atacul. Fiecare dintre cele 20 trireme ateniene au pus prova pe câte una dintre navele adverse, situate către exteriorul masei care nu se mai putea numi formaţie. Nava amiral a flotei peloponeziene a fost pintenată la primul atac. Alte nave au urmat, atenienii luând pe rând la ţintă triremele spre care aveau cale liberă. Într-un final, navele peloponeziene au reuşit să se elibereze din încâlceală şi au luat drum de retragere, către Golful Patras. Urmărindu-le, atenienii au reuşit să captureze încă 12 nave, cu echipajele aproape complete – în jur de 2.000 oameni. În acest punct, numărul prizonierilor îl depăşea pe cel al membrilor echipajului, iar atenienii au încetat urmărirea. Nicio navă ateniană nu a fost pierdută în luptă.

5. Bătălia de la Naupactos

În timp ce flota peloponeziană era învinsă la Rium, amiralul Cnemus se retrăgea de sub zidurile cetăţii Stratus, din Acarnania. În faţa acestui eşec neaşteptat, renumitul ofiţer spartan Brasidas este trimis să i se alăture amiralului, în calitate de consilier. Amiralul Cnemus combină navele sale (cele cu care a plecat iniţial spre Acarnania, evitând blocada ateniană), cu supravieţuitoarele Bătăliei de la Rium şi cu cele trimise în sprijin de către aliaţii care aveau ieşire la Golful Corint. În mai puţin de o săptămână de la înfrângerea suferită în faţa amiralului Formion, flota peloponeziană număra 77 trireme. Această grupare porni spre Panormus pentru a ambarca infanteria grea. În acest timp, amiralul Formion îşi poziţiona gruparea lângă Capul Antirium, dincolo de Strâmtoarea Rium-Antirium. Din această poziţie ar fi putut angaja flota adversă înainte ca aceasta să iasă din golf. Dacă flota peloponeziană ar fi reuşit să treacă de triremele ateniene, Atena ar fi pierdut hegemonia mărilor, iar Formion ar fi rămas blocat în Naupactos.

În timp ce flotele adverse erau ancorate de o parte şi de alta a strâmtorii, o grupare de 20 trireme au părăsit Portul Pireus pentru a îi veni în ajutor amiralului Formion. Peloponezii se vedeau obligaţi să iniţieze confruntarea înainte ca flota ateniană să-şi dubleze efectivele. Astfel, comandanţii spartani şi-au îndreptat navele către Portul Naupactos. Amiralul Formion nu era deloc încântat de perspectiva unei bătălii desfăşurate în apele înguste ale golfului, unde triremele sale nu-şi puteau folosi avantajul în manevrabilitate, dar era obligat să urmărească flota peloponeziană pentru a proteja portul rămas fără garnizoană.

Cele 20 nave ateniene au intrat în golf navigând în formaţie de şir, pe lângă coasta de nord, urmaţi de-a lungul acesteia de hopliţii mesenieni (locuitorii din Naupactos, aliaţi ai atenienilor).

Flota peloponeziană naviga pe lângă coasta de sud, având triremele dispuse pe patru şiruri paralele. În avangardă erau dispuse 20 dintre cele mai rapide trireme, cu misiunea de a tăia retragerea atenienilor.


110 ____________________________________________________________________________

Văzându-i pe atenieni în interiorul golfului, navigând în şir, amiralul Cnemus dădu semnalul de atac. Triremele peloponeziene au schimbat de drum, simultan, la babord şi s-au îndreptat cu toată viteza către şirul atenian. Cei din urmă au încercat să se retragă, dar numai primele 11 trireme au reuşit să se strecoare în viteza pe lângă flancul drept peloponezian. Celelalte nouă au fost înconjurate şi forţate să acosteze cu prova în mal, iar apoi capturate. Cele 20 nave peloponeziene de elită au continuat urmărirea celor 11 nave ateniene.

Prin dispunerea celor 20 trireme rapide în avangardă, navarhul spartan reuşeşte să realizeze surprinderea. Atenienii trebuie să fi luat în calcul posibilitatea de a fi angajaţi în interiorul golfului, dar nu şi pe aceea de a le fi tăiată retragerea de către nave peloponeziene rapide.

Zece trireme ateniene au ajuns în Naupactos şi s-au aliniat într-o formaţie de front, blocând astfel intrarea în port.

