TEORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Conf. dr. Radu DudăuFacultatea de FilosofieUniversitatea Bucureşti

11 ianuarie 2008

Capitolul 1

Fundamentele teoriei relaţiilorinternaţionale

1.1 Concepte preliminare

Politică externă

• Definiţie – acţiunea politică a unui stat care vizează influenţarea com-portamentului altor state sau organizaţii internaţionale.

• Agenţii politici interni: guvern, parlament, administraţie prezidenţială

• Dimensiuni dominante: securitate externă, relaţii economice, asigura-rea dominaţiei politice

Politică internaţională

• Definiţie – acţiunea conjugată de politică externă a unei multitudinide state pe scena internaţională

• Structurată de comportamentul statelor dominante

Relaţii internaţionale

• Studiază nu doar acţiunea politică a statelor, ci orice mod de interac-ţiune dintre state şi organizaţii internaţionale care priveşte securitatea,bunăstarea şi dominaţia. În acest sens, organizaţiile religioase, firmelecomerciale, grupurile de interes, partidele politice, organizaţiile tero-riste, organizaţiile criminale, constituie toate obiectul de studiu al RI.

1

Geopolitică

• examinează semnificaţia politică şi strategică a situării geografice aunui stat. Factorii importanţi sunt amplasarea, mărimea şi resurselenaturale.

In the abstract, geopolitics traditionally indicates the links andcausal relationships between political power and geographic space;in concrete terms it is often seen as a body of thought assayingspecific strategic prescriptions based on the relative importanceof land power and sea power in the world history. (Oeyvind Oes-terud (1988) “The Used and Abuses of Geopolitics,” in Jurnal ofPeace Research, No. 2, p. 191)

Totuşi, conceptele de politică internaţională şi de RI sunt frecvent folositeca sinonime! Exemple:

Hans-Otto Czempiel (1981) Internationale Politik, Padeborn

Maurice Vaisse (2002) Les relations internationales depuis 1945, Armand Colin

1.2 Asumpţii generale ale RI

RI sunt un domeniu al ştiinţelor politice care studiază lumea săracă în drep-turi şi îndatoriri a relaţiilor dintre state. În viaţa politică internă, statuldeţine monopolul asupra exercitării legitime a violenţei. În politica interna-ţională nu există o autoritate supraordonată care să aibă monopol legitimasupra violenţei. De aceea, scena internaţională este una anarhică, adicăne-ierarhică. Puterea este adesea mai importantă decât dreptul în relaţiileinternaţionale. Totuşi, experienţa individuală a oamenilor este una a regle-mentată de politica internă. Şi efectele economiei globale sunt transmiseasupra individului prin intermedierea reglemetărilor specifice fiecărui stat.

Problema centrală a RI poate fi formulată ca problemă a comportamen-tului optim al statelor în condiţii de anarhie internaţională. Un punct devedere pesimist cu privire la natura umană şi la încrederea care poate fiacordată altor state îndeamnă la acţiune egoistă de maximizare a interesuluipropriu şi la evitarea sau, în cel mai bun caz, instrumentalizarea tratatelorşi acordurilor internaţionale. Dominantă va fi logica consecinţelor (logicsof consequences). Pe de altă parte, a trata instituţiile internaţionale ca un

2

vehicule indispensabile a urmăririi intereselor proprii şi a admite că situaţiilede interacţiune internaţională sunt, ori pot fi transformate în, situaţii de tipwin-win, aduce cu sine respectul faţă de normele internaţionale şi ideea că acoopera este, de cele mai multe ori, mai profitabil decât a adopta o poziţie detip adversativ. Logica adecvării (logics of appropriateness) în terminologialui Stephen Krasner (1999)1, va fi cea dominantă.

Statul este singurul actor care contează în abordarea tradiţională a RI.Elementele generale de definiţie ale statului sunt:

• suveranitate internă

• suveranitate externă

• societate

• teritorialitate

Întrebări:

Este statul un actor unitar, căruia îi poate fi atribuită inten-ţionalitate? Este statul o simplă ficţiune teoretică, cu valoareexplicativă, dar reductibil la indivizi? Poate fi intenţionalitateastatelor redusă la cea a decidenţilor lor politici? Poate fi sepa-rată viaţa internă a statelor de politica lor internaţională? Cumse reflectă organizarea politică internă în lumea internaţională?Ce este interesul naţional? Cine şi cum îl determină şi prin cemijloace este promovat? Este urmărirea interesului naţional maipresus de obligaţiile internaţionale, ori sunt acestea – şi trebuie– să fie atât de constrângătoare încât să ducă la formarea uneisocietăţi internaţionale? Care este sursa conflictelor dintre state?Sunt mai paşnice democraţiile decât statele autoritare? Cum artrebui să fie alcătuită o eventuală (utopică?) societate mondială?

Acestea şi multe alte întrebări vor fi abordate pe parcursul prelegerilor.Vom observa că diferite şcoli de RI oferă răspunsuri diferite. Este importantsă acordăm atenţie faptului că, în domeniul ştiinţelor sociale – în care suntincluse şi ştiinţele politice, deci şi RI – afirmaţiile (enunţuri factuale) nu suntdoar descriptive, ci au şi rol normativ. De aceea, tipul de gândire teoretică

1Stephen KRASNER (1999), Sovereignty: Organized Hypocrisy, Princeton UniversityPress

3

adoptat – explicit sau tacit (prin influenţă) – este relevant pentru felul în careactorii politici percep realitatea şi aleg mijloacele de promovare a interesuluinaţional.

4

Capitolul 2

Începuturile teoriei relaţiilorinternaţionale

RI au apărut ca reflecţia asupra statului şi a războiului.

2.1 Bazele filozofiei moderne a statului

Nicolo Machiavelli (1469–1527). Il principe (1513) – precondiţii pentruca principele să poată preveni decăderea statului pe care îl conduce:

1. Să menţină caracterul regimului (stato) existent.

2. Să nu sufere o pierdere teritorială – termenul stato folosit pentru adesemna teritoriul guvernat de un suveran.

3. Să păstreze controlul asupra structurilor de putere şi a instituţiilor deguvernare din regnum sau civitas – stato desemnează şi instituţiile deguvernare şi de exercitare a puterii.

Quentin Skinner (1989) “The State”, in T. Bell, J. Farr, and R. L. Hanson (eds)Political Innovation and Conceptual Change, Cambridge University Press, p. 96:

Dintre toţii scriitorii de cărţi de sfaturi, Machiavelli în Il Principeexprimă cea mai constată voinţă de a distinge instituţiile din lo statode cei care le conduc. El consideră că stati au propriile lor fundamenteşi vorbeşte de fiecare stato în parte ca având propriile legi, obiceiuri şirânduieli. Ca atare, el vorbeşte despre lo stato ca despre un agent ca-pabil, printre altele, să aleagă anumite cursuri de acţiune şi să apeleze,în vremuri de criză, la loialitatea cetăţenilor săi. Asta înseamnă, după

5

cum ne lămureşte în chip limpede Machiavelli, că ceea ce discută el înIl Principe nu e doar despre cum trebuie să se comporte principii, ci şidespre arta guvernării (dello stato) şi despre cose di stato sau afaceride stat.

Printre prescripţiile machiavelliene privind buna guvernare era aceea castatul să fie mereu pregătit de război, pentru a-şi asigura existenţa şi pentrua-şi mări puterea prin cuceriri.

Thomas Hobbes (1588–1679). Este iniţiatorul unei gândiri politice ra-ţionale, întemeiate pe interes. Dezvoltă ideea că raţional poate fi doar unstat construit pe baza intereselor individuale. În Leviathan (1651), Hobbesîşi imaginează situaţia prestatală a unei condiţii umane lipsită de constrân-geri sociale, dominată de dreptul celui mai puternic. În stare de natură,oamenii sunt constrânşi la bellum omnium contra omnes. Pentru a depăşicondiţiile insuportabile ale unei astfel de existenţe, oamenii încheie un con-tract social şi îşi desemnează un suveran a cărui sarcină de căpătâi este săvegheze la siguranţa supuşilor săi. În acest scop, suveranul este singurul în-drituit să exercite violenţă şi să pedepsească încălcările contractului social.În ceea ce priveşte relaţiile internaţionale ale statelor, Hobbes a făcut o ana-logie între relaţiile dintre state şi relaţiile dintre indivizi în starea pre-statală.În relaţiile dintre state, războiul nu este un fapt necesar, dar unul posibil.

John Locke (1632–1704) este un alt faimos reprezentant britanic al teo-riei contractului social, precursor al filozofiei politice a liberalismului. Spredeosebire de ipoteza/ficţiunea contractului social, Locke concepe ideea decontract social ca rezultat al consensului cetăţenilor cu privire la forma deguvernare care le apără cel mai bine interesele, la baza cărora stau dreptu-rile naturale la viaţă, libertate şi proprietate (Two Treatises on Government,1690). Locke presupune că oamenii au capacitatea intrinsecă de a cooperaîncă înainte de a întemeia un stat. La fel stau lucrurile şi cu relaţiile dintrestate pe scena internaţională.

Immanuel Kant (1724–1804). Der ewige Frieden (1795): Liber esteacel individ care acţionează potrivit intereselor sale. Acţiunea individualătrebuie să respecte interesele individuale ale celorlalţi. Libertatea celuilaltstabileşte graniţele libertăţii proprii. Însă oamenii nu acţionează mereu po-trivit raţiunii, ci uneori potrivit pasiunilor, ajungând să dăuneze altora prininstrumentalizarea lor. De aceea trebuie să existe statul, pentru a protejaşi a repara drepturile celor afectaţi. Statul este o ordine socială necesară

6

şi constrângătoare, care nu poate renunţa la coerciţie. Un stat republicanliber este cel susţinut de voinţa tuturor cetăţenilor săi. Statele care nu suntsevitori ai cetăţenilor lor liberi sunt instrumentele suveranilor lor şi o sursăde conflict şi război în lume. Dacă statele ar fi întocmite raţional, pe bazadeciziilor cetăţenilor liberi, atunci nu ar mai exista războaie. Fiecare stat arfi o parte a unei ordini internaţionale raţionale.

2.2 Statul westfalian şi logica războiului modern

Pacea Westfaliană – tratatele de pace de la Mănster şi Osnabrăck – con-stituie actul de încetare formală a Războiului de Treizeci de Ani, care s-apurtat între 1618 şi 1648 în principal pe teritoriul Germaniei de astăzi şi carea implicat aproape toate statele europene. Principala motivaţie a războiuluia fost conflictul confesional dintre catolici şi protestanţi, la care s-au adău-gat şi rivalitatea dintre marile puteri ale vremii, precum cea dintre Franţaşi Imperiul Habsburgic, dar şi interesele geopolitice ale Spaniei, Suediei şiDanemarcei. Tratatele westfaliene, care sunt considerate deschizătoare aleepocii politicii moderne, conţin patru principii fundamentale:

1. Principiul suveranităţii statelor-naţiuni şi dreptul fundamental la auto-determinare politică.

2. Principiul egalităţii formale între statele-naţiuni.

3. Principiul obligativităţii respectării tratatelor internaţionale.

4. Principiul neintervenţiei unui stat în afacerile interne ale altui stat.

Astfel, o cauză majoră a devenit ilegitimă: amestecul în treburile interneale altor state, indiferent de natura justificării intervenţiei. Neamestecula devenit fundamentul suveranităţii de stat, care este şi astăzi atributulfundamental al statalităţii. Ca temeiuri legitime pentru război rămăseserăcucerirea şi pretenţiile teritoriale. Acestea aveau să fie frecvent folosite caparavan pentru încălcarea suveranităţii altor state.

Schimbări semnificative nu s-au produs, din acest punct de vedere, pânăîn epoca revoluţiei industriale, când statul a devenit mai eficient în a mobilizapături largi ale populaţiei prin instituţia serviciului militar obligatoriu. Auapărut arme cu potenţial de distrugere mult mărit, care putea fi multiplicateîn cantităţi imense. Primul Război Mondial a avut toate caracteristicile unuiconflict militar distructiv al epocii industriale: grenadele, mitralierele şi gazulde luptă au dus la milioane de morţi şi mutilaţi. Pentr prima dată, proporţiile

7

pierderilor umane şi economice i-au făcut pe liderii puterilor europene săreflecteze asupra valorii păcii.

Scopurile războilui în secolul XX nu mai erau cucerirea unor teritoriide ordinul kilometrilor pătraţi, ci resursele industriale. Bazinul Ruhr-ului adevenit, astfel, un punct strategic de dispută între Franţa şi Germania. Înplus, jumătatea secolului XIX a adus naţionalismul ca noutate pe scena po-liticii europene. Ca atare, manipularea maselor prin discursuri naţionalistecare exultau virtuţile naţionale, istoria glorioasă şi cultul eroilor naţionali şiprezentau imagini negative ale duşmanilor, descrişi ca vicioşi şi cu intenţiisinistre, făcea din război o acţiune legitimă şi necesară. Dar discursul na-ţionalist a fost receptat şi de numeroasele minorităţi naţionale ale Europei.Germania, Autro-Ungaria şi Rusia aveau toate importante minorităţi careau găsit în război şansa de a se elibera de dominaţia altor popoare. Astfel,Imperiul Austro-Ungar s-a dezintegrat la finele Primului Război Mondial înnumeroase naţiuni mici şi mijlocii ce au putut participa la conferinţele depace din împrejurimile Parisului – Versailles, Sevres, St. Germain şi Trianon.

2.3 Idealismul politic şi proiectele de eliminare arăzboiului

La sfârşitul Primului Război Mondial, preşedintele american Woodrow Wil-son a propus un plan de pacificare şi democratizare a Europei, în ideea creăriiunei ordini internaţionale care să ofere condiţiile unei păci drepte şi stabile.În celebrul discurs pe care l-a ţinut în faţa Congresului american în ianuarie1918 (cu 10 luni înainte ca Germania să accepte condiţiile de armistiţiu)Wilson a elaborat în 14 puncte principiile unei ordini internaţionale pacifice.Primele cinci puncte sunt de ordin general:

1. Abolirea tratatelor secrete dintre state – cu justificarea că numai tra-tatele încheiate cu acordul constituantelor democratice puteau fi juste.

2. Libertatea mărilor – dreptul la navigaţie liberă în afara apelor terito-riale.

3. Libertatea comerţului – ridicarea barierelor comerciale între naţiunilepaşnice şi egalitatea condiţiilor de schimb comercial.

4. Dezarmarea – reducerea arsenalelor militare până la nivelul minim ce-rut de necesităţile de apărare a suveranităţii.

5. Decolonizarea şi dreptul la autdeterminare a statelor foste colonii.

8

Următoarele opt puncte conţin prevederi specifice cu privire la statutul dife-ritelor state europene. Punctul 11 prevedea recunoaşterea integrităţii terito-riale a României. Punctul 14 prevedea crearea unei organizaţii multilateralea naţiunilor, menită să vegheze la menţinerea păcii – precursoarea Ligii Na-ţiunilor.

Programul wilsonian a avut un impact moral foarte important în epocă,redând maselor largi ale Europei încrederea că viitorul poate fi lipsit de răz-boaie. De asemenea, Wilson a insistat cu consecvenţă asupra fundamentelordemocratice ale păcii şi a dreptului popoarelor de a se autodetermina princrearea de state naţionale. În practică, Tratatul de la Versailles, care re-glementează statulul postbelic al Germaniei, s-a lovit de opoziţia Anglieicu privire la principiul libertăţii mărilor şi de insistenţa Franţei de a primisubstanţiale despăgubiri de război din partea Germaniei. Aceste condiţiiau dus la consolidarea spiritului revizionist al populaţiei germane, ceea ce aconstituit condiţii favorizante pentru cel de-al Doilea Război Mondial. Au-todeterminarea minorităţilor, aceasta s-a lovit de disponibilitatea redusă amarilor puteri de a se angaja militar pentru realizarea acestui principiu care,oricum, contravenea naţionalismului dominant al epocii. În plus, programullui Wilson nu a fost ratificat nici de Congresul SUA, care a preferat conti-nuarea politicii izolaţionismului american faţă de conflictele lumii europene.

Din punct de vedere filozofic, idealismul de la finele Primului RăzboiMondial se baza pe următoarele convingeri:

• Natura umană este esenţialmente bună sau altruistă, astfel că oameniisunt capabili de ajutor reciproc şi colaborare;

• Progresul social şi moral este posibil ca urmare a preocupării umanefundamentale faţă de bunăstarea altora – ideal iluminist;

• Comportamentul negativ, precum violenţa, nu este produsul naturiiumane, ci al instituţiilor sociale improprii, care încurajează oamenii laacţiune egoistă;

• Războiul nu este inevitabil şi frecvenţa sa poate fi redusă prin eradi-carea sistemelor instituţionale care în favorizează;

• Războiul este o problemă internaţională care cere eforturi colectivemultilaterale, nu doar naţionale, pentru a putea fi controlat;

• Societatea internaţională trebuie să se reorganizeze pentru a eliminainstituţiile care fac războiul posibil, iar naţiunile trebuie să-şi refor-meze sistemele politice astfel încât auto-determinarea şi guvernarea

9

democratică din interiorul statelor să contribuie la pacificarea relaţii-lor dintre state.

2.4 Teoria realismului politic

2.4.1 Carr şi Morgenthau

Şcoala realistă a RI stă, cronologic şi conceptual, la baza studiului academical relaţiilor internaţionale. Elementele sale centrale sunt statul suveran – însens westfalian – şi securitatea acestuia, adică preocuparea pentru asigurareacondiţiilor de supravieţuire a statului.

Edward Hallett Carr (1892–1982)Studiul său, The Twenty Years Crisis, 1919–1939: An Introduction to

the Study of International Relations (1939/1946), publicat chiar înainteaizbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, era dedicat politicii europeneinterbelice. Convingerea lui Carr în supremaţia factorului militar în deter-minarea politicii externe a statelor l-a dus opână la a afirma că războaieleultimului secol au fost purtate nu pentru cucerirea de teritorii, ci pentrusimpla etalare a superiorităţii de forţă militară. Astfel, economia sau or-ganizarea politică internă a statelor nu au de jucat un rol semnificativ înrelaţiile dintre state, lor revenindu-le doar funcţia de instrumente ale puteriimilitare. A invoca moralitatea pentru a contracara acţiunea unui stat puter-nic este lipsit de sens şi iresponsabil. Cel puternic nu înţelege decât o limbă:puterea opusă. Carr formulează cu claritate tezele fundamentale ale gândiriirealiste:

1. Statul contează în RI mai ales din punct de vedere al terito-riului. Conform dreptului internaţional, statul este caracterizat, pelângă teritoriu, de populaţie şi de structură de guvernământ. Terito-rialitatea reprezintă acel aspect al statalităţii care poate fi apărat cumijloace militare. Aşadar, Carr este interesat de aspectul exterior alstatului, fiind puţin interesat de viaţa sa domestică – conflicte politice,opresiune sau politică socială.

2. În relaţiile internaţionale domină dreptul celui mai puternic.Morala şi ideile sunt flatus vocis. Există state puternice, cu armateputernice, după cum există state mici. Unele dintre acestea au teritoriiîntinse, dar sunt slabe din punct de vedere economic şi militar; altelesunt instabile din punct de vedere politic, ceea ce le face actori slabi

10

pe scena internaţională. Toate aceste state sunt obiecte ale jocului deinterese al celor puternici. Pentru a înţelege politica internaţională,este suficient să ne concentrăm atenţia asupra actorilor puternici.

Hans Morgenthau (1904–1980)Lucrarea sa, Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace(1948), se doreşte o abordare de tip ştiinţific a politicii internaţionale, con-centrată asupra identificării legilor obiective care o determină.

SIX PRINCIPLES OF POLITICAL REALISM

1. Politics, like society in general, is governed by objectivelaws that have their roots in human nature which is unchanging:therefore it is possible to develop a rational theory that reflectsthese objective laws. [Politica, ca şi societatea în general, esteguvernată de legi obiective care-şi au rădăcinile în natura umanăneschimbătoare; prin urmare este posibil să dezvoltăm o teorieraţională bazată pe aceste legi obiective.]

2. The main signpost of political realism is the concept of inte-rest defined in terms of power which infuses rational orderinto the subject matter of politics, and thus makes the theoreticalunderstanding of politics possible. Political realism stresses therational, objective and unemotional. [Principala caracteristicăa realismului politic este interesul definit în termeni de putere,ceea ce induce ordine raţională în politică li astfel face posibilăînţelegerea teoretică a politicii.]

3. Realism assumes that interest defined as power is an objectivecategory which is universally valid but not with a meaning thatis fixed once and for all. Power is the control of man overman. [Realismul presupune că interesul definit ca putere esteo categorie obiectivă, universal validă, dar nu cu o semnificaţiefixată odată pentru totdeauna.]

