1
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Stiinte economice Câmpulung Muscel
Lect. univ. dr. Tascovici Daliana
2016-2017
MANAGEMENTUL CLASEI DE ELEVI
An III, sem. 6
1.1. Definiţie. Necesitate
Astăzi, puţine profesiuni şi ocupaţii sunt atât de provocatoare ca managementul
organizaţiilor sociale moderne. Apare necesitatea unor conducători capabili să acţioneze
eficient şi performant în condiţiile complexităţii şi incertitudinii, să ia decizii privind oamenii,
activitatea şi viata lor, atât în prezent, cât şi în perspectivă.
În consecinţă, managementul unei organizaţii nu este o sarcina uşoară căci, a fi manager
astăzi înseamnă a fi responsabil faţă de: angajaţii proprii şi de bunăstarea lor; realizarea
obiectivelor şi sarcinilor organizaţiei, de eficienţa şi performanţa ei; de asigurarea produselor,
bunurilor sau serviciilor oferite clienţilor organizaţiei; de continua ridicare a calităţii şi
competitivităţii ofertei lansate piaţă; şi, nu în ultimul rând, faţă de societatea în care
acţionează, de confirmarea şi promovarea valorilor şi idealurilor societăţii respective.
1.Esenţa şi obiectivele managementului
Realizarea unor deziderate de factura celor de mai sus reclamă, înainte de toate,
clarificarea semnificaţiei, conţinutului şi esenţei managementului, ca teorie dar şi ca practică.
Scurt istoric - Frederick Taylor (1856-1915) şi la Henry Fayol (1841-1925) sunt
consideraţi părinţii managementului. Frederick Winslow Taylor, inginer american, promotor
al curentelor de raţionalizare a muncii în scopul intensificării ei, propune o plată pentru
piesele normate şi o altă plată pentru piesele date peste normă. Sistemul taylorist de salarizare
capătă o largă răspândire. În 1911, F.W. Taylor, a publicat Principiile managementului
ştiinţific, lucrare în care precizează cele patru principii ale managementului ştiinţific. Henry
Fayol, inginer şi geolog francez, a condus numeroase întreprinderi miniere, afirmându-se ca
principalul promotor al mişcării europene de management al întreprinderilor. Principala sa
2
lucrare a fost Administration industrielle et generale. Prevoyance, organisation,
comandament, coordination, controle. Paris, 1916.
Etimologia - Managementul este considerat în mod diferit, în funcţie de două perspective
lingvistice principale, francofonă sau anglofonă. În prima, etimologic managementul
echivalează cu a ţine în mână şi a stăpâni, a conduce cu mână forte, ceea ce implică ideea
controlului acţiunii şi orientarea sau direcţionarea ei. În limba engleză curentă, to manage
semnifică a se aranja pentru, a face astfel încât. În această accepţiune, managementul ar fi
arta de a face ceea ce trebuie, pentru ca rezultatul urmărit să fie atins, arta de a fi eficace.
Principii manageriale generale
Realizarea obiectivelor manageriale implică punerea în aplicare a următoarelor principii
generale ale acestuia: obţinerea eficacităţii, apel permanent la raţionalitate, organizarea
sistematică a tuturor activităţilor, efort continuu pentru obţinerea celei mai bune performanţe
posibile.
Aplicarea acestor principii presupune practicarea managementului ca proces complex de
planificare, organizare, asigurare de personal, control şi conducere sistematică a ansamblului
activităţilor dintr-o organizaţie, în vederea realizării obiectivelor comune ale acesteia.
Ca proces, managementul se referă la un set de sarcini şi de activităţi în curs de
desfaşurare şi în corelaţie una cu alta. Dar, el se practică şi ca activitate sistematică, de
introducere a ordinii în conducerea şi desfăşurarea activităţilor, astfel încât acestea să fie
recunoscute şi consistente cu setul de obiective şi cu aşteptările convenite de membrii
organizaţiei.
Principiile managementului apar formulate chiar în lucrările părinţilor managementului
– Frederick Winslow Taylor, La direction scientifique des enterprises (Ed. Dunot, Paris,
1957) şi Henri Fayol, Administration industrielle et generale (Paris, 1916).
Taylor dezvoltă patru principii manageriale: abordarea ştiinţifică a problematicii fiecărui
domeniu de activitate, a selecţiona cu grijă angajaţii care au aptitudini pentru activitatea
respectivă, a pregăti angajaţii să-şi exercite munca oferindu-le stimulente, a-i sprijini pe
lucrători să-şi exercite atribuţiile, planificându-le sarcinile.
H. Fayol propune 16 principii menite să ghideze activitatea managerilor: principiul
autonomiei, responsabilităţii şi autorităţii, al disciplinei în muncă, al unităţii de comandă, al
unităţii de acţiune, al subordonării intereselor particulare celor generale, al salarizării
personalului, al centralizării-descentralizării, al ierarhiei în conducere, al ordinii, al echităţii,
3
al stabilităţii personalului, al iniţiativei, al unirii personalului, al instruirii permanente, al
inovării în conducere, şi a acorda zilnic cinci minute pentru reflecţie.
Managementul clasei de elevi este un domeniu de cercetare în ştiinţele educaţiei care
studiază perspectivele de abordare a clasei de elevi şi structurile dimensionale ale acesteia, în
scopul asigurării conduitelor corespunzătoare pentru desfăşurarea procesului de predare-
învăţare-evaluare (Romiţă Iucu – „Managementul clasei de elevi”, ed. Polirom, 2006).
Managementul clasei nu se confundă cu didactica specialităţii care te învaţă cum să
predai o anumită disciplină de învăţământ.
Cei mai mulţi membri ai societăţii consideră că a fi profesor înseamnă „să ştii carte,
cât mai multă carate”. Dacă aprofundezi acest aspect, constaţi că „a şti carte” este o condiţie
esenţială pentru profesor, dar nu suficientă, deoarece profesorul este specialist în domeniu, dar
şi pedagog care stăpâneşte bine ştiinţele educaţiei. Specialiştii în educaţie au demonstrat că în
procesul învăţării se crează o serie de relaţii între elevi, care pot influenţa pozitiv sau negativ
învăţarea.
Gilbert Leroy apreciază că mediul în care se dezvoltă copilul influenţează evoluţia
acestuia, iar comportamentul său depinde în mare măsură de natura relaţiilor cu partenerii (G.
Leroy – „Dialogul în educaţie”, EDP, Bucureşti, 1974).
În şcoală, mediul acesteia are influenţe asupra dezvoltării elevilor, iar comportamentul
lor rezultă în mare măsură calitatea relaţiilor dintre elevii şcolii şi ai clasei.
