Suport Curs - Masaj Initiere

Curs masaj somatic și reflexogen | 1

Masajul somatic

CAP I Noțiuni introductive

I.1 Introducere

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au căutat mijloace ajutătoare ca să vindece sau sa

ușureze suferințele și durerile lor. Au utilizat proprietățile terapeutice primare ale apei, luminii solare

și ale mișcării. Cel mai probabil este ca aplicarea inițială a masajului a fost un gest instinctiv, rezultat

prin experiența imediată a proprietăților curative ale acestuia.

Oamenii au observat că gestul de netezire, fricționare și frământare ale diferitelor părți ale

corpului uman poate aduce remedii pentru stările organismului, afectate de boala, lovite sau rănite.

Se poate afirma deci ca masajul, ca disciplină curativă, a apărut într-o manieră oarecum

simultană la popoarele lumii, în paralel cu dezvoltarea celorlalte ramuri ale medicinii populare, și

asta încă din vremea culturilor primitive.

I.2 Definiţia masajului

Cuvântul „masaj”

- origine greacă - massein înseamnă frământare, petrisaj.

Definiție:

Masajul este definit ca prelucrarea metodicã a parţilor moi ale corpului prin acţiuni manuale

sau instrumentale.

- metodică: se executã ȋntr-o anumitã ordine pentru obţinerea unor efecte;

- părţilor moi: pielea și mucoasele, ţesutul conjunctiv, mușchii, tendoanele și ligamentele,

vasele şi nervii, organele profunde, sângele și limfa, și elementele articulare.

- manuale: executat cu mâinile;

- instrumentale: mecanice, electrice, acvatice, bule de gaze, jet de aer cald, etc.


I.3 Masajului și scopurile lui

Scopul masajului este deopotrivă unul profilactic, el reprezintă o metodă eficientă pentru

prevenirea bolilor, prelungirea vieții și încetinirea proceselor de imbătrânire, cât și unul terapeutic,

este o metodă de tratament curativ a diferitelor afecțiuni și dezechilibre patologice din organismul

uman. Scopul fiziologic al masajului constă în obținerea unei funcționări normale a aparatelor ,

organelor și sistemelor organismului.

S-a constat că masajul:

- Îmbunătățește circulația sângelui și a limfei, care la nivelul celulei aduc nutrienți și oxigen,

îndepărtând deșeurile și toxinele;

- Determină modificări în structura sângelui, îmbogățindu-l cu oxigen cu 10-15% mai mult;

- La detensionarea mușchilor contractați și îi poate stimula pe cei slăbiți, flașci; poate întinde

usor mușchii și tesuturile, susținând menținerea elasticității lor;

- Mărește secrețiile și excrețiile corpului; s-a demonstrat că masajul mărește producerea

sucurilor gastrice, salivei și urinei, pe acest suport având loc o eliminare mărită de azot, fosfor

anorganic și clorură de sodiu, ceea ce mărește rata metabolică;

- Echilibrează sistemul nervos, calmându-l sau stimulându-l, în funcție de nevoile individuale

în acel moment;

- Influențează organele interne, prin stimularea directă sau indirectă a nervilor ce le

alimentează, vasele de sânge ale acestor organe dilatându-se și permitând o alimentare marită cu

sânge.

I.4 Scurt istoric

Herodicos din Lentini (428-347 i.e.n.) - considerat părintele gimnasticii medicale și

masajului, prescria pacienților săi exerciții fizice și masaj pentru menținerea stării de sănătate,

prelungirea vieții, ameliorarea stării de sănătate și vindecarea unor afecțiuni;

Herodot (484 – 425 i.e.n.) – spunea că masajul este o tehnică menită să infrumuseteze

corpul și să-i asigure longevitatea;


Hipocrate (460 – 377 i.e.n.) - a căutat sa reducă simptomele prevestitoare ale bolilor

prîntr-o terapie dietetică și prîntr-o medicină naturistă care includea și masajul. El spunea că

„masajul intăreste corpul și slabește omul gras.”;

Asclepiade, elev al lui Hipocrate, spunea că „medicul trebuie să cunoască multe lucruri

iar masajul este unul dintre ele”. Ca practicant al medicinei în Roma, Asclepiade credea că masajul

este un mijloc important pentru dezvoltarea unui trup seducator și sănătos. De efectele terapiei prin

masaj au beneficiat personalități publice și politice din Roma cum ar fi: Cicero, Cezar, Tiberiu,

August, Plinius;

Peter Henric Ling (1776 – 1839) - a adunat toate cunostintele despre masaj, atât pe cele

occidentale cât și pe cele orientale într-un tratat în care iși au originea aproape toate tehnicile

occidentale cunoscute în prezent;

R.P. Manga - a fost tipărită în țară noastră în anul 1885, intitulată „Masajul, istoricul,

manipulațiile, acțiunea fiziologică și tratamentul câtorva maladii prin acest remediu”. Cartea

descria tehnica și efectele masajului în tratamentul reumatismului, artritelor, anchilozelor fibroase și

nevralgiilor.

Adrian N. Ionescu - În 1948 publică în Revista de Cultură Fizică lucrarea intitulată

„Masajul în sporturi”, iar în anul 1950 „Automasajul”. Un an mai târziu Editura de Cultură Fizică îi

publică volumul „Masajul în sport”, iar în anul 1970 Editura Stadion publică ultima carte,

„Masajul – procedee tehnice, metode, efecte, aplicații în sport”.

I.5 Îngrediente folosite în masaj

Pentru a împiedica efectele neplăcute rezultate din frecarea pielii și iritarea acesteia,

masajul trebuie făcut cu îngrediente care să ne ajute la alunecare:

Creme (recomandat pe regiunea feței și pe regiuni cu păr);

Uleiuri: vegetale și minerale;

Pudre: talcul, etc.


I.6 Clasificarea masajului somatic

După regiunea la care se aplică:

• general:

- masaj extins la întreaga suprafaţă a corpului;

- masaj restrâns la părţile mai bogate în ţesuturi moi;

• parţial:

- masaj regional, pe o parte importantă şi bine definită a corpului;

- masaj segmentar pe porţiuni anatomice distincte, în special membre;

- masaj local pe porţiuni mici de piele şi țesut subcutanat, pe grupe de mușchi, pe articulaţii;

După scopul urmarit:

• masaj fiziologic;

• masaj profilactic;

• masaj terapeutic;

• masaj sportiv;

• masaj cosmetic.

După modul ȋn care maseazã:

• manual;

• instrumental.

După efectele obţinute:

• masaj calmant (linistitor);

• masaj stimulant (excitant).


I.7 Durata masajului

Masajul general extins

90 de minute

- membrele inferioare 2 x 15 minute = 30 minute;

- spate 15 minute, membre superioare 2 x 5 minute = 10 minute;

- ceafă, gât, cap = 15 minute;

- piept și abdomen = 20 minute .

Masajul general

55 de minute;

- Spate - 15 minute;

- Membre inferioare - 2x7= 14 minute;

- Abdomen şi torace - 5 minute;

- Membre superioare - 2x5= 10 minute;

- Regiunea fesieră - 3 minute;

- Ceafa şi gât - 5 minute;

- Capul - 3 minute;

Masajul general restrâns

30 de minute;

Masajul regional

15 minute - se adresează unei părți bine determinate și delimitate a corpului

(spatele, toracele, abdomenul);

Masajul segmentar

10 minute - se aplică pe porțiuni distincte ale membrelor superioare și inferioare ( mâini, antebraț,

braț, umăr, gambe, coapse, solduri );

Masajul local

5 minute - se aplică pe porțiuni mai mici de piele și țesuturi subcutanate, pe grupe de mușchi,

articulații, degete ).


I.8 Efectele masajului

Clasificarea efectelor

Efecte:

a) directe asupra ţesuturilor (masajul somatic);

b) indirecte - profunde asupra organelor interne (masaj profund), pe membrul opus, la distanţă;

c) reflexogene.

Efecte:

a) stimulante, excitante;

b) calmante, relaxante, liniştitoare.

Efecte:

a) parţiale (locale) - calmarea durerii, hiperemie locală, creşterea circulaţiei locale, îndepărtarea

stazelor, accelerarea proceselor de resorbţie;

b) generale - stimularea funcţiilor aparatului respirator şi circulator, creşterea metabolismului,

îmbunătăţirea stării psihice și a somnului, îndepărtarea oboselii.

Efecte:

a) imediate;

b) tardive.

Efecte:

a) obiective, ce pot fi monitorizate de către medic prin metode clinice și paraclinice;

b) subiective, declarate de către bolnav.

