1

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU FACULTATEA DE DREPT “SIMION BARNUTIU”

regimul juridic al dreptului de preemŢiune

tezĂ DE DOCTORAT

­Rezumat­

Conducător ştiinţific: Prof.univ.dr. ALEXANDRU BACACI

Doctorand: Adina – Iulia FOLTIŞ

­SIBIU­ 2010

2

PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE…………………………………….……………………………...….15

TITLULUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND REGIMUL JURIDIC AL DREPTULUI DE

PREEMŢIUNE

Precizări prealabile……………………………………………………………………….16

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI DE PREEMŢIUNE

Secţiunea I. Scurt istoric al dreptului de preemţiune…………………………...………..17

Secţiunea II. Definiţia dreptului de preemţiune şi înţelesul noţiunii de preemţiune în

contextul actual ………………………………………………………………..………...19

Secţiunea III. Dreptul legal de preemţiune………………………………...…………….26

III.1. Natura juridică a dreptului legal de preemţiune……………………………………26

III.1.1. Dreptul de preemţiune­drept real…………………………………...……………26

III.1. 2. Dreptul de premţiune­drept de creanţă…………………………………...……..27

III.1. 3. Dreptul de preemţiune­drept potestativ………………………………...……….29

III. 2. Discuţii privind caracterele dreptului legal de preemţiune……………...………...33

III.2.1.Caracterul de ordine publică a dreptului de preemţiune instituit de

lege……………………………………………………………………………………….34

III.2.2. Dreptul legal de preemţiune şi dreptul de proprietate............................................37

III.2.3. Dreptul legal de preemţiune şi principiul libertăţii contractuale…………...…....40

Secţiunea IV. Dreptul convenţional de preemţiune……………………………...…........41

3

CAPITOLUL II

DREPTUL DE PREEMŢIUNE ÎN VIZIUNEA DOCTRINEI ŞI LEGISLAŢIEI

FRANCEZE

Secţiunea I. Noţiunea de preemţiune în viziunea doctrinei franceze…………………….48

Secţiunea II. Situaţii în care sunt instituite drepturi de preemţiune în legislaţia

franceză…………………………………………………………………………..……...54

II.1. Dreptul de preemţiune instituit în favoarea locatarului...……………………..…...56

II.1.2.Dreptul de preemţiune al locatarului reglementat de art. 10 din Legea nr.75­1351

din 31.12.1975……………………………………………………………………….…..56

II.1.2. Dreptul de preemţiune al locatarului reglementat de art. 15 din Legea nr. 89­462

din 06.07.1989……………………………………………………………...……………57

II.1.3. Analiză comparată între regimul juridic al dreptului de preemţiune al chiriaşilor

reglementat în legislaţia română şi franceză………………………………….………….58

II.2. Drepturi de preemţiune instituite de Codul urban…………………………………..59

II.2.1. Dreptul de preemţiune instituit în favoarea comunei (art. L. 210­1 şi următoarele

din Codul urban)……………………………………………………………………...….59

II.2.2. Dreptul de preemţiune în cadrul zonelor de amenajare teritorială pe termen lung

(art.L.212­1 şi urm. din Codul urban)……………………………………………………60

II.2.3. Procedura de exercitare a dreptului de preemţiune urbană…………...…………..60

CAPITOLUL III

DREPTUL DE PREEMŢIUNE ÎN VIZIUNEA NOULUI COD CIVIL

Secţiunea I. Reglementarea legală a dreptului de preemţiune în Noul Cod

civil…………………………………………………………………………….……….63

III. 1. Dispoziţiile generale privind dreptul de preemţiune………………………….…63

4

III. 2. Texte legale speciale care instituie drepturi de preemţiune în favoarea anumitor

categorii de titulari………………………………………………………………….…..66

Secţiunea II. Analiza dreptului de preemţiune reglementat de Noul Cod civil şi a

mecanismului său de funcţionare……………….…………………………………..……67

TITLUL II

DREPTUL DE PREEMŢIUNE ÎN DOMENIUL FORESTIER

Precizări prealabile…………………………………………………………………….....78

CAPITOLUL I

DREPTUL DE PREEMŢIUNE AL STATULUI REGLEMENTAT DE CODUL

SILVIC

Secţiunea I. Actuala reglementare legala (art. 45 din Legea 46/2008­Codul Silvic). Scurt

istoric………………………………………………………………………………..……79

Secţiunea II. Discuţii în legatură cu existenţa dreptului de preemţiune al statului în

condiţiile modificărilor legislative intervenite în acest domeniu…….…..........................81

Secţiunea III. Domeniul de aplicare al dreptului de preemţiune………...........................85

III.1. Terenurile asupra cărora se exercită dreptul de preemţiune………………...……..85

III.2. Natura actului juridic de înstrăinare ce implica respectarea dreptului de

preemţiune...……………………………………………………………...........................88

III. 3. Titularul dreptului de preemţiune……………………………………………........91

Secţiunea IV. Procedura de exercitare a dreptului de preemţiune…………………...…..92

IV.1. Oferta de vânzare…………………………………………………………………..92

IV.1.1. Oferta de vânzare în cadrul unei vânzări obişnuite………………………...……92

IV.1.2. Oferta de vânzare în cadrul unei vânzări silite…………………..........................95

IV.2. Oferta de cumpărare………………………………………………………….........96

IV.2.1. Oferta de cumpărare la preţul oferit de terţ………………………………...……96

IV.2.2. Oferta de cumpărare la preţul determinat de vânzător…………………………...97

5

IV.3. Termenul de exercitare a dreptului de preemţiune………………………...………97

Secţiunea V. Consecinţele nerespectării dreptului de preemţiune………………….........99

CAPITOLUL II

DREPTUL DE PREEMŢIUNE AL COPROPRIETARILOR SAU VECINILOR

REGLEMENTAT DE NOUL COD CIVIL

Secţiunea I. Reglementare legală ( art.1746 din Legea 287/2009­Noul Cod

civil)……………………………………………………………………………...……..100

Secţiunea II. Domeniul de aplicare al dreptului de preemţiune………………………...101

II.1. Terenurile asupra cărora se exercită dreptul de preemţiune……………………….101

II.2. Titularii dreptului de preemţiune…………………………………………………..102

II.2.1. Ordinea de preferinţă…………………………………………………………….102

II.2.2. Coproprietarii……………………………………………………………...…….105

II.2.3. Vecinii………………………………………………………………………...…108

Secţiunea III. Procedura de exercitare a dreptului de preemţiune……………………...109

Secţiunea IV. Corelaţii între reglementarea Codului silvic şi cea din Noul Cod civil în

legatură cu dreptul de preemţiune………………………………………………………110

TITLUL III

DREPTUL DE PREEMŢIUNE ÎN DOMENIUL PROPRIETĂŢII

INTELECTUALE

Precizări prealabile………………………………………………………...……………114

CAPITOLUL I

DREPTUL DE PREEMŢIUNE ÎN DOMENIUL PROPRIETĂŢII

INDUSTRIALE

Secţiunea I. Reglementarea legală a dreptului de preemţiune………………………….114

6

Secţiunea II. Domeniu de aplicare al dreptului de preemţiune…………………………116

II.1. Invenţia asupra căreia se exercită dreptul de preemţiune………………………….116

II.2. Brevetul de invenţie……………………………………………………………….119

II.3. Contractele asupra cărora se exercită dreptul de preemţiune…………...................122

Secţiunea III. Procedura de exercitare a dreptului de preemţiune……………………...125

Secţiunea IV. Consecinţele nerespectării dreptului de preemţiune…………………….129

CAPITOLUL II

DREPTUL DE PREEMŢIUNE ÎN DOMENIUL DREPTULUI DE AUTOR

Secţiunea I. Reglementarea legală a dreptului de preemţiune………...………………..132

Secţiunea II. Domeniul de aplicare al dreptului de preemţiune………………………...133

II.1. Drepturile de care se bucură autorul operei literare, artistice sau

ştiinţifice...……………………………………………………………………………...133

II.2. Contractul de editare………………………………………………………………136

II.3. Condiţiile necesare exercitării dreptului de preemţiune………………..................138

Secţiunea III. Procedura de exercitare a dreptului de preemţiune.…………..................140

Secţiunea IV. Consecinţele nerespectării dreptului de preemţiune…………………….141

TITLUL IV

DREPTUL DE PREEMŢIUNE ÎN MATERIA LOCAŢIUNII

Precizări prealabile…………………………………………………………...................142

CAPITOLUL I

DREPTUL DE PREEMŢIUNE REGLEMENTAT DE ORDONANŢA DE

URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 40/1999

Secţiunea I. Reglementarea legală a dreptului de preemţiune………………………….142

Secţiunea II. Domeniul de aplicare al dreptului de preemţiune……………...................144

7

II.1. Contractele de închiriere ce intră sub incidenţa O.U.G nr. 40/1999……………...144

II.2. Condiţiile necesare pentru exercitarea dreptului de preemţiune………..................146

II.3. Persoanele ce pot invoca dreptul de preemţiune al chiriaşului……………………148

Secţiunea III. Procedura de exercitare a dreptului de preemţiune……………………...150

Secţiunea IV. Consecinţele nerespectării dreptului de preemţiune…………………….152

IV.1. Sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării dreptului de preemţiune……………152

IV.2. Procedura subrogării în drepturile cumpărătorului……………………………….153

CAPITOLUL II

DREPTUL DE PREEMŢIUNE REGLEMENTAT DE LEGEA NR. 10/2001

Secţiunea I. Reglementarea legală a drepturilor de preemţiune…………...…………...156

Secţiunea II. Domeniul de aplicare a drepturilor de preemţiune……………………….158

II.1. Domeniul de aplicare al dreptului de preemţiune reglementat de art. 17 din Legea nr.

10/2001…………………………………………………………………………………158

II.2. Domeniul de aplicare al drepturilor de preemţiune reglementate de art. 19 din Legea

nr. 10/2001………………………………………………………..................................160

II.3. Domeniul de aplicare al drepturilor de preemţiune reglementate de art. 42 din Legea

nr. 10/2001………………………………………………………...................................161

Secţiunea III. Procedura de exercitare a drepturilor de preemţiune……………………162

III.1. Procedura de exercitare a drepturilor de preemţiune reglementat de art. 17 si art. 19

din Legea nr. 10/2001…………………………………………………………………..162

III.2. Procedura de exercitare a drepturilor de preemţiune reglementate de art. 42 din

Legea nr. 10/2001………………………………………………………………………164

Secţiunea IV. Consecinţele nerespectării drepturilor de preemţiune………...................166

CAPITOLUL III

DREPTUL DE PREFERINŢĂ REGLEMENTAT DE ART. 1828 DIN NOUL COD

CIVIL

8

Secţiunea I. Reglementarea legală a dreptului de preferinţă……………………………168

Secţiunea II. Domeniul de aplicare a dreptului de preferinţă……………………...…...169

Secţiunea III. Procedura de exercitare a dreptului de preferinţă…………......................171

III.1. Procedura notificării chiriaşului…………………………………………………..171

III.2. Procedura subrogării în drepturile terţului………………………………………..173

CAPITOLUL IV

DREPTUL DE PREEMŢIUNE REGLEMENTAT DE ART. 1849 DIN NOUL

COD CIVIL

Secţiunea I. Reglementarea legală a dreptului de preemţiune………………………….174

I.1. Reglementarea dreptului de preemţiune al arendaşului cuprinsă în art. 1849 din Noul

Cod civil………………………………………………………………………………...175

II.2. Consideraţii privind reglementările anterioare ale dreptului de preemţiune al

arendaşului……………………………………………………………………………...175

Secţiunea II. Domeniul de aplicare al dreptului de preemţiune……………...................179

II.1. Contractul de arendare…………………………………………………………….179

II.2. Bunurile arendate ce fac obiectul dreptului de

preemţiune………………………………………………………………………………181

Secţiunea III. Procedura exercitării dreptului de preemţiune………………..................183

III.1. Procedura notificării arendaşului…………………………………………………183

III.2. Procedura subrogării în drepturile terţului………………………………………185

TITLUL V

DREPTUL DE PREEMŢIUNE ÎN DOMENIUL COMERCIAL

Precizări prealabile……………………………………………………………………...186

9

CAPITOLUL I

DREPTUL DE PREEMŢIUNE ÎN DOMENIUL SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Secţiunea I. Reglementarea legală a dreptului de preemţiune………………………….187

Secţiunea II. Trăsături specifice acestui drept de preemţiune…………………….……189

Secţiunea III. Domeniul de aplicare al dreptului de preemţiune……………………….190

III.1. Titularii dreptului de preemţiune…………………………………………………190

III.2. Modalităţile de majorare a capitalului social ………………………………...…..192

III.2.1. Majorarea capitalului social în conditiile art. 210 din Legea societăţilor

comerciale nr. 31/1990………………………………………………………………….192

III.2.2. Mărirea capitalului social în conditiile art. 220 1 din Legea societăţilor comerciale

nr. 31/1990……………………………………………………………………..……….196

III.2.3. Majorarea capitalului social prin convertirea obligaţiuniilor în

acţiuni...…………………………………………………………………………………198

III.2.4. Modalităţi de majorare a capitalului social ce permit exercitarea dreptului de

preemţiune………………………………………………………………………………199

Secţiunea IV. Procedura de exercitare a dreptului de preemţiune…………...…………200

IV.1. Exercitarea dreptului de preemţiune……………………………………………...200

IV.2. Condiţiile în care dreptul de preemţiune poate fi limitat sau

ridicat……………………………………………………………………….…..………201

IV.3. Sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării dreptului de

preemţiune………………………………………………………………………………203

CAPITOLUL II

DREPTUL DE PREEMŢIUNE ÎN DOMENIUL FRANCIZEI

Secţiunea I. Reglementarea legală şi natura juridică a dreptului de

preemţiune………………………………………………………………………………204

10

Secţiunea II. Interesul stabilirii unui drept de preemţiune în contractul de

franciză………………………………………………………………………………….205

Secţiunea III. Clauza de preemţiune inserată în interesul francizorului……………......207

Secţiunea IV. Clauza de preemţiune inserată în interesul beneficiarului…………….208

CAPITOLUL III

DREPTUL DE PREEMŢIUNE ÎN DOMENIUL PRIVATIZĂRII

Secţiunea I. Textele legale ce instituie drepturi de preemţiune în domeniul privatizării şi

raţiunea pentru care se acordă preferinţă…………………………………………….…209

Secţiunea II. Drepturi de preemţiune reglementate în Legea nr. 137/2002 privind unele

măsuri pentru accelerarea privatizării……………………………………………….…211

II.1. Dreptul de preemţiune reglementat de art. 12 din Legea nr. 137/2002………..…212

II. 2. Dreptul de preemţiune reglementat de art. 14 din Legea nr. 137/2002.................215

Secţiunea III. Drepturi de preemţiune reglementate de Legea nr. 346/2004 privind

stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi

mijlocii………………………………………………………………………………....217

Secţiunea IV. Drepturi de preemţiune reglementate de Legea nr. 1/2005 privind

organizarea şi funcţionarea cooperaţiei……………………………………………...…220

IV. 1. Dreptul de preemţiune reglementat de art. 65 din Legea nr. 1/2005……..…..…220

IV. 2. Dreptul de preemţiune reglementat de art. 107 din Legea nr. 1/2005……….….222

Secţiunea V. Drepturi de preemţiune reglementate de Legea nr 268/2001 privind

privatizarea societăţilor comerciale care deţin în administrare terenuri proprietate publică

şi privată a statului cu destinaţie agricolă……………………………………….……..226

V.1. Dreptul de preemţiune exercitat în condiţiile art. 14 alin. 2 din Legea nr.