În legătură cu rezultatele elevilor la nivelul clasei, J. Wittmer consideră că aceste
relaţii determină evoluţia atitudinilor, a conduitelor precum şi calitatea cunoştinţelor însuşite
(J. Wittmer - Pour une revolution pedagogique, PUF, Paris, 1978).
Rezultă din cele prezentate mai sus că în exercitarea profesiei didactice este necesar să
cunoşti şi să orientezi relaţiile dintre elevi în scopul asigurării candidaţilor pentru desfăşurarea
procesului de învăţare şi educare.
1.2. Rolurile managerului clasei
În procesul de formare, cadrul didactic este figura centrală pentru elevi. Această
poziţie nu se primeşte de undeva, ci se câştigă. Există profesori cu pregătire ştiinţifică şi
pedagogică incompletă, care nu sunt consideraţi ca elemente reprezentative pentru elevi.
Influenţa educativă exercitată de manager asupra clasei de elevi este determinată de
modul în care acesta îşi îndeplineşte rolurile manageriale. Acestea sunt:
Planificarea
4
Profesorul planifică întreaga activitate de formare şi educare a elevilor în funcţie de
idealul educaţional prevăzut în Legea învăţământului, de obiectivele urmărite şi de
particularităţile grupului clasei.
Organizarea
Întreaga activitate a clasei de elevi este organizată de profesor, cu consultarea
membrilor grupului şi cu delegarea responsabilităţilor în rândul elevilor. Participarea la
organizarea muncii a elevilor clasei conduce la o atitudine pozitivă a acestora faţă de
obiectivele urmărite şi îi motivează pentru îndeplinirea lor.
Comunicarea
Comunicarea cu elevii este esenţială. Ea trebuie înţeleasă ca proces ce se desfăşoară de
la profesor la elev, de la elev la profesor şi între elevi. Relaţiile dintre emiţător şi receptor sunt
deschise, sincere, nestresante, pentru ca mesajul să fie bine perceput şi liber acceptat.
Calitatea comunicării influenţează climatul din interiorul grupului, care, la rândul lui,
influenţează procesul învăţării.
Conducerea
În calitate de manager al clasei, profesorul conduce activitatea de formare şi educare a
elevilor. Durkheim foloseşte pentru denumirea acestei activităţi termenul de „dirijare”
(Romiţă Iucu – „Managementul clasei de elevi”, ed. Polirom, 2006), în sensul că profesorul
este dirijor, dar orchestra care interpretează cântecul este clasa de elevi. Stilurile de conducere
adoptate ţin de profesor, dar şi de particularitatea grupului.
Coordonarea
Coordonarea activităţii clasei presupune asigurarea legăturilor dintre obiectivele clasei şi
cele ale membrilor grupului, coerenţa acestora şi repartizarea sarcinilor în funcţie de tipul de
lucru, evitarea consumului inutil de timp sau a pierderilor.
Îndrumarea
Profesorul este principalul îndrumător ale elevilor în procesul învăţării. Pentru aceasta,
profesorul trebuie să-şi cunoască bine elevii şi să-i îndrume în funcţie de problemele fiecăruia,
deoarece îndrumările cu caracter general, „bune pentru toţi”, sunt destul de rare. În funcţie de
îndrumările primite, elevul îşi formează comportamente care îl ajută sau nu să se integreze în
activitatea de învăţare.
Motivarea
5
Unul din rolurile principale ale profesorului ca manager al clasei este motivarea elevilor
pentru învăţare, încât aceasta să nu fie doar o obligaţie, ci o dorinţă care vine din interiorul
fiecăruia. În domeniul educaţiei, insistă pe necesitatea manifestării unor comportamente nu
doar pe aspectele coercitive.
Consilierea
Consilierea elevilor se manifestă pe diferite planuri în afara celui care vizează
învăţarea. Astfel, profesorul este pregătit să ofere consiliere în domenii ca orientarea şcolară şi
profesională, cunoaşterea personală şi a grupului, orientare centrală, aprecierea valorilor, a
conduitelor etc.
Controlul
Controlul este necesar în orice activitate şi indiferent de vârsta şi experienţa celor
controlaţi. Profesorul controlează dacă se îndeplinesc sarcinile didactice şi cum se realizează
ele, nivelurile de performanţă la care se îndeplinesc obiectivele stabilite etc. Controlul
urmăreşte să regleze activitatea din timpul desfăşurării ei.
Evaluarea
Evaluarea se realizează după parcurgerea unor etape mai mici sau mai mari şi cu
folosirea unor instrumente specifice. Evaluarea se desfăşoară în trei etape distincte:
măsurarea, analiza rezultatelor şi măsuri ameliorative. Instrumentele de evaluare se
construiesc în funcţie de obiectivele urmărite. Dacă instrumentele de evaluare au fost
întocmite şi aplicate corect, avem informaţii clare, obţinute pe baze ştiinţifice, care să stea la
baza deciziilor cele mai potrivite privind dezvoltarea clasei de elevi.
Organizarea
Rolurile
managerului
clasei
Planificare
a
Comunicarea
a
Conducerea
Coordonarea
Îndrumarea Motivarea
Evaluarea
Controlul
Consilierea
6
În sistemul de învăţământ, rolurile profesorului se exercită direct asupra elevilor. Între
cei doi actori nu se interpune altceva. De asemenea, profesorul trebuie să fie conştient că în
educaţie rezultatele nu se pot recondiţiona şi că influenţa lui asupra elevilor este hotărâtoare.
2. COMPETENŢE MANAGERIALE
2.1. Competenţe. Concept
Conceptul de competenţă este greu de definit, de aceea au apărut multe interpretări
prin care se încearcă o apreciere de esenţă a termenului. Cu toate acestea, pe baza experienţei
obţinute până acum şi a studiilor efectuate se poate trage concluzia că educaţia este cea care
influenţează mai mult procesul de formare a competenţelor. Angajarea pe posturi şi
dezvoltarea în carieră depind de mulţimea competenţelor şi de gradul exercitării lor, de aceea
piaţa muncii ar trebui să facă distincţie între competenţe şi incompetenţe.
Rolurile manageriale
Analiza activităţii manageriale zilnice a condus la concluzia că managerii trebuie să-şi
asume 10 seturi de comportamente (roluri) coordonate, care pot fi grupate în trei categorii
generale : roluri interpersonale, roluri informaţionale, roluri decizionale.
a. Rolurile interpersonale – trei roluri din acest tip intră în joc atunci când managerul
trebuie să angajeze relaţii interpersonale :
- rolul figurativ, care acţionează atunci când în organizaţie este cerută o activitate de
natură ceremonială (şeful de restaurant îşi primeşte clienţii importanţi la uşă, etc.). Acest rol
este de rutină, cu mică doză de comunicare serioasă şi fără importanţă decizională. Dar,
importantţa lui nu trebuie scăpată din vedere pentru că la nivel interpersonal el oferă
membrilor si nemembrilor organizaţiei un sens a ceea ce este organizaţia şi asupra tipului de
oameni pe care organizaţia îi recrutează.