Efecte asupra structurilor

1. Asupra pielii

- asuplizare, creşterea pragului sensibilităţii cutanate, influenţarea substanţei fundamentale şi a

fibrelor elastice;

- facilitarea secreţiei glandelor sudoripare cu creşterea secreţiei lor, favorizarea penetraţiei

substanţelor grase;


- vasodilataţie activă cu creşterea vitezei de circulaţie, ceea ce determină menţinerea echilibrului

dintre circulaţia profundă și superficială, creşterea schimburilor nutritive;

- creşterea pragului de recepţie al terminaţiilor nervoase cu analgezie;

- descuamarea pielii și creşterea celulelor tinere;

- prin mecanism reflex, ce influenţează circulaţia şi metabolismul, contribuie la termoreglare;

- creşte schimburile respiratorii la nivelul pielii, ceea ce contribuie la menţinerea igienei acesteia;

2. Asupra ţesutului conjunctiv (ţesutului celular subcutanat):

- reface elasticitatea şi supleţea, ceea ce determină favorizarea mişcărilor corpului, dezvoltarea

tonusului și rezistenţei elementelor cu rol de fixare și protecţie a organelor interne;

- favorizează schimburile nutritive prin creşterea aportului de sânge, cu evacuarea mai eficientă a

reziduurilor;

- contribuie la resorbţia şi scăderea depozitelor de grăsime în cazul prezenţei obezităţii;

- are influenţe reflexe asupra: circulaţiei sângelui și limfei, schimburilor metabolice și excreţiei,

funcţiilor hormonale şi reacţiilor neurovegetative.

3. Asupra elementelor aparatuiui locomotor:

a) Asupra muşchilor

- creşte performanţa musculară prin creşterea conductibilitătii, a excitabilităţii și a contractibilităţii,

prin creşterea elasticităţii muşchilor;

- accelerează refacerea muşchiului obosit prin creşterea schimburilor vasculare cu aport de

substanţe nutritive proaspete și îndepărtarea reziduurilor;

- creşte rezistenţa musculara la efort prin hiperemie;

- creşte viteza de refacere după traumatisme, atrofii;

- creşte sau scade tonusul și excitabilitatea, în funcţie de tehnică;

b) Asupra tendoanelor și tecilor tendinoase, fasciilor, aponevrozelor

- creşterea supleţei și consistenţei;

- activarea circulaţiei locale;

- combaterea stazei sanguine și limfatice;

- stimularea proprioceptorilor.


4. Asupra circulaţiei sângelui și limfei

- la nivelul circulaţiei venoase - creşte viteza de circulaţie şi uşor presiunea venoasă şi susţine

valvulele venoase;

- circulaţia limfatică este intensificată;

- creşterea fluxului sanguin;

- valorile tensionale pot fi controlate în funcţie de necesităţi (scad la masajul relaxant şi cresc la cel

excitant);

- se constată și modificarea compoziţiei sanguine - creşte numărul de hematii și leucocite și

cantitatea de hemoglobină;

- se realizează mobilizarea masei sanguine, activarea volumelor sanguine periferice stagnante,

accelerarea circulaţiei sanguine și vasodilataţie capilară, drenaj și resorbţie cu ameliorarea

secundară a troficităţii celulare.

5. Asupra sistemuiui nervos

- la nivel local se produce un reflex de axon cu vasodilataţie secundară;

- apar reflexe segmentare (prin interesarea segmentului medular și a arcurilor reflexe) la care se

asociază efectul reflex nesegmentar realizat prin acţiunea asupra zonelor Head (cutanate), Dicke

(ţesut celular subcutanat), McKenzie (musculare) şi astfel sunt influenţate viscerele;

- prin mecanism suprasegmentar de transmisie la nivel subcortical şi cortical apar efecte sedativ-

relaxante şi chiar hipnotice.

6. Asupra ţesutului și organelor profunde:

- prin masajul peretelui abdominal apar efecte directe mecanice cu reglarea secreţiei / excreţiei și

motilităţii viscerelor;

- prin masaj reflex de toate tipurile apar în mod indirect aceleaşi efecte.

7. Efectele masajului general:

- se stimulează în sens reglator circulaţia, procesele endocrine, secreţiile endocrine, hematopoeza,

procesele coagulării;

- se intensifică schimburile nutritive cu creşterea temperaturii corpului;

- se produce relaxarea, scăderea sensibilităţii, reducerea tonusului neuromuscular sau dimpotrivă

creşterea acestora cu stimularea organismului, în funcţie de tehnica folosită.


I.9 Indicațiile masajului

- Afecţiuni ale aparatului locomotor – reumatismale, neurologice, posttraumatice, psihogene –

afecţiuni articulare, miozite, miofasciite, miogeloze, celulite, nevrite și polinevrite, retracţii musculo-

tendinoase, contracturi musculare, hipotrofii și atrofii musculare de diferite cauze.

- Afecţiuni ale aparatului cardiovascular – staze venoase şi limfatice, cu edeme circulatorii

periferice.

- Afecţiuni ginecologice – inflamaţii cronice, ptoze uterine, aderenţe etc.

- Afecţiuni psihogene – forme de nevroză astenică, spasmofilii, distonii neurovegetative.

- Afecţiuni dismetabolice – obezitate, diabet, gută.

- Pediatrie – anemii, rahitism, sindroame hipoanabolice.

- Geriatrie – tratament de întreţinere și stimulare a musculaturii scheletice și a metabolismului

diminuat, după explorări paraclinice.

- Optimizarea formei sportive.

- Sedentarism.

- Profilaxie secundară.

I.10 Contraindicații

Utilizarea masajului fară a se tine seama de contraindicaţii poate avea un efect dăunător chiar

dacă a fost corect executat.

Principiul “primum non nocere!” („în primul rând să nu faci rău!”)

Zone anatomice interzise masajului

- spaţiul popliteu;

- triunghiul lui Scarpa;

- axilă;

- plica cotului;

- partea anterioară a gâtului;

- zona mamară.


Sunt contraindicaţii temporale și definitive, contraindicaţi locale şi generale şi contraindicaţii

parţiale.

Contraindicațiile definitive

- afecţiuni maligne sau cu potenţial de malignizare prin masaj;

- afecţiuni cutanate (bolile de piele) : parazitare, infecţioase, inflamatorii, eczematoase, eruptive

de diverse cauze, plăgi posttraumatice, fragilitate capilară;

- afecţiuni acute febrile;

- afecţiuni inflamatorii osoase şi osteoarticulare;

- tuberculoză cu diferite localizări;

- tromboflebite și flebotromboze;

- afecţiuni cardiocirculatorii acute : angină pectorală, infarct miocardic, tulburări de ritm,

insuficienţă cardiacă, embolii cu diferite localizări, hipertensiune arterială netratată;

- afecţiuni pulmomare acute;

- afecţiuni acute ale tubului digestiv;

- manifestări hemoragipare;

- stări de oboseală;

- bolile psihice majore (în special psihoze).

I.11 Condițiile igienico-sanitare ale masajului

Referitor la unele reguli de igienă propriu-zise, acestea se adresează maseurului, celui masat,

spaţiului în care se desfăşoară activitatea şi mai include și unele reguli generale.

Maseurul trebuie să respecte condiţiile optime de lucru şi respectarea tuturor normelor igienice și

metodice ale acestei activităţi.

1. Igiena maseurului

Maseurul trebuie să fie:

- sănătos;

- rezistent la oboseală;

- să aibă constituţia robustă (puternic şi rezistent);

- simţ tactil foarte dezvoltat;


- auz fin;

- vedere bună;

- aptitudini fizice deosebite;

- abilitate manuală naturală ce se va desăvârşi prin exerciţii;

- mâinile trebuie să fie largi și cărnoase, nu lungi și osoase, pielea de pe palme caldă, moale,

uscată și netedă;

- maseurul trebuie să posede cunoştinţe de anatomie, biochimie şi biomecanică, cunoştinţe de

fiziologie;

- să cunoască cele mai importante semne de diagnostic ale unor boli (cunoșterea

contraindicaţiilor);

- maseurul trebuie să aibă un simţ de autoconservare, să execute corect manevrele cu calm, fără

grabă, cu intercalarea unor pauze;

- maseurul trebuie să aibă o atitudine controlată şi o comportare corectă, deoarece el vine în

contact cu persoane diferite ca vârstă și sex, dar şi sensibilitate;

- să evite muncile grele, sporturi și activități ce i-ar putea înăspri mâinile.