În scopul negării avantajului numeric al inamicului, Formion renunţă la manevrabilitate şi la iniţiativă, alegând un loc îngust pentru desfăşurarea luptei. Acesta este momentul în care peloponezii posedă, aparent, cel mai favorabil raport de forţe din întreaga campanie – 77/11. Doar o minune i-ar mai fi putut salva pe atenieni. Evenimentele imediat următoare stau mărturie faptului că rezultatul unei bătălii este impredictibil. A 11-a rămăsese în urmă şi era urmărită de cele 20 nave rapide inamice. Dacă cele 10 trireme ateniene care blocau intrarea în Portul Naupactos i-ar fi făcut ultimei loc să treacă, peloponezii ar fi putut exploata breşa creată. Înţelegând acest lucru, comandantul navei ateniene urmărite, a hotărât să gireze şi să-şi angajeze în luptă urmăritorii. Văzând o nava comercială ancorată în gura portului, trierarhul a decis să o folosească pentru a-şi proteja tribordul împotriva unei manevre inamice de pintenare, pe timpul executării giraţiei. Astfel, trirema ateniană a schimbat de drum cu 270° şi a executat cu succes o manevră de pintenare asupra primei dintre navele adverse, care s-a scufundat imediat. Acesta a fost un şoc pentru marinarii peloponezi şi un impuls încurajator pentru atenieni, care au pus prova pe inamic vâslind cu toată viteza. Confuzia s-a instalat în tabăra peloponeziană: o parte dintre trireme s-au oprit din vâslit pentru a aştepta restul flotei (57 nave, mai lente, care veneau din urmă) şi au rămas astfel imobilizate; altele, deoarece nu cunoşteau destul de bine zona, s-au pus pe uscat.

În aceste condiţii, cele 11 trireme ateniene au pus imediat pe fugă gruparea peloponeziană, capturând şase nave inamice şi recuperând opt din cele nouă nave proprii care tocmai ajunseseră în mâinile inamicului.

Deşi ambele tabere şi-au revendicat victoria şi au înălţat trofee, era cât se poate de clar cine a fost învingătorul de drept. Câteva zile mai târziu, peloponezii, temându-se de întăririle ateniene aflate pe drum, s-au retras pe timp de noapte în Portul Corint. Portul Naupactos a rămas în mâinile atenienilor, iar Golful Corint sub dominaţia lor.

Merită să analizăm motivele eşecului flotei peloponeziene, aflată la un moment dat într-un avantaj mult prea rar întâlnit într-o confruntare navală: 77/11. În primul rând, Cnemos a încălcat principiul concentrării forţelor şi mijloacelor în locul decisiv şi la momentul potrivit. După capturarea celor nouă trireme ateniene, flota


____________________________________________________________________________ 111

peloponeziană ar fi trebuit să se regrupeze şi să atace ordonat flota ateniană. Într-un loc atât de strâmt precum intrarea în Portul Naupactos, bătălia s-ar fi decis, invariabil, prin abordaj (specialitatea peloponezilor). În schimb, grăbindu-se să exploateze victoria iniţială şi atacând fragmentat şi dezorganizat, flota peloponeziană şi-a anulat avantajul numeric.

6. Importanţa amiralului Formion Victoriile ateniene de la Rium şi Naupactos au pus capăt încercărilor Spartei de

a revendica Golful Corint şi coasta de nord a acestuia, totodată menţinând hegemonia ateniană pe mare. Pentru Atena, o înfrângere ar fi însemnat pierderea aliaţilor de pe coasta de nord a golfului şi i-ar fi încurajat pe adversari să încerce şi alte ofensive maritime. Efectul descurajator a fost atât de puternic, încât Sparta nu a îndrăznit să trimită, în anul următor (428 î.Hr.), sprijin militar oraşului Mitilene, care se revoltase împotriva dominaţiei ateniene. Când, în final, au trimis o flotă, comandantul acesteia a fost atât de îngrozit de posibilitatea de a fi „surprins” de atenieni pe mare, încât s-a întors fără să-şi îndeplinească misiunea. Aceste două victorii nu au schimbat totuşi soarta războiului, flota ateniană fiind într-un final surprinsă pe uscat (autonomia unei trireme fiind de numai 24 ore), la Aigospotamos şi învinsă de către strategul spartan Lisandros. Imperiul Atenian s-a destrămat, iar oraşul-stat nu a mai reuşit niciodată să revină la măreţia de odinioară.