- rolul de lider, coordonarea şi controlul muncii subordonaţilor managerului ; acest rol
poate fi exercitat direct sau indirect, angajând, formând si motivând. Toate acestea presupun
contact direct cu subordonaţii. Cu toate acestea, stabilirea aşteptărilor privind calitatea muncii,
stabilirea responsabilităţii sau timpul de angajare în muncă reprezintă rezultate ale rolului de
lider.
- rolul de legatură, contacte cu alte persoane din organizaţie, din afara organizaţiei, în
vederea completării muncii realizate în departament sau în unităţile subordonate managerilor
(pentru obţinerea de informaţii sau resurse din afara autorităţii lor). În ultimă instanţă, rolul de
7
legatură îl face capabil pe lider să dezvolte o reţea în vederea obţinerii de informaţii externe,
necesare şi utile în realizarea activităţii curente şi viitoare.
b. Rolurile informaţionale – monitor, diseminator şi purtător de cuvânt – aceste roluri
sunt create ca rezultat al efectuării setului de roluri interpersonale, managerul plasându-se în
postura de nou centru informaţional al unităţii, responsabil de adunarea, primirea şi
transmiterea informaţiei care priveşte pe membrii unităţii de muncă.
- rolul de monitor, presupune continua scrutare a mediului, pentru obţinerea de
informaţii asupra unor activităţi şi evenimente care pot constitui posibilităţi sau ameninţări la
adresa funcţionării unităţii. Multe din informaţiile necesare managerului sunt obţinute şi prin
intermediul rolurilor interpersonale.
- rolul diseminator, informaţia colectată de manager ca monitor trebuie să fie evaluată şi
transmisă în mod corespunzător membrilor organizaţiei. Transmiterea acesteia constituie
diseminarea propriu-zisă.
- rolul de purtător de cuvant, (spokes person) – rolul de a vorbi, ocazional, în numele
unităţii de muncă, fie membrilor organizaţiei, fie altora din afară. Aceasta se poate petrece în
efortul de a obţine resurse, sau de a apela la persoane influente care pot sprijini unitatea, etc.
c. Rolurile decizionale – cel mai important set de roluri ale managerului : roluri de
antreprenor, mânuitor al disfunţiilor, alocator de resurse şi negociator.
- rolul de antreprenor, constă în efortul de a perfecţiona activitatea unităţii prin
adoptarea de noi strategii, politici, programe, de noi tehnologii, adaptându-se la anumite
situaţii particulare sau modificarea celor vechi, adoptarea de noi metode inovative, etc.
- rolul de mânuitor al disfuncţiilor, din păcate, organizţiile nu funcţionează atât de lin
(făra piedici încât managerii să nu fie confruntaţi şi cu presiuni nedorite). În aceste cazuri ei
trebuie să acţioneze rapid pentru a aduce stabilitatea organizaţiei (soluţionarea problemelor
create de persoane dificile, greve, conflicte, tensiuni etc.).
- rolul de alocator de resurse, implică luarea de decizii, stabilirea cantităţii de resurse ce
vor fi dispersate (bani, timp, putere, echipament, personal) şi stabilirea destinaţiei acestora
către compartimente, formaţii de lucru etc. Când ai de toate, acest rol este uşor de îndeplinit
dar, cum mai tot timpul se lucrează în condiţiile existenţei unor resurse limitate, exrecitarea
acestui rol este dificilă. În acest caz, nu numai alocarea este importantă, ci şi coordonarea
distribuirii resurselor pentru asigurarea îndeplinirii efective a sarcinilor şi obiectivelor.
- rolul de negociator, angajare în negocieri, în postura de persoană cu dreptul de a
dispune de resursele organizaţiei (cu privire la contracte, angajarea de personal calificat,
furnizori, clienţi etc.)
8
Specialiştii au demonstrat că omul se poate naşte cu anumite competenţe, dar ele se
concretizează în procesul de educaţie. Crearea de competenţe conduce la manifestarea de
satisfacţii, ceea ce transformă individul din cel izolat, fără obiective, într-un individ dinamic,
activ, cu perspectivă, creativ.
Competenţele pot fi împărţite în competenţe umane şi competenţe profesionale, dar şi
în competenţe de bază, competenţe pentru angajări, competenţe antreprenoriale, competenţe
manageriale, competenţe sociale etc.
2.2. Competenţă umană
În educaţie, ca şi în alte domenii de activitate, se poate vorbi despre necesitatea
competenţei umane, exprimată prin capacitatea de a fi om. Omul este apreciat pentru valoarea
şi comportamentul său. Competenţa de a fi om se demonstrează printr-o serie de capacităţi,
dintre care am selectat câteva, considerate necesare pentru cei care lucrează în domeniul
educaţiei:
- capacitatea de ascultare este necesară pentru profesorul manager de clasă; ea
trebuie să se manifeste în relaţiile cu elevii, părinţi şi colegi;
- capacitatea de a-i accepta pe cei din jur aşa cum sunt. De multe ori ne lăudăm cu
capacitatea de a-i accepta pe cei din jurul nostru, dar numai pe aceia care se
încadrează în cerinţele noastre;
- capacitatea de a ierta; nu înseamnă a trece cu vederea greşeli grave, ci presupune o
atitudine care asigură depăşirea unui moment mai greu;
- capacitatea de a nu abandona în faţa greutăţilor. În cariera didactică este de mai
multe ori copleşit de greutăţi. Dacă nu au capacitatea de ale depăşi, are de suferit
activitatea didactică;
- capacitatea de a observa atât neajunsurile cât şi realizările. Mai sunt profesori care
nu observă la elevi, în special la cei care-i crează probleme, decât neajunsurile.
Dacă vrei să-i recâştigi, trebuie să le observi şi să le apreciezi realizările acestora,
indiferent cât ar fi de lipsite de importanţă;
- capacitatea de a respecta pe ceilalţi. O primă consideraţie este aceea de a-i respecta
aşa cum sunt ei. În educaţie, ca şi în alte domenii, nu poţi fi respectat, dacă nu
respecţi. În momentul în care elevii vor simţii că-i respecţi, te vor respecta şi ei. A
respecta nu înseamnă a ierta orice abatere sau a te face să nu o observi;
- capacitatea de a descoperi cauze, nu numai vinovaţi. În relaţiile cu elevii, atunci
când izbucnesc conflicte, sunt pedepsiţi presupuşi vinovaţi dar conflictul reapare
9
sau se transforma în cauză educaţională, dacă nu se acţionează asupra cauzelor.