Contraindicaţii în executarea profesiunii maseurului

- persoane cu asimetrii faciale;

- persoane cu deformaţii;

- deformaţii ale capului, gâtului, coloanei vertebrale, toracelui;

- persoane cu deficienţe ale membrelor superioare și inferioare;

- persoane anemice și obeze;

- persoane cu afecţiuni ale sistemului nervos și a organelor de simţ;

- persoane care au ticuri, tremurături, deficienţe de vedere, defecte de vorbire;

- persoane cu afecţiuni ale aparatului respirator (bronşita cronică);

- persoane cu afecţiuni ale aparatului cardiovascular (hipertensiune arterială, varice, insuficienţă

cardiacă);

- persoane cu deficienţe digestive (ulcer în fază acută).

Igiena propriu-zisă

- echipament simplu și lejer (tricou și pantaloni lungi, de preferat în alb);

- spălare pe mâini înainte şi după fiecare masaj efectuat;

- unghii tăiate şi pilite;

- maseurul nu trebuie să aibă bijuterii;

- nu va folosi parfumuri, uleiuri cu mirosuri puternice;

- nu va fuma și consuma băuturi alcoolice în sala de masaj;

- părul va fi strâns (dacă este lung);


- să nu aibă o expirație mirositoare (mâncăruri grele, tutun sau alcool);

- să poarte o mască la gură în caz de răceală;

- să se rehidrateze după masaj.

2. Igiena spațiului de masaj

Cabinetul de masaj

- cabinetul trebuie să aibă suficient spaţiu pentru masaj;

- să fie dotat cu ferestre pentru o bună aerisire;

- temperatura trebuie să fie cuprinsă între 22-24 grade;

- pereții să fie vopsiți în culori calde;

- să conțină pe cât posibil lumină naturală, ori lumina să fie difuză;

- să aibă grup sanitar anex;

- să aibă dulăpior cu cearceafuri curate, prosoape curate etc.;

- nu trebuie să se creeze curenţi de aer;

- mobilier strict necesar pentru masaj.

Patul de masaj

- poate avea diverse forme și dimensiuni;

- înălțimea poate varia în funcție de statura terapeutului: 60-65-70 cm, lung.: 2 m; lățimea 70 cm;

- taburet/scăunel: 45-50 cm;

- cearceaf curat pentru fiecare pacient; foarte important: cearceaful se va schimba după fiecare

pacient/client.

3. Igiena celui masat

La rândul lor, persoanele care doresc să fie masate trebuie să respecte câteva reguli elementare de

igienă individuală, mai ales în ceea ce priveşte curăţenia.

- subiectul trebuie să respecte regulile de igienă a corpului și a hainelor;

- să nu prezinte contraindicaţii pentru masaj;

- să nu poarte bijuterii;

- golirea înainte de masaj a vezicii urinare și a colonului;

- distanţa minimă de 2-3 ore faţă de masa servită înainte de masaj;

- duș înainte de ședință.


CAP II Tehnica masajului

II.1 Manevrele principale

1. netezire (efleuraj);

2. fricţiune;

3. frământat (petrisaj);

4. tapotament (batere);

5. vibraţii.

1. Netezirea

Se adresează în special tegumentelor şi constă în alunecări ritmice și uşoare, aplicate cu diferite

părţi ale mâinilor în sensul circulaţiei de întoarcere. De aceea, pe membre alunecările se efectuează

de la extremitatea distală spre cea proximală, pe trunchi urmează sensul circulaţiei de întoarcere spre

inimă, iar pe gât şi ceafă sensul manevrelor este dinspre cap spre umeri și omoplaţi.

Mişcările seamănă cu mângâierea, numai că se execută cu o anumită presiune şi cu ritm variabil,

în funcţie de efectele care trebuie induse.

Din punct de vedere al modului de aplicare al mâinilor manevrele sunt:

simultane, când se efectuează cu ambele mâini în acelaşi timp și în acelaşi sens ;

alternative, când se efectuează cu mână după mână, în acelaşi sens.

Din punct de vedere al direcţiei sunt:

longitudinale (lungi);

oblice (medii);

transversale (scurte);

în cerc;

în zig-zag.

Din punct de vedere metodic netezirea este iniţială şi finală.

Succesiunea manevrelor în funcţie de direcţia şi modul de lucru al mâinilor este următoarea:

pentru netezirea inţială:

simultane lungi, medii și scurte;

alternative lungi, medii și scurte.


pentru netezirea finală:

alternative scurte, medii și lungi;

simultane scurte, medii și lungi.

Ritmul de execuţie scade treptat spre sfârşitul şedinţei.

Netezirea se execută cu faţa palmară sau dorsală a mâinilor, cu degetele apropiate sau depărtate,

întinse sau uşor îndoite. Pe suprafeţe mici, netezirea se poate executa cu o mână, iar pe suprafeţele

mari cu ambele mâini. Pe membre, mâinile se aşază la acelaşi nivel sau una mai sus decât cealaltă.

Pe suprafeţele mici și rotunjite, netezirea se execută cu vârful a două sau trei degete, cuprinzând

regiunea între police și celelalte degete. Pe suprafeţele mai întinse şi plane, netezirea se poate executa

cu palma întreagă, cu laturile sau cu rădăcina mâinii.

Presiunea netezirii este în funcţie de structura pe care dorim să o influenţăm:

alunecările uşoare şi superficiale acţionează asupra pielii;

ţesutul subcutanat este influenţat de alunecările mai apăsate;

pentru ţesuturile profunde se folosesc manevre mai puternice executate cu rădăcina mâinilor, cu

marginea ulnară a mâinii sau cu pumnii închişi.

Alunecările executate cu faţa dorsală a mâinilor şi cu degetele strânse în pumni au efecte mai

profunde decât cele executate cu faţa palmară a mâini.

nervii și vasele din piele sunt influenţate de apăsarea redusă;

circulaţia sângelui în vasele superficiale este activată de presiunile medii;

circulaţia din ţesuturile profunde este influenţată de manevrele viguroase;

circulaţia limfatică este activată de alunecările lente, dar destul de apăsate şi efectuate sacadat.

Ca întindere, alunecările se aplică de preferinţă segmentar, pe porţiuni anatomice bine delimitate. Se

disting următoarele forme speciale de netezire:

netezire sacadată, aplicabilă segmentelor circulare (antebraţ, braţ, gambă, coapsă);

netezire “în perie”, folosită în regiunile cu păr în exces;

netezire liniară, longitudinală executată cu vârful degetelor, utilizată la nivelul tendoanelor şi

spaţiilor interosoase;

netezire în “cleşte” aplicabilă la nivelul tendonului lui Achile.

Netezirile scurte şi asociate cu presiuni sunt indicate în tratamentul induraţiilor şi nodozităţiilor

fibroscleroase şi în dezagregarea și împrăştierea infiltratelor din ţesuturile profunde.


Efectele netezirii sunt:

principalul efect al netezirii este activarea, pe cale reflexă, a circulaţiei;

vasodilataţie locală de durată, consecinţă a acţiunii mecanice și reflexelor cu punct de plecare

cutanat;

alunecările lungi și uşoare reduc sensibilitatea, scad durerea şi contractura musculară pe regiunea

masată, motiv pentru care netezirea este folosită ca manevră pregătitoare în masaj, înaintea altor

procedee mai puternice;

alunecările lungi și uşoare sunt calmante, relaxante;

manevrele mai viguroase activează circulaţia sângelui în ţesuturile profunde, ducând la mai buna

oxigenare a muşchilor şi la îndepărtarea mai rapidă a produşilor de catabolism (combate oboseala

și ajută refacerea funcţională după efort);

manevrele scurte şi vii, în ritm rapid şi energic, sunt stimulante.

2. Fricţiunea

Se adresează în special ţesutului celular subcutanat; constă în presiuni și deplasări ale

ţesuturilor moi subcutanate pe ţesuturile dure sau pe un plan dur (osos sau cartilaginos), în limita

elasticităţii proprii.

Din punct de vedere tehnic, fricţiunea se execută cu vârful degetelor în sens liniar

(longitudinal sau transversal) şi circular (concentric sau excentric), cu marginea cubitală, rădăcina

mâinii (eminenţele hipotenară și tenară), palma sau pumnul.

Forme speciale:

transversală, “în fierăstrău” executată cu marginea cubitală a mâinii se aplică la nivelul

tendonului lui Achile;

în zig-zag, executată cu vârful a 2-3 degete (index, medius și inelar), se aplică la nivelul coloanei

vertebrale.

Vârful degetelor se aplică pe tegument, cu o anumită presiune şi sub anumite unghiuri.

