THE PASTORAL REVISITED AND THE … 04 30.pdfnaivitatea finalului fericit prin mutaţia categoriei estetice. Epurele pentru Longos, în număr de patru, sunt capitolele ce rescriu romanul

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

246

THE PASTORAL REVISITED AND THE DECONSTRUCTION OF EROTIC UTOPIA IN COMPUNERE CU PARALELE INEGALE BY

GHEORGHE CRĂCIUN

Liliana Truță

Assist. Prof., PhD, Partium Christian University, Oradea

Abstract: This paper follows the way in which Crăciun’s first novel highlights the utopian spaces, which

will appear all throughout his fiction. The novel is constructed on the tension between the lyrical model

of the pastoral and the unpoetic one of reality. The technique of postmodern paraphrase restores

meaning to the pastoral, and the auctorial characters become pretexts for ingenious metafictional

meditations, typical for this author.

Keywords: paraphrase, utopian space, pastoral, textual androgyny, metafiction.

1. Epurele pentru Longos. Resemantizarea idilei

Oricât ar părea de paradoxală, la prima vedere afirmaţia, perspectiva lui Crăciun în

Compunere cu paralele inegale, este nu doar una mitică, ci şi antropologică. Suprapunând două

modele ontologice, două modele literare, scriitorul descoperă şi un alt contrast, de natură

antropologică: omul arhaic şi omul modern, corpul natural şi corpul civilizat. Modelul idilic din

romanul clasicismului grec este valorizat la modul romantic, ca paradis mitic, dar remixat în

funcţie de programul estetic al scriitorului axat pe estetizarea naturalului, pe o poetică

sinestezică şi o poezie a senzaţiilor.

Iată însă proiectul auctorial al romancierului, expus într-un capitol al cărţii sub forma

autoreflexivităţii atât de tipice pentru scriitor:

„Citit astăzi, cu mare plăcere, dar şi o continuă, vagă, inexplicabilă nemulţumire, Dafnis

şi Cloe, unul din primele romane greceşti, o pastorală în proză. De ce plăcere? Pentru că

idilismul scrierii m-a încântat pur şi simplu. Ce şoc pentru aşteptările mele de om modern! Iată

un roman de dragoste de care am avea şi noi, cei de azi, urgentă nevoie. Prea multe

convulsii,prea multe neîmpliniri, prea multă suferinţă în iubirea contemporanilor mei!(din acest

punct de vedere, problemele sunt cam aceleaşi şi în cărţi, şi în viaţă). Unde e atât de necesara

utopie erotică? Să mai fim şi idealişti din când în când!

De ce nemulţumire, totuşi? Pentru că eu sunt un cititor iremediabil deformat şi, în raport

cu proza veacului nostru, scrierea lui Longos (care a trăit prin secolele II sau III chiar în insula

Lesbos, unde se petrece acţiunea – nu se cunoaşte nimic precis) pare o schemă destul de

abstractă, cu unele detalii abia indicate, pentru o construcţie ulterioară. Toată lumea ştie că idila


247

presupune drept cadru natura, dar în acest roman natura e, paradoxal, prea puţin prezentă.

Lipsesc adjectivele, accentele particulare, lipseşte esenţialul: percepţia. Dacă ar scrie cineva o

parafrază la textul lui Longos (şi, în fond, de ce n-aş încerca eu acest joc cât se poate de

agreabil?)ar trebui să aibă în vedere în primul rând un adevăr de multă vreme ştiut: iubirea

transformă totul în jur, simţurile devin mai proaspete, senzaţiile mai violente, reprezentările mai

vii. Lumea celui care iubeşte are altă culoare, alte dimensiuni decât lumea omului obişnuit.”1