Rezolvarea cauzelor poate anula reapariţia aceloraşi conflicte sau crize.
- capacitatea de a spune „Nu ştiu”. Există în cultura unora idee că a spune „nu ştiu”
este o ruşine aşa că ei răspund la orice întrebare chiar dacă nu stăpânesc termenii,
nu cunosc domeniul sau nu au un răspuns avizat.
2.3. Competenţe manageriale necesare profesorului
Aceste competenţe pot fi găsite în formulări diferite în multe lucrări. Ne oprim asupra
acelor competenţe care se regăsesc în majoritatea lucrărilor.
Competenţa de comunicare – este necesară managerului clasei; fără ea, profesorul nu
poate relaţiona cu elevii, iar actul învăţării este viciat. Competenţa de comunicare se
manifestă în:
- capacitatea de a selecta calea şi mijloacele de comunicare adecvate în vederea
eficientizării demersului managerial;
- capacitatea de a adapta căile şi mijloacele de comunicare la situaţii variate;
- capacitatea de a soluţiona situaţii conflictuale în urma investigării prin mediere şi
negociere, în vederea asigurării unui climat de încredere şi responsabilitate în
organizaţia şcolară.
Competenţa
umană
Capacitatea de
ascultare Capacitatea de
a-i accepta pe
cei din jur
Capacitatea de a-
i respecta pe
ceilalţi
Capacitatea de a
spune „Nu ştiu!
Capacitatea de a
nu abandona în
faţa greutăţilor
Capacitatea de
descoperi cauze
nu numai vinovaţi
Capacitatea de a
observa atât
neajunsurile cât şi
realizările
10
Un manager eficient are nevoie de competenţe psihosociale care se demonstrează
printr-o serie de acţiuni ca:
- valorizarea particularităţilor individuale şi de grup ale elevilor în scopul, realizării
unor relaţii deschise, nestresante în cadrul organizaţiei;
- adaptarea unui comportament adecvat în raporturile cu elevii ca să-i motiveze să
acţioneze pentru realizarea obiectivelor organizaţiei.
Managementul actual, de la orice nivel, impune existenţa competenţelor de utilizare a
tehnologiilor informaţionale, care nu înseamnă doar capacitatea de mânuire a calculatorului ci
şi o serie de alte calităţi, referitoare la:
- sintetizarea informaţiilor pentru crearea unei baze de date utile actului managerial;
- valorificarea informaţiilor din baza de date în vederea luării deciziilor în concordanţă
cu realităţile specifice mediului educaţional;
- utilizarea tehnicilor şi tehnologiilor informaţionale pentru eficientizarea activităţii şi
asigurarea calităţii acesteia.
Întru-cât managerul clasei conduce un grup de elevi pentru a obţine rezultate cu ei, el
are nevoie de competenţe de conducere şi coordonare, pe care le demonstrează prin:
- proiectarea activităţilor pe termen scurt, mediu şi lung pentru asigurarea coerenţei
activităţilor clasei;
- organizarea tuturor activităţilor desfăşurate cu elevii în vederea realizării
obiectivelor clasei;
- coordonarea grupului de elevi pentru obţinerea rezultatelor scontate;
- gestionarea actului decizional prin asumarea răspunderii pentru obţinerea de
rezultate.
Activitatea managerială de la nivelul clasei presupune competenţe de evaluare
concretizate în:
- stabilirea obiectivelor şi criteriilor de evaluare cu respectarea principiilor
managementului calităţii;
- utilizarea tehnicilor şi instrumentelor de evaluare specifice educaţiei;
- valorificarea rezultatelor evaluărilor în ameliorarea relaţiilor cu elevii clasei.
11
Managerul clasei are în grijă şi o parte din baza materială a şcolii. În acest sens are
nevoie de competenţe de gestionare şi administrare a resurselor materiale şi financiare folosite
pentru desfăşurarea procesului de predare-învăţare.
O altă categorie de competenţe se manifestă în domeniul propriei dezvoltări
profesionale prin:
- evaluarea obiectivă a calităţii propriei activităţi;
- selectarea propriului traseu de formare pentru dezvoltarea în carieră, în
concordanţă cu aspiraţiile personale şi cu specificul organizaţiei.
2.4. Competenţe manageriale
Competenţele manageriale se reflectă într-o serie de comportamente ale managerului
clasei de elevi, dintre care am selectat următoarele:
- obţine rezultate prin alţii asumându-şi şi responsabilităţi pentru rezultate;
Managerul clasei obţine rezultate prin elevii săi, dar trebuie să fie mereu
responsabil pentru aceste rezultate;
- ia decizii vizând finalitatea;
Ca manager de clasă, profesorul ia o serie de decizii, dar, de fiecare dată, trebuie să
analizeze atent unde duc aceste decizii, la ce rezultate şi cu ce efecte.
Competenţe
manageriale
Competenţe de
comunicare Competenţe
psihosociale
Competenţe de
evaluare
Competenţe care
vizează propria
dezvoltare personală
Competenţe de
utilizare
a tehnologiilor informaţionale
Competenţe de
gestionare a resurselor
şi administrative
Competenţe de
conducere şi
coordonare
12
- deleagă responsabilităţi elevilor; în clasă sunt o serie de responsabilităţi îndeplinite
de elevi. Profesorul le încredinţează celor care au capacitatea de a le îndeplini.
- are încredere în elevi;
Profesorul îşi cunoaşte bine elevii, are încredere în potenţialul lor şi le arată acest
lucru.
- apreciază elevii în funcţie de rezultate; Acest comportament este deosebit de
important. Orice abatere din partea profesorului duce la pierderea încrederii
elevilor, de aici la vicierea rezultatelor de comunicare şi la alte urmări.
- priveşte favorabil iniţiativele elevilor;
Pentru a-i atrage către realizarea obiectivelor clasei, profesorul manifestă interes
faţă de orice iniţiativă a elevului, indiferent de importanţa acestora. Rămâne
importantă, în primul rând, dorinţa elevilor de a realiza obiectivele.
- trece de la autoritatea funcţiei la autoritatea personală; profesorul trebuie să fie
mereu preocupat de trecerea de la autoritatea celui care ascultă şi este stăpân pe
catalog, la autoritatea ce derivă din calităţile personale: profesionalism,
corectitudine, hotărâre, eficienţă, larg în vedere etc. viaţa a demonstrat că cea de-a
doua autoritate este temeinică, rezistă în timp.
- facilitează cooperarea între elevi;
Formarea deprinderilor de lucru în grup şi în echipă e un obiectiv important în
vederea pregătirii elevilor pentru viaţă.