Se execută mişcări circulare într-un sens și apoi în sens opus, deplasând mâinile în limita

mobilităţii și a supleţei normale a ţesuturilor masate. După un număr oarecare de mişcări executate

pe o mică porţiune a pielii, mâna se deplasează încet în vecinătatea locului masat, până când este

cuprinsă toată regiunea.

Presiunea și amplitudinea mişcărilor de fricţiune va fi la început mai redusă şi de durată mai scurtă,

mărindu-se progresiv, după necesităţi.


După intensitatea presiunilor şi a mărimii unghiului, fricţiunea poate acţiona superficial sau

profund. Astfel, cu cât intensitatea presiunilor creşte, iar unghiul faţă de planul regiunii respective

scade, cu atât acţionează mai profund.

Efectele fricţiunii:

prin acţiunea mecanică mobilizează ţesuturile moi, le măreşte supleţea şi elasticitatea,

asuplizează tegumentul;

tot prin acţiune mecanică se activează circulaţia locală (înroşirea pielii), stimulând nutriţia

ţesuturilor;

pe cale reflexă, are efecte de durată, circulatorii și trofice;

fricţiunea prelungită, executată într-un ritm lent, scade sensibilitatea locală, scade contractura

musculară, reduce încordarea nervoasă;

ritmul viu şi mişcările scurte, dar viguroase, stimulează sistemul nervos periferic;

fricţiunile previn rupturile musculare și smulgerile de fibre care pot apărea la nivelul joncţiunii

miotendinoase.

3. Frământatul (petrisajul)

Reprezintă prinderea muşchilor şi a altor ţesuturi profunde, ridicarea lor, atât cât permite

elasticitatea proprie şi stoarcerea prin comprimare (între degete sau între degete şi palmă) sau prin

presiune pe planul profund.

Din punct de vedere tehnic se realizează:

frământat „în cută” pe loc sau deplasabilă “în val”, care reprezintă forma tradiţională aplicabilă

tuturor segmentelor corpului;

frământat circular și şerpuit, care reprezintă forma specială aplicabilă segmentelor circulare sau

tronconice;

frământat între marginile cubitale ale mâinii, care reprezintă forma specială aplicabilă la nivelul

peretelui abdominal etc.

frământat cu pumnii, se aplică regiunilor voluminoase ale corpului

Pe regiunile întinse şi plate, frământatul constă în ridicarea şi apucarea între degete și rădăcina

mâinii a unei cute de ţesuturi, care este stoarsă prin ducerea rădăcinii mâinii spre degete și prin

comprimarea ei pe planul dur, profund. Mişcarea se repetă de mai multe ori pe acelaşi loc, apoi

mâinile se deplasează din aproape în aproape, în axul lung al grupelor de muşchi.


Pe membre, frământatul se execută cu mâinile aplicate în cerc, perpendicular pe segment.

Muşchii sunt prinşi între degete şi palme și strânşi cu putere; presiunea se slăbeşte apoi, iar muşchii

se relaxează. Manevrele se execută de la rădăcina membrelor spre extremităţi, presiunile fiind însă

orientate spre sensul circulaţiei venoase a sângelui (distal→proximal).

Pe masele mari de muşchi, frământatul se execută formând o cută lungă de muşchi, care este

prinsă între degete și podul palmei și strânsă ca într-un cleşte; cuta este ridicată și apoi presată pe

planul profund, fără a o scăpa din mâini și fără a desprinde palma de pe piele.

La nivelul abdomenului se frământă ţesuturile grase subcutanate, “în cută” sau “în val”; se

execută o mişcare de ridicare și presare între ele a ţesuturilor, ori de ducere înainte şi înapoi a cutei

prinse între degete.

Frământatul este procedeul cel mai bun pentru masajul ţesuturilor profunde și în special al

muşchiilor.

Efectele frământatului

Acestea se produc mai ales pe cale reflexă, comparativ cu cele mecanice:

ridicarea şi strângerea ţesuturilor cărnoase dezvoltă elasticitatea, excitabilitatea şi

contractibilitatea muşchilor;

prin stoarcere se comprimă vasele profunde, se activează circulaţia, având un efect trofic asupra

organismului;

prin frământare sunt îndepărtaţi produşii de catabolism din muşchi;

previne atrofia musculară;

Efectele frământatului se datoresc stimulării circulaţiei și troficităţii nervilor, mai ales ale celor

motori. Din acest motiv se indică în stările de atonie şi atrofie musculară secundară imobilizărilor

prelungite ale diferitelor segmente ale aparatului locomotor.

manevrele lente, aplicate pe zone aderente şi infiltrate au efect decontracturant;

manevrele executate rapid induc efecte stimulante.

4. Tapotamentul (baterea)

Constă în aplicarea unor lovituri ritmice și uşoare executate cu diferite părţi ale mâinii și

antebraţului.

Din punct de vedere tehnic, procedeele de tapotament se grupează în:

manevre de tocat: cu marginea cubitală (cubito-palmar sau cubito-dorsal), cu 1/3 inferioară a

antebraţului, cu vârful degetelor (tangenţial, “în mănunchi de nuiele”);


manevre de bătătorit: cu palma în cupă sau ventuză și cu pumnul cubital sau palmar;

manevre de plescăit sau lipăit: cu faţa palmară a mâinii sau a degetelor;

manevre de percutat: cu vârful degetelor.

“Tocatul”

Se execută cu degetele ambelor mâini, ţinute faţă în faţă. Degetele întinse depărtate între ele

şi uşor flectate cad perpendicular pe piele, de la o distanţă mică, într-un ritm foarte viu, lovind cu

partea laterală şi dorsală sau cu cea laterală și palmară. “Tocatul” se poate face și cu marginea ulnară

a mâinilor.

Intensitatea manevrelor rezultă mai mult din greutatea degetelor şi a mâinilor, decât din

contracţiile musculare. Mâinile cad moi, mişcându-se din articulaţiile pumnilor. Pentru a amplifica

aceste manevre se adaugă înclinarea laterală a mâinilor şi o mişcare de răsucire a antebraţelor în

pronaţie şi supinaţie. Braţele trebuie să fie apropiate de trunchi, iar antebraţele apropiate de regiunea

masată, pentru ca loviturile să nu cadă prea de sus și să nu fie intense.

Pe regiunile sensibile intensitatea loviturilor trebuie să fie mai mică, pe mase mari de muşchi,

medie sau mare.

Ritmul poate fi foarte viu sau rar și lent (cap, regiune precordială).

“Percutatul”

Este o formă de batere cu vârfurile degetelor uşor îndoite. Manevra se execută cu amândouă

mâinile mişcate din articulaţiile pumnilor, cu palmele orientate spre regiunea masată. Mâinile se

mişcă alternativ sau simultan, într-un ritm foarte viu.

Intensitatea loviturii trebuie să fie unică, rezultat al greutăţii mâinilor.

Manevra se poate executa cu vârful unui singur deget.

“Plescăitul”

Este o manevră de lovire cu faţa palmară a degetelor și a mâinii. Se execută cu mâinile moi și

uşoare, prin mişcări suple și repezi. Mişcările se execută activ, cu o mână sau cu amândouă mâinile,

numai cât este necesar să se ridice antebraţele la o înălţime potrivită, apoi acestea cad pasiv,

alternativ sau simultan pe regiunea respectivă. Intensitatea loviturii depinde numai de greutatea

proprie a acestor segmente. Loviturile active sunt mai puternice , dar pot deveni dureroase.

Dacă manevrele sunt tangenţiale, efectul lor excitant este diminuat. Se indică în masajul

excitant al unor regiuni întinse, cărnoase şi puţin sensibile.


“Bătătoritul”

Se deosebeşte de “plescăit “ prin felul de a lovi cu palmele şi degetele ţinute bine întinse şi

foarte apropiate de suprafaţa masată. Ritmul mişcărilor este foarte viu, iar loviturile sunt scurte.

Manevra se poate executa în două moduri:

cu degetele și palmele strânse “în căuş”- bătătoritul este mai puţin aspru;

cu pumnul: este o manevră mai puternică, indicată mai ales în masajul regiunilor musculoase şi

puţin sensibile , la persoanele sănătoase şi viguroase. Se execută cu pumnul incomplet închis;

intensitatea manevrei creşte dacă se execută cu pumnul închis sau cu marginea ulnară a

pumnului.

Efectele baterii variază în funcţie de intensitatea şi ritmul loviturilor, de supleţea mişcărilor şi de

sensibilitatea pielii și a ţesuturilor masate.