Modelul, aşa cum îl vede Crăciun, este, aşadar, o schemă abstractă ce trebuie umplută

de substanţă. Sensul parafrazei indicate aici se referă, mai întâi la bogăţia senzorială şi poezia

naturii şi descoperirea unui alt clivaj productiv pentru imaginaţia scriitorului, şi anume a

faptului că omul comun şi omul îndrăgostit trăiesc în două dimensiuni paralele, universul se

reorganizează şi primeşte o altă reprezentare în ochii subiectului marcat de iubire. O poezie a

naturii şi una a iubirii care pot înălţa corpul profan, prozaic, cu simţuri comune într-un corp

nou, cu percepţii mai vii. Gândirea contrastantă a scriitorului va fi în cel mai înalt grad

valorificată în roman, prin oscilaţia între cele două universuri: cel al omului natural şi al omului

modern, al omului obişnuit şi al celui îndrăgostit. Paralelele sunt construite între universul

utopic şi cel real, şi între două modalităţi de percepţie şi de reprezentare a lumii, generând două

romane hibridizate: romanul idilic şi cel modern. Idila, trebuie s-o anunţăm însă din capul

locului, se va resubstanţializa sub semnul tragicului, autorul salvând astfel idilismul de

naivitatea finalului fericit prin mutaţia categoriei estetice.

Epurele pentru Longos, în număr de patru, sunt capitolele ce rescriu romanul scriitorului

grec, fiind o confruntare cu modelul literar, celelalte capitole produc o parafrază mult mai

îndepărtată de model, având ca obiect iubirile moderne convulsionate şi marcate de inevitabilul

eşec, aşa cum a menţionat scriitorul în notaţiile de mai sus. Ele ar putea fi citite şi independent

de modelul idilic parafrazat, dar dobândesc cu adevărat semnificaţie prin confruntarea cu acest

model. În plus, ele se leagă de Epure prin nenumărate reţele de sens, tematice, senzoriale sau

imagistice.

Pentru marcarea contrastului dintre realitate şi utopie, scriitorul recurge şi la registre

stilistice total diferite. Dacă în Epure, Crăciun creează o adevărată poezie a naturii şi a

corporalităţii triumfătoare, glorioase, fragmentele dedicate iubirilor moderne sunt scrise în

registru prozaic, ca într-un jurnal de notaţii de cele mai multe ori, într-o construcţie hibridă în

care se adună fişe de observaţii, epistole mai mult sau mai puţin legitime, conversaţii, etc.,

personaje multiple şi voci răzleţite, sub semnul „noii dezordini amoroase”, după expresia lui

Pascal Bruckner. Epurele au însă o coerenţă deplină sub aspect stilistic şi de compoziţie, se

organizează fluid-muzical, personajele sunt identice cu sine şi atemporale, fixate prin estetizare

într-o încremenire de efigie. Ritmul stilistic înalt este de asemenea constant până la capăt.

Personajele masculine din romanul modern sunt toate personaje auctoriale, cele care vor

fi prezente şi în următorul roman al scriitorului, Frumoasa fără corp, romancierul fiind atent la

unitatea perspectivei prin investirea lui Dafnis cu aceleaşi atribute. La finalul Epurelor, autorul

lor se deconspiră ca fiind însuşi Dafnis, cel care în tinereţe a trăit această dragoste acaparantă

1 Gheorghe Crăciun, Compunere cu paralele inegale, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988, pag. 179-180


248

şi a urmărit pe urmă himera Cloei pierdute toată viaţa. O iubire proiectată în absolut nu doar

prin trăirea ei totală, ci şi prin fixarea ei în text.

Prima Epură fixează geografia elementară, mitică a spaţiului: pădurea, marea, stejarul uriaş sub

care cei doi îndrăgostiţi vor sta tot timpul ne amintesc involuntar de imaginarul eminescian.

Crăciun are simţul naturii, ştie să simtă poezia ei, atrăgându-l concreteţea ei pe care o adânceşte

miop, privind-o microscopic, de foarte aproape. Una dintre marile ambiţii ale scriitorului e

legată de foamea de realitate pe care aici o expoatează la modul absolut. Descriptivul este pentru

scriitor o modalitate prin care-şi aproximează o altă utopie, legată de limbajul ca realitate de

grad secund ce ar trebui, dar nu poate cuprinde realitatea, nu o poate re-crea în toată bogăţia ei.

Poate doar încerca. Refacerea unei vârste de aur, a paradisului natural, sentimentul organicităţii

simţite de omul natural sunt refăcute pe calea literaturii, pe calea artificială a limbajului şi

Crăciun reuşeşte acest lucru creând o întreagă reţea de senzaţii ce leagă corpul material de lumea

tot materială a naturii şi obiectelor. O totalitate re-creată sinestezic, hieratismul ascuns al naturii

dincolo de concretul ei inefabil şi magnetic sunt refăcute pe cale poetică.