4. Political realism is aware of the moral significance of politicalaction. It is also aware of the tension between moral commandand the requirements of successful political action. Realism istherefore amoral, not immoral. [Realismul politic este conştientde semnificaţia morală a acţiunii politice. Este, de asemenea,conştient de tensiunea dintre cerinţele morale şi cele ale acţiuniipolitice. Realismul este, prin urmare, amoral, nu imoral.]

11

5. Political realism refuses to identify the moral aspi-rations of a particular nation with the moral laws thatgovern the universe. It is the concept of interest defined interms of power that saves us from the moral excess and politicalfolly.

6. The political realist maintains the autonomy of the politicalsphere. He asks “How will this policy affect the power of thenation?” Political realism is based on a pluralistic conceptionof human nature. A man who was nothing but “political man"would be a beast, for he would be completely lacking in moralrestraints. But, in order to develop an autonomous theory ofpolitical behavior, “political man" must be abstracted from otheraspects of human nature.

(Morgenthau 1948/1993, pp. 4–16)

Războiul este forma cea mai acută a conflictului internaţional de inte-rese. Prevenirea sa nu se poate face decât prin construirea unei capacităţimilitare suficiente pentru a contracara puterea actorilor agresivi. Este ast-fel necesară o logică a alianţelor strategice, prin care puternicii zilei să fieconfruntaţi cu alianţe militare care să le echilibreze potenţialul militar ame-ninţător. Si vis pacem, para bellum. Forma concretă a unei astfel bebalanţe de putere poate fi pentarhia secolului XIX european, sau opoziţiabipolară a Războiului Rece.

Influenţe:

• Reinhold Niebuhr, realismul creştin – neîncredere în natura coruptă aomului, incapabilă de a rezista păcatului; antropologie filozofică pesi-mistă.

• Hobbes – analogie dintre lumea politicii internaţionale şi starea socialăprestatală. Există numai interes individual, iar acesta ţine finalmentede supravieţuire şi reproducere.

2.5 Concepţia realistă asupra asigurării securităţiiexterne a statului

Pentru a-şi asigura securitatea externă, statele au următoarele opţiuni:

1. să se înarmeze

12

2. să formeze alianţe

3. să negocieze acorduri de control al armelor şi de dezarmare, pentru areduce potenţialul de ameninţare al adversarilor.

2.5.1 Alianţele

Alianţele sunt acorduri formale dintre state, cu scopul de a-şi coordona com-portamentul în cazul situaţiilor de urgenţă militară. Alianţele sunt coaliţiicare dau curs regulii realiste fundamentale a guvernării statului: mărirea ca-pacităţii militare. Statele pot face asta fie prin înarmare, fie prin dobândireade aliaţi. Deşi alianţele sunt mai economice, deoarece permit împărţirea sar-cinilor de apărare, statele au recurs mereu la ambele căi. Alianţele par a fimetoda preferată de creştere a capacităţii militare, dar ele au fi dezavantaje.

Există trei şcoli de gândire realistă cu privire la alianţe.

(a) Prima dintre ele accentuează avantajele pe care le aduc alianţele.Aliaţii oferă mijloacele de a contrabalansa ameninţările constituite de po-tenţialii agresori în lumea anarhică a politicii internaţionale. Alianţele suntvăzute ca fiind împotriva cuiva, nu pentru cineva sau ceva. Având adversaricomuni, statele au mai multe motive să se alieze.

Principalul beneficiu al unei alianţe este, evident, securita-tea... Beneficiile de securitate într-o alianţă defensivă includ, înprimul rând, o probabilitate redusă de a fi atacat (descurajare –deterrence), o mai mare putere în caz de atac (apărare) şi pre-venirea alierii aliaţilor cu adversarul (evitare) (Glenn H. Snyder(1991), “Alliance Threats: A Neorealist First Cut”, in Robert Ro-thstein (ed.), The Evolution of Theory in International Relations,Columbia: University of South Carolina)

Dar pentru că majoritatea alianţelor nu au rezistat mult timp, destrămându-se la dispariţia ameninţării comune, realiştii văd formarea alianţelor ca ostrategie ce include atât recrutarea cât şi abandonarea alianţelor. Acestlucru se realizează prin “schimbările de angajament în politica externă, înextinderea relaţiilor cu naţiunile care pot oferi creşteri imediate de securi-tate, sau întreruperea relaţiilor cu naţiunile care sunt consumatoare (drain)de securitate” (Grace Scarborough şi Bruce Bueno de Mesquita, “Threat andAlignment”, in International Interaction 14, Vol. 1, 1988). Potrivit acesteilogici de realpolitik, singura alianţă bună este aceea care poate fi dizolvată cuuşurinţă atunci când scade ameninţarea la adresa propriei securităţi. După

13

cum s-a exprimat Lodul Palmerston în 1848, statele “nu ar trebui să aibăaliaţi eterni şi nici duşmani perpetui”.

(b) Cea de-a doua teorie accentuează dezavantajele încheierii unei alianţe.Cel mai mare risc este acela de a lega un stat printr-un angajament care poatedeveni mai târziu defavorabil. Astfel, libertatea de acţiune politică viitoareeste redusă. George Kennan (1984, The Fateful Alliance: France, Russia,and the Coming of the First World War) a sintetizat acest punct de vedere:

Relaţiile dintre naţiuni, în această lume imperfectă, constituieo substanţă fluidă, întotdeauna în mişcare, schimbându-se subtilde la zi la zi în moduri dificil de detectat cu miopia momentuluişi greu de discernut chiar şi din perspectiva unui moment viitor.Situaţia la un moment dat nu este niciodată cu totul la fel cusituaţia de cinci ani mai târziu – într-adevăr, uneori este semni-ficativ diferită, chiar dacă stadiile prin care s-a ajuns la aceastăschimbare sunt rareori vizibile la un moment anume. aade aceea,omul de state înţelept şi experimentat se fereşte de regulă de an-gajamente care vor constitui, probabil, limitări asupra compor-tamentului guvernului la date necunoscute în viitor, în situaţiiimpredictibile. (p. 238)

În plus, alianţele reduc capacitatea statului de a- influenţa pe alţii prinreducerea numărului de parteneri suplimentari cu care se poate alinia şi re-duc avantajele de negociere ce rezultă din crearea unei ambiguităţi deliberatecu privire la propriile intenţii. Mai departe, există ameninţarea de a ajungela dispute cu duşmanii aliaţilor.

(c) Cea de-a treia şcoală de gândire realistă accentuează pericolele con-stituirii unei alianţe. Sunt citate cinci motive pentru evitarea completă aalianţelor:

1. Alianţele permit statelor agresoare să-şi combine forţa militară.

2. Alianţele ameninţă duşmanii şi-i motivează să încheie contraalianţe,cu efectul reducerii de securitate în ambele coaliţii. Bueno de Mes-quita (1981): “alianţele revelează orice susţinere suplimentară de carese poate bucura un stat, precum şi susţinerea de care are nevoie unpotenşia beligerant... Reducerea de incertitudine realizată prin astfelde informaţii poate fi tot ceea ce e necesar pentru a facilita dorinţaagresorului de a ataca un alt stat.”

14

3. Formarea alianţelor poate atrage părţi altminteri neutre în coaliţiiopuse. După cum avertiza Thomas Jefferson, “alianţele pot duce laînlănţuire (entanglement).”

4. Odată ce statele îşi pun forţele laolaltă, ele trebuie să controleze com-portamentul propriilor aliaţi. Managementul relaţiilor intra-alianţăeste necesar pentru a descuraja fiecare membru să-şi agreseze ires-ponsabil duşmanii, ameninţând astfel securitatea celorlalţi membrii aialianţei. De asemenea, aliaţii trebuie să descurajeze “defectarea” dinalianţă şi să asigure că angajamentele reciproce ale aliaţilor sunt ono-rate.

5. Există mereu posibilitatea ca aliatul de astăzi să fie duşmanul de mâine.Realiştii cred că statele sunt duşmani naturali, că nu există prieteni sauadversari permanenţi. De altfel, în perioada de dintre Congresul de laViena (1815) şi 1960, războaiele dintre aliaţi au fost obişnuite; mai multde 25% dintre partenerii de coaliţie au ajuns la război unul împotrivaceluilalt.

2.5.2 Echilibrul de putere

În condiţii de anarhie internaţională, logica realismului politic cu privire laasigurarea securităţii statelor duce la sistemul de schimbare a alinierilor mi-litare numit “echilibrul de putere” (balance of power). Centrală pentru acestconcept este ideea că pacea este rezultatul unei distribuţii internaţionale deputere în care nici un stat nu este suficient de puternic pentru a-i domina petoţi ceilalţi. Dacă un stat sau o alianţă de state dobândeşte suficientă puterepentru a-i domina pe ceilalţi, cei ameninţaţi vor fi motivaţi să depăşeascădiferenţele dintre ei şi să se unească într-o alianţă defensivă. Puterea ce re-zultă dintr-o atare colaborare l-ar opri pe potenţialul atacator din cursul săuexpansionist.

Premisa fundamentală a acestei teorii este aceea că slăbiciunea invităatacul celui mai puternic, iar agresiunea potenţială nu poate fi descurajatădecât printr-o forţă opusă. Dar sub asumpţia că toate statele urmăresc să-şimărească puterea militară, toate statele sunt potenţiali adversari, astfel căfiecare trebuie să-şi mărească puterea pentru a se putea apăra. Raţiona-mentul mecanismului echilibrului de putere este că un sistem internaţionalbazat pe suspiciune şi competiţie, în care fiecare stat îşi urmăreşte indepen-dent propriul interes, asigură prin re-aliniere cea mai uniformă distribuire deputere. Alinierea este o mutare din partea unui neutru spre o coaliţie saualta. Este încurajată în primul rând de nevoia de a descuraja un potenţial

15

agresor. Procesul de formare al alianţelor de balansare a puterii duce, înmod natural, la contra-alianţe. Majoritatea statelor nu îşi asumă riscul de arămâne nealiniate, astfel că rezultatul calculului balanţei de putere este, încele din urmă, formarea unor coaliţii de putere aproximativ egală. Pentrumenţinerea unei distribuţii egale de putere, realiştii recomandă respectareaanumitor reguli de constituire a alianţelor. Astfel, o putere care nu este ime-diat ameninţată de creşterea influenţei unei alte puteri trebuie să joace rolulde factor de echilibru (balancer), limitând puterea statului în ascensiune. Deexemplu, Marea Britanie a jucat adesea acest rol prin alăturarea constantăla coaliţia mai slabă;

• statele trebuie să aibă informaţie precisă despre capacităţile şi motivelecelorlalţi;

• trebuie să fie un număr suficient de state pentru a forma alianţe şipentru a le putea dizolva cu promptitudine;

• trebuie să fie o zonă geografică limitată;

• liderii naţionali trebuie să aibă libertate de acţiune;

• capacităţile statelor trebuie să fie aproximativ egale;

• statele trebuie să aibă o cultură politică comună în care regulile regi-mului de securitate sunt recunoscute şi respectate;

• statele trebuie să aibă structuri politice asemănătoare;

• statele trebuie să aibă sisteme de arme care inhibă atacurile preemptive– mobilizările rapide pentru război şi atacurile de primă lovitură – şirăzboaiele de anihilare;

• trebuie să nu fie instituţii supranaţionale capabile să interfere cu ali-nierile şi realinierile statelor.

Aceste condiţii au caracterizat mediul politicii internaţionale de dinaintede al Doilea Război Mondial. Trebuie însă să ne întrebăm dacă aceste asump-ţii mai sunt valabile şi astăzi. La urma urmei, dacă asumpţiile realiste asupramecanismului balanţei de putere sunt valide, atunci perioadele istorice în careprecondiţiile de bază sunt îndeplinite trebuie să fie şi perioade predominantpacifice. Sistemul eurocentric de la mijlocul secolului al XVII-lea până laPrimul Război Mondial este privit îndeobşte ca epoca de aur a balanţei de

16

putere. În această perioadă au avut loc în mod frecvent războaie între pute-rile europene, în ciuda celor două episoade de “pace lungă”, între 1815-1848 şiîntre 1871–1914. Dar şi mai distructive au fost războaiele declanţate atuncicând balanţa de putere nu funcţiona.

După al Doilea Război Modial, războiul dintre marile puteri a dispărutcu desăvârşire. O ipoteză explicativă este că balanţa puterii a fost înlocuităcu balanţa terorii nucleare. Alianţele rigide constituite în cele două blocuriideologice ale Războiului Rece nu au îngăduit mişcările de aliniere şi rea-liniere rapidă cerute de eficienţa balanţei de putere. Ca atare, se pare căenormul potenţial de ameninţare reprezentat de arsenalele nucleare a fostprincipalul suport al păcii.

La fel de discutabilă este şi premisa realistă a securităţii mărite a sta-telor cu potenţial militar superior. Proiectul Correlates of War (CoW) dela Universitatea din Michigan contabilizează, în cele nouă războaie dintremarile puteri de după Congresul de la Viena, nu mai puţin de cinci cazuri încare atacatorul era mai slab din punct de vedere militar decât statul atacat(Singer şi Small 1974). Se pare, aşadar, că puterea mărită a unui stat poateameninţa într-atât adversarii încât aceştia găsesc raţional să lanseze atacuripreemptive.

2.5.3 Sistemele de securitate colectivă

Izbucnirea Primului Război Mondial a discreditat în cea mai mare măsurăpolitica balanţei de putere. Proporţiile catastrofice ale războiului şi con-junctura declanşării sale i-au dus pe gânditorii liberali să vadă în balanţa deputere cauza acestui conflict, nu un instrument de prevenire.

Asumpţiile conceptului de securitate colectivă

Preşedintele Wilson a exprimat cea mai vehementă critică la adresa politiciibalanţei de putere. Proiectul liberal era de a înlocui politica alianţelor cuaceea a unui sistem de securitate colectivă, în care agresiunea oricărui statsă primească un răspuns colectiv. Liga Naţiunilor s-a născut din aceastăconvingere, în ideea că ţările doritoare de pace ar putea descuraja colectivagresiunea. Astfel, în loc de a accepta războiul ca un instrument de poli-tică naţională, securitatea colectivă se bazează pe inhibarea războiului prinameninţarea colectivă. Specific, teoria securităţii colective propunea ca:

1. sistemul să răspundă împotriva oricărei agresiuni sau încercări de con-trol hegemonial;

17

2. să implice participarea tuturor statelor, nu doar a unui număr suficientpentru a-l opri pe agresor;

3. să creeze o organizaţie internaţională menită să identifice actele deagresiune şi să organizeze un răspuns militar la adresa lor.

Spre dezamăgirea avocaţilor săi, securitatea colectivă nu a fost implementatăde chiar puterile care au iniţiat-o. Agresiunea Japoniei împotriva Manciuriei(1931) şi a Chinei (1937), precum şi invazia Etiopiei de Italia (1935) au fostcondamnate ferm, dar nu au fost sancţionate solidar. Mai mult, ocupareaCehoslovaciei de Germania nazistă nu a dus la un răspuns colectiv. De aceea,izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial este socotită eşecul politicii desecuritate colectivă.

Revenirea politicii echilibrului de putere

După al Doilea Război Mondial, principiulself-help a redevenit singura ga-ranţie a securităţii de stat, împreună cu ideea că pacea este mai degrabărezultatul puterii naţionale decât al celei multilaterale. Preşedintele Nixona fost un adept explicit al teoriei balanţei de putere: “Trebuie să ne amintimcă singura perioadă din istorie când am avut o perioadă extinsă de pace afost atunci când am avut o balanţă a puterii... Lumea va fi mai sigură ...dacă vom avea o naţiuni puternice şi sănătoase ale Statelor Unite, Europei,Uniunii Sovietice, Chinei, Japoniei, fiecare balansându-se reciproc.”

Modele postbelice ale balanţei de putere

• Unipolaritate: SUA, 1945–1950

• Bipolaritate: SUA-URSS, 1950–1970

• Bipolicentrism: Între 1970–1989, cele două superputeri şi-au men-ţinut superioritatea militară şi dependenţa aliaţilor, respectiv a sa-teliţilor. Totuşi, partenerii mai slabi de coaliţie au primit mai multspaţiu de manevră, stabilind relaţii atât cu hegemonul lagărului opus(e.g., SUA–România, URSS–Franţa) sau cu ţări de rangul doi (e.g.,Polonia–Germania). O explicaţie ţine de progresul în tehnologia mi-litară. Introducerea rachetelor balistice intercontinentale (ICBM) aredus dependenţa superputerilor de prezenţa militară pe teritoriul ţă-rilor satelit, precum şi nevoia de a avea un sistem integrat de controlal armamentului, la nivelul alianţei.

18

Capitolul 3

Teoria neorealistă a relaţiilorinternaţionale

3.1 Întemeierea neorealismului

Kenneth N. Waltz, Omul, statul şi războiul. O analiză teoretică (1959,Columbia University Press), trad. rom. Iaşi: Institutul European, 2001

Waltz distinge trei „imagini“ ale studiului RI:

3.1.1 Natura umană

– antropologie politică a clasicilor gândirii politice (Hobbes, Locke) – nivelulcomportamentului individual

Conform primei imagini a relaţiilor internaţionale, cauzele majoreale războiului se găsesc în natura şi comportamentul omului. Răz-boaiele pornesc din egoism, din direcţionarea greşită a unor impulsuriagresive, din stupiditate. ...Dacă acestea sunt cauzele fundamentale alerăzboiului, atunci războiul trebuie eliminat prin înnobilarea oamenilorsau prin asigurarea readaptării lor psiho-sociale. (p. 24)

Dacă atribuim dificultăţile actuale unor deficienţe de cunoaştere,educaţia poate deveni un remediu împotriva războiului. ...BertrandRussell considera că limitarea instinctului posesiv este o premisă a pă-cii (Political Ideals, p. 42) Alţii sunt de părere că mărirea şanselor depace nu depinde atât de o schimbare a “instinctelor”, cât de o canali-zare a energiilor ce sunt, deocamdată, risipite în nebunia distructivă arăzboiului. (p. 25)

Recomandările sunt diverse, dar ceea ce au în comun este ideea cădacă vrem să avem o lume mai paşnică trebuie să schimbăm oamenii,

19

atât ca structură moral-intelectuală, cât şi din punctul de vedere alconduitei psiho-sociale. (p. 26)

3.1.2 Structura internă a statului

– ideea că politica externă este un reflex al politicii interne

Recursul la defecte interne pentru a explica acele acţiuni externeale statului care duc la război poate îmbrăca multe forme. O astfelde explicaţie poate fi legată de un tip de guvernământ despre care secrede, îndeobşte, că este rău. De exemplu, de multe ori se consideră căprivaţiunile impuse poporului de către tiran produc nişte tensiuni ce îşipot găsi expresia în atacurile împotriva străinilor. Explicaţia mai poateviza şi defectele unei guvernări care nu este rea, în sine. S-a observat,astfel, că restricţiile impuse guvernului în vederea respectării drepturi-lor cetăţeneşti constituie impedimente în elaborarea şi implementareapoliticii externe. Aceste restricţii, de altfel lăudabile în intenţia lororiginară, pot avea efectul nedorit de a îngreuna sau a face imposibileacţiunile pe care trebuie să le întreprindă guvernul respectiv pentrumenţinerea păcii în lume. Şi, ca ultim exemplu, explicaţia se poatereferi la neajunsuri geografice sau economice sau la lipsuri prea vagdefinite ca să poate fi etichetate. Astfel, o ţară poate susţine că nu şi-acâştigat frontierele “de drept”, că aceste frontiere sunt necesare pentrua-i asigura securitatea şi că un război prin care să-i extindă teritoriulîn măsura dorită este justificat sau chiar necesar. (pp. 88-89)

Dar în ce mod ar trebui schimbată structura statelor? Care arfi definiţia standard a unui stat bun? ...Karl Marx defineşte terme-nul de “bun” în funcţie de proprietatea asupra mijloacelor de produc-ţie; Immanuel Kant îl raportează la principiile abstracte ale dreptului;Woodrow Wilson – la autodeterminarea naţională şi organizarea de-mocratică modernă. Deşi fiecare definiţie consideră cruciale aspectediferite, toate susţin la unison că pacea va fi instaurată în lume dacăşi numai dacă toate statele vor fi reformate. Mai precis, reforma reco-mandată este considerată a fi o bază suficientă pentru a asigura paceamondială. (p. 90)

3.1.3 Interacţiunile interstatale

– tiparele de comportament în sistemul internaţional

Când există atâtea state suverane, când nu există nici un sistemjuridic care să se poată aplica în relaţiile dintre acestea, când fiecarestat îşi judecă necazurile şi ambiţiile în funcţie de ceea ce-i dicteazăpropria raţiune sau dorinţă – conflictele trebuie să apară şi uneorise ajunge la război. Pentru a ieşi cu bine dintr-un astfel de conflict,

20

statul trebuie să se bazeze pe propriile sale mijloace, de eficienţa căroratrebuie să se ocupe în mod constant. (p. 163)

Toate cele trei imagini fac parte, ca să spunem aşa, din natură.Omul, statul şi sistemul de state sunt atât de importante pentru oriceîncercare de înţelegere a relaţiilor internaţionale, încât rareori se în-tâmplă ca un analist să se concentreze asupra unei singure imagini,ignorându-le pe celelalte două. (p. 164)

Cu toate acestea, în lucrarea sa din 1979, Theory of International Politics,Waltz declară predominanţa celei de-a treia imagini – sistemul internaţional– în RI.