Acţiunea specifică este excitantă şi se validează prin intermediul nervilor periferici.

Tocatul , plescăitul şi bătătoritul executate într-un ritm rapid, cu intensitate mai mare şi un timp

mai îndelungat acţionează asupra nervilor vasomotori și provoacă, prin vasodilataţie, un aflux

crescut de sânge în regiunea masată, care se înroşeşte şi se încălzeşte.

Manevrele baterii reduc în timp sensibilitatea nervilor senzitivi.

Excitarea nervilor motori produce o creştere a tonusului muscular şi chiar o contracţie a fibrelor

musculare, fără a se produce un lucru mecanic.

Baterea are efecte stimulatoare asupra circulaţiei și nutriţiei ţesuturilor profunde, secundar

dezvoltând proprietăţile funcţionale ale muşchilor; se indică în tratamentul atoniei și/sau

atrofiilor musculare posttraumatice.

Percutatul, la nivel toracic, favorizează eliminarea secreţiilor bronhice. Manevrele de batere sunt

contraindicate în tratamentul afecţiunilor dureroase, contracturilor musculare, spasmelor, oboselii

musculare.

5. Vibraţiile

Constau din imprimarea în ţesuturi a unui număr cât mai mare de mişcări oscilatorii pe

unitatea de timp; ele se execută pe loc sau cu deplasare laterală.

Mişcările sunt asemănătoare unui tremurat continuu şi rezultă din contracţiile alternative ale

muşchilor agonişti și antagonişti ai degetelor și mâinii pe de o parte, şi ai antebraţelor şi braţelor pe

de altă parte. Din această cauză, vibraţiile manuale sunt obositoare şi greu de executat, de aceea se

completează sau se înlocuiesc cu forme instrumentale.

Vibraţiile manuale se execută cu vârful degetelor sau cu faţa lor palmară, cu podul palmei sau

cu rădăcina mâinii, cu palma și cu degetele întinse sau cu pumnul închis.


De regulă, vibraţiile se aplică pe porţiuni restrânse, dar se pot efectua şi de-a lungul unui

nerv, muşchi, în jurul unei articulaţii sau pe un segment.

Frecvenţa şi amplitudinea deplasării mâinilor sunt variabile și induc efecte opuse.

Manevrele fine și prelungite sunt liniştitoare, reduc sensibilitatea pielii și a ţesuturilor

superficiale, producând o senzaţie de amorţire, încălzire și relaxare.

Vibraţiile executate cu ritm rapid şi amplitudine crescută au efecte excitante asupra sistemului

nervos central, dar şi efecte estetice, prin reducerea stratului adipos.

La nivelul toracelui produc expulzia secreţiilor bronşice, când sunt executate cu amplitudine

scăzută.

Vibraţiile manuale se combină cu netezirea, fricţiunile și frământatul.

Mişcările vibratorii, care au o amplitudine și o intensitate mai mare decât vibraţiile obişnuite,

se numesc trepidaţii. Aceste procedee au în general aceleaşi efecte şi întrebuinţări ca şi vibraţiile; ele

se aplică îndeosebi pe spate și pe torace.

Trepidaţia toracelui se asociază cu miscările de respiraţie, accentuându-se spre sfârşitul

inspiraţiei, al expiraţiei și al pauzei respiratorii.

Aplicate pe torace și pe abdomen, vibraţiile produc efecte reflexe profunde,

descongestionante și calmante; ele sunt folosite, după indicaţiile medicului, în tratamentul unor

afecţiuni dureroase şi congestive ale organelor interne.

II.2 Manevrele secundare

1. Cernutul și rulatul;

2. Presiunile;

3. Tracţiunile și tensiunile;

4. Scuturările;

5. Ciupirile și pensările.

1. Rulatul şi cernutul se aplică segmentelor circulare sau tronconice.

Rulatul constă în prinderea segmentului respectiv între feţele palmare ale mâinilor cu

menţinerea degetelor în extensie. Mâinile se deplasează ritmic, alternativ, de jos în sus, anterior și

posterior sau invers, prin ridicări și presiuni alternative.

Au acţiuni relaxante, decongestive asupra maselor musculare și redau supleţea structurilor

masate.


2. Presiunile constau în apăsări superficiale sau profunde.

Se aplică în diverse moduri:

simple;

asociate cu mişcări respiratorii în ritmul frecvenţei respiratorii normale (16-18

respiraţii pe minut);

asociate cu vibraţii, sunt numite presiuni vibrate.

Presiunile puternice produc asupra pielii o uşoară ischemie iniţială cauzată de scăderea

afluxului de sânge către zona masată, urmată de hiperemie locală și scăderea sensibilităţii până la

anestezie, scăderea tonusului muscular local şi secundar, relaxare musculară și scăderea sau

dispariţia oboselii. Pe acest tip de “presiune profundă” se bazează tehnicile masajului reflex, care

folosesc fie zonele de inervaţie metamerică (ce urmăresc dermatoamele) descrise de Head şi

modificate de Hensen și Schillak, fie punctele și meridianele din acupunctura tradiţională chineză.

Efectele pozitive asupra ţesuturilor perimusculare și periarticulare sunt induse prin

întreruperea arcurilor reflexe la nivelul dermatoamelor sau miotoamelor în sens viscero-musculo-

cutanat.

3. Tracţiunile, tensiunile și scuturările acţionează mai ales asupra articulaţiilor şi

ţesuturilor periarticulare.

Tracţiunile se realizează în axul longitudinal al segmentelor. Tensiunile sunt mişcări pasive,

executate pe axele de mişcare ale fiecărei articulaţii. Scuturările constau în mişcări oscilatorii ample,

executate ritmic la nivelul membrelor sau segmentelor. Tracţiunile și tensiunile realizează întinderea

elementelor articulare și periarticulare, precum și scăderea presiunii intraarticulare. Tensiunile cresc

mobilitatea articulară, mai ales după fracturi cu condiţia să fie executate blând şi să atingă

amplitudinea maximă de mişcare; mişcarea bruscă și exagerată poate produce contractură musculară

și secundar redeschiderea focarului de fractura.

Efectele scuturărilor depind de ritmul execuţiei. Astfel, ritmul rapid va declanşa efecte

stimulante locale și generale, în timp ce ritmul lent va avea efecte relaxante.

4. Ciupirile și pensările se aplică pe porţiunile musculoase ale membrelor. Diferenţa constă în

prizele cu care se realizează. Astfel, ciupirile se execută cu priză mică (între police și index), cu

priză medie (între podul palmei și degete) sau mare (între vârfurile degetelor celor doua mâini).

Aplicate în ritm rapid, au efecte excitante.

În general, orice procedeu de masaj poate induce efecte stimulante sau relaxante prin

modificarea ritmului, intenstăţii și presiunii.


Masajul reflexogen

CAP I Noțiuni introductive

I.1 Introducere

Reflexoterapia este o straveche metoda terapeutica. Ea este asociata medicinei alternative,

fiind o stiinta bazata pe practica. Medicina traditionala atribuie reflexoterapiei milenii de experienta,

rezultatele fiind probate de ameliorari sau vindecari confirmate de toate persoanele care au beneficiat

de acesta metoda. Reflexoterapia are ca tehnica de tratament masarea talpilor, palmelor sau capului,

în zonele corespunzatoare punctelor de proiectie a diferitelor organe ale corpului, ea asociindu-se în

mod obisnuit și cu presopunctura.

Principalul scop al reflexoterapiei și presopuncturii este eliminarea toxinelor și stimularea

tuturor functiilor organismului. Cele doua metode de tratament sunt complet inofensive, fara efecte

secundare sau nocive, fiind eficiente la toate varstele.

Reflexoterapia ofera solutii pentru rezolvarea urmatoarelor disfunctii sau afectiuni: insomnii,

stres, migrene, oboseala, afectiuni ale vezicii biliare, tulburari endocrine, celulita, obezitate,

constipatie, astm bronsic, infertilitate, impotenta, tulburari de menopauza, etc. Scopul reflexoterapiei

este de a corecta cei trei factori negativi implicati în procesul de boala:congestia,inflamatia și

tensiunea. Afectiunile congestive sunt responsabile de aparitia tumorilor; afectiunile inflamatorii sunt

cele precum colita, bronsita sau sinuzita; tensiunea este responsabila de diminuarea eficientei

sistemului imunitar.