268/2001…...…………………………………………………………..……….………227

V.1. Dreptul de preemţiune exercitat în condiţiile art. 14 alin. 3 din Legea nr.

268/2001…………………………………………………………………...…………...229

11

TITLUL VI

DREPTUL DE PREEMŢTIUNE ÎN DOMENIUL CULTURII

Precizări prealabile……………………………………………………………………...231

CAPITOLUL I

DREPTUL DE PREEMŢIUNE ÎN DOMENIUL ARHIVELOR NAŢIONALE

Secţiunea I. Reglementarea legală a dreptului de preemţiune şi domeniul de

aplicare………………………………………………………………………………….233

Secţiunea II. Procedura de exercitare a dreptului de preemţiune şi sancţiunea

aplicabilă…………………………………………………………………………...…...234

CAPITOLUL II

DREPTUL DE PREEMŢIUNE ÎN DOMENIUL PATRIMONIULUI CULTURAL

NAŢIONAL MOBIL

Secţiunea I. Reglementarea legală a dreptului de preemţiune……………..…….……..236

Secţiunea II. Domeniul de aplicare a dreptului de preemţiune…………….…...………236

II.1. Bunurile asupra cărora se exercită dreptul de preemţiune…………….…..………236

II.2. Condiţiile în care are loc vânzarea publică a bunurilor……………………………239

Secţiunea III. Procedura de exercitare a dreptului de preemţiune şi sancţiunea

aplicabilă...……………………………………………………………………...………240

12

CAPITOLUL III

DREPTUL DE PREEMŢIUNE ÎN DOMENIUL MONUMENTELOR ISTORICE

Secţiunea I. Reglementarea legală a dreptului de preemţiune…………….…..………..242

Secţiunea II. Domeniul de aplicare a dreptului de preemţiune………….…..….………243

II.1. Bunurile asupra cărora se exercită dreptul de preemţiune………….….….………243

II.2. Clasarea monumentelor istorice în categoriile prevăzute de lege…….…..……….245

Secţiunea III. Procedura de exercitare a dreptului de preemţiune şi sancţiunea

aplicabilă………………………………………………………………………..……....246

CAPITOLUL IV

DREPTUL DE PREEMŢIUNE REGLEMENTAT DE

LEGEA NR. 379/2003 PRIVIND REGIMUL MORMINTELOR ŞI OPERELOR

COMEMORATIVE DE RĂZBOI

Secţiunea I. Reglementarea legală a dreptului de preemţiune………………...………..250

Secţiunea II. Domeniul de aplicare a dreptului de preemţiune…………………………251

Secţiunea III. Procedura de exercitare a dreptului de preemţiune şi sancţiunea

aplicabilă…...………………………………………………………………...…………252

TITLUL VII

DREPTUL DE PREEMŢIUNE REGLEMENTAT ÎN ALTE LEGI SPECIALE

Precizări prealabile……………………………………………………………………254

13

CAPITOLUL I

DREPTUL DE PREEMŢIUNE ÎN DOMENIUL EXPROPRIERII

Secţiunea I. Reglementări legale a dreptului de preemţiune în acest

domeniu…………………………………………………………………………………254

Secţiunea II. Noţiunea de expropriere şi condiţiile de realizare a

acesteia………………………………………………………………………………….256

Secţiunea III. Dreptul de retrocedare – modalitate de redobândire a imobilului expropriat

iniţiată de fostul proprietar sau succesorii acestuia….....................................................260

Secţiunea IV. Natura juridică a dreptului reglementat de art. 37 din Legea nr. 33/1994 şi

natura actului juridic asupra căruia se exercită acest

drept………………………………………………………………………………..…..263

Secţiunea V. Condiţiile de exercitare a dreptului de preemţiune la cumpărarea imobilului

expropriat şi sancţiunea aplicabilă în caz de nerespectare a

acestuia…………………………………………………….............................................265

Seciunea VI. Dreptul prioritar la închirierea imobilului expropriat……….……..…….267

Secţiunea VII. Discuţii privind aplicarea legii în timp în ceea ce priveşte efectele mediate

ale exproprierii……………………………………………………………………….....268

CAPITOLUL II

DREPTUL DE PREEMŢIUNE REGLEMENTAT DE ART. 123 DIN LEGEA

ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE NR. 215/2001

Secţiunea I. Reglementarea legală a dreptului de preemţiune…………………...…..…273

Secţiunea II. Domeniul de aplicare a dreptului de preemţiune…………………………273

Secţiunea III. Condiţiile de exercitare a dreptului de preemţiune şi sancţiunea

aplicabilă…………………………………………………………………………...…...277

14

CONCLUZIE GENERALĂ.................................…………………………………….278

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………282

15

REZUMAT

Regimul juridic al dreptului de preemţiune cunoaşte o evoluţie surprinzătoare,

acest drept urmând a fi recunoscut în mod definitiv printre instituţiile care se bucură de o

consacrare legislativă cu caracter general în Noul Cod civil.

Reglementarea acestei instituţii în Noul Cod civil, despre care un reputat

magistrat spunea că este cea mai importantă lege a unei naţiuni, după Constituţie, este

rodul instituirii lui în numeroase acte normative apărute după anul 1989.

La ora actuală întâlnim diferite specii ale dreptului de preemţiune în cele mai

variate domenii, precum cultură, privatizare, franciză, proprietate intelectuală.

Lucrarea de faţă, structurată în şapte titluri, urmăreşte o analiză cât mai completă

a regimului juridic al dreptului de preemţiune, mai ales că o parte din regulile aplicabile

până la acest moment sunt pe cale de a se schimba, la fel şi viziunea legiuitorului asupra

noţiunii de preemţiune.

Cel dintâi titlu este dedicat aspectelor generale ale dreptului de preemţiune, iar

următoarele şase analizează diferite specii ale acestuia, domeniile de reglementare ale

dreptului de preemţiune constituind celelalte titluri ale lucrării.

Titlul I. Aspecte generale privind regimul juridic al dreptului de preemţiune

În prima parte a lucrării, sunt analizate aspectele generale ale regimului juridic al

dreptului de preemţiune, de la istoricul acestui drept până la analiza dispoziţiilor ce

urmeză a­i fi consacrate în Noul Cod civil.

Nu am lăsat deoparte analizei noastre nici felul în care doctrina şi legislaţia

franceză a perceput această instituţie, cu atât mai mult cu cât legiuitorul român a preluat

sistemul francez de exercitare a dreptului de preemţiune şi a fost foarte atent la

problemele sezizate de reputaţi autori francezi, precum şi la aspectele ivite în practica

judiciară din această ţară.

Şi este normal să fie aşa, căci instituţia preemţiunii nu s­a bucurat la noi în ţară de

o analiză profundă întrucât în perioada regimului comunist ea a dispărut cu desăvârşire

16

odată cu declinul proprietăţii private, reapărând progresiv odată cu apariţia unor noi acte

normative ce puneau bazele unui nou sistem economic şi social.

Această primă parte a lucrării dedicată aspectelor generale ale dreptului de

preemţiune este structurată în 3 capitole: Capitolul I, „ Introducere în studiul dreptului de

preemţiune”, Capitolul II, „ Dreptul de preemţiune în viziunea doctrinei şi legislaţiei

franceze” şi Capitolul III, „ Dreptul de preemţiune în viziunea Noului Cod civil”.

Titlul I. Capitolul I. Introducere în studiul dreptului de preemţiune

Acest capitol cuprinde 4 secţiuni, prima conţine un scurt istoric al dreptului de

preemţiune, cea de­a doua analizează definţiile date acestui drept, precum şi felul în care

a evoluat noţiunea de preemţiune pană la acest moment, iar ultimele două secţiuni relevă

distinct aspecte importante privind dreptul de preemţiune de sorginte legală, respectiv

conventională.

Sectiunea I. Scurt istoric al dreptului de preemţiune

Dreptul de preemţiune renăscut după anul 1989 a fost cunoscut şi în vechiul drept

românesc sub denumirea de protimis, primul document care atestă existenţa acestei

instituţii în Ţările Române fiind un document bizantin de la mijlocul sec. XV.

În dicţionarul dedicat instituţiilor feudale din Ţările Române, protimisisul este

definit ca fiind un drept real, legal, opozabil erga omnes, în virtutea căruia persoanele

care se găseau în anumite raporturi durabile de solidaritate ( rudenie, devălmăşie,

vecinătate, etc. ) cu stăpânul, silit să­şi înstrăineze anumite bunuri către o persoană în

afara cercului respectiv de solidaritate, puteau dobândi lucrul însuşi sau folosinţa lui,

plătind preţul de înstrăinare şi făcând să fie astfel preferate dobânditorului străin.

Raţiunea instituirii sale în trecut şi mecanismul de funcţionare nu sunt departe de

cele existente azi.

Proprietatea privată, individualizată şi liberă specifică sec. XIX când are loc o

puternică revoluţie industrială devine antitetică protimisisului care dispare în Ţara

Românească la 1840, iar în Moldova în 1865.

După anul 1989, pe fondul reafirmării proprietăţii individuale, a evoluţiei acesteia,

dar şi a creşterii semnificative a legilor imperative, asistăm la o extindere rapidă a

dreptului de preemţiune în cele mai variate domenii.

17

Secţiunea II. Definiţia dreptului de preemţiune şi înţelesul noţiunii de preemţiune în

contextul actual.

În anul 1991, ca urmare a adoptării Legii fondului funciar nr. 18/1991 care

instituia în art. 48­49 un drept de preemţiune la cumpărarea terenurilor agricole situate în

extravilan, renaşte interesul doctrinei în ceea ce priveşte analiza acestei instituţii.

Initial definiţiile şi analiza acestui drept s­au făcut pornind de la trăsăturile

specifice dreptului de preemţiune reglementat de Legea nr. 18/1991.

Marea majoritate a autorilor au apreciat că instituirea dreptului de preemţiune

printr­o normă imperativă este de esenţa dreptului de preemţiune, prin aceasta

deosebindu­se de dreptul de preferinţă instituit prin convenţia părţilor cunoscută sub

denumirea de pact de preferinţă.

A existat, totuşi o abordare singulară a D­lui Profesor Eugen Chelaru care,

pornind de la definţia dată dreptului de preemţiune in doctrina franceză 1 , a arătat că

“dreptul de preemţiune este contractual sau legal. Dreptul de preemţiune este contractual

atunci când ia naştere din voinţa părţilor, care încheie în acest scop un pact de

preferinţă…dreptul de preemţiune poate izvorî din lege” 2 .

În 1997, prin Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997 privind regimul juridic al

francizei, mai precis printr­o normă juridică dispozitivă cu caracter supletiv cuprinsă în

art. 6 , se sugerează părţilor instituirea unui drept de preemţiune în contractul de franciză,

dacă interesul menţinerii sau dezvoltării reţelei de franciză necesită recunoaşterea

acestui drept.

Cu alte cuvinte, legiuitorul admite că dreptul de preemţiune poate izvorî şi din

convenţia părţilor şi, astfel, distincţia făcută pe marginea naturii legale a dreptului de

preemţiune si cea convenţionale a dreptului de preferinţă devine insuficientă pentru a

creiona aspectele ce caracterizează aceste drepturi.

Un alt aspect demn de luat în seamă prin apariţia acestui act normativ este legat

de faptul că legiuitorul admite existenţa dreptului de preemţiune nu doar la încheierea

unui contract de vânzare­cumpărare, ci şi la încheierea unui contract de franciză, de unde

1 Guide juridique Dalloz, Paris, 1991, vol. IV, p. 398. 2 Eugen Chelaru, Dreptul de preemţiune reglementat de Codul silvic, în Dreptul nr. 6/1997, p. 15.

18

deducem că nici definirea dreptului de preemţiune ca generând prioritate la cumpărarea

unui bun nu mai poate fi admisă fără rezerve.