Importanţa amiralului Formion rezidă nu atât de mult în proporţia în care amiralul a influenţat deznodământul războiului peloponezian, cât în influenţa pe care realizările sale au avut-o asupra evoluţiei gândirii militare.

Din punct de vedere strategic, Campania din Golful Corint ne demonstrează cum o facţiune superioară pe uscat, neavând o flotă suficient de puternică, este incapabilă să-şi proiecteze puterea militară peste întineri de ape.

Din punct de vedere tactic, amiralul Formion reuşeşte să învingă în Bătălia de la Rium o forţă superioară numeric (20 trireme vs. 47 trireme plus o flotilă de nave mai mici), aflată în defensivă, într-o formaţie până atunci invincibilă. Pentru a obţine victoria, navarhul foloseşte doar cunoştinţe şi abilităţi marinăreşti, într-o epocă în care bătăliile navale şi cele terestre se desfăşurau după aceleaşi principii. De exemplu:

- a preferat să poarte bătălia în ape deschise (unde îşi putea folosi avantajul în viteză şi manevrabilitate) în loc să-şi alinieze navele în formaţie de front, în Strâmtoarea Rium-Antirium, pentru a compensa dezavantajul numeric;

- se foloseşte de lipsa de manevrabilitate a triremelor aflate într-o formaţie defensivă staţionară (nu se pune problema în cazul confruntărilor armate desfăşurate pe uscat);

- foloseşte condiţiile hidrometerologice în favoarea sa (vântul şi valurile rezultate au pecetluit soarta flotei peloponeziene).

Pentru amiralul Formion, Campania din Golful Corint a reprezentat o încheiere glorioasă a unei cariere militare impecabile.


112 ____________________________________________________________________________

Navarhului nu i s-a mai încredinţat nici o misiune pe timpul celui de-al Doilea Război Peloponezian.

La moartea sa, atenienii şi-au arătat recunoştinţa ridicându-i o statuie pe Acropolă.

Bibliografie 1. TUCIDIDES. Istoria Războiului Peloponezian. 2. Military tactics in acient Greece. Wikipedia. 3. Peloponnesian War. Wikipedia. 4. Birth of Democracy: The Athenian Navy. www.agathe.org 5. Thirty Years’ Peace. Wikipedia. 6. Pentacontaetia. Wikipedia. 7. Battle of Rhium. Wikipedia. 8. Trireme. Wikipedia. 9. Bătălia de la Salamina. Wikipedia. 10. Battle of Artemisium. Wikipedia. 11. Corinthian War. Wikipedia. 12. Classical Greece. Wikipedia. 13. Classical Greece. Ancient History. 14. Second Perisian Invasion of Greece. Wikipedia. 15. Greco-Persian Wars. Wikipedia. 16. Naval ram. Wikipedia. 17. Ancient Greek Battles. www.ancientgreekbattles.net 18. Galley tactics. Wikipedia. 19. Delian League. Wikipedia. 20. Peloponnesian League. Wikipedia. 21. Themistocles. Wikipedia. 22. Phormio. Wikipedia. 23. Battle of Potidaea. Wikipedia. 24. Samian War. Wikipedia. 25. Battle of Naupactus. Wikipedia. 26. Conferinţa doctrinară a forţelor terestre, Ediţia a 7-a – www.rft.forter.ro 27. Col. prof. univ. dr. ŢENU, Costică; Col. (r) prof. univ. dr. STĂNCILĂ,

Lucian. Curs de artă operativă: Bazele nomologice ale acţiunilor militare în războiul modern.

____________________________________________________________________________ 113

COMANDAN ŢI CARE AU SCHIMBAT R ĂZBOIUL PE MARE – GEORGE BRYDGES RODNEY

Aspirant Nina NICHIFOR George Brydges Rodney (13 februarie

1718-24 mai 1792) a fost ofiţer în marina britanică, fiind renumit pentru acţiunile sale din Războiul American de Independenţă, în special pentru victoria sa împotriva francezilor în Bătălia de la Saintes, din anul 1782. Se spune că el este comandantul care a folosit pentru prima dată tactica „ruperii liniei”.

La data de 21 iunie 1732, George Rodney s-a îmbarcat ca voluntar pe HMS Sunderland, iar după aceea a fost detaşat la nava Dreadnought, unde a activat între anii 1734-1737 sub comanda lui Henry Medley, considerat mentor al acestuia. În această perioadă a petrecut 18 luni în Lisabona, un oraş în care avea să se reîntoarcă de

câteva ori. Ulterior, el a schimbat foarte multe nave care participau la voiajul anual al Marinei Marii Britanii pentru a proteja flota de pescuit.