Conceptul de „sistem internaţional“ este preluat din vocabularul ştiinţe-lor sociale. În anii ’50, ştiinţele politice erau dominate de teoria sistemelor.Sistemele sunt definite potrivit nevoilor lor funcţionale: anumite funcţii sausarcini trebuie îndeplinite într-un sistem politic pentru ca acesta să se poatăreproduce într-un anumit mediu. Funcţia primară a sistemului de state su-verane este, potrivit lui Waltz, aceea de a aduce ordine în lumea statelor,ordine care stă la baza securităţii, dacă este respectată de toţi participanţii.Este însă vorba despre o ordine care nu urmează nici un plan. Ea rezultă dinacţiunile statelor care îşi urmăresc, fiecare, propria securitate. Elementelesistemului internaţional rămân mereu aceleaşi: statele, dar structura sa –distribuţia puterii între state – este, totuşi, în transformare. Această obser-vaţie stă la baza sugestiei lui Waltz că sistemul internaţional este guvernatde legi obiective. Pentru a le formula, Waltz importă din teoria economicămodelul microeconomiei.

Piaţa ideală nu constă decât în întreprinderi aflate în concurenţă reci-procă, fiind lipsită de intervenţia statului. Întreprinderile mari determinăevoluţia preţurilor mai mult decât cele mici. Astfel, ele determină struc-tura sistemului pieţei libere (Waltz 1979: 70ff). Piaţa liberă este un mediuanarhic, în care nu exită o autoritate supraordonată de reglementare.

Analogia cu teoria relaţiilor internaţionale este imediată. Piaţa econo-mică îşi găseşte paralela în piaţa de putere construită de Waltz. Aşa cuminteresul propriu al întreprinderii este motorul economiei de piaţă, la fel este,în politica internaţională, acţiunea individuală (self-help) a statelor pentrua-şi reduce vulnerabilitatea militară (1979: 91).

Potrivit lui Waltz, o structură politică este definită prin trei elemente(1979: 79):

(a) principiu de organizare

(b) specificarea funcţiilor unităţilor diferenţiate formal

21

(c) distribuirea capacităţilor (distribution of capabilities) peste acele uni-tăţi.

Structura RI este anarhică, dar nu este lipsită de ordine. Balanţa deputere are un efect stabilizator. Războiul nu este, în sine, nici necesar, niciinevitabil. Structura sistemului de state rezultă din numărul de actori pu-ternici – discuţie sisteme bipolare, sisteme multipolare. Constelaţiainternaţională de state este, aşadar, elementul decisiv, iar nu structura in-ternă a statelor.

Statele mici au alternativele înregimentării (bandwagoning) sau a balan-sării (balancing). Înregimentarea reprezintă alinierea cu statul puternic carereprezintă un potenţial de ameninţare, în vreme ce balansarea reprezintăalierea cu alte puteri, în scopul neutralizării potenţialului de ameninţare.

Charles Kupchan (1999), “After Pax Americana: Benign Power, Re-gional Integration, and the Sources of Multipolar Stability”, in InternationalSecurity 23, pp. 40–79:

Nu există un sistem internaţional, ci sisteme regionale de state în careconcurează pentru putere puteri regionale. Astfel, neorealismul contemporanse desprinde de teoretizarea Războiului Rece. În fapt, abia după încheiereaacestuia au devenit vizibile noile linii de conflict. Astăzi lumea statelor numai este structurată de tipurile europene de ideologie, socialism ori libera-lism, ci de sisteme culturale diferite, cu viziuni diferite asupra lumii şi cumoduri de comunicare diferite. Dar, în principiu, fiecare dintre aceste sis-teme poate fi analizat conform principiilor neorealismului.

Totuşi, care este rolul statului cu privire la propria societate? Pentrucine vor statele să asigure securitate: pentru o minoritate elitistă? Pentruun grup de putere? Pentru o societate liberă? Nu se poate răspunde laaceastă chestiune fără a lua în considerare organizarea internă a sistemuluipolitic.

Apoi, este de discutat în ce măsură se susţine analogia realiştilor şi aneorealiştilor dintre starea de natură, de la Hobbes, cu situaţia statelor înlumea anarhică a politicii internaţionale. Statele sunt constructe socialecare, în cea mai mare parte funcţionează prin mecanisme raţionale. Deşiunele teorii sociale identifică statul cu un actor unitar (e.g. Wendt 1999),acesta nu are dorinţe, pasiuni şi nevoi proprii. Unii autori neorealişti (e.g.Stephen Krasner 1999) propune identificarea statului ca actor de politicăinternaţională cu liderii acestuia. Este, desigur, o asumpţie simplificatoare,cu avantaje şi dezavantaje (personalizarea statului; dificultatea de a explica

22

natura constrângerilor asupra comportamentului politic al liderilor). Statul,la Hobbes, este produsul imaginar al situaţiei-limită de bellum omnem contraomnes. Dar viaţa de zi cu zi a statului nu se bazează pe scenariul razboiuluiameninţător. De fapt, potrivit lui Hobbes, statul erodează cel mai multîncrederea cetăţenilor săi atunci când îi conduce în război. Astfel, realiştiiaccentuază excesiv starea excepţională de teamă de război.

Este relevant să observăm cum realismul şi neorealismul, pe de o parte, şiidealismul, pe de a altă parte, selectează anumite intervale istorice ca doveziempirice. Carr (1946) a discreditat utopismul wilsonian arătând spre ruineleEuropei de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, spre ororile Holo-caustului şi spre izbucnirea Războiului Rece. Pe de altă parte, numeroasetendinţe globale de după Războiul Rece par să confirme, totuşi, perspec-tiva liberală: răspândirea democraţiei1, creşterea comerţului liber global,importanţa crescută acordată drepturilor omului, intervenţiile umanitare,eforturile internaţionale de a preveni sau de a reduce efectele unor dezastreecologice sau naturale, multitudinea acordurilor de control al armamentului,etc. Dar, din nou, pesimiştii arată spre războaiele aparent nemotivate pecare unele democraţii ale lumii le pornesc împotriva unor state care nu con-stituie o ameninţare directă, spre reţinerea de la intervenţia umanitară înmai multe situaţii de criză gravă din ultimul deceniu, spre efectele perverseale tratatelor de liber-schimb care au dus la creşterea de tarife compensato-rii şi spre evidentul recul al democraţiei în unele state importante pe scenainternaţională.

Waltz a respins cu consecvenţă istoricizarea analizei sistemului interna-ţional. Totuşi, imaginea premodernă a suveranului care, în viaţa internă astatului, îşi exprima voinţa prin legi şi reguli iar pe plan extern era egalulaltor suvernani, decizia sa dictând comportamentul internaţional al statului,avea să se schimbe odată cu procesul de democratizare, cu instituirea parla-mentelor, a partidelor şi a opiniei publice, care au impus limitări semnifica-tive asupra libertăţii suveranilor de a acţional în politica externă. De circa100 de ani, politica externă nu mai este domeniul exclusiv al executivului.Democraţiile integrează societatea în mecanismele de decizie ale statului. Pede altă parte, prin politica lor externă, puterile democratice manifestă susţi-

1Potrivit lui Kupchan şi Wittkopf (1999: 47), “După încheierea războiului rece, număruldemocraţiilor lumii a crescut considerabil. Între 1974 şi 1980, mai bine de 30 de ţări s-auconvertit de la regimuri dictatoriale la regimuri democratice. Aceasta rată a crescut înanii ’80, în cel de-al treilea val, astfel că în 1992, mai mult de jumătate din ţările planeteierau, pentru prima dată, democratice. Deşi au avut loc reveniri la situaţia anterioarăîncepând cu 1993, iar angajamentul democratic al Rusiei a fost pus la îndoială în 1996,tendinţa globală de democratizare continuă.”

23

nere pentru opoziţia ilegală din statele autoritare, încurajând-o prin anumitegesturi, informaţii, sau chiar material. Dar Waltz nu ia în considerare acesteaspecte. Pe plan intern, statul este, în viziunea sa, o ierarhie perfectă alcărui vârf decide pentru întreg sistemul.

Totuşi, politica internă explică o parte a relaţiilor externe. Cea de-a„doua imagine“ a lui Waltz nu doar că nu poate fi neglijată, dar este însoţităde o a „doua imagine răsturnată“ (second image reversed).

Peter Gourevitch (1978), “The Second Image Reversed: The Interna-tional Sources of Domestic Politics”, in International Organizations 32, pp.889–912:

Condiţiile interne ale politicii statelor sunt deteminate, în parte, de rela-ţiile internaţionale ale statului. Statele se adaptează mediului internaţionalnu doar prin comportamentul lor exterior, ci şi prin structura lor internă,socială şi politică. Studiile privind cea de-a doua imagine şi cea de-a douaimagine răsturnată se bazează pe asumpţia unei „texturi poroase“ a înve-lişului exterior al politicii statelor. Aceste noi dezvoltări teoretice exercităasupra neorealismului presiunea de a renunţa la asumpţia statului reificat ca„actor unitar“.

Neorealismul cultivă respingerea instituţiilor internaţionale şi a cooperăriiinternaţionale. Doar statele contează ca actori ai politicii internaţionale.Interesant este că această viziune nu e lipsită de o anume plauzibilitate.Organizaţiile internaţionale funcţionează numai în măsura în care statele lerespectă regulile. Cu toate acestea, tocmai securitatea, valoarea supremă aviziunii reliste, presupune cooperare internaţională. De aceea a fost NATOo organizaţie atât de atrăgătoare pentru statele Europei de est. Cooperareaeste esenţială pentru politica de securitate a statelor atât în vreme de război,cât şi pe timp de pace. În ceea ce priveşte UE, independenţa sa militară faţăde SUA poate fi realizată doar prin instituirea unei forţe paneuropene deapărare.

3.1.4 Dilema securităţii

Aşadar, de ce au loc războaiele? Răspunsul realismului şi al neorealismuluitrimite la natura conflictuală a anarhiei internaţionale. Dar un efect nedorital acestui tip de raţionament este aşa-numita dilemă a securităţii.

Tucidide, Războiul Peloponesului: “Ceea ce a făcut războiul inevitabil afost creşterea puterii ateniene şi teama pe care aceasta i-a cauzat-o Spartei”.Ideea este că creştrea puterii militare a unui stat creează un senzaţie de in-

24

securitate a altui stat. Dacă celălalt stat nu-şi măreşte capacitatea militară,riscă să fie expus acţiunilor agresive ale celui dintâi. Dacă, pe de altă parteîşi măreşte capacitatea militară, primul stat se va simţi ameninţat, astfel căva trebui să se înarmeze, ceea ce, la rândul său, va duce la o senzaţie deinsecuritate în cel de-al doilea. Concluzia este că ambele cursuri de acţiuneau ca efect un sentiment diminuat de securitate. Mai mult, unul dintre eleduce la o periculoasă cursă a înarmărilor.

Ieşirea din această dilemă nu se poate face decât prin cooperare inter-naţională. Securitatea nu este, într-adevăr, singura dimensiune a politiciiinternaţionale şi, după cum susţin unii autori, nici măcar cea dominantă.

Vânătoarea cerbului

Pe de altă parte, care este întemeierea neîncrederii realismului şi neorealis-mului în capacitatea de cooperare internaţională durabilă? Waltz preia dela Rousseau o parabolă numită vânătoarea cerbului (stag hunt):

Să presupunem că cinci oameni care au dobândit o capacitate ru-dimentară de a vorbi şi de a se înţelege unul cu altul se întâlnesc,întâmplător, într-un moment în care toţi suferă de foame. Fiecare îşipoate potoli foamea mâncând a cincea parte dintr-un cerb, aşa încât“cad de acord” să coopereze pentru aprinde unul. Dar oricare din eise poate sătura şi cu un iepure şi dacă se iveşte unul prin preajmă,unul din cei cinci îl prinde. Trădătorul îşi poate potoli foamea, darlasă, totodată, cerbul să scape. Interesul lui imediat prevalează asuprapreocupării pentru semeni.

Povestea este simplă, însă are implicaţii deosebit de importante.Într-o acţiune de cooperare, în care toţi au acelaşi obiectiv şi sunt înaceeaşi măsură interesaţi de proiect, nu te poţi bizui pe ceilalţi. (Waltz1959, pp. 171–172)

25

Capitolul 4

Instituţionalismul liberal:Interdependenţă şi teoriaregimurilor

4.1 Teoria interdependenţei

În relaţiile internaţionale, interdependenţa se referă la fenomenul relaţionăriicomplexe dintre evenimente care au loc în diferite părţi ale lumii. O crizăeconomică a unui stat poate avea consecinţe globale, aşa cum a fost cazul cucrahului bursier asiatic la sfârşitul anilor ‘90, după cum securitatea statelordepinde de strategiile poliţieneşti din alte state. Lucrurile sunt, în acest sens,cunoscute de mult timp în domeniul comerţului sau al politicii monetare, încăde la clasicii liberalismului, Adam Smith, David Ricardo sau John StuartMill.

În ştiinţele politice, termenul interdependenţă a fost introdus în anii ‘60,în contextul de securitate al conflictului ideologic dintre est şi vest. Pe fon-dul apariţiei rachetelor balistice intercontinentale (ICBM), simpla distanţăgeografică nu mai putea constitui un element de siguranţă a statelor în faţapotenţialelor atacuri. Astfel,

neither state can effectively move toward isolation or increaseits own autonomy so far as security is concerned. (Morse 1972:138–39)

Avem aici de-a face cu un concept al interdependenţei militar-strategice,care a caracterizat un context generat de conflictul dintre două viziuni mu-

26

tual exclusive despre politica mondială, susţinute fiecare de arsenale de armenucleare.

În plan economic, conceptul de interdependenţă s-a impus în RI la înce-putul anilor ‘70, în legătură cu apariţia crizelor economice şi cu conflicteleeconomice dintre statele industrializate. Cele mai grave două şocuri eco-nomice au fost prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton Woods – carestabilea convertibilitatea dolarului în aur – prin suspendarea de către Admi-nistraţia Nixon a acestei convertibilităţi în luna august 1971 (fără prevenireacelorlalţi participanţi la sistem!) şi criza petrolului declanşată de embargoulimpus de OPEC ca urmare a războiului arabo-israelian din 1973, pentru apedepsi SUA şi alte state industrializate pentru sprijinul acordat Israelului.Cumulate, aceste evenimente au constituit cauze ale unui fenomen de sta-gflaţie, adică de inflaţie concomitentă cu stagnare economică. S-a doveditcă reacţiile individuale ale statelor au generat situaţii de conflict cu politi-cile altor state. Fondul acestor conflicte îl constituie diminuarea influenţeiamericane ca urmare a eşecului din Vietnam şi întărirea economică a Eu-ropei şi a Japoniei. La începutul lui 1975, şefii de stat ale celor mai maipatru puteri economice – SUA, Japonia, Germania şi Franţa – s-au întrunitîntr-un „summit economic mondial“, precursor al actualului G8. Retoricapolitică naţionalistă s-a modificat în favoarea uneia a cooperării internaţio-nale, prin sublinierea interdependenţelor economice la scară mondială, prinplasarea cauzelor crizei economice de la nivel naţional la nivel mondial. Înspecial politicienii americani recurgeau la conceptul de interdependenţă pen-tru a justifica o politică externă de cooperare multilaterală, substitut al celeiunilaterale sau cel mult „atlantice“ de până atunci.

Astfel, ideea de interdependenţă a câştigat teren şi în alte chestiuni decâtcele de securitate militară; probleme legate de creşterea bunăstării, de dispo-nibilitate a resurselor naturale şi de distrugere a mediului au devenit, brusc,de prim ordin. Din această perspectivă, o serie de economişti şi politologiau început să pună la îndoială puterea explicativă a paradigmei dominanteîn RI, realismul politic, axat pe primatul securităţii şi al puterii militare astatelor.

De asemenea, întrepătrunderea cercetării economice şi politologice a adusîn centrul atenţiei economia politică internaţională (Strange 1970). Celemai semnificative impulsuri au venit de la economistul american RichardCooper, prin lucrarea The Economics of Interdependence (1968), de la seriade articole a lui Edward Morse, “The Politics of Interdependence” (1969),ca şi de la lucrările lui Robert O. Keohane şi Joseph Nye despre relaţiiletransnaţionale.

Lucrarea acestora din urmă, Power and Interdependence. World Politics

27

in Transition (PaI), pleacă de la constatarea existenţei unei schimbării pro-funde de structură a sistemului internaţional, a cărui caracteristică este olimitare a capacităţii de acţiune a statelor, cu consecinţe pentru capacitateade realizare a scopurilor economice şi politice. Este investigată capacita-tea de acţiune a statelor naţionale în aceste condiţii, adică instrumenteleadecvate pentru reacţia la această schimbare. Sunt distinse două niveluri:

(1) nivelul politicii externe – cercetarea optimizării acţiunii de politică ex-ternă;

(2) nivelul politicii internaţionale – posibilităţi de modelare a acesteia princooperare între state

4.1.1 Conceptul de interdependenţă în ştiinţele politice

Există astăzi o intensitate mai mare a relaţiilor de interdependenţă decât întrecut? Cum măsurăm acest lucru? Răspunsurile la aceste întrebări suntfoarte diferite.

Karl Deutsch (1967), de exemplu, apără teza diminuării interdependen-ţei globale, ca fapt legat de creşterea industrializării statelor. Deutsch aratăcă fazele târzii ale procesului de industrializare sunt caracterizate printr-oreducere a proporţiei pe care exportul o ocupă în produsul intern brut alstatelor. Anul 1913 este luat drept reper pentru nivelul cel mai ridicat de in-terdependenţă, după care aceasta a intrat pe un trend descendent accentuat.Pentru autori precum Ronsencrance (1977), interdependenţa s-a intensificatîntre 1950 şi 1958, după care a intrat într-un declin continuu. În fine, pentruautori ca Morse (1972), Cooper (1968) sau Keohane şi Nye, interdependenţacreşte necontenit din 1945 încoace. Cum explicăm aceste aprecieri diferite?

O explicaţie ţine de diversitatea metodelor de măsurare a interdepen-denţei, puternic contestate reciproc. De exemplu, modelul „procentului deexport“, care măsoară raportul dintre exporturile totale ale unui stat către unaltul şi importrile totale din acel stat în primul, sau modelul “chooser-chosenGNP”, care urmăreşte raportul dintre tranzacţiile internaţionale ale unei ţărişi produsul ei social brut. Aceste abordări reflectă orientarea cantitativă acercetării sociale dn anii 1950 şi 60. Erau căutate corelaţii între variabileeconomice, folosite ca indicatori pentru un gradul de interdependenţă. Caatare, evoluţia empirică a interdependenţei prezenta variaţii puternice peansamblul secolului XX.

Desigur, sensul utilizării unei corelaţii sau alteia trebuia legat de o anu-mită semnificaţie atribuită diferitelor modalităţi de măsurare. De fapt, astfel

28

de corelaţii empirice măsoară mai degrabă interconectivitatea dintre state –concept introdus de Inkeles (1975):

Interconnnectedness refers to the volume or frequency of com-munication, interaction, or exchange between two socioculturalsystems. It is most often expressed in the exchange of goods andservices, i.e., in trade (...) (pp. 469–70).

Astfel, conceptul de interdependenţă este diferit de cel de interconectivi-tate; cea dintâi reprezintă, mai degrabă, semnificaţia politică a interconecti-vităţii empirice, ceea ce nu poate fi reliefat prin măsurare directă.

Thus, politically significant interdependence is much higher to-day than it was during the nineteenth century. (Rosencrance şiStein 1973: 12)

4.1.2 Conceptul de interdependenţă politică la Nye şi Keo-hane

Keohane şi Nye trasează diferenţa dintre interdependenţă şi interconectivi-tate cu ajutorul criteriului costurilor: numai acele interacţiuni care cauzeazăcosturi reciproce constituie interacţiuni de interdependenţă – desigur, costu-rile nefiind necesarmente simetric suportate. Dacă interacţiunile au loc fărăcosturi semnificative, atunci ele vor reprezenta doar interacţiuni de inter-conectivitate. Aşadar, pentru Keohane şi Nye, interdependenţa presupuneîntotdeauna costuri, deoarece mărgineşte autonomia statelor şi impune efor-turi de adaptare.