Întâmplări mai mult sau mai puţin violente sau imprevizibile tulbură doar la suprafaţă

şi doar pentru câte un moment această realitate idilică, în care însă echilibrul se restabileşte cu

aceeaşi naturaleţe cu care lucrurile par încremenite în atemporalitatea lor, dând celor doi

sentimentul că omului nu i se poate întâmpla cu adevărat niciun rău ireversibil. Universul idilic

nu este totuşi o realitate închisă, căci insularitatea ei este ameninţată mereu de un exterior

primejdios dinspre care poate veni oricând dizolvarea sau prăbuşirea armoniei.

Dafnis posedă puteri orfice de pe acum, puteri de care n-a fost conştient până acum şi

nu va deveni conştient de acest dar decât la urmă, în epilogul de la sfârşit unde şi-a consemnat

deja experienţa vieţii sale într-o formă literară. Nu îndrăgostitul Dafnis, ci scriitorul Dafnis va

eterniza povestea, însă naşterea celui de-al doilea nu va fi posibilă fără prima, fundamentala

experienţă a primului.

În universal idilic creat, motorul seducţiei sunt cuvintele, aşa cum tot cuvintele lui

Dafnis o învăluie pe Cloe încă înaintea braţelor, atunci când, stând sub stejarul bătrân, Dafnis

îi spune o poveste în care o lasă pe Cloe să se topească. Mai întâi cuvintele, aşadar, abia pe

urmă revelaţiile trupului.

Trezirea senzualităţii, descoperite cu nesfârşită mirare , se traduce sinestezic şi printr-o

avalanşă de imagini care produc un vertij natural, contemplarea corpului Cloei şi atingerea lui

producând o prăbuşire în carne absorbită de abis. Natura se prăbuşeşte apocaliptic, intră într-un

vertij agonic, pentru că toate senzaţiile legate de erotismul trupului, de senzualitate, se leagă

cumva de o percepţie a agonicului, a căderii într-o moarte spasmodică, fericită, revelaţia

corpului celuilalt ducând la o fluidizare, pierdere ameţitoare a sinelui în abisul totalităţii,

asemănătoare cu moartea.: „... sunt o plutire în apa îmbătătoare a mării, ca deodată să te retragi

speriat, ameţit ca din faţa unei prăbuşiri în abis.”2

Sentimentul thanatic ce acompaniază frisoanele de maximă intensitate ale iubirii şi

dorinţei este prezent şi în episodul în care, după ce a fost muşcată de un şarpe, Cloe este salvată

2 Ibidem, pag. 20


249

de Dafnis, care-i crestează rana şi scoate de aici cu gura sângele otrăvit. Gustul otrăvii şi al

sângelui îl umple pe Dafnis de sentimentul voluptăţii, ca „după un sărut ameţitor.”

Iubirea ţine laolaltă universul, despărţirea îl dezmembrează şi-l aruncă în haos. Fără

Cloe, existenţa îşi pierde sensul, dar Dafnis se desprinde şi de natura cu care, prin iubire,

fuzionase. Acum, se simte singur într-un univers ostil, căruia nu-i mai simte pulsul, lumea se

închide în sine pentru că şi simţurile care îl legau pe erou de ea se închid, muzica lumii devine

cacofonie.

Romanul construieşte şi utopia creaţiei. La început, fără să-şi dea seama ce face, Dafnis

ridică de pe jos o bucată de lut roşcat pe care începe să-l frământe şi să modeleze un câine,

figurile create se multiplică apoi la nesfârşit, din mâinile sale ieşind o multitudine de forme,

întregul univers fiind re-creat de mâinile lui Dafnis, mult mai viu acesta decât realitatea

concretă. O lume întreagă adunată la picioarele Cloei, aşteptând ca suflarea ei să le dea viaţă.