De altfel, în doctrina recentă, deşi nu s­a renunţat la ideea naturii legale a

dreptului de preemţiune, s­a apreciat că dreptul de preemţiune poate fi exercitat nu doar

ca o prioritate la vânzare, acest drept putând genera titularului prioritate la alte categorii

de contracte: închiriere, franciză etc 3 .

În contextul actual, având în vedere inconsecvenţa legiuitorului, dar şi opiniile

exprimate în doctrină, apreciem că dreptul de preemţiune trebuie analizat ca fiind acel

drept instituit de lege ce conferă titularului prioritate la încheierea unui contract în raport

cu terţii.

Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, dreptul de preemţiune va dobândi

o cu totul altă configuraţie, având în vedere că viziunea Noului Cod civil diferă

fundamental de viziunea existentă până la acest moment în doctrină.

Astfel, art. 1730 din Noul Cod civil prevede că: “(1)În condiţiile stabilite prin

lege sau contract, titularul dreptului de preempţiune, numit preemptor, poate să cumpere

cu prioritate un bun.

(2)Dispoziţiile prezentului cod privitoare la dreptul de preempţiune sunt

aplicabile numai dacă prin lege sau contract nu se stabileşte altfel.”

Din analiza dispoziţiilor legale citate reiese că dreptul de preemţiune poate avea

ca izvor atât legea, cât şi contractul.

De aceea în articolele următoare se face distincţia între dreptul legal de

preemţiune si dreptul convenţional de preemţiune.

Asta înseamnă că abordarea doctrinară potrivit căreia dreptul de preemţiune poate

avea doar sorginte legală trebuie abandonată, ca şi cea referitoare la faptul că prioritatea

la cumpărare instituită prin contract conferă titularului un drept de preferinţă.

Noul Cod civil limitează preemţiunea doar la contractul de vânzare­ cumpărare,

fără, însă, a face distincţie între bunurile ce pot face obiectul acestui contract.

Observăm că atunci când conferă prioritate la încheierea unui alt contract decât

cel de vânzare­cumpărare, Noul Cod civil foloseşte terminologia de preferinţă.

3 Ion Negru, Dumitru Corneanu, Discuţii în legătură cu natura juridică a dreptului de preemţiune, în Dreptul 1/2004. p. 30.

19

Astfel, potrivit art. 1828 din Noul Cod civil: “(1)La încheierea unui nou contract

de închiriere a locuinţei, chiriaşul are, la condiţii egale, drept de preferinţă. El nu are

însă acest drept atunci când nu şi­a executat obligaţiile născute în baza închirierii

anterioare.

(2)Dispoziţiile referitoare la exercitarea dreptului de preempţiune în materia

vânzării sunt aplicabile în mod corespunzător.”

În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil dreptului de preferinţă, observăm că

acesta este cel aplicabil dreptului de preemţiune in materia vânzării, cu menţiunea că

acesta se aplică în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că în situaţia în care există

dispoziţii care nu­şi găsesc aplicarea în materia închirierii sau dacă aceste dispoziţii

trebuie nuanţate prin prisma caracterelor specifice contractului de închiriere, aplicarea

acestora nu trebuie făcută ad literam.

Un exemplu foarte uşor de remarcat pentru exemplificarea modului în care aceste

dispoziţii trebuie adaptate se referă la faptul că în contractul de închiriere nu exista preţ,

ci chirie, datorită caracterului de contract cu executare sucesivă al contractului de

închiriere.

Acest fapt generează o serie de consecinţe sub aspectul felului în care dispoziţiile

legale în materia exercitării dreptului de preemţiune trebuie adaptate la contractul de

închiriere.

Ceea ce este important de remarcat este faptul că în viziunea Noului Cod civil

mecanismul de exercitare a dreptului de preemţiune şi a dreptului de preferinţă este

acelaşi, cu adaptările specifice contractului asupra căruia se exercită cel din urmă drept.

De unde apare ideea că cele două categorii de drepturi ar trebui incluse într­o

categorie superioară, iar propunerea noastră este aceea de a le include în categoria

drepturilor prioritare.

Noţiunea de drept prioritar ar include toate drepturile care conferă titularului

prioritate la încheierea unui contract în raport cu terţii, indiferent dacă prioritatea este

conferită de lege sau contract şi indiferent de natura contractului asupra căruia se conferă

această prioritate.

20

Plecând de la viziunea Noului Cod civil, dreptul de preemţiune ar putea fi definit

ca fiind acel drept prioritar care conferă titularului întâietate/prioritate la încheierea unui

contract de vânzare­cumpărare în raport cu terţii.

În timp ce dreptul de preferinţă ar putea fi definit ca fiind acel drept prioritar care

conferă titularului întâietate/prioritate la încheierea unui contract, altul decât cel de

vânzare­cumpărare, în raport cu terţii.

Sectiunea III. Dreptul legal de preemţiune

Aşa cum am arătat, în conextul actual, dreptul de preemţiune ar trebui analizat ca

fiind acel drept instituit de lege ce conferă titularului prioritate la încheierea unui contract

în raport cu terţii.

Totuşi, având în vedere că Noul Cod civil include în categoria drepturilor de

preemţiune şi pe cele izvorând din contract, limitând aplicarea dreptului de preemţiune la

contractul de vânzare­cumparare, dar extinzând regimul juridic aplicabil acestuia şi la

celelalte drepturi prioritare, am intitulat această secţiune “Dreptul legal de preemţiune”,

pentru a nu exista dubii în ceea ce priveşte faptul că ne referim doar la dreptul de

preemţiune de sorginte legală.

III.1. Natura juridică a dreptului legal de preemţiune

În doctrină nu există un punct de vedere unitar cu privire la natura juridică a

dreptului de preemţiune, existând autori care apreciază că dreptul de preemţiune este un

drept real, în opinia altor autori dreptul de preemţiune este un drept de creanţă, în fine

există formulat şi un al treilea punct de vedere care arată că dreptul de preemţiune trebuie

inclus în categoria drepturilor potestative.

În această subsecţiune sunt prezentate argumentele folosite în sprijinul fiecărei

calificări, însă trebuie menţionat, că în general în doctrină s­a analizat natura juridică a

dreptului de preemţiune pornindu­se de la reglementarea dreptului de preemţiune la

vânzarea terenurilor agricole din extravilan, în prezent abrogat, sau de la cea privind

dreptul de preemţiune la vânzarea terenurilor forestiere .

III. 2. Discuţii privind caracterele dreptului legal de preemţiune.

Dreptul legal de preemţiune este instituit prin norme juridice imperative ceea ce

dă dreptului de preemţiune un puternic caracter de ordine publică.

21

Acest caracter de ordine publică generează anumite consecinţe juridice legate de

faptul că părţile nu pot deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la dispoziţiile

ce reglementează drepturi de preempţiune, iar preemtorul nu poate renunţa anticipat la

dreptul său de preemţiune.

De asemenea, trebuie observat că în cazul fiecărui drept de preemţiune instituit,

legiuitorul urmăreste realizarea unui interes general ce impune preemtorului exercitarea

dreptului de preemţiune în conformitate cu această finalitate.

Dreptul de preemţiune este perceput şi ca o limitare a dreptului de proprietate,

având în vedere că atributul de dispoziţie juridică nu se poate manifesta în plenitudinea

lui, legea fiind cea care impune proprietarului pe cine să aleagă ca şi cumpărător.

In fine, alegerea partenerului contractual de către legiuitor face ca dreptul de

preemţiune să fie perceput ca o limitare a libertăţii contractuale şi, implicit, a principiului

autonomiei de voinţă.

Sectiunea IV. Dreptul convenţional de preemţiune

Pentru situaţia în care dreptul de preemţiune are sorginte contractuală, Noul Cod

civil foloseşte noţiunea de drept convenţional de preemţiune.

Până în prezent, în doctrină există o viziune aproape unanimă în ceea ce priveşte

faptul că dreptul de preemţiune se poate naşte doar din lege, în timp ce dreptul ce conferă

prioritate la cumpărare născut din convenţia părţilor, intitulată pact de preferinţă 4 ,este

considerat a fi o instituţie distinctă purtând denumirea de drept de preferinţă.

În ceea ce priveşte pactul de preferinţă, au existat autori care au definit pactul de

preferinţă ca acordând preferinţă la încheierea oricărui contract, dar şi autori care au

apreciat că pactul de preferinţă este convenţia ce conferă prioritate doar la vânzare,

echivalentul deci a dreptului convenţional de preemţiune.

Apreciem că deosebirea fundamentală între dreptul de preemţiune de natură legală

şi dreptul de preemţiune de natură convenţională vizează izvorul lor, legea sau contractul,

de unde şi fundamentul diferit al celor două drepturi.

Astfel, dacă dreptul legal de preemţiune satisface interesul general, dreptul

convenţional de preemţiune serveşte doar un interes particular.

4 Au existat autori care au intitulat contractul din care izvora dreptul prioritar la cumparare drept “conventie de preemţiune”, aceasta denumire fiind inspirata din doctrina franceză. În acest sens E. Safta­Romano, Contractele civile, Editura Polirom, Iasi, 1999, p. 27.

22

Aşa se explică de ce Noul Cod civil, în caz de concurs între preemtori, acordă

prioritate titularului dreptului legal de preemţiune atunci când se află în concurs cu

titulari ai unor drepturi convenţionale de preemţiune (art. 1734 alin. 1 lit. a din Noul Cod

civil).

Unii autori încadrează dreptul de prioritate la cumpărare izvorât din convenţie în

categoria drepturilor de creanţă 5 , alţii apreciază că am fi în prezenţa unui drept potestativ 6 .

În ceea ce priveşte utilitatea dreptului de preemţiune de sorginte contractuală, în

această secţiune sunt prezentate mai multe situaţii remarcate ca impunând instituirea unui

asemenea drept.

Titlul I. Capitolul II. Dreptul de preemţiune în viziunea doctrinei şi legislaţiei

franceze

Acest capitol cuprinde două secţiuni, prima dintre ele analizează modul in care

este percepută noţiunea de preemţiune in doctrina franceză, iar cea de­a doua prezintă

două situaţii care impun instituirea unui drept de preemţiune in viziunea legiuitorului

francez.

Secţiunea I. Noţiunea de preemţiune în viziunea doctrinei franceze

În doctrina franceză se poate observa o preocupare mult mai ridicată în ceea

priveşte analiza dreptului de preemţiune decât în doctrina noastră, explicaţia fiind aceea

că în Franţa această instituţie a cunoscut o evoluţie constantă spre deosebire de ţara

noastră unde dreptul de preemţiune a dispărut în perioada regimului comunist.

Preemţiunea este definită ca fiind “facultatea conferită prin lege sau convenţie

unei persoane determinate, de a achiziţiona un bun, cu prioritate faţă de oricare alta” 7 .

Iniţial, doctrina franceză a analizat dreptul de preemţiune ca un drept de

achiziţionare preferenţială care se exercita printr­un mecanism prealabil vânzării 8 .

5 A. G. Ilie, M. Nicolae, Discuţii în legătură cu natura juridică a dreptului de preemţiune, în Dreptul 1/2004, p. 60, Corinne Saint­Alary­Hoiun, Le droit de preemption, Librairie general de droit et de jurisprudence (collection: Theses), Paris, 1979 p. 137, M.I. Ionescu, La duree du droit de preference. Studii şi cercetări juridice europene. Vol.1, Drept privat, în Conferinţa internaţională a doctoranzilor în drept. Timişoara – aprilie 2010, Editura Wolters Kluwer România, Bucureşti 2010, p.259 6 D. Chirica, Pactul de preferinţă, în Revista de drept comercial nr.11/1999, p. 31; A. Samuila Rusu, Pactul de preferinţă, în Dreptul nr. 1/2008 p. 144. 7 H. Capitant, Vocabulaire juridique, 1930, v. <<Preemption>> 8 Ripert et Boulanger, Traite de droit civil d’apres le traite de Planoil, T.2, T.3, 1957; M. Vasseur, Encyclopedie Dalloz, Rep. dr. civ, 1 ed , <<Preemtion>>

23

Analiza clasică a dreptului de preemţiune ca un drept de prioritate exercitat

înaintea stabilirii oricărui raport contractual între proprietar şi terţ, a fost criticată în

doctrina franceză apreciindu­se că această concepţie “neagă orice originalitate a dreptului

de preemţiune asimilându­l dreptului provenit dintr­un pact de preferinţă” 9 .

Astfel, în opinia autoarei citate dreptul de preemţiune este “o operaţiune tripartită

ce se realizează în prezenţa a trei protagonişti: vânzătorul, preemtorul şi terţul­

cumpărător” şi, totodată, “un drept de evicţiune a posteriori a unui contract” 10 .

O discuţie interesantă in doctrina franceză este cea legată de teza legalităţii sau

ilegalităţii condiţiei non­exercitării dreptului de preemţiune cuprinsă in contractul

incheiat intre vânzător si terţ, aceste discuţii făcând mai uşoară înţelegerea unor prevederi

cuprinse in Noul Cod civil 11 .

Secţiunea II. Situaţii în care sunt instituite drepturi de preemţiune în legislaţia

franceză

Pentru a avea o imagine asupra modului în care legislaţia franceză instituie

drepturi de preemţiune am prezentat două situaţii ce impun instituirea unui drept de

preemţiune în viziunea legiuitorului francez una pentru a exemplifica un drept de

preemţiune instituit în favoarea unui subiect de drept privat, respectiv dreptul de

preemţiune al locatarului, iar cealaltă pentru a exemplifica un drept de preemţiune

instituit în favoarea unor subiecte de drept public, respectiv dreptul de preemţiune urban.

Titlul I. Capitolul III. Dreptul de preemţiune în viziunea Noului Cod civil

Cel de­al treilea capitol dedicat aspectelor generale ale dreptului de preemţiune

are in vedere modul in care această instituţie va funcţiona in lumina prevederilor Noului

Cod civil.