Cei doi autori disting, mai departe, între două accepţii ale interdepen-denţei: sensibilitatea la interdependenţă (interdependence-sensitivity) şivulnerabilitatea la interdependenţă (interdependence-vulnerability).

Sensitivity involves degrees of responsiveness within a policy fra-mework – how quickly do changes in one country bring costlychanges in another, and how great are the costly effects? (K &N 1977: 12)

Sunt avute în vedere costurile care rezultă atunci când nu există nici oreacţie politică din partea statului afectat de schimbările din primul stat.

Vulnerability can be defended as an actor’s liability to suffer costsimposed by external events aven after policies have been altered.(K & N 1977: 13)

29

În plus, vulnerabilitatea la interdependenţă este legată şi de disponibi-litatea relativă şi de mărimea costurilor măsurilor politice alternative aleactorilor implicaţi (K & N 1977: 13). Prin urmare, ea este dimensiunea maiimportantă a interdependenţei.

4.1.3 Două modele: realism şi interdependenţă complexă

Dar mai există, pe lângă conceptul de interdependenţă tocmai introdus, şi celde interdependenţă complexă, utilizat de către Keohane şi Nye. Acesta estecontrapus de autori, ca ideal-tip, realismului în RI, răsturnând asumpţiile debază ale realismului. Iată asumpţiile realismului, în prezentarea lui Keohaneşi Nye:

(1) Statele sunt concepute ca actori dominanţi, de importanţă fundamen-tală, ai politicii mondiale, şi ca entităţi închise, unitare.

(2) Puterea este mijlocul cel mai eficient al exercitării politicii; exercitareaviolenţei sau ameninţarea cu violenţa este cel mai eficient mod de aexercita puterea.

(3) Există o ierarhie clară a scopurilor în politica externă: chestiunile desecuritate militară (high politics) domină scopurile de ordin economicsau social (low politics).

Ideal-tipul interdependenţei complexe constă, aşadar, în „răsturnarea“acestor premise fundamentale:

(1) Statele nu sunt unităţi închise în sine şi nici actori unici ai politiciimondiale. Există şi importanţi actori ne-statali.

(2) Puterea militară are, în contexte de relaţii marcate de interdependenţă,doar o importanţă politică secundară.

(3) Nu există o ierarhie prestabilită a a scopurilor de politică internaţio-nală: securitatea militară nu este a priori mai importantă decât anu-mite scopuri de ordin economic; există, mai degrabă, o multitudine dediferite domenii de probleme (issue areas). (K & N 1977: 24–37)

Pentru cei doi autori, evenimentele lumii politice reale cad mereu undevaîntre aceste două extreme ideal-tipice. Uneori, interdependenţa complexăeste mai aproape de realitate, ca model teoretic, decât realismul. Ca atare,adecvarea utilizării unui model explicativ sau altul ţine exclusiv de deciziacercetătorilor de a aplica un model sau altul în situaţii concrete.

Keohane şi Nye constată că

30

...condiţiile interdependenţei complexe caraterizează din ce în cemai mult politica mondială în unele domenii importante şi întreunele ţări. (K & N 1977: 223)

Interdependenţa complexă caracterizează cu precădere relaţiile dintrestatele industrializate (ţările OECD), în special în domeniile economiei şiecologiei globale. Astfel, pe lângă limitarea generală la relaţiile dintre stateleindustrializate ale vestului, deosebirea dintre diferite “issue areas”, precumsecuritatea, economia şi mediul înconjurător joacă un rol central. Autoriiadmit aplicabilitatea ambelor modele explicative – realism, respectiv inter-dependenţă complexă – în domenii specifice. Totuşi, politica internaţionalăîn condiţii de interdependenţă complexă este caracterizată prin procese po-litice fundamental diferite de cele ale asumpţiilor realiste. Prin procese po-litice sunt desemnate modalităţile prin care resursele de putere ale unui statsunt „traduse“ în putere înţeleasă ca şi control asupra rezultatelor politice.În modelul realist, superioritatea generală de putere a unui stat determinărezultatele politicii internaţionale. În condiţii de interdependenţă complexăintervine o discontinuitate între distribuirea generală de putere (distributionof capabilities) şi rezultatele politice, în situaţii concrete de negociere: cucât mai mult aproximează o anumită conjunctură o situaţie de interdepen-denţă complexă, cu atât mai puţin poate fi tradusă superitatea generală deputere a unui stat (overall power structure) în rezultate politice în interioruldomeniilor specifice, întrucât între resursele de putere şi puterea ca şi controlasupra rezultatelor politice intervine interdependenţa ca variabilă sistemică.În atari condiţii, statele puternice au dificultăţi în a-şi utiliza superiorita-tea de putere. Distribuirea puterii şi gradul de vulnerabilitate în domeniispecifice devin relevante în analiza proceselor politice.

Apoi, posibilităţile stabilirii agendei (setting the agenda) politicii inter-naţionale se modifică. O interdependenţă mărită duce la posibilitatea cadiferite grupuri intra-statale sau actori transnaţionali să politizeze anumiteprobleme, care erau considerate până atunci ca ţinând de politica internăa statelor. În fine, organizaţiile internaţionale dobândesc un rol mult mă-rit, prin abilitatea de a influenţa stabilirea agendei, de a iniţia formarea decoaliţii sau de a constitui forumuri pentru articularea şi expresia intereselorstatelor slabe. Studiile de caz cu care Keohane şi Nye susţin aceste concluziiprivesc dreptul internaţional al mării şi politica economică internaţională,precum şi relaţiile bilaterale dintre SUA şi Canada, respectiv dintre SUA şiAustralia.

31

4.1.4 Politică şi interdependenţă

Aşadar, chestiunea centrală pentru Keohane şi Nye în PaI este, cum pot sta-tele să-şi exercite puterea în condiţii de interdependenţă. Interdependenţaintervine între putere – variabilă independentă, de control – şi rezulta-tele proceselor politice – variabile dependente, observate. Interdependenţamodifică astfel structura şi contextul negocierilor internaţionale. Problemapolitică se leagă însă de costurile relaţiilor de interdependenţă: ea limiteazăautonomia de acţiune politică a statelor, care nu mai pot acţiona autonomîn domenii precum politicile financiare şi fiscale, reglementarea activităţiiîntreprinderilor sau implementarea programelor de redistribuire a bunuri-lor publice, ceea ce pretinde un efort de adaptare la condiţiile schimbate.Cu alte cuvinte, interdependenţa generează, datorită costurilor implicate, oproblemă a strategiei politice. De această problemă se leagă încercările de aevita costurile de adaptare. Interesul statelor individuale este de a redistribuicosturile şi beneficiile legate de relaţiile de schimb internaţional în favoarealor. Astfel, paradigma în care operează cei doi autori este aceea a calcululuiraţional de tip cost-beneficii, operând în circumstanţele modificate de condi-ţiile interdependenţei. Presupoziţia fundamentală, comună cu a realismului,este a statului ca actor unitar, raţional şi dominant pe scena internaţională.

Interdependenţa este, în mod tipic, asimetrică, ceea ce înseamnă că, îndiferite domenii politice, statele prezintă niveluri diferite de vulnerabilitate.Vulnerabilitatea de interdependenţă include astfel o dimensiune strategică:pentru statele relativ invulnerabile există posibilitatea de a manipula sis-temul internaţional pentru atingerea propriilor interese. Ele vor încerca săfolosească interdependeţa asimetrică drept sursă de putere şi să influenţeleorganizaţiile internaţioale în favoarea lor.

(1) From the foreign-policy standpoint, the problem facing indi-vidual governments is how to benefit from international changewhile maintaining as much autonomy as possible.

(2) From the perspective of the international system, the problemis how to generate and maintain a mutual beneficial pattern ofcooperation in the face of competing efforts by governments (andnongovernmental actors) to manipulate the system for their ownbenefit.(Keohane şi Nye 1987: 730)

De altfel, scopul declarat al PaI e optimizarea politicii externe ameri-cane, în contextul relevării „iluziei de autonomie“ de la începutul anilor 1970,

32

printr-o viziune teoretică opusă viziunii dominante până atunci, a realismuluipolitic.

Reducing one’s vulnerability to external events can be part ofa neoisolationist strategy; but it can also be one element in astrategy of policy coordination and international leadership. (K&N 1977: 239).

Ei disting trei tipuri de leadership – hegemonie, unilateralism şi multilate-ralism – şi se pronunţă, în contextul declinului hegemoniei americane, pentrumultilateralism ca politica cea mai adecvată condiţiilor de interdependenţă.Ei recomandă Statelor Unite o politică activă de coordonare internaţională,bazată pe convingerea că organizaţiile şi regimurile internaţionale sunt înpoziţia de a rezolva conflictele internaţionale prin implementarea unor solu-ţii “win-win”, pentru toate părţile implicate. Această linie va fi dezvoltatăde către Robert Keohane în anii ‘80 sub forma teoriei regimurilor.

4.1.5 Interdependenţă, cooperare şi instituţii internaţionale

Interdependenţa ilustrează problemele acţiunii colective (collective actionproblems): interesele unui stat nu pot fi realizate decât în mod dependentde deciziile luate de fiecare dintre celelalte state implicate în relaţiile de in-terdependenţă. Prin urmărirea unilaterală a scopurilor politice, crearea saudobândirea unui bun – bunăstarea economică, securitatea sau protecţia me-diului – rămâne la nivel suboptimal, adică nesatisfăcătoare pentru toţi actoriiimplicaţi. Astfel, inderdependenţa conduce la un interes pentru cooperareal egoiştilor care acţionează raţional. Mai mult, interdependenţa este atât ocondiţie de posibilitate a cooperării, cât şi o sursă a nevoii de cooperare.

Prin PaI, ştiinţele politice ale anilor 1970 şi ‘80 au primit un temei alstrădaniei statelor industrializate, sub conducerea SUA, de a realiza o coor-donare politică în organizaţii internaţionale, precum GATT sau FMI.

4.1.6 Dezvoltări ulterioare ale teoriei interdependenţei

În analiza interdependenţei complexe întreprinse de Keohane şi Nye sau pusbazele dezvoltărilor ulterioare ale unor curente teoretice care domină şi astăzimainstream-ul RI, precum teoria regimurilor şi instituţionalismul liberal.

Interdependenţa modifică structura şi contextul interacţiunii dintre state,astfel că o analiză riguroasă presupune un concepţie despre negocierile inte-naţionale. Ambele aspecte – a) agendele internaţionale pot fi manipulate şi

33

b) organizaţiile intenaţionale modifică şi reglementează efectele interdepen-denţei – au dus la integrarea conceptului de interdependenţă în teoria nego-cierilor şi cooperării internaţionale, în special a negocierilor multilaterale, încare legarea/conectarea diferitelor domenii de probleme (issue linkage) estefrecventă, şi a studiilor despre semnificaţia crescândă a bunurilor colective.

Şi domeniul menţinerii păcii (peacekeeping) prin instituţii internaţionalea primit impulsuri importante de la PaI. Este postulată o conexiune întreinterdependenţă şi reducerea violenţei militare ca mijloc de managemental conflictelor internaţionale. Constatarea existenţei unei utilizări redusea violenţei în rlaţiile internaţionale prin instituţiile internaţionale nu este,totuşi, suficient de specifică, „civilizarea“ fiind o caracteristică a relaţiilordintre statele vestului industrializat, adică acele state al căror tratamentreciproc este reglementat de o reţea deasă de instituţii. Astfel, este oferită ocale de cercetare a fenomenului „păcii democratice“, care se referă la legăturadintre constituţia internă a statelor democratice, implicarea lor externă îninstituţii internaţionale şi faptul absenţei violenţei ca mijloc de rezolvare aconflictelor dintre ele.

Să notăm că modelul interdependenţei are în comun cu realismul o se-rie de premise fundamentale, precum cea a dominanţei statelor ca actori pescena internaţională şi cea a caracterului unitar, de unitate închisă, a state-lor. Diferenţele de constituţie internă a statelor sunt neglijate. Realizareaintereselor de stat prin influenţa exectitată de diferiţi actori sociali, de re-ţele transguvernamentale sau de grupuri de presiune nu poate fi explicatăprin concentrarea pe nivelul sistemului de state. De altfel, teoria nu s-a pu-tut dezvolta fără extinderea analizei de la nivel sistemic la nivelul politiciiinterne a statelor.

4.2 Teoria regimurilor

După cum susţine un adept al neorealismului (Joseph Grieco 1988), premi-sele neorealismului implică un model al aşa-numitei stabilităţi hegemoniale,potrivit căruia cooperarea internaţională este posibilă numai atunci când oputere hegemonială este gata să impună respectivul tip de cooperare asupraaltor state. Răspunsul instituţionalismului liberal este că se poate realiza co-operare internaţională şi dincolo de structurile de putere hegemonială, atuncicând, în condiţii de interdependenţă complexă, statele îşi pot maximiza astfelpropriile interese.

Apoi, din premisele neorealismului derivă şi concluzia că instituţiile inter-naţionale sunt instrumente ale puterilor hegemoniale. Totuşi, instituţionalis-

34

mul liberal susţine că instituţiile internaţionale servesc, dincolo de structurilede putere hegemonială, drept mijloc de cooperare prin care statele identificăinterese mutuale pentru rezolvarea problemelor în dispută.

În fine, instituţioalismul liberal s-a format şi în contextul dezbaterii des-pre declnul puterii hegemoniale a SUA din anii ‘70 încoace. Pe fondul aces-tui fenomen, predicţia neorealistă era aceea a unei scăderi de eficacitate ainstituţiilor internaţionale, precum GATT sau FMI şi că, prin urmare, co-operarea din domeniile comerţului internaţional şi a relaţiilor monetare nuva mai putea fi menţinută. Într-adevăr, într-o primă fază, în anii 1970 şi‘80, cooperarea din aceste domenii a cunoscut o scădere. GATT, creat în1947 în scopul susţinerii procesului de liberalizare globală a comerţului, s-aconfruntat cu un nou protecţionism, în vreme ce FMI a trebuit să renunţe lacursurile fixe, convenite în 1947, pentru a trece la o flotaţie liberă, mai flex-bilă, a cursurilor de schimb. Dar, în ciuda acestor turbulenţe, aceste instituţiinu doar că au continuat să funcţioneze; ele au reuşit să menţină relaţi funda-mentale de cooperare. Comerţul mondial nu a cunoscut prezisa escaladare aprotecţionismului, iar domeniul monetar a menţinut convertibilitatea liberăa valutelor. Astfel, în ciuda declinului relativ de putere al Americii, a fostmenţinută o ordine economică mondială relativ liberală, în care dependenţeleeconomice mutuale chiar au crescut. Pe deasupra, în anii 1970 şi 1980 au fostîntemeiate o multitudine de noi instituţi internaionale: în contextul relaţii-lor dintre cele două blocuri ideologice a fost infiinţată Conferinţa Europeanăpentru Securitate şi Cooperare (CSCE), tratatul de neproliferare a armelornucleare (NPT), acorduri de control a înarmării (SALT, ABM, IMF), în carerelaţiile de cooperare au funcţionat în pofida unei aproximative egalitaţi deputere între SUA şi URSS.

Dacă până în anii ‘70 cercetarea instituţiilor internaţionale privea maiales competenţele formale ale organizaţiilor intnernaţionale,cotitura produsăde neo-instituţionalism a constat în concentrarea asupra consecinţelor acţiu-nii instituţiilor înţelese în sens larg – nu doar organizaţii (Martin şi Simmons1998). Cercetarea regimurilor s-a concentrat pe instituţii specifice, numiteregimuri internaţionale, precum cel al comerţului şi finanţelor internaţionalesau pe diferite regimuri ale dezarmării, ale protecţiei mediului sau drepturiloromului. Regimurile sunt legate de domenii (issue areas) specifice ale politiciiinternaţionale. Principiul ordonator al suveranităţii statelor nu operează înregimurile internaţionale. Acestea sunt instituţii cooperative care reglemen-tează anumite domenii de probleme, dar care nu au capacitatea de a acţionaca agenţi de sine stătători. Ele sunt definite ca principii, norme şi reguli spe-cifice anumitor domenii, care sunt convenite de state şi care sunt acceptateca valabile. Drept principii sunt socotite standardele generale de compor-

35

tament, în vreme ce normele sunt prescripţii concrete de comportament; înfine, regulile exprimă prescripţii verificabile – în mod tipic, codificate – decomportament, pretinzând anumite tipare de comportament şi interzicândaltele.

În anii 1980, pe lângă Robert O. Keohane, a cărui lucrare din 1984,After Hegemony, este de referinţă pentru studiul nostru, Stephen Krasner(1983), Kenneth Oye (1986) şi John Gerald Ruggie (1998) au produs lucrăride referinţă ale teoriei regimurilor.

4.2.1 Regimuri internaţionale şi cooperare internaţională

Teza fundamentală a lucrării After Hegemony este aceea că, în ciuda premi-selor pesimiste care descriu politica mondială, în condiţii de interdependenţăcomplexă, cooperarea internaţională durabilă în interesul comun al statelorimplicate e posibilă – deşi cooperarea eşuează adesea, chiar atunci cândexistă un interes mutual. Aşadar, chiar în condiţiile existenţei unui interesmutual, cooperarea dintre state trebuie socotită precară. Dificultatea de arealiza cooperare internaţională în ciuda intereselor comune este ilustratăcu ajutorul dilemei prizonierului (1984: 67–69). Aceasta poate fi aplicatăîn cazul cursei înarmărilor dintre SUA şi URSS în timpul Războiului Rece.Fiecare dintre cele două superputeri avea interesul de a-şi asigura un avantajde putere faţă de adversar prin investiţii de ordin militar, căutând totodatăsă împiedice dobândirea de către celălalt de avantaje de securitate. Acestinteres îi face pe ambii să-şi mărească neocontenit cheltuielile militare, astfelcă nici una dintre puteri nu-şi poate îmbunătăţi propria securitate (dilemasecurităţii). Dar, pentru că cheltuielile militare masive generează pierderide bunăstare, interesul reciproc ar fi să se ajungă la un acord de control alînarmării. Astfel, cele două părţi ar putea realiza un optim Pareto, adică osituaţie din care nu se poate ieşi fără ca măcar unul dintre actori să nu fieîntr-o situaţie mai proastă. Dar astfel de acorduri sunt foarte greu de reali-zat în condiţiile anarhiei scenei internaţionale. Fiecare parte este motivatăsă-ţi mărească securitatea proprie „trişând“ faţă de cele stabilite în acord,precum şi de teama că cealaltă parte ar putea face tocmai acest lucru prinmăsuri de înarmare ce contravin obligaţiilor asumate în acord. Constelaţiade interese prin care cele două state, în cele din urmă, ratează realizareainteresului comun, deoarece fiecare caută să-şi maximizeze interesul propriu,se reprezintă în teoria jocurilor după cum urmează:

36

URSS limitarea înarmării creşterea înarmăriiSUA limitarea înarmării (3, 3) (1, 4)

creşterea înarmării (4, 1) (2, 2 )

Dacă examinăm situaţia, caracterizată prin interdependenţă complexă,cooperarea pare, la prima vedere, imposibilă. Problema este că e în avantajuloricăruia dintre cele două state să încalce acordul de dezarmare, indiferentde ceea ce face celălalt. Dacă presupunem că concurentul se înarmează însecret, atunci va încerca să împiedice, prin eforturi proprii de înarmare, su-perioritatea de securitate a celuilalt. Dacă, pe de altă parte, presupunemcă concrentul se dezarmeanză, atunci din nou este motivant să „defecteze“asigurându-şi astfel un avantaj faţă de celălalt. Astfel, comportamentul ra-ţional al fiecărui actor pare să excludă cooperarea. În vocabularul teorieijocurilor, ambii actori dispun de strategie dominantă, adică de un curs deacţiune care îi aduce avantaje unui actor indiferent de ceea ce va face celălalt.

Keohane argumentează, totuşi, că problema cooperării se pune altfelatunci când luăm în considerare că, în politica internaţională, statele seaflă, de regulă, în mod repetat în aceeaşi constelaţie de interese – cu altecuvinte, dilema prizonierului este prezentă în variantă iterativă sau repeată;astfel, deciziile asupra limitării şi reducerii armamentului sunt repetate. Princunoaşterea de către cele două superputeri a faptului că deciziile asupra de-zarmării se repetă în timp, comportamentul cu privire la implementareamăsurilor de control a dezamrării este diferit de cel din situaţiile de decizieunică. Repetarea situaţiilor de interacţiune face ca deciziile fiecăruia din-tre state să se bazeze şi pe reflecţia asupra reacţiilor anticipate ale celuilalt.Prin această umbră a viitorului (shadow of future), pentru a folosi sintagmalui Robert Axelrod (1987), ambele superputeri pot coopera pentru realizareaunei politici comune de dezarmare, respectiv pot fi descurajate să „defecteze“unilateral din tratatul de control al armamentului.