Sedintele de reflexoterapie urmaresc în primul rand imbunatatirea circulatiei în organism și

accelerarea eliminarii reziduriilor, astfel incat toxinele sa nu se mai acumuleze în concentratii

daunatoare în ficat, rinichi sau intestin. De asemenea, prin reflexoterapie se poate realiza scaderea

senzatiei de durere prin stimularea eliberarii de endorfine - analgezice naturale ale organismului - din

glanda hipofiza din creier în fluxul sanguin.

Reflexoterapia are actiunea cea mai eficienta cand este folosita pentru tratarea intregului

organism și nu numai pentru anumite afectiuni. În acest mod, ea imbunatateste toate functiile

organismului, ceea ce stimuleaza procesul natural devindecare, facandu-l mai rapid și mai eficient.


I.2 Scurt istoric

Nu se cunoaşte cu exactitate originea reflexoterapiei, dar se ştie că ea provine din orientul

antic. Cu mai mult de 4000 de ani în urmă aşa cum arată fresca din mormântul medicului din Saqara,

Egipt, erau deja cunoscute beneficiile terapeutice ale masării unor puncte specifice de pe

extremităţile corpului. Se ştie că și chinezii foloseau reflexoterapia în paralel cu acupunctura,

izvoarele amintind-ul pe doctorul Wang Wei în secolul IV î. C. care după ce aplica acele pe diferite

puncte ale corpului pe meridiane energetice, presa puternic în tălpile pacienţilor cu policele.

Cercetătorul de frunte care a și popularizat această terapie în occident, la sfârşitul secolului

XIX-lea a fost medicul orelist William Fitzgerald. La întoarcerea lui din Europa în statele unite,

începe să promoveze reflexologia, ajutat de doctorul Riley şi de fizioterapeuta Eunice Ingham,

aceasta din urmă introducând-o în secţia de fizioterapie a spitalului în care lucra.

Doctorul Fitzgerald a fost cel care a redescoperit reflexologia, iar Eunice Ingham, cea care a

promovat-o și desăvârşito, deschizându-şi un cabinet de reflexoterapie, iar mai târziu (în 1930), a

scris prima carte de specialitate și a înfiinţat prima şcoală în domeniu.

Reflexoterapia în România este promovată pe scară largă la sfârşitul anilor 90, dar ea a fost

practicată și înainte, într-un mod limitat.

I.3 Definiții

Reflexologia a fost definită mai sus și ea se împarte în reflexodiagnostic şi în reflexoterapie.

a) Reflexodiagnosticul - constă în reperarea punctelor sensibile, dureroase şi încărcate, din

zonele reflexe, putându-se descoperi astfel o suferinţă morfo-funcţională a organului

reflexogen, palpând zona reflexogenă, foarte bogată în terminaţii nervoase şi vasculare, în

profunzime.

b) Reflexoterapia - este componenta reflexologiei care se ocupă cu tratamentul prin masaj al

punctelor reflexogene, diagnosticate ca fiind sensibile. În timpul masajului aceste puncte

reflexe trebuie controlate în permanenţă pentru a nu se traumatiza zonele învecinate și a putea

face o evaluare corectă a deblocării cristalelor. Dacă nu se acordă atenţie acestor depozite, din

starea lor incipientă se vor descoperi ulterior tulburări la distanţă, în zonele și organele

corespondente.


I.3 Principiile reflexoterapiei

Corectarea celor trei factorii negativi implicaţi în procesul de boală : congestia (responsabilă de

apariţia tumorilor), inflamaţia şi tensiunea (responsabile de diminuarea eficienţei sistemului

imunitar);

Îmbunătăţirea circulaţiei în organism şi eliminarea reziduurilor astfel încât toxinele să nu se mai

acumuleze în concentraţii dăunătoare, în ficat rinichi sau intestin;

Scăderea senzaţiei de durere, prin stimularea eliberării de endorfine (analgezice naturale), de

către hipofiză;

Reflexoterapia are acţiunea cea mai eficientă atunci când este folosită pentru tratarea întregului

organism şi nu numai pentru anumite afecţiuni. În acest mod ea îmbunătăţeşte toate funcţiile

organismului ce stimulează procesul natural de vindecare făcând-ul mai rapid şi mai eficient;

Este o metodă de întreţinere preventivă a bunăstării corpului.

I.4 Indicaţii

Reflexoterapia se recomandă ca:

profilaxie împotriva oricărui gen de îmbolnăvire;

pentru menţinerea unei circulaţii sangvine și implicit energetice bune;

pentru eliminarea toxinelor acumulate din alimente, băuturi și medicamente;

ca tratament adjuvant în afecţiunile acute și cronice.

I.5 Reacţii posibile

Efectul cel mai des întâlnit este o relaxare totală, pacienţii descriind o senzaţie de descărcare,

uşurare, în special la nivelul picioarelor. Uneori în timpul tratamentului pacienţii acuză stări de frig,

somn, datorită relaxării, sau o transpiraţie excesivă, cauzată de emoţii.

După tratament pacienţii reacţionează felurit, uni neobservând nici o modificare imediată,

fiind nevoie de mai multe şedinţe, pentru a începe procesul de purificare. Iar la alţi aceasta se

instalează chiar după prima şedinţă. Pe măsură ce ies din corp reziduurile ar putea cauza variate


reacţii cum ar fi: somnolenţă, insomnie, migrene, transpiraţii, agitaţie, iritabilitate, un gust rău în

gură, prurit, ameţeală, greaţă, micţiuni și scaune mai frecvente, chiar diaree.

În cazul acestor reacţii se recomandă o pauză de una două zile, în efectuarea tratamentului, şi

consum de lichide multe, astfel în cât organismul să poată elimina toxinele.

De multe ori acest gen de reacţii pot apărea încă din timpul şedinţei, nu este un lucru de

speriat, ci doar o dovadă că pacientul reacţionează la tratament.

Alte reacţii posibile:

creşterea în volum a varicelor deja existente;

inflamaţii articulare, datorate stazelor limfatice;

deschiderea ulcerelor varicoase la gambele cu tulburări cronice de circulaţie;

apariţia unor echimoze atunci când se presează insistent punctele corespunzătoare circulaţiei

sangvine sau când la nivelul organismului există o tulburare privind asimilarea calciului;

durerii vi în organele corespondente datorită creşterii rapide a volumului sângelui care

asigură funcţionarea acestora;

febră, dacă în corp există o infecţie latentă şi se stimulează formaţiunile limfatice.

I.6 Contraindicaţii

Aproape că acestea nu există, cum ici excepţii:

Nu se recomandă reflexoterapia în tromboflebită pentru a nu facilita deplasarea cheagurilor

sangvine, odată cu creşterea fluxului sangvin.

La femeile însărcinate se recomandă evitarea zonelor reflexe corespunzătoare organelor

genitale, pentru a nu provoca o expulzare prematură a fătului; de asemenea organele genitale

vor fi evitate și la femeile aflate în perioada menstruaţiei, pentru a nu provoca o hemoragie.

La persoanele cu tensiune arterială crescută se recomandă aşezarea acestora și nu culcarea

lor, pentru a evita o și mai mare creştere a tensiunii.

Unii o contraindică și la cei cu tumori maligne, dar practica ne-a dovedit că ea nu face nici un

rău, dimpotrivă îmbunătăţeşte starea psihică a bolnavului și în fazele mai avansate calmează

durerile, ajungându-se chiar la renunţarea la morfină.

De asemenea, atunci când există leziuni sau traumatisme la nivelul picioarelor, se vor masa

alte zone reflexogene (mâini, urechi, etc.).


I.7 Avantajele reflexoterapiei

Cel mai mare avantaj este că acest gen de tratament poate fi efectuat tuturor indiferent de

vârstă, sex, stare de sănătate, atât în scop curativ cât şi ca o bună profilaxie;

Reflexodiagnosticul este extrem de important deoarece ne ajută să facem o verificare a

stării de sănătate a unui individ, într-un timp foarte scurt;

Reflexoterapia acţionează în totdeauna în sensul normalizării, neexistând nici un pericol

de agravare a unei stării de sănătate;

Nu tratează simptomatologia bolilor, ci cauzele lor;

Un mare avantaj îl reprezintă lipsa completă de toxicitate;

Normalizarea circulaţiei sangvine în organul sau zona afectată este extrem de importantă

deoarece sângele transportă substanţe de asimilaţie, dezasimilaţie şi apărare, o bună

circulaţie sangvină ducând la accelerarea vindecării și reconstituirii ţesuturilor şi

organelor lezate;

I.8 Modul cum acţionează reflexoterapia

Masarea zonelor reflexe afectate, pe parcursul mai multor şedinţe, îmbunătăţeşte substanţial

circulaţia sangvină ajutând la transportarea acestor depozite de toxine, spre organele de eliminare,

precum și la transportul de material nutritiv, plastic, hormoni și anticorpi spre organe și ţesuturi.