Capitolul este structurat in două secţiuni, prima prezentând reglementarea legală a

dreptului de preemţiune în Noul Cod civil, mai întâi dispoziţiile generale cuprinse in art.

1730­1740, iar apoi cele speciale referitoare la dreptul de preemţiune la vânzarea

9 Corinne Saint­Alary­Hoiun, Le droit de preemption, Librairie general de droit et de jurisprudence (collection: Theses), Paris, 1979 p. 37. 10 Ibidem, p. 38­39. 11 Este vorba de prevederile art. 1731 din Noul Cod civil: “Vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preempţiune legal sau convenţional se poate face către un terţ numai sub condiţia suspensivă a neexercitării dreptului de preempţiune de către preemptor”.

24

terenurilor forestiere (art. 1746), dreptul de preferinţă la încheierea unui nou contract de

închiriere (art. 1828) şi dreptul de preemţiune instituit în favoarea arendaşului (art. 1849).

Al doilea capitol cuprinde o analiză personală a dispoziţiilor generale ale

dreptului de preemţiune cuprinse in Noul Cod civil, având la bază informaţiile preluate

din doctrina franceză şi română, ceea ce ne­a făcut să identificăm unele din motivele

pentru care s­au adoptat anumite reguli şi să le detaliem, dar şi să observăm anumite

lacune ce ar trebui corectate.

De exemplu, am remarcat că in Noul Cod civil nu este prevăzută modalitatea

practică în care va avea loc substituirea preemtorului in drepturile tertului­cumparator şi

nu se menţionează care este titlu de proprietate al preemtorului în baza căruia îşi poate

aroga această calitate .

Menţionăm că în art. 20 din O.U.G. nr. 40/1999 se arată că “Dreptul chiriaşului

de a se subroga în drepturile cumpărătorului se exercită potrivit dispoziţiilor Codului de

procedură civilă, privind ofertele de plată şi consemnaţiuni, care se aplică în mod

corespunzător. Procesul verbal încheiat cu executorul judecătoresc pentru a constata

primirea preţului de către terţul cumpărător sau hotărârea judecătorească irevocabilă

prin care oferta de plată şi consemnarea au fost declarate valabile ţine loc de titlu de

proprietate pentru fostul chiriaş.

Oferta de plată urmată de consemnaţiune , făcută de chiriaş pentru a se subroga

în drepturile cumpărătorului, este irevocabilă ”.

În lipsa unor prevederi similare în Noul Cod civil, apreciem că singura în măsură

să constate substituirea preemtorului în drepturile terţului şi să confere un titlu de

proprietate preemtorului este instanţa de judecată, în cazul în care părţile nu se înţeleg.

De lege ferenda, considerăm că se impune clarificarea acestei situaţii şi instituirea

unor prevederi similare celor cuprinse în O.U.G. nr. 40/1999 şi în Noul cod civil.

Deşi există dispoziţii legale care fac trimitere la consemnarea preţului (art. 1732

alin. 3 şi art. 1737), de unde deducem că intenţia legiuitorului în ceea ce priveşte folosirea

procedurii ofertei reale există, în măsura în care nu există un text expres care să ofere

caracter de titlu de proprietate procesului­verbal încheiat de executorul judecătoresc sau

hotărârii de validare a ofertei reale, ele nu vor putea constitui titluri de proprietate căci,

potrivit legii, acestea au doar rolul de a constata plata unei datorii.

25

Titlulul II. Dreptul de preemţiune în domeniul forestier

Acest titlu cuprinde două capitole, primul analizează dreptul de preemţiune al

statului reglementat de Codul silvic, iar cel de­al doilea dreptul de preemţiune al

coproprietarilor sau vecinilor reglementat de Noul Cod civil.

Titlul II. Capitolul I. Dreptul de preemţiune al statului reglementat de Codul silvic

Capitolul este structurat in cinci secţiuni, în prima secţiune este prezentată actuala

reglementare legală a dreptului de preemţiune cuprinsă în art. 45 din Legea nr. 46/2008­

Codul silvic, însă se face o prezentare şi a modului în care legiuitorul a instituit acest

drept de preemţiune în trecut pentru ca, aşa cum vom vedea în cea de­a doua secţiune, în

doctrină au existat discuţii în legatură cu existenţa dreptului de preemţiune al statului în

condiţiile modificărilor legislative intervenite în acest domeniu.

Ce­a de­a treia secţiune este dedicată domeniului de aplicare al dreptului de

preemţiune, cu identificarea terenurilor avute in vedere de legiuitor, analiza naturii

juridice a actului de instrăinare ce implică respectarea dreptului de preemţiune, precum şi

a modului în care statul îşi exercită acest drept, în calitate de titular al dreptului de

preemţiune.

Ultimele două secţiuni prezintă procedura de exercitare al dreptului de preemţiune

reglementat de Codul silvic, precum si consecinţele nerespectării lui.

Titlul II. Capitolul II. Dreptul de preemţiune al coproprietarilor sau vecinilor

reglementat de noul cod civil

Acest capitol structurat în patru secţiuni, cuprinde la rândul său reglementarea

legală a dreptului de preemţiune cuprinsă în art. 1746 din Noul Cod civil, însă în ceea ce

priveşte domeniul de aplicare pe lângă identificarea terenurilor asupra cîrora se poate

exercita dreptul de preemţiune, a fost necesară o analiză mai profundă asupra titularilor

dreptului de preemţiune, precum si a ordinii lor de preferinţa, mai ales că în trecut au

existat opinii divergente referitor la această chestiune.

In ceea ce priveşte procedura de exercitare a acestui drept, fiind prevăzut în Noul

Cod civil, art. 1746 face trimitere la dispoziţiile generale în materia preemţiunii cuprinse

în art. 1730­1740, aplicându­se în acest caz mecanismul substituirii in drepturile terţului,

26

mecanism ridicat la rang de generalitate pentru instituţia preemţiunii de acest act

normativ.

Ultima secţiune intitulată “Corelaţii între reglementarea Codului silvic şi cea din

Noul Cod civil în ceea ce priveşte dreptul de preemţiune”, are menirea de a ridica

anumite probleme ce pot apărea în momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil, în

condiţiile menţinerii dispoziţiilor cuprinse în art. 45 din Codul silvic.

Prima observaţie ce se impune în această analiză este aceea că în actuala

reglementare singurul titular al dreptului de preemţiune la vânzarea terenurilor din fondul

forestier este statul.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 45 din Codul silvic, statul are un drept

de preemţiune la cumpărarea pădurilor ce constituie enclave în fondul forestier

proprietate publică a statului sau sunt limitrofe acestuia.

Noul Cod civil stabileşte un drept de preemţiune la cumpărarea terenurilor din

fondul forestier aflate în proprietate privată, doar în beneficiul coproprietarilor sau

vecinilor.

O primă problemă ce va apărea, în condiţiile în care lucrurile rămân neschimbate,

este dacă, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, se menţine sau nu dreptul de

preemţiune al statului reglementat de Codul silvic.

Considerăm că în condiţiile în care nu intervine o abrogare expresă a dispoziţiilor

art. 45 alin. 5­8 din Codul silvic, nu se poate aprecia că a intervenit o abrogare tacită a

acestuia, întrucât raţiunile pentru care s­a instituit dreptul de preemţiune al statului sunt

diferite de cele care au stat la baza reglementării dreptului de preemţiune al

coproprietarilor sau vecinilor.

Codul silvic a instituit dreptul de preemţiune al statului în vederea dezvoltării şi

corectării perimetrului pădurilor din fondul forestier proprietate publică a statului, în timp

ce Noul Cod civil urmăreşte împiedicarea fărâmiţării excesive a terenurilor din fondul

forestier proprietate privată şi încercarea de comasare a acestora.

Un alt argument este reprezentat de faptul că domeniul de aplicare a dreptului de

preemţiune al statului este mai restrâns, în sensul că vizează doar pădurile ce constituie

enclave în fondul forestier proprietate publică a statului sau sunt limitofe acestuia, în timp

27

ce dreptul de preemţiune al coproprietarilor sau vecinilor se referă la orice teren din

fondul forestier proprietate privată.

Cu alte cuvinte, între cele două texte legale nu există o identitate perfectă a

materiei pe care o reglementează pentru a putea trage concluzia unei eventuale abrogări

tacite.

Prin urmare, singura metodă pentru a se putea stabili că statul nu mai beneficiază

de un drept de preemţiune în domeniul forestier este cea a abrogării exprese ce ar putea

interveni în momentul în care Noul Cod civil va intra în vigoare.

În cazul în care nu se abrogă expres art. 45 din Codul silvic, se impune a se corela

dispoziţiile Codului silvic cu cele cuprinse în Noul Cod civil referitoare la drepul de

preemţiune, respectiv art. 1730­1740, precum şi art. 1746 referitor la vânzarea terenurilor

forestiere.

În primul rând ar fi de menţionat că în conformitate cu prevederile art. 45 alin.8

din Codul silvic, în situaţia în care nu se respectă dispoziţiile legale privind dreptul de

preemţiune al statului, sancţiunea aplicabilă contactului de vânzare­cumpărare încheiat de

vânzător cu terţul este cea a nulităţii absolute.

Ca o consecinţă a aplicării acestei sancţiuni, terenul forestier reintră în

patrimoniul vânzătorului, acesta putând aprecia dacă mai este interesat sau nu să

îstrăineze terenul cu respectarea dreptului de preemţiune al statului.

Acesta este motivul pentru care, în doctrină 12 , s­a exprimat părerea că ar fi de

preferat împrumutarea mecanismului postcontractual, specific legislaţiei franceze, astfel

încât preemtorul să poată lua locul terţului­cumpărător în contractul încheiat cu

vânzătorul.

Noul Cod civil preia ideea literaturii de specialitate şi reglementează cu titlu de

regulă generală în materia dreptului de preemţiune, mecanismul substituirii terţului­

cumpărător de către preemtor, acesta din urmă preluând contractul încheiat de vânzător

cu terţul.

Astfel, este de preferat ca şi în materia dreptului de preemţiune al statului, acesta

din urmă să beneficieze de mecanismul preluării contractului de vânzare­cumpărare,

12 E.Chelaru, op.cit., p. 27

28

întrucât acest mecanism este mult mai eficient în comparaţie cu cel al aplicării sancţiunii

nulităţii contractului.

În aceste condiţii, sugerăm că în situaţia menţinerii dispoziţiilor art. 45 din Codul

silvic referitoare la dreptul de preemţiune al statului, acestea să facă trimitere la

dispoziţiile dreptului comun în materia dreptului de preemţiune atunci când vânzătorul nu

respectă dreptul de preemţiune al statului.

O altă problemă ce s­ar putea ivi este cea legată de ordinea de preferinţă între

titularii dreptului de preemţiune la cumpărarea terenurilor forestiere.

Noul Cod civil prevede că între coproprietari şi vecini sunt preferaţi coproprietarii,

iar în cadrul aceleiaşi categorii (mai mulţi coproprietari sau mai multi vecini) alegerea

este facută de vânzător.

Întrebarea care se pune este ce se va întâmpla cu statul, în codiţiile în care acesta

din urmă nu este nici măcar menţionat de Noul Cod civil.

Este evident că statul nu va putea niciodată să deţina în coproprietate un teren din

fondul forestier proprietate privată, întrucât statul deţine terenuri forestiere în temeiul

unui drept de proprietate publică, iar cele două regimuri de proprietate nu pot coexista cu

privire la acelaşi bun.

Însă cu siguranţă statul va intra în categoria vecinilor, căci dreptul său de

preemţiune poartă asupra enclavelor din fondul forestier proprietate publică a statului sau

terenurilor limitrofe acestuia.

Este de menţionat că în literatura de specialitate 13 s­a apreciat că statul poate

cumpăra o cotă­parte din dreptul de proprietate a unui teren forestier din domeniul privat,

însă, am adăugat noi, ulterior trebuie să facă partajul 14 .

Faţă de cele menţionate mai sus, credem ca s­ar impune lămurirea ordinii de

preferinţă la cumpărarea terenurilor forestiere de însuşi legiuitor pentru a nu se lăsa loc de

interpretări.

13 E. Chelaru, loc.cit., p.25, V.Stoica, loc cit., p.31 14 Doar în situaţia în care se face partajul statul poate exercita pe suprafaţa sa de teren atributele proprietăţii publice a cărei trăsături specifice sunt inalienabilitatea, imposibilitatea constituirii de sarcini, în timp ce pe cealaltă suprafaţă există un regim diferit, în care terenul poate fi înstrăinat, grevat de sarcini, regimul proprietăţii private.

29

Văzând raţiunea pentru care s­a instituit dreptul de preemţiune al statului la

cumpărarea de păduri, am fi de părere că acest titular al dreptului de preemţiune ar trebui

să aibă prioritate faţă de coproprietar sau vecin.

Totuşi, văzând inconsecvenţa legiuitorului în ceea ce priveşte acordarea dreptului

de preemţiune anumitor categorii de titulari la cumpărarea terenurilor forestiere, singurul

în masura să aprecieze care este obiectivul de mai mare însemnătate pe care doreşte să­l

urmeze la acest moment este doar legiuitorul.

Titlul III. Dreptul de preemţiune în domeniul proprietăţii intelectuale

Acest titlu structurat în două capitole, are în vedere drepturile de preemţiune

reglementate în domeniul proprietăţii intelectuale.

Primul capitol analizează dreptul de preemţiune al unităţii în ceea ce priveşte

prioritatea la încheierea contractelor de exploatare a invenţiilor de serviciu realizate de

inventatorul­salariat, reglementat de art. 5 din Legea 64/1991 privind brevetele de

invenţie.