Totuşi, cooperarea internaţională nu este probabilă decât atunci cândeste susţinută de regimuri internaţionale. (1984: 78–94). Ca atare, el tra-tează două chestiuni generale în After Hegemony :

(1) În ce constă eficacitatea regimurilor internaţionale?

(2) În ce circumstanţe reuşeşte construcţia regimurilor internaţionale?

37

4.2.2 Eficacitatea regimurilor

Eficacitatea regimurilor constă nu în aceea că schimbă interesele şi prefe-rinţele statelor participante, uşurând prin aceasta cooperarea internaţioală.Regimurile internaţionale funcţionează drept catalizatori ai cooperării,facilitând realizarea intereselor existente, nemodificate ale statelor – deose-bire fundamentală de constructivismul social. Concret, potrivit lui Keohane,eficienţa regimurilor este legată de reducerea costurilor de tranzacţionare,adică a costurilor legate de negocierile diferitelor acorduri specifice, de im-punerea acestor acorduri, precum şi de controlul respectării lor. Trebuiedistinse aici patru moduri în care costurile de tranzacţionare sunt reduseprin intermediul regimurilor internaţionale:

(a) Regimurile internaţionale scad costurile de tranzacţionare prin oferireaunui cadru de negociere, în care sunt specificate scopurile fundamentaleale fiecărui stat participant şi procedurile de negociere (1984: 89–90).Astfel, statele sunt scutite de efortul semnificativ de a stabili, în fazade prenegociere, cu fiecare partener în parte, care sunt obiectivele şiprocedurile negocierii. Regimul stabileşte deja cea mai mare parte aacestor lucruri. De exemplu, în comerţul internaţional, GATT sauWTO stabilesc nu doar cine cu cine negociază, ci şi despre ce anumese negociază – liberalizarea comerţului internaţional. Negocierile suntdeja pre-structurate, astfel că procesul propriu-zis de negociere despre,să zicem, noi tarife vamale, este considerabil simplificat.

(b) Regimurile internaţionale măresc considerabil şansele ca ca înţelegerilenegociate să fie şi respectate. Ele instituie un climat de predictibilitate,ceea ce duce la scăderea costurilor de supraveghere şi control a respec-tării acordurilor încheiate. În plus, regimurile internaţionale posedămecanisme proprii de control (1984: 97–100). De exemplu, regimulinternaţional al neproliferării armelor nucleare (NPT) al AutorităţiiInternaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) are o autoritate ex-tinsă de control, prin care este asigurat că nici un stat parte la tratatulNPT nu produce secret arme nucleare.

(c) Regimurile internaţionale leagă între ele diferite convenţii specifice decooperare în interiorul unui domeniu de probleme, astfel că realizareaacordurilor de cooperare într-un domeniu este facilitată de stimulareacooperării într-un alt domeniu (1984: 89–91). De pildă, cooperareadin cadrul WTO priveşte aspecte foarte diferite. A trişa faţă de unparticipant la această organizaţie poate avea efecte care depăşesc cu

38

mult cadrul unei convenţii specifice de cooperare, afectând un spectrumult mai larg de relaţii de cooperare. De exemplu, un stat care în-calcă o convenţie semnată în domeniul comerţului cu produse agricole,se poate confrunta cu sancţiuni în comerţul cu camioane. Desigur,aceasta reduce şi tentaţia de a încălca convenţiile şi, de asemenea, re-duce neîncrederea legată de temerea că alţii ar putea-o face. Efectuleste unul de mărire a siguranţei şi predictibilităţii în domeniul comer-ţului internaţional.

(d) Prin regimurile internaţionale se stabileşte, cel mai adesea, în ce con-stă cooperarea internaţională. Cu alte cuvinte, cooperarea capătă unconţinut riguros, este definită, în cadrul regimurilor. Astfel, încălcareaînţelegerilor de cooperare nu mai poate avea loc sub pretextul impre-ciziei de conţinut a unui acord de cooperare sau altul. Un astfel decomportament exclude statul vinovat de la viitoare acorduri de coope-rare, sau, în orice caz, îi îngreunează considerabil această perspectivă.De pildă, încălcarea sistematică a convenţiilor internaţionale de pro-tecţie a mediului duce la discreditarea respectivului stat ca partenerde negociere în orice alt acord privitor la ecologie. Pentru a evita pre-luarea unor costuri de reparare a reputaţiei – legate, de exemplu, deimpunerea unor mecanisme speciale de monitorizare şi control – statelerespectă prevederi care nu le sunt neapărat favorabile.

4.2.3 Formarea regimurilor internaţionale

Efectul anticipat al regimurilor, de facilita realizarea intereselor comune princooperare internaţioală, explică de ce formează statele regimuri internaţio-nale. SUA şi URSS au instituit diferite regimuri de control al înarmării,întrucât acestea reduc semnificativ costurile legate de controlul reciproc alnivelului înarmării în cele două state.

Pentru a răspunde mai-sus amintitei obiecţii formulate de Grieco dinperspectiva teoriei stabilităţii hegemonice,

...intensive interaction among a few players helps to substitutefor, or to supplement, the actions of a hegemon. As a hegemon’spower erodes, a gradual shift may take place from hegemonicto post-hegemonic cooperation. Increasingly, incentives to coo-perate will depend not only on the hegemon’s responses but onthose of the other sizable states. Such a transition may be dif-ficult in practce, since expectations may lag behind reality; butnothing in rational-choice analysis renders it impossible.

39

Desigur, nu orice interes comun pe scena internaţională se traduce în in-stituirea unui regim internaţional. Decisiv pentru instituirea unui regim esteraportul dintre costurile şi beneficiile acestui proces. Cu cât mai mici suntcosturile de instituire şi de menţinere a unui regim şi cu cât mai mari suntbeneficiile legate de funcţionarea sa, cu atât mai probabilă este instituireasa. Pe de altă parte, cu cât mai mari sunt costurile şi cu cât mai mici suntbeneficiile, cu atât mai improbabilă este formarea unui regim internaţional.

Relaţia costuri-beneficii este influenţată de mai mulţi factori:

(1) de tiparele de cooperare deja existente. Instituirea unor noiregimuri depinde major de încrederea reciprocă generată de funcţionareavechilor regimuri.

The ability to create cooperation when it is desired by govern-ments will also depend on existing patterns of regimes. The crea-tion of new international regimes may be facilitated by the mu-tual confidence created by old ones. Regimes rarely emerge fromchaos; on the contrary, they are built on one another. We shouldtherefore thinl as much about the evolution of regimes as abouttheir creation ex nihilo. This intricate connection between theoperation of old regimes and the creation of new ones means thata functional analysis of regimes ...is crucial for the understandingnot only of why regimes are created and maintained, but also howthey evolve over time.

(2) de densitatea de interdependenţă (dense policy spaces – how clo-sely linked different issues are to one another (p. 79)) din domeniul respectiv(1984: 79). Densitatea de interdependenţă determină în special beneficiilepe care le pot extrage statele participante la regim. Cu cât mai mare estedensitatea de interdependenţă , cu atât mai mult pot ele să profite de co-operarea internaţională şi, corespunzător, cu atât mai mult au de pierdutprin acţiunea unilaterală de tip self-help. Pentru statele cu relaţii comerciale„dese“ este mult mai important ca acestea să fie stabilizate printr-un regiminternaţional, decât pentru statele ale căror relaţii comerciale sunt oricumslab dezvoltate. Rezultă că o densitate de interdependenţă ridicată uşureazăobţinerea unei balanţe echilibrate cost-beneficii prin instituirea şi menţinerearegimurilor.

(3) de numărul statelor implicate în reglementarea unui anumit do-meniu de probleme (Keohane 1984: 78–79). Numărul statelor influenţează

40

în special latura costurilor în formarea regimurilor. Cu cât mai multe suntstatele participante la un regim, cu atât mai dificil este controlul multilate-ral al respectării convenţiei de cooperare. Ca atare, cooperare în regimurilela care participă un număr mare de state presupune existenţa unor meca-nisme de control incluse în acel regim. Desigur, acestea înseamnă costurisuplimentare, care afectează balanţa costuri-beneficii. Aşadar, numărul ri-dicat de state participante generează costuri suplimentare prin necesitateamecanismelor de control. Pe deasupra, există şi tendinţa de a pasa altorstate costurile generate de sancţionarea încălcărilor. Dacă acest comporta-ment se generalizează, atunci încălcările cooperării vor rămâme nesancţio-nate. Aceasta pretinde instituirea unor mecanisme severe, foarte eficiente desancţiune în cadrul regimurilor care includ multe state, dar asta înseamnă,din nou, costuri crescute, ceea ce poate compromite complet ideea formăriiunui regim.

(4) de distribuţia de putere în respectivul domeniu de probleme in-fluenţează procesul de formare a unui regim internaţional (Keohane 1984:31–46). O distribuire hegemonială de putere într-un domeniu în care stateleau interese comune nu este nici necesară, nici suficientă pentru instituirearegimurilor. Totuşi, potrivit lui Keohane, ea este favorabilă formării şi men-ţinerii regimurilor. La urma urmei, pentru o putere hegemonială, problemarelaţiei cost-beneficii se pune cu totul altfel decât pentru statele mai puţinputernice. În vreme ce pentru statele mai mici beneficiile cooperării potsă nu fie suficient de mari pentru a compensa costurile formării regimuluiinternaţional, pentru puterea hegemonială a unui anumit domeniu benefi-ciile cooperării pot fi atât de importante încât să fie profitabilă preluareaîntregilor costuri ale formării regimului. Utilitatea regimului de comerţ in-ternaţional întemeiat pe GATT a fost pentru SUA anilor 1950 şi ‘60 atâtde mare, încât America a suportat singură costurile instituirii şi menţineriiregimului.

4.2.4 Critici la adresa teoriei regimurilor internaţionale

Două sunt criticile remarcabile la adresa teoriei:

(1)Critica neorealistă, formulată limpede de către Joseph Grieco (1988,1990). Potrivit lui Grieco, teoria regimurilor nu arată suficient de bine cumanume pot fi deduse consecinţe instituţionaliste despre cooperarea intrnaţio-nală din premise neoreliste despre politica mondială. Teoria regimurilor nua acordat importanţa cuvenită anarhiei de pe scena internaţională, din care

41

rezultă două tipuri de obstacole pentru cooperarea internaţională. Pentruteoria regimurilor, în condiţii de anarhie internaţională, cea mai semnificativăproblemă pentru acordurile de cooperare este aceea a deficitului de încrederedintre participanţii la regim şi a costurilor care rezultă din mecanismele decontrol instituire pentru rezolvarea acestei probleme. Totuşi, potrivit luiGrieco, teoria regimurilor nu realizează că în structurile anarhice ale politiciimondiale, problema distribuţiei de putere este un obstacol mult mai semnifi-cativ în calea cooperării. Motivul este că, conform teoriei regimurilor, statelesunt actori raţionali care acţionează egoist, pentru a-şi maximiza propriileinterese, independent de câştigurile pe care le derivă celelalte state din aran-jamentul de cooperare. Cu alte cuvinte, statele acţionează pentru a-şi măriîn mod absolut interesele. Dar anarhia internaţională constrânge statele,crede Grieco, să acţioneze nu doar egoist, ci şi invidios, interesate adică decâştigurile relative ale celorlaţi. Preocuparea pentru securitate obligă statele,în condiţii de anarhie, să nu îngăduie altor state – care din prietenii de azipot deveni duşmanii de mâine – câştiguri relative mai mari. Acestea trebuieneapărat împiedicate, căci altminteri pot deveni un serios risc de securitate.Ca urmare, cooperare internaţională durabilă catalizată de regimurile inter-naţionale este, în cele din urmă, improbabilă.

(2) Critica social-constructivistă, constând în reproşul că teoria regi-murilor presupune că interesele şi preferinţele statelor sunt date şi imuabile.Regimurile sunt folosite strict instrumental de state, pentru promovarea pro-priilor interese. Totuşi, potrivit lui Alexander Wendt (1999), de exemplu,teoria regimurilor ignoră faptul că regimurile nu doar reflectă itneresele sta-telor, ci şi transformă, la rândul lor, interesele statelor. Ca orice instituţie,în general, regimurile joacă un rol constitutiv pentru interesele şi preferinţelestatelor. Aceasta se explică prin orientarea nu doar raţionalistă, de maxi-mizare a raportului beneficii/costuri, a acţiunii statelor, ci şi comunicativă,prin care statele caută să stabilească ce interese trebuie urmărite, în luminanormelor regimurilor internaţionale. Cu alte cuvinte, statele nu acţioneazămereu pe baza intereselor date, pre-formate, ci, în interiorul regimurilor in-ternaţionale, aceste interese devin obiect al acţiunii.

42

Capitolul 5

Actori nestatali în politicamondială

Premisa statului ca actor central în relaţiile internaţionale este din ce în cemai mult pusă sub semnul întrebării. Există din ce în ce mai mulţi actorinestatali (ANS), cu o mare diversitate de interese şi forme de organizare.După al doilea război mondial, statele democratice au liberalizat tot maimult schimburile economice, reducând progresiv barierele tarifare din caleacomerţului internaţional, a investiţiilor, a producţiei şi serviciilor. Revoluţiaîn comunicaţii a transformat abilitatea ANS de a dezvolta şi menţine con-tacte transnaţionale, reducând radical costurile acestor activităţi. Creştereastandardelor de educaţie, creşterea turismului internaţional, apariţia unortrusturi mediatice globale, au dus la creşterea posibilităţilor de acţiune a eli-telor. Astfel, orice interpretare a RI trebuie să ia în considerare semnificaţiaANS. În ultimele trei decenii, numărul ONG-urilor a cunoscut o creştere ex-plozivă, la fel ca al companiilor multinaţionale (CMN), al băncilor, reţelelorde servicii şi al asociaţiilor economice.

În ceea ce priveşte puterea economică, Susan Strange1 arată cum noiicentri de putere în sistemul global constituie o provocare până şi la adresacelor mai puternice state. Ea prezintă un continuum de entităţi nestatale,pornind de la organizaţiile mafiote, la un capăt al spectrului, care ameninţăautoritatea statelor, până la marile firme de contabilitate şi de consultanţăjuridică ce lucrează în virtutea autorităţii statului.

Universul ANS este divers. Guvernele şi statele liberale oferă sprijinfinanciar unor grupuri transnaţionale, în primul rând celor care lucrează în

1Susan STRANGE (1996), (The Retreat of the State. The Diffusion of Power in theWorld Economy, Cambridge University Press)

43

domeniul dezvoltării sociale şi economice. Think-tank-urile şi reţelele de eliteau deseori legături strânse cu guvernele, care se exprimă atât prin fonduri,cât şi prin participarea oficialilor la activităţile acestora. Actorii privaţi seamestecă cu cei publici: gradul de autonomie faţă de autoritatea şi controlulstatului este variabil. Parteneriatele public-privat (PPP) există atât în in-teriorul, cât şi dincolo de graniţele statului naţional, atunci când organizaţiiinterguvernamentale (OIG) contractează, de exemplu, think-tank -uri pentruconsiliere politică, sau când ONG-uri furnizează servicii.

Apoi, vorbim atât despre companii şi organizaţii internaţionale ale căroractivităţi au susţinerea guvernelor naţionale, cât şi despre grupuri şi mişcăripercepute ca ameninţări la adresa statelor în care activează. Şi chiar şiîn această ultimă categorie se impun diferenţieri: există mişcări private,cu interese economice sau etnice, care subminează autoritatea unui stat,după cum există altele susţinute de state care, prin sponsorizarea grupurilorsubversive, subminează guvernele altor state – inclusiv prin “state-sponsoredterrorism”.

Să explorăm câteva definiţii ale ANS. Potrivit lui Riddel-Dixon2,

Termenul “entitate nestatală” acoperă o mare gamă de grupuri.La cel mai de bază nivel, entităţile nestatale sunt asociaţii de indivizişi/sau grupuri care nu sunt stabilite prin acorduri între state. Aceastădefiniţie largă include entităţi disparate precum corporaţiile transna-ţionale şi asociaţiile de afaceri pe care le stabilesc pentru a-şi promovainteresele, asociaţiile profesionale, grupurile etnice, organizaţiile reli-gioase majore, grupurile teroriste şi mişcările sociale.

O definiţie mai complexă este dată de Josselin şi Wallace (2001: 3–4)3:Definiţia noastră dată ANS include organizaţii care:

• sunt în mare măsură autonome de fondurile şi controlul guvernului central:emanând de la societatea civilă sau de la economia de piaţă sau din impulsuripolitice de dincolo de controlul şi direcţionarea statului;

• operează ca sau participă în reţele ce se întind peste graniţele a unul sau maimulte state – angajându-se astfel în relaţii “transnaţionale”, legând sistemelepolitice, economiile şi societăţile;

• acţionează în moduri care afectează rezultatele politice – din unul sau maimulte state sau din instituţii internaţionale – fie ca obiectiv primar, fie caaspect derivat al activităţilor lor.

2Elisabeth RIDDEL-DIXON (1995), “Social Movements and the United Nations”, inInternational Social Science Journal, No. 144, p. 289

3Daphne JOSSELIN şi WilliamWALLACE (2001), Non-State Actors in World Politics,New York: Palgrave Macmillan

44

Vom restrânge discuţia la următoarele tipuri de ANS, care sunt dintrecele mai vizibile şi mai controversate:

• corporaţii multinaţionale

• grupuri etno-naţionale – minorităţi etnice în interiorul statelor, precumtamilii din Sri Lanka şi bascii din Spania, sau grupuri etnice active peplan internaţional, precum kurzii din Iran, Irak şi Turcia.

• mişcări religioase – e.g., Biserica Catolică

• reţele ale terorismului internaţional

5.1 Corporaţiile multinaţionale

CMN sunt întreprinderi înregistrate într-un stat, care au activităţi (şi) într-un alt stat. După al Doilea Război Mondial, CMN au crescut exploziv canumăr şi ca mărime. Sunt, astăzi, printre cei mai influenţi actori de pe scenapoliticii internaţionale.

La mijlocul anilor ‘90 erau mai mult de 38.500 de CMN, cu peste 250.000de filiale străine, generând 5,2 trilioane de dolari prin vânzări, depăşind cifraglobală a exporturilor de bunuri şi servicii (cf. World Investment Report1995). În 1999 existau deja 63.000 de firme multinaţionale, cu cca. 690.000de filiale în străinătate.

Mai bine de 73 de milioane de oameni erau angajaţi de CMN, fiecarejob creând cel puţin un job adiţional. De exemplu, compania Nike aveacca. 9000 de angajaţi proprii şi cca. 75.000 de angajaţi prin subcontractare.Expansiunea CMN-urilor a fost facilitată de băncile transnaţionale, al cărorcapital depăşea, în 1995, 8,4 trilioane de dolari. Trei pătrimi din “top twenty”,potrivit activelor, erau japoneze. În 2006, potrivit valorii de piaţă, patru dinprimele cinci bănci ale lumii sunt americane: Citigroup, Bank of America,American International Group, JP Morgan Chase, britanica HSBC Holdingsfiind pe locul trei (cf. Bloomberg via ING).

Potrivit United Nations Conference on Trade and Development (2002) şiWorld Investment Report 2002 (NY and Geneva: Unted Nations), în topuldin anul 2000 al primelor 10 de CNM regăsim, în funcţie de activele deţinuteîn străinătate:

1. Vodaphone – Marea Britanie – telecomunicaţii

2. General Electric – SUA – echipamente electrice şi electronice

45

3. Exxon Mobil – SUA – petrol

4. Vivendi Universale – Franţa – diverse

5. General Motors – SUA – auto

6. Royal Dutch Shell – MB – petrol

7. BP – MB – petrol

8. Toyota – Japonia – auto

9. Telefonicá – Spania – telecomunicaţii

10. Fiat – Italia – auto

Pe măsură ce CMN cresc în mărime şi putere, creşte şi îngrijorarea faţăde capacitatea lor de a submina controlul statelor suverane asupra propri-ilor economii. Crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) în 1957 astimulat această formă de organizare a afacerilor. Membrii CEE doreau săcreeze un spaţiu economic unitar, protejat de ziduri tarifare. Ca atare, fir-mele americane au considerat oportun să înfiinţeze filiale în interiorul CEE,astfel încât să poată rămâne competitive prin vânzarea produselor la pre-ţuri autohtone, scutite de taxe vamale. După acest stimul iniţial, CMN audevenit agenţi economici gigantici ai globalizării producţiei.

37% dintre primele o sută de entităţi economice ale lumii sunt CMN.Primele zece CMN sunt mai bogate decât ultimele 100 de state ale lumii laun loc (cf. World Watch 9, 1996). Emisfera nordică găzduieşte aproximativ90% din CMN-uri.