George Rodney a avansat rapid în grad, fiind ajutat de propriile calităţi, dar şi de susţinerea Ducelui de Chandos. În august 1742, Rodney s-a făcut remarcat pentru prima dată prin acţiunile sale, în momentul în care comandantul Thomas Matthew i-a ordonat să acţioneze cu o navă mică în portul Ventimiglia, unde armata spaniolă depozita provizii pentru invazia planificată de aliaţii Marii Britanii, în Republica Geneva, acesta reuşind să îşi îndeplinească misiunea. La scurt timp după victorie, Rodney a fost avansat la gradul de căpitan de către Matthews, la Plymouth, la data de 9 noiembrie. O dată ajuns în Marea Britanie, avansarea sa a fost confirmată şi astfel a devenit cel mai tânăr comandant de navă din marina britanică.

După ce a acţionat în apele teritoriale, învăţând în acelaşi timp despre protecţia convoiului, a fost numit în funcţie pe nava nou construită, Ludlow Castle. Aceasta a fost folosită pentru a impune blocadă Scoţiei, în timpul perioadei Revoluţiei Jacobite, în anul 1745. Anul următor, acesta a obţinut comanda navei Eagle, o navă cu 60 tunuri, cu care bloca zonele ocupate de Franţa din zona Ostend şi unde a capturat o navă corsar spaniolă cu 16 tunuri. Acest fapt a avut ca urmare alăturarea navei Eagle la escadra de vest.

Nava Eagle a obţinut multe victorii în timpul staţionării cu escadra, fiind implicată fie direct sau indirect, în capturarea a 16 nave inamice. După victoria din

Portret George Brydges Rodney


114 ____________________________________________________________________________

Kinsale, Irlanda, nava Eagle nu a participat la prima Bătălie de la Capul Finisterre, când escadra de Vest comandată de Lord Anson a câştigat o victorie semnificativă asupra francezilor.

Prima sa acţiune majoră a avut-o în cea de-a doua Bătălie de la Capul Finisterre, la data de 14 octombrie 1747, rezultată cu victoria de la Ushant asupra flotei franceze. Francezii încercau să escorteze ieşirea unui convoi din Franţa către Indiile de Vest, având opt nave mari, în timp ce britanicii aveau 14 nave mai mici. Rodney a fost în spatele liniei britanice, iar Eagle a fost printre ultimele nave britanice care intra în acţiune. Războiul a încetat în urma Congresului de la Breda.

Prin urmare, cele două bătălii de la Capul Finisterre vor fi folosite drept exemplu pentru Rodney în viitoarele acţiuni de luptă.

În timpul Războiului de Şapte Ani, care a avut loc între anii 1756-1763, Rodney a fost implicat într-o serie de operaţii ambiţioase, precum raidurile asupra Rochefortului (1757), respectiv La Havre (1759-1761) şi asediul asupra Louisbourgului (1758). A devenit foarte bine cunoscut pentru rolul pe care l-a jucat în capturarea Insulei Martinique, în anul 1762. Rodney a eliberat cu succes Strâmtoarea Gibraltar pe timpul marelui asediu şi a învins o flotă spaniolă în Bătălia pentru Capul St. Vincent, din anul 1780, cunoscută şi sub denumirea de „Bătălia sub clar de lună”, deoarece s-a desfăşurat pe timp de noapte. A fost trimis apoi în Indiile de Vest, unde a fost implicat în controversata capturare a Saint Eustatius. În acelaşi an s-a întors pentru scurt timp acasă, suferind de probleme de sănătate. În perioada absenţei lui, britanicii au pierdut Bătălia crucială de la Chesapeake, ducând la capitularea de la Yorktown. Ordinul pentru rechemarea lui s-a dat în momentul când Rodney a câştigat decisiv Bătălia de la Saintes, în aprilie 1782, sfârşind ameninţarea franceză asupra Jamaicăi.

Sir George Rodney s-a întors la comandă în februarie 1782, iar pe 12 aprilie a avut parte de confruntarea cu flota franceză, luptă din care avea să iasă învingător.

Bătălia de la Saintes a durat patru zile (9-12 aprilie 1782), în timpul Războiului de Independenţă, bătălie care a adus victoria flotei britanice aflată sub comanda amiralului Sir George Rodney şi totodată, înfrângerea flotei franceze condusă de Contele de Grasse, forţând astfel francezii şi spaniolii să renunţe la invazia planificată asupra Jamaicăi.