Cel de­al doilea capitol are în vedere dreptul de preemţiune reglementat de Legea

nr . 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe în ceea ce priveşte încheierea

unui nou contract de editare.

Titlul III. Capitolul I. Dreptul de preemţiune în domeniul proprietăţii industriale

Acest drept de preemţiune a fost analizat prin prisma reglementării legale

(sectiunea I), domeniului de aplicare (sectiunea II), procedurii de exercitare (sectiunea III)

si consecinţelor nerespectării lui (sectiunea IV).

Pentru a putea stabili care este domeniul de aplicare al dreptului de preemţiune

reglementat de art. 5 alin.5 din Legea 64/1991 privind brevetele de invenţie am

indentificat care este invenţia la care se referă acest text de lege, care este utilitatea

brevetului de invenţie şi care sunt contractele asupra cărora se poate exercita dreptul de

preemţiune.

In ceea priveşte procedura de exercitare a acestui drept, trebuie menţionat că

referitor la dreptul de preemţiune al unităţii în ceea ce priveşte prioritatea la încheierea

contractelor de exploatare a invenţiilor de serviciu realizate de inventatorul­salariat este

30

posibil ca unitatea să nu accepte preţul oferit de inventatorul­salariat, situaţie în care cea

care va stabili preţul este instanţa de judecată.

Este singurul caz din legislaţia noastră în care preemtorul îşi poate exercita

dreptul de preemţiune refuzând preţul cuprins în oferta de vânzare şi singura situaţie în

care instanţa de judecată poate interveni pentru a stabili preţul.

Titlul III. Capitolul I. Dreptul de preemţiune în domeniul dreptului de autor

Din cele patru secţiuni ale acestui capitol, un interes deosebit îl prezintă cea de­a

doua secţiune referitoare la domeniul de aplicare al acestui drept în care am arătat care

sunt drepturile de care se bucură autorul unei opere literare, ştiinţifice sau artistice, ce

reprezintă contractul de editare şi care sunt condiţiile în care se poate exercita dreptul de

preemţiune.

Dificultatea acestui capitol a fost dată de faptul că acest drept de preemţiune nu a

fost analizat în doctrina noastră, nici măcar de autorii dreptului de proprietate intelectuală,

ci doar amintit succint intr­un studiu apărut în 2008 15 .

Titlul IV. Dreptul de preemţiune în materia locaţiunii

În actuala reglementare întâlnim două acte normative care instituie drepturi de

preemţiune în materia locaţiunii.

Este vorba de dreptul de preemţiune instituit în favoarea chiriaşului reglementat

de O.U.G. nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu

destinaţie de locuinţă, care este analizat în primul capitol, şi de dreptul de preemţiune

instituit de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945­22 decembrie 1989, analizat în cel de­al doilea capitol.

Noul Cod civil cuprinde două drepturi prioritare în această materie. Este vorba de

dreptul de preferinţă recunoscut chiriaşului la încheierea unui nou contract de închiriere

reglementat de art. 1828 din Noul cod civil, ce reprezintă obiectul de studiu al celui de­al

treilea capitol, şi dreptul de preemţiune al arendaşului la vânzarea bunurilor arendate

reglementat de art. 1849 din Noul cod civil, analizat în cel de­al patrulea capitol.

15 Ligia Dănilă, Ion Negru, Consideraţii privind dreptul de preferinţă în domeniul dreptului de proprietate intelectuală, în Dreptul nr. 3/2008,p.33.

31

Titlul IV. Capitolul I. Dreptul de preemţiune reglementat de Ordonanţa de Urgenţă

a Guvernului nr. 40/1999

Structurat în patru secţiuni, acest capitol este un capitol în care a fost inserată o

bogată practica judiciară, având în vedere că în acest domeniu, spre deosebire de celelalte,

au existat numeroase litigii privind aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la dreptul de

preemţiune.

Secţiunea I. Reglementarea legală a dreptului de preemţiune

Conţinutul dreptului de preemţiune şi procedura sa de exercitare este cuprinsă în

prevederile articolelor 18­21 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.40/1999 privind

protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţă.

Textul integral al acestor prevederi legale este cuprins în această secţiune.

Secţiunea II. Domeniul de aplicare a dreptului de preemţiune

O.U.G nr. 40/1999 cuprinde măsuri de protecţie a chiriaşilor atât în cazul în care

aceştia ocupă imobile aflate în proprietatea statului, cât şi în situaţia în care imobilele au

fost redobândite de adevăratul proprietar.

Pentru a putea stabili domeniul de aplicare a dreptului de preemţiune reglementat

de O.U.G. nr. 40/1999 am identificat contractele de închiriere ce intră sub incidenţa

acestui act normativ, condiţiile necesare pentru a se putea exercita dreptul de preemţiune,

precum si persoanele care pot invoca acest drept.

Secţiunea III. Procedura de exercitare a dreptului de preemţiune

In această secţiune am prezentat modalitatea concretă de exercitare a dreptului de

preemţiune, aşa cum aceasta este reglementată în art. 18 din O.U.G. nr. 40/1999.

Secţiunea IV. Consecinţele nerespectării dreptului de preemţiune

La ora actuală O.U.G. nr. 40/1999 este singurul act normativ care prevede că în

situaţia nerespectării dreptului de preemţiune, preemtorul se poate subroga în drepturile

tertului­cumpărător, derogându­se de la regula generală a anulării contractului de

vânzare­cumpărare.

Titlul IV. Capitolul II. Dreptul de preemţiune reglementat de Legea nr. 10/2001

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945­22 decembrie 1989 instituie prin trei texte legale drepturi de

32

preemţiune în favorea unor anumite categorii de beneficiari pentru a echilibra situaţiile

apărute ca urmare a aplicării dispoziţiilor sale.

Este vorba de art. 17, art. 19 şi art. 42 din această lege, care au fost analizate în

cele patru secţiuni ale acestui capitol.

Titlul IV. Capitolul III. Dreptul de preferinţă reglementat de art. 1828 din Noul Cod

civil

In Noul Cod civil, la art. 1828, se instituie în favoarea chiriaşului un drept de

preferinţă la încheierea unui nou contract de închiriere, analizat în cele patru secţiuni ale

acestui capitol.

Folosinţa unui bun o periodă mai scurtă sau mai lungă crează între chiriaş şi bun o

legătură pe care legiuitorul încearcă s­o protejeze şi prin instituirea unui drept de

preferinţă la încheierea unui nou contract de închiriere.

Observăm că art. 1828 nu foloseşte noţiunea de preemţiune, ci pe acela de

preferinţă.

Din această formulare se poate deduce că în concepţia Noului Cod civil dreptul de

preemţiune se referă doar la situaţia în care acest drept se aplică în materia vânzării de

bunuri, “titularul dreptului de preemţiune, numit preemtor, având posibilitatea să

cumpere cu prioritate un bun”(1730 alin. 1).

Ori de câte ori instituie un drept de prioritate care are în vedere un contract de

vânzare­cumpărare, Noul Cod civil foloseşte noţiunea de preemţiune: dreptul de

preemţiune la vânzarea terenurilor forestiere instituit în favoarea coproprietarilor sau

vecinilor (art. 1746), dreptul de preemţiune la vânzarea bunurilor agricole instituit în

favoarea arendaşului (art. 1849).

Numai în cazul de faţă, deşi se are în vedere un drept de prioritate la încheierea

unui contract, se foloseşte noţiunea de preferinţă.

Singura diferenţă între acest drept şi celelalte drepturi de prioritate instituite de

Noul Cod civil constă în natura contractului asupra căruia se aplică, căci în conformitate

cu art. 1828 alin. 2: ”Dispoziţiile referitoare la exercitarea dreptului de preemţiune în

materia vânzării sunt aplicabile în mod corespunzător”.

33

Titlul IV. Capitolul IV. Dreptul de preemţiune reglementat de art. 1849 din Noul

Cod civil

În art. 1849 din Noul Cod civil, se instituie un drept de preemţiune în favoarea

arendaşului analizat în cele trei secţiuni ale acestui capitol.

Secţiunea I. Reglementarea legală a dreptului de preemţiune

Potrivit art. 1849 din Noul Cod civil, “Arendaşul are drept de preemţiune cu

privire la bunurile agricole arendate, care se exercită potrivit art. 1730­1739.”

Aşa cum am aratat şi în capitolul anterior, Noul Cod civil foloseşte noţiunea de

preemţiune numai atunci când se referă la existenţa unei priorităţi în materia vânzării.

Aşa încât, chiar dacă art. 1849 nu specifică faptul că arendaşul beneficiază de

acest drept de preemţiune în cazul în care proprietarul bunurilor agricole se hotărăşte să le

înstrăineze prin vânzare, acest lucru reiese din coroborarea acestui text de lege cu

dispoziţiile art. 1730 alin. 1 din Noul Cod civil la care se face trimitere şi care

menţionează că titularul dreptului de preemţiune, numit preemtor, este cel care poate să

cumpere cu prioritate un bun.

Prin urmare arendaşul beneficiază în lumina acestor dispoziţii legale de un drept

de preemţiune la vânzarea bunurilor agricole ce fac obiectul contractului de arendare.

Acest drept de preemţiune se exercită potrivit regulilor generale de exercitare a

dreptului de preemţiune în materia vânzării, cuprinse în dispoziţiile art. 1730­1739 din

Noul Cod civil.

Nu este pentru prima dată când s­a apreciat că arendaşul, ca urmare a legăturii

sale cu bunurile agricole pe care le foloseşte în temeiul contractului de arendă, trebuie să

aibă prioritate la cumpărarea lor, motiv pentru care în cadrul acestei secţiuni am prezentat

reglementările apărute după anul 1990 referitoare la dreptul de preemţiune al arendaşului,

în subsecţiunea intitulată “Consideraţii privind reglementările anterioare ale dreptului de

preemţiune al arendaşului “.

Secţiunea II. Domeniul de aplicare a dreptului de preemţiune

Pentru a identifica domeniul de aplicare a dreptului de preemţiune reglementat de

art. 1849 din Noul Cod civil am prezentat în cele două subsecţiuni ce reprezintă

arendarea şi care sunt bunurile asupra cărora se poate exercita dreptul de preemţiune al

arendaşului.

34

O discuţie interesantă în cadrul acestei secţiuni este legată de calificarea bunurilor

arendate ce pot face obiectul dreptului de preemţiune, având în vedere că în viziunea

Noului Cod civil se modifică concepţia actuală cu privire la semnificaţia noţiunii de

bunuri imobile prin destinaţie.

Secţiunea III. Procedura de exercitare a dreptului de preemţiune

Exercitarea dreptului de preemţiune reglementat de art. 1849 din Noul Cod civil

urmează regulile stabilite de dispoziţiile art. 1730­1739 din acelaşi act normativ.

De data aceasta nu se mai face precizarea că aceste reguli se aplică în mod

corespunzător, aşa cum se întâmplă în cazul exercitării dreptului de preferinţă al

chiriaşului reglementat de art. 1828 din Noul Cod civil, deoarece fiind în cazul clasic al

dreptului prioritar la cumpărare dispoziţiile art. 1730­1739 din Noul Cod civil nu mai

trebuie adaptate într­o altă materie decât vânzarea.

O problemă specială ce trebuie analizată în această materie este legată, aşa cum

am mai precizat, de calificarea dată bunurilor ce pot face obiectul arendării, întrucât în

funcţie de natura bunurilor, procedura de exercitare a dreptului de preemţiune este

diferită.

Titlul IV. Dreptul de preemţiune în domeniul comercial

Dreptul de preemţiune se bucură de consacrare legislativă şi în domeniul

comercial, atât pentru a menţine echilibru şi stabilitatea acţionariatului existent într­o

societate comercială (Capitolul I. Dreptul de preemtiune in domeniul societatilor

comerciale), cât şi pentru încurajarea dezvoltării anumitor formule de afaceri apreciate de

legiuitor ca fiind de natură a dezvolta producţia şi distribuirea de produse sau servicii

(Capitolul II. Dreptul de preemtiune in domeniul francizei).

Un alt domeniu apreciat ca impunând instituirea unor drepturi de preemţiune în

favoarea unor categorii de titulari este cel al privatizării, unde spre deosebire de celelale

domenii, acest drept prezintă particularităţi legate de faptul că fenomenul privatizării este

un fenomen complex în care, uneori, raţiunile sociale sau cele privind dezvoltarea unor

categorii de activităţi au întaietate în faţa interesului economic(Capitolul III. Dreptul de

preemţiune în domeniul privatizării).

35

Titlul IV. Capitolul I. Dreptul de preemţiune în domeniul societăţilor comerciale

Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, instituie un drept de preemţiune la

subscrierea acţiunilor emise pentru majorarea capitalului social în favoarea acţionarilor

existenţi.

În art. 216 1 din aceeasi lege se arată că:“acţionarii au un drept de preferinţă şi

atunci când societatea emite obligaţiuni convertibile în acţiuni”.

Dreptul de preemţiune reglementat de Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990

face obiectul de studiu al acestui capitol structurat in patru secţiuni care la rândul lor sunt

împartite în mai multe subsecţiuni.

Titlul IV. Capitolul II. Dreptul de preemţiune în domeniul francizei

Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei stabileşte în

art. 6 principiile ce trebuie respectate la încheierea contractului de franciză.

Printre aceste principii legiutorul stabileşte că “dreptul de preemţiune va fi

prevăzut, dacă interesul menţinerii sau dezvoltării reţelei de franciză necesită

recunoaşterea acestui drept”.

Din economia dispoziţiilor legale deducem că părţilor nu li se impune includerea

unui drept de preemţiune în cuprinsul contractului, chiar dacă aceasta regulă este stabilită

cu valoare de principiu, ci li de sugerează aceasta, dacă interesul menţinerii sau

dezvoltării reţelei de franciză necesită recunoaşterea acestui drept.