- este preocupat dacă se îndeplinesc sarcinile didactice, dar şi cum se îndeplinesc
ele;
Numai controlul cantitativ cu privire la îndeplinirea sarcinilor didactice este
insuficient. Profesorul este mereu preocupat şi de nivelul calitativ la care ele se
realizează.
Comportamente
manageriale
Obţine rezultate prin alţii
asumându-şi
responsabilităţi pentru ele
Ia decizii vizând
finalitatea
Are încredere
în elevi
Deleagă
responsabilităţi
Trece de la autoritatea
funcţiei la autoritatea
personală
13
Caracteristicile organizaţiilor sociale bazate pe cunoaştere
În condiţiile în care societăţile contemporane au devenit, în mare masură, societăţi ale
cunoaşterii şi informatizării, atât producerea bunurilor materiale, cât şi a celorlalte valori
nemateriale sunt asigurate de un număr din ce în ce mai mare de oameni care produc şi
valorifică cunoaştere.
În aceste condiţii, însăşi natura şi esenţa organizaţiilor şi unităţilor sociale se transformă
în profunzime. Principalele consecinţe ale acestor transformări se concretizează în:
organizarea întreprinderilor şi a unităţilor economico-sociale preponderent pe baza materiei
cenuşii, a muncii intelectuale şi nu a muncii fizice; efectuarea muncii şi a activităţilor se
realizează pe bază de cunoaştere ştiinţifică, deci în cap şi nu pe baza de resurse şi de forţa
fizică, manuală; transformarea relaţiei dintre muncitorii intelectuali şi muncitorii direct
productivi în sensul creşterii raportului dintre aceste două categorii în favoarea primei
categorii; cunoaşterea şi cunoştinţele devin arma principală a eficienţei, performanţei şi
competitivităţii.
În aceste condiţii, în centrul managementului trec pe prim plan sarcini legate de :
- identificarea stocului de cunoştinţe existente în organizaţie, a locurilor unde se
găsesc acestea, unde ar fi util să se regăsească, cum circulă sau dacă circulă liber de la un loc
de muncă la altul, de la un sector de activitate la altul etc. ;
- determinarea măsurii şi a gradului de utilizare a cunoştinţelor existente, a valorii şi
caracterului lor în raport cu misiunea şi obiectivele organizaţiei ;
- limitele stocului de cunoaştere existent şi necesităţile de achiziţionare sau de
producere de noi cunoştinţe, care să asigure menţinerea eficienţei activităţii şi competitivităţii
în viitor ;
- modalităţile cele mai eficiente de valorificare a cunoaşterii, de utilizare şi convertire
a ei în bunuri, produse, valori etc.
2.Gestiunea personalului în organizaţiile bazate pe cunoaştere
Întrucât organizaţiile întemeiate pe cunoaştere sunt sisteme sociale subtil diferite de cele
axate pe producţia materială ierarhică, din care s-au născut, este necesară schimbarea
fundamentală a raporturilor dintre manageri, management şi personalul de execuţie.
Primeşte favorabil
iniţiativele elevilor
Apreciază elevii
în funcţie de
rezultate
14
În vechea întreprindere, managerul avea puterea şi dreptul de a da ordine până în cele
mai mici detalii ale muncii, de supraveghere fermă şi regulată a activităţii şi a vieţii
organizaţiei, ca şi de a acorda recompense şi sancţiuni. În noile organizaţii, puterea de
comandă diminuează în mod masiv, accentul căzând pe obligaţia de a fixa obiective, a elabora
strategii, politici şi programe de realizare a acestora, ceea ce înseamnă ca fundamentul ultim,
sursa esenţiala a puterii îl constituie caracterul pertinent şi corect al cunoaşterii. Deşi puterea
ierarhică se menţine, aceasta nu mai este utilizată decât în ultimă instanţa şi, cu deosebire, în
rezolvarea conflictelor care ameninţă să conducă organizaţia la impas, ceea ce înseamnă că
autoritatea cunoaşterii şi a competenţei este cea care conduce întreprinderea. Modalităţile de
organizare a activităţilor, ca şi ritmurile de schimbare în cadrul echipelor de lucru şi a
structurilor organizaţionale în jurul unor proiecte majore, fac ca managerii să nu mai poată fi
puternic angajaţi decât într-un număr mic de proiecte, moderat în altele şi marginal în a treia
categorie de proiecte.
Pe acest fond, apar noi probleme şi tensiuni umane : de la oboseala fizică, monotonie şi
plictiseală a personalului, apar probleme legate de oboseală cerebrală, de diversitate excesivă
a aspiraţiilor, atitudinilor şi comportamentelor, conflicte de idei şi de personalitate etc.
Probleme şi tensiuni care pun probleme noi, nu de eliminare, ci de organizare a lor şi de
gestiune eficientă a unor reţele umane complexe.
Noile realităţi solicitând din partea managerilor şi echipelor manageriale noi cunoştinţe,
competenţe şi comportamente, între care :
înţelegerea limitelor puterii oficiale şi a utilizării posibile a acesteia;
asimilarea unor noi cunoştinţe şi concepte privind modurile de interacţiune
umană, de structurare şi funcţionare normală a lor, noi scheme de acţiune de
natură ierarhică, capacitate de juxtapunere a autorităţii şi ascultării, abilităţi în
incitarea şi suscitarea creativităţii şi inovaţiei etc. În acest tip de organizaţii nu
mai este loc pentru managerii incompetenţi care să deţină puterea oficială,
nici pentru menţinerea mediocrităţii la nivelul subordonaţilor.
Particularităţile instituţiilor educaţionale, ca organizaţii întemeiate pe cunoaştere.
Particularităţile unităţilor educaţionale, ale şcolilor de toate gradele şi tipurile, derivă din
faptul că ele sunt organizaţii sociale, pe de o parte generatoare de cunoştinţe, producătoare de
cunoaştere umană, iar, pe de altă parte, de diseminare a rezultatelor cunoaşterii, în vederea
pregătirii generaţiilor succesive pentru o viaţă personală bogată şi autorealizare, precum şi
pentru valorificarea resurselor umane, ca resurse propulsive ale dezvoltării economico-
sociale, ştiinţifice, tehnologice şi culturale.
15
În tipologia generală a organizaţiilor – productive, de mentenanţă, politice, adaptive –
organizaţiile educaţionale sunt organizaţii de mentenanţă, având ca misiune formarea şi
socializarea oamenilor , asigurându-le formaţiile profesionale pe baza cărora să fie în măsura
sa îndeplinească roluri şi funcţii specifice în celelalte tipuri de organizaţii şi în societate în
general.