Ni se înfăţişează în acest episod o întreagă cosmogonie pe care scriitorul o creează în interiorul

unei scheme idilice şi pe care o irigă cu sângele mitului. Mitul creatorului, căutând prin creaţie

androginia esenţială a lumii, întoarcerea ei la unitatea dintâi, lumea ca o creaţie a lui eros, ca

energie ce curge prin infinitul de forme între cei doi poli, masculin şi feminin, iată o imagine

arhetipală a întregii creaţii crăciuniene:

Următoarea figură pe care o modelează fără să ştie Dafnis este chiar un androgin, o fiinţă

de o frumuseţe nepământească, modelată în lut prin inspiraţia primită de la zei, fiinţă ce are şi

trăsăturile Cloei, şi pe ale lui în egală măsură, de o frumuseţe ce se află dincolo de cuvinte, şi

este puterea ce se află la baza tuturor celor ce există, marele clocot al vieţii care le-a zămislit pe

toate.

Cuvintele nu sunt capabile să exprime miracolele existenţei umane, ele pot fi doar trăite

plenar sub forma unei stări poetice înalte care transformă lumea din jur, şi se formulează aici o

altă utopie, cea a cuvintelor care ar trebui, dar sunt incapabile să îmbrace miracolele existenţei

: „ ce este dragostea? Ar fi putut ea să răspundă. Nu exista un răspuns, exista doar o mirare, o

bucurie, un vuiet enorm şi neauzit, o izbucnire vie de culori nemaivăzute vreodată, aceleaşi şi

de fiecare dată altele, uluitoare, proaspete, fierbinţi.”3

Cele două utopii se definesc aici prin complementaritate şi analogie, expresia lor

metaforică fiind prezentă în imaginea pânzei de păianjen, contemplată de Cloe în timp ce

insecta o fabrică, el fiind creatorul iluziei, al mirajului frumuseţii, pânza devenind însă şi o

capcană ucigaşă pentru vietatea ce se lasă fascinată de strălucirea ei. Aşa este şi capcana lui

Eros, şi cea a literaturii:

Finalul Epurelor îi este dedicat autorului care s-a proiectat în romanul idilei prin

personajul lui Dafnis, lepădânu-şi pielea la sfârşit, aplecat asupra scriiturii care înnegreşte

pagina cu semne şi rostind în minte adevăruri spuse de literatură, citând. Meditând asupra

prăpastiei dintre adevărurile şi legile existenţei umane şi incapacitatea cuvintelor de a le

3 Ibidem, pag. 289


250

acoperi. Singure simţurile sunt adevărate , „sunt acolo în carne, sigure şi neînşelătoare, încă vii

şi deschise la frumuseţea celor ce trec”4

La sfârşit, după ce şi-a scris povestea tristă de dragoste, Dafnis îşi dă seama că tot timpul

a trăit cu iluzia că literatura şi adevărurile formulate prin cuvinte pot vindeca şi durerile

existenţei. Dar cuvintele nu vindecă, şi credinţa în ele a fost o altă utopie după pierderea iubirii

unice, pe care a căutat-o toată viaţa, cu speranţă reînnoită:

Golul existenţial a fost salvat în frumuseţea amară a acestei poveşti triste de iubire,

rămasă în forma ei iluzorie, himerică şi pentru că rămăsese neîmplinită. Iubirea şi literatura,

cele două mari utopii romantice ale autorului, sunt ambele, în egală măsură, căutări ale

frumuseţii eterne:

„ Căci nimeni n-a scăpat cu totul şi nu va scăpa vreodată de dragoste, cât va fi frumuseţe

în lume şi ochi care s-o vadă.”5

2. Căderea din paradis şi deconstrucţia utopiei erotice

Nu doar Epurele sunt însă parafraza romanului idilic, ci şi romanul modern, care

deconstruieşte utopia şi cercetează căderea din paradisul idilei în colbul realităţii. Omul modern,

aşa cum am văzut la începutul acestui capitol în reflecţiile scriitorului referitoare la programul

de a scrie un roman-parafrază este omul gândirii, intelectualizarea excesivă ucigând simţurile

vii, care sunt singura certitudine la care se referă vocea auctorială de la sfârşitul Epurelor.

Pierzând sentimentul organicităţii, omul modern pierde trăirea înaltă, care i se arată însă de

fiecare dată doar când este cucerit de sentimentul iubirii.