Asta înseamnă că dispoziţiile legale referitoare la dreptul de preemţiune în

domeniul francizei sunt norme juridice dispozitive cu caracter supletiv, instituirea unui

drept de preemţiune în contractul de franciză neconstituind o obligaţie pentru părţi.

Prin urmare atât oportunitatea instituirii unui drept de preemţiune în contractul de

franciză, cât şi condiţiile de exercitare sau consecinţele nerespectării acestui drept de

preemţiune sunt lăsate la latitudinea părţilor, contractul de franciză fiind cel care va

stabili toate aceste reguli, în temeiul art. 969 din Codul civil potrivit căruia conveţtiile

legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

În actuala concepţie doctrinară referitoare la natura juridică a dreptului de

preemţiune, acest drept, calificat ca fiind de preemţiune de către legiuitor, ar fi considerat

un drept de preferinţă datorită naturii sale contractuale, precum şi a faptului că nu este

instituit prin norme juridice imperative.

36

Având în vedere că prin dispoziţiile legale referitoare la dreptul de preemţiune din

Noul Cod civil se preconizează o altă viziune asupra dreptului de preemţiune, în sensul că

în categoria drepturilor de preemţiune sunt incluse şi drepturile de prioritate având natură

convenţională, putem califica acest drept ca fiind un drept de preemţiune convenţional.

Acest drept de preemţiune a fost analizat în patru secţiuni: “Secţiunea I.

Reglementarea legală şi natura juridică a dreptului de preemţiune”, “Secţiunea II.

Interesul stabilirii unui drept de preemţiune în contractul de franciză”, “Secţiunea III.

Clauza de preemţiune inserată în interesul francizorului”, “Secţiunea IV. Clauza de

preemţiune inserată în interesul beneficiarului”.

Titlul IV. Capitolul II. Dreptul de preemţiune în domeniul privatizării

Privatizarea începută după anul 1990, a urmărit revenirea la regimul de

proprietate specific ţărilor cu o economie de piaţă, abandonat de ţara noastră odată cu

adoptarea regimului centralizat în perioada comunistă.

În esenţă prin privatizare s­a urmărit consolidarea schimbării de sistem social, de

la o economie administrată centralizat la o economie de tip liberal.

Şi în acest domeniu legiuitorul a apreciat că instituţia dreptului de preemţiune

poate răspunde unor deziderate generale, motiv pentru care vom regăsi texte legale care

instituie drepturi de preemţiune din raţiuni diferite.

Astfel, Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării

instituie prin două texte legale, respectiv art. 12 si art. 14, drepturi de preemţiune pentru

aceleaşi considerente ca cele avute în vedere de art. 216 din Legea societăţilor comerciale

nr. 31/1990.

Este vorba de crearea unui mecanism prin care acţionarii existenţi să poată fi

protejaţi de riscurile ce pot apare ca urmare a majorării de capital social.

Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării intreprinderilor

mici şi mijlocii în scopul declarat de însuşi denumirea legii, a creat în favoarea

intreprinderilor mici şi mijlocii, prin art. 12, prioritate la închiriere, concesionare, leasing,

cumpărare a activelor disponibile ale regiilor autonome, societăţilor sau companiilor

naţionale şi societăţilor comerciale cu capital de stat, în condiţiile textului de lege

menţionat.

37

Legea nr. 1/2005 privind organizarea si funcţionarea cooperaţiei reglementează în

art. 107 un drept de preemţiune în favoarea societăţilor/organizaţiilor cooperative la

cumpărarea, concesionarea sau închirierea imobilelor pe care le folosesc, imobile ce se

află în proprietatea privată a statului sau unităţilor administrativ­teritoriale.

Raţiunea pentru care s­a instituit acest drept de preemţiune se referă la faptul că

legiuitorul apreciază că este preferabilă menţinerea acestor imobile în folosinţa acelor

persoane care le­au folosit şi în trecut, în baza legăturii ce se creeaza între acele persoane

si bun, similar raţiunii pentru care s­au instituit drepturi de preemţiune în materia

locaţiunii.

Un alt deziderat urmărit de legiuitor se referă la încurajarea dezvoltării activităţii

societăţilor/organizaţiilor cooperative, inclusiv prin evitarea pierderii bunurilor folosite în

desfăşurarea acestei activităţi.

În art. 65 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea si funcţionarea cooperaţiei, se

instituie o normă dizpozitivă cu caracter supletiv, similară celei instituite în art. 6 din

Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, prin care se

recomandă cuprinderea unui drept de preemţiune în favoarea membrilor cooperatori la

cumpărarea sau preluarea în folosinţă a terenurilor sau clădirilor aflate în proprietatea

societăţilor cooperative.

Legea nr 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale care deţin în

administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă,

reglementează un drept de preemţiune în favoarea salariaţilor, membrilor organelor de

conducere a societăţii, asociaţiilor salariaţilor, precum şi societăţile agricole, asociaţiile

agricole şi alte forme asociative din agricultură, cu personalitate juridică la cumpărarea

de acţiuni.

Ceea ce este inedit în cadrul dreptului de preemţiune reglementat de acest act

normativ este faptul că aceste categorii de titulari au prioritate la cumpărare în condiţiile

oferirii unui preţ mai mic, situaţie pe care nu am mai întâlnit­o în alte acte normative care

stabileau preferinţă doar la condiţii egale de preţ.

Instituirea dreptului de preemţiune în favoarea salariaţilor, membrilor organelor

de conducere, asociaţiei salariaţilor, are în vedere stimularea şi motivarea angajaţilor în

38

ceea ce priveşte implicarea în activitatea noii sociatăţi care se crează, corelativ cu

răsplătirea eforturilor depuse până în acel moment.

În ceea ce priveşte dreptul de preemţiune instituit în favoarea societăţilor agricole,

asociaţiile agricole şi alte forme asociative din agricultură, cu personalitate juridică,

raţiunea pentru care sunt preferate aceste categorii de persoane juridice să devină

acţionari se referă la recunoaşterea competenţei şi interesului acestora în ceea ce priveşte

dezvoltarea domeniului agricol.

Toate aceste drepturi de preemţiune instituie de legiuitor in domeniul privatizării,

fac obiectul de studiu al acestui capitol structurat în cinci secţiuni, care la rândul lor sunt

împartite în mai multe subsecţiuni.

Titlul VI. Dreptul de preemţiune în domeniul culturii

Protejarea culturii, indiferent în proprietatea cărui subiect de drept se află, trebuie

să constituie preocuparea oricărui stat deoarece bunurile culturale, prin valoarea lor

deosebită, asigură păstrarea identităţii unei naţiuni.

Astfel, art. 15 din Legea Arhivelor Naţionale nr.16/1996 instituie un drept de

preemţiune al statului, exercitat prin Arhiva Naţională sau, după caz, direcţiile judeţene

ale Arhivelor Naţionale, la cumpărarea documentelor ce fac parte din Fondul Arhivistic

Naţional al României (Capitolul I. Dreptul de preemţiune în domeniul Arhivelor

Naţionale).

Acest capitol este structurat în două secţiuni, prima referitoare la reglementarea

legală si domeniul de aplicare al dreptului de preemţiune, iar cea de­a doua referitoare la

procedura de exercitare a dreptului de preemţiune şi sancţiunea aplicabilă.

Art. 35­36 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului naţional mobil

instituie un drept de preemţiune al statului exercitat prin Ministerul Culturii la

cumpărarea bunurilor culturale mobile clăsate, proprietatea persoanelor fizice sau juridice

de drept privat (Capitolul II. Dreptul de preemţiune în domeniul patrimoniului cultural

naţional mobil).

Acest capitol a necesitat împartirea lui în trei secţiuni, de remarcat ar fi cea de­a

doua secţiune, unde a fost necesară identificarea bunurilor asupra cărora se exercită

39

dreptul de preemţiune, precum şi stabilirea condiţiilor în care poate avea loc vânzarea

publică.

Art. 4 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice instituie

un drept de preemţiune al statului exercitat prin Ministerul Culturii la cumpărarea

imobilelor ce constituie monumente istorice (Capitolul III. Dreptul de preemţiune în

domeniul monumentelor istorice).

Şi în cadrul acestui capitol structurat în trei secţiuni, se remarcă secţiunea

referitoare la domeniul de aplicare al dreptului de preemţiune unde, pe lângă identificarea

bunurilor asupra cărora se exercită dreptul de preemţiune, am prezentat modalitatea în

care se realizează clasarea monumentelor istorice în categoriile prevăzute de lege.

Art. 9 din Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor

comemorative de război, instituie un drept de preemţiune al statului sau unităţii

administrativ­teritoriale, prin Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, la cumpărarea

imobilelor pe care sunt amplasate mormintele şi operele comemorative de război, aflate

în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat (Capitolul IV. Dreptul de

preemţiune reglementat de Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor

commemorative de război).

Acest capitol este, la rândul său, împărţit în trei secţiuni referitoare la

reglementarea legală, domeniul de aplicare şi procedura de exercitare a dreptului de

preemţiune.

O particularitate pe care o vom observa în cazul dreptului de preemţiune al

statului în domeniul culturii este aceea că el nu este reprezentat de Ministerul Finanţelor,

deşi exercitarea dreptului de preemţiune este până la urmă o problemă patrimonială, ci

autoritatea administraţiei publice centrale de specialitate care asigură aplicarea normelor

specifice de protejare a bunurilor culturale obiect al legilor speciale.

Această particularitate îşi găseşte explicaţia în aceea că achiziţionarea bunurilor

ce fac parte din patrimoniu cultural naţional necesită o apreciere asupra valorii istorice,

ştiinţifice, artistice etc., apreciere ce nu poate fi făcută decât de o instituţie de specialitate.

40

Titlul VII. Dreptul de preemţiune reglementat în alte legi speciale

În afara domeniilor analizate, întâlnim instituite drepturi de preemţiune şi în alte

legi speciale.

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică stabileşte

un drept de preemţiune în favoarea fostului proprietar la cumpărarea imobilului

expropriat, în cazul în care lucrările pentru care s­a făcut exproprierea nu s­au realizat

(Capitolul I. Dreptul de preemţiune în domeniul exproprierii).

Acest capitol este structurat în şapte secţiuni: “Secţiunea I. Reglementări legale a

dreptului de preemţiune în acest domeniu”, “Secţiunea II. Noţiunea de expropriere şi

condiţiile de realizare a acesteia”, “Secţiunea III. Dreptul de retrocedare – modalitate de

redobândire a imobilului expropriat iniţiată de fostul proprietar sau succesorii acestuia”,

“Secţiunea IV. Natura juridică a dreptului reglementat de art. 37 din Legea nr. 33/1994 şi

natura actului juridic asupra căruia se exercită acest drept”, “Secţiunea V. Condiţiile de

exercitare a dreptului de preemţiune la cumpărarea imobilului expropriat şi sancţiunea

aplicabilă în caz de nerespectare a acestuia”, “Seciunea VI. Dreptul prioritar la închirierea

imobilului expropriat”, “Secţiunea VII. Discuţii privind aplicarea legii în timp în ceea ce

priveşte efectele mediate ale exproprierii”.

Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 instituie un drept de preemţiune

la vânzarea terenurilor aflate în proprietatea privată a unităţii administrative­teritoriale pe

care sunt ridicate construcţii în favoarea constructorilor de bună­credinţă (Capitolul II.

Dreptul de preemţiune reglementat de art. 123 din Legea administraţiei publice locale nr.

215/2001).

Acest capitol este structurat în trei secţiuni: “Secţiunea I. Reglementarea legală a

dreptului de preemţiune”, “Secţiunea II. Domeniul de aplicare a dreptului de preemţiune”,

“Secţiunea III. Condiţiile de exercitare a dreptului de preemţiune şi sancţiunea aplicabilă”.

Concluzie generală

Am avut şansa să ne aplecăm asupra studiului dreptului de preemţiune în

momentul în care s­a simţit nevoia înlocuirii actualului cod civil cu unul nou, modern,

41

care încearcă, printre altele, să dea viaţă unor instituţii juridice ce nu s­au bucurat de o

consacrare legală cu caracter general.

Am observat studiind doctrina franceză şi română că modul în care se conturează

instituţia dreptului de preemţiune în Noul Cod civil răspunde aspectelor relevate de autori

de renume ai dreptului, încercând să acopere nejunsurile remarcate de aceştia.

Am fost surprinşi să observăm că unele idei consolidate în doctrina noastră, şi

chiar în cea franceză nu au fost pe placul legiuitorului român, care a înţeles să dea o altă

conotaţie juridică acestora.

Fără discuţie, instituirea mecanismului de substituire a preemtorului în drepturile

terţului­cumpărător, chiar dacă nu este un mecanism totalmente nou, fiind reglementat şi

în O.U.G. nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu

destinaţie de locuinţă, reprezintă după părerea mea cea mai semnificativă schimbare pe

care o aduce Noul Cod civil prin prisma modalităţii de punere în practică a dreptului de

preemţiune, în condiţiile în care sancţiunea nulităţii contractului încheiat între proprietar

şi terţ era aproape singura cunoscută.

Această schimbare de optică pe care autorii dreptului civil o reclamau, a

determinat în mod obligatoriu şi apariţia unor dispoziţii legale adiacente care să permită

punerea în operă a noului sistem.

Însă pentru a se putea pune în operă acest sistem legiuitorul va trebui să meargă

până la capăt şi să identifice toate acele acte normative speciale care instituie drepturi de

preemţiune protejând acest drept prin sistemul sancţionariu cu nulitatea contractului care­

l nesocoteşte, căci în caz contrar dispoziţiile Noului Cod civil vor rămâne fără aplicare

practică în virtutea principiului generalia specialibus non derogant, specialia generalibus

derogant.