Ca organizaţie socială, şcoala este un tip de sistem social specific, format dintr-un
complex de elemente aflate în interacţiune reciprocă. Ca orice sistem, şi şcoala se constituie
într-o unitate definita, distinctă de mediul sau de existenţă, format din tot ceea ce este în afara
sa. Ca sistem, şcoala este un sistem deschis, respectiv un sistem care implică schimburi
reciproce, permanente cu mediul în care acţionează, potrivit ciclurilor recurente ale intrărilor
(input-uri), transformărilor interne şi ieşirilor (output-urilor). În cazul şcolii intrările, adică
elementele care urmează a fi transformate sunt reprezentate de elevi, studenţi şi alte categorii
de educaţi. Tot statut de input îl au şi educatorii, infrastructurile, echipamentele educaţionale
etc., însă cu rol de input transformator. Provenind din mediul exterior şcolii, elevii, studenţii
sunt transformaţi din copii, în tineri şi adulţi formaţi ca personalităţi profesionalizate şi
competente, în măsura să realizeze activităţi specifice multiple. Astfel formaţi şi returnaţi
mediului din care provin, ei dispun de tot ce este necesar pentru a fi capabili să intre în alte
organizaţii şi sisteme sociale – economice, politice ocupaţionale etc. şi să contribuie la
dezvoltarea societăţii şi a civilizaţiei umane. Un asemenea rezultat este produsul unor
complexe seturi de activităţi interdependente care se realizează în şcoală şi în care sunt
antrenaţi, pe lângă elevi, categorii multiple de educatori, administratori, manageri şi alte
categorii de personal. În cadrul unor structuri formale (sau informale) în care diferitele
categorii de personal îndeplinesc roluri şi exercită funcţii derivate din anumite sisteme de
valori, potrivit unor norme şi reguli explicit formulate şi sancţionate. Un univers uman şi
social ancorat într-un complex ansamblu de percepţii, atitudini, aşteptări, motivaţii, credinţe
care, necesită solide activităţi de coordonare şi armonizare, un management performant, în
care toate componentele managementului general (funcţii, roluri, activităţi etc.) se regăsesc
(ar trebui să se regăsească) în mod specific.
Aceasta, deoarece lumea şcolii este o lume fascinantă a descoperirii, creaţiei şi
imprevizibilităţii, în care realităţile dominante sunt :
- climatul favorabil incursiunilor creative şi gândirii imaginative;
- schimburile de idei între oameni care nu gândesc la fel şi care generează, nu de
puţine ori, confruntări neconvenabile;
16
- acceptarea unor poziţii diferite în examinarea diferitelor probleme, ceea ce implică
acceptarea diferenţelor şi nu suprimarea lor şi a noncomformismului creator;
- evitarea „redescoperirilor” laborioase, a ceea ce este deja cunoscut şi acceptarea
numeroaselor „false plecări”;
- adoptarea unor puncte de vedere neobişnuite, dar valide, indiferent din partea cui
vin;
- acceptarea „timpului nestructurat”, care nu începe la ora «H» şi se termină la ora „H”
etc.
Toate acestea, în condiţiile în care în şcoală, activitatea de bază constă în generarea de
cunoaştere, învăţare şi reproducere de cunoaştere, transmitere de informaţie, formarea de
capacităţi şi competenţe profesionale şi de abilităţi necesare integrării în viaţa socială.
3. CLASA DE ELEVI
3.1. Definiţie
Elevii cu care lucrează managerul fac parte dintr-un grup care se numeşte clasa de
elevi. Analizată din punct de vedere psihosociologic, clasa în care se formează elevii este „un
grup social unde, ca urmare a interrelaţiilor ce se stabilesc între membrii săi, apare şi se
manifestă o realitate socială cu consecinţe multiple asupra desfăşurării procesului instructiv-
educativ”. (Ion Nicolae – Microsociologia colectivului de elevi, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1974).
Pentru desfăşurarea procesului de educaţie, elevii sunt organizaţi pe criterii de vârstă,
în funcţie de repartizarea geografică a populaţiei.
Clasa de elevi poate fi abordată din punct de vedere didactic şi psihosocial.
Din punct de vedere didactic clasa este un cadru în care se produce învăţare, se
formează priceperi şi deprinderi, competenţe în diferite domenii, care asigură tânărului
integrarea cu succes în activitatea socială.
Din perspectivă psihosocială, clasa „nu constituie un domeniu static, ci un câmp
dinamic în care se desfăşoară jocul unor forţe multiple: atracţie, respingere, afirmare de sine,
ascensiune, retragere, suspiciune, pretenţii, stimă. Clasa este un grup care are propria taină.
Fiecare clasă reprezintă o organizare dinamică şi o structură specifică…” (Kriekomans W. La
Pedagogie generale, PUF, Paris, 1989).
3.2 Caracteristici ale clasei de elevi
17
Grupurile, clasa au următoarele caracteristici care le pot particulariza:
- coeziunea;
În funcţie de modul în care este condusă, în clasa de elevi se pot realiza (Din Iucu B.
Romiţă – Managementul clasei de elevi, Editura Polirom, Iaşi, 2006) legături pozitive între
membrii săi care să influenţeze învăţarea, precum şi raporturi antagonice care frânează
procesul învăţării. Managerul este cel care poate asigura coeziunea grupului pentru crearea
atmosferei potrivite de asimilare a informaţiei şi de formare de priceperi şi deprinderi.
- autonomia sau dependenţa;
Elevul se formează cu sprijinul profesorului, dar nu trebuie să rămână dependent de el şi
după încheierea procesului de formare. El continuă învăţarea cu forţe proprii, dacă a fost
format să devină autonom.
Clasele de elevi se deosebesc între ele prin gradul mai mic sau mai mare de autonomie de
care pot dispune.;
Conformismul sau nonconformismul membrilor;
În funcţie de felul în care managerul clasei explică normele oficiale explicite, membrii
grupului le acceptă sau nu. Dacă managerul insistă numai pe caracterul restrictiv, fără a pune
accent pe necesitatea respectării normelor, ele nu vor fi acceptate de o parte a membrilor
grupului. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu normele specifice grupului, dacă ele nu sunt bine
explicate. Lipsa de echitate în acest domeniu duce la formarea de clase întregi
nonconformiste.
- permeabilitatea sau impermeabilitatea ;
Aducerea unui membru nou în cadrul grupului nu se tratează cu superficialitate.
Momentul trebuie bine pregătit de manager. Altfel, noul membru se va integra greu sau va fi
mereu izolat;
- stabilitatea sau instabilitatea grupului;
Clasele de elevi se „sudează” greu. Dacă organizarea deja acceptată se schimbă des, clasa
nu mai e un grup în care se dezvoltă relaţii; ea se împarte pe grupuleţe cu obiective şi cu
atitudini faţă de învăţare diferite. O asemenea clasă nu poate fi coordonată.