Personajele romanului modern sunt personaje auctoriale, că este vorba de Vlad Ştefan,

Teohar, sau Laur, aşa cum tot un personaj auctorial va deveni şi Dafnis la sfârşitul Epurelor.

Utopia iubirii şi utopia literaturii cresc din acelaşi trunchi şi se alimentează reciproc.

Întâlnim în această carte câteva din procedeele desfăşurate şi în cărţile târgoviştenilor:

exerciţiile de imaginaţie ca broderii de improvizaţie pe marginea realităţii, micile naraţiuni

născute din faptul mărunt de viaţă, non-evenimenţialul ce captează forţa şi energia vieţii înseşi,

nesfârşitele autoironii auctoriale, rostite, eventual de gura unor personaje ce sunt multiplicări

ale autorului etc.

Într-una dintre prozele acestui roman modern,un personaj auctorial, Vlad caută textul,

imaginând o sfâşiere a tapetului sub care se află cuvintele căutate. O imagine alegorică a

parafrazei propuse, a suprapunerii de texte şi personajul acestui text va fi el însuşi, omul din

faţa peretelui, „un om îngrozit să descopere că viaţa sa transformată în literatură se află acolo,

dedesuptul epidermei albăstrii cu vinişoare verticale.”6

4 Ibidem, pag. 302 5 Ibidem, pag. 308 6 Ibidem, pag. 11


251

O altă piesă, Hello, my friend, este o replică modernă la Epure, comunicând cu textul

idilic printr-o serie de imagini demitizante: tânărul surprins aici este o replică modernă a lui

Dafnis, cu trupul ars de soare, scăldat în apele mării, încercând să-şi umple timpul până la

întâlnirea pe care şi-a dat-o cu o fată cunoscută aici, pe litoral. Sentimentul artificiului narativ

este semnalat în permanenţă, în paralel cu artificiul lumii moderne. Descrierea mării în sezonul

estival este una voit livrescă, prin trimitere la imaginea mării descrise în Epure: „ Marea era

albastră, vânătă, ca într-o carte. Ca într-o pagină de carte în care marea mai fusese descrisă o

dată.”7

Imaginea forfotitoare a naturii, percepută în toată bogăţia ei lacom-senzorială în Epure,

este înlocuită aici cu fojgăiala aprinsă a sezonului estival, defilarea pestriţă, caragialiană a

umanităţii marcate de urbanism, aspect ce dă din nou perspectiva antropologică asupra omului

care nu mai trăieşte organic natura, ci doar o vizitează. Pentru omul modern, poezia naturii nu

mai există, ea fiind în permanenţă pervertită de imagini literare, clişee şi parafraze ameninţate

de pericolul kitsch-ului.

Intelectualizarea trăirii perverteşte sentimentele acestor cupluri moderne, dar din acest

gol se ridică în permanenţă şi o altă idee: eşecul inevitabil al oricărei iubiri şi salvarea prin

literatură. Toate relatările din romanul modern urmăresc vârsta de aur a unor iubiri şi căderea

apoi în deziluziile eşecului. Pe măsură ce avansăm însă în relatările despre aceste iubiri,

personajele auctoriale încep să prindă forţă şi, din golul acestor eşecuri începe să se desprindă

din ce în ce mai energic idealul literaturii. Astfel, un personaj auctorial este şi Teohar Maximov,

prins într-o căsnicie deja consumată, relatând momente conjugale ridicole, autenticiste, ca

dormitul în pat „înveliţi separat”. Imagine metaforică a androginului scindat.