În demersul nostru ştiinţific am analizat dreptul de preemţiune în diferite domenii

în care s­a simţit necesitatea instituirii unui asemenea drept, prezentând domeniul de

aplicare, raţiunea pentru care a fost instituit, procedura sau condiţiile în care se exercită,

sancţiunea care intervine în caz de nerespectare, precum şi consecinţele aplicării acestei

sancţiuni.

42

N­am lăsat deoparte nici dreptul convenţional de preemţiune sau dreptul instituit

printr­un pact de preferinţă, cum l­a analizat doctrina până­n prezent, văzând concepţia ce

urmează a fi statornicită de legiuitorul român prin intermediul Noului Cod civil.

Cu ocazia acestei analize am observat care sunt raţiunile de interes general care

impun instituirea unor drepturi legale de preemţiune în concepţia legiuitorului român,

lăsând ca pentru alte categorii de interse părţile să stabilească prin convenţia dintre ele

dacă şi când îşi vor oferi prioritate.

Raţiunea pentru care s­au instituit aceste drepturi legale de preemţiune a stat la

baza analizei textelor legale ce le reglementau, iar demersul nostru nu a fost deloc uşor

mai ales că în anumite domenii aceste analize s­au bazat exclusiv pe interpretări

personale întrucât ele nu au mai constituit obiectul de cercetare a unor alte studii în

domeniu.

Pornind de la concepţia recentă exprimată în doctrină conform căreia dreptul de

preemţiune poate acorda prioritate nu doar la încheierea unui contract de vânzare­

cumpărare, ci şi la încheierea altor contracte şi observând regimul juridic similar, am

analizat dreptul de preemţiune ca pe un drept ce conferă prioritate la încheierea unui

contract în raport cu terţii, fără a ne limita la contractul de vânzare­cumpărare.

Văzând totuşi că viziunea ce se conturează în Noul Cod civil limitează noţiunea

de preemţiune la contractul de vânzare­cumpărare, dar şi concepţia acestuia asupra

faptului că celelalte drepturi prioritare la încheierea unui alt tip de contract, denumite

drepturi de preferinţă, vor urma un regim juridic similar preemţiunii, am propus

includerea celor două categorii de drepturi, de preemţiune şi de preferintă, într­o

categorie mai generală, respectiv în categoria drepturilor prioritare, definite ca drepturi ce

conferă titularului întâietate la încheierea unui contract în raport cu terţii.

În aceste condiţii, dreptul de preemţiune va putea fi definit ca fiind acel drept

prioritar care conferă întâietate la încheierea unui contract de vânzare în raport cu terţii.

Iar, dreptul de preferinţă ar putea fi definit ca fiind acel drept prioritar care

conferă întâietate la încheierea unui contract, altul decât cel de vânzare, în raport cu terţii.

Nu întâmplător am încercat să delimităm aceste noţiuni, ci şi datorită faptului că

am observat inconsecvenţa legiuitorului în ceea ce priveşte folosirea noţiunii de

preemţiune, prioritate, preferinţă.

43

Astfel, remarcăm folosirea noţiunii de preemţiune când vorbeşte de acordarea

unei priorităţi la încheierea unui contract de franciză şi de preferinţă când vorbeşte de

acordarea unei priorităţi la încheierea unui contract de vânzare­cumpărare de acţiuni sau

active în a căror componenţă intră bunuri imobile.

Analiza unui număr considerabil de acte normative ce stabilesc priorităţi la

încheierea unor contracte pentru anumite categorii de titulari ne­a format convingerea că

indiferent care este denumirea folosită de legiuitor şi indiferent de tipul de contract,

regimul juridic aplicabil dreptului prioritar, definit în maniera prezentată mai sus, este

aproximativ acelaşi, aceeaşi fiind şi procedura de exercitare.

Ceea ce ne­a atras într­adevăr atenţia, pentru că, în doctrină, definiţia dată

dreptului de preemţiune sau dreptului de preferinţă relevă acordarea priorităţii doar în

situaţia în care titularul acceptă preţul propus de vânzător, aceste drepturi putându­se

exercita la condiţii egale de preţ cu cele acordate terţilor este faptul că aceste reguli nu

sunt aplicabile în toate situaţiile.

Astfel, menţionăm că în privinţa dreptului de preemţiune reglementat de art. 4 din

Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, legiuitorul impune chiar

Ministerului Culturii, în calitate de reprezentant al statului, să negocieze preţul de vânzare

al monumentului istoric cu vânzătorul sau cu agentul economic autorizat care

intermediază vânzarea.

În cazul drepturilor de preemţiune la cumpărarea de acţiuni reglementate de art.14

din Legea nr 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale care deţin în

administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă,

preemtorii, pe lângă prioritate la cumpărare în raport cu terţii, beneficiază şi de condiţii

privilegiate de preţ, având posibilitatea să cumpere acţiuni la un preţ redus cu până la 30­

40% faţă de preţul oferit de terţi.

Am remarcat şi instituirea unui drept de preemţiune în care preţul contractului

poate fi stabilit de instanţă, similar legislaţiei franceze unde există mai multe situaţii în

care este aplicabilă această regulă.

Este vorba de dreptul de preemţiune instituit de art. 5 din Legea nr. 64/1991

privind brevetele de invenţie, care arată că în situaţia în care inventatorul şi unitatea nu se

înţeleg asupra preţului, instanţa este cea care stabileşte preţul.

44

Analiza facută dispoziţiilor legale din Noul Cod civil are la bază toate informaţiile

preluate din doctrina franceză şi română, ceea ce ne­a facut să identificăm cu uşurinţă

motivele pentru care s­au adoptat anumite reguli de către autoritatea legistativă şi să le

detaliem, dar şi să observăm anumite lacune ce ar trebui corectate.

Propunerile legislative le­am făcut pe parcursul lucrării, fiind inserate în contextul

cercetării ştiinţifice şi nu ne­am ferit să ne exprimăm păreri personale contrare celor

existente în doctrină, cu riscul de a fi criticaţi.

Numeroase au fost textele legale pe care am fost nevoiţi să le analizăm prin

prisma propriilor interpretări, deoarece nu au constituit, până la acest moment, obiectul

unor cercetări juridice în doctrină.

Ca o concluzie generală, demersul nostru ştiinţific a urmărit să adune toate

informaţiile utile pentru analiza acestei instituţii, a căutat să interpreteze acolo unde nu

există interpretare, iar înclinaţia personală către aflarea utilităţii practice a acestor

informaţii ne­a determinat, uneori, să încercăm a oferi soluţii concrete problemelor

depistate.

45

BIBLIOGRAFIE

TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII.

1. ADAM I.,

Teoria generală a drepturilor reale, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1998;

Proprietatea publică şi privată asupra imobilelor din România, Editura All Beck,

Bucureşti, 2000;

Drept civil. Drepturile reale., Editura All Beck, Bucureşti, 2002;

Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

I. ADAM, C. N. SAVU, Legea societăţilor comerciale.Comentarii şi explicaţii, Editura

C.H.Beck, Bucureşti, 2010.

2. AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU.,

Dreptul familiei, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2009.

3. I. BĂCANU.,

Modificarea capitalului social al societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti;

4. C. BÂRSAN.,

Drept civil.. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;

5. GH. BELEIU.,

Dreptul civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VI­a

revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L.,

Bucureşti, 2000;

6. G. BOROI,

Drept civil. Partea generală, Ed. All Educaţional, Bucureşti 1998;

7. STANCIU D. CĂRPENARU,

Drept comercial român, Ediţia a II­a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000;

Drept comercial român, Ediţia a VII­a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

8. E. CHELARU.,

Curs de drept civil. Drepturi reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000;

Circulaţia juridică a terenurilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;

9. D. CHIRICĂ.,

Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;

46

Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea şi schimbul, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2008;

10. R. CONSTANTIN.,

R. Constantin, M. Dimitriu, C. Popescu Bogdăneşti, D. P. Tiberiu, Ghe. Zaman,

Privatizarea.Metodologie şi practică, Editura Tribuna Economică, 1994;

11. FR. DEAK.,

Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea­cumpărarea. Schimbul, ediţia a

IV­a actualizată de L. Mihai şi R. Popescu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;

12. I. DELEANU.,

Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Editura Rosetti, 2002;

13. I. DOGARU,

Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed.

Şansa, Bucureşti, 1993;

Drept civil­ Ideea curgerii timpului şi consecinţele ei juridice, Editura All Beck,

Bucureşti, 2002;

14. B. DUMITRACHE,

B. Dumitrache, Fl. Baias, Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. Legea nr.

10/2001 comentată şi adnotată, Vol. I, ediţia a II­a, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002;

15. Y. EMINESCU.,

Dreptul de autor, Lumina Lex, Bucureşti, 1994;

Regimul juridic al creatiei intelectuale. Comentariu Legii brevetelor de inventie, editia a

II­a, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1996;

16. I. P. FILIPESCU.,

Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti,

1998;

17. V. GEORGESCU.,

Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul sec. al XVIII­lea , Editura Academiei,

Bucureşti, 1980;

V. Georgescu, O.Sachelarie, V. Şotropă, Protimisis, în Instituţii feudale din Ţările

române. Dictionar, Editura Academiei, Bucureşti, 1988;

47

18. C. HAMANGIU, I. ROSETTI BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU,

Tratat de drept civil român. Volumul II, Ediţie îngrijită de D. Rădescu, Editura All Beck,

Bucureşti, 2002;

19. E. HEROVAN.,

Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Iaşi, Institutul de Arte Grafice Viaţa

Românească, 1926;

Princiipiile procedurii judiciare, I. Institutul de Arte Grafice "Lupta " N. Stroilă

Bucureşti, 1932;

20. A. IORGOVAN.,

Tratat de drept administrativ, vol. II, Ediţia a II­a revăzută şi adăugită, Editura Nemira,

Bucureşti, 1996;

21. IOAN LEŞ.,

Tratat de drept procesual civil, Ediţia a III­a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

22. E. LUPAN, D. A. POPESCU, A. MARGA.,

Drept Civil Român. Subiectele raportului juridic civil, Editura Argonaut, Cluj Napoca,

1996;

23. L. MIHAI.,

Invenţia, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002;

24. C. MURZEA, E. POENARU.,

Reprezentarea în dreptul privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007;

25. I. NEGRU.,

Dreptul de preemţiune, Teza de doctorat susţinută în 2006 la Facultatea de Drept din

cadrul Universităţii de Vest Timişoara şi aflată în Biblioteca Facultăţi de Drept;

26.L. POP,

Drepturile reale principale, Ed. Cordial, Cluj Napoca, 1993;

Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

L. Pop, L.M. Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2006;

27. I. POPA.,

Contractul de vânzare­cumpărare. Studiu comparativ de doctrină şi jurisprudenţă, ediţia

a II­a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008;

48

28. T. PRESCURE, A. CIUREA.,

Contracte civile, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;

29. N.PUŞCAŞ,

Invenţiile salariaţilor , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002,

30. V. ROS, D. BOGDAN, O. SPINEANU MATEI,

Dreptul de autor şi drepturile conexe.Tratat, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

31. E. SAFTA­ROMANO.,

Contractele civile, Editura Polirom, Iaşi, 1999;

32. M. SCHEAU,

Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 comentată şi adnotată, Editura Rosetti,

Bucureşti, 2002;

33. C. STĂTESCU, C. BÂRSAN,

Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 1999;

34. V.STOICA.,

Drept civil.Drepturile reale principale, vol.I, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004;

35. AL.C.STRENC, B. IONESCU, GH.GHEORGHIU,

Dreptul brevetului, vol. II, Editura Lumina Lex, 2007;

36. C.TOADER.,

Manual de contacte speciale, Editura All Beck, 2000;

37. O. UNGUREANU, C. MUNTEANU.,

Drept civil. Drepturile reale, Editia a III­a, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005.