Deşi Contele de Grasse avea sub comandă 33 nave, care se remarcau prin dimensiuni mai mari şi capacităţi nautice mai bune, flota lui Rodney era mai numeroasă: 36 nave dispuse în linie.

Pe 12 aprilie, cele două flote se apropiau una de cealaltă, duse de un vânt slab de vest; primele nave au trecut una pe lângă cealaltă, începând schimbul de foc. Viteza cu care navele se deplasau era de 3-4 Nd, iar calmul zonei dominicane s-a dovedit problematic pentru francezi, aducându-i în imposibilitatea de a manevra.

Observând acest lucru, Rodney, a micşorat distanţa între navele sale şi flota inamică la aproximativ 30 m, aducându-i în bătaia muschetelor şi a tunurilor cu rază mică. Flota franceză era în imposibilitatea de a ataca cu tunurile principale, deoarece se afla la distanţă mică de flota britanică, suferind astfel pierderi însemnate.


____________________________________________________________________________ 115

Figura nr. 1. Principalele etape ale Bătăliei de la Saintes

După două ore şirurile de nave erau paralele, fiecare şir având lungimea de

10 Mm. În acel moment, De Grasse avea să se confrunte cu încă o problemă: lipsa vântului. Văzând precizia în acţiunile de atac ale flotei britanice, amiralul francez a ordonat navelor aflate sub comanda sa să braţeze precum erau cele britanice. Acest ordin a fost imposibil de executat din cauza loviturilor de tun de pe navele britanice. Însă, odată cu schimbarea direcţiei vântului şi organizarea în linie a navelor franceze, Rodney avea să ia decizia care va influenţa tacticile navale viitoare. A ordonat ca nava Formidable să treacă prin formaţia de linie a navelor inamice, cu scopul de a o diviza, astfel: nava comandant Formidable urmată de încă cinci nave britanice pătrund în linia de nave franceze, divizând-o în două, ca mai apoi să fie împărţită în trei şiruri, tot prin ruperea liniei, dar de data aceasta de către nava HMS Duke.

Faptul că navele britanice au putut deja pătrunde prin linia de nave inamice, a dus la expunerea provei şi pupa liniei flotei adversare, cauzând stricăciuni majore, spre deosebire de navele britanice care erau aproape intacte.

Însuşi comandantul flotei franceze, Contele de Grasse, a fost prins între navele britanice, iar nava sa a fost capturată. Aproximativ 3.000 francezi au fost ucişi şi un sfert din navele lor au fost capturate sau scufundate în momentul când Bătălia de la Saintes s-a sfârşit.

În acea zi, Rodney l-a înfrânt pe Contele de Grasse. Această bătălie importantă a salvat Jamaica şi a distrus prestigiul naval francez.

După această victorie, Rodney a declarat: „În doi ani scurţi am învins doi amirali spanioli, unul francez şi unul olandez.”


116 ____________________________________________________________________________

Bătălia de la Saintes avea să fie cea mai importantă bătălie a amiralului Rodney. Pentru prima dată acesta avea să folosească o tactică navală care va rămâne în istorie şi va fi folosită ulterior de Lordul Nelson, în Bătălia de la Trafalgar, şi anume „ruperea liniei”.

În cadrul acestei lucrări, se poate observa evoluţia pe plan militar a lui Sir George Rodney, care s-a îmbarcat prima dată ca voluntar, ajungând ulterior, prin acţiunile şi victoriile sale, să atingă rangul de amiral. Totodată, importanţa prezentării primei şi a ultimei lui bătălii este aceea de a scoate în evidenţă tacticile navale folosite de acesta în lupte, în special a aceleia denumite „ruperea liniei”.

Se spune despre Rodney că a fost cel care a restabilit supremaţia navală a Imperiului Britanic, după jumătate de secol, în care Franţa a fost în avantaj. Această supremaţie va fi definitivată după 23 ani, atunci când cel mai mare amiral al Marinei Regale Britanice, Lordul Nelson, avea să câştige cea mai mare bătălie a sa, folosind tactica iniţiată de Rodney, distrugând mai mult de jumătate din flota inamică şi spulberând planurile lui Napoleon de a invada Anglia. Deşi Nelson a fost un mare strateg, Rodney a fost pionierul.