O altă modalitate prin care reflexoterapia acţionează asupra organismului este stimularea

punctelor reflexe corespunzătoare sistemului nervos și a celui endocrin, care activate fiind vor

contribui la buna funcţionare a întregului organism.

I.9 Regularitatea şedinţelor

Persoanelor sănătoase, care apelează la reflexoterapie în scop profilactic, sau pentru

menţinerea echilibrului fizic, psihic şi energetic, li se recomandă toamna și primăvara un set de 10

şedinţe (zilnic sau măcar de trei ori pe săptămână), iar în rest una pe săptămână sau chiar la două

săptămâni.


În cazul afecţiunilor cronice tratamentul se recomandă cu regularitate de două trei ori pe

săptămână, iar în cazul celor acute, sau după o intervenţie chirurgicală, sau un accident vascular, se

poate apela la reflexoterapie chiar de două trei ori pe zi, cu menţiunea că şedinţele vor fi mai scurte şi

fără o presare intensă.

I.10 Durata unei şedinţe

Pentru afecțiuni recente și ușoare, un tratament de 2-3 zile este suficient. În afecțiunile acute,

efectul ameliorant se produce după 20 min și 2-3 sedințe de reflexoterapie. O cura completă de

tratament duează în medie 12-15 sedințe.

În cazul bolilor grave și cronice, o ameliorare semnificativă se obține după aproximativ 3 luni

de tratament, iar vindecarea completă este atinsă după cel putin un an de sedințe consecutive.

I.11 Importanţa stării psihice

Sănătatea noastră depinde într-o mare măsură şi de starea psihică, teama, emoţiile, stresul și

supărările ducând la îmbolnăvire. S-a demonstrat că acestea pot modifica, compoziţia şi circulaţia

sângelui, creşte aciditatea gastrică și pot modifica valorile normale ale unor hormoni. Psihiatri susţin

că orice afecţiune în plan fizic este generată sau susţinută de una în plan psihic, existând o

permanentă corelare între mintea și corpul unui individ. Sănătatea oamenilor nu se poate îmbunătăţii

până când aceştia nu au mai întâi dorinţa de vindecare şi certitudinea că starea lor se poate ameliora.

Reflexoterapia favorizează începerea unui proces de vindecare, efectuarea ei corectă, ducând

la o stare de echilibru şi creând condiţiile în care poate să apară vindecarea. Trebuie să existe o

permanentă comunicare între reflexoterapeut și pacient, pentru ai insufla acestuia încrederea în sine

și ai explica modul în care reflexoterapia acţionează, făcându-l să înţeleagă că doar printr-o bună

colaborare se va ajunge mai repede la efectele dorite.

I.12 Sensibilitatea

Dacă o persoană pare a fi sensibilă la nivelul tuturor zonelor reflexogene, denotă ori oboseală

fizică, ori stres și emoţii, ori o perturbare energetică.


În 99,9% din cazuri există un anumit grad de sensibilitate în ceea ce priveşte un reflex sau

altul, care ar putea fi un indiciu al existenţei unei tensiuni, congestii sau a unei funcţionări incorecte

la nivelul părţii corespunzătoare a corpului, putând însă evidenţia şi rănile, traumele sau intervenţiile

chirurgicale din trecut. De asemenea o sensibilitate pe o anumită zonă ne poate arăta un deficit

energetic la nivelul organului respectiv, care nu înseamnă neapărat patologie, ci o predispoziţie la

boală, sau oboseală, sau o dereglare a câmpurilor energetice a pacientului. Cu acest gen de probleme

ne confruntăm când într-o anumită zonă există doar o sensibilitate și nu găsim şi depozite.

Pacienţii vor avea această sensibilitate cu precădere la început, ea diminuându-se pe parcursul

tratamentului, sau chiar dispărând total. După câteva şedinţe vor rămâne sensibile doar zonele pe a

căror corespondente există o afecţiune cronică.

Recomandăm revenirea asupra acestor puncte în repetate rânduri, pe parcursul unei şedinţe

şi nu presarea lor preţ de câteva minute, pentru că astfel se diminuează durerea și puteţi acţiona în

mod corect asupra lor.

I.13 Cauzele depunerilor toxice în zonele reflexe

Factori care determină, întreţin şi agravează depunerile toxice pentru organism, în zonele

reflexogene sunt multipli și depind de:

Modul de viaţă prin alimentaţie, stare psihică și stare mentală;

Circulaţie sangvină insuficientă într-un anumit organ sau segment din corp.

Bătăturile de la mâini sau picioare conduc la stază circulatorie zonală;

Fracturi consolidate greşit şi/sau calusul vicios la mâini și picioare, antrenează presiuni

anormale pe vase şi nervi implicând perturbări circulatorii zonale, care, în timp, afectează

organele corespondente prin insuficienţă circulatorie sau nervoasă.

Folosirea de încălţăminte strâmtă și incomodă care periclitează circulaţia sangvină la

nivelul picioarelor.

Nu s-a dovedit ce reprezintă cu adevărat aceste depozite, acumulate în zonele reflexe, dar se

crede că ele nu sunt altceva decât acumulări de toxine ca de exemplu: acizi (urici, proteici), grăsimi

toxice, oxalaţi de calciu, săruri și alţi componenţi chimici dăunători organismului.


I.14 Împărțirea tălpilor

Corespunzator zonelor anatomice constitutive ale corpului și a proiectiei organelor pe

extremitati, au fost trasate și principalele linii de pe maini și picioare.

1. Linia diafragmei – este linia secundara ce separa toracele de abdomen. Ea porneste de

sub mont, imediat sub oasele metatarsiene, descrie o linie paralela cu linia umerilor,

marcand totodata terminatia zonei mai late a labelor, corespondenta cutiei torcice. Este

usor de localizat, deoarece culoarea tegumentelor deasupra acestei linii este mai inchisa

decat cea de dedesubt. Pe maini, linia diafragmei este la aproximativ 2,5 cm sub

articulatia dintre index și mana.

2. Linia taliei se afla la mijlocul talpii. O putem identifica mergand cu aratatorul pe

marginea externa a piciorului pana ajungem la o mica proeminenta care marcheaza santul

metatarsian. Dela acest sant se duce linia orizontala pe latimea talpii. Pe palme, linia taliei

are ca reper articulatia policelui cu mana.

3. Linia pelviana – separa abdomenul de micul bazin, situat la baza trunchiului. Este

localizata pe talpi la baza calcaiului. Pe palme, linia bazinului incepe în zona moale,

carnoasa a bazei policelui, la aproximati 2,5 cm de articulatia pumnului

4. Linia ligamentara – pentru a gasi aceasta linie pe talpi, impingem halucele inapoi, iar în

spatiul dintre primul și al doilea deget vom simti un ligament vertical, în tensiune, ca un

elastic. Pe palme, linia linia ligamentara se afla itre al doilea și al treilea deget.

5. Linia umerilor poate fi localizata numai pe talpi și se intinde de la baza degetului mare,

traversand pe latime talpa spre inceputul metatarsianului degetului mic, mergand paralel

cu linia degetelor. Considerata linie principala, ea separa partea superioara a corpului de

trunchi.


Împărțirea tălpiilor și mâiniilor

I.15 Corelarea picior-corp, respectiv mână-corp

Ca şi celelalte zone reflexe, picioarele și mâinile pot fi considerate adevărate oglinzi ale

corpului omenesc. Puse una lângă alta reflectă corpul omenesc în întregime, aşa cum este el dispus

anatomic. Aşadar piciorul și mâna dreaptă cuprind reflexe ale părţi drepte a corpului, iar piciorul și

mâna stângă cuprind reflexe ale părţi stângi a corpului, cu menţiunea că la nivelul capului punctele

reflexe sunt dispuse invers și anume degetul mare de la mâna şi piciorul drept reflectă emisfera

stângă a capului, iar degetul mare de la mâna și piciorul stâng, reflectă emisfera dreaptă a capului.

Suprafaţa picioarelor şi mâinilor poate fi împărţită în zone care corespund celor existente în

întregul corp. Astfel:

- Reflexele capului gâtului și a organelor de simţ sunt localizate pe suprafaţa cuprinsă între

vârfurile degetelor și linia curburii sau a umerilor.

- Reflexele oricărei părţi de la nivelul cutiei toracice (inimă, plămân, sân, umăr, etc.), se găsesc

la nivelul perniţelor, între baza degetelor şi linia curburii, sau altfel spus în zona articulaţiilor

interfalangiene proximale.