Investiţiile străine directe (foreign direct investment, FDI) – definite for-mal ca “proprietatea de bunuri într-o ţară de către rezidenţi ai unei alte ţăriîn scopul controlului întrebuinţării acelor bunuri” – măsoară activitatea deinvestiţii a CMN. Sunt de urmărit “stocul” de investiţii realizate şi “fluxul”de investiţii în curs ca indicatori ai FDI. Din nou, FDI sunt preponderentconcentrate în emisfera nordică. În special, triada SUA–UE–Japonia do-mină investiţiile globale. Cel mai mare investitor străin al lumii este, dela sfârşitul anilor 1980, Japonia, având SUA ca principală ţintă, urmată deEuropa. Strategia de piaţă a marilor CMN a fost de a controla pieţele şi dea construi reţele regionale în jurul ţărilor de origine. Ca rezultat, FDI suntregionalizate.

46

5.1.1 Impactul CNM asupra ţărilor de origine

Impactul CMN asupra politicii interne a statelor gazdă este o sursă de în-grijorare. Vocile critice acuză CMN de prejudicierea ţărilor de origine şi aţărilor gazdă. Acuzele privesc exportul de capacităţi de producţie pentruevitarea confruntării cu cererile sindicaliste de salarii şi beneficii mărite înţările industrializate. Întrucât capitalul este mai mobil decât forţa de muncă,practica delocalizării capitalului şi a capacităţilor de de producţie cauzeazăşomaj structural în ţările avansate. Implicit, există temerea că exporturileCNM-urilor scad. Totuşi, această temere nu se confirmă decât pentru anu-mite ramuri industriale, precum textilele şi siderurgia. În rest, tendinţa este,mai degrabă, ca firmele cu cele mai masive implantări externe să exportecel mai mult, fapt explicat prin exportul de know-how din ţările de origineşi prin difuziunea produselor filialelor pe pieţele ţărilor de implantare. Pedeasupra, partizanii liberali ai globalizării sunt de părere că CMN ajută lareducerea deficitelor balanţei de plăţi, că generează noi locuri de muncă, decalitate superioară, şi că promovează competiţia pe pieţele interne şi externe.

Dacă ţările de origine au atât costuri cât şi beneficii, cum stau lucrurilecu ţările gazdă? Desigur, ca principale surse de investiţii, CMN sunt într-o poziţie privilegiată de a ghida direcţia de dezvoltare a ţării. CMN potpromova dezvoltarea, după cum o şi pot împiedica. Este vorba aici şi despreun grad semnificativ de implicare în viaţa politică domestică a statelor – atâtde origine, cât şi gazdă.

Un caz notoriu de intervenţie politică a unei CMN în viaţa politică a unuistat este cel al ITT (International Telephone and Telegraph) care, la înce-putul anilor 1970, a încercat să-şi apere interesele economice reprezentate departiciparea la compania chiliană Chiltelco prin tentativa de a preveni ale-gerea ca preşedinte a lui Salvador Allende, de orientare marxistă. EforturileITT de subminare a lui Allende au inclus susţinerea financiară a oponenţi-lor acestuia şi, după alegerea sa, presiunile asupra guvernului american de arăsturna regimul noi ales – ceea ce s-a şi întâmplat, ca urmare a unei loviturimilitare de stat.

Pe de altă parte, şi ţările de origine au avut divergenţe majore de interescu propriile CMN-uri. Pe plan moral, a fost blamabil exportul de echipamentpentru fabricarea gazului de muştar către Libia. Apoi, filiala franceză afirmei texane Dresser Industries a exportat tehnologie sensibilă în UniuneaSovietică în pofida opoziţiei guvernului american de a împiedica acest lucru.

Acesta nu înseamnă că CMN-urile nu desfăşoară o activitate intensăpentru cultivarea unor relaţii apropiate cu factorii de decizie guvernamen-tali. Este cunoscută apropierea dintre actuala administraţie americană şi

47

industrial petrolieră, de exemplu. Totuşi, în anii 1973–74, guvernele ţărilormembre OPEC (Organization of Petroleum Exporting Countries) au primitasistenţă din partea CMN-urilor din industria petrolului pentru a-şi promovascopurile, folosind reducerea exportului de petrol ca o armă politică. Astfel,corporaţiile au realizat profituri imense, în vreme ce ţările de origine au fostdevastate de recesiune economică.

5.2 Grupurile etno-naţionale

Potrivit lui Shultz şi Olson (1994)4, una din principalele forţe de

eroziune a guvernării eficiente şi a încrederii publice în guvernareeste natura insurmontabilă a diferenţelor etnice şi religioase carefac pacea politică şi socială în tot mai multe state un exerciţiuproblematic.

Naţionalismul şi naţionalitatea sunt factori culturali foarte influenţi asu-pra acţiunii politice a statelor. Numeroşi oameni sunt mai puţin fideli sta-tului căruia îi aparţin decât grupului etno-naţional de la care îşi revendicăcivilizaţia comună, limba, tradiţia culturală şi legături de rudenie. Acest fe-nomen reduce considerabil importanţa statului unitar ca actor în RI. Multestate sunt societăţi divizate, multietnice. Potrivit lui Gurr (1995: 213), “dincele 190 de state ale lumii [în 1994], 120 aveau minorităţi semnificative dinpunct de vedere politic”. Rezultă că relaţiile dintre grupurile etnice sunt, deasemenea, foarte importante pentru RI, întrucât grupurile care îşi definescidentitatea prin raportare la o moştenire comună interacţionează frecvent.

Prezenţa naţionalităţilor alături de state este atât de comună încât voceamişcărilor etno-naţionale pe care le generează nu poate fi neglijată. Numeroşinaţionalişti se revoltă împotriva statelor pe care le acuză de opresiune şinedreptate socială la adresa etniilor lor. Acest segment al societăţii globaleeste numit convenţional lumea a IV-a.

Aproape fără excepţie, naţionalităţile năzuiesc să aibă propriul stat. Înparte, aceasta este o reacţie legitimă la faptul că, între 1900 şi 1987, cca. 130de milioane de indigeni au fost ucişi în genocide susţinute de propriile gu-verne (Rummel, 1994). Actualmente, din populaţia de cca. 6 mld. de oamenia Terrei, între 200 şi 625 de milioane sunt estimaţi ca fiind indigeni – esti-mare conform criteriului lingvistic (Durning 1993). Dar, dincolo de limbaj,

4Richard H. SHULTZ şi William J. OLSON (1994), Ethnic and Religious Conflict:Emerging Threat to US Security, Washington: National Strategy Information Center

48

aceştia au în comun numeroase combinaţii de elemente culturale, rasiale şireligioase. Majoritatea transcend graniţele ce despart statele suverane, fiindrăspândite pe teritoriul a două sau mai multe dintre ele. Potrivit scenariuluihuntingtonian al ciocnirii civilizaţiilor, “tensiunile dintre naţiunile şi grupu-rile diferitelor civilizaţii” (1993) sunt vectorul fragmentării în continuare asistemului statelor.

Uneori, mişcările de auto-determinare ale grupurilor etno-naţionale seimpun în mod paşnic. În noiembrie 1995, numai o foarte mică majoritate aîmpiedicat segregarea Quebecului de Canada. Pe de altă parte, în decembrie1992, Cehia s-a despărţit de Slovacia printr-un “divorţ de catifea”. Totuşi,din nefericire, de cele mai multe ori, naţionalismul duce la conflicte violente.Războiul etnic din Iugoslavia anului 1991 este un exemplu, în care şi sârbiibosniaci şi croaţii au recurs la purificare etnică, adică la crimă, teroare şidistrugere, cu scopul eliminării naţionalităţii rivale. Apoi, războaiele tribaledin Burundi, Somalia şi Rwanda ilustrează cazuri de genocid, în ultimul fiinducişi aproape un milion de membri ai etniei tutsi în 1994, de către două miliţiiextremiste ale populaţiei hutu, pe durata a aproximativ 100 de zile. Cca.trei sferturi din refugiaţii lumii – aproximativ 27 de milioane de persoane –sunt rezultatul conflictelor interetnice.

5.3 Mişcările religioase

Toate religiile universale sunt religii ale păcii. Totuşi, milioane de oameniau murit în numele religiei. Cruciadele au ucis milioane de creştini şi demusulmani, între secolele XI şi XIV, în timp ce Războiul de Treizeci de Ania exterminat cca. un sfert din populaţia Europei.

O religie este, în sens sociologic, un sistem de gândire întemeiat dogmatic,împărtăşit de un grup semnificativ de persoane ce se manifestă prin devo-ţiunea faţă de acelaşi obiect şi printr-un cod comun de comportament princare îşi interpretează etic acţiunile. Demografic, creştinismul este îmbrăţişatde aproximativ 30% din populaţia lumii, urmat de islam (14%), hinduism(13%), religiile Chinei (13%), budism (7%) şi alte religii (23%).

Un sistem religios oferă celor care îl urmează principala sursă de identi-tate, ceea ce este urmat de tendinţa naturală de a valoriza negativ credinţelespirituale ale celor de alte confesiuni. Shultz şi Olson (1994: 9–10) explică:

În vreme ce nu toate mişcările religioase radicale implicate în politicăsunt la fel, ele au anumite caracteristici comune:

1. Mişcările politice religioase militante tind să vadă autoritatea gu-vernamentală existentă ca fiind coruptă şi ilegitimă, deoarece este

49

seculară şi insuficient de riguroasă în susţinerea autorităţii reli-gioase sau a valorilor sociale şi morale sancţionate religios.

2. Atacă inabilitatea guvernului de a aborda problemele interne alesocietăţii. În multe cazuri, mişcarea religioasă se substituie gu-vernului la nivel local şi se implică în educaţie, sănătate şi alteprograme sociale...

3. Subscriu la un anumit tip de comportament şi de opinii desprecare cred că trebuie să fie reflectate, promovate şi respectate deputerea politică în toate activităţile guvernamentale şi sociale.Aceasta înseamnă, în general, că guvernul şi toate activităţilesale interne şi externe trebuie să fie în mâinile credincioşilor, sausă fie supuse unui control strâns.

4. Sunt universaliste; spre deosebire de mişcările etnice, tind să-şidefinească vederile ca parte a moştenirii tuturor credincioşilor.Aceasta tinde să le confere o motivaţie transstatală, un factorcare le traduce concepţiile despre legitimitatea autorităţii poli-tice într-un context mai larg de acţiune. În unele cazuri, asta în-seamnă că graniţele internaţionale nu sunt recunoscute ca bariereîn calea propagării credinţei, chiar dacă este presupusă recurgereala violenţă.

5. Sunt excluzioniste; trimit toate opiniile contrare cu privire la or-dinea socială şi politică spre margini, dacă nu le exclud cu totul.Asta înseamnă cetăţenie de categoria a doua pentru orice necre-dincios în orice societate în care asemenea vederi sunt prevalente.

6. În fine, sunt militante, dorind să utilizeze coerciţia pentu a realizasingurul scop adevărat.

Numeroşi experţi consideră că mişcările religioase fundamentaliste sti-mulează cinci tipuri de activităţi internaţionale:

1. iredentismul – încercarea de a reclama un teritoriu posedat cândva deo religie dominantă sau de un grup etnic într-un teritoriu aparţinândactualmente unui alt stat.

2. secesionismul sau revoltele de separare – încercarea unei minorităţide a se rupe teritorial de un stat recunoscut internaţional.

3. migraţia – părăsirea, de către minorităţile religioase, a ţării de originepentru a scăpa de persecuţii.

4. diasporele – comunităţi create de emigranţi, care menţin o legăturăsentimentală, economică şi politică cu ţara de origine.

50

5. terorismul internaţional – susţinere pentru membrii radicali ai co-munităţii în lupta pentru convingerile religioase.

5.4 Terorismul internaţional

Grupurile teroriste sunt un alt tip de ANS, ale căror activităţi exacerbeazătensiunile internaţionale şi subminează autoritatea şi puterea statelor suve-rane. Există, în pofida marii lor diversităţi de organizare şi de scop, similari-tăţi ale acestor grupuri. Teroriştii sunt definiţi ca grupuri ce încearcă, prinameninţarea cu forţa sau recursul la forţă, să-şi atingă obiective politice, deregulă opuse guvernelor.

Terorismul este folosit încă din antichitate ca mijloc politic. În Greciaşi în Roma, tiranii erau asasinaţi din când în când. Palestina îi avea pezeloţi, iar islamul medieval pe hashashini – sectă de musulmani ismaeliţi dinsecolele VIII–XIV, care terorizau elitele abaside prin execuţii (“asasinări”)curajoase; ei se numeau pe sine fedaini. În secolul XIX, bombele anarhiştilorşi distrugerile de proprietate săvârşite de naţionaliştii armeni şi turci au fostasociate cu terorismul.

Actualmente, mişcări precum Al Qaeda recurg la violenţă extremă pentrua-şi promova scopurile politice. Definirea riguroasă a acestora este subiectde dispută teoretică. Potrivit unora, precum Robert Pape5, scopul primor-dial este eliberarea Orientului Mijlociu de ocupaţia americană şi instaurareacalifatului sunnit. Datele studiate de Pape constau într-un număr de 315de atacuri sinucigaşe comise între 1980 şi 2003, el afirmă că ceea ce au încomun atacurile teroriste sinucigaşe, în proporţie de 95%, sunt obiectivelepolitice strategice, precum determinarea retragerii trupelor americane de pe„pământul sfânt” al ţărilor musulmane.

Pe de altă parte, potrivit lui Atran6, de exemplu, Al Qaeda are ca scopprincipal dobn̂direa puterii prin creşterea bazei de popularitate printre po-tenţialii suporteri şi controlul puterii în detrimentul organizaţiilor rivale.

Din punct de vedere organizaţional, Al Qaeda se comportă ca o “marcă”francizată de diferite grupuri teroriste ale fundamentalismului islamic.

Especially after the September 11 attacks, nationalist Islamist move-ments from Morroco to Indonesia, which had gealously guarded theirindepedence, spiritually united under the Al Qaeda logo. Intense public

5Robert PAPE (2005), Dying to Win: The Strategic Logic of Suicide Terrorism, NewYork: Random House

6Scott ATRAN (2006), The Moral Logic and Growth of Suicide Terrorists, The Wa-shington Quarterly, 29:2, pp. 127–147

51

attention on Al Qaeda encouraged homegrown groups only tenouslyconnected with Bin Laden, if at all, to claim responsibility for attacksin Al Qaeda’s name, to be taken more seriously both by friends andfoes. Abu Mus’sb al Zarqawi’s Iraq-based jihadi group, whose violent,anti-Shia policy was never bin Laden’s, is a good example.

“Al Qaeda” terrorist actions are now chiefly executed by self-formingcells of friends that swarm for attack, then dissapear or disperse to formnew swarms. ...Similar to the decentralized anarchist movement thatterrorized the world a century ago, most jihadis follow kin and collea-gues more than they do orders from afar. Their difficult-to-penetratesocial networks consist of about 70% friends and about 20% family.(Atran 2006, 135)

Alte grupuri teroriste caută libertăţi politice (de exemplu, Tigrii Tamildin Indonezia), privilegii sau proprietăţi (e.g., Nigeria) – valori pe care lecred refuzate de guverne. Scopurile fundamentale ale majorităţii grupurilorteroriste rămân independenţa şi statalitatea.

Trebuie să includem aici şi terorismul de stat, care înseamnă, pe de oparte, terorismul practicat de state împotriva propriei populaţii şi, pe de altăparte, terorismul sustţinut de un stat la adresa unor entităţi politice – sta-tale sau nu – externe. Exemple de primul tip: “domnia terorii” imediat dupăRevoluţia Franceză (1793) împotriva opoziţiei contrarevoluţionare, violenţapracticată de bolşevici după revoluţia rusă din 1917 împotriva opozanţilorlor, ori genocidul întreprins de Germania nazistă între 1930 şi 1940. Nu tre-buie subestimată capacitatea şi voinţa statelor de a-i combate prin violenţăpe cei care ameninţă interesele percepute ale statului sau ale elitelor politice.Exemple de al doilea tip: atentatul de la Lockerbie (Scoţia).

52

Capitolul 6

Conceptul de putere în relaţiileinternaţionale

În accepţia comună în teoria relaţiilor internaţionale, puterea este înţeleasădrept capacitatea unui actor A de a face un actor B să facă ceva ce B nuar face altminteri, în sensul satisfacerii unei dorinţe sau nevoi a lui A. HansMorgenthau, de exemplu, a definit puterea prin “controlul asupra minţii şiacţiunilor altora” (1963: 30). Ideea este, desigur, de control fie prin constrân-gere, fie prin influenţare a deciziilor celuilalt. Nu poate fi vorba de execitarea puterii atunci când B acţionează voluntar în sensul dorit de A.

Cunoaşterea relaţiilor de putere este un element esenţial în explicarea şipredicţia comportamentului actorilor pe scena internaţională. Totuşi, dupăcum vom vedea, comportamentul statelor nu poate fi înţeles doar prin ra-porturile de putere faţă de alte state; determinantă este şi motivaţia luiA de a exercita putere, respectiv a lui B de a rezista încercării de controlsau dominaţie din partea lui A. Un exemplu care ilustrează importanţa mo-tivaţiei – care poate fi analizată în termeni de politică internă a statelor –este războiul din Vietnam, în care SUA, deşi într-o copleşitoare situaţie dedominaţie militară, nu a reuşit să câştige războiul.

Vom vedea, aşadar, că puterea nu poate consta în simpla posesie a resur-selor materiale. Puterea este un concept relaţional, adică unul care implicăexistenţa a cel puţin doi actori. O noţiune de putere absolută este lipsită desemnificaţie. Cel mai teribil arsenal militar este inutil dacă nu există nimenicare să fie, ori să se simtă ameninţat. Mai mult, vom vedea că puterea estespecifică anumitor domenii – militară, financiară, comercială, morală – şi căfungibilitatea, adică proprietatea unui anumit tip de putere de a fi convertitîn alt tip de putere, este limitată.

53

6.1 Forme de exercitare a puterii

Bruce Bueno de Mequita (2005: 236 ff.) distinge şi analizează patru formede exerciţiu al puterii de către o naţiune A asupra unei naţiuni B:

1. persuasiunea

2. recompensa

3. pedeapsa

4. întrebuinţarea forţei.

6.1.1 Persuasiunea

Prin persuasiune, A încearcă să redefinească situaţia lui B astfel încât să-lfacă pe B să se răzgândească. Acest lucru se poate face fie prin apelul valorişi principii etice, fie prin revelarea de informaţie pe care B o neglijase, saunu-i acordase cuvenita atenţie, fie prin aluzia sau menţionarea explicită aposibilelor recompense şi pedepse care însoţesc un curs de acţiune sau altul.

Caracteristica puterii ca persuasiune constă în limitarea la aspectul strictdiscursiv al interacţiunii – tot ce fac A şi B este să discute. Diplomaţia este,prin excelenţă, reprezentanta acestui tip de discurs. Persuasiunea este formacea mai puţin costisitoare de exercitare a puterii. În primele două modalităţimenţionate de persuasiune, A îl convinge pe B să-şi schimbe preferinţele,în vreme ce prin a treia modalitate B este pus în situaţia de a reflecta laconsecinţele pe care un curs de acţiune – sau lipsa acestuia – le are.

Persuasiunea poate fi un mijloc eficient de putere atunci când cei doiactori au interese convergente. Dar când interesele sunt divergente, ea areefecte limitate. Pe de o parte, trebuie observat că persuasiunea nu este oîntreprindere lipsită de costuri. Dimpotrivă: persuasiunea nu poate fi efi-cientă în lipsa unor argumente credibile. Acestea sunt cu atât mai uşor deelaborat şi de prezentat cu cât gradul de afinitate culturală şi valorică dintreA şi B este mai mare. Constructivismul în relaţiile internaţionale este teo-ria care conferă persuasiunii un loc teoretic central; preferinţele şi intereseleactorilor se modifică, în optica constructivistă, în chiar procesul interacţiu-nii, prin internalizarea normelor de comportament asumate iniţial doar dinmotive pragmatice. Pe de altă parte, realismul şi neorealismul alocă puţincredit persuasiunii: mărirea puterii este, în primul rând, rezultatul acţiuni-lor motivate de interese egoiste (self-help). În fine, pentru teoriile grupurilorde interes, persuasiunea este foarte importantă, întrucât cunoaşterea este osursă importantă de putere.