Putem afirma că Bătălia de la Saintes a avut mai degrabă o motivaţie economică decât ideologică, deoarece, conform spuselor lui Waverly: „Dintr-o perspectivă europeană, revolta americană a fost o „diversiune”, care a acoperit conflictul mai serios dintre britanici şi francezi, care s-au luptat pentru câştigarea rutelor comerciale din Indiile de Est şi Vest. În timp ce britanicii au pierdut în faţa coloniştilor la Yorktown, victoria Marinei Regale asupra flotelor franceze şi spaniole în Bătălia de la Saintes a făcut mare vâlvă acasă şi a asigurat monopolul Angliei asupra zahărului din Jamaica.”

Bibliografie 1. http://en.wikipedia.org/wiki/George_Brydges_Rodney,_1st_Baron_Rodney 2. http://en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_the_Saintes 3. http://www.military-history.org/articles/admiral-george-rodney-tactical-

pioneer.htm 4. http://www.manager.ro/articole/analize/9-razboaie-care-au-avut-mai-

degraba-motivatii-economice-decat-ideologice-23162.html

____________________________________________________________________________ 117

COMANDAN ŢI CARE AU SCHIMBAT R ĂZBOIUL PE MARE – THOMAS COCHRANE

Aspirant Ionu ţ ŞFARC-IFTIMI, Divizionul 50 Corvete

Thomas Cochrane (14 decembrie 1775-31 octombrie 1860) s-a născut la Annsfield, lângă Hamilton, South Lanarkshire, Scoţia, fiul lui Archibald Cochrane şi al Annei Gilchrist.

Cochrane a avut şase fraţi. Doi dintre ei au servit cu distincţie în armată: William Erskine Cochrane, care a servit sub comanda lui Sir John Moore în timpul Războiului Peninsular şi a ajuns la gradul de maior şi Archibald Cochrane, care a devenit căpitan în marină.

Prin influenţa unchiului său, Alexander Cochrane, el a fost listat ca membru al echipajului unei nave ale marinei regale, începând de la vârsta de cinci ani. Această practică, deşi ilegală, a fost un mijloc de a dobândi anii de serviciu necesari pentru promovare atunci când s-a alăturat marinei. Tatăl său i-a asigurat o poziţie în armata britanică,

la o vârstă fragedă, dar Cochrane a preferat marina. El a aderat la aceasta în anul 1793, la izbucnirea războaielor revoluţionare franceze.

La 23 iulie 1793, în vârstă de 17 ani, Cochrane a intrat în marină cu gradul de aspirant, a petrecut primele luni la Sheerness, pe o fregată comandată de unchiul său, căpitanul Alexander Cochrane. El s-a transferat la HMS Thetis, de asemenea, sub comanda unchiului său. În timp ce pe se afla pe Thetis, a vizitat Norvegia şi a servit la staţia Americii de Nord. La 27 mai 1796, el a fost avansat la gradul de locotenent, după promovarea examenului. După mai multe transferuri în America şi o reîntoarcere acasă, în anul 1798, a fost numit în funcţia de locotenent pe HMS Barfleur în Marea Mediterană.

În timpul serviciului său pe Barfleur, Cochrane a fost chemat la curtea marţială deoarece l-a tratat cu lipsă de respect pe Philip Beaver, primul locotenent al navei. Consiliul doar l-a mustrat pentru atitudinea sa. Aceasta a fost prima manifestare publică a lui Cochrane, dar a dezvăluit imposibilitatea sa de a se înţelege cu mulţi din superiori, subalterni, angajatori şi colegi. Comportamentul lui a dus la o duşmănie lungă cu John Jervis, primul conte de St. Vincent.

Portret Thomas Cochrane


118 ____________________________________________________________________________

La 28 martie 1800, Cochrane a fost promovat în funcţia de comandant, preluând comanda navei HMS Speedy. Mai târziu, în acelaşi an, o navă de război spaniolă deghizată ca o navă comercială, aproape l-a capturat. El a scăpat de aceasta navigând sub pavilion danez. Urmărit de o fregată inamică şi ştiind că aceasta l-ar urmări şi noaptea ghidându-se după orice rază de lumină de la Speedy, a pus un felinar pe un butoi şi l-a lăsat să plutească departe. Fregata inamică a urmat lumina şi Speedy a scăpat datorită ingeniozităţii comandantului său.