- Reflexele organelor interne se află la nivelul piciorului pe partea plantară de la baza

falangelor până la călcâi, iar la nivelul mâinilor în palmă.


- Reflexele coloanei vertebrale sunt localizate pe partea mediană, de a-lungul liniei centrale a

curburii ambelor picioare și de a-lungul părţii mediane a policelui (degetul mare), de la vârf

până la bază.

- Pentru sistemul endocrin se găsesc reflexe în toate zonele descrise până acum, în funcţie de

localizarea anatomică a glandelor.

- Reflexele aparatului reproducător, sistemului vascular şi limfatic, precum şi ale unor

articulaţii (coxofemurale, genunchi), se găsesc pe părţile laterale, la picioare în jurul

articulaţiilor talo-crurale, tibialo-peroniene distale, şi intertarsiene, iar la mâini în jurul

articulaţiilor intercarpiene şi radio-carpiană.

- Partea dorsală a mâinilor şi picioarelor conţine diverse reflexe cum ar fi: sân, ureche internă,

amigdale, etc.

Pe lângă activarea acestor zone periferice (mâini picioare) masajul reflexogen se mai poate

adresa şi altor părţi ale corpului, mergând pe principiul zonelor corelate, conform căruia stimularea

unei zone duce la vindecarea nu numai a ei ci și a celei aflate în corelaţie cu ea.

Zonele corelate sunt:

picior – mână: police – haluce, celelalte degete ale piciorului – degetele mâinii, gleznă –

baza mâini;

gambă – antebraţ;

coapsă – braţ;

centura pelviană – centura scapulară;

şi viceversa.

I.16 Instrumente necesare pentru practicarea reflexoterapiei

Cele mai bune şi mai uzitate instrumente sunt mâinile, care la început vor da semne de

oboseală, însă asemenea oricărui muşchi și cei ai antebraţului, mâinii și degetelor, vor deveni mai

puternici, pe măsură ce sunt folosiţi mai intens. Instrumentul principal va fi deci policele sau uneori

indexul terapeutului, unghiile lungii fiind strict interzise.

În ceea ce priveşte folosirea unor instrumente ajutătoare (dispozitive din lemn, metal sau

plastic), rămâne la latitudinea fiecărui terapeut, recomandăm însă, pentru începători folosirea

degetelor pentru a localiza mai bine punctele şi a nu traumatiza pacienţii. De asemenea nu trebuie

neglijat faptul că mâinile sunt adevărate antene, captatoare și emiţătoare de energie şi că un contact

direct l-ar avantaja pe cel căruia i se adresează tratamentul.


O altă problemă mult discutată este folosirea, sau nu, a cremelor, loţiunilor şi balsamului,

pentru mâini și picioare. Considerăm că utilizarea acestora este pe deplin justificată, neinfluenţând în

nici un fel tratamentul, unguentele facilitează doar contactul dintre degetele terapeutului și picioarele

sau mâinile pacientului. Dacă le folosim avem nevoie şi de un prosop (de preferinţă din în sau

cânepă), pentru a şterge și a masa uşor picioarele sau mâinile la sfârşitul şedinţei. Va fi o relaxare şi

o stare de bine adusă în plus pacienţilor.

I.17 Poziţia în reflexoterapie

De preferinţă ca pacientul să fie întins pe un pat de masaj, (cu faţa în sus, când masajul se

adresează punctelor de pe mâini, picioare și urechi, şi cu faţa în jos când se lucrează pe coloana

vertebrală), ca să poată sta cât mai relaxat în timpul tratamentului. Se mai poate opta şi pentru un

fotoliu, când tratamentul se efectuează asupra mâinilor sau chiar și pentru picioare, în lipsa altei

alternative. Şi terapeutul trebuie să fie aşezat pe un scaun, mai jos decât fotoliul sau patul

pacientului, Într-o poziţie comodă, pentru că tratamentul durează şi altfel efortul ar fi mult prea mare.

Dacă se lucrează pe mâini, acestea vor fi aşezate pe o pernă pusă pe genunchii pacientului, iar

pentru picioare, atunci când nu avem un pat, ele se aşează tot pe o pernă dar pe genunchii

terapeutului.

În cazul auto-masajului poziţia trebuie să fie la fel de relaxantă şi cât mai corectă, pentru a nu

suprasolicita coloana vertebrală. Se poate opta tot pentru un fotoliu sau pentru un scaun cu spătar.


CAP II Tehnica masajului

II.1 Tehnicile de masare

Se utilizează tehnici diferite în funcţie de localizarea punctului masat iar mişcarea se poate

efectua atât cu pulpa degetului cât și cu articulaţia distală, având degetul îndoit:

1. Netezirea - spre trunchi

2. Prinderea alternativă - cu degetele mari într-o succesiune rapidă (mai ales pentru zonele

reflexogene ale rinichilor).

3. Masajul circular - se execută de obicei cu pulpele degetelor mari, sau cu mai multe degete,

pe zone reflexogene mai ample (uter, ovare, prostată, testicole).

4. Tragerea - este un masaj la care se foloseşte degetul mare îndoit (tiroidă, uter, faringe,

stomac, pancreas).

5. Prinderea laterală - se execută cu degetul mare pe zonele de articulaţie ale degetelor (ochi,

ureche, ceafă).

6. Masarea înainte-înapoi - se execută cu pulpa degetului (ochi, ureche, ceafă).

7. Frământarea - este o tehnică de masare cu pumnul, aplicată pe zone întinse (intestin

subţire).

1 2 3 4 5 6 7

II.2 Modul de masare a punctelor reflexe

De obicei una dintre mâini este activă iar cealaltă inactivă, cea dintâi trebuind să efectueze

masajul, iar cea din urmă să susţină mâna sau piciorul pacientului. Pentru a avea o maximă libertate


de mişcare nu contează care din mâini este activă și care inactivă, acestea se pot schimba în funcţie

de poziţie.

Ordinea şi tehnicile de masare a punctelor reflexe vor fi aceleaşi atât pentru mâini cât și

pentru picioare, acestea putând fi activate simultan sau alternativ (se poate acţiona deci, mai întâi

asupra unui picior și după terminare asupra celuilalt, sau asupra unei zone de la piciorul drept, apoi

se trece la acelaşi punct de pe piciorul stâng.

Se începe prin poziţionarea policelui pe punctul reflexogen. Nu se utilizează chiar vârful

degetului ci pulpa acestuia, sau pentru o mai puternică presiune se poate apela şi la articulaţia

interfalangiană distală, în cazul acesta degetul fiind îndoit.

Direcţia de mişcare a policelui (sau a indexului) este înainte, înapoi, sau circular, dar se evită

alunecările pentru a nu pierde punctele reflexe. Mişcările trebuie să fie lente şi precise.

Se poate apela şi la presarea punctelor, prin apăsarea și retragerea în mod repetat a degetului.

Apăsarea trebuie să fie în limite suportabile pentru pacient. Intensitatea masajului va fi la început

uşoară, crescându-se presiunea treptat și observându-se reacţia pacientului.

II.3 Ordinea masării punctelor reflexe

Specialiştii recomandă următoarea ordine:

- În primul rând va fi stimulat aparatul urinar (rinichi, ureter, vezică, uretră), pentru al pregătii în

vederea eliminării toxinelor din corp, fără o supraîncărcare a circulaţiei sangvine (circa 3-5

minute fiecare traseu);

- Se va trece apoi la masarea punctelor corespondente capului (3minute la fiecare emisferă) ceea ce

va determina o bună coordonare și adaptare a organismului la tratament;

- Urmează sistemul endocrin, care realizează şi coordonează pe cale umorală funcţiile

organismului, sub control permanent al sistemului nervos – aproximativ 5 minute; Se continuă cu

organele metabolice și de detoxifiere (stomac, ficat, vezică biliară, intestin subţire și gros), timp

de 5-7 minute;

- Aproximativ 5 minute se acordă punctelor corespondente circulaţiei sangvine și limfatice,

sângele fiind mediul principal de transport al nutrienţilor şi oxigenului necesar celulelor

metaboliactive ale corpului precum şi transportorul dioxidului de carbon pentru eliminare, iar

limfa având rol în hrănirea ţesuturilor acolo unde nu ajunge sângele și în colecţionarea și

transportarea deşeurilor;

- Restul de timp se acordă celorlalte organe și zone ale corpului, insistându-se în mod special

asupra celor afectate.

Documents

Suport Curs - Masaj Initiere