- sintalitatea/personalitatea grupului;
Un grup stabil în care se creează relaţii trainice devine, cu timpul, un grup cu
personalitate.
18
4. STRUCTURILE DIMENSIONALE ALE CLASEI DE ELEVI
După cum am văzut din definiţie, managementul clasei se ocupă şi cu structurile
dimensionale ale acesteia. Procesul didactic fiind un proces managerial este determinat de
aceste structuri.
4.1. Dimensiunea ergonomică
Dimensiunea ergonomică urmăreşte: dispunerea mobilierului în sala de clasă,
asigurarea vizibilităţii şi amenajarea sălii de clasă.
Dispunerea mobilierului în sala de clasă nu s-a schimbat prea mult de-a lungul
timpului. Se cunoaşte o aranjare a mobilierului pe 2-3 rânduri de bănci, având în faţă catedra.
coeziune
Caracteristici ale
clasei de elevi
sintalitate Autonomia
şi
dependenţa
Conformismul şi
nonconformismul
Stabilitate sau
instabilitate
Permeabilitate sau
impermeabilitate
19
Acest mod de organizare este potrivit pentru lecţiile în care predomină expunerea
cadrului didactic, în care strategii educaţionale sunt centrate în special pe profesor. Apariţia
mobilierului de o persoană creează condiţii pentru alte tipuri de dispunere a mobilierului . Se
cunoaşte aşezarea în formă de „U” care oferă o interrelaţionare profesor-elev mai bună.
Totuşi, o astfel de aranjare a mobilierului pe o perioadă îndelungată poate crea
probleme elevilor care se uită spre tablă dintr-o parte. Ea poate fi folosită pe o perioadă mai
scurtă.
O altă aşezare este în semicerc. În această formă elevii sunt mai aproape de profesor şi
privesc tabla şi materialele din faţă.
Pentru activitatea pe grupe, se foloseşte dispunerea mobilierului sub formă de cercuri
Vizibilitatea este o cerinţă a igienei şcolare. Lumina naturală trebuie să vină din partea
stângă a clasei, iar cea artificială trebuie să acopere toată suprafaţa clasei fără să lase părţi
neluminate sau luminate insuficient.
În legătură cu amenajarea sălii de clasă s-au emis multe păreri, dar fără a avea de
fiecare dată susţinere ştiinţifică, legată de igiena învăţării. Amenajarea sălii trebuie să
pornească de la faptul că într-o sală de clasă supraîncărcată cu materiale elevul care depune
20
efort intelectual oboseşte repede. De asemenea, avem în vedere ca în sala de clasă să existe o
culoare dominantă caldă, atrăgătoare, care nu agită, nu oboseşte privirea.
Amenajarea sălii de clasă determină şi personalitatea grupului de clasă.
4.2. Dimensiunea psihologică
Cunoaşterea acestei dimensiuni structurale asigură respectarea particularităţilor
psihologice ale elevilor. Având în vedere aceste particularităţi, putem stabili capacitatea de
muncă a elevilor cu care lucrăm, care înseamnă: „potenţialul energetic şi funcţional, fizic şi
psihic, de care trebuie să dispună elevul pentru desfăşurarea la nivel optim de intensitate, ritm
şi eficienţă a unei activităţi educaţionale date. (din Managementul clasei de elevi – Romiţă
Iucu). Aceeaşi sursă menţionează că principalele componente ale capacităţii de muncă a
elevilor sunt:
- capacitatea de muncă nominală sau resursele organismului care susţin potenţialul
maxim de efort fizic şi intelectual;
- capacitatea funcţională de muncă sau efortul intelectual depus efectiv de elev în
activitatea şcolară;
- capacitatea de muncă disponibilă, care reprezintă diferenţa dintre capacitatea nominală
şi cea funcţională;
- capacitatea de muncă auxiliară sau de rezervă de care elevul poate dispune în
activităţile extraclasă şi extraşcolare
4.3 Dimensiunea socială
Specialiştii asociază clasa de elevi cu un grup social, având în vedere caracteristicile
acestora. Caracteristicile clasei ca grup social sunt:
- dimensiunea clasei sau numărul de elevi din care se compune;
- interacţiunile care se creează între membrii grupului clasă;
- scopurile comune ale grupului clasă;
- structura grupului (legăturile dintre membrii grupului în plan interpersonal, cât şi
ierarhia internă a grupului;
- compoziţia şi organizarea (omogenitatea sau eterogenitatea).
4.4. Dimensiunea normativă
În baza grupului clasă stau o serie de norme care-i asigură funcţionalitatea. Normele
sunt ansambluri de reguli care ordonează desfăşurarea unei activităţi (prof. Emil Păun)
În clasa de elevi remarcăm două tipuri de norme:
21
- explicite (cunoscute, clar exprimate);
- implicite, care se formează în cadrul grupului.
4.5. Dimensiunea operaţională
Profesorul este preocupat ca normele implicite, constituite în cadrul grupului, să nu
intre în contradicţie cu normele explicite. Acest aspect poate conduce la două tipuri de
atitudini ale elevilor:
- pentru şcoală; nu sunt în dezacord cu „valorile fundamentale ale şcolii”;
- antişcoală; atitudine nonconformistă, deviantă.
Pentru evitarea atitudinilor din a doua categorie se pun în valoare competenţele
manageriale ale profesorului, astfel încât normele explicite şi cele implicite să devină
operaţionale.
4.6. Dimensiunea inovatoare
În procesele de educaţie schimbarea sau inovarea se manifestă des. Important este în
ce scop se realizează şi cum motivezi elevii să o accepte. Spre deosebire de alte domenii de
activitate, inovarea în educaţie trebuie astfel implementată încât să ducă la progres. Inovările
produse pe elevi, care nu au reuşită asigurată duc la stagnări, întârzieri în dezvoltarea acestora.
5. RELAŢII ŞI INTERACŢIUNI ÎN CLASA DE ELEVI
5.1 Relaţii şi interacţiuni
Profesorul Mielu Zlate defineşte relaţiile interpersonale ca „legături psihologice
conştiente şi directe între oameni”. Acelaşi autor precizează şi condiţiile de realizare a
relaţiilor interpersonale:
- participă întregul sistem de personalitate al indivizilor pentru obţinerea reciprocităţii
(caracterul psihologic);
- în actul respectiv se implică persoana conştientă de sine şi de celălalt (caracterul
conştient);
- necesitatea unui minim contact perceptiv între parteneri (caracterul direct).
În clasă, elevii îndeplinesc sarcini comune, care contribuie la formarea unor relaţii de
interdependenţă între ei, pentru realizarea obiectivelor comune. Trăind în comun o parte
importantă din etapa activă a unei zile, între elevi se creează şi relaţii afective, precum şi
tensiuni sau conflicte.