Una dintre faptele sale cele mai notabile a fost capturarea fregatei spaniole El Gamo, la 6 mai 1801. El Gamo avea la bord 32 tunuri şi 319 oameni, comparativ cu Speedy ce avea doar 14 tunuri şi 54 oameni. Cochrane, fluturând un pavilion american, s-a apropiat atât de mult de El Gamo astfel încât tunurile sale nu au mai putut trage asupra lui Speedy. Spaniolii au încercat să urce la bord şi să preia nava. Ori de câte ori spaniolii erau aproape la bordul navei sale, Cochrane se îndepărta puţin şi trăgea asupra spaniolilor cu tunurile sale. În cele din urmă, Cochrane a urcat la bordul navei spaniole şi în ciuda faptului că erau în inferioritate numerică de aproximativ cinci la unu, a capturat-o.

În cele 13 luni de navigat ale lui Speedy, Cochrane a capturat, a ars sau a condus la ţărm 53 nave înainte ca cele trei nave franceze de sub comanda amiralului Charles-Alexandre Linois să-l prindă, la 3 iulie 1801. În timp ce Cochrane era ţinut prizonier, Linois i-a cerut de multe ori sfatul. În autobiografia târzie, Cochrane a povestit ce politicos a fost ofiţerul francez. Câteva zile mai târziu, el a fost dat la schimb pentru un căpitan de navă franceză. La 8 august 1801, el a fost promovat la rangul de căpitan.

În august 1806, a preluat comanda fregatei HMS Imperieuse, fosta fregată spaniolă Medea. Unul dintre aspiranţi a fost Frederick Marryat, cel care a scris mai târziu aventurile sale cu Cochrane.

Cât timp s-a aflat la comanda fregatei Imperieuse, Cochrane a supravegheat coasta mediteraneană a Franţei în timpul războaielor napoleoniene. În anul 1808, Cochrane împreună cu o forţă de gherilă spaniolă, străbătând drumul dintre Gerona şi Barcelona a capturat cetatea de Mongat. Acesta a întârziat armata franceză a generalului Dukesme timp de o lună. Când armata franceză a intrat în Catalonia şi a asediat Rosas, Cochrane a luat parte la apărarea oraşului. El a ocupat şi apărat Fort Trinidad (Castelul de la Trinitat) pentru câteva săptămâni înainte de căderea oraşului, forţându-l să plece; Cochrane a fost unul dintre ultimii doi ce au renunţat la fort.

În timpul cât a fost căpitanul navelor Speedy, Pallas şi Imperieuse, Cochrane a devenit, fără îndoială, practicantul cel mai eficient de pe coastă din timpul războiului. Nu numai că a atacat instalaţii de la ţărm, cum ar fi turnul Martello, dar a şi capturat nave inamice în porturi. El a fost un planificator meticulos al fiecărei operaţii, ceea ce a redus numărul de victime printre oamenii lui şi a maximizat şansele de succes.

În anul 1809, Cochrane a comandat atacul unei flotile de nave de atac pe Rochefort, ca parte a Bătăliei de la Basque Roads. Amiralul Lord Gambier, comandantul flotei, a fost responsabil pentru blocarea forţelor la Basque Roads.

Cochrane a condus personal atacul de la Basque Roads, în noaptea din 11 aprilie. Începând cu ora 20.30, două dintre navele de explozie se aflau în poziţie. La


____________________________________________________________________________ 119

ora 21.30, Cochrane a ordonat aprinderea siguranţelor. Cochrane şi echipajul său s-a întors apoi la Imperieuse.

Explozia celor două nave a dus la avarierea portului, inclusiv a intrării în port. Multe dintre navele de atac nu au reuşit să intre în poziţie sau au eşuat. Nava

bombă Aetna a atacat bateriile inamice, fiind susţinută de artileria navelor Imperieuse, Unicorn, Pallas şi Aigle. Scena generală a fost una de haos.

Figura nr. 1. Planul de atac ce arata poziţia navelor franceze

În zorii zilei de 12 aprilie 1809, Cochrane, văzând flota franceză imobilizată în

port, a solicitat sprijin. El a fost refuzat de către Gambier, acesta aşteptând fluxul pentru a ataca. Dar, odată cu trecerea timpului, francezii au reuşit să se regrupeze, forţându-i pe englezi să se retragă. Cochrane a dat vina pe amiralul Gambier, comandantul flotei, pentru ratarea oportunităţii de a distruge flota franceză. Cochrane a susţinut că drept urmare a exprimării în public a opiniei sale, Amiralitatea i-a luat dreptul de a lupta pe mare.