54

Din perspectiva strategică, persuasiunea este eficace fie pentru că se ba-zează pe interese comune, fie pe o cacealma (bluff). Bueno de Mesquita(2005: 238)1 distinge între persuasiune ca dispozitiv pur retoric – cheaptalk, vorbe ieftine – şi persuasiunea ca un angajament serios – costly sig-nal, semnal costisitor. Vorbele ieftine pot fi rostite fără costuri directe.Semnalele costisitoare, pe de altă parte, presupun costuri. Măsurile de em-bargou economic, de exemplu, trebuie însoţite de măsuri compensatorii pen-tru actorii din piaţa internă care sunt afectaţi de embargou; Jimmy Carter aimpus URSS un embargou asupra exporturilor de cereale americane, măsurăfoarte costisitoare pentru contribuabilul american prin fondurile substanţialede compensare a fermierilor americani care nu-mi mai puteau exporta stocu-rile. Vorbele ieftine, pe de altă parte, indică fie o lipsă de angajament ferm,ca în cazul embargoului american impus Indiei, în 1998, asupra unor tipuride arme americane, în urma experimentelor nucleare efectuate de India. În-trucât India era, oricum, un foarte slab importator al respectivelor tipuri debunuri, embargoul nu a afectat-o decât cu totul marginal, ceea ce se traduceprin ineficienţa sancţiunii în primul rând. Pe de altă parte, în relaţiile dintrestate cu afinităţi reciproce şi interese convergente, vorbele ieftine sunt unmijloc de a semnaliza care sunt acele interese şi care sunt căile favorizate deunul dintre actori.

Observăm că linia de separaţie dintre persuasiune şi pedeapsă, de exem-plu, este subţire şi adesea încălcată, în măsura în care argumentele lasă locameninţării.

6.1.2 Recompensele

Recompensele sunt un pandant natural al practicii persuasiunii. Recompen-sele constituie nu doar o motivaţie materială, ci şi un semnal de angajamental lui A faţă de punctul de vedere pe care îl promovează. Desigur, recompe-sele sunt oferite atunci când A are motive să creadă că, în lipsa lor, acţiunealui B ar diferi de cursul preferat de A. Ele modifică calculele costuri-beneficiiale lui B printr-un aport material, spre deosebire de aportul strict informa-ţional al persuasiunii.

Există, la nivel internaţional, o mare diversitate de tipuri de recompensă.De exemplu, consultările cu liderul unui stat pe un anumit subiect politicpot constitui o recompensă, aşa cum a fost cazul cu consultările dintre SUAşi Rusia în 1994, după ce Elţin a acuzat unilateralismul NATO în deciziaintervenţiei împotriva Serbiei. Astfel, Elţin a putut prezenta opiniei publice

1Bruce BUENO DE MESQUITA (2005), Principles of International Politics. People’sPower, Preferences, and Perceptions, Washington, CQ Press

55

interne dovada importanţei sale în politica internaţională. Alte forme derecompensă politică sunt sunţinerea internaţională a intereselor unui stat.Apoi, recompensele economice sunt frecvente. Pot fi oferite sectoare de piaţăîn interiorul statului A, ajutor financiar, condiţii privilegiate de comerţ, etc.De exemplu, în 1995, după de Mexicul şi-a liberalizat cursul valutar, ceea cea dus la prăbuşirea pesos-ului, SUA au oferit 40 mld. de dolari Mexicului subformă de împrumut cu dobândă redusă pentru a compensa această imensădificultate economică. Ca urmare, Mexicul a respectat acordul NAFTA şi areuşit să se redreseze economic, restituind la timp împrumutul. Mai mult,în şapte ani, volumul schimburilor comerciale cu SUA a crescut, în cadrulNAFTA, de mai bine de trei ori. Un alt exemplu este ajutorul economicoferit de SUA Iordaniei, în 1991, după primul război împotriva Irakului,pentru a-l convinge pe Regele Hussein să participe la negocierile de pace.

În fine, chiar păstrarea discreţiei cu privire la fapte pe care liderii statuluiB doresc să le păstreze secrete constituie o recompensă, după cum comuni-carea de informaţie stânjenitoare pentru regimul politic poate fi o pedeapsă,după cum vom vedea în secţiunea următoare.

6.1.3 Pedepsele

Pedepsele sunt acţiuni ale statului A care au consecinţe negative directeasupra lui B. Ele sunt adesea corelate cu recompensele: neacordarea uneirecompense aşteptate poate constitui o pedeapsă, după cum neaplicarea uneipedepse anunţate poate constitui o recompensă.

Susţinerea pe care A o acordă, simbolic şi/sau material, mişcării de opo-ziţie politică din statul B, este un exerciţiu punitiv al puterii din partea lui A.Guvernul SUA a făcut acest lucru de multe ori, în multe ţări – de exemplu,cu Guatemala (1951), Cuba (1962), Irak (1992-1994).

Pedepsele economice merg de la retragerea asistenţei economice unui statB până la forme de sancţiune economică de diferite grade de severitate.Unele embargouri au eficacitate foarte redusă, aşa cum a fost cazul cu celimpus Irakului în 2001, sau Serbiei în 1995; regimurile politice nu au fostslăbite, suferinţa transferându-se la nivelul populaţiei în ansamblu. Totuşi,există şi exemple de succes: embargoul asupra Haiti-ului, în 1993–1994, adus la schimbările dorite de SUA. Evoluţia acestora din urmă a fost cu totulremarcabilă: la presiunile Washingtonului, junta militară care îl înlăturasepe preşedintele democratic ales, Jean-Bertrand Aristide, a părăsit ţara; arevenit apoi, după ce Aristide a fost silit să demisioneze şi să se exileze, totla presiunile Washingtonului.

Este important să distingem şi aici între cheap talk şi costly signals.

56

Sancţiunile nesemnificative, precum cele aplicate de SUA Indiei în 1998, nusunt cu adevărat pedepse, deci nu constituie un exerciţiu efectiv al pute-rii. Eficacitatea unei pedepse se leagă de credibilitatea celui care o anunţă.URSS, de exemplu, nu a ezitat să pedepsească dur „rătăcirile“ politice alesateliţilor est-europeni: Budapesta în 1956, Praga în 1968, dar şi Afganistanîn 1979. La rândul lor, SUA nu au ezitat să aplice sancţiuni nici aliaţilorcei mai apropiaţi – Israel, Anglia – când, în 1956, aceştia au atacat Egiptul,împreună cu Franţa („criza Suezului“) fără a fi obţinut acordul prealabil alWashingtonului.

6.1.4 Forţa militară

Uzul forţei este forma extremă de exerciţiu al puterii. Războiul este o moda-litate frecventă a uzului de forţă, fiind un mijloc de anexiune teritorială, darşi de răsturnare a unor regimuri politice ostile. Este un mijloc extrem de cos-tisitor pentru societăţile statelor implicate, este riscant pentru liderii politicicare îl declanşează şi ridică întotdeauna mari probleme morale. Dar, desi-gur, simpla ameninţare cu recursul la forţă poate influenţa comportamentullui B în sensul dorit de A, dacă ameninţarea este credibilă. Un exemplu îlconstituie pactul de la Muenchen din 1938, când cehii au admis condiţiileimpuse de Germania şi de puterile occidentale.

6.2 Măsurarea cantitativă a puterii

6.2.1 Composite capabilities index

Proiectul “Correlates of War” (CoW) al Universităţii Illinois defineşte un in-dice compozit de măsurare a puterii unui stat, indice care mediază mărimiprecum produsul intern brut, producţia industrială, resursele naturale, mări-mea arsenalelor militare, etc. Acest index (CCI) a fost estimat pentru toatestatele importante până la 1816, după Congresul de la Viena. Este extrem deinteresant de urmărit evoluţia comparativă a marilor puteri în diferite epociistorice. De exemplu, pe întreaga perioadă 1816–2001, puterea relativă aMarii Britanii a fost în declin constant. Secolul XIX a fost, în întregimeasa, unul de relativ declin pentru Rusia şi de ascensiune pentru SUA. SecolulXX a fost unul de revenire al Rusiei, sub chipul URSS care, în jur de 1920,depăşea puterea Angliei. După 1950 SUA şi URSS au rămas singurele mariputeri ale lumii.

Pe segmente mai scurte, cum ar fi 1815–1875, se poate observa supremaţiabritanică, urmată de Rusia şi Franţa. Germania avut o creştere rapidă după

57

1865, pentru ca în 1905 Germania să depăşească puterea Marii Britanii.Segmentul 1920–1945 arată, pe lîngă creşterea constantă, dar lentă, a URSS,că în 1938 puterea Germaniei era aproximativ egală cu cea a SUA. Indicelecompozit al Americii cunoaşte o creştere bruscă şi susţinută începând cu1939.

6.2.2 Relative political capacity index

A.F.K. Organski şi Jacek Kugler2 au criticat anumite deficienţe ale CCI şi auconstruit un alt mod de a măsura puterea statelor. Ei reproşează proiectuluiCoW că, în măsura în care ia în calcul numai bunuri tangibile, nu explicădiferenţele semnificative dintre state în privinţa capacităţii de a mobilizaaceste resurse. Intuitiv, obiecţia este pe deplin justificată. Un stat precumArabia Saudită are resurse naturale cu mult superioare Japoniei, de exemplu,însă puterea Japoniei în orice sens relevant pentru relaţiile internaţionale estemult superioară. Diferenţa constă în capacitatea superioară de guvernare pecare o are Japonia.

Măsura pe care o propun cei doi autori este indicele de capacitate politicărelativă (ICPR), care măsoară capacitatea unui stat de a-şi colecta impozitelecuvenite. Astfel, ei explică de ce Israelul s-a dovedit superior din punct devedere militar vecinilor săi arabi în cele trei războaie purtate de la declarareaindependenţei pînă în 1973. Totuşi, ICPR nu distinge între guvernele slabe,incapabile să preleveze impozitele într-un procent ridicat, şi cele puternicedar care au politica deliberată a unor impozite şi taxe reduse, precum HongKong, Singapore sau SUA.

6.3 Fungibilitatea puterii

Un aspect care rezultă din compararea celor doi indici de măsurare a puteriieste că fiecare include o anumită viziune conceptuală a puterii. CCI esteconstruit pe presupunerea că toate resursele materiale care intră în definiţiaputerii pot fi mobilizate în orice situaţie – cu alte cuvinte, că ele sunt perfectfungibile. Astfel, asumpţia este că, de exemplu, resursele necesare pentrua construi un avion de vânătoare pot fi mobilizate şi pentru realizarea uneiechipe competente de negociatori internaţionali.

Am văzut că în Power and Interdependence (1977), Robert Keohane şiJoseph Nye argumentează că puterea este specifică diferitelor domenii alerelaţiilor internaţionale şi că puterea într-un domeniu nu poate fi convertită

2The War Ledger (1980), Chicago University Press

58

uşor în putere în alt domeniu. SUA este cea mai mare putere militară alumii şi prima economie a ei, dar Germania a depăşit-o ca exportator net,în vreme ce Japonia este a doua mare economie mondială. Totuşi, putereamilitară a Germaniei sau Japoniei este disproporţionat de mică în comparaţiacu influenţa lor economică. La fel, Vaticanul are o mare putere spirituală,ca şi Tibetul, deşi sunt ambele lipsite de putere miltară. Sigur, se poatecontra-argumenta că nici Japonia, nici Germania nu s-ar fi putut dezvoltaeconomic în măsura în care au făcuto dacă nu s-ar fi bucurat de garanţiilede securitate ale SUA în epoca postbelică.

Dificultăţile de fungibilitate a puterii sunt legate de interesele divergenteale diferitelor grupuri din viaţa internă a statelor, de dificultatea de a proiectaputerea la distanţe mari, precum şi de diferenţele semnificative de motivaţiede a exercita puterea.

6.4 Limitele puterii

6.4.1 Importanţa motivaţiei în exercitarea puterii

Somalia 1990: Gen. Hussein Aidid, liderul trupelor din Mogadisciu, a reuşitsă-l facă pe preşedintele Clinton să retragă trupele americane din misiuneaumanitară în această ţară. Ceea ce l-a determinat pe Clinton să ia aceastpdecizie nu a fost puterea superioară a Somaliei, ci atacurile politice interneale oponenţilor săi, ca urmare a loviturii mediative cauzate de prezentareaimaginilor unui trup de soldat american ars, tras pe străzile din Mogadisciuîn euforia maselor de localnici.

Această strategie este abirdată de insurgenţii islamişti care se opun pre-zenţei americane în Orientul Mijlociu.

6.4.2 Ciclicitatea puterii

Puterea este un concept relaţional. Ca atare, poate puterea se poate mani-festa ciclic: A poate fi mai puternic decât B într-un anumit context, pentruca B să fie mai puternic decât A într-un alt context.

În relaţiile internaţionale, statele mai puternice sunt considerate a fi câş-tigători potenţiali a conflictelor internaţionale. Astfel, conform viziunii rea-liste, ori de câte ori statele au vecini care au un avantaj de putere, atunciaceşti vecini constituie o ameninţare la adresa suveranităţii acestor state.

Henry Kissinger: “weakness ... invariably tempts aggression and impo-tence brings abdication of policy in its train.” (White House Years (1979),Boston: Little Brown).

59

Dacă definim puterea ca abilitate de a-i face pe alţii să face ceva ce nuar fi făcut altminteri, cum putem şti ce nu ar fi făcut cineva altminteri?

Exemple:

1. 15 aprilie 1986 – 18 avioane de vânătoare americane bombardează Tri-poli pentru a pedepsi presupusul ajutor pe care Libia îl acorda tero-rismul internaţional. Avioanele au decolat din Marea Britanie şi aufăcut un ocol important pentru a ajunge în Libia, deoarece guvernelefrancez şi spaniol nu le-au acordat drept de survol. Decizia Franţei eralegată de temerea de a nu deveni ţintă a atacurilor teroriste libiene saua unui embargo de import a petrolului din Libia. În realitate, numărulde atacuri teroriste sponsorizate de Libia a scăzut considerabil dupăraidul american. Este manifest aici caracterul asimetric al relaţiilor deputere dintre SUA, Franţa şi Libia.

2. Germania exercită influenţă economică asupra UE; Franţa şi MareaBritanie exercită o influenţă militară mai mare decât Germania. Caatare, Germania are puterea asupra Franţei în chestiuni economice, iarFranţa are putere asupra Germaniei în chestiuni militare. Lucruriletind să ia o turnură diferită în ceea ce priveşte puterea militară aGermaniei.

6.4.3 Probleme de coordonare şi distribuţie a puterii

Exemplu: Probleme mixte – vânzările Toyota în SUA.United States Trade Representative (USTR) este instituţia de protecţie

a intereselor comerciale americane; doreşte limitarea numărului de maşiniproduse în afara SUA pe piaţa americană, dar nu doreşte limitarea compe-titivităţii pieţei americane. Simplificat, situaţia strategică este următoarea:Toyota are de ales între a construi maşini în America şi a exporta auto-mobile produse în Japonia; USTR poate fie să permită importul de maşinijaponeze, fie să restrângă acest import, încurajând astfel Toyota să producăîn America.

6.4.4 Rolul organizaţiilor internaţionale

ONU, WTO, OPEC, NAFTA, etc. – instituţii şi regimuri internaţionale carecodifică şi standardizează normele şi regulile de comportament, facilitândcoordonarea şi cooperarea dintre state.

Unele state folosesc normele internaţionale în interes propriu, spre a-şicrea un avantaj de putere. De exemplu, SUA au impus condiţii dure de

60

mediu firmelor operând în zona economică NAFTA, cu scopul principal dea împiedica exportul de capacităţi de producţie şi de locuri de muncă înMexic. De asemenea, Rusia a invocat recent condiţii exagerat de drastice derespectare a mediului natural pentru a forţa retragerea participaţiei firmelorpetroliere occidentale de la exploatarea unui important zăcământ petrolierdin Siberia.

Principalele beneficii ale organizaţiilor internaţionale ţin, teoretic, de ca-pacitatea de monitorizare a conformităţii comportamentului statelor membrela regimul internaţional respectiv, precum şi de aplicarea de măsuri punitivela adresa celor care îl încalcă. Problema este însă că puterea şi autorita-tea organizaţiilor internaţionale sunt conferite exlusiv de statele membre –caracteristică a dreptului internaţional: nu există un monopol internaţionallegitim asupra violenţei organizate. Ca urmare, respectivul regim interna-ţional este ori vid de conţinut, întrucât îngăduie fără sancţiune orice formăde comportament a statelor membre, ori este lipsit de mijloacele de a pe-depsi încălcările normelor, întrucât statele membre nu le pun la dispoziţiaorganizaţiei.

Exemplu: OPEC – mai mulţi producători importanţi de petrol nu suntmembri: Rusia, Mexic, Norvegia, Marea Britanie; aceştia pot contrabalansapolitica de cartel a OPEC, care numără 13 membri, deţine 40% din expor-turile cotidiene de export de petrol şi are actualmente cca. 2,5 milioanede barili capacitate de producţie. Cel mai important membru este ArabiaSaudită, care e şi cel mai mare exportator de petrol al lumii.

Apoi, multe membre ale OPEC trişează, nerespectând cotele de exportinstituite cu scopul creşterii preţului petrolului.

61

Capitolul 7

Teoria constructivistă arelaţiilor internaţionale

7.1 Introducere

Constructivismul este o abordare a relaţiilor internaţionale care subliniazădimensiunea socială şi intersubiectivă a politicii. Constructivismul afirmă cărelaţiile internaţionale nu pot fi explicate prin decizia raţională a actorilorpolitici - fie ea luată în virtutea constrângerilor structurale ale distribuţieisistemice de capabilităţi (realism), fie a constrângerilor instituţionale (teo-ria regimurilor). Din punct de vedere constructivist, interacţiunea dintrestate este determinată de preferinţele şi interesele endogene ale actorilor po-litici, de identităţile lor transformabile în cursul interacţiunii internaţionale.Constructivismul social (SC) constă într-o clasă de modele ale interacţiuniicare explorează influenţa normativă a structurilor instituţionale şi conexiu-nile dintre acestea şi identitatea şi interesele statelor. În acelaşi timp, in-stituţiile însele sunt transformate prin activităţile statului şi ale altor actoripolitici. Instituţiile şi actorii se condiţionează reciproc – problema ac-tor/structură.

Instituţiile internaţionale au funcţii atât regulative cât şi constitutive.Normele regulative stabilesc regulile fundamentale de comportament, pres-criind anumite tipuri de comportament şi proscriind altele. Normele consti-tutive definesc un comportament şi îi atribuie semnificaţii şi inteligibilitate.Distincţia este bine ilustrată de către John Searle (1995), autorul uneia dintrecele mai bine articulate teorii filosofice a instituţiilor. Potrivit lui Searle, re-gulile constitutive nu au doar un rol de reglementare, precum regula „Condu

62

pe partea dreaptă a drumului“, ci şi generează un domeniu care nu ar fiexistat altminteri.

I distinguish between two sorts of rules: Some regulate an-tecedently existing forms of behavior; for example, the rules ofetiquette regulate interpersonal relationships, but these relation-ships exist independently of the rules of etiquette. Some ruleson the other hand do not merely regulate but create or definenew forms of behavior. The rules of football, for example, donot merely regulate the game of football, but as it were createthe possibility of or define that activity. The activity of playingfootball is constituted by acting in accordance with these rules;football has no existence apart from these rules. I call the latterkind of rules constitutive rules and the former kind regulative ru-les. Regulative rules regulate a pre-existing activity, an activitywhose existence is logically independent of the existence of therules. Constitutive rules constitute (and also regulate) an acti-vity the existence of which is logically dependent on the rules.(Searle 1965/1998: 131)

Jocul de şah constă pur şi simplu în regulile formale ale jocului, de vremece nu ar putea exista şi nu ar putea fi inteligibil fără ele. Regurile de circula-ţie sunt de un cu totul alt tip: conducerea maşinilor e posibilă şi în absenţalor, dar în condiţii de risc şi de dezordine mult mărite.

Instituţiile şi statele sunt entităţi care se constituie reciproc. Instituţiileîntrupează normele regulative şi constitutive ale interacţiunii internaţionale,modelând, constrângâng şi dând semnificaţie acţiunii statelor. Totodată,instituţiile continuă să existe deoarece statele le produc şi le reproduc înpractica socială. Statele atribuie semnificaţii situaţiilor sociale pe baza rolu-rilor definite instituţional. Constructivismul sugerează că identităţile şi in-teresele statelor pot fi modificate la nivel sistemic prin interacţiuni mediateinstituţional. Ei se concentrează pe instituţiile fundamentale ale societăţiiinternaţionale, precum dreptul internaţional şi egalitatea suverană a state-lor. Totuşi, regimurile internaţionale sunt şi ele foarte importante pentruconstructivism, contribuind la crearea unei lumi sociale în care comporta-mentele primesc semnificaţie.

Constructiviştii acceptă că anarhia este condiţia caracteristică a siste-mului internaţional, dar susţin că, în sine, acest lucru nu spune nimic, nicicu privire la caracterul conflictual, nici cooperativ al politicii mondiale (Ale-

63

xander Wendt 1992, „Anarchy is What States Make of It. The Social Con-struction of Power Politics“, in International Organization, Vol. 46, No. 2).Astfel, o anarhie a prietenilor este complet diferită de una a duşmanilor, de?iambele sunt posibile. Ceea ce contează este diversitatea de structuri socialeposibile în condiţii de anarhie. Statele pot avea multiple identităţi sociale,care pot fi fie cooperative, fie conflictuale. Ele îşi definesc interesele în pro-cesul de interpretare a situaţiei sociale la care participă. Astfel, se poatesusţine că războiul rece a constituit, de fapt, o structură socială în care ceidoi actori s-au identificat reciproc ca fiind inamici, definindu-şi fiecare inte-resul naţional în opoziţie cu cel al celuilalt. Când acest lucru s-a schimbat,războiul rece s-a încheiat.