STUDII. ARTICOLE

1. FL. BAIAS, B. DUMITRACHE,

Discuţii pe marginea Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică, în Dreptul nr. 4/1995;

2. GH. BELEIU.,

Dreptul de preemţiune reglementat prin Legea nr.18/1991a fondului funciar în Dreptul

nr.12/1992;

49

3. M. –L. BELU­MAGDO,

Exproprierea pentru utilitate publică si efectele juridice ale exproprierii, in Revista de

drept comercial nr. 4/1995;

4. E. CHELARU,

Dreptul de preemţiune reglementat de Codul silvic, în Dreptul nr. 6/1997;

Dreptul de preemţiune reglementat de Legea nr. 54/1998, în Dreptul nr. 8/1998;

5. D. CHIRICĂ.,

Promisiunea unilaterală de a vinde şi de a cumpăra, în Revista de drept comercial

nr.9/1999;

Pactul de preferinţă, în Revista de drept comercial nr.11/1999 ;

Denunţarea unilaterală a promisiunii sinalagmatice de vânzare – cumpărare", în Dreptul

nr. 3/2001;

6. A. COJOCARU, B. PĂTRAŞCU,

Despre natura juridică a dreptului de preemţiune la vânzarea­cumpărarea terenurilor

agricole din extravilan, în Studii de Drept Românesc nr. 1­2/2004, Editura Academiei

Române, Bucureşti, 2004;

7. D. CORNEANU, I. NEGRU,

Inexistenţa unui ordini de preferinţă cu referire la dreptul de preemţiune reglementat

prin Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridica a terenurilor, în Dreptul nr. 7/1999;

8. LAURA­MARIA CRĂCIUNESCU,

Câteva consideraţii privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică în dreptul

comparat şi în jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului, în Pandectele

Române nr. 1/2006;

Câteva consideraţii cu privire la istoricul, noţiunea şi natura juridică a exproprierii

pentru cauză de utilitate publică, în Acta Universitatis Lucian Blaga nr. 1­2/2006;

9. L. DĂNILĂ, I. NEGRU,

Consideraţii privind dreptul de preferinţă în domeniul dreptului de proprietate

intelectuală, în Dreptul nr. 3/2008;

10. FR. DEAK,

Dreptul de preemţiune, în Dreptul nr. 7/1992;

50

11. L. FRÂNTESCU.,

Noţiunile de domeniul public şi domeniul privat al statului. Conţinut şi regim juridic, în

Dreptul nr. 10­11/1993;

12. G.C. FRENTU.,

Soarta contractelor de închiriere încheiate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 40/1999 după data de 8 aprilie 2004, în Dreptul nr. 8/2007;

13. L. GIURGIU,

Consideratii in legătura cu Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de

utilitate publică, in Dreptul nr. 2/1995;

14. A. G. ILIE, M. NICOLAE, II Discuţii în legătură cu natura juridică a dreptului de

preemţiune, în Dreptul 1/2004;

15. C. ILIE,

Dreptul de preemţiune reglementat de Codul silvic şi de O.U.G. nr. 26/2000 privind

circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră, în Acta Universitatis Bogdan

Vodă, Series Pro Jure, III, 1­2, Editura Roprint, Cluj­Napoca, 2003;

16. B. IONESCU,

Dreptul la brevet, în Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale nr. 2/2006;

17. M.I. IONESCU.,

La duree du droit de preference, în Studii şi cercetări juridice europene. Vol.1, Drept

privat. Conferinţa internaţională a doctoranzilor în drept. Timişoara – aprilie 2010,

Editura Wolters Kluwer România, Bucureşti 2010;

18. I. LULA,

Privire generală asupra obligaţiilor “propter rem”, în Dreptul nr. 8/2000;

19. I. NEGRU.,

Ion Negru, Dumitru Corneanu,I Discuţii în legătură cu natura juridică a dreptului de

preemţiune, în Dreptul 1/2004;

Dreptul de preemţiune in domeniul francizei, în Revista de drept comercial nr. 2/2006;

Ion Negru, Ionel­Ilie Negru, Principiile dreptului de preemţiune, Curierul Judiciar nr.

5/2008;

51

20. M. NICOLAE.,

Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al

acesteia, în Dreptul nr. 6/1999;

Discuţii cu privire la aplicarea în timp a art. 35­36 din Legea nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauza de utilitate publică, în Dreptul nr. 11/2000;

21. R. POPESCU,

În legatură cu dreptul de preemţiune al unităţii la încheierea unui contract privind

invenţia salariatului său, în Dreptul nr. 9/1995;

22. O.RĂDULESCU, P. ROSENBERG, A. TUDOR,

Discuţii privitoare la existenţa­ în prezent­ a dreptului de preemţiune al statului român în

temeiul art. 52 din Codul silvic, precum şi la valabilitatea clauzei de inalienabilitate, în

Dreptul nr.7/2007;

23. I. REGHINI.,

Consideraţii privind drepturile potestative, în Pandectele române nr.4/2003;

24. A. SAMUILA RUSU.,

Pactul de preferinţă, în Dreptul nr. 1/2008;

25. V. STOICA.,

Drepturi patrimoniale atipice, în Dreptul 3/2003;

Dreptul de preemţiune la vânzarea terenurilor agricole şi a celor cu destinaţie forestieră,

în Dreptul 2/2004;

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul nr. 5/2004;

26. D. A. TOFAN.,

Corelaţia proprietate publică­domeniu public, potrivit Constituţiei şi legislaţiei în

vigoare (partea a II­a), în Juridica, nr. 1/2001;

27. V. VEDINAS,

Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al

acesteia, în Dreptul nr. 6/1999.

BIBLIOGRAFIE STRĂINĂ

1. J. AUDIER,

Droit rural, Dalloz, Paris, 1995;

52

2. H. CAPITANT.,

Vocabulaire juridique, 1930;

3. CONSEIL D’ETAT,

Le droit de preemtion, La Documentation Francaise, Paris, 2008;

4. L. DEJOIE,

Urbanisme et securite juridique. Notaires de France­Cannes, 2­5 mai 1993, 89­eme

Congres­Deuxieme Commission: Le sol maitrise et amenagement;

5. P. GUYONT,

La renaisance des retrais, in Revue critique de legislation et de jurisprudence, 1924;

6. JEAN HAUSER,

Les contracts, 4 edition, Imprimerie des Presses Universitaires de France, 2002;

7. ALAIN MAILLARD,

Directeur de l’urbanisme de la ville de Villejuif, Le droit de preemtion, Territorial

Editions, 2006;

8. S. PERIGNON,

Urbanisme, Ouvrage collectif redige sous la direction d’ Yves Jeguzo, Dalloz, Paris, 1994;

9. J.­F. POLI,

La protecţion des biens culturels meubles, LGDJ;

10. P. RAYNAUD,

Les droits d’acquisitions preferentielles en droit civil et en droit rural francais

(preemtions et retraits), Ass. Int. de dr. comp., 1967, Salamanque 1971;

11. RIPERT ET BOULANGER.,

Traite de droit civil d’apres le traite de Planoil, T.2, T.3, 1957;

12. G. RIPERT.,

Traite elementaire de Droit Commercial, vol I, 1968;

13. C. SAINT­ALARY­HOIUN,

Le droit de preemption, Librairie general de droit et de jurisprudence (collection: Theses),

Paris, 1979;

14. JOANNA SCHMIDT­SZALEWSKI.,

Vente. Nature et forme. Pacte de preference, JurisClasseur, Civil Code, 1997;

53

15. D. TALLON.,

Retraits et preemtions. Contribution a l’etude des retraits, in RTD civ., 1951;

16. M. VASSEUR.,

Encyclopedie Dalloz, Rep. dr. civ, 1 ed;

17. J. ­M. VERDIER,

Les droit eventuels (contribution a l etude de la formation successive des droit), these

Paris. 1955;

18. GEORGE VERMELLE.,

Droit civil­Les contracts speciaux, 2 edition, Dalloz, 1998;

19. P. VOIRIN.,

Le pacte de preference, J.C.P. 1954;

20. Guide juridique Dalloz, Paris, 1991, vol. IV.

JURISPRUDENŢĂ. NOTE. OBSERVAŢII.

1. Trib. Par. Cant. La Roche­Derrien, 23 sept. 1949, D. 1950.18 citată de Corinne Saint­

Alary­Hoiun, op. cit., p. 414;

2. J.L. Aubert, Note Cass. Civ., 3, 21 janvier 1971, Rep. not. def., 1971, art. 29861, p.

512;

3. Cass. Civ. 18 mai 1971, J.C.P. 1971. II. 16885 citată de Corinne Saint­Alary­Hoiun, op.

cit., p. 70.;

4. P. Qurliac et M. de Juglart, note Civ. 4 dec. 1968, J.C.P. 1969.II.16043;

5. Civ. 3, 24 juin 1975, Bull. Civ. n. 213, p.163.;

6. Decizia nr. 130 din 20 februarie 2007 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr.

174 din 13 martie 2007;

7. Decizia Curţii Constituţionale nr. 398 din 5 octombrie 2004, publicată în M. Of. nr.

1028 din 8 noiembrie 2004;

8. Tribunalul Suprem, Colegiu civil, Decizia nr. 1732 din 29 noiembrie 1957, în

Repertoriu de practică judiciară pe anii 1952­1969, p. 224;

9. Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI­a comercială, Sentinţa nr. 13.860/2002 menţionată de

A. Samuilă Rusu, loc. cit., p. 140.

54

10. Curtea de Casaţie Franceză, Decizia din 13.10. 1992, Portier c. Soletanche, PIBD

1993, 535 III;

11.Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV a civilă, Decizia nr. 123 din 9 decembrie 1996,

în Culegere de practică judiciară civilă. 1993­1998, Editura All Beck;

12. Tribunalul Bucureşti, Secţia a V­a civilă, Sentinţa civilă nr. 256/5.04.2000 menţionată

de Alexandru Cristian Strec, s.a., op. cit., p. 38;

13. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, Sentinţa civilă nr. 4210 din 10 aprilie 2001,

rămasă irevocabilă prin neapelare, cu nota critică de Răzvan Dincă, în Pandectele

Române nr. 1/ 2003, p. 93­115;

14. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia

nr. 2688 din 27 martie 2007, publicată în Pandectele Române nr. 4/2008, p. 116­120;

15. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 225 din 22 ianuarie

2002, în Curierul Judiciar nr. 1/2004, p. 40;

16. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia

nr. 6304 din 12 noiembrie 2004, în Buletinul Casaţiei nr. 2/2005, p. 25;

17. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Sentinţa civilă nr.809 din 01.02.2005, publicată de

Cristina Nica, Protecţia chiriaşilor. Jurisprudenţă în materie OUG 40/1999 şi a Legii

nr.10/2001, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.324­325;

18. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Sentinţa civilă nr.4096 din 15 mai 2006, publicată

de Cristina Nica, Protecţia chiriaşilor. Jurisprudenţă în materie OUG 40/1999 şi a Legii

nr.10/2001, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.338­342;

19. Judecătoria Sector 2 Bucureşti, Sentinţa civilă nr. 4055 din 16 mai 2006, analizată de

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX­a civilă şi pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, prin Decizia civilă nr. 460/R/ 13 septembrie 2007, publicată în Buletinul

Jurisprudenţei Curţii de Apel Bucureşti, Repertoriu semestrial, nr. 1­2/2007, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 339­348.;

20. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX­a civilă şi pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, prin Decizia civilă nr. 460/R/ 13 septembrie 2007, publicată în Buletinul

Jurisprudenţei Curţii de Apel Bucureşti, Repertoriu semestrial, nr. 1­2/2007, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 339­348;

55

21. Judecătoria Sector 1 Bucureşti, Sentinţa civilă nr. 4513 din 20 martie 2006, publicată

de Cristina Nica, Protecţia chiriaşilor. Jurisprudenţa în materie OUG 40/1999 şi a Legii

nr.10/2001, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 325­328.;

22. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Sentinţa civilă nr. 809 din 1 februarie 2005

publicată de Cristina Nica, Protecţia chiriaţilor. Jurisprudenţa în materie OUG 40/1999

şi a Legii nr.10/2001, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 317;

23. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, Sentinţa civilă nr.663 din 25 ianuarie 2005 ,

publicată de Cristina Nica, Protecţia chiriaşilor. Jurisprudenţa în materie OUG 40/1999

şi a Legii nr.10/2001, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.316­317;

24. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Sentinţa civilă nr. 809 din 1 februarie 2005

publicată de Cristina Nica, Protecţia chiriaşilor. Jurisprudenţa în materie OUG 40/1999

şi a Legii nr.10/2001, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 317;

25. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, Sentinţa civilă nr. 2681 din 14 februarie 2006

publicatî de Cristina Nica, Protecţia chiriaşilor. Jurisprudenţa în materie OUG 40/1999 şi

a Legii nr.10/2001, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 342­347;

26. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III­a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,

Decizia nr. 1413 din 13 septembrie 2007, preluata din programul legislativ SintAct ce

contine si practica judiciară;

27. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 3584/2005 publicată

de Cristina Cucu, Marilena­Veronica Gavris, Cătălin­Gabriel Vladoiu, Cristian Haraga,

Legea societăţilor comerciale.Repere bibliografice, practica judiciară, decizii ale Curţii

Constituţionale, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.242;

28. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 2046/2003 publicată de

Cristina Cucu, Marilena­Veronica Gavris, Cătălin­Gabriel Vladoiu, Cristian Haraga, op.

cit., p.243;

29. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Comercială, Decizia nr. 1709/2005, citată de

Ioan Adam, Codruţ Nicolae Savu, op. cit., p. 772;

30. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Comercială, Decizia nr. 932/2006, citată în

Ioan Adam, Codruţ Nicolae Savu, op. cit., p. 770;

31. Curtea de Apel Braşov, Decizia nr. 481/Ap/2000, publicată în Revista de Drept

Comercial nr. 3/2003, p. 229;

56

32. Trib. Bucureşti, secţia a VI­a comercială, sentinţa nr. 4147 din 10 octombrie 2005,

preluată din practica judiciara existenta in programul legislativ Sint Act;

33. C. Ap. Bucureşti, secţia a VIII­a de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1087

din 14 septembrie 2006, preluată din practica judiciară existenţa în programul legislativ

Sint Act;

35. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI­a comercială, decizia nr. 274 din 23 mai 2007

irevocabilă prin nerecurare, preluată din practica judiciară existenţa în programul

legislativ Sint Act;

36. Curtea Constituţională, Decizia nr. 213/2009, publicată în M. Of. nr. 506 din 22 iulie

2009;

37. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 2198/ 1996, citată în O.

Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., p. 140 şi preluată din Buletinul jurisprudenţei. Culegere

de decizii pe anul 1996, p.44;

38. M. L. Harosa, M. D. Bocsan, Nota critică la Decizia civilă nr. 651/A/25 aprilie 1996

a Tribunalului Cluj, în Dreptul nr. 7/1998, p.132­134;

39. Curtea Supremă de Justiţie, Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999, publicată în M.

Of. nr. 636 din 27 decembrie 1999 şi în Dreptul nr. 2/2000, p. 162­165;

40. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, publicată în

M.Of. nr. 769 din 13 noiembrie 2007 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.

6/1979, Culegere de decizii pe anul 1979, p.56;

41. Tribunalul Suprem, Colegiu civil, Decizia nr. 467/1956, Culegere de decizii pe anul

1956, p. 65;

42. Tribunalul Suprem, Colegiu civil, Decizia nr. 384/1961, Culegere de decizii pe anul

1961, p. 328;

43. Tribunalul Suprem, Colegiu civil, Decizia nr. 705/1956, Culegere de decizii pe anul

1956, p. 67.