Procesul de adaptare la viaţa şcolară formează la elevi competenţa socială sau
capacitatea de a surprinde logica socială din clasă (Romiţă Iucu, 2006).
22
Începuturile competenţei sociale se observă din familie, dacă ea oferă condiţiile
necesare şi se consolidează în activitatea desfăşurată în clasă sau în afara ei.
5.2. Tipuri de relaţii interpersonale în clasa de elevi
Între elevii unei clase se creează următoarele tipuri de relaţii interpersonale:
- relaţii de cunoaştere reciprocă;
Elevii simt nevoia să cunoască alţi copii; încep cu colegul de bancă sau cu cel de pe
strada lui şi continuă cu ceilalţi în funcţie de anumite interese. Cei care nu simt o asemenea
necesitate sunt retraşi, comunică greu şi cu profesorul. De asemenea, mulţi elevi simt nevoia
de a transmite celorlalţi informaţii despre ei. Asemenea cerinţe trebuie încurajate de profesor
pentru că va comunica mai uşor şi mai deschis cu clasa.
- relaţii de intercomunicare;
Mulţi copii simt nevoia să comunice cu cei din jur. Pentru aceasta trebuie învăţaţi ceea
ce să comunice, în primul rând şi apoi încurajaţi să comunice altora ceea ce ştiu şi să ceară
informaţii care-i interesează;
- relaţii socio-afective;
Între elevi se formează relaţii de simpatie, de antipatie, de apropiere, de respingere etc.
Se pune întrebarea: Este important pentru profesor ce tipuri de relaţii socio-afective se creează
între elevii clasei? Răspunsul este: E foarte important, pentru că într-o clasă în care sunt relaţii
de antipatie, chiar duşmănie între elevi, procesul de predare-învăţare are de suferit.
Aceste tipuri de relaţii formează la elevi emoţii şi sentimente. Unii pot veni din mediul
familial cu anumite emoţii şi sentimente care-i împing către respingerea celor din jur. Cu mai
multe situaţii de acest fel nu mai putem vorbi de coeziunea clasei.
- relaţii de influenţare;
Relaţiile şi interacţiunile care se dezvoltă în clasă imprimă elevilor o serie de valori şi
norme care-i influenţează în procesul de formare. Aceste influenţe sunt de cele mai multe ori,
fără voia indivizilor, dar îi pot schimba în bine sau în rău.
Influenţele exercitate de unii elevi asupra altora se cer studiate cu atenţie de profesor şi
orientate cu tact spre aspectele pozitive. Deviaţiile de comportament ale unor elevi
determinate de relaţiile de influenţare din cadrul grupului asupra cărora se intervine cu
brutalitate duc la serioase crize, care se rezolvă cu multă greutate.
Relaţii
interpersonale
23
6. SITUAŢII DE CRIZĂ EDUCAŢIONALĂ
6.1. Definiţie. Caracteristici. Atitudini favorizante.
Profesorul Romiţă Iucu defineşte criza educaţională ca: „un eveniment sau un complex
de evenimente inopinate şi neaşteptate, generatoare de pericole pentru climatul ori siguranţa
clasei de elevi sau a organizaţiei şcolare.
Acelaşi autor stabileşte şi unele caracteristici ale crizei:
- izbucneşte instantaneu, fără avertizare;
- începe prin afectarea sistemului informaţional;
- îngreunează comunicarea;
- creează stare de confuzie;
- instalează un climat de insecuritate, de panică;
- nu se aseamănă cu alt eveniment din clasă sau şcoală şi nu se aseamănă între ele.
Un profesor cu insuficientă pregătire managerială neglijează aceste caracteristici fiind
preocupat numai de procesul de predare-învăţare, şi poate ajunge în faţa unor situaţii de criză
care viciază climatul clasei de elevi.
Crizele educaţionale apar din cauza următoarelor atitudini:
- intervenţii stângace sau nonintervenţii;
- recunoaşterea crizei în momentele limită, deşi semnale au fost şi înainte;
- intervenţii tardive;
- acţiuni lipsite de fermitate şi consecvenţă;
- analiza superficială a situaţiei de criză;
- neîncrederea în forţele proprii pentru a acţiona asupra crizei;
- încercarea de rezolvare a tuturor situaţiilor de criză de către managerul şcolii;
6.2. Tipuri de criză educaţională
Lucrarea „Managementul clasei de elevi” a profesorului Romiţă Iucu menţionează
următoarele tipuri de criză:
- după gradul de dezvoltare în timp:
Relaţii de
cunoaştere
reciprocă
Relaţii de
intercomunicare
Relaţii socio-
afective
Relaţii de
influenţare
24
instantanee – apar rapid; profesorul nu poate fi prezent;
intermitente – apar, se rezolvă superficial şi reapar;
- după gradul de relevanţă:
critice – care conduc la modificarea structurii organizaţiei în
care apar;
majore – influenţează puternic organizaţia, dar se poate
reorganiza;
- după numărul subiecţilor implicaţi:
individuale;
de grup;
colective
Tipuri de criză
educaţională
după gradul de
dezvoltare în timp
după gradul de
relevanţă
după numărul
subiecţilor
implicaţi
instantanee intermitente indivi-
duale
de
grup
colective
25
În interiorul clasei de elevi, pot apărea crize:
- între elevi, determinate de: certuri, bătăi, consum de droguri, influenţe ale celor cu
comportament deviant, furturi etc;
- între profesori şi elevi, determinate de: evaluări incorecte, solicitări peste prevederile
programelor şcolare, atitudini jignitoare etc;
- între profesori şi părinţi; determinate de denigrări, mituiri, aprecieri incorecte
referitoare la elevi, suprasolicitarea elevilor etc.;
- între clase de elevi, determinate de: folosirea incorectă a laboratoarelor şi cabinetelor,
a aparaturii, imperfecţiunii în desfăşurarea unor concursuri între clase etc.;
6.3. Gestionarea situaţiilor de criză educaţională
În gestionarea situaţiilor de criză, sunt trei momente/etape importante:
- analiza situaţiei de criză;
La început se analizează cum s-a desfăşurat situaţia de criză şi ce urmări a avut.
- descoperirea cauzelor care au determinat criza;
Este momentul cel mai important. O criză unde nu s-a acţionat asupra cauzelor reapare
la intensitate mai mare.
- decizia;
În această etapă se stabilesc măsurile pentru înlăturarea cauzelor crizei şi pentru
evitarea altora.
critice majore
Gestionarea situaţiilor de
criză
26
Analiza situaţiei Descoperirea
cauzelor
Decizia