Există trei versiuni importante de abordări constructiviste ale RI. Cro-nologic, prima teorie constructivistă a RI a fost oferită de Nicholas Onuf,în Worlds of Our Making (1989). Apoi, Friedrich Kratochwil s-a impus caun constructivist influent prin lucrarea Rules, Norms, and Decisions (1989).Dar, fără îndoială, cel mai influent gânditor constructivist este AlexanderWendt: The Social Theory of International Politics (1999).

7.2 Identităţi şi interese

Atât realismul cât şi neorealismul consideră că sinele – adică identitatea ac-torului politic – este dat exogen, adică preexistent acţiunii politice şi imuabil.Când actorul fundamental al politicii internaţionale este statul şi când vor-bim despre interesele şi preferinţele acestuia, precum şi de strategii de auto-ajutorare (self-help), la ce anume ne referim? Există o puternică viziuneempiristă potrivit căreia statul este, din punct de vedere ontologic, doar oficţiune utilă sau o metaforă care ne permite să explicăm şi să antiticipămpolitica internaţională. De exemplu, Stephen Krasner (1999) consideră că

the ontological givens are rulers, specific policy makers, usua-lly but not always the executive head of state. Rulers, not statesand not the international system make choices about policies,rules, and institutions (Krasner 1999: 7).

Nu există state ca agenţi independenţi, susţin empiriţii. Există o în-treagă tradiţie de gândire politică, plecând de la Hobbes şi Locke, potrivitcăreia statele sunt o formă de autoritate colectivă care rezultă din delegareaindividuală de autoritate de către membrii societăţii, pentru ca aceştia să-şirealizeze interesele elementare de supravieţuire şi de ordine socială. Potrivit

64

lui Wendt, statul este o entitate cu statul ontologic substaţial. El critică in-capacitatea gândirii instrumentaliste de a reduce acţiunea statală la acţiuneaindividuală, fără pierdere epistemică.

Wendt distinge patru tipuri de identitate a unei entităţi sociale – printrecare se numără şi statele:

(a) Identitatea personală (indivizi) sau corporatistă (entităţi sociale insti-tuţionale)

(b) Identitatea de tip

(c) Identitatea de rol

(d) Identitatea colectivă

(a) Identitatea personală/corporatistă se referă la constituţia materialăa unei entităţi. Pentru state, identitatea corporatistă este dată de teritoria-litate, de populaţie, de sistem politic, etc. Identitatea corporatistă a statelorgenerează obiectivele fundamentale ale statului, precum securitatea fizică,stabilitatea, recunoaşterea de către alţii şi dezvoltarea economică. Totuşimodul în care statele urmăresc aceste scopuri depinde de identităţile lor so-ciale, adică de felul în care statele se văd pe sine în relaţiile cu alte state.Pe baza acestor identităţi, statele îşi construiesc interesele naţionale. (1999:225).

(b) Un actor individual sau corporatist poate avea simultan multipleidentităţi de tip, după cum poate avea diferite seturi de valori sau opinii şidiferite forme de comportament. Prin convingeri şi valori comune, identita-tea de tip introduce un element cultural în analiza identităţii.

(c) Mai departe, identităţile de rol sunt prin excelenţă culturale, întrucâtdesemnează roluri condiţionate cultural pe care actorii le joacă în relaţiiledintre ei. Rolurilor le sunt atribuite predicate relaţionale, precum fiu, profe-sor, lider, etc., atunci când e vorba de indivizi, şi aliat, hegemon sau duşman,când e vorba despre state. Fiecare din ele presupune cel puţin un alt obiectpentru a putea fi utilizate corect din punct de vedere logic. Învăţarea rolu-rilor este o chestiune de cunoaştere colectivă de către actori a convingerilorşi aşteptărilor celorlalţi. Dobândind cunoştinţe colective, actorii legaţi prinpredicate relaţionale internalizează reguli adecvate de comportament, care îipoziţionează unul faţă de altul. Astfel, sinele se reflectă în celălalt ţi aceastăreflecţie este asimilată în identitatea actorilor.

(d) În fine, identitatea colectivă este rezultatul unui proces cognitiv princare distincţia sine-celălalt devine neclară, limitele fiind cu totul depăşite

65

(1999: 229). Identitatea colectivă este cel mai important aspect al teorieilui Wendt. Spre deosebire de neorealism şi de instituţionalismul liberal,constructivismul este interesat de circumstanţele în care limitele sinelui seextind peste – ori sunt înglobate de către – celălalt. Desigur, dat fiindcaracterul distinct al identităţii personale/corporatiste, identitatea nu poatefi colectivă în orice aspect al ei, ci doar în ceea ce priveşte unele proprietăţispecifice. Interesele decurg din natura identităţii, pentru că ceea ce vreaun actor depinde de cine anume este acel actor. În fine, interesele suntfactori motivaţionali a căror realizare contribuie la reproducerea identităţiilor subiacente.

Totuşi, trebuie să distingem între percepţiile şi opiniile subiective ale ac-torilor, în legătură cu nevoile pe care le au şi acţiunile care trebuie urmate înmod obiectiv pentru a întruni cerinţele de reproducere socială a identităţii.Ambele tipuri de interese trebuie explicate. Cele subiective sunt importantepentru că sunt motivatori proximi ai acţiunii politice. De exemplu, oameniide stat definesc şi evaluează interesul public potrivit percepţiilor lor, adicăpotrivit informaşiilor, convingerilor, valorilor şi ideologiei lor. Ca atare, esteimportant să avem o descriere corectă a vederilor lor subiective asupra in-teresului public. Dacă în mod sistematic, aceste vederi diferă de interesulpublic obiectiv, atunci integritatea comunităţii politice este ameninţată.

7.2.1 Exemplu

In a controversial article published in the London Review of Books in March2006, John Mearsheimer and Stephen Walt maintain that the amount ofeconomic and military help that the US provides Israel in virtue of their pri-vileged partnership defies the logic of self-interest that Washington shouldfollow according to the neorealist prescriptions. The authors list a seriesof measures of material support that the US has given Israel after WorldWar II, which they deem disproportionate relative to both the benefits thatsuch a support brings Washington, and the objective needs of Israel as anindustrialized country. They identify the reason for this level of support inthe domestic American politics, and particularly in the efficient Israel Lo-bby, which, as they surmise, has managed to divert Americas Middle Eastforeign policy from the American national interest. I shall not here reviewthe pros and cons that have been expressed in the debate triggered by thispaper. The point of bringing forward this particular case is to show thatthe neorealist conceptual framework, from within which Mearsheimer andWalt argue, makes difficult for them to see the possibility of an increasingperception of collective identity between Israel and US, grounded in histo-

66

rical, cultural, moral, and civilization elements of identity. Consequently,there is a dominant perception of similarity of interests in both Americansand Israelis regarding many coordinates of their foreign policy, as well as anempathic understanding of each others security fears. Up to a certain point,it is open to discussion whether Washington had more to gain in terms ofsecurity and economics from a more pro-Arab attitude in the Middle East.Yet no sophisticated foreign policy analysis can ignore actors identities inaccounting for the ways they act in order to achieve their interests.

7.2.2 Critici

Constructivismul este greu de aplicat ca model teoretic, pentru că nu prezicenici o structură socială anume ca aptă a guverna comportamentul statelor.Mai degrabă, el cere ca o anumită relaţie socială să fie examinată, articulatăşi, în cele din urmă, înţeleasă. Se naşte astfel posibilitatea ca comporta-mentul statelor să fie prezis în interiorul unei astfel de structuri. Dar dacăpredicţiile se dovedesc a fi false, atunci se poate ca structurile sociale domi-nante să nu fi fost bine înţelese sau să se fi schimbat. Dacă însă utilitateaexplicativă şi predictivă a constructivsmului e discutabilă, el rămâne totuşiun element euristic foarte productiv.

67

Capitolul 8

Teoriile birocratică şi agrupurilor de interes

Teoriile birocratică şi a grupurilor de interes subliniază importanţa interese-lor locale în modelarea politicii interna?ionale. Obiectele principale de studiusunt opinia publică, grupurile de interes şi influenţă, precum şi organizareapolitică şi birocratică a fiecărei societăţi în parte. Teoria grupurilor de intereseste înrudită ideatic cu teoria democraţiei pluraliste, teoretizată de Madisonşi Dahl. Cea birocratică este, în fapt, o aplicaţie a teoriei grupurilor de interesla funcţionarea structurilor organizaţional-birocratice ale unui stat. Proble-mele specifice pe care le vom discuta în legătură cu aceste modele sunt celeale rolurilor organizaţionale, problema principal-agent (superior-subordonat)şi a procedurilor standard de operare (standard operating procedures).

Perspectiva grupurilor de interes se concentrează pe competiţia pentruputere din interiorul statelor particulare, nu pe caracteristicile generice alestatelor. Cea birocratică investighează confuzia organizaţională şi disputelebirocratice care marchează procesele de luare a deciziei. Interesele restrânseale grupurilor aflate în competiţie modelează alegerea unei politici sau alta.Astfel, politica externă a unui stat este mai degrabă produsul emergent,nedeliberat, al unor alegeri de ordin politic luate într-un mediu de inerţiebirocratică şi organizaţională sau de competiţie între facţiuni şi grupuri deinfluenţă.

Calculele politice sunt de tip costuri-beneficii, din perspectiva obiecti-velor individuale ale diferiţilor decidenţi, nefiind influenţate de perspectivainteresului public sau naţional. Determinată este politica internă a statelor,nu constrângerile sistemului internaţional, astfel că normelor impuse de com-portament extern prin regimuri sau instituţii internaţionale nu li se acordă

68

importanţă. Politica externă şi relaţiile internaţionale sunt, din acest punctde vedere, consecinţele neintenţionate ale proceselor politice interne, marcatede interese restrânse şi lupta pentru dominaţie politică locală. Conceptul în-suşi de interes naţional este dificil de definit, dacă nu chiar contestat. Acesteteorii sunt preponderent concentrate asupra explicării şi predicţiei acţiunilornaţionale de politică externă. Politica externă şi relaţiile internaţionale suntstudiate ca domenii separate, independente unul de celălalt.

8.1 Problema rolurilor organizaţionale

Fiecare instituţie internă are de îndeplinit un set specific de obiective. Înceea ce priveşte politica externă, din punct de vedere constituţional, în Ro-mânia preşedinţia şi guvernul – prin MAE, MApN, etc. – parlamentul şiCSAT au diferite atribuţii decizionale. Din punct de vedere al teoriei biro-cratice, activitatea niciunei dintre aceste instituţii nu este determinată depromovarea interesului general al naţiunii, ci invariabil de perspective multmai limitate şi mai competitive cu privire la importanţa relativă a fiecăreiinstituţii în parte.

Avem de-a face cu o vădită concurenţă inter şi intra-instituţională, ladiferite niveluri. Există, de exemplu, o competiţie de putere simbolică şi deautoritate între „palate“, adică între preşedinţie, guvern şi parlament, în ceeace priveşte numărul şi importanţa pârghiilor politice şi decizionale controlate.Apoi, privind la nivel executiv, există o competiţie între diferitele ministereale guvernului, pentru alocări bugetare, pentru influenţă politică relativă înpractica generală a guvernării, dar şi pentru exclusivitate în atribuţiile pri-vind domeniul definitoriu de activitate. Astfel, ministerul de externe cautăsă deţină monopolul deciziilor de politică externă. În fine, în cadrul fiecăruiminister în parte există competiţie birocratică între diferitele direcţii gene-rale şi direcţii. Fiecare lider – ministru, secretar de stat sau director – areinteresul de a-şi maximiza rolul în afacerile guvernării, chiar dacă asta are,în situaţii concrete urmarea unor decizi ineficiente din punct de vedere alinteresului colectiv.

Exemplu de conflict al rolurilor organizaţionale restrînse: OperaţiuneaEagle Claw, din 24 aprilie 1980, de eliberare a celor 53 de ostatici luaţi laambasada SUA din Teheran în 1979, în urma revoluţiei islamice. Misiuneaa implicat un amestec de militari din diferite ramuri ale armatei americane,incluzând infanterie, marină şi aviaţie. Nefiind echipate corespunzător pen-tru solul nisipos al Iranului, două elicoptere ale marinei au suferit defec?iuni

69

tehnice iar un al treilea s-a ciocnit de avionul C-130 Hercules care alimentaelicopterele. Misiunea a fost anulată. Eşecul a fost unul de planificare, dat delipsa de coordonare între diferitele ramuri ale armatei implicate în misiune.Ca urmare, în 1987 s-a creat United States Special Operations Command(USSOC), menită să coordoneze operaţiunile speciale ale tuturor armelor ar-matei SUA. Ostaticii au fost elibera?i în 20 ianuarie 1981, în prima zi în oficiua lui Ronald Reagan, ca urmare a negocierilor dintre Washington şi Teheran.

Motivaţia liderilor de minister, agenţie sau departament de a promovapropria instituţie provine şi din percepţia unor presiuni competitive din par-tea altor asemenea instituţii şi din nevoia de a se servi de o platformă pentrudemonstrarea calităţilor manageriale. Altminteri, a sacrifica proeminen?aunei organizaţii pentru binele comun ar avea ca efect pierderea susţineriidin partea liderilor politici cheie. Astfel, ambiţia personală şi instituţio-nală a managerilor birocraţi, care nu sunt direct tra?i la răspundere pentruac?iunile lor, poate contraveni interesului public.

Exemplu: Negocierile din 1993 pentru aderarea la NAFTA, din timpulprimului mandat Clinton. Numeroşi membri ai Congresului american carese opuneau public Acordului au admis, sub protecţia anonimatului, că deşiconsiderau că acordul este bun pentru SUA, obligaţia lor faţă de propriaconstituantă, de regulă din regiuni industriale sensibile la concurenţa dinpartea mîinii de lucru ieftine mexicane, ia făcut să adopte o poziţie publicăcontrară propriilor convingeri. Astfel, calculele de supravieţuire politică auprevalat asupra celor despre meritele economice ale acordului. Congresula ratificat Acordul cu o majoritate restrânsă, numai după ce Casa Albă atrebuit să facă concesii şi altor categorii de producători americani, cum ar ficei de citrice, din Florida.

Grupurile neguvernamentale de interes au în comun cu birocraţiile gu-vernamentale. Şi ele acţionează în propriul interes atunci când influenţeazădeciziile politice prin lobby sau alte constrângeri. Grupurile de interes nusunt şi nu pot fi dominate de preocupare pentru interesul naţional. Exem-plu românesc: taxa de primă înmatriculare

8.2 Problema superior-subordonat (principal-agent)

Superiorii caută agenţi care să le execute cu fidelitate ordinele. Există maimulte probleme cu această cerinţă.

70

(1) Superiorul nu are nici timpul, nici priceperea de a rezolva personaltoate chestiunile. Astfel, subordonatul are o influenţă considerabilăasupra procesului decizional.

(2) Cum poate superiorul să ştie dacă subordonatul a deviat – şi cât adeviat – de la linia prescrisă? Monitorizarea presupune birocraţie su-plimentară, deci probleme suplimentare de tip principal-agent.

Exemplu 1 – SUA: Preşedintele se bazează pe consilierea Office of Ma-nagement and Budget (OMB) pentru a estima consecinţele economice alediferitelor scenarii economice. Convingerile experţilor din cadrul OMB potinfluenţa poziţia apărată de preşedinte. Congresul şi-a creat propria agenţie,Congressional Budget Office (CBO), care oferă estimări independente. Înplus, o multitudine de grupuri private de interes şi economişti independenţioferă propriile viziuni, adesea contradictorii, despre consecinţele diferitor cur-suri de acţiune economică. Problema este cu atât mai mare cu cât preşedin-tele se bazează pe birocraţi internaţionali, precum funcţionari ai ONU sauai Băncii Mondiale, care nu sunt subordonaţi direct preşedintelui american.La fel stau lucrurile şi cu organizaţii neguvernamentale internaţionale sau cucompanii multinaţionale care, fiecare, promovează viziuni marcate de pro-priile convingeri şi interese cu privire la politici concrete.

Exemplu 2: Armata americană la închisoarea Abu Ghraib (Irak). Gen.Brig. Janet Karpinsky era comandantul închisorilor militare din Irak; Gen.Lt. Ricardo Sanchez era comandant militar în Irak; oficiali ai Departamentu-lui Apărării; Secretarul Apărării (Donald Rumsfeld) – cine este responsabil?

Randall Calvert (1985), “The Value of Biased Information: A RationalChoice Model of Political Advice”, in Journal of Politics 47, pp. 530–555:

Yes-Men: exemplu – consilieri ai preşedintelui Lyndon Johnson:

() George Ball, deputy secretary of state; în 1964 i-a cerut lui Johnsonretragerea trupelor americane din Vietnam.

() Clark Clifford l-a înlocuit în 1968 pe Robert McNamara în func?iade secretar al apărării. De?i Clifford sus?inuse politica americană înVietnam în primii ani, ajunsese în 1968 la concluzia că venise momentulca SUA să se retragă. Johnson respinse acest punct de vedere cândfusese prezentat de Ball.

71

8.3 Proceduri standard de operare (SOP)

SOP sunt răspunsuri standardizate, „prefabricate“, pregătite pe baza reacţi-ilor anterioare la situaţii de acelaşi timp. Ele sunt cuantificabile, permiţândatribuirea de responsabilităţi individuale. Ele constituie un mijloc de con-trol al superiorilor care nu sunt nemijlocit implicaţi în aplicarea lor. Pe dealtă parte, sunt eficiente în condiţii de timp şi informaţii limitate. La datacrizei ostaticilor din Iran, SUA nu aveau pregătite SOP pentru eliberarea depersonal diplomatic luat prizonier.

O deficienţă a procedurilor standard de operare este lipsă de flexibilitate,vădită în condiţii de raţionalitate limitată (bounded rationality) – alegereaunui curs de acţiune fără a lua pe deplin în considerare toate posibilelerăspunsuri alternative, probabilitatea ca acestea să se realizeze, costurile şibeneficiile lor. SOP facilitează răspunsuri rapide şi verificabile, dar posibilgreşite, la o anumită situaţie. Acţiunea în condiţii de raţionalitate limitatăpresupune luarea unei decizii sub asumpţia că a explora toate opţiunile po-sibile înainte de a lua o decizie poate presupune costuri iraţional de mari.

Exemplu de SOP inadecvate: în 1988, crucişătorul USS Vincennes adoborât, în strâmtoarea Hormuz, un avion de pasageri Airbus 300 al liniiloraeriene Iran Air, care zbura către Dubai. Avionul nu a răspuns protocoluluide recunoaştere utilizat de marina americană, astfel că un membru neex-perimentat al crucişătorului a identificat în mod eronat avionul cu un F-14Tomcat. Avionul a fost doborât cu o rachetă.

8.4 Perspectiva strategică asupra relaţiilor interna-ţionale

Perspectiva strategică a fost dezvoltată de Bruce Bueno de Mesquita (2005)pe fondul teoretic al aşa-numitelor teoriilor ale celor două nivele (two-leveltheories), elaborate plecând de la studiul lui Robert Putnam, “Diplomacyand Domestic Policy: The Logic of Two-Level Games”, publicat în 1988 înInternational Organization, vol. 42, nr. 3. Putnam arată constrîngerile mu-tuale pe care procesele politice interne şi politica internaţională le exercită.

Perspectiva strategică pune în prim plan deciziile pe care le iau lideriipolitici, reflectând percepţiile acestora despre via?a politică internă, despreconstrângerile sistemului politic interna?ional, precum şi despre căile de ma-ximizare a satisfacţiei lor personale. Cu alte cuvinte, perspectiva strategicădesfăşoară o analiză formală pe trei niveluri distincte, folosind mijloacele

72

teoriei jocurilor necooperative. Sunt evidenţiate calculele raţionale, de tipcosturi-beneficii, pe care decidenţii le fac în evaluarea cursurilor alternativede ac?iune. Strategiile decidenţilor urmăresc maximizarea şanselor ca aceş-tia să fie reale şi ca lideri de către constituantele lor interne şi maximizareasusţinerii oferite de sistemul internaţional. Liderii sunt nevoiţi să optimi-zeze relaţia dintre presiunile politicii interne şi ale politicii externe, alegânduneori acţiuni care satisfac constituanta internă dar care displac adversarilorsau partenerilor străini, ori făcând concesii acestora din urmă pe seama unorcosturi de capital politic intern.

73