În octombrie 1806, a candidat pentru Parlament în Honiton şi a câştigat. Cochrane a negat iniţial că a plătit mită, dar el a dezvăluit într-o dezbatere parlamentară, zece ani mai târziu, că a plătit zece guinee pe alegător prin domnul Townshend, căpetenie locală şi bancher.

Thomas Cochrane a avut o carieră politică furtunoasă, fiind acuzat în mai multe rânduri de corupţie. În anul 1814, el a fost blamat pentru presupusa implicare în fraudarea pieţei de capital. După o perioadă petrecută în închisoare, el a căutat locuri de muncă în străinătate, servind în războaiele de independenţă în Chile, Brazilia şi Grecia.


120 ____________________________________________________________________________

Cochrane a fost înmormântat la Westminster Abbey, în podeaua naosului, direct în faţa corului. Epitaful său, scris de Sir Lyon Playfair, spune: „Aici se odihneşte la cei 85 ani ai săi, Thomas Cochrane al zecelea Conte de Dundonald de Paisley şi amiralul flotei, care prin încrederea şi geniul ştiinţei lui şi îndrăzneala sa extraordinară în cauza libertăţii şi a serviciilor sale minunate oferite la fel ca pentru ţara sa în Grecia, Brazilia, Chile şi Peru a ajuns un nume ilustru în întreaga lume pentru curaj, patriotism şi cavalerism. Născut 14 decembrie 1775. Decedat 31 octombrie 1860”.

Bibliografie 1. CORDINGLY, David. Cochrane The Dauntless: The Life and Adventures

of Thomas Cochrane. 2007 2. VALE, Brian. The Audacious Admiral Cochrane. 2004 3. http://www.history.navy.mil 4. http://www.mywarof1812.com 5. http://airspacehistorian.wordpress.com 6. http://en.wikipedia.org

____________________________________________________________________________ 121

ÎN ATENŢIA AUTORILOR ARTICOLELOR

Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 206 din 27.05.2004 privind buna

conduită în cercetarea ştiin ţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare

Articolele vor avea un caracter ştiinţific, bazat pe o temeinică documentare din partea autorului.

Textele trimise redacţiei spre publicare vor fi însoţite de înregistrarea lor pe suport magnetic şi vor conţine maximum opt pagini. Articolele ce conţin informaţii cu caracter militar se trimit în format electronic pe adresa Şcolii de Aplicaţie a Forţelor Navale de pe MILNET ([email protected]) cu menţiunea „pentru redactorul responsabil al Buletinului For ţelor Navale”, iar cele de interes public prin e-mail la adresa [email protected].

Redacţia îşi rezervă dreptul de a corecta stilul şi gramatica manuscriselor şi de a interveni asupra dimensiunii acestora, dar nu va recurge la schimbări majore atât în forma, cât şi în fondul articolului, fără a consulta autorul.

Am aprecia în mod deosebit solicitudinea autorilor articolelor dacă aceştia ar respecta următoarele norme de redactare:

- textele vor fi redactate în Microsoft Office Word, cu font Times New Roman, mărimea 14, spaţiate la un rând, utilizând opţiunea justify;

- desenele, schiţele, graficele şi imaginile vor fi în format JPEG, JPG sau GIF;

- manuscrisele vor respecta normele academice, utilizându-se ortografia Dicţionarului Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române (Editura Univers Enciclopedic, 2005);

- elementele obligatorii ale referinţei bibliografice pentru monografie (publicaţie neperiodică, respectiv publicaţie care apare într-un singur volum sau într-un număr limitat de volume) şi punctuaţia corespunzătoare, conform SR ISO 690:1996 sunt următoarele: autor persoană fizică (NUMELE, Prenumele) sau autor colectiv (organizaţie). Titlul lucrării . Ediţia. Informaţii asupra publicării în ordinea: Locul: Editor, An. ISBN.

- elementele obligatorii ale referinţelor bibliografice pentru articole din reviste sunt următoarele: autor (NUMELE, Prenumele). Titlul. În: (In:) Titlul revistei, localizare în cadrul revistei, astfel: an, desemnarea fasciculei: volum, parte, numărul revistei, paginaţia articolului.

Mulţumindu-vă pentru înţelegere, aşteptăm în continuare cu interes şi speranţă articolele Dumneavoastră!

Redacţia


122 ____________________________________________________________________________


Documents

Buletinul Forţelor Navale nr.23 / 2015