Interesant este că, de-a lungul romanului se configurează, dacă privim cu atenţie, în mai

multe naraţiuni, inclusiv în Epure, un anume tip de moment privilegiat. Mulţi dintre eroi sunt

surprinşi în timpul dilatat al aşteptării. Acest timp magic, de graţie, este umplut fie cu felii de

realitate, fie cu literatură. În aşteptarea iubitei, eroii fac literatură, chiar contemplând realitatea

o fac tot cu acest scop. Şi în interiorul acestei teme migratoare de la o naraţiune la alta, cum ar

fi Oglindă purtată de-a lungul unui drum sau O sută optzeci de minute, iubirea şi literatura sunt

coprezente. Şi în urmărirea lui Laurian scriitorul experimentează felul în care un eveniment

interior, un sentiment deformează sau modifică percepţia asupra lumii din jur. Lumea urbană

însă nu integrează, ca natura în Epure, ci te înghite. Zgomotul străzii, stridenţele, ei, faptele ei

mărunte presupun o captivitate: „ Mulţimea te aspiră, te înghite placidă, eşti un captiv al pieţei,

al vitrinelor ei, al marelui puhoi multicolor.”8

Naraţiunea se încheie cu o imagine pregnantă, de ordin simbolic, corespondent al acelui

moment din Epure când Dafnis ciopleşte în lut chipul androginului materializat în figura lui

Eros. Imaginea din finalul naraţiunii sugerează lipsa de substanţă a acestui mit, o imagine

7 Ibidem, pag. 31 8 Ibidem, pag. 118


252

parodică a celor două jumătăţi din care se compune sfera ideală a androginului: „ Iar dincolo,

pe masa bucătăriei, două jumătăţi sleite de lămâie ca două emisfere moi şi reci.” 9

Intervenţiile auctoriale sau chiar luciditatea şi autoironia personajelor, totuna, sunt mărci ale

unui scepticism urmat de convingerea că nicio utopie nu poate dura decât în spaţiul literaturii,

doar aici ea poate fi salvată de asaltul realităţii.

Iată că androginul modern şi-a pierdut respiraţia înaltă, transformând totul în interogaţie

şi îndoială, un androgin mutilat, monstruos, în care jumătatea masculină sau feminină nu mai

pun întregul la comun, ci doar părţi, fragmente ale acestui întreg.

BIBLIOGRAPHY

Gheorghe Crăciun, Compunere cu paralele inegale, Editura Cartea Românească,

Bucureşti, 1988

Competiţia continuă. Generaţia 80 în texte teoretice antologie de Gheorghe Crăciun,

Editura Vlasie, Piteşti, 1994

Dicţionar analitic de opere literare româneşti, coordonator Ion Pop, vol. I-II, ediţie

definitivă, coordonare şi revizie ştiinţifică Ion Pop, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca,

2007

Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999

Muşat, Carmen, Perspective asupra romanului românesc postmodern şi alte ficţiuni teoretice,

Editura Paralela 45, Piteşti, 1998

Idem, Strategiile subversiunii, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002

Petrescu, Liviu, Poetica postmodernismului, Editura Paralela 45, Piteşti, 1996

Spiridon, Monica, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun, Experimentul literar

românesc postbelic, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998

Holban, Ioan, Profiluri epice contemporane, Editura Cartea Românească, Bucureşti,

1987

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura

Paralela 45, Piteşti, 2008

Oţoiu, Adrian, Trafic de frontieră. Proza generaţiei 80.Strategii transgresive, vol. I,


Idem, Ochiul bifurcat, limba saşie. Proza generaţiei 80.Strategii transgresive,vol. II,


Perian, Gheorghe, Scriitori români postmoderni, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1996

Podoabă, Virgil, Metamorfozele punctului. În jurul experienţei revelatoare, Editura

Paralela 45, Piteşti, 2004

9 Ibidem, pag. 143


253

Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol. III, Editura Cartea Românească, Bucureşti,

1984

Idem, Ibidem, vol. IV, Editura Cartea Românească, 1989

Simuţ, Ion,, Europenitatea romanului românesc contemporan, Editura Universităţii din

Oradea, Oradea, 2008

Trupul ştie mai mult. Explorări critice în biografia şi opera lui Gheorghe Crăciun,

coordonatori: Andrei Bodiu şi Georgeta Moarcăş, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2012

Ţeposu, Radu G., Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Editura

Eminescu, Bucureşti, 1993

Ursa, Mihaela, Optzecismul şi promisiunile postmodernismului, Editura Paralela 45,

Piteşti,

1999

Documents

THE PASTORAL REVISITED AND THE … 04 30.pdfnaivitatea finalului fericit prin mutaţia categoriei estetice. Epurele pentru Longos, în număr de patru, sunt capitolele ce rescriu romanul